KIERA CASS

Alegerea

Traducere din limba engleză de

SHAUKI AL-GAREEB
 Kiera Cass a absolvit Universitatea Radford, unde a
studiat muzica, teatrul, comunicarea şi istoria. A început să
scrie ca o formă de terapie în urma unei tragedii petrecute în
oraşul ei, dar a avut surpriza de a descoperi că scrisul este
adevărata ei vocaţie. În prezent locuieşte în Blacksburg,
Virginia, împreună cu familia, în timpul liber îi place să
citească, să danseze, să posteze filmuleţe pe Youtube şi să
mănânce cantităţi uriaşe de prăjituri.
Pentru mai multe informaţii despre autoare şi cărţile ei,
puteţi accesa site-ul: www.kieracass.com

Redactor: Mariana Bădescu

Tehnoredactare computerizată: Cristina Gvinda,
Mihaela Ciufu
Kiera Cass THE SELECTION
Copyright © 2012 by Kiera Cass
All rights reserved.

ISBN: 978-973-102-562-9
Bucureşti, 2014
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CASS, KIERA Alegerea / Kiera Cass;
trad.: Shauki Al-Gareeb. — Bucureşti: Leda, 2014
ISBN 978-973-102-562-9
I. Shauki Al-Gareeb (trad.)
821.111(756)-31=135.1
 Bună, tată! (fluturări din mână)

Capitolul 1

Când scrisoarea a sosit în cutia poştală, mama a fost în

extaz. Hotărâse deja că toate problemele noastre se
terminaseră, dispărând pentru totdeauna. Eu eram singurul
mare impediment din planul ei. Nu mă consideram o fiică
neascultătoare, dar pentru mine, aceea a fost picătura care a
umplut paharul.
Nu voiam să fac parte din familia regală. Nu voiam să fac
parte din Unu. Nici măcar nu voiam să încerc.
M-am ascuns în camera mea – singurul loc unde puteam
evita pălăvrăgeala din casă –, încercând să născocesc un
argument care să îi mai taie din avânt. Aveam deja o colecţie
impresionantă de păreri sincere… dar nu credeam că e
dispusă să asculte vreuna.
N-o mai puteam evita pentru mult timp. Ora cinei se
apropia şi, având în vedere că eram cea mai mare dintre
copiii care mai rămăseseră acasă, gătitul mesei cădea pe
umerii mei. M-am ridicat din pat şi m-am dus în gura
şarpelui.
Mama s-a uitat urât la mine, dar n-a spus nimic.
M-am învârtit, tăcută, prin bucătărie şi prin sufragerie în
timp ce am gătit împreună puiul, pastele şi am tăiat feliile de
măr, pregătind masa pentru cinci persoane. Dacă îmi ridicam
ochii de la treabă, ea afişa o expresie cumplită, ca şi când se
aştepta să mă simt ruşinată de faptul că nu-mi doream
aceleaşi lucruri ca şi ea. Încerca asta adesea. Ca atunci când
nu voisem să accept să lucrez deoarece familia care ne
găzduia era foarte nepoliticoasă. Sau când îmi cerea ca eu să
fac curat în toată casa pentru că nu ne puteam permite să
chemăm pe cineva din Şase să ne ajute.
Uneori funcţiona. Alteori, nu. Iar acum mă aflam în acel
punct în care nu puteam fi convinsă sub nicio formă.
Nu mă suporta când eram încăpăţânată. Dar moştenisem
asta de la ea, aşa că n-ar fi trebuit să fie surprinsă. Cu toate
că acest lucru nu mă viza doar pe mine. În ultima vreme,
mama fusese cam agitată. Vara era pe sfârşite şi, curând,
urma să înfruntăm frigul. Şi grijile.
A trântit furioasă carafa cu ceai în mijlocul mesei.
Salivam la gândul unei porţii de ceai cu lămâie. Dar trebuia
să aştept; nu ar fi fost înţelept să beau acum paharul care mi
se cuvenea şi apoi să fiu nevoită să mă mulţumesc doar cu
apă.
— Ai muri dacă mi-ai face şi mie pe plac şi-ai completa
formularul? m-a întrebat, nemaifiind în stare să se abţină.
Alegerea ar fi o şansă minunată pentru tine, pentru noi toţi.
Am oftat adânc, gândindu-mă că acea completare a
formularului era aproape sinonimă cu moartea.
Nu era niciun secret că rebelii – coloniile subpământene
care urau Illeá, naţiunea noastră mare şi relativ tânără –
atacau palatul cu violenţă, şi încă destul de frecvent. Îi mai
văzuserăm în acţiune şi în Carolina. Una dintre casele
magistraţilor arsese din temelii, iar câtorva oameni din Doi
le fuseseră vandalizate maşinile. Odată au pus la cale chiar
şi o evadare din închisoare, dar luând în considerare că
eliberaseră doar o adolescentă care reuşise să rămână
însărcinată şi un bărbat din Şapte, care avea nouă copii, n-
am avut cum să nu fiu de partea lor.
Dar, în afară de pericolul iminent, numai ideea de a mă
înscrie pentru Alegere mă făcea să mă simt rău. Nu m-am
putut abţine să nu zâmbesc trecând în revistă toate motivele
pe care le aveam pentru a rămâne unde eram.
— În ultimii ani, tatălui tău i-a fost foarte greu, a sâsâit
mama. Dacă ai avea măcar un pic de milă, te-ai gândi şi la el.
Tata. Mda! Chiar voiam să-l ajut. Şi pe May, şi pe Gerad.
Şi chiar şi pe mama. Când îmi vorbea aşa, nu mai aveam
motive pentru a zâmbi. De la o vreme nu stăteam tocmai pe
roze. Mă întrebam dacă tata vedea înscrierea mea ca pe o
întoarcere la normal, dacă o sumă de bani, cât de mică, putea
îmbunătăţi lucrurile.
Situaţia noastră nu era atât de disperată încât să trăim
cu teama că nu vom supravieţui sau ceva de genul ăsta. Nu
eram nevoiaşi. Dar bănuiesc că nu eram nici prea departe de
asta.
Casta noastră se afla la doar trei nivele de treapta de jos.
Noi eram artişti. Iar artiştii şi interpreţii de muzică clasică
erau la doar trei paşi de mizerie. Literalmente. Banii noştri
erau din ce în ce mai puţini şi mai greu de chivernisit, iar
veniturile depindeau foarte mult de sezoanele lucrătoare.
Cândva am citit într-o carte veche de istorie că înainte
toate sărbătorile importante erau îngrămădite în lunile de
iarnă. Una numită Halloween, urmată de Ziua Recunoştinţei,
apoi Crăciunul şi Anul Nou. Toate, una după alta.
Crăciunul a rămas la fel. Nu era ca şi cum ai fi putut
schimba data de naştere a unei zeităţi. Dar de când Illeá a
încheiat acel mare tratat de pace cu China, Anul Nou a
început să fie sărbătorit în ianuarie sau în februarie, în
funcţie de fazele Lunii. Toate sărbătorile de recunoştinţă sau
independenţă din partea asta a lumii erau acum numite, pur
şi simplu, Ospăţul Recunoştinţei. Acesta era vara. Atunci se
sărbătorea formarea Ileei, pentru a ne bucura de faptul că
eram încă în viaţă.
Nu ştiam ce anume fusese Halloweenul. Nu mai
reapăruse niciodată.
Aşadar, cel puţin de trei ori pe an, întreaga familie era
angajată cu normă întreagă. Tata şi May pictau tablouri, iar
clienţii le cumpărau pentru a le oferi ca daruri. Eu şi mama
mergeam la petreceri – eu cântam, iar ea mă acompania la
pian – şi, dacă puteam, nu refuzam nicio ofertă de lucru.
Când eram mai mică, gândul de a cânta în faţa unui public
mă îngrozea. Acum încercam să mă orientez spre muzica de
atmosferă. Asta eram în ochii angajatorilor noştri: nişte
persoane menite a fi ascultate, nu văzute.
Gerad nu-şi descoperise încă vocaţia. Dar avea doar şapte
ani. Dispunea de suficient timp pentru asta.
 Curând, frunzele aveau să-şi schimbe culoarea, iar micuţa
noastră lume urma să fie din nou ameninţată de
instabilitate. Cinci guri de hrănit, dar numai patru
munceam. Şi nu exista nicio garanţie că ne puteam angaja
înainte de Crăciun.
Când gândeam aşa, Alegerea semăna cu o frânghie, ceva
sigur de care mă puteam agăţa. Acea scrisoare tâmpită mă
putea scoate din întuneric, cu familia mea cu tot.
M-am uitat la mama. Pentru cineva din Cinci, era
plinuţă, ceea ce era ciudat. Nu era gurmandă şi, oricum, nu
avea prea multă mâncare la dispoziţie. Probabil că aşa arată
un corp după ce naşti cinci copii. Părul îi era roşcat, ca al
meu, dar brăzdat de şuviţe de un alb strălucitor. Acestea
apăruseră deodată şi din abundenţă, cam cu doi ani în urmă.
Avea riduri adânci la colţurile ochilor, cu toate că era încă
tânără, şi vedeam, în timp ce se mişca prin bucătărie, că era
adusă de spate de parcă o greutate invizibilă o apăsa pe
umeri.
Ştiam că avea multe de suportat. Şi mai ştiam că ăsta era
motivul pentru care începuse să mă manipuleze în halul
acela. Ne certam şi fără problemele suplimentare, dar, pe
măsură ce toamna grea se apropia cu paşi rapizi, devenea din
ce în ce mai irascibilă. Acum mă considera lipsită de logică,
pentru că nu voiam nici măcar să completez un afurisit de
formular.
Dar în această lume existau anumite lucruri – lucruri
importante – pe care le iubeam. Iar acea bucată de hârtie
părea un zid de cărămidă care mă ţinea departe de ceea ce-
mi doream. Poate că, într-adevăr, ceea ce voiam era un lucru
nesăbuit. Poate că nici măcar nu-l puteam avea. Dar, cu toate
astea, era al meu. Nu credeam că-mi puteam sacrifica visele,
oricât de mult însemna familia mea pentru mine. În plus, le
oferisem deja suficient.
Eram cea mai mare, având în vedere că sora mea Kenna
se căsătorise, iar Kona plecase, şi încercam să contribui pe
cât de mult puteam. Îmi programasem orele de învăţat după
repetiţii, ceea ce-mi ocupa aproape toată ziua, de vreme ce
încercam să cânt şi la câteva instrumente.
 Dar, din cauza acestei scrisori, munca mea nu mai conta
în niciun fel. În viziunea mamei mele, eram deja regină.
Dacă aş fi fost isteaţă, aş fi ascuns acea înştiinţare idioată
înainte ca tata, May şi Gerad să intre. Nu mi-am dat seama
că mama o dosise în hainele ei ca s-o poată scoate în timpul
mesei.
— „Casei Singer”, a citit ea.
Am încercat să înşfac hârtia, dar mama a fost mai rapidă
decât mine. Oricum aveau să afle mai devreme sau mai
târziu, dar, dacă ea proceda în felul ăsta, erau mari şanse să-
i atragă pe toţi de partea ei.
— Mamă, te rog! am implorat-o.
— Vreau s-aud! a chiţăit May
Nu am fost deloc surprinsă. Surioara mea îmi semăna la
perfecţie, numai că era cu trei ani mai mică. Dar în vreme ce
chipurile noastre erau identice, personalităţile ne erau
complet opuse. Spre deosebire de mine, ea era prietenoasă şi
optimistă. Şi, în prezent, înnebunită după băieţi. Toată
chestia asta avea să i se pară foarte romantică.
Am simţit cum mă înroşesc. Tata asculta, atent, iar May
pur şi simplu sărea în sus de bucurie. Gerad, dragul de el, îşi
vedea liniştit de mâncare. Mama şi-a dres vocea şi a
continuat:
— „Ultimul recensământ a confirmat că o femeie cu
vârsta cuprinsă între şaisprezece şi douăzeci de ani locuieşte
în prezent în locuinţa dumneavoastră. Dorim să vă aducem
la cunoştinţă şansa pe care o aveţi de a onora măreaţa
naţiune Illeá.”
May a icnit din nou şi m-a apucat de încheietura mâinii:
— Asta eşti tu!
— Ştiu, maimuţico. Opreşte-te înainte să-mi rupi mâna.
Dar ea pur şi simplu a continuat să mă ţină strâns, sărind
într-una ca o minge.
— „Preaiubitul nostru prinţ, Maxon Schreave”, a
continuat mama, „va împlini vârsta majoratului luna
aceasta. Speră să păşească în această nouă etapă a vieţii sale
alături de o parteneră, căsătorindu-se cu o adevărată Fiică a
Ileei. Dacă fiica, sora sau persoana din grija dumneavoastră
este interesată să devină soţia prinţului Maxon şi prinţesa
adorată a Ileei, vă rugăm să completaţi formularul ataşat şi
să-l returnaţi la Oficiul de Servicii Provinciale. O singură
tânără din fiecare provincie va fi aleasă prin tragere la sorţi
pentru a se întâlni cu prinţul. Participantele vor fi găzduite
în minunatul palat Illeá din Angeles pe toată durata şederii.
Familiile tuturor participantelor vor fi generos recompensate”
– a lungit cuvintele pentru efect – „pentru serviciul adus de
ele familiei regale.”
Mi-am dat ochii peste cap în timp ce a continuat. Aşa
făceau ei cu fiii. Prinţesele născute în familia regală erau
date în căsătorie într-o încercare de a consolida proaspetele
noastre relaţii cu celelalte ţări. Înţelegeam de ce – aveam
nevoie de aliaţi. Dar nu-mi plăcea. Nu voiam să văd un
asemenea lucru şi speram să nu fiu nevoită să fac asta.
Familia regală nu mai avusese de trei generaţii o prinţesă. În
schimb, prinţii se căsătoreau cu femei din popor pentru a
ridica moralul schimbătoarei noastre naţiuni. Cred că
Alegerea era menită să ne adune laolaltă şi să le amintească
tuturor că Illeá se născuse aproape din nimic.
Ideea de a intra într-o competiţie pentru ca întreaga ţară
să urmărească cum acest puştiulică arogant o alege pe cea
mai drăguţă şi superficială dintre fetele frumoase şi tăcute
pentru a sta lângă el la TV… era suficientă să mă facă să
urlu. Ar fi putut exista ceva mai înjositor de-atât?
În plus, fusesem în destule case din Doi şi din Trei ca să
mă asigur că n-aş fi vrut să locuiesc vreodată printre acei
oameni, ca să nu mai vorbim de faptul că refuzam cu
desăvârşire să fiu din Unu. Exceptând vremurile când ne era
foame, eram destul de fericită să fac parte din Cinci. Mama
era cea care voia să urce pe scara castelor, nu eu.
— Şi bineînţeles că-i va plăcea America! E atât de
frumoasă, m-a linguşit ea.
— Te rog, mamă. Arăt ca orice fată.
— Ba nu! a spus May Pentru că eu semăn cu tine, iar eu
sunt frumoasă!
Zâmbetul îi era atât de larg, că nu m-am putut abţine să
nu râd. Şi avea dreptate. Era cu adevărat frumoasă.
 Dar era ceva mai mult decât faţa ei, ceva mai mult decât
zâmbetul cuceritor şi ochii luminoşi. May radia o energie, un
entuziasm care te făcea să-ţi doreşti ceea ce-şi dorea şi ea.
Era precum un magnet, iar eu, sincer, nu eram.
— Gerad, tu ce zici? Crezi că sunt drăguţă? l-am întrebat.
Toţi ochii s-au îndreptat spre cel mai tânăr membru al
familiei noastre.
— Nu! Fetele sunt scârboase!
— Gerad, te rog…
Mama a oftat exasperată, dar nu punea la inimă. Era
imposibil să te superi pe Gerad.
— America, trebuie să ştii că eşti o fată foarte drăguţă.
— Dacă sunt atât de drăguţă, cum se face că nimeni nu
vine să mă invite în oraş?
— Oh, vin destui băieţi, dar îi alung eu. Fetele mele sunt
prea frumoase pentru a se mărita cu cineva din Cinci. Kenna
a pus mâna pe-un băiat din Patru, dar sunt sigură că tu poţi
mai mult.
Mama a luat o gură de ceai.
— Numele lui e James. Nu-i mai spune pe număr. Şi de
când vin băieţii pe-aici? am întrebat cu o voce care era din ce
în ce mai piţigăiată.
— De ceva timp, a spus tata pe un ton trist, făcând primul
comentariu de când începuse toată această discuţie.
Îşi privea lung cana. Încercam să-mi dau seama ce anume
îl supăra atât de mult. Băieţii care veneau pe la noi? Faptul
că eu şi mama ne certam din nou? Ideea că nu voiam să intru
în competiţie? Cât de departe aş ajunge dacă m-aş înscrie? m-
am gândit.
Tata a ridicat privirea preţ de o secundă, şi am înţeles
numaidecât. Nu voia să-mi ceară asta. Nu voia ca eu să mă
duc acolo. Dar nu putea nega c-am fi avut o grămadă de
beneficii dacă reuşeam să intru, chiar şi pentru o zi numai.
— America, fii rezonabilă! a spus mama. Probabil că noi
suntem singurii părinţi din ţara asta care încearcă să-şi
convingă fiica să participe. Gândeşte-te la şansa care ţi se
oferă! într-o zi ai putea fi regină!
— Mamă! Chiar dacă mi-aş dori să fiu regină, ceea ce nu
vreau câtuşi de puţin, în provincia asta simt sute de fete care
se vor înscrie. Mii. Şi, dacă într-un fel sau altul aş fi aleasă,
acolo ar mai fi alte treizeci şi patru de fete, fără îndoială mult
mai bune la capitolul seducţie decât aş putea eu pretinde că
sunt.
Gerad a ciulit urechile:
— Ce e aia seducţie?
— Nimic, am răspuns cu toţii în cor.
Mama şi-a împins scaunul în timp ce s-a ridicat şi s-a
aplecat spre mine peste masă.
— Cineva o va face, America. Ai la fel de multe şanse ca
toate celelalte fete. Şi-a trântit şervetul pe masă şi a dat să
plece. Gerad, când termini, te duci şi faci baie.
Gerad a mârâit.
Sora mea mai mică a mâncat în tăcere. Gerad a cerut felul
doi, dar nu exista aşa ceva. După ce s-au ridicat, am început
să strâng masa în timp ce tata a rămas acolo, bându-şi
ceaiul. Avea din nou vopsea în păr, o pată galbenă care mă
făcea să zâmbesc. S-a ridicat, scuturându-şi firimiturile de pe
cămaşă.
— Scuze, tată, am murmurat în timp ce adunam
farfuriile.
— Nu fi prostuţă, pisicuţo! Nu sunt supărat.
A zâmbit uşor şi şi-a petrecut un braţ în jurul meu.
— Eu doar…
— Scumpo, nu trebuie să-mi dai explicaţii. Ştiu. M-a
sărutat pe frunte: Mă întorc la lucru.
Apoi m-am dus în bucătărie pentru a spăla vasele. Am
învelit într-un şerveţel porţia mea de mâncare aproape
neatinsă şi am ascuns-o în frigider. Ceilalţi n-au lăsat altceva
decât nişte firimituri.
Am oftat, îndreptându-mă spre dormitor ca să mă
pregătesc de culcare. Toată chestiunea mă înfuria.
De ce mă împingea mama atât de mult să fac asta? Nu
era fericită? Nu-l iubea pe tata? De ce acest lucru nu era
suficient de bun pentru ea?
M-am întins pe salteaua mea cu cocoloaşe, încercând să
mă gândesc la Alegere. Probabil că avea şi avantajele ei.
 Ar fi fost frumos să mâncăm bine măcar pentru o
perioadă. Dar nu avea rost să-mi bat capul. Nu aveam de
gând să mă îndrăgostesc de prinţul Maxon. Din ceea ce
văzusem la Actualităţile din Illeá, nici măcar nu mi-ar fi
plăcut tipul ăla.
A părut o eternitate până s-a făcut miezul nopţii. Lângă
uşa mea se afla o oglindă, aşa că m-am oprit să mă asigur că
părul meu arăta la fel de bine ca de dimineaţă şi ca să mă
dau cu puţin ruj. Faţa mea avea nevoie de un strop de
culoare. Mama era destul de strictă şi ne cerea să
economisim cosmeticele pentru concerte sau ieşitul în oraş,
dar, de obicei, în nopţi ca asta, tot foloseam puţin machiaj.
M-am furişat în bucătărie pe cât de încet am putut. Mi-
am luat mâncarea, un colţ de pâine care stătea să se
învechească şi un măr şi le-am adunat pe toate într-o
legăturică. Pentru că era târziu, îmi era greu să mă întorc în
camera mea fără să fac zgomot. Dar, dacă aş fi făcut asta mai
devreme, n-aş fi avut linişte.
Am deschis fereastra şi am aruncat o privire spre micuţa
noastră grădină din spatele casei. Luna de-abia se vedea, aşa
că a trebui să aştept o vreme să mă obişnuiesc cu întunericul
înainte să fac vreo mişcare. Dincolo de pajişte, căsuţa din
copac se distingea cu greu în lumina nopţii. Când eram mai
mici, Kota lega cearşafuri de crengi, făcând-o să arate ca o
corabie. El era căpitanul, iar eu, ofiţerul secund. Îndatoririle
mele constau în măturatul podelei şi gătitul mâncării din
pământ şi rămurele amestecate în tigăile mamei. Kota lua o
lingură de pământ şi o „mânca” aruncând-o peste umăr. Asta
însemna că trebuia să mătur din nou, dar nu-mi păsa. Eram
pur şi simplu fericită să mă aflu pe corabie alături de el.
M-am uitat în jur. Toate casele învecinate erau cufundate
în întuneric. Nu mă vedea nimeni. Am ieşit cu grijă pe
fereastră. Pe vremuri mă alegeam cu vânătăi, dar acum îmi
era uşor, cu toată îndemânarea pe care o dobândisem de-a
lungul anilor. Şi nu voiam să scap pe jos mâncarea.
Am traversat pajiştea în cele mai frumoase pijamale ale
mele. Aş fi putut rămâne în hainele de zi, dar aşa mă
simţeam mai bine. Nu-mi păsa prea mult de haine, dar eram
drăguţă în pantalonii scurţi maro şi în tricoul alb mulat.
Demult nu-mi mai era greu să mă caţăr în copac folosind
o singură mână, ajutându-mă de găurile făcute cu unghiile.
Îmi dezvoltasem şi această abilitate. Fiecare pas era o
uşurare. Nu mă îndepărtasem prea mult, dar toată agitaţia
din casa mea părea acum la kilometri depărtare. Aici nu
trebuia să fiu prinţesa nimănui.
În timp ce mă căţăram în cutiuţa care era refugiul meu,
ştiam că nu aveam să fiu singură. În cel mai îndepărtat colţ
al căsuţei, cineva stătea ascuns în întuneric. Respiraţia mi s-
a accelerat; nu mă puteam abţine. Am pus mâncarea jos şi
am mijit ochii. Silueta şi-a schimbat poziţia, aprinzând o
lumânare nu prea folositoare. Nu oferea prea multă lumină –
cei din casă n-o puteau vedea –, dar era suficientă. Intrusul a
vorbit în cele din urmă, un zâmbet şugubăţ lăţindu-i-se pe
chip:
— Bună, frumoaso!

Capitolul 2

Am pătruns în căsuţa din copac. Nu era decât un cub de

un metru cincizeci pe un metru cincizeci; nici măcar Gerad
nu putea sta în picioare aici. Dar îmi plăcea. Exista o
crăpătură pe unde puteai intra târându-te şi, pe peretele
opus, o ferestruică. În colţ pusesem un taburet vechi pe post
de birou pentru lumânări şi un covoraş care era atât de uzat,
încât dacă stăteai pe el sau pe scânduri era cam acelaşi lucru.
Nu era mult, dar era raiul meu. Raiul nostru.
— Te rog să nu-mi spui şi tu că sunt frumoasă. Mai întâi
mama, apoi May iar acum tu. Începe să mă enerveze.
După felul în care Aspen mă privea, mi-am dat seama că
nu făceam niciun progres în problema mea cu „nu sunt
frumoasă”. A zâmbit.
— Nu mă pot abţine. Eşti cel mai frumos lucru pe care l-
am văzut vreodată. Nu te poţi supăra pe mine pentru că spun
asta singura dată când îmi este permis.
S-a întins şi mi-a luat faţa în mâini, iar eu l-am privit
adânc în ochi.
 Atât a trebuit. Curând, buzele lui le acopereau pe ale mele
şi nu mă mai puteam gândi la nimic altceva. Nu mai există
nicio Alegere, nicio familie nefericită, nicio Illeá. Nu existau
decât mâinile lui Aspen care mă trăgeau mai aproape de el,
respiraţia lui pe obrajii mei. Mi-am trecut degetele prin părul
lui negru, încă umed de la duş – mereu îşi făcea duş seara –,
împletindu-le într-un nod perfect. Mirosea a săpun de casă
făcut de mama lui. Acel parfum apărea mereu în visele mele.
Ne-am dezlipit şi nu m-am putut abţine să nu zâmbesc.
Ţinea picioarele depărtate, aşa că m-am aşezat între ele,
precum un copilaş care are nevoie să fie legănat.
— Îmi cer scuze că nu sunt într-o dispoziţie prea bună.
Doar că… azi am primit prin poştă o înştiinţare tâmpită.
— A, da, scrisoarea. Aspen a oftat: Şi noi am primit două.
Desigur. Gemenele tocmai împliniseră şaisprezece ani.
Aspen îmi studia faţa în timp ce vorbea. Făcea asta
deseori când eram împreună, de parcă încerca să o
memoreze. Amândoi deveneam nerăbdători când nu ne
vedeam câteva zile, iar acum trecuse mai bine de-o
săptămână de la ultima întâlnire.
Şi eu l-am privit lung. Dacă făceai abstracţie de castă,
Aspen era de departe cel mai atrăgător băiat din oraş. Avea
păr negru, ochi verzi şi un zâmbet care te făcea să crezi că
deţine un secret. Era înalt, dar nu prea înalt. Era slab, dar
nu prea slab. În lumina slabă am observat că avea cearcăne;
fără îndoială că muncise până târziu toată săptămâna.
Tricoul lui negru era rupt în câteva locuri, la fel şi blugii
ponosiţi pe care-i purta aproape în fiecare zi.
Mi-aş fi dorit să-i pot cârpi. Asta era ambiţia mea cea mai
mare. Nu să fiu prinţesa Ileei. Ci doar a lui Aspen.
Mă durea să fiu departe de el. În unele zile o luam razna
întrebându-mă ce făcea. Şi, când nu mai puteam suporta,
repetam la vreun instrument. Trebuia să-i mulţumesc lui
Aspen pentru că devenisem muziciana de acum. El îmi
distrăgea atenţia.
Şi asta nu era bine.
Aspen era din Şase. Din acea castă erau servitorii, cu o
treaptă mai sus decât Şapte datorită faptului că erau mai
bine educaţi şi pregătiţi pentru munca în interior. Aspen era
mai inteligent decât credeau oamenii şi extrem de chipeş, dar
nu se cuvenea ca o femeie să se mărite cu un bărbat dintr-o
castă inferioară. Un astfel de bărbat îţi putea cere mâna, dar
rareori primea un răspuns afirmativ. Şi când cineva se
căsătorea cu o persoană dintr-o castă diferită, trebuia să
completeze nişte hârtii şi să aştepte aproximativ nouăzeci de
zile înainte ca alte proceduri legale să poată fi puse în
aplicare. Auzisem pe cineva spunând că asta le oferea
oamenilor şansa de a se răzgândi. Aşa că noi, fiind acum atât
de intimi, stând împreună cu mult după ora stingerii din
Illeá… puteam să dăm de belea. Nemaivorbind de săpuneala
pe care aş fi primit-o de la mama.
Dar îl iubeam pe Aspen. Şi asta dura de aproape doi ani.
Iar el mă iubea la rândul lui. În timp ce stătea acolo,
mângâindu-mi părul, nu mă puteam vedea înscriindu-mă la
Alegere.
— Ce crezi despre asta? Mă refer la Alegere, l-am
întrebat.
— E în regulă. Bietul de el, trebuie să-şi găsească cumva o
fată.
Am simţit sarcasmul din vocea lui Aspen. Dar chiar voiam
să ştiu ce părere avea.
— Aspen…
— Bine, bine. Păi, o parte din mine crede că toată treaba
asta e cam tristă. Prinţul nu iese şi el la întâlniri cu fetele?
Vreau să zic, chiar nu poate pune mâna pe cineva? Dacă
familia regală încearcă să-şi mărite prinţesele cu alţi prinţi,
de ce nu face acelaşi lucru şi în cazul lui? Trebuie să existe pe
undeva vreo alteţă suficient de bună pentru el. Nu pricep.
Asta cred. Şi totuşi…
A oftat:
— Cealaltă parte din mine crede că e o idee bună. E foarte
interesant. O să se îndrăgostească în faţa tuturor. Şi îmi
place şi ideea că cineva o să aibă parte de „fericiţi până la
adânci bătrâneţi” şi toate alea. Oricine ar putea fi
următoarea noastră regină. Cumva, e un lucru care îmi dă
speranţă. Mă face să cred că şi eu aş putea trăi „fericit până
la adânci bătrâneţi”.
Degetele lui se plimbau de-a lungul buzelor mele. Ochii
aceia verzi căutau să îmi pătrundă adânc în suflet şi îndată
am simţit acea legătură unică dintre noi. Şi eu voiam să
trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi.
— Asta înseamnă că le încurajezi pe gemene să se înscrie?
l-am întrebat.
— Da. Vreau să zic, cu toţii l-am văzut pe prinţ din când
în când; pare de treabă. Fără-ndoială că e cam cu nasul pe
sus, dar e prietenos. Şi fetele sunt atât de nerăbdătoare; e
amuzant să le priveşti. Azi, când am ajuns acasă, dansau. Şi
nimeni nu poate nega că va fi ceva bun pentru întreaga
familie. Mama e optimistă, pentru că avem două înscrieri în
loc de una.
Asta era prima veste bună în privinţa acestei competiţii
îngrozitoare. Nu puteam să cred că fusesem atât de adâncită
în propriile gânduri încât nu mă gândisem la surorile lui
Aspen. Dacă una dintre ele se ducea, dacă una dintre ele
câştiga…
— Aspen, îţi dai seama ce ar însemna asta? Dacă Celia
sau Kamber ar câştiga?
M-a strâns şi mai tare în braţe, buzele lui mângâindu-mi
fruntea. Cu o mână îmi dezmierda spatele.
— M-am gândit toată ziua la asta, a spus el.
Vocea lui hotărâtă a înlăturat oricare alt gând. Nu voiam
decât să mă atingă, să mă sărute. Şi exact asta s-ar fi
întâmplat toată noaptea dacă stomacul lui n-ar fi chiorăit şi
nu m-ar fi trezit din reverie.
— Hei, am adus o gustare, am spus pe un ton blând.
— Ah, da?
Mi-am dat seama că încerca să ascundă că se bucură, dar
pofta lui tot se simţea.
— O să-ţi placă le nebunie puiul; eu l-am gătit.
Am luat legăturica în care era mâncarea şi i-am dat-o lui
Aspen, care, încercând să nu pară flămând, a mâncat încet.
Am luat o gură din măr ca el să simtă că masa era pentru
noi, dar apoi l-am pus jos.
Dacă la mine acasă mâncarea era doar o grijă, la Aspen
era un dezastru. Muncea mai mult decât noi, dar era plătit
cu mult mai puţin. Pentru familia lui nu exista niciodată
destulă mâncare. Aspen era cel mai mare dintre cei şapte
copii, şi aşa cum eu, de-ndată ce putusem, sărisem să ajut,
Aspen făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru cei de acasă.
Renunţase la minuscula lui porţie şi o împărţise cu fraţii şi
mama lui, care era mereu obosită din cauza serviciului. Tatăl
său murise cu trei ani în urmă, iar familia lui depindea de el
aproape în întregime.
Priveam satisfăcută cum îşi lingea degetele şi cum şi le
vâra în pâine. Nici nu voiam să mă gândesc când mâncase
ultima oară.
— Eşti o bucătăreasă foarte bună. Într-o zi ai să faci pe
cineva foarte gras şi fericit, a spus, cu gura aproape plină.
— Pe tine am să te fac gras şi fericit. Ştii asta.
— Ah, să fiu gras!
Am râs, iar el mi-a povestit ce mai făcuse de când nu ne
văzuserăm. Lucrase la biroul uneia dintre fabrici şi avea să
meargă acolo şi săptămâna următoare. Mama lui reuşise
într-un târziu să găsească ceva cât de cât stabil şi acum făcea
curăţenie la nişte familii din Doi, undeva, prin zona noastră.
Gemenele erau supărate pentru că mama lor le ceruse să
renunţe la atelierul de teatru de după şcoală pentru a munci
mai mult.
— Am să văd dacă pot găsi ceva de lucru şi duminicile, ca
să mai strâng nişte bani. Nu-mi place deloc faptul că ele simt
obligate să renunţe la ceva ce le place atât de mult.
A spus asta pe un ton optimist, ca şi când ar fi putut cu
adevărat face ceva în această privinţă.
— Aspen Leger, să nu-ndrăzneşti! Lucrezi şi-aşa prea
mult.
— Oh, Mer, mi-a şoptit el la ureche, în timp ce mie mi se
făcea pielea ca de găină. Ştii cum sunt Kamber şi Celia.
Trebuie să stea prin preajma oamenilor. Nu pot să scrie şi să
cureţe tot timpul. Nu e în firea lor.
— Dar nu e corect din partea lor să se aştepte ca tu să faci
totul, Aspen. Ştiu că ţii la surorile tale, dar trebuie să te
gândeşti şi la tine. Dacă le iubeşti cu adevărat, trebuie să ai
mai multă grijă de propria persoană.
— Nu-ţi face griji pentru nimic, Mer! Se întrevăd lucruri
bune la orizont. N-am să fac asta pentru totdeauna.
Dar nu-l credeam. Pentru că familia lui avea mereu
nevoie de bani.
— Aspen, ştiu de ce eşti capabil. Dar nu eşti un super-
erou. Nu poţi să oferi totul oamenilor la care ţii. Pur şi
simplu… Nu le poţi face pe toate.
Am tăcut amândoi pentru o clipă. Speram să ia aminte la
cuvintele mele şi să-şi dea seama că, dacă nu o lăsa mai
moale, avea s-o sfârşească rău. Nu era neobişnuit ca un Şase,
un Şapte sau vreun Opt să moară de epuizare. N-aş fi putut
suporta asta. M-am lipit mai tare de pieptul lui, încercând să
alung asemenea gânduri.
— America?
— Da? am răspuns în şoaptă.
— O să participi la Alegere?
— Nu! Bineînţeles că nu! Nu vreau să se creadă că iau în
considerare o posibilă căsătorie cu un străin. Pe tine te
iubesc, i-am spus pe un ton serios.
— Vrei să faci parte din Şase? Să-ţi fie mereu foame? Să
fii mereu îngrijorată? m-a întrebat.
Îi simţeam durerea din glas, dar, de asemenea, şi
adevărata întrebare: dacă aş avea de-ales între a dormi într-
un palat, cu servitori la dispoziţia mea, sau într-un
apartament de trei camere, împreună cu familia lui, ce aş
alege?
— Aspen, o s-o scoatem noi cumva la capăt. Suntem isteţi.
Ne va fi bine.
Speram să fie adevărat.
— Ştii prea bine că n-o să fie aşa, Mer. Va trebuie să-mi
întreţin în continuare familia; nu sunt genul care lasă totul
baltă.
M-am foit puţin în braţele lui.
— Şi dac-am avea copii…
— Când vom avea copii. Tot ce trebuie să facem e să avem
grijă. Cine spune că trebuie să ai mai mult de doi?
— Ştii prea bine că nu e ceva ce putem controla!
 Auzeam cum în voce îi creştea furia.
Nu-l învinuiam. Dacă erai suficient de bogat, îţi puteai
planifica numărul de copii. Dacă erai un Patru sau mai rău,
pur şi simplu te lăsau să-ţi rezolvi singur problemele. Asta
fusese subiectul multor discuţii aprinse între noi de-a lungul
ultimelor şase luni, când începuserăm cu adevărat să
încercăm să găsim o soluţie pentru a putea fi împreună.
Copiii erau partea cea mai dificilă. Cu cât aveai mai mulţi, cu
atât creştea numărul celor care aduceau bani în casă. Dar
asta însemna automat şi mai multe guri de hrănit…
Am tăcut din nou, neştiind ce să spunem. Aspen era o
persoană pătimaşă; avea tendinţa să se lase dus de val într-o
discuţie. În ultima vreme începuse să înveţe să se controleze,
şi ştiam că exact asta făcea acum.
Nu voiam să se îngrijoreze sau să se supere; eram
convinsă că ne puteam descurca. Dacă plănuiam cât mai
multe lucruri, aveam să reuşim în toate. Poate că eram prea
optimistă, poate că eram mult prea îndrăgostită, dar credeam
cu adevărat că, dacă eu şi Aspen ne doream ceva cu ardoare,
în cele din urmă aveam să reuşim.
— Cred că ar trebui s-o faci, a spus el deodată.
— Ce anume?
— Să intri în Alegere. Cred că ar trebui să completezi
formularul.
M-am uitat urât la el:
— Ţi-ai pierdut minţile?
— Mer, ascultă-mă.
Gura îi era aproape de urechea mea. Nu era corect; ştia
cum să-mi distragă atenţia. Când i-am auzit din nou vocea,
vorbea rar, de parcă îmi spunea cuvinte de dragoste, cu toate
că tot ce-mi sugera nu era deloc romantic.
— Dacă ai avea o şansă la ceva mai bun şi nu ai încerca
din cauza mea, nu mi-aş putea-o ierta niciodată. N-aş putea
suporta.
Am expirat, pufnind uşor:
— E ridicol. Gândeşte-te la miile de fete care se înscriu.
Eu nu voi fi nici măcar trasă la sorţi.
— Dacă nu vei fi trasă la sorţi, atunci ce mai contează?
 Mâinile lui urcau şi coborau pe braţele mele. Nu mă
puteam certa cu el când făcea asta.
— Nu vreau decât să te înscrii. Încearcă doar. Şi dacă
pleci, pleci şi gata. Iar dacă nu, măcar nu va trebui să mă
dau cu capul de pereţi pentru că te-am reţinut aici.
— Dar, Aspen, nu-l iubesc. Nici măcar nu-l plac. Nici
măcar nu-l cunosc.
— Nimeni nu-l cunoaşte. Şi totuşi, vezi, tocmai asta-i
chestia – poate că-ţi va plăcea de el.
— Aspen, termină! Eu pe tine te iubesc.
— Şi eu te iubesc.
M-a sărutat, încet, pentru a-şi întări spusele:
— Şi dacă tu mă iubeşti, vei face asta, ca să nu
înnebunesc pe urmă, întrebându-mă mereu: „Ce-ar fi fost
dacă”.
Când aducea discuţia în acest punct, pierdeam inevitabil.
Deoarece nu puteam să-l rănesc. Făceam tot ce-mi stătea în
putinţă pentru a-i uşura viaţa. Şi aveam dreptate. Nu exista
nicio şansă să fiu aleasă. Aşa că ar fi fost mai bine să particip
şi să mulţumesc în felul ăsta pe toată lumea, iar când aveau
să vadă că nu fusesem aleasă, ar fi încetat să mă mai bată la
cap.
— Te rog! mi-a şoptit la ureche.
Fiori mi-au cuprins tot corpul.
— Bine, i-am răspuns în şoaptă. Am s-o fac. Dar vreau să
ştii că nu-mi doresc să fiu prinţesa nimănui. Tot ceea ce-mi
doresc este să fiu soţia ta.
M-a mângâiat pe păr:
— Şi vei fi.
Probabil că de vină a fost lumina. Sau lipsa ei. Deoarece
puteam să jur că ochii îi erau umezi când a spus asta. Aspen
trecuse prin multe, dar îl văzusem plângând doar o singură
dată, atunci când îi biciuiseră fratele. Micuţul Jemmy furase
un fruct dintr-un cărucior din piaţă. Un adult ar fi fost supus
unui proces scurt şi apoi, în funcţie de valoarea obiectului
furat, ar fi fost băgat la închisoare sau condamnat la moarte.
Jemmy avea doar nouă ani, aşa c-a fost bătut. Mama lui
Aspen nu avea banii necesari ca să-l ducă la medic, prin
urmare Jemmy a rămas cu nişte cicatrice care i se întindeau
pe tot spatele.
În noaptea aceea aşteptasem lângă fereastra mea ca să
văd dacă Aspen o să se caţăre în căsuţa din copac. După ce
venise, mă furişasem şi mă dusesem după el. Timp de o oră
plânsese în braţele mele, spunându-mi că, dacă ar fi muncit
mai mult, dacă s-ar fi străduit mai tare, Jemmy n-ar fi fost
nevoit să fure. Nu era corect ca Jemmy să ajungă să fie rănit
doar pentru că el nu izbutise în ceea ce îşi propusese.
Era chinuitor, deoarece nu era adevărat. Dar nu îi puteam
spune asta; nu m-ar fi luat în seamă. Aspen ducea pe umerii
săi toate problemele celor pe care îi iubea. Cumva, în mod
miraculos, eu devenisem una dintre acele persoane. Aşa că
încercam să nu-i îngreunez situaţia prea mult.
— Vrei să-mi cânţi, te rog? Dă-mi ceva bun să mă
adoarmă.
Am zâmbit. Îmi plăcea mult să-i cânt. Aşa că m-am aşezat
cât mai comod şi am început un cântec de leagăn.
M-a lăsat să cânt câteva minute bune înainte ca degetele
lui să înceapă să se mişte absente în spatele urechii mele. M-
a tras de gulerul tricoului şi m-a sărutat pe gât şi pe urechi.
Apoi mi-a ridicat mânecile scurte şi mi-a sărutat braţul. M-a
făcut să respir sacadat. Făcea asta aproape de fiecare dată
când îi cântam. Cred că îi plăcea mai mult sunetul respiraţiei
mele întretăiate decât melodiile pe care i le cântam.
Nu după mult timp, ne îmbrăţişam pe covoraşul murdar
şi subţire. Aspen m-a tras deasupra lui, iar eu i-am mângâiat
cu degetele părul răvăşit, hipnotizată de această senzaţie. M-
a sărutat cu pasiune. I-am simţit degetele înfigându-se în
talia mea, în spatele meu, în şoldurile şi coapsele mele. Eram
mereu surprinsă că nu-mi lăsa pe trup mici vânătăi de forma
degetelor sale.
Eram grijulii, mereu abţinându-ne, ruşinându-ne să
facem lucrurile pe care ni le doream cu adevărat. Ca şi cum
încălcarea orei de stingere nu ar fi fost suficient de gravă.
Totuşi, indiferent de restricţii, nu cred că exista în Illeá un
cuplu mai pasional decât noi.
— Te iubesc, America Singer. Te voi iubi cât voi trăi.
 Din vocea lui răzbătea un sentiment profund care m-a
prins cu garda jos.
— Te iubesc, Aspen. Tu vei fi mereu prinţul meu.
Şi m-a sărutat până ce lumânarea a ars de tot.
Probabil că trecuseră câteva ore bune, fiindcă îmi
simţeam pleoapele grele. Lui Aspen nu-i păsa niciodată de
somn, dar eu eram mereu îngrijorată în privinţa asta. Aşa că
am coborât obosită scara, luându-mi farfuria şi moneda.
Când cântam, Aspen mă mânca pur şi simplu din priviri.
Din când în când, când avea ceva bani, îmi dădea câte o
monedă pentru cântecul meu, deşi eu voiam să o păstreze
pentru familia lui. Fără îndoială că aveau nevoie de fiecare
bănuţ. Cu toate astea, fiind în posesia acestor monede – de
vreme ce nu puteam să le cheltuiesc – mă simţeam sigură în
legătură cu tot ceea ce era dispus Aspen să facă pentru mine,
cu tot ceea ce însemnam pentru el.
Când m-am întors în cameră, am scos borcănaşul de
monede din ascunzătoarea lui şi am ascultat sunetul fericit
pe care l-a scos moneda când s-a alăturat celorlalte. Am
aşteptat zece minute, privind pe fereastră, până când am
văzut umbra lui Aspen coborând şi alergând pe drumul din
spate.
Am mai stat trează încă puţin, gândindu-mă la Aspen şi
la cât de mult îl iubeam, şi cum era să fiu iubită de el. Mă
simţeam specială, nepreţuită, de neînlocuit. Nicio regină din
lume nu se putea simţi mai importantă decât mă simţeam
eu.
Am adormit cu acest gând întipărit în siguranţă în inima
mea.

Capitolul 3

Aspen era îmbrăcat în alb. Arăta ca un înger. Eram tot în

Carolina, dar nu mai era nimeni prin preajmă. Eram singuri,
însă nu simţeam lipsa nimănui. Aspen împletea nişte
rămurele pentru a-mi face o coroniţă. Eram împreună.
— America, a spus mama pe un ton melodios, scoţându-
mă din visare.
 A aprins lumina, arzându-mi ochii, iar eu mi-am frecat
faţa cu mâinile, încercând să mă dezmeticesc.
— America, trezeşte-te, vreau să-ţi propun ceva.
Am aruncat o privire spre ceasul deşteptător. Era de-abia
şapte dimineaţa. Asta însemna… că dormisem doar cinci ore.
— Ce propunere? Mai mult somn? am bombănit.
— Nu, scumpo, ridică-te! Trebuie să discutăm ceva serios.
M-am ridicat în capul oaselor, cu hainele boţite şi cu părul
răvăşit. Mama bătea într-una din palme, de parcă astfel ar fi
putut grăbi procesul.
— Haide, America, trebuie să te trezeşti.
Am căscat. De două ori.
— Ce doreşti? am întrebat-o.
— Să te înscrii pentru Alegere. Cred că vei fi o prinţesă de
nota zece.
Era mult prea devreme pentru asta.
— Mamă, zău, eu vreau doar…
Am oftat, când mi-am amintit ce îi promisesem lui Aspen
cu o noapte în urmă: că voi încerca cel puţin. Dar acum, în
lumina zilei, nu mai eram sigură că puteam face asta.
— Ştiu că te opui, dar m-am gândit să facem o înţelegere.
Am ciulit urechile. Ce-ar fi putut să-mi ofere?
— Eu şi tatăl tău am vorbit aseară şi am ajuns la
concluzia că eşti suficient de mare să te duci singură la
muncă. Cânţi la pian la fel de bine ca mine şi, dacă ţi-ai da
silinţa un pic mai mult, ai cânta impecabil şi la vioară. Şi
vocea ta, ei bine, dacă mă-ntrebi pe mine, nu există una mai
bună în toată provincia.
Am zâmbit obosită:
— Îţi mulţumesc, mamă. Sincer.
Totuşi, nu îmi păsa foarte mult dacă mergeam să cânt
singură. Aşa că nu vedeam cum mă putea ademeni cu
propunerea asta.
— Ei bine, asta nu-i tot. De-acum poţi să-ţi alegi locul de
muncă, te poţi duce singură şi… şi poţi păstra jumătate din
suma pe care o câştigi.
S-a strâmbat când a spus asta.
Am făcut ochii mari.
 — Dar numai dacă te înscrii în Alegere.
Un zâmbet îi apăruse pe faţă. Ştia că asta avea să mă facă
să cedez, deşi probabil că se aştepta la o ceartă. Dar cum să
mă cert cu ea? Oricum aveam de gând să mă înscriu, iar
acum puteam câştiga şi câţiva bani pentru mine!
— Ştii că tot ce pot face eu e să mă înscriu, nu? Nu-i pot
obliga să mă aleagă.
— Da, ştiu. Dar merită să-ncercăm.
— Uau!
Am clătinat din cap, încă şocată.
— Bine, voi completa azi formularul. Vorbeşti serios în
legătură cu banii?
— Bineînţeles. Oricum, mai devreme sau mai târziu o să
trebuiască să te descurci pe cont propriu. Iar să fii
responsabilă pentru banii tăi o să fie un lucru bun pentru
tine. Doar că te rog să nu-ţi uiţi familia. Încă avem nevoie de
tine.
— N-am să vă uit, mamă. Cum aş putea, cu toată
cicăleala asta?
I-am făcut cu ochiul, a râs, şi cu asta târgul a fost
încheiat.
Am făcut un duş în timp ce treceam în revistă tot ceea ce
se-ntâmplase în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Prin
completarea formularului obţineam aprobarea familiei, îl
făceam pe Aspen fericit şi câştigam şi nişte bani care ne
puteau ajuta pe mine şi pe Aspen să ne căsătorim!
Nu-mi păsa foarte mult de bani, dar Aspen insista să
avem ceva pus deoparte mai întâi. Costa destul de mult să
treci prin toate procedurile legale, iar după nuntă voiam să
organizăm şi o mică petrecere pentru familiile noastre. Mi-
am dat seama că, odată ce hotărâm că eram pregătiţi, în
scurt timp am fi strâns şi banii, dar Aspen voia mai mult.
Poate că într-un târziu avea să înţeleagă că puteam depăşi
problemele financiare dacă eu lucram cu adevărat.
După duş, mi-am aranjat părul şi m-am machiat puţin
pentru a sărbători, apoi m-am dus la dulap şi m-am
îmbrăcat. Nu aveam prea multe opţiuni. Aproape toate
hainele mele erau bej, maro sau verzi. Aveam câteva rochii
mai drăguţe pe care le purtam la muncă, dar erau extrem de
demodate. Dar asta era situaţia. Alde Şase şi Şapte erau
mereu îmbrăcaţi în dril sau în ţesături rezistente. Cei din
Cinci purtau mai tot timpul haine simple, deoarece artiştii
împroşcau totul cu pete de vopsea, iar cântăreţii şi dansatorii
nu trebuiau să arate frumos decât atunci când aveau
spectacole. Castele superioare purtau din când în când dril
sau kaki pentru variaţie, dar într-un mod care înnobila
întotdeauna materialul. Nu era suficient că aveau tot ce-şi
doreau, îşi mai şi transformau necesităţile în articole de lux.
Mi-am pus pantalonii scurţi kaki şi bluza verde cu tunică
– cele mai frumoase haine pe care le aveam – şi m-am privit
în oglindă înainte să mă duc în camera de zi. Astăzi mă
simţeam drăguţă. Poate că asta se datora emoţiei dinlăuntrul
meu.
Mama stătea cu tata la masa din bucătărie, vorbind încet.
S-au uitat la mine de câteva ori, dar nici măcar privirile lor
nu mă puteau enerva.
Când am ridicat scrisoarea, am rămas puţin surprinsă.
Hârtia era de cea mai bună calitate. Nu mai pusesem
niciodată mâna pe aşa ceva. Groasă şi uşor filigramată.
Pentru o clipă, greutatea foii m-a năucit, aducându-mi
aminte de importanţa lucrului pe care-l făceam. În minte mi-
a apărut întrebarea: Ce-ar fi dacă?
Dar am alungat gândul şi am luat un stilou.
Am încercat să fiu concisă. Mi-am scris numele, vârsta,
casta şi datele de contact. A trebuit să-mi trec şi înălţimea,
greutatea, culoarea pielii, a părului şi a ochilor. Am fost
încântată să menţionez că vorbeam trei străine. Mulţi
oameni ştiau doar două, dar mama insistase să învăţăm
franceza şi spaniola, de vreme ce aceste limbi erau încă
folosite în anumite zone din ţară. Asta m-a ajutat şi la
cântat. Existau foarte multe cântece frumoase în franceză.
Trebuia să precizăm şi cele mai mari note pe care le
obţinusem, ceea ce putea varia, de vreme ce copiii din Şase şi
Şapte mergeau la şcoli publice şi erau notaţi în funcţie de
performanţele reale. Eu aproape că-mi terminasem studiile.
La secţiunea Aptitudini speciale, am trecut cântatul,
înşirând toate instrumentele.
— Crezi că abilitatea de a dormi până târziu poate fi
trecută la aptitudini speciale? l-am întrebat pe tata,
încercând să par chinuită de incertitudine.
— Da, trece şi asta. Şi nu uita să scrii că poţi termina un
fel de mâncare în mai puţin de cinci minute, mi-a răspuns.
Am râs. Era adevărat; chiar aveam tendinţa de a devora
mâncarea.
— Of, încetaţi! De ce nu scrii că eşti o sălbatică?
Mama a ieşit val vârtej din încăpere. Nu puteam să cred
că era atât de nervoasă – la urma urmei, primea exact ceea
ce-şi dorea.
I-am aruncat tatei o privire întrebătoare:
— Vrea tot ce-i mai bun pentru tine, asta-i tot.
S-a lăsat pe spătar, relaxându-se puţin înainte să înceapă
să lucreze la tabloul ce trebuia predat la sfârşitul lunii.
— Acelaşi lucru se poate spune şi despre tine, numai că tu
nu eşti niciodată atât de furios, am observat.
— Aşa este, dar eu şi mama ta avem păreri diferite în
legătură cu ceea ce e mai bine pentru tine.
Mi-a zâmbit. Gura o moştenisem de la el – atât forma, cât
şi tendinţa de a spune lucruri nevinovate care mă băgau în
belele. Temperamentul îl aveam de la mama, numai că ea
ştia să-şi ţină gura atunci când trebuia. Eu nu. Ca şi acum…
— Tată, dacă aş vrea să mă căsătoresc cu cineva din Şase
sau chiar din Şapte, iar el ar fi o persoană pe care aş iubi-o cu
adevărat, m-ai lăsa?
Tata şi-a pus jos cana, privindu-mă lung. Am afişat o
expresie neutră, încercând să nu mă dau de gol. A oftat
adânc, nemulţumit.
— America, dacă ai iubi chiar şi pe cineva din Opt, mi-aş
dori să te căsătoreşti cu el. Dar ar trebui să ştii că dragostea
poate fi strivită de greutăţile căsniciei. Chit că acum iubeşti
pe cineva, ai putea ajunge să-l urăşti când o să-ţi dai seama
că visurile tale nu au şanse să se împlinească. Iar dacă n-o să
poţi avea grijă de copii, va fi şi mai rău. Iubirea nu
supravieţuieşte întotdeauna în astfel de circumstanţe.
Tata şi-a pus mâna peste a mea, făcându-mă să-l privesc
în ochi. Am încercat să-mi ascund grijile.
— Dar, indiferent de situaţie, vreau să fii iubită. Meriţi să
fii iubită. Şi sper să te căsătoreşti din iubire şi nu pentru un
număr.
Nu putea spune ceea ce voiam să ştiu – că mă voi mărita
din iubire şi nu pentru un număr –, dar era tot ce puteam
spera.
— Mulţumesc, tată.
— Nu te supăra pe mama ta. Încearcă doar să facă şi ea
ceea ce trebuie.
M-a sărutat pe creştet şi s-a întors la muncă.
Am oftat şi m-am întors la completatul formularului,
începeam să cred că în ochii familiei mele nu aveam vreun
drept să-mi doresc ceva pentru mine. Mă enerva, dar ştiam
că, în cele din urmă, nu mă puteam supăra pe ei. Nu ne
puteam oferi luxul dorinţelor. Aveam doar necesităţi.
După ce am terminat de completat formularul, m-am dus
s-o caut pe mama în grădina din spatele casei. Şedea acolo,
cosând un tiv, în timp ce May îşi făcea temele la umbra
căsuţei din copac. Aspen obişnuia să se plângă de exigenţa
profesorilor din şcolile publice. Mă îndoiam că vreunul dintre
ei putea ţinea pasul cu mama. Dumnezeule, era vară!
— Chiar o să te înscrii? a întrebat May şi s-a pus pe
ţopăit.
— Bineînţeles.
— Ce te-a făcut să te răzgândeşti?
— Mama poate fi foarte convingătoare, am spus pe un ton
aspru, cu toate că era evident că mama nu se simţea deloc
ruşinată de faptul că mă mituise. Mamă, putem merge la
Oficiul de Servicii imediat ce termini.
A zâmbit uşor:
— Aşa te vreau. Du-te şi ia-ţi lucrurile, plecăm imediat.
Trebuie să te înscrii cât mai repede posibil.
Aşa cum îmi ceruse, m-am dus să-mi iau pantofii şi
geanta, dar m-am oprit la uşa fratelui meu. Gerad se uita
lung la o pânză albă, părând frustrat. Încercam tot felul de
lucruri cu Gerad, dar nu se lipea nimic de el. O singură
privire aruncată vechii mingi de fotbal din colţ sau
microscopului la mâna a doua pe care îl primisem în loc de
plată la un Crăciun, şi era evident că pur şi simplu n-avea
nici în clin, nici în mânecă cu artele.
— Nu te simţi prea inspirat azi, nu? l-am întrebat,
intrând în cameră.
S-a uitat la mine şi a clătinat din cap.
— Ai putea încerca să sculptezi ceva, precum Kota. Ai
nişte mâini minunate. Pun pariu că ai fi bun la asta.
— Nu vreau să sculptez. Sau să pictez ori să cânt la pian.
Vreau să mă joc cu mingea.
A lovit cu piciorul covorul vechi.
— Ştiu. Şi poţi, ca distracţie, dar ca să faci nişte bani
trebuie să găseşti un meşteşug la care să te pricepi. Le poţi
face pe-amândouă.
— De ce? s-a smiorcăit el.
— Ştii de ce. Ne obligă legea.
— Dar nu e corect!
Gerad a izbit pânza albă de podea, ridicând tot praful,
care se vedea în lumina ce se strecura pe fereastră.
— Nu e vina noastră că străbunicul nostru sau cine-o fi
fost era sărac.
— Ştiu.
Nu părea logic să limitezi alegerile de viaţă ale unor
oameni bazându-te pe felul în care strămoşii tăi ajutaseră
guvernul, dar aşa funcţionau lucrurile. Şi presupun că
trebuia să fiu recunoscătoare că noi eram bine.
— Bănuiesc că ăsta era singurul fel în care mergeau
lucrurile pe vremea aia.
Apoi n-am mai zis nimic. Am oftat şi am ridicat pânza,
punând-o la loc. Asta era viaţa lui şi nu-i putea da cu şutul.
— Puştiule, nu trebuie să renunţi la pasiunile tale. Dar
vrei să-i ajuţi pe mama şi tata, să creşti şi să te căsătoreşti,
nu? l-am întrebat, înghiontindu-l.
A scos limba dezgustat, dar într-un mod jucăuş, şi am
chicotit amândoi.
— America! m-a strigat mama de pe hol. De ce durează
atât?
— Vin imediat! i-am răspuns, iar apoi m-am întors spre
Gerad. Ştiu că e greu. Dar aşa trebuie să fie, OK?
Dar ştiam că nu era OK. Nu era deloc OK.
Eu şi mama am mers pe jos până la Oficiul local. Uneori,
dacă ne duceam mai departe sau dacă lucram, luam
autobuzul. Nu dădea bine să apari transpirat în faţa unuia
din Doi. Erau şi aşa amuzaţi când ne vedeau. Dar afară era o
vreme frumoasă, iar drumul, nu foarte lung.
În mod evident, nu eram singurele care încercau să
trimită formularele imediat. Când am ajuns acolo, strada din
faţa Oficiului de Servicii Provinciale din Carolina era plină
de femei.
Stând la coadă, am văzut în faţa mea câteva fete din
cartierul nostru. Coada era de aproape patru oameni lăţime
şi ajungea până în spatele clădirii. Toate fetele din provincie
se înscriau. Nu ştiam dacă trebuia să mă simt îngrozită sau
uşurată.
— Magda! a strigat cineva.
Auzind numele, eu şi mama ne-am întors în acelaşi timp.
Celia şi Kamber mergeau în spatele nostru, împreună cu
mama lui Aspen. Probabil că-şi luaseră liber pentru
înscriere. Fetele erau îmbrăcate elegant, părând foarte
îngrijite. Nu era cine ştie ce, dar, indiferent de hainele pe
care le purtau, erau la fel de frumoase ca Aspen; Kamber şi
Celia aveau un păr la fel de negru şi zâmbete la fel de
strălucitoare.
Mama lui Aspen mi-a zâmbit, iar eu i-am zâmbit la
rândul meu. O adoram. Vorbeam cu ea din când în când, iar
ea era mereu drăguţă cu mine. Şi ştiam că motivul nu era
casta mea superioară; o văzusem dând de pomană hainele
care nu le mai veneau copiilor ei unor familii care nu aveau
mai nimic. Era pur şi simplu o persoană bună.
— Bună, Lena. Kamber, Celia, ce mai faceţi? le-a salutat
mama.
— Bine! au răspuns ele în cor.
— Fetelor, arătaţi minunat, le-am spus, aranjându-i
Celiei o buclă după umăr.
— Vrem să ieşim bine în poză, a spus Kamber.
— În poză? am întrebat eu.
 — Da, mi-a răspuns în şoaptă mama lui Aspen. Ieri am
făcut curat în casa unuia dintre magistraţi. Tragerea asta la
sorţi nu e, de fapt, o tragere la sorţi. De-asta fac poze şi cer o
mulţime de informaţii. De ce ar conta câte limbi vorbeşti
dacă alegerea ar fi aleatorie?
Asta m-a amuzat peste măsură, eu credeam că
informaţiile erau pentru post-alegeri.
— Se pare că zvonul s-a răspândit; priveşte în jurul
nostru. Multe dintre fete sunt prea elegante.
Am cercetat fetele din rând. Mama lui Aspen avea
dreptate. Şi era o mare diferenţă între cele care ştiau şi cele
care nu. În spatele nostru era o fată, în mod clar din Şapte,
îmbrăcată în hainele de muncă. Poate că cizmele ei murdare
de noroi nu aveau să intre în poză, dar praful de pe haine o
va face în mod sigur. Câţiva metri mai în spate, o altă fată
din Şapte îşi făcea de lucru cu o centură de scule. Tot ce
puteam spune despre ea era că avea faţa curată.
La polul opus, o fată din faţa mea avea părul ridicat şi
răsucit, câteva şuviţe încadrându-i chipul. Fata de lângă ea,
în mod sigur din Doi, judecând după haine, părea că încearcă
să înece toată lumea în decolteul ei foarte adânc. Câteva
dintre ele erau atât de machiate, încât semănau cu nişte
clovni. Dar cel puţin încercau.
Eu arătam decent, dar nu exagerasem. Asemenea celor
din Şapte, nu ştiusem, aşa că nu-mi bătusem capul cu asta.
Am început să-mi fac griji.
Dar de ce? M-am oprit şi mi-am pus în ordine gândurile.
Nu voiam asta. Dacă nu eram suficient de frumoasă, ăsta
era un lucru bun. Aveam să fiu măcar cu un nivel sub
surorile lui Aspen. Ele erau pur şi simplu frumoase şi păreau
şi mai drăguţe ajutate de un machiaj discret. Dacă gemenele
câştigau, familia lui Aspen avea să fie ridicată în rang. În
mod sigur, mama nu avea să mă împiedice să mă căsătoresc
cu cineva din Unu din simplul motiv că el nu era un prinţ din
naştere. Faptul că nu ştiusem că nu era o simplă tragere la
sorţi era o binecuvântare.
— Cred că ai dreptate, a spus mama. Fata aia pare că se
pregăteşte pentru o petrecere de Crăciun.
 A râs, dar mi-am dat seama că nu-i convenea faptul că
eram în dezavantaj.
— Nu înţeleg de ce unele fete sar calul. Uită-te la
America. E atât de drăguţă! Mă bucur mult că n-ai procedat
la fel ca ele, a spus doamna Leger.
— Nu sunt deloc specială. Cine m-ar alege pe mine când
am o asemenea concurenţă? am zis arătând spre Kamber şi
Celia.
Le-am făcut cu ochiul, iar ele mi-au zâmbit. La fel şi
mama, dar era un zâmbet forţat. Probabil că încerca să
decidă dacă era mai bine să rămânem în rând sau să dăm
fuga înapoi acasă pentru a mă schimba.
— Nu fi prostuţă! De fiecare dată când Aspen vine acasă
după ce l-a ajutat pe fratele tău, spune că cei din familia
Singer au moştenit mult mai mult decât talentul şi
frumuseţea, a zis mama lui Aspen.
— Chiar aşa spune? Ce băiat drăguţ! a gângurit mama.
— Da. O mamă nu şi-ar putea dori un băiat mai bun. E de
încredere şi munceşte din greu.
— Într-o bună zi o să facă o fată foarte fericită, a spus
mama.
Era doar pe jumătate atentă la conversaţie, pentru că în
acelaşi timp încerca să evalueze concurenţa.
Doamna Leger a aruncat o privire prin jur.
— Între noi fie vorba, cred că are deja pe cineva.
Am înlemnit. Nu ştiam dacă ar fi trebuit să comentez sau
nu, nefiind sigură dacă un răspuns din partea mea avea sau
nu să mă dea de gol.
— Cum arată? a întrebat-o mama.
Chiar şi în timp ce-mi plănuia căsătoria, tot avea timp de
o mică bârfă.
— Nu sunt sigură! N-am întâlnit-o până acum. Bănuiesc
doar că se vede cu cineva, pentru că în ultima vreme pare
foarte fericit, a răspuns ea, radiind toată.
În ultima vreme? Ne vedeam de mai bine de doi ani. De ce
doar în ultima vreme?
— Fredonează, s-a băgat Celia în conversaţie.
— Da, şi cântă, a fost de-acord Kamber.
 — Cântă? am întrebat, uimită.
— O, da, au răspuns ele în cor.
— În mod sigur, se vede cu cineva! a decretat mama. Mă
întreb cine-o fi.
— Şi eu. Dar bănuiesc că trebuie să fie o fată minunată,
în ultimele luni a muncit foarte mult – mai mult decât de-
obicei. Şi a început să pună bani deoparte. Cred că îi adună
pentru o posibilă căsătorie.
Am icnit fără să-mi dau seama. Din fericire, ele au pus
asta pe seama bucuriei provocate de noutăţi.
— Şi n-aş putea fi mai fericită de-atât, a continuat ea.
Chiar dacă nu e pregătit să ne spună cine e, deja o iubesc.
Zâmbeşte tot timpul şi pur şi simplu pare mulţumit. Ne-a
fost greu de când Herrick s-a dus, dar Aspen a luat pe umerii
lui cea mai mare parte din povară. Fata care îl face atât de
fericit e deja o fiică pentru mine.
— Va fi foarte norocoasă! Aspen e un băiat nemaipomenit,
i-a răspuns mama.
Nu-mi venea să cred! Familia lui încerca să afle cât mai
multe despre misterioasa lui iubită, iar el aduna bani pentru
mine! Nu ştiam dacă trebuia să-l cert sau să-l sărut.
Rămăsesem fără cuvinte.
Aspen chiar avea de gând să mă ceară în căsătorie!
Nu mă gândeam decât la asta. Aspen, Aspen, Aspen. Mi-
am aşteptat rândul, am semnat la ghişeu declarând că toate
informaţiile din formular era adevărate şi am mers să-mi
facă poză. M-am aşezat pe scaun, mi-am înfoiat părul o dată
sau de două ori ca să-i dau ceva viaţă, şi m-am întors spre
fotograf.
Nu cred că era în Illeá vreo fată care să fi zâmbit mai
mult decât mine.

Capitolul 4

Era vineri, aşa că Actualităţile din Illeá aveau să înceapă

la ora opt. Nu eram obligaţi să urmărim emisiunea, dar nu
era înţelept s-o ratezi. Chiar şi cei din Opt – cei fără adăpost,
rătăcitorii – găseau un magazin sau o biserică unde să poată
vedea Actualităţile. Şi pentru că Alegerea avea să înceapă
curând, Actualităţile erau mai mult decât o seminecesitate.
Toată lumea voia să ştie ce se va întâmpla.
— Crezi că vor anunţa câştigătoarele în seara asta? a
întrebat May luând o porţie zdravănă de piure de cartofi şi
mestecând-o.
— Nu, draga mea. Mai sunt încă nouă zile pentru a
trimite formularele. Probabil că va mai dura două săptămâni
până când vom afla.
N-o mai văzusem pe mama de mulţi ani atât de calmă.
Era complet împăcată, mulţumită că primise ceea ce îşi
dorise cu adevărat.
— Of! Nu mai suport aşteptarea, s-a plâns May.
Ea nu mai putea suporta aşteptarea? Numele meu era în
urnă!
— Maică-ta mi-a spus că ai aşteptat destul de mult la
rând.
Eram surprinsă că tata se băgase în această conversaţie.
— Da, am spus. Nu mă aşteptam să văd atâtea fete. Nu
înţeleg de ce durează încă nouă zile; pot să jur că toată
provincia s-a înscris deja.
Tata a chicotit:
— Te-ai distrat evaluând concurenţa?
— Nu mi-am bătut capul cu asta, am spus cu sinceritate.
Am lăsat-o pe mama s-o facă în locul meu.
Ea a scuturat din cap a încuviinţare:
— Da, chiar aşa am făcut. Nu m-am putut abţine. Dar
cred că America a ieşit bine. Elegantă, dar naturală. Scumpo,
eşti atât de frumoasă! Dacă e adevărat că au să aleagă prin
alte metode decât tragerea la sorţi, ai o şansă mai mare decât
am crezut iniţial.
— Nu ştiu, am ezitat. Ai văzut-o pe fata aia care se
dăduse cu atât de mult ruj roşu, încât părea că singerează?
Poate că prinţul asta caută.
Toată lumea a râs, iar eu şi mama am continuat să bârfim
ţinutele pe care le văzuserăm. May ne sorbea fiecare cuvânt,
iar Gerad pur şi simplu zâmbea printre înghiţituri. Uneori
era uşor să uiţi că, de când Gerad începuse să înţeleagă
lumea din jurul lui, lucrurile fuseseră destul de stresante în
casa noastră.
La ora opt ne-am adunat în camera de zi – tata în scaunul
lui, May pe canapea, lângă mama, care-l ţinea pe Gerad în
poală, iar eu întinsă pe podea – şi am deschis televizorul pe
canalul public. Era singurul pe care nu trebuia să-l plăteşti,
aşa că şi cei din Opt îl puteau avea dacă deţineau un
televizor.
S-a cântat imnul. Poate că pare ciudat, dar mie
întotdeauna mi-a plăcut imnul nostru naţional. Era unul
dintre cântecele pe care le interpretam cu mare plăcere.
Apoi în cadru a apărut familia regală. Regele Clarkson
stătea pe un podium. Consilierii săi, care ofereau noutăţi
legate de infrastructură şi de problemele cu mediul
înconjurător, stăteau într-o parte, iar camera de filmat ni i-a
arătat imediat. Se părea că în seara asta aveau să fie nişte
anunţuri de făcut. Pe ecran, în stânga, regina şi prinţul
Maxon stăteau pe scaunele lor obişnuite care semănau cu
nişte tronuri, îmbrăcaţi în haine elegante, cu un aer
important.
— Uite-ţi iubitul, America, a zis May şi toată lumea a râs.
L-am privit mai atent pe Maxon. Bănuiesc că era chipeş
în felul lui. Cu toate astea, nu semăna deloc cu Aspen. Avea
părul de culoarea mierii, iar ochii căprui. Arăta cumva
văratic, şi bănuiesc că unora li se părea atrăgător. Părul îi
era tuns scurt şi bine pieptănat, iar costumul gri îi venea
perfect.
Dar stătea mult prea ţeapăn în scaun. Părea foarte
înfumurat. Părul lui îngrijit era enervant de perfect, iar
costumul făcut la comandă, prea apretat. Arăta mai degrabă
ca un tablou, nu ca un om. Aproape că-mi părea rău pentru
fata care avea să se căsătorească cu el. Probabil că o aştepta
o viaţă foarte plictisitoare.
Mi-am îndreptat atenţia spre mama lui. Părea calmă. Şi
ea stătea dreaptă în scaun, dar nu era ţeapănă. Mi-am dat
seama că, spre deosebire de rege şi de prinţul Maxon, ea nu
crescuse la palat. Era o renumită Fiică a Ileei. Ar fi putut fi
cineva ca mine.
 Regele vorbea deja, dar trebuia să aflu.
— Mamă? am şoptit, încercând să nu-i distrag atenţia
tatei.
— Da?
— Regina… ce a fost? Mă refer la castă.
Mama a zâmbit auzind întrebarea mea:
— Patru.
Făcuse parte din Patru! îşi petrecuse primii ani din
tinereţe lucrând într-o fabrică, într-un magazin sau, poate,
chiar la o fermă. Am început să mă gândesc la viaţa ei de
atunci. Oare avea o familie numeroasă? Probabil că nu
trebuise să-şi facă griji în legătură cu mâncarea. Oare
prietenele ei o invidiaseră când fusese aleasă? Dacă aş fi avut
nişte prietene apropiate, oare ar fi fost geloase pe mine?
Era o idee tâmpită. Oricum n-aveam să fiu aleasă.
Mi-am îndreptat din nou atenţia spre ceea ce spunea
regele.
— Chiar azi-dimineaţă, un alt atac în Noua Asie ne-a
zguduit din temelii. Trupele noastre au suferit pierderi, dar
suntem încrezători că, alături de noul detaşament, luna
viitoare ne vom reveni, mai ales că vom beneficia de forţe
proaspete.
Uram războiul. Din nefericire, eram o ţară tânără care
trebuia să se protejeze mereu. Nu prea credeam că acest stat
avea să supravieţuiască altei invazii.
După ce regele ne-a oferit informaţii legate de un raid
efectuat recent într-o tabără rebelă, Echipa Financiară ne-a
pus la curent cu situaţia datoriilor noastre, iar şeful
Comitetului de Infrastructură a anunţat că în doi ani
plănuiau să înceapă lucrul la reconstrucţia câtorva şosele,
dintre care unele nu mai fuseseră atinse de la cel de-al
Patrulea Război Mondial. Într-un sfârşit, ultimul vorbitor,
Maestrul de Ceremonii, a venit la pupitru:
— Bună seara, doamnelor şi domnilor din Illeá. După cum
ştiţi, înştiinţările pentru participarea la Alegere au fost de
curând distribuite în cutiile poştale. Am primit deja primul
număr de formulare şi am plăcerea să vă anunţ că mii de
femei frumoase din Illeá au fost deja admise pentru tragerea
la sorţi a Alegerii!
Într-un colţ, Maxon şi-a schimbat poziţia. Transpira?
— În numele familiei regale, doresc să vă mulţumesc
pentru entuziasm şi patriotism. Cu puţin noroc, până la Anul
Nou vom sărbători logodna dintre iubitul nostru prinţ Maxon
şi una dintre încântătoarele, talentatele şi inteligentele Fiice
ale Ileei!
Cei câţiva consilieri aşezaţi acolo au început să aplaude.
Maxon zâmbea, dar nu părea în largul lui. Când aplauzele au
încetat, Maestrul de Ceremonii a început să vorbească din
nou:
— Desigur, vom avea multe emisiuni la dispoziţie pentru
a face cunoştinţă cu tinerele participante la Alegere, fără să
mai menţionez transmisiunile speciale care vă vor arăta
momente din viaţa lor de la palat. Nu puteam găsi pe cineva
mai potrivit pentru a ne conduce pe parcursul acestei
minunate perioade decât Gavril Fadaye!
Au început alte ropote de aplauze, dar, de data asta, ele
proveneau de la mama şi May. Gavril Fadaye era o legendă.
Vreme de douăzeci de ani comentase paradele de Ospăţul
Recunoştinţei, emisiunile de Crăciun şi toate sărbătorile de
la palat. Nu văzusem în viaţa mea vreun interviu cu familia
regală sau cu prietenii apropiaţi şi membrii familiilor
acestora care să nu fie făcut de el.
— Oh, America, ai putea să-l întâlneşti pe Gavril! a
fredonat mama.
— Vine! a spus May, dând din braţele ei micuţe.
Şi iată-l pe Gavril, păşind în studio în costumul lui
albastru. Era în vârstă, probabil că avea în jur de patruzeci
de ani, dar părea foarte vioi. În timp ce mergea de-a lungul
scenei, lumina i-a făcut broşa de pe rever să strălucească, o
licărire aurie ce semăna cu unul dintre simbolurile de pe
partiturile mele muzicale.
— Bună searaaaaa, Illeá! a spus. Trebuie să vă spun că
sunt onorat să fac parte din Alegere. Sunt extrem de norocos
că voi face cunoştinţă cu treizeci şi cinci de femei frumoase!
Ce bărbat nu şi-ar dori să fie în locul meu?
A făcut cu ochiul spre camera de filmat.
 — Dar, înainte de a face cunoştinţă cu aceste domnişoare
minunate, dintre care una va fi noua noastră prinţesă, am
plăcerea să vorbesc cu omul pentru care ne-am adunat cu
toţii aici – prinţul Maxon!
Auzindu-şi numele, Maxon a păşit pe scenă, înaintând
spre scaunele pregătite pentru el şi Gavril. Şi-a îndreptat
cravata şi şi-a aranjat costumul, de parcă mai era nevoie. A
dat mâna cu Gavril şi s-a aşezat faţă-n faţă cu el, ridicând un
microfon. Scaunul era suficient de înalt, aşa că Maxon şi-a
pus picioarele pe o bară. Aşa părea mult mai neoficial.
— Alteţa Voastră, mă bucur să vă revăd.
— Îţi mulţumesc, Gavril. Plăcerea e de partea mea.
La fel ca şi înfăţişarea, vocea îi era cumpătată. Radia
conformism. Am strâmbat din nas la gândul de a mă afla în
aceeaşi încăpere cu el.
— În mai puţin de-o lună, treizeci şi cinci de tinere se vor
afla în preajma Maiestăţii Voastre. Cum vă simţiţi în
legătură cu acest lucru?
Maxon a râs:
— Sincer, e puţin enervant. Îmi închipui că va fi multă
gălăgie cu atâţia musafiri. Dar în acelaşi timp, de-abia
aştept.
— I-aţi cerut dragului dumneavoastră tată sfaturi în
legătură cu cea mai bună metodă de a pune mâna pe o soţie
frumoasă, aşa cum a făcut el când i-a venit rândul?
Atât Maxon, cât şi Gavril s-au uitat spre rege şi regină,
iar camera de filmat i-a arătat pe aceştia privind unul la
celălalt, zâmbind şi ţinându-se de mână. Păreau nişte gesturi
sincere, dar cum ai fi putut spune dacă era aşa?
— De fapt, nu. După cum ştii, conflictul din Noua Asie s-a
extins cu repeziciune şi am discutat mai mult despre
lucrurile ce ţin de armată. N-am avut prea mult timp la
dispoziţie ca să discutăm despre fete.
Mama şi May au râs. Bănuiesc că, într-un fel, era
amuzant.
— Nu mai avem prea mult timp, aşa că am să vă pun doar
o singură întrebare. Cum vă imaginaţi fata perfectă?
Maxon părea luat prin surprindere. Era greu de spus, dar
mi se părea că se-nroşise:
— Sincer, nu ştiu. Cred că asta este partea frumoasă a
Alegerii. Nu vor fi două fete la fel – nu în ceea ce priveşte
aspectul fizic, preferinţele sau caracterul. Şi prin tot acest
proces de a le cunoaşte şi de a vorbi cu ele sper să descopăr
ceea ce-mi doresc, să aflu asta pe parcurs.
Maxon a zâmbit:
— Alteţa Voastră, vă mulţumesc. A fost foarte bine spus.
Şi cred că vorbesc în numele tuturor cetăţenilor din Illeá
când vă urez mult noroc.
Gavril s-a întins pentru a da din nou mâna cu el.
— Vă mulţumesc, domnule, a spus Maxon.
Camera de filmat a rămas nemişcată pentru un moment,
aşa că am putut să-l vedem pe prinţ privind spre părinţi,
întrebându-se dacă spusese ceea ce trebuia. Următorul cadru
a fost un prim-plan cu faţa lui Gavril, aşa că n-am mai aflat
răspunsul.
— Mi-e teamă că timpul alocat pentru această seară s-a
scurs. Vă mulţumim că aţi urmărit Actualităţile din Illeá şi
ne revedem săptămâna viitoare.
Imediat genericul a început să se desfăşoare pe ecran.
— „America şi Maxon stau într-un copac…”, a cântat May.
Am înşfăcat o pernă şi am aruncat-o spre ea, dar nu m-am
putut abţine să nu râd la acest gând. Maxon era atât de
ţeapăn şi de liniştit! Era greu de închipuit că cineva putea fi
fericit alături de un asemenea popândău.
Mi-am petrecut restul serii încercând să o ignor pe May, şi
într-un sfârşit m-am dus în camera mea pentru a fi singură.
Chiar şi gândul de a mă afla în apropierea lui Maxon
Schreave mă făcea să nu mă simt în largul meu.
Împunsăturile lui May mi-au sunat în minte toată noaptea,
împiedicându-mă să mă odihnesc cum trebuie.
Era greu de localizat cu precizie sunetul care m-a trezit,
dar, odată ce am fost conştientă de el, am încercat să rămân
nemişcată, ca să descopăr dacă era cineva acolo.
Ţac, ţac, ţac.
Mi-am întors uşor privirea spre fereastră, iar acolo l-am
văzut pe Aspen, care zâmbea. M-am dat jos din pat, m-am
dus în vârful degetelor spre uşă şi am încuiat-o. M-am întors
în pat, deblocând şi deschizând cu grijă fereastra.
Un val de căldură care n-avea nimic de-a face cu faptul că
era vară m-a străbătut din cap până în picioare, în timp ce
Aspen se căţăra pe geam şi cobora în patul meu.
— Ce faci aici? am şoptit, zâmbind pe întuneric.
— Trebuia să te văd, a spus el, respirând aproape de
obrazul meu în timp ce mă lua în braţe, trăgându-mă în jos.
— Am atât de multe să-ţi spun, Aspen!
— Şşşş, nu spune niciun cuvânt. Dacă ne-aude cineva, o
să se dezlănţuie iadul. Lasă-mă să te privesc.
Aşa că l-am ascultat. Stăteam acolo, tăcută şi nemişcată,
în timp ce Aspen mă privea în ochi. După ce a terminat, a
început să mă mângâie pe gât şi să-şi bage nasul prin părul
meu. Iar apoi, mâinile lui au început să se plimbe într-una în
sus şi-n jos, de pe talie pe şold. A început să respire mai greu,
lucru care m-a tulburat.
Buzele lui, ascunse în curbura gâtului meu, au început să
mă sărute. Eu respiram sacadat. Nu mă puteam abţine.
Buzele i-au ajuns pe bărbia mea şi mi-au acoperit gura,
înăbuşindu-mi gâfâiala. L-am luat pe Aspen în braţe,
mişcările noastre bruşte şi umiditatea nopţii acoperindu-ne
de sudoare.
Era un moment magic.
Aspen a dat în cele din urmă să se retragă, cu toate că eu
nu eram deloc pregătită să mă opresc. Dar trebuia s-avem
grijă. Dacă săream calul şi existau şi dovezi în legătură cu
asta, aveam să fim aruncaţi în închisoare.
Un alt motiv pentru care oamenii se căsătoreau de tineri:
aşteptarea era o tortură.
— Ar trebui să plec, a şoptit el.
— Dar eu vreau să mai rămâi.
Buzele mele erau lipite de urechea lui. Simţeam din nou
mirosul săpunului.
— America Singer, cândva vei adormi în braţele mele în
fiecare noapte. Şi în fiecare dimineaţă vei fi trezită de
sărutările mele. Şi de alte lucruri.
Mi-am muşcat buzele auzind asta.
 — Dar acum trebuie să plec. Ne forţăm norocul.
Am oftat şi i-am dat drumul. Avea dreptate.
— Te iubesc, America.
— Şi eu te iubesc, Aspen.
Aceste momente secrete aveau să fie suficiente pentru a
mă ajuta să trec cu bine peste tot ce ne aştepta: dezamăgirea
mamei când nu aveam să fiu aleasă, munca grea pentru a-l
ajuta pe Aspen să pună bani deoparte, scandalul când Aspen
avea să-i ceară tatei mâna mea şi celelalte probleme ce
urmau după căsătorie. Nimic nu conta. Nu şi dacă-l aveam pe
Aspen alături de mine.

Capitolul 5

O săptămână mai târziu, am ajuns înaintea lui Aspen în

căsuţa din copac.
Am avut puţin de furcă încercând să urc fără zgomot cu
toate lucrurile pe care le aveam, dar am reuşit. Rearanjam
farfuriile, când am auzit pe cineva căţărându-se în copac.
— Bau! am zis.
Aspen a tresărit şi a început să râdă. Am aprins noua
lumânare pe care o cumpărasem doar pentru noi. A traversat
mica încăpere pentru a mă săruta şi, după o clipă, am
început să-i povestesc tot ceea ce se mai întâmplase în timpul
săptămânii.
— N-am mai apucat să-ţi spun despre înscrieri, am spus,
încântată de veşti.
— Cum a fost? Mama a spus că era îngrămădeală.
— Aspen, era o nebunie! Ar fi trebuit să vezi cu ce erau
îmbrăcate! Ştii probabil că nu e chiar o tragere la sorţi, aşa
cum pretind ei. Ceea ce demonstrează că am avut dreptate.
În Carolina există fete mult mai interesante decât mine
care pot fi alese, aşa că ne-am făcut griji degeaba.
— În orice caz, îţi mulţumesc c-ai acceptat să te înscrii,
înseamnă mult pentru mine.
Încă mă privea atent. Nici măcar nu se deranjase s-arunce
o privire prin căsuţă. Ca-ntotdeauna, mă sorbea din priviri.
— Ei bine, cea mai tare chestie e că, de vreme ce mama
habar n-avea că deja îţi promisesem c-o să mă-nscriu, m-a
mituit ca să merg să depun formularul.
Nu-mi puteam înăbuşi râsul. Săptămâna asta, familiile
începuseră deja să organizeze petreceri pentru fiicele lor,
fiind sigure că acestea vor fi selecţionate pentru Alegere.
Cântasem la peste şapte festivităţi, programând câte două pe
noapte pentru a mă bucura de propriii bani. Iar mama se
ţinuse de cuvânt. Mă simţeam uşurată să am banii mei.
— Te-a mituit? Cu ce?
Radia de încântare.
— Cu bani, desigur. Uite, ţi-am pregătit un adevărat
festin!
M-am dezlipit de el şi am început să aşez farfuriile.
Gătisem intenţionat mai multă mâncare pentru cină, pentru
a-i aduce şi lui câte ceva, şi zile la rând copsesem produse de
patiserie. Oricum, eu şi May ne dădeam în vânt după
dulciuri, ca să nu mai spun că ea era încântată că alesesem
să-mi cheltui banii în acest fel.
— Ce e cu toate astea?
— E mâncare. Eu am gătit-o.
Eram foarte mândră de strădaniile mele. În seara asta,
Aspen putea pleca, în sfârşit, cu stomacul plin. Dar zâmbetul
a început să-i dispară în timp ce studia fiecare farfurie.
— Aspen, s-a întâmplat ceva?
— Asta nu-i bine.
A scuturat din cap şi şi-a luat privirea de la mâncare.
— Ce vrei să spui?
— America, se presupune că eu trebuie să-ţi ofer
asemenea lucruri. E umilitor să vin aici şi să văd c-ai făcut
toate astea pentru mine.
— Dar ţi-am dat de mâncare tot timpul!
— Ce-a mai rămas de la tine. Crezi că nu ştiu? Nu mă
simt prost să mănânc ceva ce tu nu vrei. Dar tu să… Eu
trebuie să…
— Aspen, îmi dai tot timpul câte ceva. Ai grijă de mine.
Am adunat toate mone…
— Monedele? Crezi că e o idee bună să aduci acum în
discuţie aşa ceva? Nu ştii cât de mult urăsc asta? Să te-aud
cântând şi să nu pot să te plătesc ca toţi ceilalţi?
— N-ar trebui să mă plăteşti deloc! E un dar. Poţi avea de
la mine orice vrei!
Ştiam că nu trebuia să ţipăm. Dar nu-mi mai păsa.
— Nu sunt un milog, America! Sunt un bărbat. Se
presupune că eu trebuie să am grijă de tine şi să-ţi ofer cele
necesare.
Aspen şi-a trecut mâinile prin păr. A început să respire
precipitat. Ca întotdeauna, avea părerile lui. Dar de data
asta vedeam ceva diferit în privirea lui. În loc să devin
atentă, era din ce în ce mai nedumerită. Furia mea s-a
evaporat instantaneu când l-am văzut atât de nefericit. Mă
simţeam vinovată. Doream să-l răsfăţ, nu să-l umilesc.
— Te iubesc, i-am şoptit.
A scuturat din cap:
— Şi eu te iubesc, America.
Dar tot nu voia să se uite la mine. Am ridicat o felie din
pâinea pe care o făcusem şi i-am pus-o în mână. Îi era prea
foame ca să nu mănânce.
— N-am vrut să te rănesc. Credeam că te voi face fericit.
— Nu, Mer, îmi place. Nu pot să cred c-ai făcut toate
astea pentru mine. Doar că… într-o anumită măsură mă
deranjează că nu pot face acelaşi lucru pentru tine. Meriţi
ceva mai bun.
Nefericit, a continuat să mănânce în timp ce vorbea.
— Nu te mai gândi la mine aşa. Când suntem doar noi
doi, eu nu sunt din Cinci şi tu nu eşti din Şase. Suntem doar
Aspen şi America. Nu te vreau decât pe tine.
— Dar nu pot să nu mă gândesc la asta.
S-a uitat la mine:
— Aşa am fost crescut. De când eram mic, nu am auzit
decât „Cei din Şase trebuie să servească” şi „Cei din Şase nu
trebuie să fie văzuţi”. Toată viaţa am fost învăţat să rămân
în umbră.
Mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o cu putere.
— Mer, dacă vom fi împreună, şi tu va trebuie să rămâi în
umbră. Nu am cum să-mi doresc asta pentru tine.
— Aspen, am mai discutat în legătură cu asta. Sunt
conştientă că lucrurile se vor schimba şi sunt pregătită. Nu
ştiu ce să mai spun ca să mă fac mai bine înţeleasă.
I-am pus mâna în dreptul inimii:
— În momentul în care vei fi pregătit să mă ceri, voi fi
pregătită să spun da.
Era îngrozitor să îmi dezvălui cele mai profunde
sentimente pe care le nutream pentru el. Ştia ce spuneam.
Dar dacă vulnerabilitatea mea îl ajuta pe el să fie curajos,
aveam să suport asta. Ochii lui îi căutau pe-ai mei. Dacă se
uita după urme de îndoială, îşi pierdea timpul. Eram foarte
sigură în privinţa asta.
— Nu.
— Poftim?
— Nu.
Cuvântul m-a plesnit precum o palmă peste faţă.
— Aspen?
— Nu ştiu cum de m-am amăgit singur crezând că asta va
funcţiona vreodată.
Şi-a trecut din nou degetele prin păr, dar parcă încerca să-
şi scoată din minte toate gândurile pe care le avusese
vreodată în legătură cu mine.
— Dar tocmai ai spus că mă iubeşti.
— Te iubesc, Mer. Aici e problema. Nu te pot forţa să devii
ca mine. Nu suport gândul de a te vedea flămândă,
înfrigurată sau speriată. Nu te pot face să devii Şase.
Am simţit cum lacrimile îmi curgeau pe obraji. Nu vorbea
serios. Nu putea. Dar înainte să-i cer să-şi retragă cuvintele,
Aspen o luase deja târâş spre ieşirea din căsuţă.
— Unde… unde te duci?
— Plec. Mă duc acasă. Îmi pare rău că ţi-am făcut asta,
America. Dar s-a terminat.
— Poftim?
— S-a terminat. Nu voi mai veni aici. Nu aşa.
Am început să plâng:
— Aspen, te rog! Haide să vorbim despre asta. Acum eşti
doar supărat.
— Sunt mult mai supărat decât îţi imaginezi. Dar nu sunt
supărat pe tine. Pur şi simplu nu pot face asta, Mer. Nu pot.
 — Aspen, te rog…
M-a strâns tare în braţe şi m-a sărutat – cu adevărat –
pentru ultima oară. Apoi s-a făcut nevăzut în noapte. Şi
pentru că ţara asta e cum e, iar toate regulile ne obligau să
ne ascundem, nu puteam nici măcar să strig după el. Nu-i
mai puteam spune nici măcar o singură dată cât de mult îl
iubeam.
În următoarele zile, cei din familia mea şi-au dat seama
că ceva nu era în ordine, dar probabil că au pus totul pe
seama emoţiilor provocate de Alegere. Îmi venea să plâng tot
timpul, dar mă abţineam. Am tras de mine până vineri, tot
sperând că totul avea să revină la normal după anunţarea
numelor la Actualităţile din Illeá.
În mintea mea îşi făcuse deja loc un vis. Şi anume că
aveau să o nominalizeze pe Celia sau pe Kamber, iar mama
avea să fi dezamăgită, dar nu la fel de dezamăgită cum ar fi
fost dacă ar fi fost aleasă o străină. Tata şi May aveau să se
bucure pentru ele; familiile noastre erau apropiate. Ştiam că
Aspen se gândea la mine aşa cum mă gândeam şi eu la el. Aş
fi pariat că avea să fie aici înainte ca emisiunea să se
sfârşească, implorându-mă să-l iert şi cerându-mi mâna. Ar fi
fost puţin nechibzuit, de vreme ce nu exista vreo garanţie că
fetele aveau să fie câştigătoarele, dar puteam profita de
ocazie. Bucuria momentului probabil că avea să mai calmeze
anumite lucruri.
În mintea mea, totul mergea de minune. În mintea mea,
toată lumea era fericită…
Mai erau zece minute până la începerea Actualităţilor şi
ne aşezaserăm cu toţii în faţa televizorului. Probabil că nu
eram singurii care nu doreau să rateze nici măcar o secundă
din anunţ.
— Îmi aduc aminte când a fost aleasă regina Amberly!
Oh, am ştiut de la început că va reuşi.
Mama pregătea nişte pop-corn, de parcă Alegerea ar fi
fost un soi de film.
— Mami, şi tu ai participat la tragerea la sorţi? a întrebat
Gerad.
— Nu, scumpule, mămica era cu doi ani prea tânără
pentru a fi eligibilă. Dar, spre norocul meu, m-am căsătorit
cu tatăl vostru.
A zâmbit şi ne-a făcut cu ochiul.
Uau! Probabil că era binedispusă. Nu-mi aduceam aminte
când vorbise cu afecţiune despre tata ultima oară.
— Regina Amberly e cea mai bună de până acum. E foarte
frumoasă şi inteligentă. De fiecare dată când o văd la
televizor mi-aş dori să fiu ca ea, a spus May oftând.
— E o regină bună, am adăugat eu pe un ton scăzut.
Într-un sfârşit, s-a făcut ora opt, iar stema naţională a
apărut pe ecran acompaniată de varianta instrumentală a
imnului nostru. Tremuram? De-abia aşteptam ca toată
treaba asta să se termine.
Regele a apărut pe ecran şi ne-a vorbit pe scurt despre
situaţia de pe câmpul de luptă. Celelalte anunţuri au fost, de
asemenea, succinte. Se părea că toată lumea era într-o
dispoziţie bună. Bănuiesc că şi pentru ei era o bucurie.
În cele din urmă, Maestrul de Ceremonii a venit pe scenă
şi l-a prezentat pe Gavril, care s-a dus direct spre familia
regală:
— Bună seara, Maiestatea Voastră, i-a spus regelui.
— Gavril, ca-ntotdeauna, e o plăcere să te revăd.
Regele era fericit peste măsură.
— Aşteptaţi cu nerăbdare anunţul?
— Oh, da! Ieri am fost în sală când s-au făcut câteva
dintre extrageri; toate sunt nişte fete minunate.
— Aşadar, ştiţi deja cine sunt? l-a întrebat Gavril, uimit.
— Doar câteva, doar câteva.
Gavril s-a întors spre Maxon:
— Domnule, v-a împărtăşit aceste informaţii şi
dumneavoastră?
— Deloc. Le voi vedea odată cu toată lumea, i-a răspuns
Maxon.
Era evident că încerca să-şi ascundă agitaţia.
Mi-am dat seama că palmele îmi transpirau.
— Maiestatea Voastră, i s-a adresat Gavril reginei. Vreun
sfat pentru Alese?
A zâmbit cu surâsul ei senin. Nu ştiu cum erau celelalte
femei când trecuse ea prin Alegere, dar nu-mi puteam
închipui că exista vreuna care să fi fost la fel de drăguţă şi
plină de graţie ca ea.
— Bucuraţi-vă de ultima voastră seară în calitate de fete
normale. Mâine, viaţa voastră se va schimba pentru
totdeauna. Şi un sfat străvechi, dar bun: fiţi voi însevă.
— Nişte cuvinte înţelepte, Maiestate, nişte cuvinte foarte
înţelepte. Şi, cu acestea, haideţi să dezvăluim identitatea
celor treizeci şi cinci de tinere domnişoare Alese. Doamnelor
şi domnilor, să le felicităm pe următoarele Fiice ale Ileei!
Pe ecran a apărut din nou stema naţională. În colţul din
dreapta sus se afla un pătrat micuţ cu chipul lui Maxon,
pentru a-i vedea reacţia când imaginile urmau să apară pe
ecran. El avea să ia decizii pe baza lor, aşa cum aveam să
facem cu toţii.
Gavril avea un teanc de cartonaşe în mână, pregătit să
citească numele fetelor a căror lume, conform spuselor
reginei, avea să se schimbe pentru totdeauna.
— Domnişoara Elayna Stoles din Hansport, Trei.
Pe ecran a apărut o fotografie cu o fată micuţă, cu pielea
ca de porţelan. Arăta ca o adevărată lady. Maxon radia.
— Domnişoara Tuesday Keeper din Waverly, Patru.
A apărut o fată pistruiată. Părea mai în vârstă, mai
matură. Maxon i-a şoptit ceva regelui.
— Domnişoara Fiona Castley din Paloma, Trei.
De data asta a apărut o brunetă cu nişte ochi remarcabili.
Probabil că era de vârsta mea, dar părea mult mai…
experimentată.
M-am întors spre mama şi May, care stăteau pe canapea.
— Nu pare îngrozitor de…
— Domnişoara America Singer din Carolina, Cinci.
Am întors imediat capul şi am văzut-o. Poza mea făcută
imediat după ce aflasem că Aspen strângea bani pentru a mă
lua de soţie. Păream strălucitoare, optimistă, frumoasă.
Arătam de parcă eram îndrăgostită. Şi vreun idiot crezuse că
acea dragoste era menită prinţului Maxon.
Mama mi-a ţipat în urechi, iar May a sărit în sus,
împrăştiind pop-corn peste tot. Gerad s-a entuziasmat şi el şi
a început să danseze. Tata… era greu de spus, dar cred că
zâmbea în taină din spatele cărţii lui.
Am ratat expresia lui Maxon.
Telefonul a început să sune.
Şi nu s-a mai oprit zile la rând.

Capitolul 6

În săptămâna care a urmat, casa noastră a fost invadată

de oficiali care urmau să mă pregătească pentru Alegere.
Printre ei se afla o femeie enervantă care credea că minţisem
în legătură cu o bună parte din informaţiile menţionate în
formular, urmată de un soldat de la palat care a venit pentru
a discuta cu soldaţii din oraş despre măsurile de securitate
care trebuiau luate şi pentru a ne examina cu de-amănuntul
casa. Aparent, nu trebuia să aştept să ajung la palat pentru
a-mi face griji în legătură cu posibilele atacuri ale rebelilor.
Minunat!
Am primit două telefoane de la o femeie numită Silvia –
care părea veselă şi oficială în acelaşi timp – care dorea să
ştie dacă aveam nevoie de ceva. Vizitatorul meu preferat a
fost un bărbat slab, cu barbişon, care a venit pentru a-mi lua
măsurile necesare noii mele garderobe. Nu prea ştiam ce să
simt la gândul de a purta rochii la fel de protocolare ca ale
reginei, dar acceptam cu inima deschisă această schimbare.
Aceşti ultimi vizitatori au venit miercuri după-amiază, cu
două zile înainte de plecarea mea. Bărbatul se ocupa de
trecerea în revistă, alături de mine, a regulilor oficiale. Era
extrem de slab, cu păr negru, slinos, dat pe spate, şi
transpira într-una. Când a intrat în casă, m-a întrebat dacă
aveam vreun loc în care să putem vorbi între patru ochi. A
fost primul indiciu că, totuşi, ceva nu era în regulă.
— Păi, dacă vreţi, putem merge în bucătărie, a sugerat
mama.
Oficialul şi-a tamponat fruntea cu o batistă şi s-a uitat la
May:
— De fapt, orice loc e bun. Doar că ar fi bine să-i cereţi
fetiţei să părăsească încăperea.
 Ce anume avea de spus de nu putea fi şi May de faţă?
— Mamă? a întrebat ea, tristă că trebuia să plece.
— May, scumpo, du-te şi lucrează la tabloul tău. În ultima
săptămână ţi-ai cam neglijat munca.
— Dar…
— Te conduc eu, May, m-am oferit, privindu-i lacrimile
care i se adunau în ochi.
Când am ajuns pe hol şi nimeni nu ne putea auzi, am
strâns-o într-o îmbrăţişare puternică.
— Nu-ţi face griji, i-am şoptit. Am să-ţi spun diseară
totul. Îţi promit.
Spre norocul nostru, nu ne-a dat în vileag prin bine-
cunoscutele ei sărituri. Pur şi simplu a dat din cap
posomorâtă şi a dispărut în colţişorul ei din biroul tatei.
Mama a făcut ceai pentru Skinny, şi ne-am aşezat la
masă pentru a vorbi. Lângă dosarul pe care era inscripţionat
numele meu se aflau un teanc de foi şi un stilou. El şi-a
aranjat documentele şi a început să vorbească:
— Îmi pare rău că trebuie să fiu atât de secretos, dar
anumite lucruri despre care trebuie să întreb nu sunt
potrivite pentru urechile celor mai mici.
Eu şi mama ne-am uitat una la alta.
— Domnişoară Singer, ceea ce vă spun va părea
supărător, dar, începând de vinerea trecută, sunteţi
considerată o proprietate a Ileei. De-acum înainte trebuie să
aveţi grijă de corpul dumneavoastră. Vă voi da să semnaţi
câteva formulare în timp ce vom parcurge toate aceste
informaţii. Orice abatere din partea dumneavoastră va avea
ca rezultat excluderea imediată din Alegere. Înţelegeţi?
— Da, am spus pe un ton precaut.
— Prea bine. Să-ncepem cu lucrurile uşoare. Acestea sunt
vitamine. De vreme ce sunteţi din Cinci, bănuiesc că nu aveţi
întotdeauna acces la nutriţia necesară. Trebuie să înghiţiţi
câte una în fiecare zi. Acum sunteţi pe cont propriu, dar la
palat va fi cineva care să vă ajute.
S-a întins peste masă şi mi-a dat un flacon mare,
împreună cu un formular pe care trebuia să-l semnez şi pe
care trebuia să scriu că l-am primit.
 A trebuit să mă abţin să nu râd. Cine are nevoie de ajutor
la înghiţirea unei pastile?
— Am la mine dosarul medical primit de la doctorul
dumneavoastră. Nu prea există motive de îngrijorare. Se
pare că staţi foarte bine cu sănătatea, cu toate că mi s-a spus
că n-aţi dormit prea bine în ultima vreme?
— Aăă, adică… din pricina emoţiilor, mi-a fost puţin cam
greu să adorm.
Era aproape adevărat. Zilele erau nişte vâltori cu
pregătirile pentru palat, dar noaptea, când eram în pat, mă
gândeam la Aspen. Era singurul moment când nu puteam
evita să nu mă gândesc la el, şi se părea că nu eram în stare
să mi-l scot din minte.
— Înţeleg. Ei bine, dacă doriţi, în seara asta vă pot oferi
nişte somnifere care să vă ajute cu această problemă. Ne
dorim să fiţi foarte bine odihnită.
— Nu, nu am…
— Da, ne-a întrerupt mama. Scuză-mă, scumpo, dar arăţi
epuizată. Vă rog să îi daţi somniferele.
— Da, doamnă.
Skinny a notat ceva în dosarul meu:
— Bun. Acum, ştiu că e ceva personal, dar va trebui să
discut asta cu fiecare participantă, aşa că vă rog să nu vă
sfiiţi.
S-a oprit, apoi a continuat:
— Am nevoie de confirmarea că sunteţi, în fapt, virgină.
Mamei aproape că i-au ieşit ochii din orbite. De aia a
trebuit May să plece.
— Vorbiţi serios?
Nu-mi venea să cred că puneau pe cineva să facă asta.
Măcar de-ar fi trimis o femeie…
— Mă tem că da. Dacă nu sunteţi, trebuie să ştim asta
numaidecât.
Câhh! Şi cu mama în încăpere.
— Cunosc legea, domnule. Nu sunt proastă. Bineînţeles
că sunt.
— Vă rog să vă gândiţi bine la asta. Dacă se dovedeşte că
minţiţi…
 — Doamne Dumnezeule, dar America n-a avut niciodată
un iubit! a intervenit mama.
— Corect.
M-am apucat de această frânghie, sperând să punem
punct discuţiei.
— Prea bine. Va trebuie să semnaţi acest formular pentru
a confirma cele spuse.
Mi-am dat ochii peste cap, dar am făcut ce mi-a cerut.
Eram fericită că Illeá exista, luând în considerare că, nu cu
mult timp în urmă, aproape că fusese transformată în
cenuşă, însă aceste reglementări începeau să mă sufoce, de
parcă nişte lanţuri invizibile mă trăgeau în jos. Legi în
legătură cu persoana pe care o puteai iubi, formulare despre
păstrarea virginităţii; era revoltător.
— Trebuie să discutăm regulile. Sunt foarte simple şi n-ar
trebui să vă dea bătăi de cap. Dacă aveţi întrebări, vă rog să
mi le adresaţi.
Şi-a ridicat ochii din teancul de hârtii şi m-a privit fix.
— Aşa voi face, am mormăit.
— Nu aveţi voie să plecaţi din palat când vreţi. Pentru
asta trebuie să aveţi acordul prinţului. Nici măcar regele şi
regina nu vă pot constrânge să plecaţi. Ei îi pot spune
prinţului că nu le sunteţi pe plac, însă el ia toate deciziile în
legătură cu cine rămâne şi cine pleacă. Alegerea nu are o
perioadă determinată. Se poate sfârşi în decurs de câteva zile
sau se poate întinde pe o perioadă de câţiva ani.
— Ani? am întrebat îngrozită.
Gândul de a fi plecată atât de mult mă făcea să şovăi.
— N-aveţi nicio grijă. Nu cred că prinţul îşi doreşte să
dureze atât de mult. E momentul ca el să-şi arate hotărârea,
şi nu ar da prea bine dacă Alegerea s-ar lungi. Însă, dacă va
decide să se întâmple astfel, vi se va cere să rămâneţi atât
timp cât prinţul are nevoie pentru a face alegerea.
Probabil că faţa îmi trăda temerea, deoarece mama s-a
întins şi m-a mângâiat pe mână. În orice caz, Skinny nu era
deranjat de acest lucru:
— Nu stabiliţi dumneavoastră când să vă petreceţi timpul
cu prinţul. El vă va căuta pentru întâlniri, dacă va dori. Dacă
vă aflaţi într-un anturaj social mai mare, atunci lucrurile vor
sta altfel. Dar nu vă duceţi la el fără să fi fost invitată. Deşi
nimeni nu se aşteaptă să vă înţelegeţi cu celelalte treizeci şi
patru de concurente, nu aveţi voie, totuşi, să vă bateţi cu ele
sau să le sabotaţi. Dacă sunteţi surprinsă luându-vă de o altă
participantă, hărţuind-o, furând de la ea sau făcând orice
altceva pentru a-i periclita relaţia cu prinţul, rămâne la
latitudinea dânsului dacă vă trimite acasă sau nu. Singura
relaţie romantică va fi cu prinţul Maxon. Dacă sunteţi
surprinsă scriind scrisori cuiva de-aici sau dacă se descoperă
că aţi intrat într-o relaţie cu o altă persoană din palat, acest
lucru este considerat trădare şi va fi pedepsit cu moartea.
Mama şi-a dat ochii peste cap, cu toate că asta era, poate,
singura regulă care mă îngrijora.
— Dacă sunteţi prinsă încălcând orice regulă scrisă a
Ileei, veţi primi pedeapsa cuvenită acelei ofense. Statutul de
Aleasă nu vă pune mai presus de lege. Nu trebuie să purtaţi
alte haine sau să mâncaţi alte mâncăruri în afară de cele
oferite de către palat. Aceasta este o măsură de siguranţă şi
trebuie respectată cu stricteţe. În zilele de vineri veţi fi
prezentă la toate transmisiunile Actualităţilor. Ocazional,
dar mereu cu avertisment prealabil, în palat vor veni
cameramani sau fotografi, iar dumneavoastră veţi fi
curtenitoare şi le veţi permite să se documenteze în legătură
cu stilul dumneavoastră de viaţă alături de prinţ. Pentru
fiecare săptămână la palat, familia dumneavoastră va fi
recompensată. Am să vă dau primul cec înainte să plec. De
asemenea, dacă nu veţi rămâne la palat, un consilier vă va
ajuta să vă acomodaţi vieţii de după Alegere. Consilierul
dumneavoastră vă va ajuta cu pregătirile finale înainte de
plecarea de la palat şi cu găsirea unei noi locuinţe şi slujbe.
Dacă veţi ajunge printre primele zece, veţi fi considerată ca
făcând parte din Elită. Odată ce aţi obţinut acest statut, vi se
va cere să vă însuşiţi cerinţele inerente acestui trai şi
obligaţiile pe care le veţi avea ca prinţesă. Nu aveţi
permisiunea de a vă informa asupra acestor detalii înainte de
vreme. Din acest moment faceţi parte din Trei.
— Din Trei? am exclamat eu şi mama.
 — Da. După Alegere este greu pentru fete să se întoarcă
la fostele lor vieţi. Cele din Doi şi din Trei se acomodează
uşor, dar cele din Patru şi din castele inferioare au, de obicei,
probleme. Acum faceţi parte din Trei, dar restul familiei
dumneavoastră rămâne Cinci. Dacă veţi câştiga,
dumneavoastră şi întreaga familie veţi deveni Unu, ca
membri ai familiei regale.
— Unu, a şoptit mama.
— Dacă veţi ajunge până în faza finală, vă veţi mărita cu
prinţul Maxon şi veţi deveni prinţesa încoronată a Ileei,
preluând toate drepturile şi responsabilităţile acelui titlu,
înţelegeţi?
— Da.
Acea parte, oricât de măreaţă părea, era cea mai uşor de
suportat.
— Prea bine. Domnişoară Singer, vă rog să semnaţi acest
formular care spune că aţi luat cunoştinţă de toate regulile
oficiale, şi acest formular care spune că aţi primit cecul.
N-am văzut suma, dar pe mama a făcut-o să lăcrimeze.
Mă simţeam nefericită la gândul de a pleca, dar eram sigură
că, dacă mă duceam acolo şi eram trimisă acasă în
următoarea zi, cecul ăsta avea să acopere cheltuielile noastre
pe un an. La întoarcere, toţi oamenii aveau să-mi ceară să le
cânt. Urma să am suficient de muncă. Dar, dacă de-acum
făceam parte din Trei, mai aveam oare voie să cânt? Dacă mi
s-ar fi cerut să aleg una dintre carierele celor din Trei, cred
că aş fi ales predatul. Cel puţin i-aş fi putut învăţa muzică pe
alţii.
Skinny şi-a adunat hârtiile şi s-a ridicat, mulţumindu-ne
pentru timpul acordat şi pentru ceai. Trebuia să mă mai
întâlnesc cu un singur oficial înainte de a pleca, iar acela era
consilierul meu, persoana care urma să mă conducă de-acasă
până la aeroport. Şi apoi… aveam să fiu pe cont propriu.
Musafirul nostru ne-a rugat să-l conducem, aşa că mama
a încuviinţat, deoarece voia să pregătească cina. Nu voiam să
rămân singură cu el, dar drumul până la uşă era scurt.
— Încă un lucru, a spus Skinny cu mâna pe clanţă. Nu e
chiar o regulă, dar nu ar fi înţelept s-o ignoraţi. Când prinţul
Maxon vă va invita să petreceţi timpul împreună, nu
refuzaţi. Indiferent ce o fi. Cină, plimbări, săruturi – mai
mult decât săruturi –, orice. Nu-l refuzaţi.
— Poftim?
Acelaşi om care mă pusese să semnez un act prin care-mi
confirmam fecioria, îmi sugera acum să-l las pe Maxon să o
aibă dac-ar fi vrut-o?
— Ştiu că pare… indecent. Dar nu se cuvine deloc să-l
refuzaţi pe prinţ. O seară bună, domnişoară Singer.
Eram dezgustată, revoltată. Legea, legea illeánă, spunea
că trebuie să te abţii până la căsătorie. Era o metodă
eficientă de a ţine bolile la distanţă şi ajuta la menţinerea
intactă a castelor. Nelegitimii erau aruncaţi pe străzi pentru
a deveni Opt, iar pedeapsa, în caz că erai descoperit de o
persoană sau printr-o sarcină, era închisoarea. Dacă existau
doar suspiciuni, îţi puteai petrece câteva nopţi într-o celulă.
Adevărat, mă împiedicase să am relaţii intime cu persoana
pe care o iubeam, iar asta mă enervase cumplit. Dar acum,
când eu şi Aspen ne despărţiserăm, eram fericită că fusesem
constrânsă să mă salvez.
Eram furioasă. Nu semnasem ceva mai devreme un act în
care scria că voi fi pedepsită dacă încalc legea illeánă? Nu
eram mai presus de lege; asta spusese el. Dar, aparent,
prinţul era. Şi, deodată, mă simţeam murdară, mai prejos
decât cei din Opt.
— America, scumpo, e pentru tine, a strigat mama.
Auzisem şi eu soneria, dar nu voisem să răspund. Dacă
era altă persoană care dorea autograful meu, nu credeam că
mai eram în stare să fac faţă.
Am traversat holul şi am cotit. Era Aspen, cu un buchet
mare de flori sălbatice în braţe.
— Bună, America!
Vocea îi era reţinută, aproape profesională.
— Bună, Aspen!
A mea era slabă.
— Astea sunt de la Kamber şi Celia. Voiau să-ţi ureze
succes.
S-a apropiat de mine şi mi-a oferit florile. Flori de la
surorile lui, nu de la el.
— Ce drăguţ! a exclamat mama.
Aproape uitasem că se afla şi ea în încăpere.
— Aspen, mă bucur că eşti aici.
Încercam să par la fel de rezervată ca şi el.
— Am întors camera pe dos încercând să-mi pregătesc
bagajul. Poţi să mă ajuţi să fac curat?
Cu mama acolo, trebuia să accepte. Ca o regulă generală,
cei din Şase nu refuzau niciodată munca. În această privinţă
eram la fel.
A expirat şi a încuviinţat din cap.
Apoi m-a urmat pe hol. Mă gândeam de câte ori visasem
la asta: ca Aspen să intre în casa mea şi să vină la mine-n
cameră. Se putea oare ca împrejurările să fi fost mai
nefericite de-atât?
Am deschis uşa dormitorului meu, iar Aspen a râs cu
poftă:
— Ţi-ai lăsat câinele să împacheteze?
— Taci! Mi-a fost greu să găsesc ceea ce căutam.
Am zâmbit, cu toate că nu voiam s-o fac.
El s-a pus pe treabă, ridicând lucrurile şi împăturind
tricourile. Desigur, l-am ajutat.
— Nu iei niciuna dintre hainele astea? a şoptit.
— Nu. Începând de mâine numai ei mă vor îmbrăca.
— Uau!
— Surorile tale sunt dezamăgite?
— De fapt, nu prea. A scuturat din cap a neîncredere: În
clipa în care ţi-au văzut faţa, casa noastră a explodat. Se
bucură foarte mult pentru tine. În special mama.
— Îmi place mama ta. E întotdeauna drăguţă cu mine.
Câteva minute au trecut în tăcere în timp ce camera mea
revenea, încetul cu încetul, la normal.
— Arătai… a început el, incredibil de frumoasă în poza pe
care ţi-au făcut-o.
Mă durea să-l aud spunându-mi că eram frumoasă. Nu
era corect. Nu după tot ceea ce făcuse.
— Era pentru tine, am şoptit eu.
— Poftim?
 — Mă gândeam că aveai să mă ceri în curând de soţie, am
spus pe un ton coborât.
Aspen a tăcut o vreme, alegându-şi cuvintele:
— Mă gândisem la asta, dar acum nu mai contează.
— Ba da. De ce nu mi-ai spus?
Şi-a frecat ceafa, gândindu-se:
— Aşteptam.
— Ce anume?
Oare ce Dumnezeu aştepta?
— Alegerile pentru detaşament.
Asta era o problemă. Era greu să-ţi dai seama dacă voiai
să fii ales în detaşament sau nu. În Illeá, fiecare băiat de
nouăsprezece ani era eligibil. Soldaţii erau aleşi aleatoriu de
două ori pe an, pentru a prinde pe toată lumea în primele
şase luni de la aniversare. Erai în slujba lor de la
nouăsprezece la douăzeci şi trei de ani. Noua recrutare urma
curând.
Vorbiserăm despre asta, desigur, dar nu în mod serios.
Bănuiesc că amândoi speram că, dacă ignoram detaşamentul,
şi el avea să ne ignore pe noi.
Era o binecuvântare, în sensul că un soldat devenea
automat Doi. Guvernul te antrena şi te plătea pentru tot
restul vieţii. Dezavantajul era că nu ştiai niciodată unde vei
merge. De obicei, te trimiteau departe de provincia ta, pentru
că presupuneau că oamenii deveneau indulgenţi cu cei
cunoscuţi. Puteai ajunge la palat sau în forţele de poliţie
locale dintr-o altă provincie. Sau puteai ajunge în armată,
fiind trimis la război. Nu foarte mulţi dintre bărbaţii trimişi
la luptă se mai întorceau acasă.
Dacă un bărbat nu se căsătorea înainte să se înroleze,
probabil că avea să aştepte pe vecie. În cel mai bun caz, erai
despărţit patru ani de soţia ta. În cel mai rău, ea rămânea
văduvă de tânără.
— Nu… nu voiam să-ţi fac asta, a şoptit el.
— Înţeleg.
S-a îndreptat, încercând să schimbe subiectul.
— Şi ce iei cu tine la palat?
— Haine de schimb, pentru a le purta când mă dau afară.
Câteva poze şi nişte cărţi. Mi s-a spus că nu voi avea nevoie
de instrumente. Acolo voi găsi tot ce doresc. Aşa că nu-mi iau
decât bagajul ăla. Asta-i tot.
Camera era acum curată, iar rucsacul părea imens dintr-
un motiv sau altul. Florile pe care le adusese străluceau pe
biroul meu în comparaţie cu lucrurile lipsite de culoare pe
care le deţineam. Sau poate că totul părea mai palid… acum
că se terminase.
— Nu ai multe bagaje, a observat.
— N-am avut niciodată nevoie de prea multe pentru a fi
fericită. Credeam că ştii asta.
A închis ochii:
— America, încetează! Am făcut ce trebuia.
— Ce trebuia? Aspen, m-ai făcut să cred că puteam reuşi.
M-ai făcut să mă îndrăgostesc de tine. Şi apoi m-ai făcut să
particip la acest concurs blestemat. Ştii că, practic, mă trimit
acolo ca să fiu una dintre jucăriile lui Maxon?
A întors imediat capul pentru a mă privi:
— Poftim?
— Nu am voie să-l refuz. În nicio privinţă.
Aspen părea enervat, furios. A strâns pumnii:
— Chiar… chiar dacă nu vrea să se căsătorească cu tine…
el poate să…?
— Da.
— Îmi pare rău. Nu ştiam.
A respirat de câteva ori:
— Dar dacă te alege… ăsta va fi un lucru bun. Meriţi să
fii fericită.
Până aici mi-a fost! I-am tras o palmă:
— Tâmpitule! m-am răstit la el în şoaptă. Pe el îl urăsc.
Pe tine te iubesc! Pe tine te voiam; tot timpul mi-am dorit să
fiu doar cu tine!
Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar nu-mi mai păsa. Mă
rănise destul, iar acum era rândul lui să sufere.
— Ar trebui să plec, a spus şi a pornit spre uşă.
— Aşteaptă, nu te-am plătit.
— America, nu trebuie să mă plăteşti.
A dat din nou să plece.
 — Aspen Leger, să nu îndrăzneşti să mai faci un pas!
Vocea mea era dură. S-a oprit, acordându-mi atenţie într-un
sfârşit:
— Ăsta e un antrenament bun pentru momentul când vei
face parte din Unu.
Dacă n-ar fi fost ochii lui, m-aş fi gândit c-a fost o glumă,
nu o insultă.
Dar am scuturat din cap şi m-am dus spre biroul meu,
scoţând toţi banii pe care-i câştigasem singură. I-am pus pe
toţi în mâinile lui.
— America, n-am să-i iau.
— Pe dracu’ n-ai să-i iei. Eu n-am nevoie de ei, iar tu ai.
Dacă m-ai iubit vreodată, îi vei lua. Nu ne-a făcut destul rău
mândria ta?
Simţeam cum o parte din el începea să se dea bătută. A
cedat:
— Bine.
— Şi asta.
M-am dus la capul patului meu şi am scos de sub el un
borcan de monede, pe care i l-am vărsat în mână. O monedă
rebelă, care probabil fusese lipicioasă, a rămas pe fund.
— Astea au fost întotdeauna ale tale. Ar trebui să le
foloseşti.
Acum nu mai aveam nimic de-al lui. Şi de-ndată ce
cheltuia acele monede din pricina disperării, nici el nu avea
să deţină ceva de-al meu. Am simţit o durere care creştea în
mine. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am respirat profund
pentru a opri suspinele.
— Îmi pare rău, Mer. Mult noroc!
Şi-a vârât banii şi monedele în buzunar şi a plecat.
Nu aşa credeam că voi plânge. Mă aşteptam la suspine
ascuţite, nu la nişte lacrimi mici şi lente.
Am dat să pun borcanul pe un raft, dar am observat din
nou moneda. Am băgat un deget în borcan şi am dezlipit-o.
Am învârtit-o prin borcan. Scotea un sunet dogit, pe care l-
am auzit reverberând în pieptul meu. Ştiam, de bine, de rău,
că nu eram eliberată de Aspen, nu încă. Poate că n-aveam să
fiu niciodată. Am deschis rucsacul, am băgat borcanul în el şi
l-am închis la loc.
May s-a strecurat în cameră, iar eu am luat una dintre
pastilele alea tâmpite. Am adormit îmbrăţişând-o, simţindu-
mă, într-un sfârşit, amorţită.

Capitolul 7

Dimineaţa următoare m-am îmbrăcat în uniforma

Aleselor: pantaloni negri, cămaşă albă şi floarea specifică
provinciei – un crin – în păr. Pantofii i-am ales singură –
nişte balerini roşii pe care voiam să-i port până când se
rupeau. Mi-am dat seama că trebuia să clarific încă de la
început că nu aveam aere de prinţesă.
Trebuia să plecăm în câteva minute spre piaţă. Fiecare
Aleasă era astăzi plimbată prin provincia natală, aşa că nu
puteam spune că aşteptam cu nerăbdare ieşirea. Toţi acei
oameni care se holbau în timp ce eu nu făceam nimic altceva
decât să stau! Treaba asta părea oricum ridicolă, deoarece,
din motive de siguranţă, trebuia să fiu condusă cu maşina pe
o distanţă de doar trei kilometri.
Ziua a început într-un mod neplăcut. Kenna a venit cu
James special să mă vadă, ceea ce era drăguţ din partea ei,
luând în considerare că era însărcinată şi obosită. Şi Kota a
venit, cu toate că prezenţa lui a însemnat mai mult tensiune
decât uşurare. În timp ce ieşeam din casă, îndreptându-mă
spre maşina care ne fusese pusă la dispoziţie, Kota a fost cel
care a mers cel mai încet, permiţându-le fotografilor şi
simpatizanţilor care erau acolo să-l privească bine şi să-i facă
poze. Tata a clătinat din cap.
May era singura mea consolare. Mă ţinea de mână şi
încerca să-mi transmită puţin din entuziasmul ei. Când am
ajuns în piaţa aglomerată, eram încă lipite una de alta. Se
părea că toată populaţia Carolinei venise să-şi ia rămas-bun.
Sau erau aici doar pentru a vedea cât de importantă era
treaba asta.
Stând pe scenă, puteam vedea diferenţele dintre caste.
Margareta Stines era din Trei, iar ea şi părinţii ei mă
priveau încruntaţi. Tenile Digger era din Şapte şi îmi
trimitea bezele. Cei din castele superioare mă priveau de
parcă le furasem ceva ce la aparţinea. Cei din Patru sau mai
jos se bucurau şi ovaţionau pentru mine – o fată normală
care fusese ridicată în rang. Devenisem conştientă de ceea ce
însemnam pentru toţi cei de-aici, de parcă reprezentam ceva
în numele lor.
Am încercat să privesc toate acele chipuri, ţinându-mi
capul sus. Eram hotărâtă să fac asta cum trebuie. Aveam să
fiu cea mai bună dintre noi, cea mai înaltă dintre Inferiori.
Acest gând m-a motivat. America Singer: campioana castelor
inferioare.
Primarul a vorbit cu emfază.
— Iar Carolina se va bucura pentru frumoasa fiică a
Magdei şi a lui Shalom Singer, noua Lady America Singer!
Mulţimea a aplaudat şi a ovaţionat. Unii au aruncat flori.
Am ascultat zgomotele pentru o clipă, zâmbind şi făcând
cu mâna, iar apoi m-am întors să analizez mulţimea, de data
asta cu un alt scop.
Dacă era posibil, voiam să-i mai văd faţa încă o dată. Nu
ştiam dacă venise. Cu o zi în urmă îmi spusese că eram
frumoasă, dar fusese mai distant şi mai rezervat decât în
căsuţa din copac. Se terminase şi ştiam asta. Dar nu iubeşti
pe cineva aproape doi ani, iar apoi, peste noapte, ştergi totul
din memorie.
Mi-a luat ceva până să-l găsesc. Şi mi-am dorit imediat să
n-o fi făcut. Aspen stătea acolo, cu Brenna Butler în faţa lui,
cu braţele petrecute în jurul taliei fetei, zâmbind.
Se părea că unii oameni puteau şterge totul din memorie
peste noapte.
Brenna era din Şase şi era cam de vârsta mea. Destul de
drăguţă, cu toate că nu semăna deloc cu mine. Bănuiam că ea
avea să primească nunta şi viaţa pe care Aspen le pregătise
pentru mine. Şi, aparent, detaşamentul nu prea îi mai dădea
bătăi de cap. Ea i-a zâmbit şi s-a îndreptat spre familia ei.
O plăcuse dintotdeauna? Era, oare, fata pe care o vedea
zilnic, iar eu eram cea care-l hrănea şi-l umplea de sărutări o
dată pe săptămână? Mi-a trecut prin minte că poate toate
acele goluri din conversaţiile noastre nu reprezentau doar ore
lungi şi plictisitoare de introspecţie.
Eram prea furioasă pentru a plânge.
În plus, acum aveam admiratori care îmi cereau atenţia.
Aşadar, fără ca Aspen să ştie măcar că îl văzusem, m-am
întors spre acele chipuri care mă adorau. Am zâmbit din nou,
de data asta mai larg, şi am început să fac cu mâna. Nu
voiam să-i dau lui Aspen satisfacţia de a-mi frânge încă o
dată inima. El mă adusese aici, iar eu pur şi simplu trebuia
să profit de asta.
— Doamnelor şi domnilor, haideţi să-i urăm mult succes
Americăi Singer, Fiica noastră, preferata Ileei! a strigat
primarul.
În spatele meu, o mică formaţie a început să cânte imnul
naţional.
Mai multe ovaţii, mai multe flori. Brusc, primarul a venit
lângă mine:
— Draga mea, doreşti să spui ceva? mi-a şoptit.
Nu ştiam cum să-l refuz fără să fiu nepoliticoasă:
— Vă mulţumesc, dar sunt copleşită, nu cred c-aş putea.
Mi-a luat faţa în mâini:
— Desigur, scumpo. Nu-ţi face griji, mă voi ocupa eu de
tot. Te vor pregăti la palat pentru astfel de lucruri. Vei avea
nevoie.
Apoi primarul le-a vorbit celor din mulţime despre
calităţile mele, adăugând că eram prea inteligentă şi
atractivă pentru o persoană din Cinci. Nu părea a fi un tip
rău, dar uneori chiar şi cei mai de treabă membri ai castelor
superioare te tratau de sus.
Îmi timp ce scrutam mulţimea, l-am zărit din nou pe
Aspen. Părea îndurerat. O expresie complet opusă celei pe
care o arborase alături de Brenna în urmă cu câteva minute.
Un alt joc? M-am uitat în altă parte.
Primarul a terminat de vorbit, iar eu am zâmbit şi toată
lumea a ovaţionat, de parcă tocmai ţinuse cel mai înălţător
discurs cunoscut de omenire.
Venise timpul să-mi iau rămas-bun. Mitsy, consilierul
meu, m-a sfătuit să-mi iau repede la revedere, urmând să mă
escorteze înapoi la maşina care avea să mă ducă la aeroport.
 Kota m-a îmbrăţişat, spunându-mi că era mândru de
mine. Apoi, nu foarte subtil, mi-a cerut să-i povestesc lui
Maxon despre talentele sale artistice. M-am retras din
strânsoare pe cât de graţios am putut.
Kenna plângea:
— Şi-aşa te văd foarte rar! Ce-o să mă fac când vei fi
plecată? se tânguia.
— Nu-ţi face griji. Mă voi întoarce acasă curând.
— Da, sigur! Eşti cea mai frumoasă fată din Illeá. Maxon
o să te iubească!
Oare de ce credea toată lumea că numai frumuseţea
conta? Poate că aşa era. Poate că prinţul Maxon nu avea
nevoie de o soţie cu care să vorbească, ci de una care să fie
frumoasă. De fapt, m-am înfiorat, gândindu-mă că acesta va
fi viitorul meu. Dar mai erau şi alte fete, mai atrăgătoare
decât mine, care participau.
Pe Kenna era greu s-o îmbrăţişezi peste burtica de femeie
însărcinată, dar am reuşit. James, pe care nu-l cunoşteam
prea bine, m-a îmbrăţişat şi el. Apoi a venit rândul lui Gerad.
— Să fii băiat cuminte, bine? încearcă să cânţi la pian.
Fac pariu că te descurci de minune. Când mă-ntorc acasă, mă
aştept să-mi cânţi ceva.
Gerad pur şi simplu a încuviinţat dând din cap,
întristându-se subit. Şi-a aruncat braţele micuţe în jurul
gâtului meu:
— Te iubesc, America.
— Şi eu te iubesc. Nu fi trist! Mă voi întoarce cât de
curând.
A dat din nou din cap, dar şi-a încrucişat braţele pe piept,
bosumflându-se. Nu-mi imaginasem că avea să se poarte aşa
la plecarea mea. Era exact opusul lui May. Ea sărea în sus,
extrem de neastâmpărată:
— America, ai să devii prinţesă! Ştiu sigur!
— Oh, taci! Mai degrabă aş fi din Opt şi aş sta cu tine
toată ziua. Să fii cuminte şi să munceşti.
A dat din cap şi a mai sărit de câteva ori, iar apoi a venit
rândul tatei, care mai avea puţin şi plângea.
— Tati! Nu plânge!
 L-am strâns în braţe.
— Ascultă-mă, pisicuţo. Indiferent dacă pierzi sau câştigi,
tu vei fi mereu o prinţesă pentru mine.
— Of, tati!
Am început să plâng. A rostit acele cuvinte pentru a mă
elibera de frică, tristeţe, îngrijorare, agitaţie – o singură
frază care spunea că nimic din toate astea nu conta.
Dacă mă întorceam acasă folosită şi nedorită, el avea să
fie mândru de mine, la fel ca până atunci.
Era prea mult pentru mine să înţeleg că eram iubită atât
de mult! M-am dat înapoi şi m-am întors s-o îmbrăţişez pe
mama.
— Să faci orice ţi se spune. Încetează să mai fii
îmbufnată; fii fericită! Ai grijă cum te porţi. Zâmbeşte! Să ne
scrii! Oh! Ştiam că aveai să devii specială.
Intenţionase să fie drăguţă, dar nu de asemenea cuvinte
aveam nevoie în acele momente. Mi-aş fi dorit să-mi spună că
eram deja specială pentru ea, aşa cum eram pentru tata. Dar
probabil că niciodată nu avea să înceteze a-şi dori mai multe
pentru mine, mai multe de la mine. Poate că ăsta e rolul
mamelor.
— Lady America, sunteţi pregătită? m-a întrebat Mitsy
Eram cu spatele spre mulţime, aşa că mi-am şters repede
lacrimile:
— Da. Foarte pregătită.
Bagajul meu mă aştepta în maşina albă strălucitoare.
Asta era! Am pornit către marginea scenei, acolo unde erau
scările.
— Mer!
M-am întors. Aş fi recunoscut vocea aia oriunde.
— America!
Am scrutat mulţimea şi am văzut cum Aspen dădea din
mâini. Împingea mulţimea la o parte, oamenii protestând din
cauza acestor înghionteli deloc blânde.
Privirile ni s-au întâlnit.
S-a oprit şi m-a privit lung. Nu-i puteam descifra
expresia. Îngrijorare? Regret? Orice-ar fi fost era prea târziu.
Am dat din cap. Terminasem cu jocurile lui Aspen.
 — Pe-aici, Lady America, m-a instruit Mitsy de la baza
scărilor. Mi-am acordat o secundă pentru a mă obişnui cu
noul meu nume.
— La revedere, scumpo! a strigat mama.
Şi am fost condusă departe de ei.

Capitolul 8

Am fost prima care a ajuns la aeroport şi eram extrem de

speriată. Entuziasmul îmbătător al mulţimii se evaporase,
iar acum trebuia să fac faţă îngrozitoarei experienţe a
zborului. Aveam să călătoresc cu încă trei Alese, şi încercam
să-mi controlez emoţiile. Chiar nu voiam să fac un atac de
panică de faţă cu ele.
Învăţasem deja numele, feţele şi castele tuturor Aleselor.
Începuse ca un exerciţiu terapeutic, ceva care să mă calmeze.
Memorasem, de asemenea, partituri muzicale şi lucruri fără
importanţă. Dar, de fapt, căutasem feţe prietenoase, fete cu
care mi-aş fi putut petrece timpul acolo. Nu avusesem
niciodată o prietenă. Aproape toată copilăria mă jucasem
doar cu Kenna şi Kota. Învăţam acasă cu mama, iar ea era
singura persoană cu care lucram. Când fraţii mai mari se
mutaseră, mă ocupasem în întregime de May şi Gerad. Şi de
Aspen…
Dar eu şi Aspen nu fuseserăm niciodată prieteni. Mă
îndrăgostisem de el din clipa în care îl văzusem.
Acum ţinea de mână pe altcineva.
Slavă Domnului că eram singură! Nu m-aş fi putut abţine
să nu plâng în faţa celorlalte fete. Durea îngrozitor. Mă
durea sufletul. Şi nu puteam face nimic.
Cum naiba ajunsesem aici? Cu o lună în urmă eram
sigură de toate lucrurile din viaţa mea, iar acum orice urmă
de familiaritate dispăruse. O nouă casă, o nouă castă, o nouă
viaţă. Toate din cauza unei poze şi a unei bucăţi de hârtie.
Voiam să mă aşez şi să plâng, să jelesc tot ceea ce pierdusem.
Mă întrebam dacă vreuna dintre celelalte fete era tristă
azi. Îmi închipuiam că toată lumea, cu excepţia mea,
sărbătorea. Iar eu trebuia să încerc măcar să mă prefac,
deoarece toată lumea avea să fie cu ochii pe noi.
Eram pregătită pentru ceea ce urma să vină şi mi-am
impus să fiu curajoasă. Cât despre ceea ce lăsam în urmă,
luasem hotărârea să fac asta: trebuia să-l las în urmă.
Palatul avea să fie sanctuarul meu. Nu aveam să mă mai
gândesc la el sau să-i rostesc numele vreodată. Nu avea voie
să meargă cu mine acolo – asta era regula mea pentru
această mică aventură.
Se terminase.
Adio, Aspen!
O jumătate de oră mai târziu, două fete în cămăşi albe şi
pantaloni negri ca ai mei au intrat pe uşă împreună cu
consilierii lor, care le cărau bagajele. Zâmbeau amândouă,
confirmându-mi ipoteza că eu eram singura Aleasă care era
deprimată.
Era timpul să încep să mă ţin de cuvânt. Am arborat un
zâmbet vesel şi m-am ridicat pentru a da mâna cu ele.
— Salutare, am spus. Eu sunt America.
— Ştiu! a spus fata din dreapta.
Era blondă cu ochi căprui. Am recunoscut-o imediat ca
fiind Marlee Tames din Kent. Patru. Mi-a ignorat mâna
întinsă; a trecut direct la îmbrăţişare.
— Oh! am spus, încercând să respir.
Nu mă aşteptasem la asta. Cu toate că Marlee era una
dintre fetele care păreau sincere şi prietenoase, mama îmi tot
spusese în ultimele zile să le privesc pe Alese ca pe nişte
duşmani, iar felul ei ofensiv de a gândi mă contaminase şi pe
mine. Aşa că mă aşteptasem doar la un salut cordial din
partea fetelor care erau pregătite să se lupte cu mine pe viaţă
şi pe moarte pentru o persoană pe care eu n-o doream. În
schimb, am fost îmbrăţişată.
— Eu sunt Marlee, iar ea e Ashley.
Da, Ashley Brouillette din Allens, Trei. Şi ea avea părul
blond, dar mult mai deschis decât al lui Marlee. Iar ochii ei
erau albaştri, părând delicaţi pe chipul paşnic. În comparaţie
cu Marlee, părea fragilă.
Amândouă erau din Nord; bănuiesc că de asta veniseră
împreună. Ashley mi-a făcut uşor semn cu mâna şi a zâmbit,
dar asta a fost tot. Nu eram sigură dacă era timidă sau
încerca deja să ne analizeze. Poate că era Trei din naştere şi
ştia să se comporte mai civilizat.
— Îmi place părul tău! a izbucnit Marlee. Mi-aş fi dorit să
mă nasc cu părul roşu. Te face să pari atât de vie. Am auzit
că roşcaţii au un temperament nestăpânit. E adevărat?
În pofida zilei mele proaste, atitudinea vioaie a lui Marlee
m-a făcut să zâmbesc larg.
— Nu prea cred. Vreau să spun, uneori mă port
nepotrivit, dar sora mea e roşcată şi cu toate astea e mereu
drăguţă.
Am început imediat să vorbim despre ce anume ne enerva
şi ce anume ne făcea să ne simţim mai bine. Lui Marlee îi
plăceau filmele, şi mie la fel, cu toate că nu vedeam filme
decât arareori. Am vorbit despre actorii care erau incredibil
de atrăgători, ceea ce părea ciudat, de vreme ce urma să
facem parte din grupul de prietene ale lui Maxon. Ashley
chicotea din când în când, dar nu spunea nimic. Dacă îi era
adresată o întrebare directă, oferea un răspuns scurt şi
continua să zâmbească precaut.
Eu şi Marlee ne înţelegeam bine şi speram că îmi va
deveni prietenă. Cu toate că probabil vorbeam de o jumătate
de oră, nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Nu ne-
am fi oprit din vorbit dacă nu am fi auzit sunetul unor tocuri
ţăcănind pe podea. Ne-am întors capetele la unison şi am
auzit-o pe Marlee scoţând un sunet; rămăsese cu gura
căscată.
Spre noi se îndrepta o brunetă care purta ochelari de
soare. În păr avea o margaretă ce fusese vopsită în roşu
pentru a i se asorta cu rujul. Şoldurile i se unduiau în timp ce
păşea, şi fiecare bătaie a tocurilor ei de şapte centimetri îi
accentua mersul semeţ. Spre deosebire de Marlee şi Ashley,
ea nu zâmbea.
Dar nu pentru că era nefericită. Nu, era concentrată.
Intrarea ei era menită să intimideze. Şi a funcţionat în cazul
lui Ashley, pe care am auzit-o murmurând: „Oh, nu!”, când
fata s-a apropiat de noi.
Această persoană, pe care am recunoscut-o ca fiind
Celeste Newsome din Clermont, Doi, nu-mi dădea bătăi de
cap. Ea presupunea că ne luptam pentru acelaşi lucru. Dar
nu poţi fi împins de la spate dacă e ceva ce nu-ţi doreşti.
Celeste ne-a ajuns în cele din urmă, iar Marlee a chiţcăit
un „Salut”, încercând să fie prietenoasă chiar şi în aceste
condiţii. Celeste de-abia s-a uitat la ea, după care a oftat.
— Când plecăm? a întrebat.
— Nu ştim, i-am răspuns fără frică. Ne-ai cam ţinut în
loc.
Nu i-a plăcut deloc răspunsul şi am primit o privire
scurtă. Nu era impresionată.
— Scuze, dar au fost mulţi oameni care au vrut să-şi ia
rămas-bun. N-am avut de-ales.
A zâmbit larg, de parcă era evident că trebuia să fie
divinizată.
Urma să fiu înconjurată de astfel de fete. Minunat!
Tocmai atunci, un bărbat a apărut pe uşa din stânga
noastră:
— Am auzit că cele patru Alese sunt aici?
— Sigur că da, i-a răspuns Celeste pe un ton dulce.
Bărbatul s-a topit puţin – se vedea asta în ochii lui. Aha!
Vasăzică, ăsta era jocul ei.
Căpitanul a tăcut o clipă, apoi a spus repede:
— Bun. Doamnelor, vă rog să mă urmaţi, vom urca în
avion şi vom merge spre noul vostru cămin.
Zborul, care a fost înspăimântător doar la decolare şi la
aterizare, a durat doar câteva ore. Ni s-au oferit filme şi
mâncare, dar eu n-am vrut decât să privesc pe geam. Am
văzut ţara de sus, uimită de cât de mare era.
Celeste a ales să doarmă pe durata zborului, ceea ce a fost
o mică binecuvântare. Ashley era instalată la un birou pliabil
şi scria de zor scrisori despre aventura ei. A fost isteaţă că şi-
a luat foi de hârtie cu ea. Mai mult ca sigur că May şi-ar fi
dorit să audă despre această parte a călătoriei, cu toate că
nu-l includea pe prinţ.
— E atât de elegantă! mi-a şoptit Marlee, dând din cap
spre Ashley.
Stăteam faţă-n faţă în scaunele de pluş ale micului avion.
 — Din clipa în care am făcut cunoştinţă, mi-am dat seama
că e perfectă din toate punctele de vedere. Va fi o adversară
de temut, a spus oftând.
— Nu o poţi considera aşa, i-am răspuns. Da, încerci să
ajungi la final, dar nu bătând pe cineva. Trebuie să fii tu
însăţi. Cine ştie? Poate că lui Maxon îi plac fetele mai
relaxate.
Marlee s-a gândit puţin la asta:
— E o sugestie bună. E greu să n-o placi. E extrem de
amabilă. Şi atât de frumoasă!
Am scuturat din cap a încuviinţare.
— Pe de altă parte, Celeste… a şoptit ea.
Am privit-o sugestiv şi am scuturat încă o dată din cap.
— Ştiu. N-a trecut decât o oră, dar de-abia aştept să plece
acasă.
Marlee şi-a acoperit gura pentru a-şi înăbuşi un hohot de
râs.
— Nu vreau să vorbesc pe nimeni de rău, dar e atât de
agresivă! Iar Maxon nici măcar nu e prin preajmă. Mă face să
mă simt prost.
— Nu trebuie, am sfătuit-o. Fetele ca ea se vor scoate
singure din competiţie.
Marlee a oftat:
— Sper. Uneori îmi doresc…
— Ce anume?
— Ei bine, uneori îmi doresc ca locuitorii din Doi să vadă
şi ei cum e când eşti tratat cu dispreţ.
Am încuviinţat. Nu m-am gândit niciodată la mine ca
fiind egală cu cineva din Patru, dar bănuiesc că ne aflam cam
în aceeaşi situaţie. Dacă nu erai din Doi sau din Trei, restul
era doar o gamă variată de lucruri rele.
— Îţi mulţumesc că vorbeşti cu mine, a spus ea. Eram
îngrijorată că toate fetele se vor concentra pe ele însele, dar
tu şi Ashley sunteţi amabile. Poate că va fi distractiv
Vocea îi era plină de speranţă.
Nu eram atât de sigură, dar i-am întors zâmbetul. Nu
aveam niciun motiv să o evit pe Marlee sau să fiu
nepoliticoasă cu Ashley. Era posibil ca fetele pe care nu le
cunoscusem încă să fie mai puţin abordabile.
Când am aterizat şi ne-am deplasat de la avion spre
aeroport însoţite de paznici, a fost linişte. Dar în momentul
în care uşile s-au deschis, am fost întâmpinate cu ţipete care-
ţi spărgeau timpanele.
Aeroportul era plin de oameni care ovaţionau şi săreau.
Fusese pregătit pentru noi un covor auriu mărginit de
balustrade din sfoară. La intervale regulate pe acest culoar
se aflau gardieni, privind prin jur nerăbdători şi pregătiţi să
tragă la primul semn de pericol. Oare n-aveau de făcut
lucruri mai importante?
Din fericire, Celeste mergea în faţa noastră, făcând cu
mâna. Am ştiut imediat că asta era reacţia potrivită, şi nu
fuga, aşa cum mă gândisem eu. Şi, de vreme ce camerele de
filmat erau acolo pentru a ne surprinde fiecare mişcare, eram
de două ori mai fericită că nu eu conduceam grupul.
Mulţimea era entuziasmată. Aceştia erau oamenii lângă
care aveam să locuim de acum încolo, aşa că de-abia aşteptau
să le vadă pe fetele care veneau în oraş. Într-o zi, una dintre
noi avea să fie regina lor.
Am întors capul dintr-o parte într-alta în timp ce oamenii
îmi strigau numele din toate colţurile aeroportului. Existau
şi pancarte cu numele meu pe ele. Eram uimită. Aici existau
deja oameni – care nu erau din casta sau din provincia mea –
care sperau ca eu să fiu aleasă. Am simţit un junghi de vină
în stomac la gândul că îi voi dezamăgi.
Mi-am lăsat mâna jos pentru o clipă şi am văzut o fetiţă
lipită de balustradă. Probabil că nu avea mai mult de
doisprezece ani. În mână avea o pancartă pe care scria
„Roşcatele sunt cele mai tari!” cu o coroniţă pictată într-un
colţ şi steluţe peste tot. Ştiam că eram singura roşcată din
concurs şi am observat că părul ei avea aproape aceeaşi
nuanţă ca al meu.
Fata voia un autograf. Lângă ea, cineva voia o fotografie,
iar imediat în apropiere altcineva voia să dea mâna cu mine.
Aşa că, practic, am trecut pe la toţi, întorcându-mă o dată
sau de două ori pentru a vorbi şi cu oamenii aflaţi de cealaltă
parte a covorului.
 Am fost ultima care a plecat, făcându-le pe celelalte fete
să mă aştepte cel puţin douăzeci de minute. Sinceră să fiu,
probabil că n-aş fi plecat atât de repede dacă n-ar fi fost
următorul avion cu Alese care tocmai aterizase; era
nepoliticos să abuzez de timpul lor.
Intrând în maşină, am văzut-o pe Celeste dându-şi ochii
peste cap, dar nu-mi păsa. Încă eram copleşită la gândul că
mă acomodasem foarte rapid cu ceva care mă îngrozea cu
numai câteva clipe înainte. Reuşisem să trec prin despărţirea
de provincie, întâlnirea cu primele fete, zborul şi contactul cu
fanii. Şi nu făcusem nimic stânjenitor.
Gândul mi-a zburat la camerele de filmat care se ţinuseră
după mine prin aeroport şi mi-am imaginat familia
urmărindu-mi intrarea la televizor. Speram că fuseseră
mândri.

Capitolul 9

Chiar şi după uimitoarea petrecere de primire de la

aeroport, drumurile care duceau la palat erau înţesate de
oameni care ne urau tot binele din lume. Partea tristă era că
nu aveam voie să dăm geamurile jos pentru a le mulţumi.
Gardianul din faţă ne-a spus să ne considerăm nişte extensii
ale familiei regale. Eram adorate de mulţi, dar existau şi
oameni care nu s-ar fi dat în lături să ne facă rău pentru a-l
răni astfel pe prinţ. Sau pentru a face rău monarhiei.
În maşină – una specială, care în spate avea două rânduri
de banchete puse faţă în faţă şi geamuri fumurii – a trebuit
să mă aşez lângă Celeste; Ashley şi Marlee stăteau în faţa
noastră. Marlee strălucea în timp ce privea pe geam, şi era
evident de ce. Numele ei era scris pe multe pancarte. Era
imposibil să-i numeri pe admiratorii ei.
Şi numele lui Ashley apărea, aproape în aceeaşi măsură
ca al lui Celeste, şi de mult mai multe ori decât al meu.
Ashley, mereu manierată, nu a părut afectată de faptul că
nu era favorita publicului. Celeste, în schimb, era iritată.
 — Ce crezi că a făcut? mi-a şoptit Celeste la ureche, în
timp ce Marlee şi Ashley vorbeau despre familiile lor.
— La ce te referi? am întrebat-o eu.
— Ce a făcut ca să fie atât de populară? Crezi că a mituit
pe cineva?
Şi-a aţintit privirea rece asupra lui Marlee, cântărind-o
din ochi.
— Ea e din Patru, am spus eu. Nu are posibilitatea
financiară de a mitui pe cineva.
Celeste a inspirat adânc.
— Te rog! O fată are mai multe metode de a plăti ceea ce-
şi doreşte, a spus, iar eu mi-am mutat privirea pe geam.
Mi-a luat o clipă să înţeleg ce anume sugera, şi nu prea
îmi plăcea. Nu pentru că era evident că o persoană atât de
inocentă ca Marlee nu s-ar fi gândit vreodată să se culce cu
cineva pentru o favoare – sau să încalce legea –, ci din cauză
că devenea din ce în ce mai clar că viaţa la palat se putea
dovedi mult mai rea decât îmi imaginasem eu.
Ne apropiam de palat, dar nu l-am putut vedea prea bine.
Am observat în schimb zidurile. Erau de culoare gălbuie şi
păreau foarte, foarte înalte. Soldaţii stăteau sus, de fiecare
parte a marii porţi care s-a deschis în timp ce ne apropiam.
Am înaintat pe o alee lungă acoperită cu pietriş, care
înconjura o fântână şi care dădea spre uşile principale, unde
funcţionarii ne aşteptau.
De-abia salutându-mă, două femei m-au apucat de mâini
şi mi-au făcut vânt înăuntru.
— Ne cerem scuze pentru grabă, domnişoară, dar grupul
dumneavoastră a întârziat, a spus una dintre ele.
— O, mi-e teamă că e din vina mea. Am fost un pic cam
prea prietenoasă la aeroport.
— Aţi vorbit cu oamenii din mulţime? a întrebat cealaltă,
surprinsă.
Au făcut un schimb de priviri al căror înţeles mi-a scăpat,
apoi au început să îmi dea tot felul de informaţii în timp ce
ne deplasam.
Mi-au spus că sufrageria era pe dreapta, iar Sala Mare, pe
stânga. Am apucat să văd nişte grădini imense prin uşile de
sticlă în faţa cărora aş fi vrut să mă opresc. Înainte să-mi pot
da seama încotro ne îndreptam, m-au băgat într-o încăpere
imensă plină de oameni.
Mulţimea s-a dat la o parte şi am văzut şiruri de oglinzi şi
o armată de stilişti aranjându-le fetelor părul şi vopsindu-le
unghiile. Hainele erau puse pe umeraşe şi se auzeau strigăte
de genul „Am găsit vopseaua!” sau „Asta o face să pară mică
şi îndesată”.
— Uite-le!
Am văzut o femeie venind spre noi, în mod evident
persoana care coordona toate astea.
— Eu sunt Silvia. Am vorbit la telefon, a spus ea,
prezentându-se rapid, trecând apoi la subiect. Să începem cu
începutul. Avem nevoie de poze înainte de transformare.
Veniţi aici, ne-a ordonat ea, arătând spre un scaun din colţ,
aşezat în faţa unui decor. Doamnelor, nu vă lăsaţi intimidate
de camerele de filmat! Vom face o emisiune despre
transformările prin care o să treceţi, din moment ce toate
fetele din Illeá vor dori să arate ca voi după ce vom fi
terminat aici.
Evident, prin încăpere mişunau echipe de profesionişti cu
aparate de fotografiat, pozând pantofii fetelor şi luându-le
interviuri. Odată ce pozele au fost făcute, Silvia a început să
latre ordine:
— Duceţi-o pe Lady Celeste la numărul patru, pe Lady
Ashley la cinci… şi se pare că tocmai au terminat la zece.
Duceţi-o pe Lady Marlee acolo, iar pe Lady America la şase.
— Uite cum stau lucrurile, mi-a spus un bărbat brunet şi
scund, conducându-mă spre un scaun pe care era scris şase.
Trebuie să vorbim despre imaginea ta.
Părea extrem de preocupat de asta.
— Imaginea mea?
Nu eram eu însămi? Nu de asta mă aduseseră aici?
— Vom vorbi despre cum vrei să arăţi. Cu părul ăsta
roşcat îţi putem da un aer seducător, dar, dacă doreşti ceva
diferit, ne putem ocupa şi de asta, a spus el imediat.
— Nu am de gând să schimb nimic doar pentru a satisface
un tip pe care nici măcar nu-l cunosc. Sau pentru a-i plăcea,
am adăugat în sinea mea.
— Măi să fie! Avem cumva aici o personalitate puternică?
a cântat el, de parcă ar fi avut de-a face cu o puştoaică.
— Nu avem cu toţii aşa ceva?
Bărbatul mi-a zâmbit.
— Bine, atunci. Nu îţi vom schimba imaginea, ci o vom
îmbunătăţi. Trebuie să te şlefuiesc puţin, iar aversiunea ta
faţă de lucrurile false s-ar putea să fie cel mai mare ajutor al
tău aici. Aşa că ţine-te tare de asta, scumpo.
M-a bătut pe spate şi a plecat, trimiţând spre mine o
echipă de cosmeticiene.
Nu îmi dădusem seama că atunci când spusese „şlefuiesc”,
se referise literalmente la asta. Nişte femei mi-au curăţat
trupul deoarece, aparent, nu aveau încredere în mine că
puteam să mă descurc şi singură. Apoi, fiecare centimetru de
piele mi-a fost acoperit cu loţiuni şi uleiuri care m-au făcut să
miros ca vanilia, ceea ce, conform fetei care mi-a aplicat
cremele, era unul dintre mirosurile preferate ale lui Maxon.
După ce au încercat să mă facă suplă şi catifelată, au
trecut la unghii. Acestea au fost tăiate şi lustruite, iar
pieliţele din jurul lor au fost în mod miraculos îndepărtate.
Le-am spus că aş vrea să nu-mi fie date cu ojă, dar când am
văzut cât de dezamăgite erau, le-am dat voie să-mi facă
unghiile de la picioare. Cea mai tânără membră a echipei a
ales o nuanţă neutră, aşa că, până la urmă, n-a fost prea rău.
Echipa care mi-a îngrijit unghiile s-a dus să se ocupe de
altă fată, aşa că am rămas tăcută în scaun, aşteptând
următoarea etapă a procesului de înfrumuseţare. O echipă cu
aparate de fotografiat a venit şi a îndreptat obiectivele spre
mâinile mele.
— Nu te mişca, mi-a ordonat o femeie.
A mijit ochii:
— Măcar ţi-ai dat cu ceva pe unghii?
— Nu.
A oftat, a făcut poza, iar apoi s-a îndepărtat.
Am oftat şi eu. Cu coada ochiului am surprins o mişcare
chiar în dreapta mea. Am întors capul şi am văzut o fată
privind în gol în timp ce îşi legăna un picior sub pelerina pe
care i-o puseseră.
— Eşti bine? am întrebat-o.
Vocea mea a scos-o din reverie. A oftat:
— Vor să mă facă blondă. Mi-au spus că datorită culorii
pielii aş arăta mai bine. Bănuiesc că sunt doar agitată.
A schiţat un zâmbet, iar eu i-am zâmbit la rândul meu.
— Tu eşti Sosie, nu?
— Da, a spus, zâmbind de data asta larg. Iar tu eşti
America?
Am dat din cap.
— Am auzit că ai venit împreună cu fata aia, Celeste. E
îngrozitoare!
Mi-am dat ochii peste cap. De când ajunsesem, la fiecare
câteva minute, o auzeam pe Celeste zbierând la vreo biată
slujnică să-i ofere ceva sau să se dea din calea ei.
— Că bine zici, am murmurat, şi amândouă am chicotit.
Uite, eu cred că părul tău e foarte drăguţ.
Chiar era. Nu prea închis, nu prea deschis, şi foarte des.
— Mulţumesc!
— Dacă nu vrei să-l schimbi, atunci nu eşti obligată să
accepţi.
Sosie mi-a zâmbit, dar mi-am dat seama că nu era foarte
sigură dacă încercam să fiu prietenoasă sau voiam doar să o
fac să se simtă prost. Înainte să poată spune ceva, am fost
luate în primire de echipele de profesionişti care dădeau
instrucţiuni în stânga şi-n dreapta, astfel încât ne-a fost
imposibil să continuăm discuţia.
Părul mi-a fost spălat, dat cu balsam, hidratat şi netezit.
Când am venit, era lung, tuns simplu – mama era cea care de
obicei mi-l aranja, iar asta era tot ce putea face –, dar când
stiliştii au terminat, era cu câţiva centimetri mai scurt şi
tuns în scări. Îmi plăcea; reflecta razele de lumină într-un
mod interesant. Unele fete căpătaseră ceea ce ei numeau
„şuviţe”, iar altele, cum era cazul lui Sosie, îşi schimbaseră
culoarea. Dar eu şi echipa mea hotărâserăm că, în această
privinţă, părul meu trebuia să rămâne neatins.
O fată foarte frumoasă m-a machiat. Am rugat-o să aplice
un machiaj simplu, iar rezultatul a fost drăguţ. Multe dintre
fete arătau puţin mai în vârstă sau mai tinere sau chiar mai
drăguţe după ce fuseseră machiate. Când fata a terminat cu
mine, arătam exact la fel. Desigur, aşa arăta şi Celeste, de
vreme ce insistase să fie machiată puternic.
Trecusem prin cea mai mare parte din proces îmbrăcată
într-o pelerină, iar când au terminat cu aranjatul, am fost
condusă spre locul unde ţineau hainele. Numele meu era
scris pe o etichetă care atârna de o bară cu rochii. Bănuiesc
că „Prinţesele în devenire” nu aveau voie să poarte pantaloni.
Cea pe care am ales-o era crem. Îmi cădea pe umeri, îmi
venea de minune la talie, ajungându-mi până la genunchi.
Fata care m-a ajutat s-o îmbrac o numea „rochie de zi”. Mi-a
spus că „rochiile de seară” erau deja în camera mea, iar cele
de pe bară aveau să ajungă în acelaşi loc. Apoi mi-a prins o
broşă de argint aproape de decolteu. Pe ea strălucea numele
meu. Într-un final, m-a încălţat cu nişte pantofi pe care ea i-a
numit „tocuri joase” şi m-a trimis înapoi la colţ pentru poza
de „după”. De acolo, mi s-a ordonat să mă duc spre unul
dintre cele patru studiouri improvizate lângă perete. Fiecare
avea un scaun cu un decor în spate şi un aparat foto în faţă.
M-am aşezat, aşa cum mi s-a spus, şi am aşteptat. O
femeie cu un clipboard a venit şi m-a rugat să am răbdare cât
timp îmi caută hârtiile.
— Ce facem acum? am întrebat-o.
— Pregătim emisiunea cu transformările voastre. În seara
asta vom difuza un material cu venirea la palat.
Transformările simt programate pentru miercuri, iar vineri
vei apărea pentru prima dată la Actualităţi. Oamenii ţi-au
văzut pozele, dar ştiu foarte puţine lucruri despre tine, a
spus ea când a găsit hârtiile pe care le-a pus pe clipboard.
Apoi şi-a împreunat mâinile şi a continuat: Dar vrem să îi
facem să te îndrăgească. Iar asta nu se va întâmpla dacă nu
te cunosc. Aşa că îţi vom lua un mic interviu, iar tu vei da tot
ce-i mai bun la Actualităţi; să nu fii timidă când ne vei vedea
prin palat. Nu suntem aici în fiecare zi, dar o să ne mai
întâlnim din când în când.
— În regulă, am spus cu sfială.
Nu prea voiam să vorbesc în faţa camerelor de filmat.
Părea foarte stresant.
— America Singer, da? a întrebat ea după ce un bec roşu
s-a aprins pe o cameră de filmat.
— Da.
Am încercat să-mi ascund emoţiile.
— Ca să fiu sinceră, nu arăţi prea schimbată. Poţi să ne
povesteşti ce s-a întâmplat astăzi la transformare?
M-am gândit înainte să răspund:
— Mi-au tuns părul în scări. Îmi place.
Mi-am trecut degetele prin şuviţele roşcate, simţind cât de
moale era părul după îngrijirea profesională.
— Şi m-au dat cu loţiune de vanilie. Miros ca o prăjitură,
am spus, adulmecându-mi braţul.
Femeia a râs.
— Adorabil. Iar rochia îţi vine ca turnată.
— Mulţumesc, am spus, privind în jos şi admirându-mi
noile haine. De obicei, nu port rochii, aşa că va dura un timp
până mă voi obişnui.
— Adevărat, a spus femeia-reporter. Eşti una dintre cele
trei fete din Cinci. Cum ţi s-a părut această experienţă până
acum?
Am scormonit prin minte după ceva ce ar fi putut descrie
cum anume mă simţisem în acea zi. De la dezamăgirea din
piaţă şi experienţa zborului, până la faptul că o aveam
alături pe Marlee.
— Surprinzătoare, am spus.
— Bănuiesc că vor mai fi zile surprinzătoare, a comentat
ea.
— Sper doar că vor fi puţin mai liniştite decât cea de azi,
am spus eu, oftând.
— Ce părere ai despre celelalte concurente?
Am înghiţit:
— Toate fetele sunt extrem de drăguţe.
Cu o singură excepţie înfiorătoare.
— Îmm-hâmm, a spus ea, intuind cum stăteau de fapt
lucrurile. Deci ce părere ai despre transformarea ta? Te
îngrijorează modul în care arată acum vreuna dintre fete?
M-am gândit la asta. Dacă aş fi spus nu, aş fi părut
obraznică, iar dacă aş fi spus da, ar fi putut părea că mă simt
ameninţată.
— Cred că echipa a făcut o treabă minunată, scoţând în
evidenţă frumuseţea interioară a fiecărei fete.
Femeia a zâmbit şi a spus:
— Bun, cred că e suficient.
— Asta-i tot?
— Trebuie să înghesuim treizeci şi cinci de fete într-o oră
şi jumătate, aşa că e bine cât am tras.
— OK.
N-a fost chiar atât de rău.
— Îţi mulţumesc pentru timpul acordat. Te poţi aşeza pe
canapeaua de-acolo, iar cineva va avea grijă de tine.
M-am ridicat şi m-am dus spre canapeaua mare şi
rotundă din colţ. Două fete cu care încă nu făcusem
cunoştinţă erau deja acolo, vorbind în şoaptă. Am privit de
jur împrejur şi am auzit pe cineva spunând că ultimele fete
se apropiau de palat. Un nou val de agitaţie a cuprins zona
din apropierea studiourilor. Eram atât de atentă la ce se
petrecea acolo, că aproape că n-am observat-o pe Marlee
aşezându-se lângă mine.
— Marlee! Ce păr ai!
— Ştiu. Mi-au pus extensii. Crezi că-i vor plăcea lui
Maxon?
Părea cu adevărat îngrijorată.
— Bineînţeles! Cărui băiat nu i-ar plăcea o blondă
superbă? am spus cu un zâmbet.
— America, eşti atât de drăguţă! Toţi oamenii aceia de la
aeroport te adorau.
— Oh, eram, pur şi simplu, amabilă cu ei. Şi tu ai vorbit
cu câţiva oameni, am sărit eu.
— Da, dar nici măcar pe jumătate cât tine.
Am lăsat capul în jos, uşor ruşinată de faptul că eram
complimentată pentru ceva ce părea atât de evident. Când
mi-am ridicat privirea, m-am întors spre celelalte două fete
ce stăteau cu noi. Nu făcusem cunoştinţă cu Emmica Brass şi
Samantha Lowell, dar ştiam cine erau. M-am uitat la ele mai
bine. Mă priveau într-un mod ciudat. Înainte să pot ghici de
ce, Silvia, coordonatoarea, s-a apropiat de noi.
— Bine, fetelor, sunteţi gata?
Şi-a verificat ceasul, apoi ne-a privit lung.
— Am să vă fac un mic tur, iar după aia vă voi duce în
camerele voastre.
Marlee a bătut din palme, iar noi ne-am ridicat,
pregătindu-ne să plecăm. Silvia ne-a spus că încăperea pe
care o folosiserăm pentru a ne înfrumuseţa era Salonul
Doamnelor. De obicei, regina, slujnicele ei şi alte câteva
membre ale familiei îşi petreceau timpul liber aici.
— Obişnuiţi-vă cu această încăpere – veţi petrece mult
timp aici. Când aţi venit, aţi trecut pe lângă Sala Mare, care
e, de obicei, folosită pentru petreceri şi banchete. Dacă aţi fi
fost mai multe, aţi fi ocupat-o voi. Dar sufrageria este
suficient de încăpătoare pentru lucrurile de care aveţi nevoie.
Haideţi să aruncăm o privire acolo.
Ne-a arătat unde mânca familia regală, la o singură
masă. Noi aveam să stăm la nişte mese lungi, aşezate de-o
parte şi de alta, aşa că tot aranjamentul arăta ca un U.
Locurile noastre erau deja marcate cu nişte semne elegante.
Aveam să stau alături de Ashley şi Tiny Lee, pe care o
văzusem intrând în Salonul Doamnelor mai devreme, şi faţă-
n faţă cu Kriss Ambers.
Am părăsit sufrageria şi ne-am continuat drumul pe nişte
scări, trecând şi prin încăperea care era folosită pentru a
difuza Actualităţile din Illeá. Sus, ghidul nostru ne-a arătat o
sală unde regele şi Maxon îşi petreceau timpul lucrând. Nu
aveam acces în acea zonă.
— Alt lucru interzis: etajul al treilea. Acolo sunt
apartamentele regale, şi niciun fel de intruziune nu va fi
tolerată. Camerele voastre sunt la etajul al doilea. Veţi ocupa
cele mai multe dintre camerele pentru musafiri. Dar să nu vă
faceţi griji; există suficient spaţiu. Aceste uşi duc spre
grădina din spate. Bună, Hector, Markson!
Cei doi soldaţi de lângă intrare au dat uşor din cap. Mi-a
luat o clipă până mi-am dat seama că marea arcadă din
dreapta noastră era uşa laterală a Sălii Mari, ceea ce
însemna că imediat după colţ se afla Salonul Doamnelor.
Eram mândră de descoperirea mea. Palatul era un fel de
labirint luxos.
— Nu aveţi voie să ieşiţi afară în nicio împrejurare, a
continuat Silvia. Pe timpul zilei vor exista perioade de timp
când veţi putea merge în grădină, dar numai după ce aţi
cerut permisiunea. Această restricţie este pentru siguranţa
voastră. Din nefericire, rebelii au mai pătruns şi altădată pe
domeniile palatului.
Am simţit cum mă străbate un fior.
Am cotit şi am început să urcăm uriaşele scări ce duceau
la etajul al doilea. Mochetele păreau extrem de moi sub
pantofii mei şi aveam senzaţia că mă cufundam cu câte un
centimetru de fiecare dată când păşeam. Soarele pătrundea
prin nişte ferestre înalte, iar în aer se simţea un miros de
flori proaspete. Tablouri mari atârnau pe pereţi, înfăţişându-
i pe regii din trecut, alături de câteva desene cu foştii
conducători americani şi canadieni. Cel puţin asta credeam
eu că fuseseră. Nu purtau niciun fel de coroane.
— Lucrurile voastre sunt deja în camere. Dacă
decoraţiunile nu vi se potrivesc, spuneţi-le slujnicelor.
Fiecare are trei slujnice, care se află, de asemenea, în
camere. Vă vor ajuta să despachetaţi şi să vă îmbrăcaţi
pentru cină. Înainte de cina din seara asta, ne vom întâlni în
Salonul Doamnelor pentru o transmisiune specială a
Actualităţilor din Illeá.
Săptămâna viitoare veţi participa toate la emisiune! în
seara asta veţi urmări nişte materiale video cu plecarea
voastră şi sosirea la palat. Se pare că va fi ceva special. Ar
trebui să ştiţi că prinţul Maxon n-a văzut încă nimic. În
seara asta el va urmări împreună cu restul Illeei
transmisiunea, iar întâlnirea oficială dintre voi şi Maiestatea
Sa va fi mâine. Veţi lua cina împreună, numai voi, fetele, aşa
încât veţi avea posibilitatea să vă cunoaşteţi, iar mâine va
începe jocul!
Am înghiţit în sec. Prea multe reguli, prea multă
organizare, prea mulţi oameni. Nu-mi doream decât să fiu
singură cu o vioară.
Am mers pe coridorul de la etajul doi, lăsându-le pe Alese
în camerele lor. A mea era după un colţ, pe un coridor mic,
alături de camerele lui Bariel, Tiny şi a Jennei. Am răsuflat
uşurată că nu stăteam chiar în mijloc, ca Marlee. Poate că în
felul ăsta aveam să mă bucur de mai multă linişte.
De-ndată ce Silvia a plecat, am deschis uşa şi am dat
peste trei femei care au icnit când m-au văzut. Una cosea
într-un colţ, iar celelalte făceau curat într-o cameră care
arăta deja impecabil. Au venit imediat spre mine şi s-au
prezentat ca fiind Lucy, Anne şi Mary. Mi-a luat ceva timp ca
să le conving să plece. Nu voiam să fiu nepoliticoasă de
vreme ce ele erau atât de dornice să-şi facă treaba, dar voiam
să fiu singură.
— Vreau doar să trag un pui de somn. Sunt sigură că şi
voi aţi avut o zi grea, cu toate pregătirile astea. Cel mai bine
este să mă lăsaţi să mă odihnesc şi să vă trageţi şi voi puţin
sufletul. Şi vă rog să veniţi să mă treziţi când e timpul să
merg la cină.
Au urmat nişte mulţumiri şi reverenţe, pe care am
încercat să le descurajez, apoi am rămas singură. Contrar
aşteptărilor, asta nu m-a ajutat. Am încercat să mă întind pe
pat, dar fiecare părticică din trupul meu protesta, refuzând
să mă lase să mă relaxez într-un loc care în mod evident nu
era pentru mine.
În colţ erau o vioară, o chitară şi un pian superb, dar nu
aveam dispoziţia necesară pentru a cânta. Rucsacul meu era
bine legat, aşteptând la picioarele patului, dar şi
despachetarea lui părea să ceară prea mult efort. Ştiam că
puseseră lucruri speciale în dulap, în sertare şi în baie, dar
nu mă simţeam în stare să mă ridic şi să explorez.
Pur şi simplu am rămas întinsă pe pat. După un timp,
care mie mi s-a părut foarte scurt, slujnicele au bătut
încetişor la uşă. Le-am invitat înăuntru, şi, oricât de ciudat
ar suna, le-am lăsat să mă îmbrace. Păreau atât de încântate
să fie de ajutor, încât nu le puteam cere să plece din nou.
Cu nişte agrafe delicate mi-au prins la loc câteva şuviţe de
păr rebele şi mi-au refăcut machiajul. Rochia – care fusese
cusută de ele, ca şi celelalte haine din şifonier – era de un
verde-închis şi lungă până la podea. M-aş fi împiedicat în ea
dacă nu aş fi purtat acele tocuri joase. Silvia a bătut la uşă la
şase fix şi m-a luat împreună cu cele trei vecine de pe coridor.
Am aşteptat în foaier, lângă scări, ca toată lumea să apară,
iar apoi ne-am îndreptat spre Salonul Doamnelor. Marlee m-
a zărit şi a venit lângă mine.
Sunetul scos de cele treizeci şi cinci de perechi de tocuri
care loveau scările din marmură era melodios. Se auzeau
câteva murmure, dar cele mai multe fete păstrau tăcerea, în
timp ce treceam pe lângă sufragerie, am observat că uşile
erau închise. M-am întrebat dacă familia regală se afla acolo
în acel moment, luând ultima masă în familie.
Era ciudat că eram musafirii lor, dar că nu făcuserăm
cunoştinţă încă.
Salonul Doamnelor îşi schimbase înfăţişarea între timp.
Oglinzile şi hainele dispăruseră, fiind înlocuite de nişte mese,
scaune şi nişte canapele ce păreau extrem de confortabile.
Marlee s-a uitat la mine, a dat din cap spre una dintre
canapele, aşa că ne-am aşezat acolo.
Când toată lumea şi-a găsit un loc, televizorul a fost
pornit şi am urmărit Actualităţile. Au fost aceleaşi anunţuri
ca de obicei – actualizări ale bugetului de proiecte, situaţia de
pe front, o ştire despre un alt atac în est –, iar apoi, în ultima
jumătate de oră, Gavril a făcut comentarii despre filmările
din acea zi.
— Aici, domnişoara Celeste Newsome îşi ia rămas-bun de
la mulţimea de admiratori din Clermont. Acestei tinere
drăguţe i-a luat mai bine de o oră ca să se despartă de fani.
Am văzut-o pe Celeste zâmbind superior în timp ce privea
ecranul. Stătea lângă Bariel Pratt, care avea un păr extrem
de drept, de un blond palid, care îi ajungea până la talie. N-
aş putea să mă exprim mai elegant de-atât: sânii ei erau
imenşi. Îi ieşeau pur şi simplu din rochia fără bretele şi toată
lumea încerca fără succes să nu se holbeze la ei.
Bariel era frumoasă, dar într-un fel comun. Frumuseţea ei
era precum stilul lui Celeste. Privindu-le pe amândouă una
lângă cealaltă, am fost lovită, nu ştiu cum, de o revelaţie:
Ţine-ţi duşmanii aproape, păreau să spună. Cred că
amândouă înţeleseseră că lupta cea mai aprigă avea să se
dea între ele.
— Celelalte fete din Est au fost la fel de populare.
Comportamentul rezervat, rafinat, al lui Ashley Brouillette o
face să fie o adevărată lady în timp ce merge prin mulţime,
arborează o expresie modestă, frumoasă, nu foarte diferită de
cea a reginei noastre. Şi Marlee Tames din Kent şi-a luat cu
greu rămas-bun când a plecat azi, cântând imnul naţional
împreună cu fanii ei.
Pe ecran au apărut poze cu Marlee zâmbind şi
îmbrăţişând oameni din provincia de unde venea.
— E una dintre favoritele celor cărora le-am luat interviu
azi.
Marlee s-a întins spre mine şi m-a strâns de mână. Asta
m-a făcut să fiu sigură; aveam să o sprijin pe Marlee.
— De asemenea, cu domnişoara Tames a călătorit
America Singer, una dintre cele trei fete din Cinci care au
ajuns în Alegere.
Mă făcuseră să arăt mai bine decât în realitate. Nu-mi
aminteam decât faptul că scrutam tristă mulţimea. Dar,
datorită montajului, păream matură şi grijulie. Imaginile cu
mine îmbrăţişându-mi tatăl erau înduioşătoare şi frumoase.
Cu toate astea, erau nimic în comparaţie cu imaginile de
la aeroport.
— Dar noi ştim că în Alegere castele nu contează, şi se
pare că Lady America nu trebuie să fie trecută cu vederea.
Când a aterizat în Angeles, Lady Singer a fost favorita
publicului la aeroport, oprindu-se pentru a face poze, a da
autografe şi a vorbi cu toţi cei prezenţi. Domnişoarei America
Singer nu îi este teamă să-şi murdărească mâinile, o calitate
pe care mulţi o consideră absolut necesară unei viitoare
prinţese.
Aproape toată lumea s-a întors spre mine. Era aceeaşi
privire pe care mi-o aruncaseră Emmica şi Samantha.
Deodată, totul avea sens. Intenţiile mele nu contau. Alesele
nu ştiau că eu nu-mi doream asta. În ochii lor, eram deja o
ameninţare. Şi eram conştientă că voiau să mă vadă plecată
cât mai curând.
 Capitolul 10

La cină am stat cu capul plecat. În Salonul Doamnelor

puteam fi curajoasă deoarece o aveam alături pe Marlee, iar
ea mă considera de treabă. Dar aici, îngrămădită între două
fete a căror ură o simţeam venind în valuri, eram o laşă. Mi-
am ridicat privirea din farfurie o singură dată şi am văzut-o
pe Kriss Ambers învârtindu-şi ameninţător furculiţa în
farfurie. Iar Ashley, pe care toţi o considerau o adevărată
lady, strângea din buze şi nu vorbea cu mine. Tot ce voiam
era să dispar în camera mea.
Nu înţelegeam de ce totul era atât de important. Ce era în
neregulă dacă le plăceam oamenilor? Aici admiraţia lor nu
mai avea niciun rost; pancartele şi aclamaţiile nu mai
contau.
Într-un cuvânt, nu ştiam dacă trebuia să mă simt onorată
sau enervată.
Mi-am văzut de mâncarea din farfurie. Ultima oară când
avusesem friptură la cină fusese acum câţiva ani, de un
Crăciun. Ştiam că mama se străduise din răsputeri să
prepare ceva bun, dar nu se putea compara cu friptura din
faţa mea. Era extrem de suculentă, moale şi condimentată.
Voiam să întreb pe cineva dacă nu era cea mai bună friptură
pe care o mâncase vreodată. Dacă Marlee ar fi fost mai
aproape, aş fi întrebat-o. Am aruncat o privire prin încăpere.
Marlee vorbea în şoaptă cu fetele din jurul ei.
Cum de reuşea să facă asta? Oare acea filmare nu o
declarase ca fiind una dintre favorite? Cum de le făcea pe
celelalte fete să vorbească, totuşi, cu ea?
Desertul era un amestec de fructe cu îngheţată de vanilie.
Era ca şi când nu mai mâncasem niciodată aşa ceva. Dacă
asta era mâncare, oare cu ce îmi umplusem stomacul până
acum? M-am gândit la May şi la pasiunea noastră pentru
dulciuri. I-ar fi plăcut la nebunie desertul ăsta. Puteam să
fac pariu că ea s-ar fi făcut remarcată aici.
Nu aveam voie să plecăm până ce nu termina toată lumea
de mâncat, iar după aceea aveam un ordin strict de a merge
direct la culcare.
 — Mâine-dimineaţă vă veţi întâlni cu prinţul Maxon şi
veţi dori să arătaţi cât mai bine, ne-a povăţuit Silvia. La
urma urmelor, el va fi la un moment dat soţul unei persoane
din această încăpere.
Câteva fete au oftat la auzul acestor cuvinte.
De data asta, zgomotul scos de pantofi pe scări a fost mai
slab. De-abia aşteptam să scap de-ai mei. Şi de rochie, în
rucsac aveam nişte haine de acasă, şi în mine se dădea o
luptă – era cazul să le îmbrac câteva momente pentru a mă
simţi în pielea mea din nou sau nu?
Când am ajuns în capul scărilor, ne-am împrăştiat, fiecare
îndreptându-se spre camera ei. Marlee m-a tras deoparte.
— Eşti bine? m-a întrebat ea.
— Da. Chestia e că unele fete s-au uitat ciudat la mine în
timpul cinei.
Am încercat să nu par o plângăcioasă.
— Sunt puţin agitate din cauza faptului că toată lumea te
place atât de mult, a spus ea, dând din mână.
— Dar oamenii te-au îndrăgit şi pe tine. Am văzut
pancartele. Cu tine de ce nu s-au purtat urât?
— Nu ai petrecut prea mult timp în compania fetelor, nu-i
aşa? a întrebat ea, zâmbind cu viclenie, de parcă ar fi trebuit
să ştiu ce se-ntâmpla.
— Nu. În cea mai mare parte a timpului am stat doar cu
surorile mele, am recunoscut.
— Ai făcut şcoala acasă?
— Da.
— Ei bine, eu mergeam la şcoală cu un grup de fete din
Patru, iar ele au toate felul lor de a se băga pe sub pielea
cuiva. Vezi tu, trebuie să cunoşti omul, să-ţi dai seama ce
anume îl calcă pe nervi cel mai mult. Multe fete îmi fac
complimente răutăcioase sau lucruri de genul ăsta. Ştiu că
sunt considerată sigură pe mine, dar de fapt sunt timidă, iar
ele cred că mă pot doborî cu nişte cuvinte.
M-am încruntat. Oare făceau asta dinadins?
— Dar tu, o persoană misterioasă şi cumva tăcută…
— Nu sunt misterioasă, am întrerupt-o eu.
— Ba eşti puţin. Şi uneori oamenii nu ştiu dacă să
interpreteze tăcerea ta drept încredere sau frică. Te privesc
ca şi cum ai fi un gândac, dar trebuie să ai grijă pentru că la
un moment dat ai putea ajunge să te simţi aşa.
— Ha!
Asta avea noimă. M-am întrebat ce aş fi făcut eu dacă aş
fi descoperit că cineva nu era sigur pe sine.
— Ce anume faci când vrei să scoţi tot ce-i mai bun din
ele?
A zâmbit:
— Le ignor. Acasă cunosc o fată care devine extrem de
nervoasă când nu te poate călca pe coadă, aşa că sfârşeşte
prin a se supăra. Aşadar, nu-ţi face griji, a spus ea. Tot ce
trebuie să faci este să nu le laşi să-şi dea seama că te-au
prins în capcană.
— Dar nu m-au prins.
— Aproape că te cred… dar nu chiar.
A râs puţin, un sunet cald, care s-a evaporat pe coridorul
tăcut.
— Îţi vine să crezi că-l vom întâlni mâine-dimineaţă? m-a
întrebat, trecând la lucruri considerate de ea mai importante.
— Nu, chiar nu-mi vine să cred.
Maxon părea o fantomă care bântuia palatul – se ştia de
existenţa lui, dar nimeni nu-l văzuse niciodată.
— Ei bine, mult succes mâine!
Şi mi-am dat seama că aceste cuvinte erau spuse din
inimă.
— Mult noroc şi ţie, Marlee! Sunt sigură că prinţul Maxon
va fi mai mult decât încântat să te cunoască.
Am strâns-o de mână.
A zâmbit într-un fel care trăda atât încântare, cât şi
timiditate, iar apoi a intrat în camera ei.
Când am ajuns la camera mea, uşa lui Bariel era larg
deschisă, aşa că am auzit-o murmurând ceva unei slujnice.
M-a văzut şi mi-a trântit uşa în faţă.
Mersi pentru asta.
Slujnicele mele erau acolo, desigur, aşteptându-mă să mă
spăl şi să mă dezbrac. Cămaşa mea de noapte, o chestie
verde, subţire şi mică, fusese întinsă pe pat pentru mine.
Fiind bine educate, niciuna dintre ele nu mi-a atins rucsacul.
Erau eficiente şi bine intenţionate. În mod evident,
desfăşurau rutina de sfârşit de zi, dar nu păreau să se
grăbească. Bănuiesc că efectul trebuia să fie revigorant şi
liniştitor, dar voiam să le spun să plece. N-am putut să le
zoresc în timp ce-mi spălau mâinile, îmi desfăceau rochia şi-
mi prindeau broşa de cămaşa de noapte. Şi în timp ce
îndeplineau toate aceste îndatoriri care mă intimidau, îmi
puneau întrebări. Am încercat să le răspund fără să fiu
nepoliticoasă.
Da, le-am văzut în cele din urmă şi pe celelalte fete. Nu,
n-au fost deloc vorbăreţe. Da, cina a fost fantastică.
Nu, abia a doua zi aveam să îl întâlnesc pe prinţ. Da,
eram extrem de obosită.
— Şi chiar mi-ar face bine să fiu puţin singură, am
adăugat în cele din urmă, sperând să priceapă.
Păreau dezamăgite, aşa că am încercat să repar situaţia:
— Îmi sunteţi de mare ajutor. Numai că eu sunt obişnuită
să-mi petrec timpul liber singură. Iar astăzi am întâlnit
atâţia oameni!
— Dar, Lady Singer, noi trebuie să vă ajutăm. Asta e
treaba noastră, a spus slujnica-şefă.
Mi-am dat seama că ea era Anne. Lui Anne îi plăcea să fie
peste tot, Mary era lentă, iar Lucy bănuiesc că era, pur şi
simplu, timidă.
— Vă sunt cu adevărat recunoscătoare, şi în mod sigur
mâine-dimineaţă voi avea nevoie de ajutorul vostru. Dar în
seara asta simt nevoia să mă liniştesc. Dacă vreţi să-mi fiţi
de ajutor, lăsaţi-mă puţin singură. Iar dacă dimineaţă veţi fi
odihnite, sunt sigură că lucrurile vor merge strună, corect?
S-au uitat unele la altele.
— Ei bine, bănuim că aveţi dreptate, a consimţit Anne.
— Una dintre noi trebuie să rămână aici până adormiţi,
în caz că aveţi nevoie de ceva.
Lucy părea agitată, de parcă îi era teamă de decizia pe
care aveam să o iau. Din când în când tremura uşor, ceea ce
probabil că era un acces de timiditate.
— Dacă voi avea nevoie de ceva, voi suna din clopoţel. O
să fiu bine. În plus, nu mă voi putea odihni ştiind că cineva
mă veghează.
S-au privit din nou, uşor sceptice. Ştiam o metodă rapidă
de a pune capăt situaţiei, dar uram s-o folosesc.
— Se presupune că trebuie să-mi ascultaţi ordinele, nu?
Au scuturat din cap, pline de speranţă.
— Atunci vă ordon să mergeţi la culcare. Şi să veniţi
dimineaţă să mă ajutaţi. Vă rog.
Anne a zâmbit. Mi-am dat seama că începea să mă
înţeleagă:
— Da, Lady Singer. Ne vedem dimineaţă.
Au făcut reverenţe şi au părăsit camera în tăcere. Anne
mi-a aruncat o ultimă privire. Bănuiesc că nu eram tocmai
cum se aşteptase ea. Dar nu părea prea supărată din această
cauză.
Odată plecate, mi-am scos papucii de casă eleganţi şi mi-
am lipit tălpile de podea. Faptul de a fi în picioarele goale mi
se părea minunat, natural. Mi-am despachetat bagajul, lucru
care nu a durat prea mult. Mi-am lăsat hainele de schimb în
rucsacul pe care l-am băgat în şifonier. În timp ce făceam
asta am aruncat o privire asupra rochiilor. Nu erau foarte
multe. Suficiente pentru o săptămână. Am bănuit că era aşa
pentru toată lumea. De ce să faci zeci de rochii pentru o fată
care ar putea pleca ziua următoare?
Am luat cele câteva fotografii cu familia mea şi le-am
vârât în rama oglinzii. Era atât de înaltă şi de lată, încât
puteam privi pozele şi mă puteam oglindi fără probleme.
Aveam o cutiuţă cu mărunţişuri – cercei, panglici şi
bentiţe pe care le adoram. Probabil că aici păreau incredibil
de comune, dar erau atât de personale, încât trebuise să le
iau cu mine. Cele câteva cărţi pe care le adusesem şi-au găsit
loc pe raftul de lângă uşile ce dădeau spre balcon.
Am deschis uşa puţin şi am admirat grădina. Am văzut
un labirint de cărări cu fântâni şi bănci. Florile creşteau
peste tot, iar gardul viu era perfect tuns. Dincolo de această
bucată de pământ îngrijit era un câmp deschis, iar apoi o
pădure imensă. Era atât de mare, că nu-mi puteam da seama
dacă era străjuită de zidurile palatului. M-am întrebat preţ
de o clipă de ce exista acolo, dar apoi mi-am adus aminte de
ultimul obiect de-acasă pe care îl ţineam în mână.
Borcănaşul cu o singură monedă. L-am scuturat de câteva
ori, ascultând moneda cum se lovea de pereţii din sticlă. Oare
de ce îl adusesem? Să-mi amintească de ceva ce nu puteam
avea?
Gândul că această dragoste pe care o clădisem ani de zile
într-un loc liniştit, secret, era acum inaccesibilă – m-a făcut
să plâng. Dacă adăugam asta la tensiunea şi agitaţia zilei,
era deja prea mult. Nu ştiam unde aveam să pun acest
borcan, dar deocamdată l-am aşezat pe noptiera de lângă
patul meu.
Am stins luminile, m-am vârât în aşternuturile luxoase şi
am privit îndelung borcanul. Mi-am permis să fiu tristă. Mi-
am permis să mă gândesc la el.
Cum de pierdusem atât de multe lucruri într-o perioadă
atât de scurtă? Ai zice că despărţirea de familie, locuitul într-
un loc străin şi separarea de persoana pe care o iubeşti ar
trebui să fie evenimente cu care te obişnuieşti în câţiva ani,
nu într-o singură zi.
Mă întrebam ce anume dorise să-mi spună înainte să plec.
Singurul lucru pe care l-am putut deduce era că nu se simţea
în largul lui să vorbească despre asta cu toţi oamenii de faţă.
Oare era vorba despre ea?
Am privit lung spre borcan.
Încercase oare să-şi ceară scuze? Cu o noapte în urmă îl
mustrasem zdravăn. Poate că asta era.
Scuze că era deja cu altcineva? Ei bine, vedeam asta şi
singură, mulţumesc frumos.
Că nu era cu altcineva? Că încă mă iubea?
Am alungat acel gând. Nu-mi puteam permite să sper.
Acum trebuia să-l urăsc. Acea furie mă făcea să merg mai
departe. Să stau cât mai departe de el era unul dintre
motivele pentru care mă aflam aici.
Dar speranţa mă făcea să sufăr. Iar odată cu ea a venit şi
dorul de casă, iar tot ce voiam era ca May să se furişeze în
patul meu aşa cum făcea uneori. Apoi am fost invadată de
teama că toate celelalte fete intenţionau să mă saboteze, din
dorinţa de a mă vedea plecată. Şi de stresul că atât timp cât
locuiam în palat, aveam să apar la televizor în faţa întregii
ţări. Şi mai era şi groaza că teroriştii ar fi putut încerca să
mă omoare doar pentru a face o declaraţie politică. Toate au
venit prea repede şi nu puteam gândi limpede pentru că
eram ameţită după o asemenea zi.
Vederea mi s-a înceţoşat. Nici măcar nu mi-am dat seama
că începusem să plâng. Nu puteam respira. Tremuram. M-
am dat jos din pat şi am fugit pe balcon. Eram atât de
panicată, încât mi-a luat ceva timp să descui uşa, dar în cele
din urmă am reuşit. Am crezut că aerul proaspăt avea să mă
ajute, dar n-a fost aşa. Încă respiram sacadat.
Aici nu aveam libertate. Gratiile balconului mă ţineau ca
într-o cuşcă. Puteam vedea zidurile înalte din jurul palatului
care erau păzite de mulţi bărbaţi. Voiam să ies din palat şi
nimeni nu avea să-mi permită asta. Disperarea m-a făcut să
mă simt şi mai slabă. Am privit spre pădure. Puteam să fac
pariu că de-aici nu se vedea decât o întindere vastă de
vegetaţie.
M-am răsucit pe călcâie şi am luat-o la fugă. Din pricina
lacrimilor, nu eram foarte sigură pe picioare, dar am reuşit
să ajung la uşă. Am alergat pe culoarul pe care-l ştiam,
neobservând obiectele de artă, draperia sau ornamentele
aurii. De-abia i-am observat pe soldaţi. Nu cunoşteam
drumul, dar eram sigură că, dacă ajungeam jos şi coteam la
dreapta, aveam să văd masivele uşi de sticlă care dădeau
spre grădină. Trebuia să ajung la uşile acelea.
Am alergat pe scări, picioarele mele goale lipăind pe
marmură. Prin palat mai erau câţiva soldaţi, dar nu m-a
oprit nimeni. Asta până când am găsit locul pe care-l căutam.
Exact ca mai devreme, doi bărbaţi stăteau de-o parte şi de
alta a uşilor, şi când am încercat să trec de ei, unul s-a postat
în faţa mea, bastonul din mâna lui, asemănător cu o suliţă,
blocându-mi calea.
— Mă scuzaţi, domnişoară, dar trebuie să vă întoarceţi în
camera dumneavoastră, a spus el pe un ton autoritar.
Cu toate că nu vorbea tare, vocea lui părea să bubuie pe
holul elegant şi tăcut.
 — Nu… nu. Vreau… să ies afară.
Limba mi se împleticea în gură; nu puteam respira cum
trebuie.
— Domnişoară, trebuie să vă întoarceţi în camera
dumneavoastră în acest moment, a spus al doilea soldat,
venind spre mine.
— Vă rog, am spus eu, gâfâind.
Mai aveam puţin şi leşinam.
— Îmi pare rău… Lady America, nu?
Soldatul îmi văzuse broşa.
— Trebuie să vă întoarceţi în camera dumneavoastră.
— Nu… nu pot respira, m-am bâlbâit eu, căzând în
braţele lui când s-a apropiat suficient cât să mă împingă.
Bastonul i-a căzut pe jos. L-am prins de mână, simţind
cum ameţesc.
— Dă-i drumul!
Asta era o voce necunoscută, una tânără, dar foarte
autoritară. Am întors capul pe jumătate, apoi l-am lăsat
moale. Era prinţul Maxon. Arăta puţin ciudat, din cauza
unghiului în care atârna capul meu, dar i-am recunoscut
părul şi felul băţos în care stătea.
— A căzut, Maiestatea Voastră. Voia să iasă afară.
Primul soldat părea agitat în timp ce explica. Dacă îmi
făcea rău, avea să dea de belea. Acum eu eram proprietatea
Ileei.
— Deschide uşile!
— Dar… Maiestatea Voastră…
— Deschide uşile şi las-o să iasă. Acum!
— Imediat, Maiestatea Voastră.
Primul soldat a trecut la treabă, scoţând o cheie. Din locul
unde mă aflam, am auzit cheile lovindu-se una de cealaltă,
apoi una intrând în încuietoare. Prinţul m-a privit îngrijorat
în timp ce încercam să mă ridic. Apoi, mirosul dulce al
aerului proaspăt m-a învăluit, oferindu-mi motivaţia de care
aveam nevoie. M-am smuls din mâinile soldatului şi am luat-
o la goană, ca un beţiv, spre grădină.
Mă cam împiedicam, dar nu-mi păsa dacă nu eram
graţioasă. Trebuia să ajung afară. Am simţit aerul cald pe
piele, iarba sub picioare. Se părea că până şi lucrurile din
natură erau transformate la palat în ceva extravagant.
Voiam să ajung la copaci, dar picioarele nu m-au mai
ascultat. M-am prăbuşit în faţa unei băncuţe de piatră şi m-
am aşezat pe pământ, sprijinindu-mă de ea.
Nu mai aveam suficientă energie pentru a suspina, aşa că
lacrimile care au năvălit erau calme. A fost însă suficient
pentru a mă ajuta să mă adun. Cum de ajunsesem aici? Cum
de permisesem să se întâmple aşa ceva? Ce avea să se aleagă
de mine de acum încolo? Aveam să primesc înapoi măcar o
parte din viaţa pe care o dusesem înainte de a fi ajuns aici?
Habar n-aveam. Şi nu puteam face nimic în legătură cu asta.
Eram atât de adâncită în gânduri, că nici măcar nu mi-am
dat seama că nu eram singură până când prinţul Maxon nu a
vorbit.
— Draga mea, eşti bine? m-a întrebat el.
— Nu sunt draga ta.
Mi-am înălţat capul şi m-am uitat urât. Nu cred că cineva
putea să ia dispreţul din vocea şi privirea mea drept altceva.
— Te-am jignit cu ceva? Ţi-am oferit ceea ce-ţi doreai cel
mai mult, nu?
Părea sincer nedumerit. Bănuiesc că se aştepta ca noi să-l
adorăm şi să mulţumim cerului că există.
L-am privit lung, fără frică, cu toate că efectul era
probabil atenuat de lacrimile care îmi brăzdau obrajii.
— Scuză-mă, dragă, dar ai de gând să continui să plângi?
m-a întrebat el, părând foarte tulburat la acest gând.
— Nu-mi spune aşa! îţi sunt dragă aşa cum îţi sunt şi
celelalte treizeci şi patru de fete străine pe care le ţii aici în
cuşcă.
S-a apropiat de mine, nepărând a fi ofensat de discursul
meu dezlănţuit. Părea doar… îngrijorat. Expresia de pe
chipul lui era interesantă.
Avea un mers graţios pentru un băiat şi părea extrem de
liniştit în timp ce venea spre mine. Curajul meu s-a topit
puţin când am priceput caraghioslâcul situaţiei. Era
îmbrăcat în costumul lui apretat, iar eu mă făceam de râs şi
eram şi pe jumătate dezbrăcată. Dacă rangul prinţului nu mă
intimidase îndeajuns, comportamentul lui o făcea. Probabil
că avea multă experienţă cu oamenii nefericiţi; când mi-a
răspuns, era incredibil de calm:
— Aceasta este o afirmaţie nedreaptă. Toate îmi sunteţi
dragi. Trebuie doar să descopăr cine are să-mi fie cea mai
dragă.
— Nu-mi spune că mereu vorbeşti atât de pompos.
A chicotit:
— Mi-e teamă că da. Îmi cer scuze, este produsul
educaţiei mele.
— Educaţie, am bombănit eu, dându-mi ochii peste cap.
Ridicol.
— Pardon?
— E ridicol! am strigat, recăpătându-mi o parte din curaj.
— Ce anume e ridicol?
— Această competiţie! Toată chestia asta. Nu ai iubit
niciodată pe nimeni? Ăsta e felul în care vrei să-ţi alegi soţia?
Chiar eşti atât de superficial?
Mi-am schimbat poziţia puţin. Maxon s-a aşezat pe bancă
pentru ca eu să nu fiu nevoită să mă răsucesc. Eram prea
supărată pentru a fi recunoscătoare.
— Înţeleg că în ochii tăi toată această chestiune nu pare a
fi nimic altceva decât un divertisment de doi bani. Dar eu
trăiesc într-o lume unde sunt păzit tot timpul. Nu mă
întâlnesc cu prea multe femei. Îmi petrec uneori timpul cu
fiicele unor diplomaţi, dar de obicei nu avem prea multe
subiecte de discuţie. E totuşi singurul moment când reuşim
să vorbim aceeaşi limbă.
Maxon părea să creadă că făcuse o glumă bună şi a râs.
Eu nu eram amuzată. Şi-a dres vocea.
— Având în vedere această situaţie, n-am avut niciodată
şansa de a mă îndrăgosti. Tu ai avut-o?
— Da, am spus pe negândite.
De îndată ce am rostit aceste cuvinte, mi-am dorit să le fi
putut lua înapoi. Era un lucru personal şi nu trebuia să-l las
să-şi vâre nasul.
— Atunci înseamnă că ai fost norocoasă.
Părea gelos.
 Imaginaţi-vă! Singurul lucru care îmi oferea un avantaj în
faţa prinţului din Illeá era exact ceea ce încercam să uit
venind aici.
— Părinţii mei s-au căsătorit în acest fel şi sunt fericiţi.
Sper să găsesc şi eu fericirea într-o bună zi. Sper, de
asemenea, să găsesc o femeie pe care toţi cei din Illeá să o
poată iubi, cineva care să-mi fie alături şi care să poată purta
o conversaţie cu ceilalţi şefi de stat. Cineva care se va
împrieteni cu apropiaţii mei şi care-mi va fi confidentă. Sunt
pregătit să-mi găsesc soţia.
Tonul vocii lui m-a năucit. Nici urmă de sarcasm. Ceea ce
pentru mine era doar o emisiune de divertisment însemna
pentru el o şansă la fericire. Nu-şi putea permite luxul de a
rata ocazia. Ei bine, poate că putea, dar ar fi fost jenant. Era
disperat, dar optimist. Dispreţul meu pentru el începuse să
scadă. Puţin.
— Chiar crezi că asta e o cuşcă? m-a întrebat.
Aveau o privire compătimitoare.
— Da, aşa cred, vocea mi-era liniştită. Am adăugat
repede: Maiestatea Voastră.
— Şi eu am simţit acest lucru de câteva ori. Dar trebuie
să recunoşti, e o cuşcă foarte frumoasă.
— Pentru dumneavoastră. Umpleţi această cuşcă
frumoasă cu treizeci şi patru de bărbaţi care trebuie să se
lupte pentru acelaşi lucru. Atunci veţi vedea cât e de drăguţ.
A ridicat din sprâncene:
— Au existat dispute în legătură cu mine? Voi chiar nu
înţelegeţi că eu voi fi cel care va face alegerea? a zis el,
râzând.
— De fapt, nu m-a exprimat corect. Se bat pentru două
lucruri. Unele se luptă pentru Maiestatea Voastră, iar altele
pentru coroană. Şi deja ştiu ce să spună şi ce să facă, astfel
încât să vă determine să le alegeţi.
— A, da. Bărbatul sau coroana. Mi-e teamă că unii nu pot
face diferenţa.
A clătinat din cap.
— Mult noroc în această privinţă, am spus pe un ton sec.
A tăcut pentru o clipă din cauza sarcasmului din vocea
mea. L-am privit cu coada ochiului, aşteptând să vorbească.
Fixa iarba din faţa lui, cu o expresie îngrijorată.
Se părea că acest gând îl necăjea. A respirat adânc şi s-a
întors spre mine:
— Tu pentru ce lupţi?
— Eu sunt aici din greşeală.
— Din greşeală?
— Da. Într-un fel. Ei bine, e o poveste lungă. Iar acum…
sunt aici. Şi nu mă lupt. Planul meu este să mă bucur de
mâncare până când mă daţi afară.
Auzind asta a râs cu poftă, încovoindu-se şi lovindu-şi
genunchii cu palma. Era un amestec bizar de rigiditate şi
calm.
— Ce eşti? m-a întrebat.
— Poftim?
— Doi? Trei?
Oare nu era atent chiar deloc?
— Cinci.
— A, da. În cazul acesta, probabil că mâncarea e un bun
motiv pentru a rămâne. A râs din nou: Scuze, nu-ţi pot citi
broşa pe întuneric.
— Eu sunt America.
— Ei bine, asta-i perfect.
Maxon a privit în jur şi a zâmbit. Ceva îl amuza.
— America, draga mea, sper din toată inima că vei găsi în
cuşca asta ceva pentru care să merite să lupţi. După toate
astea, nu-mi pot decât imagina cum ar fi să te văd că încerci
cu adevărat.
S-a ridicat de pe bancă şi s-a ghemuit lângă mine. Era
prea aproape. Nu puteam gândi clar. Poate că eram puţin
ameţită de faptul că eram lângă el sau poate că eram încă
slăbită din cauza plânsului. În orice caz, eram prea şocată
pentru a protesta când m-a luat de mână.
— Dacă acest lucru te face fericită, le-aş putea spune celor
din palat că preferi să te plimbi prin grădină. Atunci vei
putea veni aici noaptea fără ca vreun soldat să-ţi interzică.
Deşi aş prefera să ai unul prin apropiere.
Voiam asta. Libertatea de orice fel părea divină, dar
trebuia să-i spun foarte clar care erau sentimentele mele.
— Nu cred… nu cred că vreau, totuşi, ceva de la
dumneavoastră.
Mi-am retras degetele din strânsoarea lui lejeră.
A fost luat puţin prin surprindere, rănit:
— Cum doreşti.
Simţeam mai mult regret. Doar pentru că nu-mi plăcea de
tipul ăsta nu însemna că voiam să-l rănesc.
— Vei intra curând înăuntru?
— Da, am spus, privind în pământ.
— Atunci te voi lăsa împreună cu gândurile tale. Lângă
uşă se va afla un soldat care te va aştepta.
— Vă mulţumesc, ăăă… Maiestatea Voastră.
Am dat din cap. Oare de câte ori mă adresasem greşit în
conversaţia asta?
— Dragă America, vrei să-mi faci o favoare?
M-a luat din nou de mână. Era insistent.
L-am privit cu ochii mijiţi, nefiind sigură ce să spun:
— Poate.
Zâmbetul i-a revenit.
— Nu le menţiona acest incident celorlalte fete. Teoretic,
eu voi face cunoştinţă cu voi mâine şi nu vreau ca vreuna
dintre ele să se supere. Cu toate că nu cred că te voi auzi
strigând în gura mare că am avut o întâlnire romantică, nu-i
aşa?
Era rândul meu să zâmbesc:
— Deloc!
Am respirat adânc:
— Nu voi spune nimănui.
— Îţi mulţumesc.
Mi-a luat mâna şi a sărutat-o. Când a ridicat capul, mi-a
aşezat-o cu grijă înapoi în poală:
— Noapte bună.
Am privit spre punctul cald de pe mâna mea, împietrită
pe moment. Apoi m-am întors şi l-am văzut pe Maxon
îndepărtându-se, oferindu-mi intimitatea pe care mi-o
dorisem toată ziua.
 Capitolul 11

A doua zi de dimineaţă, nici slujnicele care intrau în

cameră şi nici zgomotul apei care umplea cada nu m-au făcut
să mă ridic din pat. M-am trezit datorită luminii care s-a
strecurat pe geam când Anne a tras cu grijă perdelele grele şi
bogate, fredonând în şoaptă un cântec, fiind incredibil de
fericită că făcea acest lucru.
Nu eram pregătită să mă dau jos din pat. Îmi luase mult
timp să mă calmez, şi chiar mai mult să mă relaxez după ce
îmi dădusem seama ce avea să însemne pentru mine
conversaţia din grădină. Dacă aş mai fi avut vreo şansă, i-aş
fi cerut scuze lui Maxon. Ar fi fost un miracol dacă m-ar fi
lăsat să ajung atât de departe.
— Domnişoară? V-aţi trezit?
— Nuuuu, am mormăit eu cu faţa îngropată în pernă.
Nu dormisem suficient, iar patul era mult prea comod.
Dar Anne, Mary şi Lucy au râs când au auzit mârâitul
meu, ceea ce a fost suficient pentru a mă face să zâmbesc şi
să mă hotărăsc să mă mişc.
Probabil că fetele astea erau singurele persoane din palat
cu care m-aş fi putut înţelege. Mă întrebam dacă puteau
deveni confidentele mele sau dacă pregătirea şi protocolul le
interziceau cu desăvârşire să bea o ceaşcă de ceai cu mine.
Cu toate că eram din Cinci, acum purtam o mantie de Trei. Şi
dacă ele erau servitoare, asta însemna că erau din Şase. Dar
pentru mine nu era o problemă. Îmi făcea plăcere să mă aflu
în compania celor din Şase.
M-am învârtit leneşă prin baie, fiecare pas reverberând în
imensul spaţiu de faianţă şi sticlă. În oglinzile mari am
văzut-o pe Lucy privind lung la petele de pământ de pe
cămaşa mea de noapte. Apoi le-a studiat şi Anne, cu atenţie.
Şi apoi Mary. Slavă Domnului, niciuna nu a zis nimic. Ieri,
după toate acele întrebări pe care mi le adresaseră, le
considerasem băgăcioase, dar mă înşelasem. Erau, în mod
evident, extrem de îngrijorate cu privire la confortul meu.
Întrebări despre ceea ce făceam în afara camerei mele – ca să
nu mai vorbim de palat – nu ar fi fost decât stânjenitoare.
S-au mulţumit să-mi scoată cămaşa de noapte şi să mă
conducă spre cadă.
Nu eram obişnuită să fiu goală în prezenţa cuiva – nu mă
dezbrăcăm nici măcar de faţă cu May sau cu mama –, dar se
părea că acum n-aveam de ales. Aceste femei aveau să mă
îmbrace pe timpul şederii mele la palat, aşa că trebuia să
suport asta până la capăt. M-am întrebat ce avea să se
întâmple cu ele după plecarea mea. Urmau să fie trimise să
ajute la pregătirea altor fete, odată ce competiţia se apropia
de final? Aveau oare alte îndatoriri în palat de care erau
temporar scutite? Părea nepoliticos să le întreb cu ce anume
se ocupau înainte sau să sugerez că aveam să plec în curând,
aşa că am tăcut.
După baie, Anne mi-a uscat părul, ridicând o parte din el
cu ajutorul panglicilor pe care le adusesem de-acasă. Acestea
erau albastre, ceea ce scotea în evidenţă florile de pe una
dintre rochiile de zi pe care le creaseră pentru mine, aşa că
m-am îmbrăcat cu ea. Mary m-a machiat, la fel de simplu ca
în ziua precedentă, iar Lucy m-a dat cu loţiune pe braţe şi pe
picioare.
La capitolul bijuterii, aveam la dispoziţie o ofertă
generoasă, dar le-am cerut slujnicelor să-mi dea cutia mea.
Acolo era un colier subţire din argint cu o pasăre cântătoare
pe care mi-l dăduse tata şi care se potrivea cu broşa ce-mi
purta numele. Am luat, totuşi, o pereche de cercei din colecţia
regală, deşi probabil că erau cei mai mici.
Anne, Mary şi Lucy m-au privit şi au zâmbit. Am luat
asta ca pe o confirmare că eram suficient de decentă pentru a
coborî la micul dejun. Cu plecăciuni şi zâmbete, mi-au urat
toate cele bune şi am plecat. Mâinile lui Lucy tremurau din
nou.
Am mers către foaierul unde ne întâlniserăm cu o zi în
urmă. Am fost prima care a ajuns acolo, aşa că m-am aşezat
pe o canapea pentru a le aştepta şi pe celelalte fete, care au
început să sosească pe rând. Am observat imediat numitorul
comun. Toate arătau fenomenal. Aveau părul prins în cosiţe
sau pieptănat în bucle, care încadrau frumos feţele.
Machiajul era foarte îngrijit, iar rochiile perfect călcate.
Probabil că eu alesesem cea mai simplă rochie pentru
această primă zi, deoarece restul fetelor aveau câte ceva
sclipitor pe ele. Am văzut două Alese care, odată ajunse în
foaier, şi-au dat seama că purtau rochii asemănătoare.
Amândouă s-au întors în camerele lor pentru a se schimba.
Fetele voiau să iasă în evidenţă şi reuşiseră în felul lor. Chiar
şi eu.
Toate arătau ca şi cum ar fi făcut parte din Unu. Eu
arătam ca o fată din Cinci îmbrăcată într-o rochie drăguţă.
Credeam că mie îmi luase o veşnicie ca să mă pregătesc,
dar celorlalte le luase mult mai mult. Când Silvia a venit să
ne conducă, a trebuit să le aşteptăm pe Celeste şi pe Tiny,
căreia, în mod sugestiv1, a trebuit să i se ajusteze rochia.
Odată ce ne-am strâns toate, am pornit spre scări. Pe
perete era o oglindă cu ramă de aur şi, în timp ce coboram,
am aruncat o ultimă privire. Eram însoţită de Marlee şi Tiny.
Arătam, în mod cert, simplu.
Dar cel puţin eram eu însămi, iar asta era cât de cât o
consolare.
Am coborât, crezând că vom fi conduse în sufragerie, acolo
unde ni se spusese că vom mânca. În schimb, am fost duse în
Sala Mare, unde mai multe mese şi scaune fuseseră aşezate
în şiruri. Cu toate că pe mese erau aranjate farfurii, pahare
şi tacâmuri de argint, nu se vedea niciun fel de mâncare. Nu
se simţea niciun miros. În faţă, înghesuite într-un ungher,
am observat mai multe canapele. Câţiva cameramani, postaţi
de jur-împrejurul încăperii, ne-au filmat sosirea.
Am intrat în şir indian, aşezându-ne unde voiam de
vreme ce nu existau cartonaşe cu numele nostru. Marlee a
ales rândul din faţa mea, iar Ashley s-a postat în dreapta. Nu
mi-am bătut capul să mă uit şi la celelalte fete. Se părea că
unele dintre ele îşi făcuseră cel puţin o aliată, exact aşa cum
eram eu şi Marlee. Ashley alesese locul de lângă mine, aşa că
am bănuit că dorea să fim prietene. Cu toate astea, nu mi-a
vorbit. Poate că era supărată din pricina emisiunii din seara

1
În limba engleză, tiny înseamnă „mic" (n. tr.).
trecută. Oricum, când tăcuserăm cunoştinţă nu vorbise prea
mult. Poate că aşa era firea ei. Mi-am dat seama că lucrul cel
mai rău pe care-l putea face era să nu răspundă, aşa că am
decis să îi fac un compliment.
— Ashley arăţi minunat.
— O, mulţumesc, a spus ea.
Ne-am asigurat amândouă că echipele de filmare nu ne
urmăreau. Nu aveam ceva de ascuns, dar cine îi voia peste
tot?
— Nu e amuzant să purtăm toate bijuteriile astea? Unde
sunt alte tale?
— Ăăă… erau prea grele pentru mine. Am decis să port
ceva mai uşor.
— Chiar sunt grele! Simt că am zece kilograme pe cap.
Dat tot n-am putut să renunţ la ele. Cine ştie cât timp vom
rămâne aici?
Asta chiar era amuzant. Ashley păruse sigură pe sine de
la început. După felul în care arăta şi se comporta, o puteai
considera deja o prinţesă. Părea ciudat că-şi făcea griji.
— Dar ce, nu crezi că vei câştiga? am întrebat-o.
— Ba da, a şoptit ea. Dar e nepoliticos să spui asta!
Mi-a făcut cu ochiul, iar eu am chicotit.
Altă greşeală. Chicotitul i-a atras atenţia Silviei, care
tocmai intra pe uşă.
— Nţ-nţ! O lady nu foloseşte niciodată un ton mai ridicat
decât o şoaptă.
Toate murmurele s-au stins imediat. Mă întrebam dacă
greşeala mea fusese surprinsă de camere, iar obrajii mi-au
luat foc instantaneu.
— Bună ziua din nou, doamnelor. Sper că aţi avut o
noapte tihnită la palat, deoarece acum începe cu adevărat
munca noastră. Astăzi voi încerca să vă vorbesc despre
conduită şi protocol, un proces care va continua pe toată
durata şederii voastre. Vreau să vă informez că orice pas
greşit din partea voastră va fi raportat familiei regale. Pare o
exagerare, dar această competiţie nu trebuie tratată
superficial. O persoană din această încăpere va fi următoarea
prinţesă a Ileei. Nu e un lucru uşor. Trebuie să vă străduiţi
să vă ridicaţi singure în rang, indiferent de statutul vostru
anterior. Aici veţi deveni nişte doamne. Şi în această
dimineaţă veţi lua parte la prima voastră lecţie.
Manierele la masă sunt foarte importante, iar înainte să
puteţi mânca alături de familia regală, trebuie să fiţi
conştiente de câteva norme de comportare. Cu cât mai bine
învăţaţi această lecţie, cu atât mai repede veţi putea merge
la masă, aşa că, vă rog, fiţi atente.
A început să ne explice că vom fi servite pe partea
dreaptă, care pahar e pentru care băutură, şi că niciodată,
dar niciodată, să nu întindem mâinile după un produs de
patiserie. Pentru asta trebuia să folosim cleştele. Când nu
făceam nimic cu mâinile, acestea trebuiau să stea în poală,
pe şervet. Nu aveam voie să vorbim neîntrebate. Desigur,
puteam vorbi în şoaptă cu vecinii de masă, dar mereu la un
nivel tolerabil. Când a anunţat această ultimă regulă, m-a
privit drept în ochi.
Silvia a continuat pe tonul ei elegant, în timp ce stomacul
meu protesta. Chiar dacă erau sărăcăcioase, acasă eram
obişnuită să mănânc cele trei mese zilnice. Aveam nevoie de
mâncare. Eram din ce în ce mai nervoasă, când la un moment
dat am auzit un ciocănit la uşă. Doi soldaţi s-au dat la o
parte, făcându-i loc prinţului Maxon.
— Bună dimineaţa, doamnelor! a strigat el.
Agitaţia a cuprins încăperea. Spatele îndreptat, şuviţele
de păr date pe după umeri, rochiile rearanjate. Eu nu m-am
uitat la Maxon, ci la Ashley, al cărei piept se mişca repede.
Se holba pur şi simplu, făcându-mă să mă simt ruşinată.
— Maiestatea Voastră, a spus Silvia, făcând o mică
reverenţă.
— Bună, Silvia. Dacă nu te deranjează, aş dori să mă
prezint acestor tinere doamne.
— Bineînţeles, a spus ea, făcând din nou o plecăciune.
Prinţul Maxon a scrutat încăperea şi m-a găsit. Ochii ni s-
au întâlnit pentru o clipă, iar el a zâmbit. Nu mă aşteptam la
asta. Credeam că îşi schimbase în cursul nopţii părerea cu
privire la modul cum trebuia să mă trateze şi că aveam să fiu
chemată în faţa tuturor din pricina comportamentului meu.
Dar poate că nu era deloc supărat. Poate că mă găsea
amuzantă. Probabil că se plictisea teribil la palat. Indiferent
de motiv, acel zâmbet scurt m-a făcut să cred că poate, la
urma urmelor, acest concurs nu avea să fie până la urmă o
experienţă atât de îngrozitoare. Am luat această decizie pe
care cu o zi în urmă nu reuşisem s-o iau, sperând să am
şansa de a-mi cere scuze.
— Doamnelor, dacă nu vă este cu supărare, vă voi striga
pe rând pentru a veni să facem cunoştinţă. Sunt sigur că
toate sunteţi nerăbdătoare să luaţi micul dejun, la fel ca
mine. Aşa că nu vă voi răpi prea mult din timp. Îmi cer
iertare dacă vă voi încurca numele; sunteţi destul de multe.
S-au auzit câteva chicote înfundate. S-a dus repede la fata
din dreapta de pe primul rând şi a condus-o către canapele.
Au vorbit câteva minute, apoi s-au ridicat amândoi. El şi-a
înclinat uşor capul, iar ea a făcut o reverenţă. Fata s-a întors
la masa ei, a vorbit cu vecina ei, şi altă Aleasă s-a dus să
vorbească cu Maxon. Aceste conversaţii durau doar câteva
minute şi erau purtate pe un ton coborât. Prinţul încerca să
le descoasă pe toate în mai puţin de cinci minute.
— Mă întreb ce vrea să ştie, a spus Marlee, întorcându-se
spre mine.
— Poate că vrea să ştie care actori crezi că sunt cei mai
frumoşi. Pregăteşte-ţi o listă, i-am şoptit eu.
Marlee şi Ashley au chicotit la unison.
Nu eram singurele care vorbeau. În încăpere, vocile se
ridicau ca nişte zumzete gingaşe, în timp ce încercam să
pierdem vremea până când ne venea rândul. Fără să mai pun
la socoteală că prin sală se plimbau cameramani, întrebându-
le pe fete despre prima lor zi la palat, cum li se păreau
slujnicele şi lucruri de genul ăsta. Când s-au oprit lângă mine
şi Ashley, am lăsat-o pe ea să vorbească.
Mă tot uitam spre canapele, în timp ce fiecare Aleasă era
intervievată. Unele erau calme şi aveau un comportament
manierat, iar altele debordau de entuziasm. Marlee s-a
înroşit toată când s-a îndreptat spre prinţul Maxon, radiind
de fericire când s-a întors. Ashley şi-a îndreptat rochia de
câteva ori, ca şi când ar fi avut un tic nervos.
 Când s-a întors, ceea ce însemna că era rândul meu,
aproape că am transpirat. Am inspirat adânc şi m-am
calmat. Eram pe cale să cer o favoare monumentală.
Prinţul s-a ridicat şi, când m-am apropiat, mi-a citit
numele de pe broşă.
— America, nu? a spus el cu un zâmbet jucăuş pe buze.
— Da, aşa e. Şi ştiu sigur c-am mai auzit numele
dumneavoastră înainte, dar aţi putea, vă rog, să mi-l
reamintiţi?
Mă întrebam dacă era o idee bună să încep cu o glumă,
dar Maxon a râs şi mi-a făcut semn să mă aşez.
S-a apropiat de mine şi mi-a şoptit:
— Ai dormit bine, draga mea?
Nu ştiu cum arăta faţa mea la auzul acestui apelativ, dar
ochii lui Maxon străluceau de amuzament.
— Tot nu sunt draga ta, i-am răspuns, zâmbind. Dar da.
Odată ce m-am calmat, am dormit foarte bine. Patul este atât
de comod, încât slujnicele au trebuit să mă scoată cu forţa din
el.
— Mă bucur să aud că ţi-e bine, dra… America, s-a
corectat el.
— Îţi mulţumesc, am spus.
Mă jucam cu tivul rochiei, încercând să găsesc o formulă
elegantă de a-mi cere scuze:
— Îmi cer mii de scuze pentru comportamentul meu.
Când mă străduiam să adorm, mi-am dat seama că, oricât de
ciudată ar fi situaţia asta pentru mine, n-ar trebuie să te
învinovăţesc. Nu tu eşti cel care m-a vârât în asta şi nu tu ai
inventat conceptul Alegerii. Mai mult decât atât, când mă
simţeam îngrozitor, n-ai făcut altceva decât să fii amabil cu
mine, iar eu am fost deosebit de nepoliticoasă. M-ai fi putut
da afară seara trecută, dar n-ai făcut-o. Îţi mulţumesc.
Ochii lui Maxon erau blânzi. Puteam face pariu că toate
fetele dinainte mea se topiseră când el se uitase în felul ăsta
la ele. Aş fi fost deranjată de o astfel de privire dacă n-ar fi
fost evident că era sinceră. Şi-a înclinat capul preţ de o clipă.
Când m-a privit din nou, s-a aplecat în faţă, sprijinindu-şi
coatele pe genunchi de parcă ar fi vrut ca eu să înţeleg
importanţa lucrurilor pe care urma să mi le spună.
— America, până acum ai fost foarte sinceră cu mine.
Asta e o calitate pe care o admir din toată inima şi te voi ruga
să ai amabilitatea de a-mi răspunde la o întrebare.
Am dat din cap, puţin speriată, căci habar n-aveam ce
anume voia să ştie. S-a apropiat şi mai mult şi mi-a şoptit:
— Mi-ai spus că ai venit aici din greşeală, aşadar,
bănuiesc că nu vrei să fii în Alegere. Există vreo posibilitate
ca tu să ai vreun… sentiment de iubire faţă de mine, cât de
mic?
Mi-am făcut din nou de lucru cu rochia. Chiar nu doream
să-i rănesc sentimentele, dar nu mă puteam ascunde pe după
deget:
— Maiestatea Voastră, sunteţi foarte amabil, atrăgător şi
grijuliu.
Auzind aceste cuvinte, a zâmbit. Pe un ton scăzut, am
adăugat:
— Dar, din motive destul de serioase, nu cred c-aş putea
avea.
— Vrei, te rog, să-mi explici?
Faţa nu-l trăda, dar îi simţeam în voce dezamăgirea
cauzată de refuzul meu spontan. Bănuiesc că nu era obişnuit
cu astfel de lucruri.
Nu aş fi vrut să împărtăşesc cu el asemenea intimităţi,
dar nu ştiam ce altceva l-ar fi putut face să înţeleagă. Pe un
ton şi mai scăzut, i-am spus adevărul:
— Mi-e… mi-e teamă că inima mea aparţine altcuiva.
Simţeam că ochii mi se umezesc.
— O, te rog, nu plânge!
Şoaptele lui Maxon trădau îngrijorare:
— Nu ştiu niciodată ce să fac când o femeie plânge!
Asta m-a făcut să râd, iar lacrimile au dispărut. Uşurarea
de pe chipul lui era evidentă.
— Vrei să te las să pleci azi acasă la persoana iubită? m-a
întrebat el.
Era evident că preferinţa mea pentru altcineva îl deranja,
dar în loc să fie furios, îmi arăta compasiune. Acest lucru m-a
făcut să am încredere în el.
 — Asta-i problema… Nu vreau să merg acasă.
— Vorbeşti serios?
Şi-a trecut degetele prin păr şi a trebuit să râd din nou
când am văzut cât de pierdut părea.
— Pot să fiu sinceră cu tine?
A încuviinţat cu o mişcare a capului.
— Trebuie să rămân în competiţie. Cei de acasă se
bazează pe prezenţa mea aici. Chiar dacă mi-ai permite să
stau numai o săptămână, tot ar fi o binecuvântare pentru ei.
— Vrei să spui că aveţi nevoie de bani?
— Da.
Mă simţeam prost fiindcă recunoscusem asta. Probabil că
părea că mă folosesc de el. Probabil că aşa şi era. Dar era mai
mult decât atât.
— Acasă sunt… nişte oameni… — m-am uitat la el – pe
care nu aş suporta să îi văd în acest moment.
Maxon a dat din cap a încuviinţare, dar n-a spus nimic.
Eu am şovăit. Cel mai rău lucru care se putea întâmpla
era să fiu trimisă acasă, aşa că am continuat:
— Dacă m-ai putea lăsa să stau, chiar şi pentru o scurtă
vreme, aş fi dispusă să fac un târg cu tine, m-am oferit eu.
El a ridicat din sprâncene:
— Un târg?
Mi-am muşcat buzele:
— Dacă mă laşi să stau…
Avea să sune tâmpit.
— În regulă, ei bine, să analizăm puţin situaţia. Eşti
prinţ. Trebuie să ai grijă de bunul mers al ţării şi toate alea
şi pe deasupra se presupune că trebuie să-ţi găseşti timp şi
pentru treizeci şi cinci de fete, mă rog, treizeci şi patru? Prea
multe pentru un om, nu crezi?
A dat din cap. Părea epuizat doar gândindu-se la asta.
— Nu ţi-ar fi mai uşor dacă ai avea pe cineva în interior?
Cineva care să te ajute? Un fel de prieten?
— Prieten? m-a întrebat el.
— Da. Lasă-mă să stau şi te voi ajuta. Voi fi prietena ta.
Auzind asta, a zâmbit.
— Nu trebuie să-ţi mai baţi capul cum să mă cucereşti.
Ştii deja că nu am sentimente faţă de tine. Dar poţi vorbi cu
mine oricând doreşti, iar eu voi încerca să te ajut. Seara
trecută spuneai că-ţi doreşti un confident. Ei bine, până
găseşti unul, aş putea fi eu acea persoană. Dacă vrei.
Avea o expresie afectuoasă, dar rezervată:
— Am făcut cunoştinţă cu aproape toate fetele din această
încăpere şi nu cred că vreuna dintre ele ar fi un prieten mai
bun. Voi fi încântat să te am aici.
Uşurarea mea nu putea fi exprimată în cuvinte.
— Crezi, a spus Maxon, că ţi-aş putea spune în continuare
„draga mea”?
— Sub nicio formă, i-am şoptit eu.
— Am să încerc oricum. Nu sunt genul care se dă bătut
aşa uşor.
Nu mă îndoiam. Eram enervată la gândul că va insista cu
asta.
— Aşa le-ai spus tuturor fetelor?
Am făcut un semn din cap către cele treizeci şi patru de
Alese.
— Da, şi toate au părut încântate.
— E exact motivul pentru care eu nu vreau.
Şi m-am ridicat.
Maxon a chicotit când s-a ridicat odată cu mine. În mod
normal m-aş fi supărat, dar într-un fel era amuzant. A
înclinat capul, iar eu am făcut o reverenţă şi m-am întors la
locul meu.
Mi-era atât de foame, încât mi s-a părut o eternitate până
ce a terminat cu ultimele rânduri. Dar, într-un sfârşit, ultima
fată s-a întors la locul ei, iar eu am aşteptat cu nerăbdare
primul meu mic dejun la palat.
Maxon a venit în mijlocul încăperii:
— Dacă v-am cerut să mai rămâneţi, vă rog să nu vă
ridicaţi de pe scaune. Dacă nu, vă rog să mergeţi cu Silvia în
sufragerie. Voi veni şi eu în scurt timp.
Le ceruse să rămână? Era oare un lucru bun?
M-am ridicat, ca mai toată lumea, şi m-am îndreptat spre
uşă. Probabil că prinţul îşi dorea să petreacă puţin timp cu
acele fete. Am văzut că Ashley era una dintre ele. Fără
îndoială că era specială, o adevărată prinţesă, dacă te uitai
bine la ea. Cu celelalte nu făcusem încă cunoştinţă. Ceea ce
nu însemna că ele şi-ar fi dorit să mă cunoască. Camerele de
filmat au rămas în urmă pentru a surprinde cine ştie ce
moment deosebit, iar noi ne-am continuat drumul.
Am intrat în sala de banchete unde ne aşteptau, mai
impunători decât îmi imaginasem, regele Clarkson şi regina
Amberly. În sală erau şi nişte cameramani, pregătiţi să
surprindă prima noastră întâlnire. Am şovăit, întrebându-mă
dacă trebuia să ne întoarcem la uşă, aşteptând să fim
invitate. Dar aproape toate fetele – chiar dacă unele dintre
ele ezitau – au continuat să meargă. M-am dus repede la
scaunul meu, sperând să nu atrag atenţia.
Silvia a intrat imediat în urma noastră şi s-a uitat lung la
noi:
— Doamnelor, a spus ea, mi-e teamă că n-am apucat să
ajungem la acest capitol. Când intraţi într-o încăpere unde
sunt prezenţi regele şi regina sau când ei intră într-o
încăpere unde vă aflaţi voi, trebuie să faceţi o reverenţă. Iar
apoi, când vi se vorbeşte, puteţi să vă ridicaţi şi să vă aşezaţi
pe scaun. Facem asta împreună, da?
Şi am făcut toate reverenţe în direcţia mesei principale.
— Fetelor, vă urăm bun venit, a spus regina. Vă rog să vă
aşezaţi. Bine aţi venit la palat. Suntem fericiţi să vă avem
alături de noi.
Avea o voce plăcută. Era la fel de calmă ca expresia ei, dar
plină de viaţă.
Aşa cum spusese şi Silvia, servitorii au venit pe partea
dreaptă şi ne-au turnat suc de portocale în pahare. Farfurii
acoperite au fost aduse pe nişte tăvi imense. Majordomii le-
au ridicat capacele chiar în faţa noastră. Un nor de aburi s-a
ridicat din clătitele mele şi m-a plesnit peste faţă. Din
fericire, murmurele de fericire ale fetelor au acoperit
zgomotele scoase de stomacul meu.
Regele Clarkson a binecuvântat mâncarea, iar apoi am
început să mâncăm. Câteva minute mai târziu, Maxon a
intrat şi s-a aşezat, dar înainte să putem face vreo mişcare, a
strigat:
 — Doamnelor, vă rog, nu vă ridicaţi! Bucuraţi-vă de micul
dejun.
S-a îndreptat spre masa principală, şi-a sărutat mama pe
obraz, l-a bătut pe spate pe tatăl său şi s-a aşezat pe scaunul
lui, în stânga regelui. A schimbat câteva cuvinte cu cel mai
apropiat majordom, care a râs pe înfundate, iar apoi a
început să mănânce.
Ashley nu se întorsese încă. Şi nici celelalte fete. Am
privit în jur, confuză, numărând să văd câte lipseau. Opt. Opt
fete nu erau în sala de banchete.
Kriss, care stătea în faţa mea, mi-a răspuns la întrebarea
care mi se citea în ochi.
— Au plecat, a zis ea.
Au plecat? Oh. Au plecat…
Nu-mi puteam da seama ce anume făcuseră în mai puţin
de cinci minute pentru a nu fi pe placul lui Maxon, dar eram
deodată uşurată că alesesem să fiu corectă.
Şi, uite-aşa, am rămas doar douăzeci şi şapte.

Capitolul 12

Camerele de filmat au mai tras câteva cadre, iar apoi ne-

au lăsat să savurăm micul dejun în linişte, filmând o ultimă
secvenţă cu prinţul înainte să plece.
Eram puţin şocată de eliminarea atât de rapidă a celor
opt fete, dar Maxon nu prea părea să sufere. Mânca liniştit
şi, în timp ce-l priveam, mi-am dat seama că ar fi trebuit să-
mi văd de farfuria mea, înainte ca mâncarea să se răcească.
Din nou, am constatat că totul era extrem de gustos. Sucul de
portocale era atât de bun, încât a trebuit să-l beau în
înghiţituri mici pentru a-l putea savura. Ouăle şi şunca erau
dumnezeieşti, iar clătitele perfect făcute, nu prea subţiri,
exact aşa cum îmi plăcea.
Am auzit oftaturi în jurul meu ceea ce însemna că nu
eram singura care savura micul dejun. Aducându-mi aminte
să folosesc cleştele, am luat o tartă cu căpşuni din coşul pus
în mijlocul mesei. Când am făcut asta, am încercat să trag cu
ochiul la modul cum mâncau celelalte fete din Cinci. Abia
atunci mi-am dat seama că eram singura fată din Cinci
rămasă în competiţie.
Nu-mi puteam da seama dacă Maxon era conştient de
acest lucru – de-abia părea să ştie cum ne cheamă –, dar mi
se părea ciudat că plecaseră amândouă. Dacă aş fi fost o
străină pentru Maxon atunci când intrasem în acea încăpere,
aş fi fost şi eu dată afară? Am rumegat acest gând, muşcând
din tarta cu căpşuni. Era foarte dulce, iar aluatul extrem de
pufos, o adevărată desfătare pentru papilele mele gustative.
Fără voia mea am suspinat, pentru că era, de departe, cel
mai bun lucru pe care îl gustasem vreodată. Am muşcat încă
o dată din tartă, înainte de a înghiţi ce aveam în gură.
— Lady America? a strigat o voce.
Toate capetele din încăpere s-au întors spre voce, care îi
aparţinea prinţului Maxon. Eram şocată că mi se adresa, mie
sau altcuiva, atât de neprotocolar şi de faţă cu ceilalţi.
Ceea ce era mai rău decât faptul că fusesem strigată atât
de brusc era gura mea plină de mâncare. Am acoperit-o cu
mâna, înghiţind cât de repede am putut. Probabil că nu
trecuseră mai mult de câteva secunde, dar cu atâţia ochi
aţintiţi asupra mea, mi s-a părut o eternitate. Am observat
expresia îngâmfată de pe faţa lui Celeste în timp ce mă
privea. Probabil că, în ochii ei, eram un obstacol de care
trebuia să scape rapid.
— Da, Maiestatea Voastră? am răspuns imediat după ce
am înghiţit.
— Cum ţi se pare mâncarea?
Maxon mai avea puţin şi râdea, fie din cauza expresiei
mele surprinse, fie pentru că adusese în discuţie un detaliu
din prima şi extrem de neautorizata noastră conversaţie.
Am încercat să rămân calmă:
— Este excelentă, Maiestatea Voastră. Această tartă cu
căpşuni… ei bine, am o soră căreia îi plac dulciurile chiar mai
mult decât mie. Cred că, dacă ar mânca aşa ceva, ar plânge.
E perfectă.
Maxon a înghiţit mâncarea şi s-a rezemat de spătarul
scaunului:
— Chiar crezi că ar plânge?
Părea mult prea amuzat la acest gând. Nu minţise când
îmi spusese că era sensibil la femeile care plângeau.
M-am gândit puţin înainte să-i răspund:
— Da. Când vine vorba de emoţii, nu prea ştie cum să şi le
stăpânească.
— Ai paria pe asta? a întrebat el imediat.
Am observat că fetele întorceau capetele dintr-o parte
într-alta, ca şi când ar fi urmărit un meci de tenis.
— Dacă aş avea bani de pariat, aş face-o cu siguranţă.
Am zâmbit la gândul de a paria pe lacrimile de fericire ale
cuiva.
— Pe ce altceva ai paria? Pari foarte bună la încheiat
târguri.
Părea că se delectează cu acest joculeţ. Bun. Aveam să-i
cânt în strună.
— Ei bine, pe ce v-aţi dori? l-am întrebat eu.
Apoi, m-am întrebat ce Dumnezeu aş putea oferi eu cuiva
care are totul.
— Tu ce vrei? a contracarat el.
Asta da întrebare fascinantă! Aproape la fel de
interesantă ca ideea că i-aş fi putut oferi lui Maxon ceea ce ar
fi putut el să-mi dea mie. Avea întreaga lume la dispoziţia
lui. Aşa că, de fapt, ce îmi doream?
Nu făceam parte din Unu, dar trăiam ca şi cum aş fi
făcut. Aveam mai multă mâncare decât puteam înghiţi şi cel
mai confortabil pat pe care mi-l puteam imagina. Nişte fete
îmi erau devotate trup şi suflet, indiferent că voiam sau nu.
Şi, dacă aveam nevoie de ceva, tot ce trebuia să fac era să cer.
Singurul lucru pe care îl doream era ceva care să facă
acest loc să semene cât mai puţin cu un palat. Dacă familia
mea ar fi putut locui aici sau dacă n-aş mai fi fost atât de
gătită… Nu-i puteam cere ca familia să mă viziteze. Mă
aflam aici de-o zi.
— Dacă va plânge, aş dori să port pantaloni timp de o
săptămână, am spus eu.
Toată lumea a râs, dar într-un mod politicos. Până şi
regele şi regina păreau să găsească amuzantă cererea mea.
Îmi plăcea felul în care mă privea regina, ca şi când acum nu
mai eram chiar o străină.
— S-a făcut, a spus Maxon. Şi dacă nu va plânge, îmi
rămâi datoare cu o plimbare prin împrejurimile palatului
mâine după-amiază.
O plimbare prin împrejurimi? Asta era tot? Nu mi se
părea ceva special. Mi-am amintit ce-mi spusese Maxon cu o
seară în urmă, că era păzit. Poate că nu ştia cum să invite o
fată la întâlnire. Poate că ăsta era felul lui de a se descurca
singur cu ceva complet necunoscut.
Cineva de lângă mine a scos un sunet dezaprobator. Oh!
Mi-am dat seama că, dacă pierdeam, aveam să fiu prima
persoană care urma să se întâlnească în privat cu prinţul. O
parte din mine voia să renegocieze, dar, dacă aveam să-i fiu
de ajutor – aşa cum îi promisesem –, nu puteam descuraja
aceste prime încercări de a invita pe cineva la o întâlnire.
— E un târg dificil, domnule, dar accept.
— Justin?
Majordomul cu care vorbise cu puţin timp în urmă a
înaintat.
— Pregăteşte un pachet cu tarte şi trimite-l familiei lui
Lady America. Roagă pe cineva să aştepte până ce sora ei le
gustă, apoi informează-ne dacă, într-adevăr, a plâns. Sunt
foarte curios în legătură cu acest lucru.
Justin a încuviinţat şi a plecat.
— Ar trebui să scrii un bilet care să însoţească pachetul,
în care să le spui celor din familia ta că eşti bine. De fapt,
toate ar trebui să faceţi asta. După micul dejun, scrieţi-le
familiilor voastre, iar noi ne vom asigura că vor primi
mesajele astăzi.
Toate fetele au zâmbit şi au oftat, fericite că în sfârşit
erau şi ele băgate în seamă. Ne-am terminat micul dejun şi
ne-am dus să ne scriem scrisorile. Anne mi-a găsit nişte coli
de hârtie, şi am început să le scriu alor mei. Chiar dacă
începutul fusese cam ciudat, ultimul lucru pe care-l voiam
era ca ei să-şi facă griji. Am încercat să par veselă.
Dragă mamă, tată, May şi Gerad,
 Mi-e foarte dor de voi! Prinţul a vrut să scriem acasă şi să
vă spunem că suntem bine şi în siguranţă. În cazul meu,
ambele sunt adevărate. Călătoria cu avionul a fost puţin
înspăimântătoare, dar şi amuzantă într-un fel. Lumea pare
atât de mică văzută de sus!
Mi-au dat multe haine şi lucruri minunate şi am trei
slujnice extrem de amabile care mă ajută să mă îmbrac şi
care fac curat pentru mine şi îmi spun unde să merg. Aşa că,
dacă sunt încurcată în privinţa unor lucruri, ele ştiu mereu
unde trebuie să fiu şi mă ajută să ajung acolo la timp.
Celelalte fete sunt în mare parte timide, dar cred că s-ar
putea să-mi fi făcut deja o prietenă. Vă aduceţi aminte de
Marlee din Kent? Am făcut cunoştinţă în drum spre Angeles.
E foarte inteligentă şi prietenoasă. Dacă va trebui să mă
întorc acasă la un moment dat, sper că ea va câştiga.
L-am cunoscut pe prinţ. Şi pe rege şi pe regină. În realitate
sunt mai impunători. Încă n-am apucat să vorbesc cu ei, dar
am vorbit cu prinţul Maxon. E o persoană surprinzător de
generoasă… cred.
Trebuie să închei, dar vă iubesc şi mi-e dor de voi. Vă voi
scrie din nou de îndată ce voi putea.
Cu dragoste,
America
Nu credeam că era ceva şocant în scrisoare, dar mă
puteam înşela. Mi-o imaginam pe May citind-o iar şi iar,
găsind în cuvinte detalii ascunse în legătură cu viaţa mea de
aici. Mă întrebam dacă avea să citească scrisoarea înainte să
mănânce tartele.
P.S. May, tartele astea nu te fac să plângi?
Gata. Era cel mai bun lucru pe care-l puteam face.
Se pare însă că n-a fost suficient de bun. În acea seară, un
majordom a bătut la uşa mea, cu un plic de la ai mei şi cu un
mesaj:
— Domnişoară, n-a plâns. A spus că sunt cele mai bune
lucruri pe care le-a mâncat vreodată – aşa cum aţi sugerat şi
dumneavoastră –, dar n-a plâns. Maiestatea Sa va veni să vă
ia din camera dumneavoastră mâine, în jurul orei
şaptesprezece. Vă rog să fiţi gata.
 Nu eram supărată pentru că pierdusem, ci pentru că mi-
ar fi făcut cu adevărat plăcere să port pantaloni. Dar cel
puţin aveam scrisorile. Mi-am dat seama că asta era prima
oară când eram plecată de lângă familia mea pentru mai
mult de câteva ore. Nu eram suficient de înstăriţi pentru a
merge în călătorii şi, de vreme ce n-aveam prieteni, nu
rămăsesem niciodată peste noapte la cineva. Ar fi fost
minunat să existe o cale prin care să fi putut trimite scrisori
în fiecare zi. Probabil că nu era imposibil, dar ar fi foarte
costisitor.
Mai întâi, am citit scrisoarea tatei. Nu contenea să mă
asigure cât de frumoasă arătam la televizor şi cât de mândru
era de mine. Mai zicea că n-ar fi trebuit să trimit trei cutii de
tarte, deoarece May avea să devină o răsfăţată. Trei cutii!
Doamne Dumnezeule!
Continua informându-mă că Aspen fusese acasă la noi
pentru a-i ajuta la organizarea actelor şi îi dăduseră şi lui o
cutie. Nu ştiam ce trebuia să simt în legătură cu asta. Pe de-o
parte, eram fericită că aveau să mănânce ceva atât de bun.
Pe de altă parte, mi-l imaginam împărţind o tartă cu noua lui
prietenă. O persoană pe care o putea alinta. M-am întrebat
dacă era gelos din cauza cadoului de la Maxon sau dacă era
fericit că scăpase de mine.
Am zăbovit asupra acelor cuvinte mai mult decât aş fi
vrut.
Tata încheia spunându-mi că era fericit că-mi făcusem o
prietenă. A adăugat că fusesem mereu varză la acest capitol.
Am împăturit scrisoarea şi mi-am trecut degetul peste
semnătura de pe partea cealaltă. Nu observasem niciodată
cât de amuzantă era.
Scrisoarea lui Gerad era scurtă şi la obiect. Îi era dor de
mine, mă iubea şi mă ruga să-i trimit mai multă mâncare.
Am râs cu poftă citind-o.
Mama era autoritară chiar şi în scris. Mă felicita şi
spunea că este mândră că reuşisem să câştig afecţiunea
prinţului – fusese informată că eu eram singura care trimitea
cadouri acasă – şi îmi cerea cu fermitate să continuu în
acelaşi fel.
 Mda, mamă, am zis în sinea mea, voi continua să-i spun
prinţului că n-are nicio şansă cu mine şi să-l jignesc ori de
câte ori am ocazia. Minunat plan!
Eram fericită că păstrasem la sfârşit scrisoarea lui May.
Misiva ei era absolut îmbătătoare. Recunoştea că e
extrem de geloasă că eu mâneam aşa ceva tot timpul. De
asemenea, se plângea că mama era mult mai autoritară cu
ea. Cunoşteam sentimentul. Restul scrisorii consta într-o
serie de întrebări. Era Maxon la fel de drăguţ în persoană
aşa cum era şi la TV? Cu ce eram îmbrăcată? Putea veni să
viziteze palatul? Avea Maxon vreun frate secret care şi-ar fi
dorit ca într-o bună zi să se însoare cu ea?
Am chicotit şi am strâns la piept colecţia de scrisori.
Curând trebuia să fac efortul de a le răspunde. Probabil că pe
undeva exista vreun telefon, dar până în acel moment nimeni
nu ne spusese nimic în legătură cu asta. Chiar dacă aş fi avut
unul în cameră, probabil că aş fi întrecut măsura dacă aş fi
sunat zilnic acasă. În plus, ar fi fost amuzant să continuu cu
scrisorile. Ar fi fost o dovadă a prezenţei mele în palat când
locul ăsta avea să fie numai o amintire.
M-am băgat în pat, alinată de gândul că familia era în
ordine, iar acea stare de bine m-a făcut să cad într-un somn
adânc care a fost tulburat doar de un junghi de emoţie la
gândul că voi fi din nou singură cu Maxon. Nu prea
înţelegeam motivul, dar mi-am spus că îmi făceam griji
degeaba.
— De dragul aparenţelor, vrei, te rog, să mă iei de braţ?
m-a întrebat Maxon când, în ziua următoare, m-a condus din
camera mea.
Am şovăit puţin, dar i-am dat ascultare.
Slujnicele mă îmbrăcaseră deja cu rochia de seară: o
chestie mică şi albastră, cu talia înaltă, tăiată sub sâni şi
fără mâneci. Pentru că braţele mi-erau goale, simţeam
materialul apretat al costumului lui Maxon. Ceva în legătură
cu asta mă făcea să nu mă simt în largul meu. Probabil că a
observat, deoarece a încercat să-mi distragă atenţia.
— Îmi pare rău că n-a plâns, a spus el.
— Ba nu, nu-ţi pare.
 Tonul meu jucăuş i-a dat de înţeles că nu eram prea
supărată că pierdusem.
— N-am mai jucat niciodată un joc de noroc. A fost drăguţ
să câştig.
În tonul lui simţeam o uşoară scuză.
— Norocul începătorului.
A zâmbit.
— Probabil. Data viitoare vom încerca s-o facem să râdă.
Imediat am început să derulez scenarii în minte. Oare ce
anume din palat ar fi făcut-o pe May să moară de râs?
Maxon şi-a dat seama că mă gândeam la ea.
— Cum e familia ta?
— La ce te referi?
— Exact la asta. Probabil că e foarte diferită de a mea.
— Aşa zic şi eu. Am râs: Pentru început, nimeni nu poartă
coroane la micul dejun.
Maxon a zâmbit.
— E mai mult un fel dineu în casa Singer?
— Bineînţeles.
A chicotit. Începeam să cred că Maxon nu era atât de snob
cum crezusem la început.
— Ei bine, eu sunt mijlocia din cei cinci copii.
— Cinci!
— Da, cinci. Cele mai multe familii au mulţi copii. Dacă
ar fi posibil, şi eu aş vrea o familie numeroasă.
— Serios? a întrebat Maxon, ridicând din sprâncene.
— Da, i-am răspuns.
Coborâsem tonul. Nu puteam spune exact de ce, dar îi
vorbeam despre un detaliu intim legat de viaţa mea. Numai o
singură persoană mai ştia asta.
Am simţit un val de tristeţe, dar l-am alungat:
— În orice caz, sora mea cea mai mare, Kenna, e
căsătorită cu cineva din Patru. Acum lucrează într-o fabrică.
Mama speră să mă căsătoresc cu o persoană care să fie măcar
din Patru, dar eu nu vreau să renunţ la cântat. Îmi place
prea mult. Acum fac parte din Trei ceea ce e cu adevărat
ciudat. Dacă voi putea, voi încerca să rămân în domeniul
muzicii. Kota e următorul. El e artist. Nu ne întâlnim prea
des zilele astea. A venit să mă vadă când am plecat, dar asta
a fost tot. Apoi urmez eu.
Maxon a zâmbit.
— America Singer, a zis el, cea mai bună prietenă a mea.
— Corect.
Mi-am dat ochii peste cap. Nu era cu putinţă să fiu cea
mai apropiată prietenă a lui. Cel puţin, nu încă. Dar trebuia
să recunosc că era singura persoană în care aveam încredere,
nefiind persoana iubită sau vreun membru al familiei. Ei
bine, mai era şi Marlee. Oare pentru el era la fel?
Am străbătut holul şi am pornit pe scări. Nu părea să se
grăbească.
— După mine e May. Ea e cea care m-a trădat şi nu a
plâns. Sincer, am fost distrusă; nu pot să cred că n-a plâns!
Dar, da, şi ea e artistă. Pictează. O… o ador.
Maxon mi-a examinat chipul. M-am înmuiat puţin
vorbind despre May. Îl simpatizam pe Maxon, dar nu ştiam
cât de multe îi puteam spune.
— Iar apoi e Gerad. El e mezinul; are doar şapte ani. Încă
nu şi-a dat seama dacă are înclinaţii spre muzică sau pictură.
Cel mai mult îi place să se joace cu mingea şi să studieze
gândaci, ceea ce e în ordine, numai că nu poate câştiga bani
în felul ăsta. Încercăm să-l facem să experimenteze mai mult.
În orice caz, ăştia sunt toţi.
— Şi părinţii? a continuat el.
— Şi cu părinţii tăi cum rămâne? i-am răspuns eu.
— Îi cunoşti.
— Nu, nu-i cunosc. Le cunosc imaginea publică. În
realitate cum sunt?
L-am tras de mână, ceea ce a fost o faptă vitejească.
Braţele lui Maxon erau imense. Chiar şi pe sub haine puteam
să-i simt muşchii puternici şi fermi. Maxon a oftat, dar mi-
am dat seama că nu era exasperat. Se părea că îi făcea
plăcere să fie bătut la cap. Probabil că era trist să creşti într-
un loc ca acela fără să ai un frate.
Se gândea ce să spună când am intrat în grădină. Soldaţii
arboraseră pe chipuri nişte zâmbete vagi. Dincolo de ei ne
aştepta o cameră de filmat. Bineînţeles că voiau să fie
prezenţi la prima întâlnire a prinţului. Maxon a scuturat din
cap, iar ei s-au retras imediat înăuntru. Am auzit pe cineva
înjurând. Nu voiam să fiu urmărită peste tot de camerele de
filmat, dar părea ciudat să le faci semn să plece.
— Eşti bine? Pari încordată, a observat Maxon.
— Tu eşti confuz în privinţa femeilor plângăcioase, iar eu
sunt confuză în privinţa plimbărilor cu prinţii, am spus,
ridicând din umeri.
Auzind aceste cuvinte, Maxon a râs uşor, dar n-a spus
nimic. În timp ce ne plimbam, am observat că soarele nu se
vedea din cauza pădurii uriaşe de lângă palat, cu toate că era
încă devreme. Umbra se ridica deasupra noastră, creând o
mantie de întuneric. Cu o noapte în urmă, când căutasem un
loc unde să fiu singură, aici îmi dorisem să ajung. Se părea că
acum eram cu adevărat singuri. Am continuat să mergem,
îndepărtându-ne de palat şi de soldaţii care ne puteau auzi
conversaţia.
— Ce e confuz în legătură cu mine?
Am şovăit, dar i-am spus ce simţeam.
— Personalitatea ta. Intenţiile tale. Nu sunt sigură la ce
să mă aştept de la această plimbărică.
— Ah!
S-a oprit şi s-a întors spre mine. Eram foarte aproape
unul de celălalt şi, în pofida aerului cald de vară, am fost
străbătută de un fior rece.
— Cred că de-acum ţi-ai dat deja seama că nu sunt genul
de om care să se ascundă pe după deget. Am să-ţi spun exact
ce vreau de la tine.
Maxon a mai făcut un pas spre mine.
Mi se pusese un nod în gât. Tocmai intrasem în situaţia
de care mă temeam. Fără soldaţi, fără camere de filmat, fără
cineva care să-l oprească din ceea ce voia să facă.
A reacţionat în urma loviturii cu genunchiul. L-am lovit
pe Maiestatea Sa în interiorul coapsei. Cu forţă.
Maxon a scos un strigăt de durere şi s-a aplecat în faţă,
prinzându-se de picior când m-am îndepărtat de el.
— Asta pentru ce-a fost?
— Dacă mă atingi doar cu un deget, o să te lovesc şi mai
rău! i-am promis.
— Poftim?
— Am spus, dacă…
— Nu, nu, fată nebună, te-am auzit de prima dată, a spus
Maxon, făcând o grimasă. Dar la ce Dumnezeu te referi?
Am simţit cum roşeam. Sărisem direct la cea mai
groaznică concluzie şi eram pregătită să mă lupt cu o
ameninţare care întârzia să apară.
Soldaţii au venit în fugă, alertaţi de mica noastră
încăierare. Maxon, aflat într-o poziţie ciudată, pe jumătate
aplecat, le-a făcut semn să plece.
Am rămas în tăcere pentru o clipă, iar când durerea i-a
mai trecut, Maxon m-a privit drept în ochi.
— Ce credeai că vreau? m-a întrebat.
Am lăsat capul în jos şi m-am îmbujorat.
— America, ce credeai că vreau?
Părea supărat. Mai mult decât supărat. Jignit. Ghicise ce
anume presupusesem, şi nu-i plăcuse deloc.
— În public? Credeai… Doamne Dumnezeule! Sunt un
gentleman!
A dat să plece, dar s-a întors:
— De ce te-ai mai oferit să mă ajuţi dacă mă consideri
josnic?
Nici măcar nu-l puteam privi în ochi. Nu ştiam cum să-i
explic că mă pregătisem să înfrunt un animal, că întunericul
şi intimitatea mă făceau să mă simt ciudat, că nu mai
fusesem singură decât cu un alt băiat şi că aşa ne comportam
noi.
— În seara asta vei lua cina în camera ta. Voi rezolva
problema asta mâine-dimineaţă.
Am aşteptat în grădină până când toţi ceilalţi s-au dus în
sufragerie, iar apoi m-am plimbat pe hol înainte să intru în
cameră. Când am intrat, Anne, Mary şi Lucy nu mai puteau
de fericire. Nu aveam curajul să le spun că nu îmi
petrecusem decât o parte din seară cu prinţul.
Mâncarea îmi fusese deja adusă şi mă aştepta pe masa de
lângă balcon. Mi-era foame acum că sentimentul de ruşine se
mai atenuase. Dar nu lunga mea absenţă era motivul pentru
care slujnicele radiau de fericire. Pe pat se afla o cutie foarte
mare, care implora să fie deschisă.
— Putem să vedem? a întrebat Lucy
— Lucy, eşti nepoliticoasă! a dojenit-o Anne.
— Au adus-o aici când aţi plecat! De atunci nu mai avem
stare! a exclamat Mary.
— Mary! Unde-ţi sunt manierele? a întrebat-o Anne,
încruntându-se.
— Nu, nu vă faceţi griji, fetelor. Nu am secrete.
A doua zi, când urma să fiu dată afară, aveam să le spun
de ce.
Le-am oferit un zâmbet vag în timp ce desfăceam funda
cutiei roşii. Înăuntru erau trei perechi de pantaloni. O
pereche din olandă, o alta, mai elegantă, dar moale la
atingere, şi una splendidă din denim. Deasupra lor se afla un
cartonaş care purta emblema Ileei:
Îmi ceri nişte lucruri atât de simple, încât nu ţi le pot
refuza. Dar, de dragul meu, doar în zilele de sâmbătă, te rog.
Îţi mulţumesc pentru momentele petrecute împreună.
Prietenul tău, Maxon

Capitolul 13

Tinând seama de toate, nu prea avem timp să fiu jenată

sau îngrijorată. În dimineaţa următoare, când slujnicele m-
au îmbrăcat fără să dea semne de nelinişte, am presupus că
prezenţa mea în sufragerie va fi bine-venită. Chiar şi faptul
că mi se permitea să cobor la micul dejun demonstra că
Maxon nu era o persoană rea, lucru la care nu mă
aşteptasem: primeam o ultimă masă, un ultim moment ca
una dintre frumoasele Alese.
Eram pe la jumătatea mesei, când Kriss şi-a făcut curaj şi
m-a întrebat despre întâlnire.
— Cum a fost? a întrebat ea pe un ton scăzut, aşa cum
trebuia să vorbim în timpul mesei.
Dar cele trei cuvinte le-au determinat pe fetele care ne
auziseră vorbind să ciulească urechile.
Am respirat profund:
— De nedescris.
Alesele s-au privit una pe cealaltă, aşteptând în mod
evident mai multe informaţii.
— Cum s-a purtat? a întrebat Tiny
— Ăăă…
Am încercat să-mi aleg cuvintele cu grijă:
— Deloc cum mă aşteptam.
De data asta, la masă s-au auzit nişte murmure.
— Faci asta dinadins? s-a băgat Zoe. Dacă da, atunci eşti
îngrozitor de răutăcioasă.
Am scuturat din cap. Cum aş fi putut explica?
— Nu, doar că…
Dar am fost scutită de chinul de a răspunde de nişte
strigăte ciudate care veneau de pe coridor.
În scurta şedere la palat, nu mai auzisem niciun zgomot
atât de puternic. Mai mult decât atât, încălţămintea
soldaţilor scotea nişte sunete ca un soi de muzică, în timp ce
uşile masive se deschideau şi se închideau, iar furculiţele
zăngănea pe farfurii. Era un haos absolut.
Familia regală a părut să priceapă înaintea noastră.
— Doamnelor, mergeţi în fundul sălii! a strigat regele
Clarkson, dând fuga la fereastră.
Fetele, zăpăcite, dar ascultătoare, s-au îndreptat în linişte
spre masa principală. Regele trăgea de un stor, care s-a
dovedit a fi unul neobişnuit. Era din metal şi scârţâia în timp
ce era lăsat în jos. Maxon s-a dus lângă el şi a tras altul. Iar
lângă Maxon, minunata şi delicata regină s-a grăbit să-l
tragă pe următorul.
Asta s-a întâmplat când şuvoiul de soldaţi a năvălit în
sufragerie. Am văzut câţiva dintre ei aliniindu-se în faţa
încăperii, chiar înainte ca imensele uşi să fie închise, încuiate
şi securizate cu bare de metal.
— Au pătruns dincolo de ziduri, Maiestate, dar putem să
îi oprim. Doamnele ar trebui să plece, dar suntem atât de
aproape de uşă… a zis un soldat.
— Am înţeles, Markson, i-a răspuns regele, întrerupându-
l.
Mie nu mi-a trebuit mai mult pentru a înţelege. Rebelii
pătrunseseră pe domeniile regale.
Bănuisem că asta avea să se întâmple la un moment dat.
Prea mulţi musafiri la palat, prea multe pregătiri, în mod
sigur cineva trecuse cu vederea ceva, făcând ca siguranţa
noastră să fie ameninţată. Şi chiar dacă nu se putea intra
atât de uşor în palat, era cel mai potrivit moment pentru a
iniţia un protest. La urma urmelor, Alegerea era, într-un fel,
un motiv de îngrijorare. Eram sigură că rebelii o urau, la fel
cum urau toate lucrurile care aveau de-a face cu Illeá.
Dar, indiferent de ceea ce credeau ei, eu n-aveam să mă
las doborâtă atât de uşor.
Am împins în spate scaunul pe care stăteam atât de
repede, încât a căzut, şi am alergat către cea mai apropiată
fereastră pentru a coborî apărătoarea metalică. Vreo câteva
fete care înţelegeau ameninţarea au procedat la fel.
Mi-a luat numai o clipă să o las în jos, dar s-a dovedit
dificil să o blochez. Tocmai reuşisem să acţionez sistemul de
închidere, când ceva a izbit transperantul metalic din afară,
făcându-mă să mă retrag urlând, până când m-am împiedicat
de scaunul meu răsturnat şi am căzut la podea.
Maxon a venit imediat lângă mine:
— Te-ai rănit?
Am făcut o scurtă evaluare. Probabil că aveam să mă aleg
cu o vânătaie la şold, plus o sperietură zdravănă, dar asta era
tot.
— Nu, sunt bine.
— În fundul încăperii. Acum! a ordonat el, ajutându-mă
să mă ridic.
A alergat prin sală, ducându-se la fetele îngheţate de
frică, trimiţându-le către colţul din spate.
L-am ascultat, îndreptându-mă spre Alesele cuibărite la
un loc. Unele dintre ele plângeau; altele erau pur şi simplu
şocate şi priveau în gol. Tiny leşinase. Regele Clarkson
vorbea pe un ton serios cu un soldat de lângă peretele din
spate, dar era suficient de departe încât fetele să nu audă ce
spunea. Cu un braţ o ţinea protector de talie pe regină, care
stătea calmă şi mândră lângă el.
Oare de câte ori trecuseră prin asta? Ştiam de la
buletinele de ştiri că astfel de atacuri aveau loc de câteva ori
pe an. Probabil că era un lucru care îţi submina încrederea în
viitor. Şansele de supravieţuire scădeau vertiginos pentru
ea… pentru soţul ei… şi pentru singurul lor copil. Era
evident că, la un moment dat, rebelii aveau să găsească o
cale de a primi ceea ce-şi doreau. Cu toate astea, ea stătea
acolo, cu fruntea sus, arborând o expresie calmă.
A aruncat o privire spre fete. Are vreuna dintre ele puterea
necesară pentru a deveni regină? părea să spună. Tiny zăcea
inconştientă în braţele cuiva. Celeste şi Bariel vorbeau
încontinuu. Ştiam cum arăta Celeste când nimic nu o deranja
şi puteam să-mi dau seama că acum era tulburată, deşi, în
comparaţie cu celelalte fete, îşi ascundea emoţiile destul de
bine. Unele dintre ele erau în pragul isteriei, stând în
genunchi şi scâncind. Altele refuzau pur şi simplu să accepte
ce se întâmpla, retrăgându-se într-o lume numai a lor. Erau
livide şi îşi răsuceau mâinile duse pe gânduri, aşteptând ca
totul să se termine.
Marlee plângea, dar nu atât cât să pară devastată. Am
luat-o de mână şi am ridicat-o în picioare.
— Şterge-ţi lacrimile şi stai dreaptă, i-am lătrat la ureche.
— Poftim? a chiţcăit ea.
— Ai încredere în mine şi fă ce-ţi spun!
Marlee şi-a şters lacrimile cu rochia şi şi-a îndreptat
spatele. Şi-a atins faţa, încercând probabil să-şi şteargă
urmele de machiaj. Apoi s-a întors şi m-a privit pentru a
vedea dacă totul e în regulă.
— Bun. Scuze că sunt atât de autoritară, dar ai încredere
în mine, OK?
Mă simţeam prost că-i dădeam ordine în toiul
evenimentelor, dar trebuia să arate la fel de calmă precum
regina Amberly. În mod sigur Maxon şi-ar fi dorit ca regina
lui să fie aşa, iar Marlee trebuia să câştige.
Marlee a încuviinţat din cap.
— Nu, ai dreptate. Vreau să zic, deocamdată toată lumea
e în siguranţă. N-ar trebui să fiu atât de îngrijorată.
 Am dat din cap spre ea, cu toate că se înşela complet.
Nimeni nu era în siguranţă.
Soldaţii aşteptau pe poziţii lângă uşile masive în timp ce
rebelii aruncau cu obiecte grele în ziduri şi în ferestre. În
încăpere nu era niciun ceas. Nu ştiam de cât timp eram sub
asediu, ceea ce mă neliniştea. Cum puteam afla dacă
pătrunseseră în palat? Atunci când aveau să bată cu putere
în uşi? Erau cumva deja înăuntru, iar noi nu ştiam?
Nu-mi puteam trăda îngrijorarea. M-am uitat la o vază cu
flori – ale căror denumiri nu le ştiam – şi am început să-mi
rod una dintre unghiile perfect şlefuite. Mă prefăceam că
acele flori erau tot ceea ce conta în lume.
În cele din urmă, Maxon a venit să vadă ce fac, aşa cum
procedase şi cu celelalte fete. Stătea lângă mine, privind
florile. Niciunul dintre noi nu prea ştia ce să spună.
— Eşti bine? m-a întrebat într-un sfârşit.
— Da, i-am şoptit.
El a tăcut o clipă, apoi a spus:
— Nu pari.
— Ce se va întâmpla cu slujnicele mele? am zis, dând glas
celei mai mari griji.
Eu eram în siguranţă. Dar oare ele erau? Dacă vreuna
dintre ele se hotărâse să coboare exact când intraseră rebelii?
— Slujnicele tale? m-a întrebat el pe un ton care sugera că
eram o proastă.
— Da, slujnicele mele.
M-am uitat în ochii lui, făcându-l să înţeleagă că numai o
minoritate aleasă dintre ocupanţii palatului era cu adevărat
protejată. Lacrimile începuseră să mi se adune în ochi. Nu
voiam să plâng, aşa că respiram repede, încercând să-mi
stăpânesc emoţiile.
El m-a privit în ochi, părând să priceapă că nu eram prea
departe de o servitoare. Nu asta mă îngrijora, dar părea
ciudat că o tragere la sorţi să constituie diferenţa dintre mine
şi cineva ca Anne.
— Probabil că s-au ascuns pe undeva. Ajutoarele au
propriile adăposturi în care se pot refugia. Soldaţii sunt
foarte buni când vine vorba de asedii şi alertează pe toată
lumea. În mod sigur vor fi bine. De obicei, avem un sistem de
alarmă, dar rebelii l-au distrus ultima oară când au venit.
Oamenii au tot încercat să-l repare, dar…
Maxon a oftat.
Am privit în jos, încercând să-mi potolesc toate grijile.
— America! m-a implorat el.
M-am întors spre Maxon.
— Fetele sunt bine. Rebelii s-au mişcat încet şi toată
lumea de-aici ştie ce să facă în astfel de situaţii.
Am încuviinţat. Am rămas în tăcere timp de un minut, şi
mi-am dat seama că era pe cale să plece.
— Maxon, am şoptit.
El s-a întors, puţin surprins că îl strigasem atât de
neprotocolar de faţă cu toţi ceilalţi.
— În legătură cu ce s-a întâmplat aseară. Lasă-mă să-ţi
explic. Când au venit să ne pregătească pentru sosirea
noastră aici, un bărbat mi-a spus să nu te refuz niciodată.
Indiferent de lucrurile pe care mi le-ai cere. Niciodată.
Maxon a împietrit:
— Poftim?
— Mi-a dat de înţeles că ţi-ai putea dori anumite lucruri.
Iar tu mi-ai spus că nu ai fost în compania multor femei.
După optsprezece ani… şi le-ai mai şi făcut vânt
cameramanilor. Pur şi simplu m-am speriat când te-ai
apropiat de mine.
Maxon a clătinat din cap, încercând să priceapă totul. Pe
faţa lui, de obicei calmă, se strecuraseră acum umilinţa, furia
şi neîncrederea.
— Aceste lucruri le-au fost spuse tuturor fetelor? m-a
întrebat el, părând şocat.
— Nu ştiu. Nu cred că multe fete ar avea nevoie de un
asemenea avertisment. Probabil că de-abia aşteaptă să sară
pe tine, am spus, dând din cap spre ele.
El a chicotit.
— Dar tu nu aştepţi acest lucru şi de asta n-ai avut nicio
problemă când m-ai lovit sub centură, nu?
— Te-am lovit în coapsă!
— Oh, te rog! Un bărbat n-are nevoie de atâta timp ca să
se recupereze după un şut în coapsă, mi-a zis el pe un ton
sceptic.
Fără voia mea, am început să râd. Din fericire, Maxon mi
s-a alăturat. Apoi un alt obiect s-a izbit de ferestre şi ne-am
oprit în acelaşi timp. Preţ de o clipă uitasem unde mă aflam.
— Iar acum ai de-a face cu o încăpere plină de femei care
plâng, nu-i aşa? l-am întrebat.
Expresia de pe faţa lui trăda o zăpăceală comică.
— Nimic pe lumea asta nu mă zăpăceşte mai tare! mi-a
şoptit el. N-am nici cea mai vagă idee cum să le fac să
înceteze.
Acesta era bărbatul care urma să conducă ţara: tipul care
nu ştia ce să facă în faţa unor lacrimi. Era prea amuzant.
— Încearcă să le baţi uşor pe spate sau pe umăr şi să le
spui că totul va fi bine. De cele mai multe ori când fetele
plâng, ele nu vor neapărat să le rezolvi problema, ci doar să
le consolezi, l-am povăţuit eu.
— Serios?
— Da.
— Nu poate fi atât de simplu.
Curiozitatea şi îndoiala i se citeau în voce.
— Am spus că de cele mai multe ori, nu tot timpul. Dar
probabil că va funcţiona pentru majoritatea fetelor de-aici.
El a pufnit:
— Nu sunt atât de sigur. Două dintre ele m-au întrebat
deja dacă le voi lăsa să plece când toate astea se vor termina.
— Credeam că nu avem voie să cerem aşa ceva.
Dar n-ar fi trebuit să fiu surprinsă. Având în vedere că
fusese de acord ca eu să rămân, probabil că nu-i păsa foarte
tare de reguli.
— Ce-ai de gând să faci?
— Ce altceva pot face? Nu pot ţine o persoană aici
împotriva voinţei ei.
— Poate că se vor răzgândi, am spus eu pe un ton plin de
optimism.
— Poate. A tăcut o clipă. Eşti bine? Nu te-ai speriat şi tu?
a întreba, aproape cu veselie.
— Sincer? Eram convinsă că mă vei trimite acasă după
micul dejun, am recunoscut.
— Da? Şi eu mă gândisem la asta.
Am făcut un schimb de zâmbete. Prietenia noastră – dacă
o puteam numi aşa – era ciudată şi imperfectă, dar cel puţin
nu duceam lipsă de sinceritate.
— Nu mi-ai răspuns. Vrei să pleci?
Zidul a fost lovit din nou, iar ideea părea atrăgătoare. Cel
mai groaznic atac de-acasă fusese tentativa lui Gerad de a-mi
fura mâncarea. Fetele de-aici nu mă băgau în seamă, hainele
erau sufocante, oamenii încercau să mă rănească, iar toată
afacerea mă făcea să nu mă simt în largul meu. Dar era bine
pentru familia mea şi mă simţeam minunat cu stomacul plin.
Maxon părea puţin pierdut, dar aveam să fiu departe de el
pentru încă puţin timp. Şi, cine ştie, poate că puteam fi de
ajutor în alegerea viitoarei prinţese.
L-am privit pe Maxon în ochi:
— Dacă nu mă dai afară, nu plec.
El a zâmbit:
— Bun. Va trebui să mă mai înveţi trucuri din astea cu
bătutul pe umăr.
I-am întors zâmbetul. Da, era cu totul anapoda, dar ceva
bun tot avea să iasă din toată treaba asta.
— America, poţi să-mi faci o favoare?
Am încuviinţat.
— Toată lumea ştie că ieri după-amiază am petrecut mult
timp împreună. Dacă te întreabă cineva, ai putea să le spui,
te rog, că eu nu… că n-aş…
— Desigur. Şi îmi cer scuze pentru tot.
— Ar fi trebuit să ştiu că, dacă vreo fată are să
nesocotească vreun ordin, aceea vei fi tu.
Mai multe obiecte grele au lovit din nou zidul, făcându-le
pe câteva fete să ţipe.
— Cine sunt? Ce vor? l-am întrebat.
— Cine? Rebelii?
Am încuviinţat.
— Depinde pe cine întrebi. Şi despre care grup vorbeşti,
mi-a răspuns el.
— Vrei să spui că sunt mai multe?
 Asta făcea ca totul să fie şi mai periculos. Dacă ăsta era
doar un grup, atunci ce puteau face două sau mai multe? Din
câte ştiam eu, un rebel era un rebel, iar Maxon îmi dăduse de
înţeles că unii puteau fi mai răi decât alţii.
— Câte grupări există?
— În principiu două, nordicii şi sudicii. Nordicii atacă mai
frecvent, pentru că sunt mai aproape. Vin dintr-o regiune
ploioasă din Likely aproape de Bellingham, de undeva din
nord. Nimeni nu vrea să trăiască acolo – sunt numai ruine –,
aşa că şi-au făcut un fel de tabără, cu toate că eu bănuiesc că
sunt mereu pe drumuri. Asta este doar o teorie – una pe care
nimeni n-o ia în seamă. Nu prea au şanse să pătrundă în
palat, iar dacă vor reuşi, pierderile vor fi… minime. Bănuiesc
că ceea ce se întâmplă acum e uneltirea nordicilor, a spus el,
ridicând vocea din cauza zgomotului.
— De ce? Ce îi deosebeşte atât de mult de sudici?
Maxon părea să ezite, nefiind sigur dacă această
informaţie trebuia să ajungă la urechile mele. S-a uitat în jur
ca să vadă dacă ne putea auzi cineva. M-am uitat şi eu şi am
observat câteva fete care stăteau cu ochii pe noi. Celeste
arăta ca şi cum mai avea puţin şi-mi dădea foc. Nu am
zăbovit prea mult asupra ei. Dar chiar şi aşa, nimeni nu era
suficient de aproape pentru a ne auzi. Când Maxon şi-a dat
seama de asta, s-a aplecat şi mi-a şoptit:
— Atacurile lor sunt mult mai… letale.
Am fost străbătută de un fior.
— Letale?
A încuviinţat cu o mişcare a capului:
— Ei nu vin decât o dată sau de două ori pe an, din câte-
mi pot da seama. Am senzaţia că toată lumea încearcă să mă
ţină departe de statistici, dar nu sunt idiot. Când sudicii
atacă, mor mulţi oameni. Problema e că ambele grupări arată
la fel în ochii noştri – murdari, în mare parte bărbaţi, slabi,
dar puternici, fără niciun soi de însemn – aşa că până când
încăierarea nu se termină, nu prea ştim la ce să ne aşteptăm.
Am aruncat o privire prin încăpere. O mulţime de oameni
erau în pericol dacă Maxon se înşela şi cei de-afară erau
sudicii. M-am gândit din nou la bietele mele slujnice.
 — Dar tot nu înţeleg. Ce vor, de fapt?
Maxon a ridicat din umeri:
— Se pare că sudicii vor să ne distrugă. Nu ştiu de ce, dar
bănuiesc că sunt nemulţumiţi sau ceva de genul ăsta, s-au
săturat să fie marginalizaţi. Nici măcar nu fac parte din Opt,
de vreme ce sunt în afara reţelei sociale. Iar nordicii sunt o
enigmă. Tata spune că vor doar să ne enerveze, să ne
submineze autoritatea, dar eu nu sunt de acord.
Pentru o clipă a părut încrezător:
— Am o teorie şi în cazul lor.
— Îmi spui şi mie?
Maxon şovăia din nou. Probabil că de data asta nu se
temea că m-aş putea speria, ci că nu l-aş lua în serios.
S-a apropiat din nou de mine şi mi-a şoptit:
— Caută ceva.
— Ce anume?
— Nu ştiu. Dar se întâmplă mereu acelaşi lucru când ne
asediază. Soldaţii sunt imobilizaţi, răniţi sau legaţi, dar
niciodată omorâţi. Ca şi cum nu ar vrea să fie stingheriţi de
nimeni în timp ce umblă prin palat. Deşi câteodată iau
prizonieri, iar asta e destul de tulburător. Apoi, camerele –
mă rog, alea în care pot pătrunde – sunt întoarse pe dos.
Fiecare sertar e scos, rafturile sunt golite, covoarele date la o
parte. Multe lucruri sunt stricate. N-o să-ţi vină să crezi câte
aparate de fotografiat am schimbat de-a lungul anilor.
— Aparate de fotografiat?
— Oh, a spus el înroşindu-se. Îmi place să fac fotografii.
Cu toate astea, nordicii nu iau prea multe cu ei. Tata crede că
teoria mea e o aberaţie, desigur. Ce ar putea căuta o
adunătură de barbari analfabeţi? Dar eu cred că trebuie să
fie ceva.
Era uluitor. Dacă aş fi fost săracă şi aş fi ştiut cum să
intru în palat, cred că aş fi luat toate bijuteriile pe care le-aş
fi găsit, orice putea fi vândut. Aceşti rebeli probabil că aveau
şi altceva în minte în afară de declaraţii politice sau de
supravieţuirea de zi cu zi atunci când veneau aici.
— Crezi că e o prostie ideea mea? m-a întrebat Maxon,
trezindu-mă din reverie.
 — Nu, nu e o prostie. E neclară, dar nu tâmpită.
Am zâmbit amândoi. Mi-am dat deodată seama că, dacă
Maxon ar fi fost pur şi simplu Maxon Schreave, şi nu Maxon,
viitorul rege al Ileei, ar fi fost genul de om pe care mi l-aş fi
dorit ca vecin, cineva cu care puteam schimba o vorbă.
Şi-a dres vocea:
— Bănuiesc că ar trebui să-mi termin rondul.
— Da, îmi imaginez că sunt câteva domnişoare care se
întreabă de ce îţi ia atât de mult.
— Deci, prieteno, ceva sugestii în legătură cu cine ar
trebui să vorbesc?
Am zâmbit şi m-am uitat în spate, asigurându-mă că
preferata mea la titlul de prinţesă era liniştită. Era.
— O vezi pe fata aceea blondă, îmbrăcată în roz? E
Marlee. Drăguţă, foarte de treabă, îi plac filmele. Du-te!
Maxon a chicotit şi s-a îndreptat spre ea.
*
Mi s-a părut că aşteptasem în sufragerie o veşnicie, însă
atacul durase aproximativ o oră. Mai târziu am aflat că
rebelii nu intraseră în palat. Soldaţii trăseseră doar când
aceştia încercaseră să deschidă uşile principale, după ce mai
întâi aruncaseră în ferestre cu nişte cărămizi – scoase din
zidurile palatului – şi cu mâncare stricată.
La un moment dat, doi bărbaţi se apropiaseră prea mult
de uşi, se deschisese focul asupra lor, iar aceştia o luaseră la
fugă. Dacă presupunerile lui Maxon erau corecte, aveam de-a
face cu nordicii.
Ne-au mai ţinut o vreme în sufragerie, timp în care
palatul a mai fost o dată controlat. Când s-a confirmat că era
sigur, ni s-a permis să mergem în camere. Am mers braţ la
braţ cu Marlee. În pofida faptului că nu mă pierdusem cu
firea în timpul asediului, eram obosită, dar şi fericită că
aveam pe cineva care să-mi distragă atenţia.
— Te-a lăsat să porţi pantaloni, chiar dacă ai pierdut? m-
a întrebat ea.
Începusem să vorbesc despre Maxon imediat ce fusese
posibil, curioasă să aflu cum decursese conversaţia lor.
— Da. A fost foarte generos în legătură cu asta.
 — Cred că bunătatea lui e fermecătoare.
— E un om tare bun. E amabil chiar şi când se află într-o
dispoziţie mai proastă.
De exemplu, atunci când primeşte un şut în bijuteriile
regale.
— La ce te referi?
— La nimic.
Nu voiam să-i vorbesc despre incident.
— Despre ce aţi vorbit azi? am întrebat-o pe Marlee.
— Ei bine, m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să-l văd
săptămâna asta, a spus ea, înroşindu-se.
— Marlee! Ăsta e un lucru minunat!
— Şşş! a spus ea, privind prin jur, cu toate că celelalte
fete urcaseră deja scările. Încerc să nu-mi fac speranţe prea
mari.
Am tăcut amândouă preţ de un minut, apoi ea a explodat
de fericire:
— Pe cine păcălesc? Sunt atât de entuziasmată, că nici
nu-mi vine să cred! Sper că nu va dura mult până să mă
invite.
— Dacă deja ţi-a cerut asta, sunt sigură că foarte curând
vei primi veşti. Vreau să spun, atunci când se eliberează de
îndatoririle oficiale.
Ea a râs:
— Nu-mi vine să cred! Ştiam că e chipeş, dar nu eram
sigură cum se va comporta. Am fost atât de îngrijorată că ar
fi… nu ştiu, înţepat sau ceva de genul ăsta.
— Şi eu. Dar el e…
Cum era Maxon, de fapt? Era infatuat, într-o oarecare
măsură, dar nu în sensul rău al cuvântului, aşa cum îmi
imaginasem eu. Se purta ca un prinţ, dar era atât de… de…
— Normal.
Marlee nu se mai uita la mine. Păşea visătoare înainte.
Speram ca imaginea pe care şi-o făcuse despre Maxon să fie
una care să coincidă cu realitatea. Îmi doream, de asemenea,
ca ea să fie fata pe care el o aştepta. Am lăsat-o la uşa ei,
făcându-i cu mâna, apoi m-am dus în camera mea.
Gândurile cu privire la Marlee şi Maxon s-au risipit de
îndată ce am deschis uşa. Anne şi Mary stăteau în genunchi
lângă Lucy, care părea foarte tulburată. Faţa îi era roşie, iar
lacrimile îi curgeau pe obraji; tremurul de-abia perceptibil se
transformase într-o mişcare dezordonată care îi zguduia tot
trupul.
— Lucy calmează-te, totul e bine, îi şoptea Anne în timp
ce-i mângâia părul ciufulit.
— Totul s-a terminat. Nimeni n-a fost rănit. Draga mea,
eşti în siguranţă, a adăugat Mary ţinând-o de mâna care îi
zvâcnea.
Eram prea şocată să vorbesc. Scena era atât de intimă,
încât am considerat că e mai bine să plec, dar Lucy m-a zărit
înainte să ies din cameră.
— Î-î-îmi cer scuze, Lady Lady Lady… s-a bâlbâit ea.
Anne şi Mary şi-au ridicat privirile îngrijorate.
— Nu-ţi face griji. Eşti bine? am întrebat-o, închizând uşa
ca să nu ne vadă cineva.
Lucy a dat să vorbească din nou, dar n-a putut articula
niciun cuvânt. Lacrimile şi tremuratul puseseră din nou
stăpânire pe trupşorul ei.
— Va fi bine, domnişoară, a intervenit Anne. Durează
câteva ore, dar până la urmă se calmează. Dacă tremuratul
persistă, o s-o ducem la infirmerie. Anne a coborât tonul:
Numai că Lucy nu vrea să meargă acolo. Dacă superiorii află
că nu eşti bine, te trimit la spălătorie sau la bucătărie. Iar lui
Lucy îi place să fie servitoare.
Nu ştiam de ce Anne vorbea în şoaptă. Ne strânseserăm
în jurul lui Lucy, iar ea auzea tot, chiar şi în starea în care se
afla.
— V-v-vă rog, domnişoară. Eu nu… eu nu… eu… a spus
ea.
— Şşt! N-o să te pârască nimeni, i-am spus. M-am uitat la
Anne şi la Mary: Ajutaţi-mă s-o pun pe pat.
Ar fi trebuit să fie uşor, dar Lucy se zvârcolea atât de
puternic, încât mâinile şi picioarele îi tot alunecau din
strânsoarea noastră. Ne-a luat ceva timp până am întins-o pe
pat. Odată ce am învelit-o, moliciunea patului a făcut ceea ce
cuvintele noastre nu putuseră. Tremuratul lui Lucy s-a mai
potolit, iar ea a rămas cu privirea agăţată de baldachin.
Mary s-a aşezat pe marginea patului şi a început să
fredoneze un cântecel, amintindu-mi de felul în care aveam
grijă de May când era bolnavă. Am tras-o pe Anne într-un
colţ, departe de urechile lui Lucy.
— Ce s-a întâmplat? A intrat cineva aici? am întrebat-o.
Dacă se întâmplase aşa ceva, mă aşteptam să mi se
spună.
— Nu, nu, m-a asigurat Anne. Lucy intră mereu în criză
când vin rebelii. Începe să plângă numai când aude de ei.
Ea…
Anne a privit în jos, spre papucii ei negri lustruiţi,
încercând să hotărască dacă să continue sau nu. Nu doream
să mă bag în viaţa lui Lucy, dar voiam să înţeleg. Anne a tras
adânc aer în piept şi a zis:.
— Unii dintre noi s-au născut pe domeniile regale. Mary
s-a născut în castel, iar părinţii ei sunt încă aici. Eu am fost
orfană, adusă în palat pentru că era nevoie de personal.
Şi-a netezit rochia, ca şi cum ar fi vrut să înlăture această
latură neplăcută a vieţii ei.
— Lucy a fost vândută palatului.
— Vândută? Cum aşa? Aici nu sunt sclavi.
— Teoretic nu, dar asta nu înseamnă că nu se poate
întâmpla. Mama lui Lucy avea nevoie de o operaţie. Şi-au
oferit serviciile unei familii din Trei în schimbul banilor.
Mama ei nu şi-a mai revenit, iar ei au rămas cu datoria, aşa
că Lucy şi tatăl ei au locuit cu acea familie vreme
îndelungată. Din câte am înţeles, au fost trataţi foarte dur.
Fiul acelei familii s-a îndrăgostit de Lucy şi, cu toate că
uneori nu contează din ce castă faci parte, de la Şase la Trei e
totuşi un salt destul de mare. Când mama lui a descoperit
legătura, a vândut-o pe Lucy împreună cu tatăl ei celor de la
palat, îmi amintesc când a venit. A plâns zile întregi.
Probabil că se iubeau foarte mult.
M-am uitat la Lucy. Cel puţin, în cazul meu unul dintre
noi luase decizia de a ieşi din relaţie. Ea nu avusese de ales.
— Tatăl lui Lucy lucrează la grajduri. Nu e foarte
puternic sau eficient, dar e foarte devotat. Iar Lucy e
servitoare. Ştiu că poate părea aiurea, dar e o onoare să fii
servitoare la palat. Noi ne aflăm în linia întâi – suntem
considerate suficient de inteligente, pregătite şi atractive
pentru a fi văzute în timp ce ne facem treaba. Ne luăm
slujbele foarte în serios şi ne ţinem de ele. Dacă o dai în bară,
eşti trimisă la bucătărie, unde lucrezi pe brânci şi stai în
zdrenţe. Sau tai lemne şi prăşeşti pământul. Nu e uşor să fii
servitoare.
Mă simţeam ca o proastă. În mintea mea, ele erau din
Şase şi atât. Dar chiar şi-aici existau ierarhii şi diferenţe pe
care nu le înţelegeam.
— Acum doi ani, palatul a fost atacat în toiul nopţii.
Rebelii au pus mâna pe nişte uniforme de soldaţi şi nu-i mai
puteai deosebi de personalul palatului. Era aşa un haos, că
nimeni nu mai ştia pe cine să atace şi pe cine să apere,
oamenii se furişau peste tot… a fost groaznic.
Am tremurat numai gândindu-mă la asta. Întunericul,
confuzia, coridoarele ca un labirint ale palatului. În
comparaţie cu ce se întâmplase de dimineaţă, acel atac părea
să poarte semnătura sudicilor.
— Unul dintre rebeli a prins-o pe Lucy.
Anne a coborât privirea preţ de un minut. Când a vorbit
din nou, a fost aproape în şoaptă:
— Nu sunt sigură dacă ei au multe femei acolo, dacă
înţelegeţi ce vreau să spun.
— Oh…
— N-am fost martoră, dar Lucy mi-a povestit că bărbatul
era plin de funingine. A spus că i-a lins faţa într-una.
Anne s-a cutremurat. Stomacul mi s-a zvârcolit,
ameninţând să dea afară micul dejun. Era revoltător şi
înţelegeam de ce Lucy cedase nervos în faţa unui atac ca
acela de mai devreme.
— A târât-o într-un colţ, iar ea a ţipat cât au ţinut-o
puterile. În toată zarva aia, era greu s-o auzi. Dar un soldat
de la palat a apărut după un colţ. A ţintit şi l-a împuşcat în
cap pe bărbat. Rebelul a căzut la pământ, prinzând-o pe Lucy
dedesubt şi acoperind-o cu sânge.
Am dus o mână la gură. Nu mi-o puteam imagina pe Lucy
cea delicată trecând prin toate astea. Nu era de mirare că
reacţiona aşa.
— Unele răni i-au fost tratate, dar nimeni nu i-a putut
coase mintea. A rămas cu traume, dar încearcă, pe cât
posibil, să ascundă asta, mai mult de dragul tatălui ei. E
foarte mândru că fata lui e suficient de bună pentru a fi
servitoare, iar Lucy nu vrea să-l dezamăgească. Noi încercăm
s-o calmăm, dar, de fiecare dată când vin rebelii, intră în
stare de şoc. E convinsă că cineva o va prinde, îi va face rău
şi o va omorî. Îşi dă toată silinţa, domnişoară, dar nu ştiu cât
o să mai suporte.
Am încuviinţat, privind-o pe Lucy. Adormise, cu toate că
încă era devreme.
Mi-am petrecut restul zilei citind. Anne şi Mary au
curăţat lucruri care nu erau murdare. Am păstrat tăcerea
până când Lucy şi-a revenit.
Mi-am promis că, dacă îmi stătea în putinţă, aveam să o
ajut pe Lucy să nu mai treacă niciodată prin aşa ceva.

Capitolul 14

Aşa cum anticipasem, fetele care ceruseră să fie lăsate să

plece acasă s-au răzgândit de îndată ce lucrurile s-au potolit.
Nimeni nu ştia cine erau, dar unele dintre Alese – în special
Celeste – erau hotărâte să afle. Deocamdată mai eram
douăzeci şi şapte.
Regele susţinea că atacul fusese atât de neînsemnat, încât
nu era nevoie să fie menţionat. Dar, pentru că în timpul
dimineţii camerele de filmat fuseseră alături de noi, unele
transmiseseră imagini în direct. Aparent, regele n-a fost
deloc încântat de acest fapt. Asta mă făcea să mă întreb câte
atacuri suferise palatul şi noi nu aflaserăm. M-am întrebat
cât de sigur era acest loc.
— Silvia ne-a explicat că, dacă situaţia ar fi fost mai
gravă, ni s-ar fi dat voie să ne sunăm familiile ca să le
spunem că suntem bine. Dar, având în vedere că nu se
întâmplase mai nimic, ni s-a cerut să trimitem doar nişte
scrisori.
Eu le-am scris alor mei că sunt bine, că, probabil, atacul
păruse mult mai violent decât fusese în realitate şi că regele
ne protejase pe toate. Le-am spus să nu-şi facă griji în
privinţa mea şi că mi-e dor de ei. Apoi, am înmânat
scrisoarea unei slujnice binevoitoare.
A doua zi a trecut fără niciun incident. Plănuisem să mă
duc în Salonul Doamnelor pentru a vorbi cu Maxon şi cu
celelalte fete, dar, după ce am văzut-o pe Lucy atât de
tulburată, am hotărât să rămân în camera mea.
Nu prea ştiam cu ce se îndeletniceau slujnicele mele cât
timp eram plecată, dar în timpul petrecut alături de ele am
jucat cărţi, iar în conversaţie s-au mai strecurat şi câteva
bârfe.
Am aflat că pentru fiecare zece oameni pe care îi vedeam
în palat, undeva, în spate, o sută sau mai mulţi stăteau la
dispoziţia lor. Despre bucătari şi spălătorese ştiam, dar mai
erau şi oameni care se ocupau numai de geamuri. Echipei îi
lua o săptămână să le cureţe pe toate, iar când terminau,
constatau că praful se depusese din nou, aşa că trebuiau s-o
ia de la capăt. De asemenea, în palat erau şi bijutieri care
lucrau pentru familie şi făceau daruri pentru musafiri, şi
echipe de croitorese şi consilieri vestimentari care îmbrăcau
familia regală – şi acum şi pe noi – frumos şi impecabil.
Am mai aflat şi alte lucruri, cum ar fi pasiunea lor pentru
soldaţi, pe care îi considerau deosebit de drăguţi, sau faptul
că ţinuta pe care şefa lor le obliga să o poarte la petreceri li
se părea oribilă; mi-au spus că unele persoane din palat
făceau pariuri în legătură cu Alegerea şi că eu figuram în
topul primelor zece, dar şi că bebeluşul uneia dintre
bucătărese erau extrem de bolnav, ceea ce a făcut-o pe Anne
să lăcrimeze puţin. Această fată era o prietenă de-a ei, iar
cuplul îşi dorise foarte mult un copil.
Ascultându-le şi intervenind în discuţie atunci când
aveam ceva de spus, m-am binedispus, ceea ce nu se
întâmpla jos, cu Alesele. M-am bucurat cu adevărat de
compania lor. Atmosfera din cameră era una liniştită şi
fericită.
 Timpul trecuse atât de plăcut, încât am rămas acolo şi a
doua zi. De data asta am deschis uşa camerei şi uşa
balconului, iar aerul cald s-a strecurat înăuntru, învăluindu-
ne. Lucy se simţea mult mai bine, aşa că m-am întrebat de
câte ori ieşise cu adevărat din palat.
Anne a plasat un comentariu, sugerând că nu era un
comportament adecvat – să stau cu ele, jucând cărţi cu uşile
deschise –, dar a lăsat-o baltă aproape imediat. Am observat
că începuse să se mai relaxeze în strădania ei de a mă
transforma în acea lady care se presupunea că trebuie să fiu.
Eram în toiul unui joc când, cu coada ochiului, am
observat o siluetă în cadrul uşii. Maxon se uita la noi, părând
amuzat. Când privirile ni s-au întâlnit, am văzut că se
întreba ce Dumnezeu făceam. M-am ridicat, zâmbind, şi m-
am dus spre el.
— Oh, Doamne Dumnezeule, a murmurat Anne când şi-a
dat seama că prinţul era la uşă.
A pus repede cărţile într-un coşuleţ împletit şi s-a ridicat,
Mary şi Lucy urmându-i imediat exemplul.
— Doamnelor, a spus Maxon.
— Maiestatea Voastră, a spus ea, făcând o reverenţă. E o
onoare, sire!
— Şi pentru mine, a răspuns el cu un zâmbet. Slujnicele
se uitau una la cealaltă, flatate. S-a lăsat tăcerea pentru o
clipă, nimeni neştiind ce să facă.
— Noi tocmai plecam, a ciripit Mary deodată.
— Da! Adevărat, a adăugat Lucy. Noi… ăăă… voiam… S-
a uitat la Anne, cerându-i ajutorul.
— Să ne ducem să terminăm rochia de vineri pentru Lady
America, a încheiat Anne.
— Corect, a spus Mary Au mai rămas doar două zile. Ne-
au înconjurat pentru a ieşi din cameră, toate numai zâmbet.
— Nu dorim să vă reţinem de la treabă, a spus Maxon,
urmărindu-le, cu totul fascinat de comportamentul lor.
Odată ajunse în hol, au făcut nişte reverenţe şi s-au
răsucit pe călcâie. Imediat ce au dispărut după colţ, s-au
auzit chicotele lui Lucy, urmate de admonestările lui Anne,
care încerca să o facă să tacă.
 — Ce mai grup ai, a spus Maxon, plimbându-se prin
cameră, inspectând locul.
— Mă ţin în puf, i-am răspuns cu un zâmbet.
— E clar că ţin la tine. E greu să găseşti aşa ceva.
S-a uitat la mine:
— Nu aşa mi-am imaginat camera ta.
Am ridicat un braţ şi l-am lăsat să cadă.
— Nu e camera mea, nu-i aşa? îţi aparţine, iar eu pur şi
simplu am împrumutat-o.
S-a uitat lung la mine.
— Ţi-au spus că poţi aduce unele modificări, nu-i aşa? Un
alt pat, o nouă culoare.
Am ridicat din umeri:
— O găleată de vopsea nu ar face ca această cameră să-mi
aparţină. Fetele ca mine nu locuiesc în case cu podele de
marmură, am spus pe un ton glumeţ.
Maxon mi-a zâmbit:
— Cum arată camera ta de-acasă?
— Ăăă… pentru ce anume ai venit? i-am tăiat-o.
— A! Mi-a venit o idee.
— În legătură cu ce?
— Ei bine, a început el, continuând să se plimbe prin
cameră, mi-am zis că, de vreme ce nu avem relaţia pe care o
încurajez în mod normal cu celelalte fete, poate că ar trebui
să avem… o metodă alternativă de comunicare.
S-a oprit în faţa oglinzii şi s-a uitat la pozele cu familia
mea.
— Surioara ta seamănă leit cu tine, a spus amuzat.
M-am apropiat de el:
— Ni s-a mai spus. Care e treaba cu metoda alternativă
de comunicare?
Maxon a terminat cu pozele şi s-a îndreptat spre pianul
din spate:
— De vreme ce se presupune că tu mă ajuţi, fiind prietena
mea şi toate alea, a continuat el aruncându-mi o privire
tăioasă, poate că nu ar trebui să recurgem la bileţele trimise
prin slujnice şi invitaţii formale pentru întâlniri. Mă
gândeam la ceva mai neconvenţional.
 A ridicat partitura de pe pian:
— Tu ai adus astea?
— Nu, erau aici. Pot să cânt din memorie.
A ridicat din sprâncene:
— Impresionant.
S-a apropiat din nou de mine, fără să termine ce avea de
spus.
— Vrei, te rog, să termini cu cotrobăitul şi să-ţi duci ideea
până la capăt?
Maxon a oftat:
— Prea bine. Mă gândeam că am putea folosi un semnal
secret, atunci când vrem să vorbim, fără să ştie cineva. Ce
zici dacă ne-am freca nasul?
Maxon şi-a pus un deget deasupra buzei superioare şi l-a
mişcat de la stânga la dreapta.
— Arăţi de parcă îţi curge nasul. Deloc atrăgător.
S-a uitat la mine cu o expresie perplexă şi a încuviinţat.
— Prea bine. Poate că pur şi simplu ar trebui să ne
trecem mâinile prin păr?
Am clătinat din cap imediat.
— Părul meu e aproape tot timpul prins cu agrafe. E
imposibil să-mi trec degetele prin el. În plus, ce s-ar întâmpla
dacă ai purta coroana? I-ai face vânt una-două.
A arătat cu degetul spre mine:
— Bine zis. Hmmm.
A trecut pe lângă mine, continuând să se gândească, şi s-a
oprit aproape de noptieră.
— Ce-ai zice dacă ne-am trage uşor de ureche?
— Îmi place, am spus. Suficient de simplu pentru a fi
ascuns, dar nu atât de obişnuit pentru a-l confunda cu
altceva. Rămânem la trasul de ureche.
Maxon studia ceva, dar s-a întors să-mi zâmbească:
— Mă bucur că eşti de acord. Data viitoare când vrei să
mă vezi, pur şi simplu trage-te de ureche, iar eu voi veni de
îndată ce pot. Probabil după cină, a concluzionat el, ridicând
din umeri.
Înainte să-l pot întreba cum să procedez când trebuie să
mă duc la el, Maxon a traversat încăperea cu borcanul meu
în mână:
— Ce Dumnezeu e cu ăsta aici?
Am oftat:
— Mi-e teamă că nu-ţi pot explica.

A venit şi ziua de vineri, şi, odată cu ea, debutul nostru la

Actualităţile din Illeá. Era o obligaţie, dar săptămâna aceea
pur şi simplu aveam să stăm acolo, fără să spunem sau să
facem ceva. Din pricina orei de vară, aveam să intrăm în
direct la ora cinci, timp de o oră, urmând ca apoi să luăm
cina.
Anne, Mary şi Lucy au fost foarte grijulii când m-au
îmbrăcat. Rochia era de un albastru-închis, bătând spre
purpuriu. Era mulată până la şolduri, iar de acolo se răsfira
în valuri satinate. Nu-mi venea să cred că atingeam ceva atât
de frumos. Au închis-o la spate nasture cu nasture, apoi mi-
au prins părul cu agrafe împodobite cu perle. Au adăugat o
pereche de cercei mici cu perle şi un colier făcut dintr-un fir
atât de subţire şi cu perle atât de îndepărtate una de
cealaltă, încât arătau ca şi cum ar fi plutit pe pielea mea.
Eram gata.
M-am privit în oglindă. Aceeaşi faţă. Era cea mai drăguţă
versiune a mea, dar recunoşteam acel chip. Când fusesem
aleasă, mă temusem că voi deveni de nerecunoscut –
acoperită de straturi de machiaj şi îngropată sub atâtea
bijuterii, încât ar fi trebuit să sap săptămâni întregi pentru a
mă regăsi. Deocamdată, eram tot America.
Şi, pentru a nu mă dezminţi, în timp ce mă îndreptam
spre încăperea în care se filmau materialele de la palat, mi-
am dat seama că eram acoperită de un strat fin de sudoare.
Ne spuseseră să fim acolo cu zece minute mai devreme.
Pentru mine, zece minute au însemnat cincisprezece. Pentru
cineva cum era Celeste au însemnat trei. Aşa că, până s-au
strâns toate fetele, a trecut ceva timp.
O groază de oameni mişunau în jurul nostru, făcând
ultimele retuşuri în studio – în care se aranjaseră mai multe
şiruri de scaune pentru Alese. Membrii consiliului, pe care i-
am recunoscut după atâţia ani în care urmărisem
Actualităţile, erau acolo, repetându-şi replicile şi potrivindu-
şi cravatele. Alesele făceau ultimele verificări în oglindă şi îşi
ajustau rochiile extravagante. Toată lumea se agita.
M-am întors şi am surprins o scenă între Maxon şi mama
lui. Frumoasa regină Amberly îşi prindea câteva fire de păr
rebele. El şi-a îndreptat sacoul şi i-a spus ceva.
Ea a dat din cap, încuviinţând, iar Maxon a zâmbit. I-aş fi
privit în continuare, dar Silvia, în toată splendoarea ei, a
venit să mă conducă la locul meu.
— Îndreaptă-te spre scaune, Lady America, a spus ea. Te
poţi aşeza unde doreşti. Să ştii că primul rând a fost deja
revendicat.
Părea a-şi cere scuze, de parcă îmi dădea nişte veşti
proaste.
— Oh, mulţumesc, i-am spus, şi m-am îndreptat fericită
spre locurile din spate.
Nu-mi plăcea să urc micile trepte purtând pantofi strânşi
cu barete. (Chiar erau necesari? Nimeni nu avea să-mi vadă
picioarele.) Dar am reuşit. Am văzut-o pe Marlee intrând. Mi-
a zâmbit, mi-a făcut cu mâna şi a venit să se aşeze lângă
mine. Însemna mult pentru mine că alesese să stea cu mine
şi nu în rândul al doilea. Îmi era loială. Avea să fie o regină
minunată.
Purta o rochie de un galben strălucitor. Cu părul ei blond
şi cu pielea uşor bronzată, arată de parcă emana lumină.
— Marlee, îmi place la nebunie rochia ta. Arăţi fantastic!
— Oh, mulţumesc, a spus, roşind. Credeam că am sărit
calul.
— Deloc! Crede-mă, e perfectă pentru tine.
— Voiam să vorbesc cu tine, dar ai lipsit. Crezi că mâine
ne putem vedea? a întrebat ea în şoaptă.
— Desigur. În Salonul Doamnelor, nu? E sâmbătă, am
spus, tot în şoaptă.
— OK, a răspuns, entuziasmată.
În faţa noastră, Amy s-a întors spre noi.
— Simt că agrafele stau să-mi cadă. Fetelor, vreţi, vă rog,
să mă ajutaţi?
Fără să spună ceva, Marlee şi-a trecut degetele subţiri
prin buclele lui Amy şi i-a verificat agrafele.
— Mai bine?
Amy a oftat.
— Da, mulţumesc mult.
— America, am ruj pe dinţi? m-a întrebat Zoe.
M-am întors la stânga şi am văzut-o zâmbind maniacal,
dezvelindu-şi toţi dinţii albi ca perlele.
— Nu, e OK, i-am răspuns, văzând cu coada ochiului că
Marlee aproba dând din cap.
— Mersi. Cum de e atât de calm? a întrebat Zoe, arătând
spre Maxon, care vorbea cu un membru al echipei de filmare.
Apoi, Zoe s-a aplecat în faţă şi şi-a pus capul pe genunchi,
controlându-şi respiraţia.
Eu şi Marlee ne-am privit, făcând ochii mari şi încercând
să nu izbucnim în râs. Era greu să ne abţinem dacă ne uitam
la ea, aşa că am scrutat încăperea şi am început să discutăm
despre toaletele celorlalte fete. Câteva dintre ele erau
îmbrăcate în roşu seducător sau în verde aprins, dar nimeni
nu era în albastru. Olivia se îmbrăcase cu o rochie portocalie.
Nu eram expertă într-ale modei, dar am căzut de acord cu
Marlee că cineva ar fi trebuit să-i atragă atenţia. Portocaliul
îi făcea pielea să pară verde.
Cu două minute înainte ca echipa să dea drumul
camerelor de filmat, ne-am dat seama că nu rochia o făcea să
pară verde. Olivia a vomitat în cel mai apropiat coş de gunoi,
apoi s-a prăbuşit la pământ. Silvia a intervenit, şi un val de
agitaţie s-a stârnit în încercarea de a-i şterge sudoarea şi a o
aşeza pe un scaun. A fost dusă în ultimul rând, cu un
recipient la picioare, în caz de nevoie.
Bariel stătea pe locul din faţa ei. De unde eram n-am
auzit ce i-a murmurat bietei fete, dar se părea că era
pregătită s-o înjunghie dacă avea să vomite din nou în
apropierea ei.
Bănuiam că Maxon văzuse sau auzise ceea ce se
întâmplase, aşa că m-am uitat să-i văd reacţia. Dar el nu
privea spre fetele agitate; se uita la mine. Repede – atât de
repede încât oricine altcineva ar fi considerat că se scarpină –
Maxon şi-a întins mâna şi s-a tras de ureche. Eu l-am imitat,
apoi am privit în altă parte.
Eram entuziasmată să ştiu că în seara aceea, după cină,
Maxon avea să treacă pe la mine.
Imnul a început brusc, iar pe micuţele ecrane din sală am
văzut stema naţională. Mi-am îndreptat spatele. Singurul
meu gând era că familia avea să mă vadă în seara asta, şi
voiam să fie mândri.
Regele Clarkson era la pupitru, vorbind despre atacul
scurt, dar eşuat asupra palatului. Eu nu l-aş fi numit eşuat.
Reuşise să ne bage în sperieţi pe cele mai multe dintre noi.
Au urmat anunţuri peste anunţuri, iar eu încercam să fiu
atentă la tot ce spuneau, deşi era greu. Eram obişnuită să
urmăresc acest spectacol aşezată pe o canapea confortabilă,
cu un castron de pop-corn la îndemână, comentând împreună
cu ai mei.
Multe dintre anunţuri aveau legătură cu rebelii, care erau
făcuţi responsabili pentru anumite probleme din ţară.
Drumurile care se construiau în Sumner nu putuseră fi
terminate la timp din cauza lor, iar foarte mulţi ofiţeri din
Atlin fuseseră trimişi să ajute la calmarea unor incidente
provocate de rebeli în St. George. Habar n-aveam că aceste
lucruri se întâmplaseră. Pentru că era o discordanţă între
ceea ce auzisem eu despre rebeli de-a lungul vieţii şi ceea ce
aflasem de când venisem la palat, începusem să mă întreb
cât de multe ştiam noi despre ei. Poate că pur şi simplu nu
înţelegeam eu, dar mă îndoiam că rebelii erau de vină pentru
tot ceea ce era în neregulă în Illeá.
Apoi, de parcă ar fi apărut din neant, Gavril a păşit în
studio după ce fusese anunţat de către Maestrul de
Ceremonii.
— Doamnelor şi domnilor, bine v-am regăsit! în seara asta
am de făcut un anunţ special. Alegerea se desfăşoară de mai
bine de-o săptămână, iar opt domnişoare au plecat deja
acasă, lăsând în competiţie douăzeci şi şapte de frumoase
Alese. Săptămâna viitoare, indiferent ce s-ar întâmpla,
emisiunea Actualităţile din Illeá va fi dedicată acestor
minunate domnişoare, pentru a vă face cunoştinţă cu ele.
Am simţit nişte broboane de sudoare care îmi alunecau pe
la tâmple. Să stau aici şi să arăt frumos… Puteam să fac
asta. Dar să răspund la întrebări? Ştiam că nu aveam să
câştig acest joc; nu asta era problema. Dar nu voiam să par o
fraieră în faţa întregii naţiuni.
— Dar, înainte să trecem la ele, haideţi să petrecem
câteva clipe în compania celui care în curând îşi va alege
consoarta. Cum vă simţi în seara asta, Alteţa Voastră? l-a
întrebat Gavril pe prinţ, mergând de-a lungul scenei.
Maxon fusese prins la înghesuială. Nu avea vreun
microfon sau vreun răspuns pregătit.
Chiar înainte ca Gavril să ajungă în faţa lui cu
microfonul, Maxon s-a uitat la mine, iar eu i-am făcut cu
ochiul. Acest gest a fost suficient pentru a-l face să
zâmbească.
— Sunt foarte bine, Gavril, îţi mulţumesc.
— Sunteţi încântat de compania în care vă aflaţi?
— Da! A fost o plăcere să fac cunoştinţă cu aceste
domnişoare.
— Sunt atât de minunate şi delicate precum par? l-a
întrebat Gavril.
Până să dea Maxon replica, am zâmbit. Deoarece ştiam că
răspunsul era „da”… într-un fel.
— Ăăă…
Maxon şi-a mutat privirea de la Gavril la mine:
— Aproape.
— Aproape? l-a întrebat Gavril, surprins. S-a întors spre
noi. Cineva de-acolo e tare obraznică?
Toate fetele au chicotit; eu la fel. Trădătorul!
— Ce anume au făcut acele fete de nu au fost pe placul
Maiestăţii Voastre? l-a întrebat Gavril pe Maxon.
— Oh, să-ţi povestesc.
Maxon s-a aşezat picior peste picior şi s-a făcut comod.
Probabil că era pentru prima dată când îl vedeam aşa de
relaxat, stând acolo şi râzând de mine. Îmi plăcea această
latură a lui. Mi-aş fi dorit s-o văd mai des.
— Una dintre ele a avut tupeul să ţipe la mine, destul de
tare, prima oară când ne-am întâlnit. Ba chiar mi-a aruncat o
privire extrem de urâtă.
 Deasupra capului lui Maxon, regele şi regina au făcut un
schimb de priviri. Se părea că şi ei auzeau povestea asta
pentru prima oară. Lângă mine, fetele se uitau una la
cealaltă, buimăcite. Nu m-am prins până când Marlee nu a
vorbit.
— Nu-mi aduc aminte ca vreo fată să fi ţipat la el în Sala
Mare. Tu îţi aminteşti?
Se părea că Maxon uitase că prima noastră întâlnire
trebuia să rămână secretă.
— Cred că spune asta pentru a face situaţia să pară mai
amuzantă. I-am spus câteva lucruri serioase. Probabil că se
referă la mine.
— S-a uitat urât la dumneavoastră? De ce? a continuat
Gavril.
— Sincer, nu sunt foarte sigur. Cred că îi era dor de casă.
Şi, desigur, am iertat-o.
Maxon era extrem de detaşat acum, vorbind cu Gavril ca
şi când ar fi fost singura persoană din sală. Mai târziu,
intenţionam să-i spun cât de bine s-a descurcat.
— Aşadar, ea se află alături de noi acum?
Gavril s-a uitat spre fete, rânjind, apoi s-a întors spre
prinţ.
— Oh, da. E încă aici, a spus Maxon, fără să-şi ia privirea
de la Gavril. Şi plănuiesc s-o ţin ceva timp.

Capitolul 15

Cina a fost o dezamăgire. Trebuia să le spun slujnicelor

să-mi lărgească rochiile pentru a putea mânca la cina festivă
din săptămâna ce urma.
Anne, Mary şi Lucy mă aşteptau în cameră pentru a mă
ajuta să mă dezbrac, dar le-am explicat că vreau să mai
zăbovesc puţin. Anne şi-a dat seama prima că Maxon va veni
să mă vadă, deoarece în mod normal eram nerăbdătoare să
scap de hainele elegante.
— Doriţi să rămânem până mai târziu? Nu e nicio
problemă, a spus Mary pe un ton optimist.
După ce pacostea de Maxon mă vizitase la începutul
săptămânii, hotărâsem că, în fond, cel mai bun lucru era să le
rog să iasă din cameră cât mai repede posibil. În plus, nu
suportam să le văd uitându-se insistent la mine până când el
avea să-şi facă apariţia.
— Nu, nu. Sunt bine. Dacă mai târziu voi avea probleme
cu rochia, o să sun din clopoţel.
Şovăind, au plecat, lăsându-mă să-l aştept pe Maxon. Nu
ştiam cât avea să întârzie şi nu voiam să încep să citesc o
carte ca după aceea să fiu nevoită să mă opresc sau să mă
aşez la pian doar ca să mă ridic imediat. În cele din urmă, m-
am întins pe pat, aşteptând. Gândurile mele erau departe. M-
am gândit la Marlee şi la bunătatea ei. Mi-am dat seama că,
în afară de câteva detalii insignifiante, nu ştiam prea multe
despre ea. Cu toate astea, eram încredinţată că gesturile şi
comportamentul ei erau autentice. Apoi, m-am gândit la
fetele care erau mult prea false. Mă întrebam dacă Maxon
putea vedea diferenţa.
Se părea că experienţa lui Maxon cu femeile era în acelaşi
timp măreaţă şi limitată. Era manierat, dar, când se apropia
prea mult, îşi dădea cu stângul în dreptul. Ştia cum să
trateze o lady, dar nu avea nici cea mai vagă idee cum să se
comporte la o întâlnire.
Diferenţa dintre el şi Aspen era izbitoare.
Aspen!
Numele, chipul şi amintirea lui m-au lovit atât de brusc,
încât m-au luat pe nepregătite. Aspen! Oare ce făcea în acel
moment? În Carolina era aproape ora stingerii. Probabil că
era la muncă, dacă avea de lucru în ziua aceea. Sau poate că
ieşise cu Brenna sau cu altă fată cu care se hotărâse să-şi
petreacă timpul de vreme ce noi ne despărţiserăm. O parte
din mine tânjea să ştie… Iar alta voia să se facă fărâmiţe
numai gândindu-se la asta.
M-am uitat spre borcan. L-am agitat şi am urmărit
moneda rostogolindu-se pe fundul lui, atât de singură.
— Şi eu, i-am şoptit. Şi eu.
Era prostesc din partea mea să-l păstrez? îi înapoiasem
totul, aşa că de ce păstrasem moneda? Asta era tot ce-mi mai
rămăsese? O monedă într-un borcan pentru a i-o arăta fiicei
mele într-o bună zi, pentru a-i povesti despre primul meu
iubit secret?
Nu aveam timp să mă gândesc la problemele mele. Bătaia
lui Maxon în uşă a venit un minut mai târziu, iar eu am
alergat să deschid.
Maxon a fost surprins să mă vadă.
— Unde Dumnezeu simt slujnicele tale? m-a întrebat,
scrutând încăperea.
— Au plecat. Le trimit jos când mă întorc de la cină.
— În fiecare zi?
— Da, bineînţeles. Să ştii că rochiile mi le pot da jos şi
singură.
Maxon a ridicat din sprâncene şi a zâmbit. Eu m-am
îmbujorat. Nu voisem să sune aşa.
— Ia-ţi o mantie! Afară e frig.
Am mers pe hol, încă distrasă de gândurile mele. De-acum
ştiam că Maxon nu se descurca să înceapă o conversaţie, dar
cu toate astea l-am luat imediat de braţ. Eram fericită că
între noi exista un soi de familiaritate.
— Dacă insişti să nu-ţi mai ţii slujnicele alături, voi fi
nevoit să-ţi pun un soldat la uşă, a spus el.
— Nu! Nu-mi place să fiu supravegheată ca un bebeluş.
A chicotit:
— Va fi afară. Nici măcar nu vei şti că e acolo.
— Ba da, m-am plâns eu. I-aş simţi prezenţa.
Maxon s-a prefăcut că oftează obosit. Eram atât de
ocupată să mă cert cu el, încât n-am auzit şoaptele de pe
coridor până când Celeste, Emmica şi Tiny nu au răsărit
practic în faţa noastră. Se întorceau în camerele lor.
— Doamnelor, a spus Maxon şi a înclinat uşor din cap.
Bănuiesc că fusese o prostie să cred că nu ne va vedea
nimeni. Mi-am simţit faţa încălzindu-se, şi nu eram sigură de
ce.
Fetele au făcut reverenţe şi şi-au continuat drumul. Le-
am privit peste umăr. Emmica şi Tiny ne priveau curioase. În
câteva minute şi alte fete aveau să afle de întâlnirea mea cu
prinţul. A doua zi sigur aveam să fiu încolţită. Celeste se uita
la mine urât. Îşi spunea mai mult ca sigur că îi făcusem o
nedreptate.
M-am întors şi am spus primul lucru care mi-a venit în
minte:
— Ţi-am zis eu că fetele cărora le-a fost frică în timpul
atacului vor dori să rămână până la urmă.
Nu ştiam cine anume ceruse să plece, dar se zvonea că
Tiny era una dintre ele. Toată lumea ştia că leşinase. Bariel
era, de asemenea, suspectată, dar în mod sigur asta era o
minciună. Mai întâi trebuia să i se smulgă coroana din
mâinile reci şi moarte.
— Nu-ţi poţi imagina ce uşurat am fost când am aflat.
Părea sincer.
Mi-a luat o clipă să mă gândesc la răspuns, de vreme ce
nu mă aşteptasem la aşa ceva, fiind în acelaşi timp foarte
atentă să nu cad. Nu prea ştiam cum să merg în timp ce
ţineam pe cineva de braţ. Tocurile nu mă ajutau deloc. Măcar
avea să mă prindă dacă aş fi alunecat.
— M-am gândit că ultimele evenimente au să te ajute
într-un fel, am spus când am ajuns la primul etaj şi mi-am
găsit din nou echilibrul. Probabil că e complicat să alegi o
singură fată dintre atâtea pretendente. Dacă din cauza
circumstanţelor unele dintre ele ar fi eliminate în mod
natural, n-ar trebui ca asta să-ţi uşureze alegerea?
Maxon a ridicat din umeri:
— Bănuiesc că da. Dar pentru mine nu a fost deloc aşa, te
asigur. Părea rănit: Seara bună, domnilor, i-a salutat el pe
soldaţi, care au deschis uşile către grădină fără să stea pe
gânduri.
Poate că aveam să accept oferta lui Maxon – de a le spune
soldaţilor că îmi plăcea să ies în grădină. Gândul că puteam
evada atât de uşor era atrăgător.
— Nu înţeleg, am spus în timp ce mă conducea spre o
bancă – banca noastră – ajutându-mă să mă aşez cu faţa spre
palatul luminat.
El s-a aşezat pe partea cealaltă, aşa că eram aproape
spate în spate. Ne era foarte uşor să vorbim aşa.
A părut să ezite puţin înainte de a continua discuţia pe
această temă, dar a respirat adânc şi a spus:
 — Poate că pur şi simplu mă flatam singur gândindu-mă
că merit înfruntarea unor riscuri. Asta nu înseamnă că mi-aş
dori aşa ceva! a clarificat el. Nu la asta mă refer. E doar… nu
ştiu. Voi chiar nu vedeţi tot ce eu risc?
— Ăăă… nu. Eşti aici cu familia, care te poate sfătui, iar
noi trăim şi ne conformăm orarului tău. Viaţa ta este aceeaşi,
în vreme ce a noastră s-a schimbat peste noapte. Ce
Dumnezeu ai putea risca?
Maxon părea şocat:
— America, e adevărat că am familia alături, dar
imaginează-ţi ce ruşinos e ca părinţii să te privească în timp
ce tu încerci să ieşi cu o fată pentru prima oară. Şi nu doar
părinţii – toată ţara! Ba mai mult decât atât, nici măcar nu e
un mod normal de a-ţi da întâlniri. Te plângi că trăiţi şi vă
conformaţi orarului meu? Când nu sunt cu voi, organizez
trupe, fac legi, perfecţionez bugetul… iar zilele astea trebuie
să mă descurc singur, sub atenta supraveghere a tatălui meu
care se uită la mine cum mă fac de râs deoarece n-am
experienţa lui. Iar când, inevitabil, iau nişte decizii, diferite
de ale lui, îmi corectează greşelile. Şi în timp ce mă lupt cu
toate astea, tu… vreau să spun, voi… numai la voi mă
gândesc. Sunt încântat şi îngrozit de voi toate!
Gesticula mai des decât de obicei, agitându-şi mâinile
prin aer şi trecându-şi-le prin păr:
— Şi ai impresia că viaţa mea nu se schimbă? Ce şanse
crezi că am să-mi găsesc sufletul-pereche în grupul vostru?
Voi fi norocos dacă voi găsi pe cineva care să stea alături de
mine pentru tot restul vieţii. Dar dacă am trimis-o deja
acasă, deoarece aşteptam să apară un soi de scânteie pe care
n-am simţit-o? Dacă mă părăseşte la primul semn că am dat
de necaz? Dacă nu voi găsi pe nimeni? Ce voi face atunci,
America?
Îşi începuse discursul furios şi înflăcărat, dar spre sfârşit,
întrebările lui nu mai erau retorice. Voia cu adevărat să ştie:
ce avea să facă dacă niciuna dintre Alese nu se dovedea a fi
fata pe care o aştepta? Cu toate că nu asta părea să fie
principala lui grijă; era preocupat mai mult de gândul că
nimeni nu-l va iubi.
 — De fapt, Maxon, cred că îţi vei găsi sufletul-pereche
aici. Zău.
— Sincer?
I se simţea speranţa în voce.
— Absolut.
Am pus o mână pe umărul lui. Părea să fie alinat de acea
atingere. M-am întrebat cât de des îl atingeau de fapt
oamenii.
— Dacă viaţa ta e chiar atât de dată peste cap, asta
înseamnă că ea trebuie să fie pe-aici, pe undeva. Din
experienţa mea, dragostea adevărată este, de obicei, cea mai
nepotrivită, i-am spus, zâmbindu-i.
Maxon părea fericit să audă acele cuvinte. Adevărul este
că mă consolau şi pe mine, deoarece le credeam. Iar dacă eu
nu puteam găsi dragostea adevărată, cel mai bun lucru pe
care-l puteam face era să-l ajut pe Maxon s-o găsească.
— Sper să te înţelegi cu Marlee. E extrem de drăguţă.
Maxon a făcut o mutră ciudată:
— Aşa pare.
— Poftim? E ceva în neregulă cu „drăguţă”?
— Nu, nu. „Drăguţă” e OK.
N-a intrat în detalii.
— Cauţi ceva? m-a întrebat deodată.
— Poftim?
— Am observat că îţi fug ochii în toate direcţiile. Eşti
atentă la conversaţie, dar se pare că te uiţi după ceva.
A trebuit să-i dau dreptate. De când ajunseserăm afară,
scrutasem neîncetat grădina, ferestrele şi chiar şi turnurile
de pe ziduri. În mod clar, devenisem paranoică.
— Oameni… camere de filmat…
A clătinat din cap în timp ce priveam în întuneric:
— Suntem singuri. E doar soldatul de lângă uşă.
Maxon a arătat spre singura siluetă care se vedea în
lumină. Aşa era, nimeni nu ne urmărise, iar ferestrele erau
toate luminate, dar goale. Ştiam asta, dar mă simţeam mai
bine dacă îmi confirma cineva.
M-am relaxat puţin.
— Nu-ţi place ca oamenii să fie cu ochii pe tine, nu-i aşa?
m-a întrebat el.
— Nu prea. Prefer să fiu în afara razei lor vizuale. Aşa m-
am obişnuit.
Urmăream cu degetul conturul modelelor sculptate în
lespedea de piatră de sub mine, fără să mă uit la el.
— Va trebui să te obişnuieşti. Când vei pleca de-aici,
oamenii vor sta cu ochii pe tine pentru tot restul vieţii. Mama
a păstrat legătura cu unele dintre doamnele alături de care a
trecut prin Alegere. Toate sunt considerate importante.
Deocamdată.
— Minunat, am mormăit eu. Încă un lucru nemaipomenit
care mă aşteaptă când mă voi întoarce acasă.
Maxon părea că-şi cere scuze, dar a trebuit să-mi feresc
privirea. Mi se reamintea cât de mult mă costa această
competiţie tâmpită, cum viaţa mea, aşa cum o ştiam, nu avea
să mai revină vreodată. Nu părea corect…
Dar m-am temperat. N-avea rost să mă răzbun pe Maxon.
În toată treaba asta el era doar o victimă, la fel ca noi, cu
toate că într-un fel foarte diferit. Am oftat şi m-am uitat din
nou la el. Mi-am dat seama după expresia chipului său că
hotărâse ceva.
— America, pot să te întreb ceva?
— Poate, am şovăit eu.
Mi-a oferit un zâmbet palid:
— Ei bine, e clar că nu-ţi place să fii aici. Urăşti regulile,
competiţia, atenţia, hainele şi… ăăă… nu, mâncarea îţi
place.
A zâmbit. Şi eu la fel.
— Îţi este foarte, foarte dor de casă şi de familie… şi
bănuiesc că şi de alţi oameni. Sentimentele tale sunt extrem
de transparente.
— Mda. Mi-am dat ochii peste cap: Ştiu.
— Dar eşti dispusă să te simţi nefericită şi să-ţi fie dor de
ai tăi aici, în loc să te duci acasă. De ce?
Simţeam un nod în gât şi mi-era greu să scap de el:
— Nu mă simt nefericită… şi ştii de ce.
— Păi, uneori pari să fii în regulă. Te văd zâmbind când
vorbeşti cu unele dintre fete, şi pari foarte fericită la masă,
recunosc. Dar alteori eşti tristă. Poţi să-mi spui de ce? Toată
povestea?
— E doar o altă poveste de dragoste nefericită. Nimic
măreţ sau extraordinar. Crede-mă.
Te rog, nu forţa lucrurile. Nu vreau să plâng.
— De bine sau de rău, aş vrea să aud şi o altă poveste de
dragoste adevărată în afară de povestea părinţilor mei, una
care s-a petrecut dincolo de aceste ziduri şi reguli… Vrei, te
rog?
Pentru că ţinusem totul secret mult timp, acum mi-era
greu să pun totul în cuvinte. Şi mă durea foarte mult să mă
gândesc la Aspen. Oare îi puteam rosti numele cu voce tare?
Am respirat adânc. Acum Maxon era prietenul meu. El
încerca din răsputeri să se poarte frumos cu mine. Şi fusese
atât de sincer…
— În lumea de acolo – am arătat dincolo de zidurile
groase – castele au grijă unele altele. Uneori. Ce vreau să
spun cu asta: tata are trei familii care cumpără măcar un
tablou pe an, iar eu am familii care mă invită să cânt la
petrecerile lor de Crăciun. Îi considerăm clienţii noştri,
înţelegi? Ei bine, noi suntem într-un fel clienţii familiei lui,
care face parte din casta a Şasea. Îi chemăm când ne putem
permite să plătim ajutoare la curăţenie sau când trebuie să
facem inventarul. Îl cunosc din copilărie, dar, pentru că era
mai mare, mai apropiat de vârstă de fratele meu, cu care se
juca foarte violent, îl evitam. Fratele meu mai mare, Kota, e
artist, ca şi tata. Cu ceva ani în urmă, sculptura din metal la
care a lucrat foarte mult timp a fost vândută pentru o sumă
fabuloasă. E posibil să fi auzit de el.
Maxon a rostit numele lui Kota. Secundele au trecut, apoi
am văzut cum faţa i s-a luminat. Făcuse legătura dintre noi.
Mi-am netezit părul şi mi-am pus braţele în jurul
corpului.
— Ne-am bucurat foarte mult pentru Kota; lucrase din
greu la sculptura aia. Iar atunci chiar aveam nevoie de nişte
bani, aşa că toată familia era fericită. Numai că fratele meu
mai mare a păstrat aproape toţi banii pentru el. Acea
sculptură l-a propulsat în carieră; oamenii au început să-l
sune zilnic. Acum are o listă de aşteptare lungă de un
kilometru şi cere foarte mulţi bani, pentru că-şi permite.
Cred că faima i-a sucit puţin minţile. Cei din Cinci arareori
primesc asemenea atenţii.
Privirile ni s-au întâlnit în acest moment al povestirii; m-
am gândit la cum fusesem încă o dată neluată în seamă,
indiferent de voinţa mea.
— În orice caz, după ce telefoanele au început să sune,
Kota a hotărât să se separe de familie. Sora mea mai mare
tocmai se căsătorise, aşa că pierduserăm banii pe care ea îi
aducea în casă. Apoi, surpriză: Kota începe să facă bani cu
toptanul şi ne părăseşte.
Mi-am pus mâinile pe pieptul lui Maxon pentru a sublinia
cele spuse.
— Nu se face aşa ceva. Nu-ţi părăseşti familia. Singurul
mod de a supravieţui… este ca membrii familiei să rămână
împreună.
Vedeam în ochii lui că înţelegea:
— A ţinut totul pentru el. Voia să-şi facă un rost în viaţă?
Am încuviinţat.
— S-a hotărât să facă parte din Doi. Dacă s-ar fi mulţumit
cu Trei sau Patru, ar fi cumpărat titlul acela şi ne-ar fi ajutat
şi pe noi, dar e obsedat. E o tâmpenie, zău aşa. Trăieşte mai
mult decât confortabil, dar tot ce-şi doreşte este eticheta aia
blestemată. Nu se va opri până n-o va căpăta.
Maxon a scuturat din cap:
— I-ar putea lua o viaţă întreagă.
— Atât timp cât va avea un Doi pe piatra de mormânt,
bănuiesc că nu-i pasă.
— Presupun că nu mai sunteţi apropiaţi?
Am oftat:
— Acum nu. La început, mi-am zis că nu înţelesesem
bine. Am crezut că se muta pentru a fi independent, nu
pentru a se separa de noi. I-am ţinut partea. Când şi-a
cumpărat apartamentul şi atelierul, m-am dus să-l ajut. A
sunat aceeaşi familie din Şase pe care o chemam mereu, iar
fiul lor cel mai mare era disponibil şi curios, aşa că a lucrat
acasă la Kota câteva zile, ajutându-l să-şi aranjeze lucrurile.
 M-am oprit, aducându-mi aminte:
— Şi iată-mă, scoţând lucruri din cutii… iar el era acolo.
Privirile ni s-au întâlnit şi deodată am realizat că nu mai
părea atât de mare sau de sălbatic. Trecuse ceva timp de
când nu ne mai văzuserăm. Nu mai eram copii. Toată ziua
ne-am atins din greşeală în timp ce mutam lucrurile. El se
uita la mine şi zâmbea, făcându-mă să mă simt vie pentru
prima oară în viaţa mea. Eram… înnebunită după el.
Vocea mi s-a stins, iar câteva lacrimi pe care încercasem
să le ţin în frâu au început să curgă pe obraji.
— Locuiam foarte aproape unul de celălalt, aşa că pe
timpul zilei ieşeam la plimbare, sperând să-l pot vedea.
Uneori venea la noi acasă cu mama lui, când era chemată să
ne ajute. Ne priveam, pur şi simplu – asta era tot ce puteam
face.
Am suspinat:
— El e din Şase, iar eu sunt din Cinci, şi există legi… iar
mama mea! Oh, ar fi fost furioasă dacă ar fi aflat. Nimeni nu
trebuia să ştie.
Mâinile mi se mişcau aproape spasmodic, în timp ce mă
eliberam de presiunea acestui secret:
— Curând au început să apară bileţele anonime la
fereastra mea în care mi se spunea că sunt frumoasă sau că
am o voce de înger. Ştiam că sunt de la el. Când am împlinit
cincisprezece ani, mama a dat o petrecere, iar familia lui a
fost invitată. M-a prins singură şi mi-a dat o felicitare,
spunându-mi s-o citesc fără să mă vadă nimeni. Când în cele
din urmă am ajuns în camera mea, am văzut că nu-şi trecuse
numele şi nu-mi urase „La mulţi ani!”. Lăsase doar un mesaj
scurt: „Căsuţa din copac. La miezul nopţii.”
Maxon a făcut ochii mari:
— Miezul nopţii? Dar…
— Ar trebui să ştii că încalc destul de des ora stingerii din
Illeá.
— Ai fi putut ajunge la închisoare, America, a spus el,
scuturând din cap.
Am ridicat din umeri:
— Pe vremea aia părea neimportant. Prima oară am
simţit că zbor. Încerca să găsească o modalitate de a fi
singuri. Pur şi simplu nu-mi venea să cred că voia să fie
singur cu mine. În noaptea aceea am aşteptat în camera mea
şi am privit căsuţa. Aproape de miezul nopţii, am văzut pe
cineva suindu-se în copac. Îmi aduc aminte că m-am dus din
nou să mă spăl pe dinţi, doar aşa, ca să mai treacă timpul. M-
am furişat pe fereastră şi m-am suit în copac. Iar el era acolo.
Nu… nu-mi venea să cred. Nu-mi amintesc cum a început,
dar curând, ne mărturiseam ce simţeam unul pentru celălalt
şi nu ne puteam opri din râs, deoarece eram atât de fericiţi că
sentimentele erau reciproce. Şi nu voiam să-mi bat capul cu
faptul că încălcăm ora stingerii sau că-mi minţeam părinţii.
Şi nu-mi păsa că eram din Cinci şi că el era din Şase. Nu-mi
păsa de viitor. Deoarece nimic nu conta mai mult decât
iubirea pentru el… Iar lui îi păsa, Maxon, lui îi păsa…
Şi mai multe lacrimi. Mi-am strâns şi mai puternic
braţele în jurul corpului, simţind absenţa lui Aspen mai acut
decât înainte. Vorbind despre ea o făceam să pară şi mai
reală. Nu aveam altceva de făcut decât să termin povestea:
— Am fost iubiţi timp de doi ani. Eram fericiţi, dar el era
mereu îngrijorat că ne furişam şi că nu-mi putea oferi
lucrurile de care aveam nevoie. Când am primit formularul
pentru Alegere, a insistat să mă înscriu.
Maxon a rămas cu gura căscată.
— Ştiu. A fost o idee tâmpită. Mi-a spus că dacă nu o să
încerc, o să se simtă vinovat toată viaţa. Iar eu am crezut că
nu voi fi niciodată, dar niciodată, aleasă. Cum aş fi putut fi?
Mi-am ridicat mâinile în aer şi le-am lăsat să cadă. Încă
eram zăpăcită de toate astea:
— Am aflat de la mama lui că adunase nişte bani pentru
a se căsători cu o fată pe care nu o prezentase nimănui. Eram
atât de entuziasmată! Ba chiar i-am gătit şi o cină-surpriză,
gândindu-mă că l-aş putea convinge să-şi deconspire
planurile. Eram atât de pregătită! Dar când şi-a dat seama
că mâncarea costase o mică avere, s-a supărat. E foarte
mândru. Voia ca eu să fiu răsfăţata, nu invers, şi bănuiesc că
atunci şi-a dat seama că nu va putea niciodată să-mi ofere un
trai decent. Aşa că a hotărât să ne despărţim… O săptămână
mai târziu, numele meu a fost anunţat.
L-am auzit pe Maxon şoptind ceva neinteligibil.
— Ultima oară când l-am văzut a fost la plecarea mea, am
spus, înecându-mă. Era cu o altă fată…
— POFTIM? a urlat Maxon.
Mi-am îngropat faţa în mâini.
— Chestia e că o iau razna deoarece ştiu că alte fete se ţin
după el, aşa cum au făcut-o dintotdeauna, iar acum n-are
niciun motiv să le refuze. Poate că e tot cu fata cu care s-a
afişat la plecarea mea. Nu ştiu. Şi nu pot face nimic în
privinţa asta. Dar gândul de a mă duce acasă şi de a-l
vedea… Pur şi simplu nu pot, Maxon…
Am plâns un timp, iar Maxon a aşteptat răbdător. Când
lacrimile au început în cele din urmă să se oprească, am
vorbit din nou.
— Maxon, sper să găseşti pe cineva fără de care să nu poţi
trăi. Chiar îmi doresc asta. Şi sper să nu afli niciodată ce
înseamnă să fii obligat să-ţi duci viaţa fără acea persoană.
Chipul lui Maxon era o oglindire a durerii mele. Părea să
sufere alături de mine. Mai mult decât atât, părea furios.
— America, îmi pare rău. Eu nu…
Şi-a ridicat faţa puţin:
— Crezi că e momentul potrivit să te bat uşor pe umăr?
Nesiguranţa lui m-a făcut să zâmbesc:
— Da. Ar fi minunat.
Părea în continuare sceptic, dar, în loc să mă bată pe
umăr, s-a aplecat şi m-a luat în braţe.
— Până acum nu mi-am îmbrăţişat decât mama. E bine ce
fac? m-a întrebat.
Am râs:
— E greu să oferi o îmbrăţişare greşită.
După un minut, am vorbit din nou:
— Dar ştiu la ce te referi. Nici eu nu îmbrăţişez decât
membrii familiei.
Mă simţeam istovită după acea zi lungă în care mă
îmbrăcasem extrem de elegant, participasem la Actualităţi,
luasem cina cu familia regală şi-mi dezvăluisem secretul. Mă
simţeam bine în braţele lui Maxon, care mă mângâia din
când în când pe păr. Nu era atât de pierdut pe cât părea. A
aşteptat răbdător ca respiraţia să mi se potolească, şi după
asta, s-a dat înapoi şi s-a uitat la mine:
— America, îţi promit că te voi ţine aici cât mai mult
posibil. Din câte ştiu eu, consiliul vrea ca Elita să fie formată
numai din trei fete, urmând apoi să-mi aleg soţia. Dar îţi jur
că o voi restrânge la două şi te voi ţine la palat până în
ultimul moment. Nu vei pleca nici măcar cu o clipă mai
devreme decât am stabilit. Sau înainte de a fi pregătită.
Indiferent care va fi situaţia.
Am încuviinţat cu o mişcare a capului.
— Ştiu că de-abia ne-am cunoscut, dar cred că eşti o fiinţă
minunată. Şi mă deranjează cumplit să te văd tristă. Dacă el
ar fi aici, l-aş… l-aş…
Maxon a scuturat frustrat din cap, apoi a oftat:
— Îmi pare rău, America.
M-a îmbrăţişat din nou, iar eu mi-am sprijinit capul de
umărul lui puternic. Ştiam că Maxon avea să-şi ţină
promisiunea. Îmi găsisem consolarea probabil în ultimul loc
în care mă gândeam că e posibil să dau peste aşa ceva.

Capitolul 16

Când m-am trezit a doua zi, aveam pleoapele umflate. În

timp ce mă frecam la ochi, m-am gândit că fusese o idee bună
să îi spun totul lui Maxon. Părea amuzant că palatul –
această cuşcă frumoasă – era singurul loc în care puteam
vorbi deschis despre ce simţeam.
Începusem să mă obişnuiesc cu promisiunea lui Maxon,
ştiind că aici voi fi în siguranţă. Procesul în urma căruia
Maxon ajungea să aleagă o fată din treizeci şi cinci de
concurente avea să dureze săptămâni, poate chiar luni
întregi. Nu aveam nevoie decât de timp şi spaţiu. Nu eram
sigură că puteam să-l uit pe Aspen. O auzisem de multe ori
pe mama spunând că prima dragoste nu se uită niciodată.
Dar poate că aveam să fiu din nou eu însămi mai curând
decât speram, dacă lăsam timpul să se aştearnă între noi.
Slujnicele nu mi-au pus întrebări despre ochii mei
umflaţi, ci pur şi simplu au avut grijă să-i facă să arate bine.
Nu s-au luat de părul meu vâlvoi, ci s-au mulţumit doar să-l
perie. Iar eu eram recunoscătoare pentru asta. Nu era ca
acasă, unde toţi vedeau că sunt supărată şi nu făceau nimic
în legătură cu asta. Simţeam că acele trei femei îşi făceau
griji pentru mine. În consecinţă, mă tratau cu o atenţie
deosebită.
Pe la mijlocul dimineţii, eram pregătită să-mi încep ziua.
Era sâmbătă, aşa că n-aveam nimic în program, deşi era
singura zi din săptămână în care ni se cerea să stăm în
Salonul Doamnelor. Palatul primea oaspeţi în zilele de
sâmbătă şi fuseserăm avertizate că s-ar putea să fie oameni
dornici să ne cunoască. Nu eram foarte entuziasmată în
legătură cu acest lucru, dar cel puţin puteam purta pentru
prima oară blugii pe care îi primisem. Desigur, erau cei mai
buni pe care îi avusesem vreodată. Pentru că eu şi Maxon ne
înţelegeam atât de bine, speram că mă va lăsa să-i păstrez
după ce voi pleca.
M-am dus jos mergând încet, puţin obosită din cauza
evenimentelor din seara precedentă. Le-am auzit pe fete
sporovăind înainte de a ajunge în Salonul Doamnelor, iar
când am păşit înăuntru, Marlee m-a apucat de mână şi m-a
tras către două scaune din fundul încăperii.
— În sfârşit, ai venit! Te aşteptam, a spus ea.
— Scuze, Marlee. Am avut o noapte proastă şi n-am
dormit prea bine.
S-a întors brusc spre mine, sesizând probabil tristeţea din
vocea mea, dar s-a hotărât că era mai bine să-şi concentreze
atenţia asupra blugilor pe care îi purtam.
— Pantalonii ăştia sunt fantastici!
— Ştiu. N-am mai avut niciodată ceva făcut dintr-un
asemenea material.
Ridicasem puţin vocea. M-am hotărât să revin la vechea
mea regulă: Aspen n-avea voie aici. L-am dat la o parte şi am
devenit atentă la cea de-a doua persoană preferată din palat.
— Scuze că te-am făcut să aştepţi. Despre ce voiai să
vorbim?
Marlee şovăia. Şi-a muşcat buzele şi m-a invitat să ne
aşezăm. Nu era nimeni prin preajmă. Probabil că avea un
secret.
— De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, poate că n-
ar trebui să-ţi spun. Uneori uit că noi concurăm pentru
acelaşi lucru.
Oh! Avea secrete în legătură cu Maxon. Trebuia să le aflu.
— Ştiu ce simţi, Marlee. Dar cred că am putea deveni
bune prietene. Nu te pot considera adversara mea.
— Da. Şi tu eşti super de treabă. Iar oamenii te adoră.
Vreau să spun, probabil că vei câştiga…
Părea puţin abătută la acest gând.
Trebuia să mă forţez să nu tresar sau să râd la aceste
cuvinte.
— Marlee, pot să-ţi spun un secret?
Vorbeam pe un ton blând şi sincer. Speram să mă creadă.
— Desigur, America. Orice.
— Nu ştiu cine va câştiga chestia asta. Zău, ar putea fi
oricine din sală. Bănuiesc că toate fetele cred în reuşita lor,
dar eu ştiu de acum că, dacă nu pot fi eu, mi-aş dori să te
aleagă pe tine. Pari generoasă şi onestă. Cred că vei fi o
prinţesă minunată. Sincer.
Era aproape tot adevărul.
— Iar eu cred că eşti inteligentă şi frumoasă, a şoptit
Marlee. Şi tu vei fi minunată.
Mi-am lăsat capul în jos. Era drăguţ din partea ei să mă
considere aşa. Mă simţeam puţin nelalocul meu când oamenii
vorbeau aşa despre mine… May, Kenna, slujnicele mele…
era incredibil cât de mulţi oameni considerau că aş fi o
prinţesă bună. Eram, oare, singura care vedea câte defecte
aveam? Eram lipsită de rafinament. Nu puteam fi autoritară
sau extrem de organizată. Eram egoistă, aveam un
temperament îngrozitor şi nu-mi plăcea să stau în faţa
oamenilor. Şi nu eram curajoasă. Pentru acest post trebuia
să fii curajos. Pentru că ăsta era adevărul: nu era un mariaj,
ci o poziţie.
— Cred asta despre multe fete, a recunoscut ea. E ca şi
cum toate au o calitate pe care eu n-o am, iar asta le face mai
bune decât mine.
 — Asta e chestia, Marlee. Probabil că poţi găsi la fiecare
persoană din sala asta ceva special. Dar cine ştie ce anume
caută Maxon?
Ea a scuturat din cap.
— Aşa că hai să nu ne facem griji în legătură cu asta. Poţi
să-mi spui orice doreşti. Am să-ţi păstrez secretele dacă şi tu
le vei păstra pe-ale mele. Putem să ne sprijinim una pe
cealaltă, dacă vrei. E frumos să ai prieteni aici.
A zâmbit, apoi a aruncat o privire prin încăpere,
asigurându-se că nimeni nu ne putea auzi.
— Eu şi Maxon am avut deja o întâlnire, a şoptit ea.
— Da? am întrebat-o.
Eram extrem de curioasă şi nu mă puteam abţine. Voiam
să ştiu dacă reuşise să fie mai puţin băţos în compania ei. Şi
voiam să aflu dacă o plăcea.
— A trimis o scrisoare prin slujnicele mele şi m-a întrebat
dacă ne putem vedea joi.
Am zâmbit în timp ce Marlee vorbea, amintindu-mi că în
ziua de dinainte să-i trimită scrisoarea eu şi Maxon
hotărâserăm să eliminăm aceste formalisme.
— I-am scris că acceptam invitaţia, de parcă l-aş putea
refuza vreodată! A venit să mă ia şi ne-am plimbat pe lângă
palat. Am vorbit despre pasiunile noastre şi am descoperit că
ne plac acelaşi gen de filme. Aşa că am coborât la demisol. Ai
văzut sala de cinema de-aici?
— Nu.
Nu fusesem niciodată la cinema şi de-abia aşteptam să
mi-o descrie.
— Oh, e perfectă! Scaunele sunt confortabile şi se pot da
pe spate, şi poţi să faci şi pop-corn – au un aparat special!
Maxon s-a dus şi a făcut un castron! A fost atât de drăguţ,
America! A pus prea mult ulei, şi prima porţie s-a ars. A
trebuit să cheme pe cineva ca să cureţe şi să încerce din nou.
Mi-am dat ochii peste cap. Bravo, Maxon, bravo… Cel
puţin, Marlee părea să creadă că fusese adorabil.
— Apoi, ne-am uitat la film, iar la sfârşit, la partea
romantică, m-a luat de mână! Credeam c-o să leşin. Vreau să
spun, îl luasem de braţ când ne-am plimbat, dar asta e
eticheta. El însă m-a luat de mână la film…
A oftat şi s-a rezemat de spătarul scaunului.
Am chicotit. Marlee părea cu totul fermecată. Da, da, da!
— De-abia aştept să mă viziteze din nou. E atât de chipeş,
nu? a întrebat ea.
— Da, e drăguţ.
— Haide, America! Sigur ai observat ochii aceia şi vocea…
— Exceptând partea când râde!
Mă amuza teribil felul lui Maxon de a râde. Era adorabil,
dar ciudat. Evacua aerul din plămâni, apoi scotea un sunet
întretăiat când inhala, ca un soi de râs în râs.
— Bine, admit, are un fel amuzant de a râde, dar e
simpatic.
— Sigur, dacă de fiecare dată când râde îţi place să-ţi
susure în ureche minunatul sunet al unui atac de astm.
Marlee nu s-a mai putut abţine şi s-a aplecat, pradă unei
crize de râs.
— Bine, bine, a spus ea, ridicându-se să ia o gură de aer.
Trebuie totuşi să găseşti ceva atrăgător la el.
Am deschis gura, iar apoi am închis-o de două sau trei ori.
Eram tentată să mai râd puţin de Maxon, dar nu voiam ca
Marlee să-l vadă într-o lumină proastă. Aşa că m-am gândit
mai bine.
Ce era atractiv la Maxon?
— Ei bine, când lasă garda jos, e OK. În momentul în care
pur şi simplu vorbeşte fără să caute cuvinte pompoase sau
când îl prinzi uitându-se la ceva ca şi când… ar căuta
frumuseţea acelui lucru.
Marlee a zâmbit, şi am înţeles că ştia despre ce vorbesc.
— Şi, vezi tu, îmi place că el pare cu adevărat implicat
când e acolo. Cu toate că are o ţară de condus şi o mie de
lucruri de făcut, e ca şi cum uită de toate când e cu tine. Se
dedică întru totul fetei pe care o are în faţă. Îmi place asta.
Şi… ei bine, nu spune nimănui, dar braţele lui! îmi plac
braţele lui.
M-am îmbujorat. Ce proastă eram… de ce nu mă
limitasem la lucrurile simple? Din fericire, Marlee era
fericită să continue conversaţia.
 — Da! Chiar le poţi simţi pe sub acele costume groase, nu-
i aşa? Probabil că e foarte puternic, a izbucnit Marlee.
— Mă întreb de ce. Vreau să zic, ce rost are să fie atât de
puternic? Face muncă de birou. E ciudat.
— Poate că îi place să facă exerciţii în faţa oglinzii, a spus
Marlee, flexându-şi braţele micuţe.
— Ha, ha! Pun pariu că asta e. Te provoc să-l întrebi!
— În niciun caz!
Se părea că Marlee avusese parte de o întâlnire
minunată. Mă întrebam de ce cu o seară în urmă Maxon nu
menţionase nimic. Judecând după reacţia lui, ai fi zis că nici
măcar nu fuseseră împreună. Din timiditate oare?
M-am uitat prin sală şi am văzut că mai bine de jumătate
dintre fete păreau încordate sau nefericite. Janelle, Emmica
şi Zoe ascultau cu atenţie ce spunea Kriss. Aceasta zâmbea şi
era însufleţită, dar Janelle era agitată, iar Zoe îşi rodea
unghiile. Emmica se freca absentă sub ureche, ca şi când o
durea ceva. Lângă ele stăteau Celeste şi Anna, o pereche
nepotrivită purtând o conversaţie aprinsă. Ca de obicei,
Celeste părea extrem de îngâmfată. Marlee mi-a urmărit
privirea şi mi-a dat lămuriri:
— Fetele care sunt bosumflate nu au fost invitate încă la
întâlnire. Maxon mi-a spus că eram a doua fată cu care ieşea
în ziua respectivă. Încearcă să petreacă timp cu toate fetele.
— Pe bune? Crezi că asta e?
— Da. Adică, uită-te la noi două. Suntem OK, şi asta
pentru că ne-a văzut în particular. Ştim că ne-a plăcut
suficient de mult cât să nu ne dea afară. Au început să
discute cu cine s-a întâlnit şi cu cine nu. Fetele simt
îngrijorate că le face să aştepte deoarece nu e interesat şi că,
odată ce le va vedea, pur şi simplu le va spune să plece acasă.
De ce nu-mi spusese nimic din toate astea? Nu eram
prieteni? Un prieten ar fi vorbit despre astfel de lucruri.
Luându-mă după zâmbetele lor, se întâlnise cu cel puţin
douăsprezece fete. Petrecuserăm cea mai mare parte a serii
împreună, şi tot ce făcuse Maxon fusese să mă determine să
plâng. Ce fel de prieten ar fi ţinut asemenea secrete în timp
ce scotea totul de la mine?
 Tuesday, care o ascultase pe Camille cu o expresie
nerăbdătoare pe chip, s-a ridicat de pe scaunul ei şi a aruncat
o privire prin încăpere. Ne-a găsit pe mine şi pe Marlee în
colţ şi a venit degrabă spre noi.
— Cum s-a desfăşurat întâlnirea voastră? a întrebat ea
brusc.
— Bună, Tuesday, a spus Marlee pe un ton vesel.
— Oh, taci! a strigat ea, iar apoi s-a întors spre mine.
Haide, America, varsă tot.
— Ţi-am spus.
— Nu. Seara trecută!
O slujnică a venit şi ne-a oferit ceai, pe care eram
pregătită să-l accept, dar Tuesday i-a făcut vânt.
— Cum…?
— Tiny v-a văzut împreună şi a povestit tuturor, a spus
Marlee, încercând să explice comportamentul lui Tuesday.
Eşti singura care s-a văzut cu el de două ori. Multe fete care
nu au fost invitate la întâlnire se plâng, spunând că nu e
corect. Dar nu e vina ta că te place.
— Nu e deloc cinstit, a început Tuesday cu văicăreala. Eu
nu l-am văzut în afara orelor de masă, nici măcar în trecere.
Ce Dumnezeu aţi făcut?
— Noi… ăăă… ne-am dus în grădină. Ştie că-mi place să
ies afară. Şi pur şi simplu am vorbit.
Eram puţin agitată, ca şi când dădusem de belea. Tuesday
era atât de încordată, încât a trebuit să mă uit în altă parte.
Când am făcut asta, am văzut că fetele din apropiere ne
ascultau cu atenţie.
— Pur şi simplu aţi vorbit? m-a întrebat, ea, sceptică.
Am ridicat din umeri:
— Asta-i tot.
Tuesday a pufnit şi s-a dus la masa lui Kriss, îndemnând-
o să-şi spună din nou povestea. Împietrisem.
— Eşti bine, America? m-a întrebat Marlee, făcându-mă
să revin la realitate.
— Da. De ce?
— Pari supărată.
Marlee părea îngrijorată.
 — Nu. Nu am nimic. Totul e minunat.
Deodată, atât de repede, încât nu aş fi observat dacă
fetele n-ar fi fost atât de aproape, Anna Farmer – o fată din
Patru a cărei familie trăia din cultivarea pământului – s-a
întins şi i-a tras o palmă lui Celeste.
Câteva fete au icnit, inclusiv eu. Cele care rataseră scena
s-au întors şi au întrebat ce se întâmplase, cea mai sonoră
fiind Tiny, care cu vocea ei piţigăiată a spart bruma de linişte
care mai rămăsese în sală.
— Oh, Anna, nu! a spus Emmica oftând.
Imediat după incident, Anna a priceput ce făcuse.
Probabil că avea să fie trimisă acasă; nu aveam voie să ne
luăm la bătaie cu alte Alese. Emmica a început să plângă, în
timp ce Anna s-a aşezat într-o tăcere deplină. Amândouă
erau fete de fermieri şi se împrieteniseră de la bun început.
Nu îmi puteam imagina cum m-aş fi simţit dacă Marlee ar fi
trebuit să plece.
Anna, pe care o cunoscusem în treacăt, îmi păruse o fiinţă
liniştită. Ştiam că nu-i stătea în fire să atace pe cineva. Pe
durata asediului, se aşezase în genunchi şi se rugase.
Fără îndoială că fusese provocată, dar nimeni nu se aflase
prin apropiere pentru a servi drept martor. Ar fi fost
cuvântul Annei împotriva cuvântului lui Celeste, iar Celeste
avea de partea ei o încăpere plină de oameni care văzuseră că
fusese lovită. Mai mult ca sigur că Maxon avea să fie nevoit
să o trimită pe Anna acasă pentru a da o lecţie celorlalte fete.
Ochii Annei s-au umplut de lacrimi când Celeste i-a şoptit
ceva şi a ieşit iute din sală.
Anna a plecat înainte de cină.

Capitolul 17

— Cine a fost preşedintele Statelor Unite în timpul celui

de-al Treilea Război Mondial? ne-a întrebat Silvia.
Pe asta n-o ştiam, aşa că m-am uitat în altă parte,
sperând ca Silvia să nu mă strige. Din fericire, Amy a ridicat
mâna şi a răspuns.
— Preşedintele Wallis.
 Ne aflam din nou în Sala Mare, începând săptămâna cu o
lecţie de istorie. De fapt, era mai mult un test de cunoştinţe.
Se părea că în acest domeniu existau multe diferenţe, atât în
privinţa faptelor, cât şi a nivelului de informaţie. Când
trebuia să studiem istoria, mama prefera să ne vorbească
liber. Aveam manuale şi caiete de exerciţii pentru engleză şi
matematică, dar, când venea vorba de poveştile care formau
trecutul nostru, erau foarte puţine lucruri despre care ştiam
sigur că sunt adevărate.
— Corect. Preşedintele Wallis a condus ţara înainte de
asediul chinezilor, dar şi pe toată durata războiului, a
confirmat Silvia.
Repetam într-una acel nume. Wallis, Wallis, Wallis.
Voiam să-i povestesc asta lui May şi lui Gerad când aveam să
ajung acasă, dar în ultimul timp învăţam atât de multe
lucruri, încât era aproape imposibil să reţin totul.
— Care a fost motivul invaziei? Celeste?
Tânăra a zâmbit:
— Banii. Americanii le datorau o mulţime de bani şi nu îi
puteau plăti.
— Excelent, Celeste.
Silvia i-a oferit un zâmbet larg. Cum reuşea Celeste să
joace pe toată lumea pe degete? Era extrem de enervant.
— Când Statele Unite n-au putut să-şi plătească datoria
imensă, chinezii au invadat ţara. Din nefericire pentru ei,
acest lucru nu le-a adus banii înapoi, pentru că Statele Unite
se aflau în faliment. Le-a oferit în schimb mână de lucru
americană. Şi când chinezii au preluat frâiele, cum au
redenumit ei Statele Unite?
Am ridicat mâna împreună cu alte fete.
— Jenna? a strigat Silvia.
— Statul American al Chinei.
— Da. Statul American al Chinei semăna cu fosta ţară,
dar doar în aparenţă. Chinezii trăgeau toate sforile,
influenţând orice mişcare politică importantă şi modificând
legislaţia în avantajul lor.
Am aruncat o privire prin sală. Unele fete păreau
buimăcite. Credeam că toată lumea ştia asta.
 — Are cineva ceva de adăugat? a întrebat Silvia.
Bariel a început să vorbească pe un glas subţire:
— Invazia chinezilor a determinat unele ţări, în special pe
cele din Europa, să se alieze.
— Da, a răspuns Silvia. Dar, la acea vreme, Statul
American al Chinei nu avea prieteni. Le-a luat cinci ani să se
regrupeze, şi de-abia puteau face faţă situaţiei, aşa că nici nu
intra în discuţie să formeze alianţe.
A încercat să sublinieze toate astea printr-o privire
obosită.
— Statul American al Chinei plănuia să se revolte
împotriva Chinei, dar a fost din nou invadat. Ce ţară a iniţiat
acel atac?
De data asta s-au ridicat mai multe mâini.
— Rusia, a spus cineva, înainte de a primi permisiunea de
a vorbi.
Silvia a scrutat sala, dar n-a reuşit să depisteze
infractorul.
— Corect, a spus ea, uşor iritată. Rusia a încercat să se
extindă în ambele direcţii, dar a eşuat, dându-i astfel
Statului American al Chinei şansa de a riposta. Cum?
Kriss a ridicat mâna şi a răspuns:
— Ţările de pe continentul nord-american şi-au unit
forţele împotriva Rusiei, iar lupta lor a fost încununată de
succes, deoarece chinezii îi atacaseră la rândul lor pe ruşi
când aceştia încercaseră să le ocupe teritoriul.
Silvia a zâmbit mândră:
— Da. Şi cine a condus asaltul împotriva Rusiei?
Întreaga sală a strigat răspunsul:
— Gregory Illeá!
Unele fete au şi bătut din palme.
Silvia a încuviinţat cu o mişcare a capului:
— Şi aşa a luat fiinţă ţara noastră. Statul American al
Chinei a făcut front comun cu aliatele sale, dar, pentru că
reputaţia Statelor Unite era compromisă, nimeni n-a mai
vrut să preia acel nume. Aşa că o nouă naţiune a apărut sub
numele şi conducerea lui Gregory Illeá. El a salvat ţara.
Emmica a ridicat mâna, iar Silvia i-a dat voie să
vorbească.
— Avem foarte multe motive să fim mândri de el. Pentru
noi e ceva firesc să ne servim ţara, dar Illeá era un simplu
cetăţean atunci când şi-a donat banii şi şi-a pus cunoştinţele
la dispoziţia tuturor. Şi din acel moment a schimbat totul, a
spus ea pe un ton plin de zel.
— Bine zis, a încuviinţat Silvia. Şi exact ca el, una dintre
voi va ajunge să facă parte din casa regală. Gregory Illeá a
devenit rege, iar membrii familiei lui s-au înrudit cu o altă
casă regală. Curând, cineva din această încăpere va deveni
regină şi va intra în această familie.
Silvia părea copleşită de emoţie, iar când Tuesday a
ridicat mâna, i-a luat ceva timp până să-i dea permisiunea de
a vorbi.
— Ăăă… care este motivul pentru care toate aceste
informaţii nu apar într-o carte de istorie? Ne-ar ajuta să
învăţăm ceva despre trecutul nostru.
Glasul îi era străbătut de o undă de mânie.
Silvia a scuturat din cap:
— Dragile mele, istoria nu e ceva ce învăţaţi, ci ceva ce ar
trebui să ştiţi.
Marlee s-a întors spre mine şi a şoptit:
— Dar e clar că nu ştim.
S-a amuzat de propria glumă, apoi s-a întors din nou spre
Silvia.
M-am întrebat atunci de ce existau atâtea versiuni şi de
ce trebuia să ghicim adevărul. Care era motivul pentru care
nu ni se dădeau cărţi de istorie?
Mi-am amintit o întâmplare petrecută cu ceva ani în
urmă. Mă dusesem în camera părinţilor deoarece mama îmi
spusese că puteam alege singură o carte pentru ora de
engleză. În timp ce căutam, o carte groasă, veche, dosită într-
un colţ, îmi atrăsese atenţia. Era o istorie a Statelor Unite.
Tata intrase câteva minute mai târziu, văzuse ce citeam şi
îmi spusese că era în regulă atât timp cât nu spuneam nimic
nimănui.
Când tata mă rugase să ţin secretul, acceptasem fără să-l
întreb de ce. Apoi răsfoisem cartea cu plăcere. Mă rog,
paginile care se mai puteau citi. Multe dintre ele fuseseră
rupte, iar marginile arătau de parcă fuseseră arse, dar tot
reuşisem să dau peste o fotografie cu vechea Casă Albă şi să
citesc despre cum erau sărbătorile în trecut.
Nu mă gândisem niciodată să pun totul sub semnul
întrebării înainte de acel moment când ne fusese înfăţişat tot
adevărul. De ce ne lăsa regele să-l bănuim doar?
Bliţurile au clipit din nou, imortalizându-i pe Maxon şi pe
Natalie zâmbind.
— Lady Natalie, vă rog să lăsaţi bărbia puţin mai jos.
Perfect.
Fotograful a făcut o altă poză, iluminând încăperea.
— Cred că asta e bună. Cine e următoarea? a strigat el.
Celeste a păşit înainte, un grup de slujnice roind în jurul
ei înainte ca fotograful să se apuce de treabă. Natalie, care
stătea încă lângă Maxon, a spus ceva şi a ridicat un picior la
spate, flirtând fără ruşine. Prinţul i-a răspuns aproape în
şoaptă, iar ea a chicotit în timp ce se îndepărta.
Cu o zi în urmă, după lecţia de istorie, ni se spusese că
această şedinţă foto era doar pentru public, dar îmi venea
greu să cred că nu exista un motiv ascuns. Cineva scrisese un
articol într-o revistă despre cum trebuie să arate o prinţesă.
Nu citisem articolul, dar Emmica şi alte fete reuşiseră să
pună mâna pe el. După spusele lor, era vorba despre Maxon
şi despre faptul că trebuia să găsească pe cineva cu o
înfăţişare aristocratică şi care ieşea bine în fotografii alături
de el, cineva care ar fi dat bine pe un timbru.
Aşa că acum eram aliniate toate în rochii crem, identice
fără mâneci, largi în talie, cu o eşarfă roşie, grea, pusă pe
umeri, şi făceam poze cu Maxon. Fotografiile aveau să fie
tipărite în aceeaşi revistă, iar echipa editorială avea să facă
un clasament. Nu mă simţeam prea bine în legătură cu asta.
Ideea că Maxon nu căuta decât un chip drăguţ mă deranjase
încă de la început. Pentru că între timp aflasem mai multe
despre el, ştiam că nu era adevărat, dar mi-am dat seama că
asta era percepţia publică despre prinţ.
Am oftat. Unele fete se plimbau prin încăpere, sporovăind
şi gustând din mâncăruri cu care nu se puteau murdări, dar
majoritatea, inclusiv eu, stăteam în jurul studioului
amenajat în Sala Mare. O tapiserie mare şi aurie, care îmi
amintea de pânzele pe care tata le folosea acasă când picta,
atârna de un perete şi se revărsa pe podea. De-o parte era
aşezată o canapea, iar de cealaltă, o coloană. În mijloc era
stema Illeei, ceea ce dădea întregii scene un aer patriotic.
Alesele mergeau pe rând pentru a fi fotografiate, iar fetele
care stăteau pe margine discutau în şoaptă despre lucrurile
care le plăceau sau nu le plăceau, şi despre ce aveau ele de
gând să facă.
Celeste s-a îndreptat spre Maxon cu ochi strălucitori şi i-a
zâmbit. Când a ajuns lângă, şi-a lipit buzele de urechea lui şi
i-a şoptit ceva. Oricare ar fi fost mesajul, Maxon a lăsat capul
pe spate, a râs, apoi a încuviinţat, fiind de acord cu micul ei
secret. Era ciudat să-l văd în ipostaza asta. Cum putea
cineva care se înţelegea atât de bine cu mine să se poarte la
fel cu o persoană ca ea?
— În regulă, domnişoară, uitaţi-vă la cameră şi zâmbiţi,
vă rog, i-a spus fotograful, iar Celeste a făcut întocmai.
S-a întors spre Maxon şi şi-a pus mâna pe pieptul lui, şi-a
înclinat capul şi a zâmbit profesionist. Părea să ştie cum să
folosească lumina în avantajul ei şi îi tot cerea lui Maxon să-
şi schimbe poziţia. În timp ce unele fete nu se grăbeau,
trăgând cât mai mult de timp – în special cele cu care el încă
nu se întâlnise –, se părea că Celeste voia să arate cât de
eficientă era.
A terminat cât ai zice peşte, iar fotograful a strigat-o pe
următoarea fată. Eram atât de preocupată să o urmăresc pe
Celeste trecându-şi degetele peste braţul lui Maxon la
sfârşitul şedinţei lor foto, încât o slujnică a trebuit să-mi
atragă atenţia pe un ton amabil că era rândul meu.
Am dat uşor din cap şi m-am concentrat asupra
următoarelor mişcări. Mi-am strâns rochia şi m-am îndreptat
spre Maxon. Privirea i-a zburat de la Celeste la mine şi,
poate că mi s-a părut mie, faţa i s-a luminat puţin.
— Bună, draga mea, a cântat.
— Nu începe, l-am avertizat, dar el a chicotit şi a întins
mâinile.
 — Stai puţin. Eşarfa ta e strâmbă.
— Nu mă surprinde.
Chestia aia blestemată era atât de grea, încât îmi aluneca
de pe umeri la fiecare pas.
— Presupun că acum e mai bine, a spus el pe un ton
glumeţ.
— În schimb, tu eşti numai bun de agăţat de tavan, i-am
servit-o, glumind pe seama medaliilor strălucitoare pe care le
purta pe piept.
Costumul lui, o versiune mai elegantă a uniformei purtate
de soldaţi, avea nişte chestii aurii pe umeri, iar o sabie îi
atârna la şold. Era un pic prea mult.
— Priviţi spre aparat, vă rog, a strigat fotograful.
Mi-am ridicat privirea şi l-am văzut nu numai pe el, dar şi
pe celelalte fete care mă urmăreau, iar asta m-a făcut să
devin nervoasă.
Mi-am şters mâinile umede de rochie şi am expirat.
— Nu fi emoţionată, mi-a şoptit Maxon.
— Nu-mi place ca toată lumea să stea cu ochii pe mine.
M-a tras foarte aproape şi mi-a pus o mână pe talie. Am
vrut să mă retrag, dar Maxon mă ţinea lipită de el.
— Uită-te la mine ca şi cum nu m-ai putea suporta, a spus
el, îngustându-şi ochii şi ţuguindu-şi buzele, ceea ce m-a
făcut să izbucnesc în râs.
Bliţul s-a declanşat exact în acel moment, surprinzându-
ne râzând.
— Vezi, a spus Maxon. Nu e atât de rău.
— Bănuiesc că nu.
După câteva minute, timp în care fotograful striga
instrucţiuni, iar Maxon îşi schimba poziţia, îmbrăţişându-mă
uşor sau lipindu-mă cu spatele de pieptul lui, m-am relaxat.
— Perfect, a spus fotograful. Putem face câteva pe
canapea?
Pe la jumătatea şedinţei am început să mă simt mai bine
şi m-am aşezat lângă Maxon în cel mai firesc mod. Din când
în când râdea de mine sau mă gâdila, făcându-mă mai întâi
să zâmbesc, apoi să izbucnesc în râs. Speram ca fotograful să
surprindă momentele când eram liniştită, altminteri şedinţa
avea să fie un dezastru.
Cu coada ochiului am observat pe cineva de pe margine
făcând un semn cu mâna, încercând să-i atragă atenţia lui
Maxon. Era un bărbat în costum care în mod clar voia să stea
de vorbă cu prinţul. Maxon a încuviinţat, dar bărbatul a
ezitat pentru că eram încă acolo.
— Nu e nicio problemă, a spus Maxon, iar bărbatul a
venit şi a îngenuncheat în faţa lui.
— Maiestatea Voastră, în Midston s-a înregistrat un atac
al rebelilor, a spus el.
Maxon a oftat şi şi-a plecat obosit capul.
— Au ars hectare întregi de lanuri şi au omorât
douăsprezece persoane.
— Unde anume în Midston?
— În vest, domnule, aproape de frontieră.
Maxon a dat uşor din cap, ca şi cum ar fi adăugat încă o
piesă într-un puzzle:
— Ce a spus tatăl meu?
— Maiestatea Voastră, regele doreşte să audă de fapt
părerea dumneavoastră.
Maxon a fost luat prin surprindere, dar după o secundă a
spus:
— Mobilizaţi trupele din sud-estul Sotei şi din Tammins.
Nu înaintaţi prea mult spre sudul Midstonului, pentru că ar
fi o pierdere de timp. Vedeţi dacă le putem da de urmă.
Bărbatul s-a ridicat şi a făcut o plecăciune:
— Prea bine, domnule.
Şi, la fel de iute cum venise, a şi plecat.
Ştiam că trebuia să ne întoarcem la fotografii, dar Maxon
nu mai părea interesat.
— Eşti bine? l-am întrebat.
Prinţul a făcut posomorât un semn cu capul:
— Mă gândeam la oamenii ăia.
— Poate că ar trebui să ne oprim, am sugerat.
A scuturat din cap, s-a îndreptat şi a zâmbit, luându-mă
de mână:
— Unul dintre lucrurile pe care trebuie să le stăpâneşti în
această profesie este capacitatea de a părea calm în orice
împrejurare. America, te rog să zâmbeşti.
M-am ridicat şi am zâmbit timid spre cameră în timp ce
fotograful apăsa într-una pe declanşator. Pe timpul acestor
ultime cadre, Maxon m-a strâns de mână, iar eu i-am
răspuns la fel. Între noi s-a creat o legătură, ceva profund şi
adevărat.
— Vă mulţumesc foarte mult. Următoarea, vă rog, a
strigat fotograful.
Când ne-am ridicat, Maxon încă mă ţinea de mână:
— Te rog să nu spui nimic. E absolut necesar să păstrezi
tăcerea.
— Desigur.
Am auzit ţăcănitul unor tocuri în apropiere şi mi-am adus
aminte că nu eram singuri şi că trebuia să plec, deşi, într-un
fel, voiam să mai rămân. Maxon m-a strâns de mână încă o
dată şi mi-a dat drumul, iar în timp ce mă îndepărtam, m-am
gândit la câteva lucruri. Era frumos să ştiu că Maxon avea
suficientă încredere în mine încât să mă lase să aflu un
secret de stat, iar pentru o clipă simţisem că fuseserăm
singuri. Apoi m-am gândit la rebeli şi la faptul că regele afla
imediat de revoltele lor, în timp ce eu trebuia să ţin pentru
mine informaţiile de acest fel. Nu prea avea noimă.
— Janelle, draga mea, a spus Maxon când următoarea
fată s-a apropiat.
Am zâmbit în sinea mea la auzul acestei dezmierdări
obosite. A coborât tonul, dar tot l-am auzit spunând:
— Înainte să uit, spune-mi, eşti liberă în după-amiaza
asta?
Am simţit un nod în stomac. Bănuiesc că era din cauza
agitaţiei şi a emoţiilor.
— Probabil că a făcut ceva îngrozitor, a insistat Amy
— Nu asta reiese din ceea ce a spus ea, a contracarat
Kriss.
Tuesday a tras-o de braţ pe Kriss:
— Mai spune o dată – ce anume a zis?
Janelle fusese trimisă acasă.
Era crucial să înţelegem această eliminare specială,
deoarece era prima care nu era cauzată de încălcarea vreunei
reguli. Făcuse ceva greşit, iar noi voiam să aflăm ce anume.
Kriss, care stătea vizavi de Janelle, o văzuse intrând şi
fusese singura persoană cu care vorbise înainte de a pleca.
Kriss a oftat şi a reluat pentru a treia oară povestea:
— Ea şi Maxon au ieşit să vâneze, dar ştiţi deja asta, a
spus ea, fluturând din mână de parcă încerca să-şi
limpezească gândurile.
Toate fetele ştiau de întâlnirea lui Janelle. După şedinţa
foto, ea povestise despre planurile ei şi ale prinţului oricui
voise s-o asculte.
— Asta a fost a doua ei întâlnire cu Maxon. E singura
care a beneficiat de două întâlniri, a spus Bariel.
— Nu, nu e singura, am murmurat eu.
Câteva fete s-au întors spre mine, confirmând spusele
mele. Era cât se poate de adevărat. Janelle era singura fată
care avusese parte de două întâlniri cu Maxon, cu excepţia
mea. Nu că eu aş fi contat.
Kriss a continuat:
— Când s-a întors, plângea. Am întrebat-o ce are, iar ea
mi-a spus că trebuie să îşi facă bagajele, pentru că Maxon i-a
cerut să plece. Am îmbrăţişat-o, deoarece era foarte supărată,
şi am vrut să ştiu ce s-a întâmplat. Mi-a zis că nu poate să-mi
spună. Nu înţeleg. Nu avem voie să spunem de ce am fost
eliminate?
— Asta nu era una dintre reguli, nu? a întrebat Tuesday.
— Mie nu mi-a spus nimeni nimic în legătură cu asta, a
replicat Amy, iar câteva fete au aprobat-o.
— A mai spus ceva? a întrebat-o Celeste.
Kriss a oftat din nou.
— A zis că aş face mai bine să am grijă ce spun. Apoi a
plecat şi a trântit uşa.
În sală s-a aşternut tăcerea, toate fetele încercând să
ghicească ce putea însemna asta.
— Probabil că l-a insultat, a spus Elayna.
— Ei bine, dacă ăsta e motivul pentru care a plecat,
atunci nu e corect, de vreme ce Maxon a spus că cineva din
încăperea asta l-a insultat prima oară când au făcut
cunoştinţă, s-a plâns Celeste.
 Fetele au început să iscodească în jur, încercând să
descopere vinovata, plănuind poate să o dea şi pe ea afară –
adică pe mine. Am aruncat. O privire agitată spre Marlee, iar
ea a salvat situaţia.
— Să fi spus ceva în legătură cu ţara? Cu politica sau ceva
de genul ăsta?
Bariel a inspirat printre dinţii încleştaţi:
— Te rog! Cât de plictisitoare să fi fost întâlnirea lor dacă
au ajuns să vorbească despre politică? A discutat cineva de
aici cu Maxon despre probleme de stat?
N-a răspuns nimeni.
— Bineînţeles că nu, a spus Bariel. Maxon nu-şi caută un
coleg de muncă, ci o soţie.
— Nu crezi că-l subestimezi? a obiectat Kriss. Nu crezi că
Maxon îşi doreşte să aibă pe cineva care să aibă idei şi
păreri?
Celeste şi-a dat capul pe spate şi a râs.
— Maxon poate conduce ţara foarte bine. E pregătit
pentru asta. În plus, are echipe de oameni care-l ajută să ia
decizii, aşa că de ce şi-ar dori ca altcineva să-i spună ce să
facă? Dacă aş fi în locul tău, aş începe să învăţ să tac. Cel
puţin până când se căsătoreşte cu tine.
Bariel s-a apropiat sfioasă de Celeste.
— Ceea ce nu se va întâmpla.
— Exact, a spus Celeste, zâmbind. De ce şi-ar bate capul
Maxon cu o zăludă din Trei când ar putea avea alături o fată
din Doi?
— Hei! a strigat Tuesday. Lui Maxon nu-i pasă de
numere.
— Bineînţeles că-i pasă, i-a răspuns Celeste ca şi cum ar
fi vorbit cu un copil. De ce crezi că toate fetele sub Patru au
plecat?
— Eu sunt încă aici, am spus, ridicând mâna. Aşa că dacă
tu crezi că ţi-ai dat seama ce fel de om e, te înşeli.
— Oh, e fata care nu ştie când să tacă, a spus Celeste pe
un ton batjocoritor.
Am strâns pumnii, încercând să mă hotărăsc dacă s-o
pocnesc sau nu. Oare asta făcea parte din planul ei? Dar
înainte să fac vreo mişcare, Silvia a dat buzna pe uşă.
— Doamnelor, a sosit poşta! a strigat ea, iar atmosfera
tensionată din încăpere s-a destins.
Eram nerăbdătoare să luăm în primire ce ne aducea. Ne
aflam la palat de mai bine de două săptămâni, şi, exceptând
cea de-a doua zi după venire, când primisem acele scrisori de
la familii, ăsta era primul contact adevărat cu cei de-acasă.
— Să vedem, a spus Silvia, verificând teancul de scrisori,
fără să aibă nici cea mai mică idee despre cearta de mai
devreme. Lady Tiny? a strigat ea în timp ce privea prin sală.
Tiny a ridicat mâna şi a făcut un pas în faţă.
— Lady Elizabeth? Lady America?
Am alergat literalmente şi am înşfăcat scrisoarea din
mâna ei. Eram disperată să primesc veşti de la ai mei. De
îndată ce am pus mâna pe plic, m-am retras într-un colţ
pentru a fi singură câteva clipe.
Dragă America,
De-abia aştept ziua de vineri! Nu pot să cred că vei vorbi
cu Gavril Fadaye! Ce norocoasă eşti!
Nu mă simţeam deloc norocoasă. A doua zi aveam să fim
faţă în faţă cu Gavril şi nu ştiam ce urma să ne întrebe.
Eram sigură că aveam să mă fac de râs în ultimul hal.
De-abia aştept să-ţi aud vocea din nou. Mi-e dor să te aud
cântând prin casă. Mama nu mai cântă, aşa că e prea linişte
de când ai plecat. Îmi vei face cu mâna în emisiune?
Cum e Alegerea? Ai multe prietene acolo? Ai vorbit cu
fetele care au plecat? Mama spune că de-acum nu mai e nicio
problemă dacă pierzi. Jumătate dintre fetele care au fost
trimise acasă sunt deja logodite cu fiii unor primari sau ai
unor celebrităţi. Zice că cineva te va lua de soţie dacă Maxon
n-o va face. Gerad speră să te căsătoreşti mai degrabă cu un
jucător de baseball decât cu un prinţ plictisitor. Dar mie nu-
mi pasă ce spune lumea. Maxon e superb!
L-ai sărutat?
Dacă l-am sărutat? De-abia făcuserăm cunoştinţă. Şi,
oricum, Maxon nu avea niciun motiv să mă sărute.
Fac pariu că sărutările lui sunt cele mai dulci din univers.
Mă gândesc că, dacă e prinţ, atunci nu poate fi altfel!
 Am atât de multe lucruri să-ţi povestesc, dar mama vrea
să mă duc să pictez. Să-mi trimiţi o scrisoare adevărată cât
mai repede. Una lungă! Cu foarte multe detalii!
Te iubesc! Cu toţii te iubim.
May
Aşadar, bărbaţii bogaţi puseseră deja ochii pe fetele
eliminate. Nu ştiusem că, dacă erai izgonită de un viitor rege,
te transformai automat într-un lucru dorit. Mă plimbam prin
sală, gândindu-mă la cuvintele lui May.
Voiam să ştiu ce se întâmplă. Mă întrebam ce anume
păţise Janelle şi eram curioasă dacă Maxon avea să se
întâlnească în acea seară cu o altă fată. Voiam neapărat să-l
văd.
Scotoceam prin minte, căutând o metodă simplă de a-i
vorbi. În timp ce mă gândeam, m-am uitat lung la hârtia din
mâinile mele.
A doua pagină a scrisorii lui May era aproape goală. În
timp ce mergeam, am rupt o bucăţică din ea. Unele fete erau
adâncite în lectura scrisorilor primite, iar altele împărtăşeau
veştile de acasă. După puţin timp de gândire, m-am oprit
lângă registrul de oaspeţi din Salonul Doamnelor şi am
ridicat stiloul.
Am mâzgălit iute pe bucăţica mea de hârtie:
Maiestatea Voastră…
Mă trag de ureche. Oricând.
Am ieşit din sală ca şi cum voiam să mă duc la baie şi am
aruncat o privire de-a lungul holului. Era gol. Am stat acolo,
aşteptând, până ce o slujnică a apărut după colţ cu o tavă de
ceai în mâini.
— Mă scuzi! am strigat-o.
Vocea mi-a răsunat pe holurile înalte.
Fata a făcut o reverenţă în faţa mea:
— Da, domnişoară?
— Te duci la prinţ?
A zâmbit:
— Da, domnişoară.
— Vrei, te rog, să-i duci asta din partea mea?
I-am întins bileţelul împăturit.
 — Sigur că da, domnişoară!
L-a luat nerăbdătoare şi s-a îndepărtat, cu un pas dintr-
odată mai sprinten. N-aveam nicio îndoială că avea să-l
citească îndată ce ieşea din raza mea vizuală, dar mă
simţeam în siguranţă la gândul că scrisesem un mesaj codat.
Holurile mi se păreau captivante, oricare dintre ele fiind
mai împodobit decât toată casa mea. Tapetul, oglinzile cu
rame de aur, vazele uriaşe cu flori proaspete – toate erau
extrem de frumoase. Covoarele erau mari şi imaculate,
ferestrele străluceau, iar tablourile de pe pereţi erau
incredibil de frumoase.
Unele dintre ele erau pictate de artişti pe care îi
cunoşteam – ca van Gogh şi Picasso. Mai erau acolo şi
fotografii ce înfăţişau clădiri pe care le mai văzusem şi
înainte. Una era cu legendara Casă Albă. Îmi doream să o
văd, chiar dacă prin comparaţie, bazându-mă pe ceea ce
citisem şi văzusem în vechea carte de istorie, palatul regelui
era mult mai mare şi mai luxos.
Am mai făcut câţiva paşi şi am dat de un portret al
familiei regale. Părea vechi; Maxon era mai scund decât
mama lui. Acum o întrecea cu mult în înălţime.
De când mă aflam aici, nu-i văzusem împreună decât
seara, la cină, şi la transmisiunile Actualităţilor din Illeá.
Erau nişte persoane foarte rezervate? Le displăcea oare
prezenţa acestor fete străine care se aflau în casa lor?
Formau o familie doar din pricina sângelui şi a îndatoririlor?
Nu ştiam ce să cred despre această familie invizibilă.
— America?
M-am întors. Maxon venea spre mine în pas alergător.
Parcă îl vedeam pentru prima oară.
Îşi dăduse jos sacoul şi îşi suflecase mânecile cămăşii
albe. Nodul cravatei albastre era lărgit, iar părul care îi era
mereu pieptănat pe spate sălta uşor în timp ce se apropia de
mine. În comparaţie cu persoana în uniformă de la şedinţa
foto, părea mai copilăros, mai real.
Am înlemnit. Maxon a venit lângă mine şi m-a apucat de
încheieturile mâinilor.
— Eşti bine? Ce s-a întâmplat? m-a întrebat.
 Ce s-a întâmplat?
— Nimic. Sunt bine, i-am răspuns.
Maxon a expirat. Mi-am dat seama că îşi ţinuse
respiraţia.
— Slavă Domnului! Când am primit biletul tău, am crezut
că ţi-e rău sau că familiei tale i s-a întâmplat ceva.
— Oh! Nu. Maxon, îmi cer scuze. Acum îmi dau seama că
n-a fost o idee bună. Doar că nu ştiam dacă vei veni la cină şi
voiam să te văd.
— Da? De ce? m-a întrebat.
Mă privea cercetător, ca şi cum ar fi încercat să se asigure
că eram teafără şi nevătămată.
— Pur şi simplu voiam să te văd.
Maxon s-a oprit. Pe faţă i se citea uimirea:
— Pur şi simplu voiai să mă vezi?
Părea fericit şi surprins.
— Nu fi şocat. De obicei, prietenii petrec destul de mult
timp împreună.
Tonul meu sugera că era un lucru normal.
— Ah! Eşti supărată pe mine pentru că am fost ocupat
toată săptămâna, nu? Nu voiam să neglijez prietenia noastră,
America.
Acum trecuse la tonul oficial.
— Nu, nu simt supărată. Pur şi simplu îţi explicam. Pari
ocupat. Întoarce-te la treabă, ne vedem când eşti liber.
Am observat că încă mă ţinea de încheieturi.
— De fapt, te superi dacă mai stau câteva minute? Sus
are loc o întrunire în care se discută bugetul, iar eu urăsc
astfel de reuniuni.
Fără să aştepte să-i răspund, Maxon m-a condus spre o
canapea mică şi pluşată de sub o fereastră, iar eu am chicotit
când ne-am aşezat.
— Ce e aşa de amuzant?
— Tu, am spus, zâmbind. E drăguţ să te văd sâcâit de
îndatoririle tale. În orice caz, ce e atât de rău cu şedinţele
alea?
— Oh, America! a spus el, uitându-se din nou la mine. Se
învârt în jurul cozii. Tata face o treabă bună calmându-i pe
consilieri, dar e foarte greu să îndrumi comitetele în direcţii
precise. Mama îi spune mereu tatei să ofere mai mult şcolilor
– crede că şansele de a deveni infractor sunt mult mai mici
dacă ai o educaţie adecvată, iar eu sunt de acord cu ea –, dar
tata nu are niciodată suficientă putere pentru a-i determina
să ia din alte sectoare unde s-ar putea descurca foarte bine cu
fonduri mai mici. Chestia asta mă înfurie! Şi pentru că nu
sunt eu cel care conduce, părerea mea e dată la o parte cu
foarte mare uşurinţă.
Maxon şi-a pus coatele pe genunchi, sprijinindu-şi capul
în mâini. Părea obosit.
Puteam întrezări acum o parte din lumea lui Maxon, cu
toate că era la fel greu de înţeles ca întotdeauna. Cum să
respingi cererea viitorului tău suveran?
— Îmi pare rău. Dar priveşte partea bună a lucrurilor –
pe viitor, părerea ta va conta mai mult, i-am spus,
mângâindu-l pe spate în încercarea de a-l încuraja.
— Ştiu. Mereu îmi spun asta. Dar e atât de frustrant! Am
putea schimba lucrurile acum dacă m-ar asculta.
Nu-l auzeam prea bine pentru că lăsase capul în jos.
— Ei bine, nu te descuraja prea tare. Intuiţia mamei tale
e corectă, dar nu cred că educaţia va rezolva toate
problemele.
Maxon a înălţat capul:
— Ce vrei să spui?
Suna mai mult ca o acuzaţie. Şi avea dreptate. Îşi
susţinea ideea din toată inima, iar eu tocmai o demolasem.
Am dat înapoi:
— Păi, în comparaţie cu lecţiile tale private, cei din Şase
şi Şapte au parte de un sistem educaţional groaznic. Cred că
nişte profesori mai buni sau nişte condiţii mai bune i-ar ajuta
mult. Ce să mai spun de cei din Opt? Nu sunt ei responsabili
pentru cele mai multe dintre infracţiuni? Nu primesc niciun
fel de educaţie. Cred că, dacă ar simţi că au ceva, orice, asta
i-ar încuraja. În plus…
M-am oprit. Nu ştiam dacă cineva care crescuse în puf
putea înţelege ce avem să spun mai departe.
— Maxon, ţi-a fost vreodată foame? Nu mă refer la pofta
de mâncare dinaintea uneia dintre cele trei mese – ai
flămânzit vreodată? Dacă n-ai avea nimic de mâncare,
pentru tine sau părinţi, şi ai şti că ai putea mânca numai
dacă ai putea lua de la alţi oameni care au zilnic mai mult
decât ai putea avea tu în toată viaţa… ce ai face? Dacă
familia s-ar baza pe tine, ce ai face pentru persoanele iubite?
A tăcut pentru o clipă. Înainte – când vorbiserăm despre
slujnicele mele pe durata atacului – căzuserăm oarecum de
acord asupra diferenţelor dintre noi. Ăsta era un subiect de
discuţie mult prea delicat, şi-mi dădeam seama că dorea să-l
evite.
— America, nu spun că unii oameni nu trec prin perioade
dificile, dar furtul e…
— Maxon, închide ochii.
— Poftim?
— Închide ochii.
S-a încruntat, dar mi-a dat ascultare. Am aşteptat până i-
a închis, iar faţa i s-a relaxat. Apoi i-am spus:
— Undeva în palat se află o femeie care va fi soţia ta.
Am văzut apărându-i pe chip un zâmbet plin de speranţă.
— Poate că încă nu ştii cine e, dar gândeşte-te la fetele
din sala aia. Imaginează-ţi-o pe cea care te iubeşte cel mai
mult. Imaginează-ţi-o pe „draga ta”.
Îşi ţinea una dintre mâini pe canapea lângă a mea şi mi-a
atins degetele preţ de o clipă. M-am ferit de atingere.
— Scuze, a murmurat el, privind spre mine.
— Ţine ochii închişi!
A chicotit, dar s-a conformat.
— Imaginează-ţi că fata asta depinde de tine. Vrea să o
preţuieşti şi să o faci să se simtă ca şi cum Alegerea nici
măcar n-a avut loc. Ca şi cum dac-ai fi fost lăsat de unul
singur în mijlocul ţării pentru a bate din uşă-n uşă, şi tot ea
ar fi fost cea pe care ai fi găsit-o. Ea va fi mereu cea pe care
ai alege-o.
Zâmbetul lui optimist a început să pălească.
— Are nevoie de mâncare şi protecţie. Şi dacă veţi ajunge
până într-acolo încât să nu mai aveţi nimic de mâncare şi n-
ai putea nici măcar să dormi din cauza stomacului ei care
chiorăie…
— Opreşte-te!
Maxon s-a ridicat imediat. A făcut câţiva paşi, apoi a
încremenit, fără să mă privească.
Mă simţeam puţin ciudat. Nu îmi dădusem seama că mica
mea demonstraţie avea să-l supere atât de tare.
— Scuze, am şoptit.
A clătinat din cap, dar a continuat să privească peretele.
După o clipă, s-a întors. Ochii lui îi căutau pe ai mei, trişti şi
întrebători.
— Chiar aşa e? m-a întrebat.
— Ce anume?
— Acolo, afară… chiar se întâmplă lucruri de genul ăsta?
Există oameni care flămânzesc?
— Maxon, eu…
— Spune-mi adevărul!
Făcuse gura pungă.
— Da. Se întâmplă. Ştiu familii unde oamenii renunţă la
porţia lor pentru copii sau pentru fraţi. Ştiu un băiat care a
fost biciuit în piaţă pentru că a furat mâncare. Uneori, când
eşti disperat, faci lucruri necugetate.
— Un băiat? Câţi ani avea?
— Nouă, am spus, înfiorându-mă.
Încă îmi aminteam cicatricele de pe spatele micuţ al lui
Jemmy, iar Maxon s-a îndreptat de parcă le-ar fi simţit el
însuşi.
— Tu – şi-a dres vocea – ai flămânzit vreodată?
Mi-am plecat capul, fapt care m-a dat de gol. Nu voiam să
vorbesc despre asta.
— Cât de rău?
— Maxon, răspunsul la întrebarea asta nu va face decât
să te supere şi mai tare.
— Probabil, a spus el, scuturând din cap şi privindu-mă
serios. Dar de-abia acum încep să-mi dau seama cât de
puţine lucruri ştiu despre ţara mea. Te rog.
Am oftat:
— Au fost perioade când nu aveam ce să mâncăm. De cele
mai multe ori când trebuia să alegem, păstram mâncarea şi
renunţam la curentul electric. Cea mai rea situaţie prin care
am trecut a avut loc acum câţiva ani, de Crăciun. Era foarte
frig în casă, aşa că ne-am pus mai multe haine pe noi, dar tot
scoteam aburi în timp ce vorbeam. May nu înţelegea de ce nu
făceam schimb de cadouri. Ca o regulă generală, la mine
acasă nu există niciodată resturi de mâncare. Cineva
întotdeauna doreşte o a doua porţie.
L-am văzut cum se albeşte, şi, pentru că nu voiam să-l
supăr şi mai mult, m-am gândit să-i prezint lucrurile într-o
lumină pozitivă:
— Ştiu că cecurile pe care le-am primit în ultimele
săptămâni ne-au ajutat cu adevărat, iar familia mea ştie cum
să economisească banii. Sunt sigură că i-au pus deoparte ca
să le ajungă pentru o perioadă lungă de timp. Ai făcut foarte
multe lucruri pentru noi, Maxon.
Am încercat să-i zâmbesc din nou, dar expresia lui a
rămas neschimbată.
— Doamne Dumnezeule! Când ai spus că eşti aici doar
pentru mâncare, nu glumeai, nu? m-a întrebat el, clătinând
din cap.
— Zău, Maxon, în ultima vreme ne-am descurcat destul
de binişor. Eu…
Dar nu am putut să termin propoziţia. Maxon s-a apropiat
şi m-a sărutat pe creştet:
— Ne vedem la cină.
În timp ce se îndepărta, şi-a îndreptat cravata.

Capitolul 18

Maxon spusese că ne vom vedea la cină, dar nu a apărut

la masă. Regina a intrat singură. Când s-a aşezat, noi am
făcut nişte plecăciuni graţioase, iar apoi ne-am aşezat.
Am aruncat o privire prin sală şi am văzut scaunul lui
Maxon gol. Atunci am presupus că era la o întâlnire
romantică, dar nu lipsea nicio fată.
Îmi petrecusem după-amiaza gândindu-mă la ce îi
spusesem lui Maxon. Nu era de mirare că până acum nu
avusesem prieteni. Nu stăteam deloc bine la capitolul ăsta.
 Tocmai atunci, Maxon şi regele au intrat în sală. Maxon
îmbrăcase din nou sacoul, dar părul îi era răvăşit într-un
mod drăguţ. Era prins într-o conversaţie cu tatăl său. Ne-am
grăbit să ne ridicăm. Discuţia lor era animată. Prinţul
gesticula pentru a sublinia anumite lucruri, iar regele dădea
din cap, aprobând cuvintele fiului său, cu toate că părea
puţin supărat. Când au ajuns la masa principală, regele
Clarkson l-a bătut uşor pe spate, având o expresie fermă.
Dar în momentul în care s-a întors cu faţa spre noi, regele
a fost deodată cuprins de entuziasm:
— Oh, Dumnezeule! Vă rog să vă aşezaţi, doamnelor.
A sărutat-o pe regină pe creştet şi s-a aşezat.
Maxon a rămas în picioare:
— Doamnelor, am un anunţ de făcut.
Toţi ochii erau pe el. Oare ce avea să ne spună?
— Ştiu că pentru participarea voastră în Alegere vi s-a
promis că veţi fi recompensate.
Vocea îi era extrem de autoritară, aşa cum o mai auzisem
doar o singură dată – în noaptea când mă lăsase în grădină.
Era mult mai atractiv când îşi folosea poziţia pentru ceva
important.
— În orice caz, au fost efectuate câteva schimbări
monetare. Dacă v-aţi născut în Doi sau în Trei, nu veţi mai fi
finanţate. Fetele din Patru şi Cinci vor continua să
primească recompensele, cu singura diferenţă că sumele vor
fi ceva mai mici decât până acum.
Am văzut că unele fete erau şocate de această veste. Banii
reprezentau, de asemenea, o miză în această competiţie.
Celeste, de pildă, scotea flăcări pe nas. Bănuiesc că atunci
când ai mulţi bani eşti obişnuit să îi aduni. Iar gândul că
cineva ca mine tot avea să primească ceva probabil că o
enerva groaznic.
— Îmi cer scuze pentru această situaţie, dar voi explica
mâine pe larg la Actualităţi despre ce este vorba. Vreau să
mai ştiţi că nu este negociabilă. Dacă are cineva o problemă
cu acest nou aranjament şi nu mai doreşte să participe, poate
pleca imediat după cină.
S-a aşezat şi a început să vorbească din nou cu regele,
care părea mult mai interesat de mâncarea din faţă decât de
cuvintele lui. Eram puţin tristă la gândul că ai mei vor avea
mai puţini bani, dar cel puţin aveam să primim ceva. Am
încercat să-mi văd de mâncare, dar doream să aflu mai
multe, şi nu eram singura. În sală era rumoare.
— Ce crezi că înseamnă asta? a întrebat Tiny în şoaptă.
— Poate că e un test, s-a băgat Kriss. Fac pariu că unele
fete s-au înscris doar pentru bani.
În timp ce o ascultam, am văzut-o pe Fiona înghiontind-o
pe Olivia şi dând din cap în direcţia mea. M-am întors iute,
ca să nu creadă că le-am văzut.
Fetele elaborau teorii peste teorii, dar eu nu-l slăbeam din
ochi pe Maxon. Am încercat să-i captez atenţia pentru a mă
trage de ureche, dar nu s-a uitat deloc la mine.
Eu şi Mary eram singure în camera mea. În seara asta
aveam să-l înfrunt pe Gavril – şi restul naţiunii – la
Actualităţile din Illeá. Fără să le mai pun la socoteală pe
celelalte fete care aveau să fie prezente pe toată durata
emisiunii, făcând schimburi de priviri şi criticând în sinea lor
totul. Eram foarte agitată. Mă foiam enervată în timp ce
Mary mă bombarda cu întrebări, lucruri pe care ea credea că
publicul ar dori să le ştie.
Îmi plăcea viaţa la palat? Care era cel mai romantic lucru
pe care-l făcuse Maxon pentru mine? îmi era dor de familia
mea? îl sărutasem deja pe Maxon?
Am privit-o lung pe Mary după ultima întrebare. Până
atunci răspunsesem fără să mă gândesc prea mult. Dar mi-
am dat seama că acum era doar curioasă. O dovedea
zâmbetul de pe faţa ei.
— Doamne Dumnezeule, nu!
Am încercat să par supărată, dar era prea amuzant. Am
sfârşit prin a zâmbi încurcată. Iar asta a făcut-o pe Mary să
chicotească.
— Oh, ce-ar fi… să mergi şi să cureţi ceva?
A început imediat să râdă, dar înainte să-i pot spune să se
oprească, Anne şi Lucy au dat buzna pe uşă, aducând cu ele o
husă de haine.
Lucy era mai însufleţită decât o văzusem vreodată, iar
Anne încerca să-şi astâmpere entuziasmul.
— Ce-i cu asta? am întrebat în timp ce Lucy s-a oprit în
faţa mea pentru a face o reverenţă veselă.
— Domnişoară, am terminat rochia dumneavoastră
pentru Actualităţi, a răspuns ea.
Am ridicat din sprâncene:
— Una nouă? Cea albastră din şifonier ce are? Din câte
ştiu, tocmai aţi terminat-o. Îmi place foarte mult.
Fetele au făcut un schimb de priviri.
— Ce-aţi făcut? le-am întrebat, arătând spre husa pe care
Anne tocmai o atârna pe cuierul de lângă oglindă.
— Domnişoară, mai vorbim şi noi cu celelalte slujnice.
Auzim o mulţime de lucruri, a început Anne. Am aflat că
dumneavoastră şi Lady Janelle sunteţi singurele care s-au
întâlnit de mai multe ori cu Majestatea Sa, şi, din câte am
înţeles, între dumneavoastră şi prinţ ar putea exista o
legătură.
— Cum aşa? am întrebat.
— Din câte-am auzit, a continuat Anne, motivul pentru
care i s-a cerut lui Lady Janelle să plece e faptul că a spus
anumite lucruri urâte despre dumneavoastră. Prinţul n-a
fost de acord cu ea şi a trimis-o acasă imediat.
— Poftim?
Mi-am dus mâna la gură, încercând să-mi ascund şocul.
— În mod cert sunteţi preferata dânsului, domnişoară.
Aproape toată lumea crede asta.
Lucy a oftat fericită.
— Cred că nu aţi auzit bine, le-am spus.
Anne a ridicat din umeri zâmbind, fără să mă ia în seamă.
Apoi mi-am amintit de unde pornise discuţia:
— Şi ce are asta de-a face cu rochia mea?
Mary s-a dus lângă Anne şi a început să tragă de
fermoarul husei, scoţând la iveală o minunată rochie roşie
care sclipea în lumina slabă ce se strecura pe fereastră.
— Oh, Anne! am spus, captivată de-a dreptul. Te-ai
întrecut pe tine însăţi.
— Vă mulţumesc, domnişoară, a spus ea, înclinând capul.
Dar să ştiţi că am lucrat toate la ea.
 — E frumoasă. Dar tot nu înţeleg ce are asta de-a face cu
ceea ce mi-aţi spus.
Mary a scos rochia din husă, a scuturat-o, iar Anne a
continuat:
— Aşa cum am spus, multă lume din palat crede că
dumneavoastră sunteţi preferata prinţului. El vorbeşte
frumos despre dumneavoastră şi vă caută compania. Şi se
pare că şi celelalte fete au observat asta.
— Ce vrei să spui?
— Mergem să coasem rochiile în atelierul de jos, care e
prevăzut cu un depozit de materiale şi cu un loc unde se face
încălţămintea. Ne întâlnim acolo cu celelalte slujnice şi de la
ele ştim că pentru seara asta toate fetele au cerut rochii
albastre. Cum dumneavoastră purtaţi zilnic această culoare,
se pare că celelalte concurente încearcă să vă copieze.
— E adevărat, a intervenit Lucy. Lady Tuesday şi Lady
Natalie nu şi-au pus deloc bijuterii azi. La fel ca
dumneavoastră.
— Şi cele mai multe fete cer rochii mai simple, ca acelea
care vă plac dumneavoastră, a spus Mary.
— Asta tot nu explică de ce mi-aţi făcut o rochie roşie.
— Pentru a vă scoate în evidenţă, desigur, a răspuns
Mary. Oh, Lady America, dacă dânsul chiar vă place, trebuie
să fiţi diferită. Aţi fost atât de generoasă cu noi, în special cu
Lucy!
Am privit-o pe Lucy, care a scuturat din cap, aprobând.
Apoi a continuat:
— Dumneavoastră… dumneavoastră sunteţi suficient de
bună pentru a fi prinţesă. Veţi fi minunată.
Căutam o modalitate de a ieşi din asta. Nu-mi plăcea să
fiu în centrul atenţiei.
— Dacă e adevărat? Dacă Maxon mă place pentru că nu
mă consideră la fel de importantă precum celelalte fete, iar
voi mă îmbrăcaţi cu aşa ceva şi stricaţi totul?
— Fiecare fată trebuie să strălucească din când în când. Îl
cunoaştem pe Maxon aproape de când s-a născut şi ştim că i-
ar plăcea rochia asta.
Anne vorbea cu atâta convingere, încât mi-am dat seama
că nu mai puteam face nimic.
Nu ştiam cum să le explic că biletele trimise de el, că
timpul petrecut împreună nu însemnau mai mult de o simplă
prietenie. Nu le puteam spune. Le-aş fi distrus fericirea, şi, în
plus, dacă voiam să rămân la palat, trebuia să continuu cu
acest spectacol. Şi chiar voiam să stau aici. Voiam cu
adevărat.
— Bine, haideţi s-o probăm, am capitulat cu un oftat.
Lucy sărea în sus de bucurie, până când Anne i-a
reamintit că nu se cuvenea. Mi-am tras rochia mătăsoasă pe
mine, iar ele au cusut-o în câteva locuri în care nu reuşiseră
să termine. Mary mi-a aranjat cu mâini dibace părul în mai
multe feluri pentru a vedea care s-ar potrivi mai bine cu
rochia, şi într-o jumătate de oră eram gata.
În acea seară, studioul fusese amenajat puţin diferit
pentru emisiune. Tronurile familiei regale erau puse într-o
parte, ca întotdeauna, iar scaunele noastre se aflau în partea
opusă. Pupitrul fusese scos din mijloc, creând loc pentru două
scaune înalte. Pe unul dintre ele se afla un microfon pe care
trebuia să îl folosim atunci când vorbeam cu Gavril. Mi s-a
făcut rău numai gândindu-mă la el.
După cum mi se spusese, sala era plină de rochii în
diferite nuanţe de albastru. Unele dintre ele se apropiau mai
mult de verde, altele de violet, dar era clar că exista o temă.
Mă simţeam nelalocul meu. Am văzut-o pe Celeste şi m-am
decis să stau departe de ea până când aveam să ne aşezăm.
Kriss şi Natalie au trecut pe lângă mine, verificându-şi
machiajul pentru ultima oară. Păreau puţin nefericite, cu
toate că uneori era greu să spui care era stare de spirit a lui
Natalie. Kriss arăta puţin diferit faţă de celelalte fete. Rochia
ei albastră bătea în alb, ca şi cum nişte ţurţuri de gheaţă s-ar
fi aplecat spre podea.
— America, arăţi uimitor, a spus ea pe un ton care mai
mult mă acuza decât mă complimenta.
— Mersi. Rochia ta e superbă.
Şi-a trecut mâna peste piept, îndreptând nişte cute
imaginare:
— Da, şi mie îmi place.
 Natalie şi-a trecut degetele peste una dintre mânecile
scurte ale rochiei mele:
— Din ce material e făcută? Va străluci cu adevărat în
lumină.
— Habar nu am. Noi, cei din Cinci, nu primim prea multe
lucruri drăguţe, am spus, ridicând din umeri.
Am aruncat o privire materialului. Mai avusesem cel
puţin o rochie făcută din acelaşi tip de material, dar nu-mi
bătusem capul să-i aflu numele.
— America!
Mi-am ridicat privirea şi am văzut-o pe Celeste stând
lângă mine. Zâmbind.
— Celeste.
— Poţi veni cu mine pentru o clipă? Am nevoie de puţin
ajutor.
Fără să aştepte vreun răspuns, m-a tras de lângă Kriss şi
Natalie şi m-a dus după cortina albastră şi grea care
reprezenta decorul studioului.
— Scoate-ţi rochia! mi-a ordonat ea în timp ce îşi desfăcea
fermoarul rochiei sale.
— Poftim?
— Vreau rochia ta. Dă-ţi-o jos. Ahh! Dracu’ să te ia de
fermoar! a spus ea, încercând să-şi scoată rochia.
— N-am să-mi scot rochia, am spus, dând să plec.
Dar n-am reuşit să ajung prea departe, pentru că Celeste
şi-a vârât unghiile în braţul meu şi m-a tras înapoi.
— Au! am ţipat eu, apucându-mă de braţul rănit.
Se părea că aveam să rămân cu semne, dar fără sânge.
— Taci! Scoate-ţi rochia! Acum!
Am rămas acolo, uitându-mă urât, dar refuzând să-i fac
pe plac. Celeste trebuia să treacă peste faptul că nu era
buricul pământului.
— Aş putea să ţi-o scot eu, dacă vrei, a spus ea pe un ton
rece.
— Nu mi-e frică de tine, Celeste, am spus, încrucişându-
mi braţele peste piept. Rochia asta a fost făcută pentru mine,
şi o voi purta. Data viitoare când îţi alegi hainele, poate că ar
trebui să încerci să fii tu însăţi, nu să mă imiţi pe mine. Ah,
stai, dar poate că atunci Maxon va vedea cât de îngâmfată
eşti şi te va trimite acasă, nu?
Fără să şovăie, s-a întins spre mine şi mi-a rupt o mânecă,
după care a plecat. Am icnit de furie, dar eram prea
împietrită ca să mai fac ceva. M-am uitat în jos şi am văzut o
bucată de material atârnând patetic în faţa mea. Am auzit-o
pe Silvia strigând să ne aşezăm, aşa că am ieşit de după
cortină cât de demn am putut.
Marlee îmi păstrase un loc lângă ea, şi când m-am
apropiat i-am văzut privirea şocată.
— Ce s-a întâmplat cu rochia ta? a şoptit ea.
— Celeste, i-am explicat, dezgustată.
Emmica şi Samantha, care stăteau în faţa noastră, s-au
întors spre noi.
— Ţi-a rupt rochia? a întrebat Emmica.
— Da.
— Du-te şi spune-i lui Maxon, a stăruit ea. Fata aia e un
coşmar.
— Ştiu, i-am spus oftând. Data viitoare când îl văd, îi voi
spune.
Samantha părea tristă.
— Cine ştie când se va întâmpla asta? Credeam că vom
petrece mai mult timp cu el.
— America, ridică mâna, mi-a cerut Marlee.
Cu pricepere, mi-a aranjat mâneca sfâşiată prinzând-o
sub rochie, în timp ce Emmica rupea câteva fire care se
vedeau urât. După ce au terminat, nu-ţi mai puteai da seama
că i se întâmplase ceva. Cât despre urmele lăsate de unghiile
lui Celeste, ei bine, erau pe braţul stâng, departe de camera
de filmat.
Venise timpul să începem. Gavril îşi răsfoia notiţele în
momentul în care familia regală a intrat în cele din urmă în
studio. Maxon era îmbrăcat într-un costum albastru-închis,
purtând pe rever o insignă cu stema naţională. Părea calm.
— Bună seara, doamnelor, a spus el pe un ton vesel,
zâmbindu-ne.
Imediat s-a auzit un cor de „Maiestate” şi „Alteţă”.
— Vreau să ştiţi că mai întâi voi face un scurt anunţ, iar
apoi îl voi prezenta pe Gavril. Va fi o schimbare interesantă;
întotdeauna mă prezintă el pe mine.
A chicotit, şi noi la fel.
— Ştiu că unele dintre voi sunteţi, probabil, nervoase, dar
n-aveţi de ce. Vă rog, pur şi simplu fiţi voi însevă. Oamenii
vor să vă cunoască aşa cum sunteţi.
S-a uitat la mine de câteva ori în timp ce vorbea, dar
niciodată suficient de mult cât să-l citesc. N-a părut să
observe rochia. Slujnicele mele aveau să fi dezamăgite.
S-a îndreptat spre pupitru, strigând peste umăr:
— Succes!
Mi-am dat seama că se întâmpla ceva. Bănuiam că
anunţul lui era legat de ceea ce ne spusese cu o zi în urmă,
dar tot nu-mi puteam da seama ce anume. Micul lui secret
mi-a captat toată atenţia, aşa că nu mai eram deloc
emoţionată. M-am simţit bine când a început imnul, iar
camera de filmat a fost îndreptată spre Maxon. Urmărisem
Actualităţile de mică. Maxon nu se mai adresase niciodată
cetăţenilor, nu aşa. Mi-aş fi dorit să-i spun şi eu „Succes”.
— Bună seara, doamnelor şi domnilor din Illeá. Ştiu că e o
seară emoţionantă pentru noi toţi, deoarece vom face în
sfârşit cunoştinţă cu cele douăzeci şi cinci de tinere care au
rămas în Alegere. Nu vă pot spune cât de entuziasmat simt
că le veţi cunoaşte. Sunt sigur că veţi fi de acord cu mine că
una dintre aceste tinere minunate va fi într-o zi o
conducătoare şi o prinţesă perfectă. Dar, înainte să trecem la
asta, aş dori să fac public un nou proiect foarte important
pentru mine, proiect la care lucrez în prezent. Cunoscându-le
pe aceste domnişoare, am aflat multe lucruri despre lumea
de dincolo de palat, o lume pe care arareori reuşesc să o văd.
Mi s-au spus multe lucruri frumoase care se petrec, dar, de
asemenea, am aflat şi despre lucrurile neplăcute, de
neimaginat. Vorbind cu aceste tinere, am ajuns să înţeleg
importanţa oamenilor de dincolo de aceste ziduri. Am aflat
despre suferinţele unor oameni din castele inferioare şi
intenţia mea este să fac ceva în legătură cu acest lucru.
Poftim?
— Va dura cel puţin trei luni până ce voi reuşi să pun pe
picioare acest proiect, dar în preajma noului an, în fiecare
Oficiu Local de Servicii Provinciale vor fi trimise ajutoare
constând în alimente. Toţi cetăţenii din Cinci, Şase, Şapte şi
Opt vor putea merge acolo în fiecare seară pentru o masă
hrănitoare gratuită. Vă rog să ţineţi cont că aceste tinere
doamne din faţa dumneavoastră şi-au sacrificat toată
recompensa sau o parte din ea pentru a susţine acest
program important. Poate că acest ajutor nu va dura pentru
totdeauna, dar vom încerca să-l oferim atât timp cât va fi
posibil.
Am încercat să-mi reprim recunoştinţa şi emoţia
copleşitoare din piept, dar câteva lacrimi tot au curs. Eram
conştientă că aveam să-mi stric machiajul, dar asta nu mai
era o prioritate.
— Niciun bun conducător nu-şi poate lăsa oamenii să
flămânzească. Cea mai mare parte din Illeá e compusă din
castele inferioare, iar noi i-am neglijat prea mult timp pe
aceşti oameni. De aceea am iniţiat acest proiect şi vă cer
tuturor să fiţi alături de mine. Cei din Doi, Trei, Patru…
vreau să vă spun că drumurile pe care mergeţi nu se
asfaltează singure. Casele voastre nu sunt curăţate prin
magie. Asta este şansa dumneavoastră de a accepta adevărul
printr-o donaţie făcută la Oficiul Local de Servicii
Provinciale.
A tăcut preţ de o clipă, după care a continuat:
— Aţi fost binecuvântaţi prin naştere şi e timpul să
mulţumiţi pentru acest dar. Voi reveni cu noutăţi pe măsură
ce proiectul avansează şi vă mulţumesc tuturor pentru
atenţie. Dar acum, haideţi să trecem la adevăratul motiv
pentru care aţi deschis televizoarele în această seară.
Doamnelor şi domnilor, Gavril Fadaye!
Spectatorii din sală au aplaudat, cu toate că nu toată
lumea era entuziasmată în legătură cu anunţul lui Maxon.
De pildă, regele aplauda, dar nu părea încântat, cu toate că
regina strălucea de mulţumire. Consilierii nu ştiau încă dacă
ajutorul era o idee bună sau proastă.
— Maiestatea Voastră, vă mulţumesc foarte mult! a
anunţat Gavril când a intrat în studio. V-aţi descurcat de
minune. Dacă toată treaba asta cu monarhia nu merge, ar
trebui să vă gândiţi la o carieră în televiziune.
Maxon a râs cu poftă în timp ce se îndrepta spre scaunul
lui. Camerele de filmat erau acum fixate pe Gavril, dar eu
mă uitam la Maxon şi la părinţii lui. Nu înţelegeam de ce
reacţiile lor erau diferite.
— Doamnelor şi domnilor, v-am pregătit ceva frumos! În
această seară vom sta de vorbă, pe rând, cu toate aceste
domnişoare. Ştim că sunteţi nerăbdători se faceţi cunoştinţă
cu ele şi să aflaţi cum stau lucrurile, aşa că în seara asta…
pur şi simplu vom pune întrebări! Să începem cu – Gavril s-a
uitat la foile din mâna lui – domnişoara Celeste Newsome din
Clermont!
Celeste s-a ridicat de pe scaunul ei din primul rând şi a
coborât cu un mers şerpuit treptele. Înainte să se aşeze pe
scaun, l-a sărutat pe Gavril pe ambii obraji. Interviul ei a fost
previzibil, la fel şi cel al lui Bariel. Au încercat să fie sexy,
aplecându-se în faţă de cât mai multe ori, astfel încât
cameramanii să ia prim-planuri cu decolteurile lor. Totul
părea fals. Le-am urmărit feţele pe monitoare în timp ce îl
priveau într-una pe Maxon şi-i făceau ochi dulci. Uneori, de
pildă când Bariel încercase să-şi umezească uşor buzele, eu şi
Marlee ne uitam una la alta, apoi trebuia să ne mutăm
privirile, ca să nu izbucnim în râs.
Unele fete au fost mult mai calme. Vocea lui Tiny era pe
potriva numelui şi părea să se facă tot mai mică pe măsură
ce interviul progresa. Dar ştiam că era drăguţă şi speram că
Maxon n-avea s-o dea afară doar pentru că nu era o bună
oratoare. Emmica a fost dezinvoltă, la fel şi Marlee, singura
diferenţă constând în faptul că Marlee vorbea din ce în ce
mai tare când se entuziasma.
Gavril punea o mulţime de întrebări, însă existau două pe
care le adresa tuturor: „Ce părere ai despre prinţul Maxon?”
şi „Tu eşti fata care a ţipat la el?”. Nu eram nerăbdătoare să
spun întregii ţări că eu eram cea care îl făcuse cu ou şi cu oţet
pe viitorul rege. Slavă Domnului că toată lumea ştia că mă
comportasem în felul ăsta doar o singură dată.
Toate fetele erau mândre când spuneau că nu ele erau
cele care ţipaseră la el. Apoi spuneau că Maxon era drăguţ.
Cam ăsta era cuvântul rostit de toată lumea: drăguţ. Celeste
a spus că era superb. Bariel a spus că era puternic în mod
discret, ceea ce mie mi s-a părut înfiorător. Câteva fete au
fost întrebate dacă au fost sărutate de Maxon. Toate s-au
îmbujorat şi au spus că nu. După cel de-al treilea sau al
patrulea nu, Gavril s-a întors spre Maxon.
— Nu aţi sărutat-o pe niciuna? a întrebat el, şocat.
— Sunt aici doar de două săptămâni! Ce fel de bărbat
crezi că sunt? i-a răspuns Maxon.
A spus-o pe un ton vesel, dar părea puţin jenat. Mă
întrebam dacă sărutase vreodată pe cineva.
Samantha tocmai spusese că se simţea de minune aici,
când Gavril m-a chemat. Celelalte fete au aplaudat când m-
am ridicat, aşa cum procedaserăm pentru toate celelalte. I-
am oferit lui Marlee un zâmbet nervos. Eram atentă la
picioare în timp ce mergeam, dar când m-am aşezat pe scaun,
mi-a fost uşor să-l privesc pe Maxon peste umărul lui Gavril.
Mi-a făcut cu ochiul când am luat microfonul. M-am simţit
imediat mai liniştită. Nu trebuia să concurez cu nimeni,
deoarece nu voiam să câştig nimic.
Am dat mâna cu Gavril şi m-am aşezat faţă în faţă cu el.
De-aproape am putut vedea insigna de pe reverul său.
Evident că la televizor nu o puteai vedea prea bine, dar cu
această ocazie am observat că pe lângă liniile şi curbele unui
f, era şi un mic x gravat în mijloc, făcând ca totul să semene
foarte mult cu o stea. Era minunat.
— America Singer. Ai un nume interesant. Există vreo
poveste în spatele lui? m-a întrebat Gavril.
Am oftat uşurată. Asta era o întrebare uşoară:
— Da, există una. Când mama era însărcinată cu mine, o
loveam des. A spus că avea în pântecele ei o luptătoare, aşa
că m-a numit după ţara care s-a luptat din răsputeri pentru
a-şi proteja teritoriul. E ciudat, dar a avut dreptate – de-
atunci ne războim într-una.
Gavril a râs:
— Din descrierea ta pare a fi o femeie certăreaţă.
— Da, aşa e. De la ea am moştenit încăpăţânarea.
 — Aşadar, şi tu eşti încăpăţânată? Eşti un pic
temperamentală, nu?
L-am văzut pe Maxon acoperindu-şi gura cu mâinile,
râzând.
— Uneori.
— Dacă eşti aşa cum spui, să fii tu oare cea care a ţipat la
prinţul nostru?
Am oftat:
— Da, eu sunt vinovata. Şi, în acest moment, mama are
un atac de inimă.
Maxon a strigat spre Gavril:
— Cere-i să-ţi spună toată povestea!
Gavril s-a întors imediat spre mine.
— Oho! Care-i toată povestea?
Am încercat să mă uit urât la Maxon, dar fiindcă toată
situaţia era stupidă, nu prea a funcţionat.
— În prima noapte m-am simţit puţin… sufocată şi voiam
cu disperare să ies afară. Soldaţii nu m-au lăsat să trec
dincolo de uşă. Când eram pe cale să leşin în braţele unuia
dintre ei, prinţul Maxon tocmai trecea pe-acolo şi le-a cerut
să-mi deschidă uşile ca să pot ieşi.
— Oh, ce drăguţ, a spus Gavril, lăsându-şi capul într-o
parte.
— Da, şi a ieşit cu mine ca să se asigure că sunt bine…
Dar eu eram atât de stresată, încât atunci când mi-a vorbit
am sfârşit prin a-l acuza de aroganţă şi superficialitate.
Gavril a chicotit. Privind peste umărul lui, am văzut că
Maxon murea de râs. Dar cel mai jenant a fost să văd că
regele şi regina râdeau. Nu m-am întors spre fete, dar le-am
auzit pe unele dintre ele chicotind. Ei, asta este. Poate că
acum aveau să vadă că nu reprezentam niciun fel de
ameninţare. Eram pur şi simplu o persoană pe care Maxon o
găsea amuzantă.
— Şi te-a iertat? m-a întrebat Gavril pe un ton uşor mai
sobru.
— În mod ciudat, da.
Am ridicat din umeri.
— Ei bine, de vreme ce vă înţelegeţi bine din nou, ce fel de
activităţi aţi făcut împreună? m-a întrebat Gavril, în-
torcându-se la lucruri mai serioase.
— De obicei ne plimbăm prin grădină. Prinţul Maxon ştie
că îmi place să ies afară. Şi vorbim.
Părea patetic în comparaţie cu ceea ce spuseseră celelalte
fete că făceau. Ieşiri la cinema, la vânătoare, la călărit –
toate asta erau mai impresionante decât povestea mea.
Deodată am înţeles de ce în ultima săptămână Maxon se
grăbise să se întâlnească cu celelalte fete – Alesele trebuiau
să-i povestească lui Gavril anumite lucruri, iar el se
asigurase că exact aşa avea să se întâmple. Era ciudat că nu-
mi spusese nimic din toate astea, dar cel puţin ştiam de ce nu
ne văzuserăm.
— Pare foarte relaxant ceea ce-mi povesteşti. Vrei să spui
că lucrul care-ţi place cel mai mult la palat e grădina?
Am zâmbit:
— Poate. Dar şi mâncarea e delicioasă, aşa că…
Gavril a râs din nou:
— Tu eşti singura din Cinci rămasă în competiţie, nu?
Crezi că acest lucru poate periclita şansele tale de a deveni
prinţesă?
Cuvântul mi-a ieşit de pe buze fără să-l gândesc.
— Nu!
— Oh, ce temperament!
Gavril părea încântat să primească un răspuns atât de
înflăcărat.
— Crezi că le vei bate pe celelalte fete? Că vei ajunge la
final?
M-am gândit puţin înainte să răspund:
— Nu, nu. Nu e aşa. Nu mă consider mai bună decât
celelalte fete; toate sunt drăguţe. Doar că… nu cred că Maxon
ar face aşa ceva, să desconsidere pe cineva numai din cauza
castei.
Imediat s-a auzit un icnet colectiv. Am repetat fraza în
minte. Mi-a luat un minut ca să depistez greşeala: îi
spusesem pe nume. Să vorbesc despre el aşa într-o
conversaţie privată era una, dar să-i rostesc numele în public
fără să menţionez rangul princiar era extrem de nepoliticos.
Şi făcusem asta în direct, pe postul naţional.
M-am uitat să văd dacă Maxon era furios, dar el zâmbea
liniştit. Vasăzică, nu era supărat… eu eram, în schimb,
moartă de ruşine. Am simţit că mă fac roşie din cap până în
picioare.
— Ah, deci se pare că ai apucat să-l cunoşti cu adevărat
pe prinţul nostru. Spune-mi, ce crezi despre Maxon?
Cât timp aşteptasem să-mi vină rândul mă gândisem la
câteva răspunsuri. Plănuisem să-mi bat joc de felul lui de a
râde sau să vorbesc despre numele de animal de casă cu care
voia ca soţia lui să-l strige. Se părea că singura modalitate de
a salva situaţia era să mă întorc la umor. Dar când am
ridicat privirea pentru a vorbi, am văzut expresia de pe faţa
lui Maxon.
Părea nerăbdător să ştie.
Nu-mi puteam bate joc de el, nu când aveam şansa de a
spune ceea ce începusem cu adevărat să cred de când
devenise prietenul meu. Nu puteam glumi în legătură cu
persoana care mă salvase de la un dezastru sentimental
permiţându-mi să rămân la palat, care îmi hrănise familia cu
dulciuri şi care, atunci când o chemasem, venise într-un
suflet la mine, crezând că mi se întâmplase ceva rău.
Cu o lună în urmă mă uitasem la televizor şi văzusem o
persoană arogantă, rece, plictisitoare – un om pe care nu
credeam că cineva îl putea iubi. Şi de vreme ce prinţul nu
semăna câtuşi de puţin cu cel pe care eu îl iubeam, merita cu
adevărat să aibă pe cineva în viaţa lui care să-l iubească.
— Maxon Schreave este suma tuturor lucrurilor bune. Va
fi un rege extraordinar. Le permite fetelor să poarte blugi,
deşi eticheta cere rochii, şi nu se supără când cineva care nu-l
cunoaşte îl judecă greşit.
I-am aruncat o privire lungă lui Gavril, iar apoi i-am
zâmbit. În spatele lui, Maxon părea intrigat.
— Fata care se va căsători cu el va fi foarte norocoasă. Şi
indiferent ce se va întâmpla cu mine, sunt onorată să fiu
supusa lui.
L-am văzut pe Maxon înghiţind şi mi-am coborât privirea.
— America Singer, îţi mulţumesc foarte mult.
 Gavril a dat mâna cu mine:
— În continuare, domnişoara Tallulah Bell.
Nu am auzit ce au spus fetele care au urmat, cu toate că
am privit lung cele două scaune. Interviul devenise mult mai
personal decât intenţionasem. Nu mă puteam uita la Maxon.
În schimb am stat acolo, repetând într-una cuvintele pe care
le spusesem.
În jurul orei zece s-a auzit un ciocănit în uşă. Am deschis,
iar Maxon şi-a dat ochii peste cap:
— Ar trebui să ai seara o slujnică aici.
— Maxon! Oh, îmi pare atât de rău! N-am vrut să-ţi spun
pe nume în faţa tuturor. Am fost atât de proastă!
— Crezi că sunt supărat pe tine? m-a întrebat el când a
intrat şi a închis uşa. America, îmi spui pe nume atât de des,
încât era normal să-ţi scape. Mi-aş fi dorit să fi fost într-un
cadru mai privat, a spus el zâmbind, dar nu e un capăt de
ţară.
— Pe bune?
— Bineînţeles.
— Ahh! M-am simţit îngrozitor în seara asta. Nu pot să
cred că m-ai făcut să spun povestea aia!
I-am tras o palmă blândă peste mână.
— A fost cea mai tare parte a serii! Mama s-a amuzat
teribil. Pe vremea ei, fetele erau chiar mai rezervate decât
Tiny şi deodată apari tu şi mă faci superficial… n-a putut să
reziste.
Minunat. Acum şi regina mă considera nepotrivită. Am
făcut câţiva paşi prin cameră şi am ajuns pe balcon. Briza
caldă a nopţii aducea cu ea mirosul miilor de flori din
grădină. Era lună plină. Razele ei şi luminile palatului ne
învăluiau, ţesând o aură misterioasă în jurul lui Maxon.
— Ei bine, mă bucur că te amuză, i-am spus, trecându-mi
degetele peste balustrada balconului.
Maxon s-a urcat pe balustradă, părând foarte relaxat.
— Mereu eşti amuzantă. Obişnuieşte-te cu asta.
Hmm! El era aproape întotdeauna amuzant.
— Aşadar… în legătură cu ce ai spus… a zis el într-o
doară.
 — Care parte? Partea în care ţi-am spus pe nume, cea în
care am spus că mă războiesc cu mama sau cea în care am
susţinut că mâncarea e cea care mă motivează?
Mi-am dat ochii peste cap.
El a râs:
— Cea în care ai spus că sunt bun…
— Ah! Ce e cu ea?
Brusc, acele propoziţii păreau mult mai stânjenitoare
decât orice altceva mai spusesem. Am plecat capul şi m-am
jucat cu rochia.
— Îţi simt recunoscător că ai încercat să faci lucrurile să
pară autentice, dar nu trebuia să mergi până acolo.
Am ridicat imediat capul. Cum de putea să creadă aşa
ceva?
— Maxon, ce am spus n-a fost de dragul emisiunii. Dacă
m-ai fi întrebat acum o lună ce părere am despre tine, să ştii
că ar fi fost foarte diferită. Dar acum te cunosc şi ştiu că eşti
aşa cum am spus mai devreme. Ba chiar mai mult de-atât.
Nu spunea nimic, dar zâmbea.
— Îţi mulţumesc, a spus în cele din urmă.
— Cu plăcere.
Maxon şi-a dres vocea:
— Şi el va fi norocos.
S-a dat jos de pe balustradă şi a venit lângă mine.
— Poftim?
— Prietenul tău. Când îşi va veni în fire şi te va implora
să-l ierţi şi să vă împăcaţi, a spus Maxon.
Îmi venea să râd. În lumea mea nu avea să se întâmple
niciodată aşa ceva.
— Nu mai e prietenul meu. Mi-a dat de înţeles că a
terminat-o cu mine.
Până şi eu auzeam fărâma de speranţă din glasul meu.
— Aşa ceva nu e posibil. De-acum probabil că te-a văzut la
televizor şi s-a îndrăgostit din nou de tine. Cu toate că eşti
prea bună pentru câinele ăla.
Maxon vorbea de parcă era plictisit, ca şi cum văzuse asta
petrecându-se de multe ori.
— Apropo! a spus el un pic cam prea tare. Dacă nu vrei să
mă îndrăgostesc de tine, ar trebui să încetezi să mai arăţi
atât de drăguţ. Primul lucru pe care îl voi face mâine-
dimineaţă este să le spun slujnicelor să-ţi facă o rochie din
saci de cartofi.
L-am lovit peste mână:
— Maxon, taci din gură!
— Nu glumesc. Eşti prea frumoasă pentru binele tău.
Când vei pleca, va trebui să trimitem câţiva soldaţi cu tine.
Nu vei supravieţui de una singură, biata de tine.
A spus toate astea cu o milă prefăcută.
— E inutil, am spus oftând. Ce să fac dacă m-am născut
perfectă?
Am fluturat din mână, de parcă faptul de a fi frumoasă
era obositor.
— Bănuiesc că e inutil, a zis el.
Am chicotit. Pentru o clipă nu mi-am dat seama că Maxon
vorbea serios.
Am privit spre grădină, iar cu coada ochiului l-am văzut
pe Maxon uitându-se la mine. Faţa lui era incredibil de
aproape de-a mea. Când m-am întors să-l întreb la ce anume
se uita, am fost surprinsă să văd că era suficient de aproape
să mă sărute.
Am fost şi mai surprinsă când a făcut-o.
M-am dat repede înapoi, făcând un pas în spate. Maxon s-
a retras şi el.
— Scuze, a murmurat el, înroşindu-se.
— Ce faci? l-am întrebat în şoaptă, şocată.
— Scuze.
Stătea într-o parte, în mod evident, stânjenit.
— De ce ai făcut asta?
Mi-am dus mâna la gură.
— Pentru că… ai spus ceva mai devreme, iar ieri m-ai
căutat… şi după felul în care te purtai… am crezut că
sentimentele tale s-au schimbat. Şi am crezut că ţi-ai dat
seama că te plac.
S-a întors cu faţa spre mine.
— Şi… Oh, a fost îngrozitor? Nu pari deloc fericită.
Am încercat să-mi alung orice expresie de pe faţă.
 Maxon părea umilit.
— Îmi cer mii de scuze. N-am mai sărutat pe nimeni,
niciodată. Nu ştiu ce fac. Eu doar… America, îmi cer scuze.
A oftat adânc şi şi-a trecut mâna prin păr de câteva ori,
rezemându-se de balustradă.
Nu m-am aşteptat la asta, dar am fost cuprinsă de o stare
de bine.
Îşi dorise ca primul lui sărut să fie cu mine.
M-am gândit la acel Maxon pe care îl ştiam acum –
bărbatul galant, pregătit să-mi ofere câştigul unui pariu pe
care-l pierdusem, bărbatul care m-a iertat când l-am rănit
atât fizic, cât şi psihic – şi am descoperit că niciunul dintre
aceste gesturi nu mă deranja.
Da, încă aveam anumite sentimente faţă de Aspen. Nu
puteam face nimic în privinţa asta. Dar, dacă nu puteam fi cu
el, atunci ce mă împiedica să fiu cu Maxon? Nimic altceva
decât ideile mele preconcepute, care n-aveau nici în clin, nici
în mânecă cu adevărata lui personalitate.
M-am apropiat de el şi i-am pus o mână pe frunte,
mişcând-o uşor.
— Ce faci?
— Îţi şterg acea amintire. Cred că te poţi descurca mai
bine de-atât.
Mi-am lăsat mâna jos şi m-am aşezat lângă el, stând cu
faţa spre camera mea. Maxon nu s-a mişcat… dar a zâmbit.
— America, nu cred că poţi schimba trecutul.
În acelaşi timp, expresia lui părea optimistă.
— Ba sigur că pot să-l schimb. În plus, cine va şti în afară
de noi doi?
Maxon s-a uitat la mine preţ de o clipă, întrebându-se în
mod evident dacă toată treaba asta era OK. În timp ce-l
priveam, am văzut cum pe chipul lui s-a strecurat o undă de
încredere precaută. Am rămas aşa pentru o clipă, înainte să
repet ce spusesem mai devreme.
— Ce să fac dacă m-am născut perfectă, i-am şoptit.
S-a apropiat de mine, punându-şi un braţ în jurul taliei
mele ca să ne putem uita unul la celălalt. Nasul lui mă
gâdila. Şi-a trecut degetele peste obrazul meu, foarte delicat,
ca şi cum îi era frică să nu mă spargă.
— Bănuiesc că nu poţi face nimic, a spus el.
Ţinându-mă de bărbie, mi-a ridicat faţa spre el, lipindu-şi
buzele de ale mele şi oferindu-mi cel mai fin sărut de care
avusesem parte vreodată.
Ceva în legătură cu încercarea lui m-a făcut să mă simt
frumoasă. Am înţeles cât de fericit, dar şi de speriat era în
acest moment. Şi undeva, în sinea mea, am ştiut că mă
adora.
Vasăzică, aşa se simţea o lady.
După o clipă, s-a dat înapoi şi m-a întrebat:
— A fost mai bine?
N-am putut decât să-mi clatin uşor capul. Maxon mai
avea puţin şi sărea în sus de bucurie. Simţeam la fel. Era
ceva neaşteptat. Se întâmplase prea repede. Era prea ciudat.
Probabil că pe chip mi se citea confuzia, deoarece Maxon a
devenit serios:
— Pot să-ţi spun ceva?
Am încuviinţat din nou.
— Nu simt atât de idiot încât să cred că l-ai uitat de tot pe
fostul tău prieten. Ştiu prin ce-ai trecut şi mai ştiu că pentru
tine nu e cel mai bun moment să fii aici. Sunt conştient că în
opinia ta în competiţie se află fete mult mai potrivite pentru
mine şi pentru acest tip de viaţă şi n-aş vrea să te grăbesc să
accepţi lucrurile astea. Dar… vreau doar să ştiu dacă e
posibil…
Era o întrebare grea. Puteam să duc o viaţă pe care nu
mi-o dorisem niciodată? Puteam să-l urmăresc în timp ce
încerca să se întâlnească şi cu alte fete pentru a se asigura că
nu făcea nicio greşeală? Puteam să preiau responsabilităţile
pe care le avea ca prinţ? Puteam să-l iubesc?
— Da, Maxon, am şoptit. E posibil.

Capitolul 19

Nu povestisem nimănui despre ceea ce se întâmplase

între mine şi Maxon, nici măcar lui Marlee sau slujnicelor.
Era un secret minunat la care mă puteam gândi în timpul
uneia dintre plictisitoarele lecţii ale Silviei sau într-o zi
nesfârşită petrecută în Salonul Doamnelor. Şi, ca să fiu
sinceră, începusem să mă gândesc la sărutările noastre – şi
la cel ciudat, dar şi la cel drăguţ – mai des decât mă
aşteptasem.
Ştiam că nu aveam să mă îndrăgostesc peste noapte de
Maxon. Ştiam că inima mea nu mă va lăsa. Dar m-am trezit
deodată într-un loc în care acest lucru era ceva ce-mi puteam
dori. Aşa că m-am gândit în tăcere la această posibilitate, cu
toate că am fost tentată de mai multe ori să divulg secretul.
În special trei zile mai târziu, când Olivia a anunţat în
Salonul Doamnelor, care era pe jumătate plin, că Maxon o
sărutase.
Nu-mi venea să cred cât de tristă eram! M-am uitat la
Olivia şi m-am întrebat ce era atât de special în legătură cu
ea.
— Spune-ne tot! a insistat Marlee.
Majoritatea fetelor erau, de asemenea, curioase, dar
Marlee era cea mai entuziasmată. De când avusese ultima
întâlnire cu Maxon, interesul ei faţă de relaţiile celorlalte
fete cu prinţul era în creştere. Nu-mi dădeam seama ce
anume se afla dincolo de această schimbare, şi nu eram
suficient de curajoasă ca s-o întreb.
Olivia nu a avut nevoie de încurajări. S-a aşezat pe una
dintre canapele şi şi-a aranjat graţios rochia pe genunchi. Şi-
a îndreptat spatele, aşezându-şi mâinile în poală. Arăta de
parcă exersa o postură princiară. Simţeam nevoia să-i spun
că un singur sărut nu însemna că o să câştige.
— Nu vreau să intru în detalii, dar a fost destul de
romantic, a spus ea, coborând capul. M-a dus pe acoperiş.
Acolo e un loc care arată ca un balcon, dar care se pare că e
folosit de către soldaţi. N-aş putea spune care e diferenţa.
Puteam să vedem dincolo de ziduri, iar întregul oraş
strălucea cât vedeai cu ochii. N-a spus prea multe. Pur şi
simplu m-a tras aproape de el şi m-a sărutat.
Întregul corp îi fremăta de bucurie.
Marlee a oftat. Celeste arăta ca şi cum voia să spargă
ceva. Eu stăteam nemişcată.
 Îmi spuneam într-una că n-ar trebui să-mi pese atât de
mult, că făcea parte din Alegere. Şi cine spunea că îmi
doream cu adevărat să devin soţia lui Maxon? Ca să fiu
sinceră, trebuia să mă consider norocoasă. Era clar că invidia
lui Celeste avea acum o nouă ţintă, iar după episodul cu
rochia mea – pe care mi-am dat seama că uitasem să i-l
relatez lui Maxon – eram fericită s-o văd trecând mai
departe.
— Crezi că e singura pe care a sărutat-o? mi-a şoptit
Tuesday la ureche.
Kriss, care stătea lângă mine, a auzit-o pe Tuesday şi şi-a
dat cu părerea.
— Nu sărută pe oricine. Probabil că Olivia a făcut ce
trebuie, s-a plâns ea.
— Dacă a sărutat jumătate din fete, iar ele nu spun
nimic? Poate că face parte din strategia lor, a zis Tuesday
— Nu cred că toate fetele care tac consideră asta o
strategie, am contracarat eu. Poate că pur şi simplu doresc să
păstreze acele momente pentru ele.
Kriss a inspirat profund.
— Ce-ar fi dacă ăsta e un joc de-al Oliviei? Am început să
ne facem griji, mai ales că nu putem să mergem la Maxon să-
l întrebăm dacă a sărutat-o. N-avem cum să ştim dacă minte
sau nu.
— Crezi că ar face una ca asta? am întrebat-o.
— Dacă a minţit, îmi doresc să mă fi gândit eu prima la o
asemenea mişcare, a spus Tuesday pe un ton melancolic.
Kriss a oftat:
— E mai complicat decât credeam.
— Mie-mi spui, am murmurat eu.
— Îmi plac aproape toate fetele din sala asta, dar, când
aud că Maxon a făcut ceva cu una dintre ele, îmi doresc brusc
să ştiu cum pot să fiu mai bună decât fata respectivă, a
recunoscut ea. Nu vreau să mă consideraţi competitivă.
— Exact asta îi spuneam şi eu lui Tiny zilele trecute, a
spus Tuesday. Ştiu că e puţin timidă, dar e foarte manierată
şi cred că va fi o prinţesă minunată. Nu mă pot supăra pe ea
dacă primeşte mai multe invitaţii de la Maxon, chiar dacă şi
eu îmi doresc coroana.
Eu şi Kriss am făcut un schimb de priviri, şi mi-am dat
seama că amândouă ne gândeam la acelaşi lucru. A spus
coroana, nu pe el. Dar am renunţat la critici, deoarece partea
a doua a micului ei discurs a atins o temă comună.
— Vorbesc cu Marlee tot timpul despre asta. Suntem
foarte conştiente de marile calităţi pe care le au celelalte fete.
Ne-am uitat unele la altele şi ceva părea diferit. Brusc, nu
mai eram atât de geloasă pe Olivia sau enervată pe Celeste.
Fiecare fată trecea prin această experienţă în felul ei, din
motive diferite, după toate probabilităţile, dar măcar treceam
împreună.
— Poate că regina Amberly avea dreptate, am spus.
Singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să fim noi
însene. Mi-aş dori ca Maxon să mă trimită mai degrabă acasă
decât să mă ţină aici şi să fiu altcineva.
— Adevărat, a spus Kriss. Şi, la sfârşit, treizeci şi patru
de fete trebuie să plece. Dacă aş fi ultima care rămâne, mi-aş
dori să ştiu că am avut susţinerea tuturor. Cred că ar trebui
să ne sprijinim reciproc.
Am încuviinţat, ştiind că avea dreptate. Eram sigură că
puteam face asta.
Tocmai atunci, Elise a dat buzna în sală, urmată de Zoe şi
Emmica. De obicei era foarte calmă şi nu ridica niciodată
vocea. Acum, în schimb, şi-a întors capul şi a strigat:
— Uitaţi-vă la părul meu! Arăta cu degetul spre două
ornamente de păr frumoase care erau acoperite de ceea ce
păreau a fi pietre preţioase în valoare de mii de dolari.
Maxon mi le-a dat, a zis. Nu-i aşa că sunt frumoase?
Unele fete erau entuziasmate, altele dezamăgite.
Încrederea mea proaspăt dobândită a dispărut complet.
Încercam să nu fiu dezamăgită. La urma urmelor, eu nu
primisem cadouri? Nu fusesem sărutată? Dar când în sala au
venit mai multe fete, iar noutăţile au fost spuse încă o dată,
tot ce voiam era să mă ascund. Poate că trebuia să-mi petrec
ziua cu slujnicele mele.
Când mă hotărâsem să plec, Silvia a intrat în sală,
părând istovită şi entuziasmată în acelaşi timp.
 — Doamnelor! a strigat ea, încercând să ne facă să tăcem.
Doamnelor, sunteţi toate aici?
Am răspuns da în cor.
— Slavă Domnului, a spus, liniştindu-se. Ştiu că e un
anunţ de ultimă oră, dar tocmai am aflat că regele şi regina
din Swendway vor veni să ne viziteze peste trei zile. După
cum ştiţi, suntem înrudiţi cu familia lor. De asemenea,
familia reginei va veni să vă cunoască în acelaşi timp cu ei,
aşa că palatul va fi plin. Nu avem mult timp pentru
pregătiri, aşa că anulaţi-vă planurile din această după-
amiază. Lecţiile din Sala Mare vor începe imediat după masa
de prânz, a spus ea, iar după asta a plecat.
Ai fi crezut că personalul palatului avusese la dispoziţie
luni întregi pentru a se pregăti. Pavilioane uriaşe fuseseră
ridicate în grădină, toată pajiştea fiind ocupată de mese cu
mâncare şi vin. Soldaţii erau mai mulţi decât de obicei,
având alături gărzile regelui şi reginei Swendway. Bănuiesc
că până şi ei ştiau la ce pericole se expuneau venind la palat.
Într-un cort se aflau tronurile pentru rege, regină şi
Maxon, dar şi pentru regele şi regina din Swendway. Regina
din Swendway – al cărei nume nu-l puteam pronunţa sub
nicio formă – era aproape la fel de frumoasă ca regina
Amberly şi părea să fie o bună prietenă de-a ei. Toţi stăteau
comozi, cu excepţia lui Maxon, care se plimba cu fetele şi cu
membrii familiei regale.
Prinţul părea încântat să-şi vadă verişorii, chiar şi pe cei
mici, care îl trăgeau de sacou şi fugeau prin grădină. Îşi
adusese unul dintre aparatele de fotografiat şi alerga după
copii, făcând multe poze. Aproape toate Alesele îl priveau cu
adoraţie.
— America! a strigat cineva.
M-am întors şi le-am văzut pe Elayna şi Leah vorbind cu o
femeie care semăna izbitor cu regina.
— Vino să faci cunoştinţă cu sora reginei!
Era ceva în vocea Elaynei, care a făcut să mă cuprindă
agitaţia.
M-am dus într-acolo şi am făcut o reverenţă, iar sora
reginei a râs:
 — Scumpo, nu-ţi face griji. Nu eu sunt regina aici. Sunt
Adele, sora mai mare a lui Amberly.
Mi-a întins mâna şi a sughiţat. Vorbea cu un uşor accent,
fiind o prezenţă mângâietoare – îmi dădea sentimentul că mă
întorsesem acasă. Era voluptuoasă şi se înarmase cu un
pahar, care, judecând după privirea ei greoaie, nu era primul.
— De unde sunteţi? îmi place accentul dumneavoastră,
am spus.
Unele fete din sud aveau un accent asemănător, care mi
se părea incredibil de romantic.
— Honduragua. Chiar de lângă coastă. Am crescut în cea
mai mică dintre case, a spus ea. Şi uită-te la sora mea acum.
Uită-te la mine, a continuat, arătând spre rochia cu care era
îmbrăcată. Ce mai schimbare!
— Eu locuiesc în Carolina, dar părinţii mei m-au dus
odată pe coastă. Mi-a plăcut mult, i-am spus.
— O, nu, nu, nu, copilă, a spus ea, dând din mână.
Elayna şi Leah se abţineau cu greu să nu râdă. În mod
evident, nu credeau că sora reginei ar trebui să fie atât de
familiară.
— Plajele din mijlocul Illeei sunt nimic în comparaţie cu
cele din sud. Trebuie să le vezi într-o bună zi.
Am zâmbit şi am dat din cap, gândindu-mă că mi-ar fi
plăcut să văd mai multe oraşe din ţară, dar mă îndoiam că
acest vis avea să se realizeze vreodată. La scurt timp, unul
dintre copiii lui Adele a venit şi a luat-o de-acolo, iar Elayna
şi Leah au explodat în hohote de râs.
— Nu e amuzantă? a întrebat Leah.
— Nu ştiu. Pare prietenoasă, i-am răspuns, ridicând din
umeri.
— E vulgară, a zis Elayna. Ar fi trebuit să auzi ce-a spus
înainte să vii tu.
— De ce nu-ţi place?
— Ai zice că nu s-a şlefuit prea mult de-a lungul anilor.
Cum de a scăpat de ochiul vigilent al Silviei? a spus Leah pe
un ton batjocoritor.
— Dacă vrei să-ţi aduc aminte, s-a născut în Patru. La fel
ca tine, i-am trântit-o eu.
 Expresia îngâmfată i s-a şters de pe chip şi dădea semne
că pricepe că ea şi Adele nu erau chiar atât de diferite. În
schimb Elayna, care era din Trei, a continuat să vorbească:
— Poţi fi sigură că, dacă eu voi câştiga, ai mei vor fi ori
educaţi, ori deportaţi. Nu i-aş permite vreunuia dintre ei să
mă facă de râs în halul ăsta.
— Ce e atât de stânjenitor? am întrebat-o.
Elayna a inspirat profund:
— E beată. Regele şi regina din Swendway sunt aici. Ar
trebui să fie băgată într-o cuşcă.
Hotărâsem că era suficient şi m-am îndepărtat pentru a
căuta un pahar de vin. Când am pus mâna pe unul, am privit
prin jur şi n-am găsit niciun loc în care să mă pot duce. Toată
recepţia asta era frumoasă, interesantă şi complet
plictisitoare.
M-am gândit la ceea ce spusese Elayna. Dacă urma să
trăiesc la palat, aveam să-i cer familiei mele să se schimbe?
M-am uitat la copiii care alergau de colo-colo, la oamenii care
stăteau de vorbă. Oare nu voiam că sora mea, Kenna, să fie
exact cine era, iar copiii ei să se bucure de toate astea
indiferent de felul în care se comportau?
Cât de mult avea să mă schimbe viaţa de la palat?
Oare Maxon îşi dorea să mă schimb? De aceea le săruta şi
pe celelalte fete? Pentru că anumite lucruri nu erau în regulă
cu mine?
Alegerea avea să fie la fel de iritantă şi de aici înainte?
— Zâmbeşte!
M-am întors, iar Maxon mi-a făcut o poză. M-am dat
înapoi de uimire. Poza asta făcută pe neaşteptate a umplut
paharul, iar eu m-am întors cu spatele.
— S-a întâmplat ceva? m-a întrebat Maxon, lăsând
aparatul jos.
Am ridicat din umeri.
— Ce s-a întâmplat?
— Pur şi simplu azi nu vreau să fac parte din Alegere, i-
am răspuns scurt.
Zăpăcit, Maxon s-a apropiat de mine şi a coborât tonul.
— Vrei să vorbim? Aş putea să mă trag de ureche chiar
acum, s-a oferit el.
Am oftat şi am încercat să zâmbesc.
— Nu, am nevoie de puţin timp să mă gândesc.
Am dat să plec.
— America, a spus el.
M-am oprit şi m-am întors.
— Am făcut ceva?
Am şovăit. Era o idee bună să-l întreb de ce o sărutase pe
Olivia? Trebuia oare să-i mărturisesc cât de încordată mă
simţeam în preajma fetelor, de când lucrurile se schimbaseră
între noi? Sau că nu doream să mă schimb sau să le cer
membrilor familiei mele să o facă? Eram pe punctul de a da
totul afară, când o voce stridentă s-a auzit din spatele nostru.
— Maiestatea Voastră?
Ne-am întors şi am văzut-o pe Celeste, vorbind cu regina
din Swendway. Era clar că voia să poarte această conversaţie
cu Maxon lipit de braţul ei. I-a făcut semn, invitându-l acolo.
— De ce nu dai fuga? am spus, enervarea făcându-se
simţită în tonul meu.
Maxon s-a uitat la mine. Expresia de pe faţa lui mi-a
reamintit că asta făcea parte din aranjament. Trebuia să-l
împart.
— Ai grijă cu fata aceea!
Am făcut o mică reverenţă şi am plecat.
M-am îndreptat spre palat, dar, în timp ce mergeam, am
văzut-o pe Marlee. Nu voiam să vorbesc cu ea, dar am
observat că stătea în soarele arzător pe o bancă din
apropierea zidului din spate, cea mai apropiată fiinţă umană
fiind un tânăr soldat aflat la câteva sute de metri.
— Marlee, ce faci? Treci sub un cort înainte să-ţi arzi
pielea.
Mi-a oferit un zâmbet politicos:
— Sunt fericită aici.
— Nu, zău, am spus, luând-o de braţ. Arăţi ca părul meu.
Ar trebui…
Marlee şi-a smuls mâna din strânsoarea mea, dar a vorbit
pe un ton blând:
— America, vreau să stau aici. Aşa-mi place.
 Am observat că încerca să-şi ascundă iritarea. Eram
sigură că nu era supărată pe mine, dar ceva tot se întâmpla.
— Bine. Încearcă măcar să te protejezi. Arsurile provocate
de soare ustură, i-am spus, încercând să-mi maschez
frustrarea, şi am pornit spre palat.
Odată ajunsă înăuntru ,m-am hotărât să mă duc în
Salonul Doamnelor. Nu puteam să lipsesc prea mult timp,
dar cel puţin aveam la dispoziţie o încăpere goală. Dar, când
am intrat, am dat de Adele care se uita pe fereastră. S-a
întors spre mine şi mi-a zâmbit.
M-am dus şi m-am aşezat lângă ea.
— Vă ascundeţi?
A zâmbit:
— Oarecum. Voiam să vă cunosc şi să-mi revăd sora, dar
nu-mi place când lucrurile astea devin prea oficiale. Mă fac
să nu mă simt în largul meu.
— Nici eu nu sunt o mare fană a lor. Nu m-aş vedea
făcând tot timpul aşa ceva.
— Te cred, a spus ea pe un ton plictisit. Tu eşti cea din
Cinci, nu?
Nu a spus-o ca pe o insultă. Mă întrebase mai mult pentru
a afla dacă eram în aceeaşi situaţie ca şi ea.
— Da, eu sunt aceea.
— Îmi amintesc faţa ta. Ai fost amabilă la aeroport. Este
exact ce ar fi făcut şi ea, a spus, dând din cap spre regină,
care se afla afară. A oftat: Nu ştiu cum reuşeşte. E mai
puternică decât ştie lumea.
Am văzut-o ridicându-şi sticla de vin şi luând o
înghiţitură.
— Pare puternică, dar şi manierată.
Adele radia:
— Da, dar e mai mult decât atât. Uită-te la ea acum!
M-am uitat la regină. Am observat că privea de-a lungul
pajiştii. Mi-am dat seama că-l urmărea pe Maxon. Fiul ei
stătea lângă Celeste şi vorbea cu regina din Swendway în
timp ce unul dintre verişorii săi era agăţat de piciorul lui.
— Ar fi fost un frate minunat, a spus ea. Amberly a
suferit trei avorturi. Două înaintea lui, unul după el. O
macină gândul ăsta. Iar eu am şase copii. Mă simt vinovată
de fiecare dată când vin aici.
— Sunt sigură că nu vă consideră vinovată. Pun pariu că
e fericită de fiecare dată când veniţi s-o vizitaţi, am asigurat-
o eu.
S-a întors spre mine:
— Ştii ce o face fericită? Voi. Ştii ce vede acolo? O fiică.
Ştie că atunci când toate astea se vor termina, va avea doi
copii.
M-am uitat din nou la regină.
— Credeţi? Pare un pic distantă. Nici măcar n-am vorbit
cu ea până acum.
Adele a încuviinţat.
— Ai puţină răbdare. E îngrozită de gândul că se va ataşa
de voi, iar pe urmă va trebui să vă vadă plecând. Când
grupul se va mai micşora, îmi vei da dreptate.
M-am uitat din nou la regină. Iar apoi la Maxon. Înapoi la
rege. Şi pe urmă la Adele.
Îmi treceau multe lucruri prin cap. În primul rând, mi-am
zis, familiile sunt familii, indiferent de caste. Apoi, mamele
au grijile lor de dus pe umeri. Nu vreau să urăsc nicio fată
de-aici, indiferent cât de rea ar fi. M-am gândit că toată
lumea de-aici trebuia să afişeze o expresie neînfricată, dintr-
un motiv sau altul. Şi că Maxon îmi făcuse o promisiune.
— Scuzaţi-mă. Trebuie să vorbesc cu cineva.
A mai luat o gură de vin şi mi-a făcut cu mâna. Am
zbughit-o din sală, ieşind din nou în soarele orbitor. L-am
căutat din priviri preţ de o clipă şi am descoperit că verişorul
lui mai mic începuse să-l fugărească în jurul unui arbust. Am
zâmbit şi m-am apropiat încetişor.
În cele din urmă, Maxon s-a oprit, ridicându-şi mâinile în
aer, recunoscând că fusese înfrânt. În timp ce râdea, s-a
întors şi m-a văzut, încă zâmbind. Când privirile ni s-au
întâlnit, zâmbetul i s-a evaporat. S-a uitat lung la mine,
încercând să-şi dea seama în ce stare mă aflam.
Mi-am muşcat buzele şi am privit în jos. Era clar că
asumându-mi rolul de Aleasă acceptasem să fac faţă unor
emoţii şi sentimente pentru care nu eram pregătită.
Indiferent cât de greu era, încercam să nu dau vina pe alţii,
în special pe Maxon.
M-am gândit la regină – gazdă perfectă pentru capete
încoronate, rude, o adunătură de fete, toate în acelaşi timp.
Organiza evenimente şi susţinea cauze. Îşi sfătuia soţul, fiul,
ţara. Şi, pe deasupra, se născuse în Patru şi avusese de
înfruntat multe obstacole, dar nu permisese niciodată castei
din care provenea sau problemelor din prezent să-i stea în
cale.
Am mijit ochii şi am zâmbit. Mi-a zâmbit la rândul lui şi i-
a şoptit ceva băieţelului, care s-a întors imediat şi a luat-o la
fugă. Maxon a ridicat o mână şi s-a tras de o ureche. Eu am
procedat la fel.

Capitolul 20

Familia reginei a mai stat câteva zile, iar oaspeţii din

Swendway, o săptămână întreagă. Au apărut şi la
Actualităţi, vorbind despre relaţiile internaţionale şi despre
acţiunile prin care îşi doreau să aducă pacea în sânul
ambelor naţiuni.
Mă aflam la palat de o lună, dar mă simţeam ca acasă.
Mă acomodasem cu noul climat. Atmosfera din palat era
extraordinară, ca şi cum ar fi fost tot timpul sărbătoare.
Septembrie era pe sfârşite şi serile deveniseră friguroase, dar
era mult mai cald decât acasă. Acest loc imens nu mai
reprezenta un mister pentru mine. Sunetele de tocuri pe
marmură, clinchetul paharelor de cristal, soldaţii patrulând
– toate astea începeau să devină la fel de normale ca bâzâitul
frigiderului sau bătăile de minge ale lui Gerad.
Timpul petrecut în Salonul Doamnelor şi mesele cu
familia regală deveniseră deja o rutină pentru mine, dar ceea
ce se întâmpla de obicei la mijlocul zilei era o noutate.
Petreceam mult timp cântând; instrumentele din palat
erau mult mai bune decât cele pe care le aveam acasă.
Trebuia să recunosc: aici eram răsfăţată. Calitatea sunetului
era net superioară. Iar Salonul Doamnelor devenise ceva mai
interesant, deoarece regina ne vizitase de vreo două ori până
acum. Încă nu vorbise cu vreuna dintre noi, dar, când venea,
se aşeza pe fotoliu, înconjurată de slujnicele ei, privindu-ne
în timp ce citeam sau conversam.
Iar animozitatea dintre noi dispăruse în mare parte.
Începeam să ne obişnuim unele cu celelalte. Într-un final, am
aflat care era topul fotografiilor făcute de acea revistă. Am
rămas şocată să văd că eram printre fruntaşe. Marlee era pe
primul loc, urmată de Kriss, Tallulah şi Bariel. Celeste n-a
vorbit cu Bariel zile întregi când a aflat, dar în cele din urmă
toate am dat uitării revista.
Informaţiile care circulau de colo-acolo erau singura sursă
de tensiune. Fetele care se întâlniseră recent cu Maxon nu
puteau rezista tentaţiei de a povesti despre micul lor
interludiu. După felul în care toată lumea vorbea, ai fi zis că
Maxon avea să aleagă vreo şase sau şapte soţii. Dar nu toate
fetele erau potrivite pentru asta.
De exemplu, Marlee se întâlnise de foarte multe ori cu
Maxon, ceea ce enervase pe toată lumea. Cu toate astea, nu
mai era la fel de entuziasmată ca la prima întâlnire.
— America, trebuie să-mi promiţi că nu vei spune
nimănui ce urmează să afli, a zis ea în timp ce ne plimbam
prin grădină.
Ştiam că era ceva serios. Aşteptase până ce ne
îndepărtasem de Salonul Doamnelor şi de soldaţi.
— Desigur, Marlee. Eşti bine?
— Da, sunt bine. Doar că… am nevoie de părerea ta.
Părea neliniştită.
— Ce s-a întâmplat?
Şi-a muşcat buzele:
— E vorba de Maxon. Nu sunt sigură că va funcţiona.
Şi-a lăsat privirea în jos.
— De ce crezi asta? am întrebat-o îngrijorată.
— Ei bine, pentru început, eu nu… nu simt nimic,
înţelegi? Nicio scânteie, nicio legătură.
— Maxon poate fi un pic timid. Trebuie să-i acorzi timp.
Era adevărat. Eram surprinsă că nu ştia asta.
— Nu, vreau să spun, cred că eu nu-l plac pe el.
— Aaa!
 Asta era ceva diferit.
— Ai încercat?
Ce întrebare tâmpită!
— Da! Din răsputeri! Tot aştept acel moment când el va
face sau va spune ceva care să mă facă să simt că avem ceva
în comun, dar nu se întâmplă niciodată. E chipeş, dar asta nu
e de ajuns pentru a clădi o relaţie. Nici măcar nu ştiu dacă e
atras de mine. Tu ştii ce fel de fete îi plac?
M-am gândit puţin:
— Nu. N-am vorbit niciodată despre ce anume caută din
punct de vedere fizic.
— Iar asta-i altă chestie! Nu comunicăm niciodată, deşi
turuie într-una. Se pare că nu prea avem ce să ne spunem.
Petrecem mult timp în tăcere, uitându-ne la lucruri sau
jucând cărţi.
Părea din ce în ce mai îngrijorată:
— Uneori nici nu vorbim. Stăm pur şi simplu şi nu
spunem nimic. Ştii, sentimentele de dragoste nu apar peste
noapte.
— Poate că în cazul vostru lucrurile se mişcă mai lent.
Încercam să o liniştesc – mai avea puţin şi plângea.
— Zău, America, cred că singurul motiv pentru care sunt
încă aici e faptul că oamenii mă plac. Cred că părerea lor
contează cel mai mult pentru el.
La asta nu mă gândisem, dar părea plauzibil. Cu ceva
timp în urmă hotărâsem să ignor ce spuneau oamenii, dar
Maxon îşi iubea poporul. Opinia lor conta mai mult decât îşi
dădeau seama.
— Şi în plus, a şoptit ea, între noi totul pare atât de…
pustiu.
A început să plângă.
Am oftat şi am îmbrăţişat-o. Adevărul e că îmi doream din
toată inima să rămână, să fie aici cu mine, dar, dacă nu-l
iubea pe Maxon…
— Marlee, dacă nu vrei să fii cu Maxon, cred că trebuie
să-i spui.
— Oh, nu, nu cred că pot.
— Trebuie. Maxon nu vrea să se căsătorească cu cineva
care nu-l iubeşte. Dacă nu simţi nimic pentru el, trebuie să-i
spui.
Ea a clătinat din cap:
— Nu pot pur şi simplu să-i cer să plec! Trebuie să stau
aici. N-aş putea să mă duc acasă… nu acum.
— De ce, Marlee? Ce te ţine aici?
Pentru o clipă m-am întrebat dacă eu şi Marlee
împărtăşeam acelaşi secret întunecat. Poate că exista cineva
de care ea trebuia să stea departe. Singura diferenţă era că
Maxon ştia despre secretul meu. Voiam ca ea să-i spună!
Voiam să ştiu că nu eram singura care ajunsese aici din
cauza unor împrejurări ridicole.
Dar lacrimile lui Marlee s-au oprit la fel de brusc cum
apăruseră. A suspinat de câteva ori şi s-a ridicat. Şi-a netezit
rochia, şi-a îndreptat spatele şi s-a întors cu faţa spre mine.
A arborat un zâmbet larg şi călduros şi mi-a spus:
— Ştii ce? Ai mare dreptate.
A început să meargă cu spatele:
— Sunt sigură că, dacă îi voi acorda suficient timp,
lucrurile vor merge ca pe roate. Trebuie să plec. Tiny mă
aşteaptă.
Marlee aproape că a gonit spre palat. Ce Dumnezeu o
apucase?
A doua zi, Marlee m-a evitat. Şi următoarea. I-am dat de
înţeles că o înţeleg, aşezându-mă în Salonul Doamnelor la o
distanţă apreciabilă şi salutând-o ori de câte ori ne
întâlneam.
Voiam să ştie că putea avea încredere în mine; nu aveam
de gând s-o forţez să vorbească.
I-a luat patru zile să-mi ofere un zâmbet trist,
recunoscător. Am încuviinţat cu o simplă mişcare a capului.
Se părea că asta era tot ce-avea să-mi spună în legătură cu ce
se petrecerea în sufletul ei.
În aceeaşi zi, în timp ce stăteam în Salonul Doamnelor,
am fost chemată de Maxon. Ar fi o minciună să spun că nu
m-am simţit extrem de fericită când am tăiat-o pe uşă şi am
sărit în braţele lui.
— Maxon! am spus, îmbrăţişându-l.
 Când m-am retras, el părea puţin încurcat, şi ştiam de ce.
În ziua în care părăsisem petrecerea organizată în cinstea
familiei regale din Swendway şi vorbisem cu el între patru
ochi, recunoscusem că aveam dificultăţi în a face faţă
emoţiilor. Şi îl rugasem să nu mă sărute până când nu eram
mai sigură. Ştiam că îl rănisem, dar el se mulţumise să dea
din cap şi nu îşi încălcase promisiunea. Îmi era foarte greu să
descifrez acele sentimente când el se purta ca şi când era
iubitul meu, dar, de fapt, lucrurile nu stăteau aşa.
Camille, Mikaela şi Laila fuseseră trimise acasă, aşa că
mai rămăseseră douăzeci şi două de fete. Camille şi Laila
erau, pur şi simplu, incompatibile cu el şi plecaseră fără să
facă prea mare zarvă. Două zile mai târziu, Mikaelei i se
făcuse dor de casă şi izbucnise în hohote de plâns în timpul
micului dejun. Maxon o condusese afară din sală, bătând-o pe
umăr. Părea să nu se opună plecării lor, fiind fericit să se
ocupe de alte lucruri, inclusiv de mine. Dar amândoi eram
conştienţi că era un lucru prostesc să mi se dedice trup şi
suflet când eu nu ştiam prea bine pentru cine bătea inima
mea.
— Cum te simţi? m-a întrebat el, făcând un pas înapoi.
— Perfect. Ce faci aici? Nu trebuia să lucrezi?
— Preşedintele Comitetului de Infrastructură s-a
îmbolnăvit, aşa că întrunirea a fost amânată. Sunt liber ca
pasărea cerului toată după-amiaza.
Ochii îi străluceau de fericire.
— Ce vrei să facem? m-a întrebat, oferindu-mi braţul
drept.
— Orice! Există multe lucruri în palat pe care nu le-am
văzut. Aveţi şi cai, nu-i aşa? Şi un cinematograf. Nu m-ai dus
niciodată acolo.
— Hai să mergem! Mi-ar prinde bine puţină distracţie. Ce
filme îţi plac? m-a întrebat în timp ce ne îndreptam spre ceea
ce credeam a fi scara ce ducea la demisol.
— Sinceră să fiu, habar n-am. N-am văzut prea multe
filme la viaţa mea. Dar îmi plac cărţile romantice. Şi
comediile!
— Romantice, zici?
 A ridicat din sprâncene şi mi-a aruncat o privire
sugestivă. Nu m-am putut abţine să nu râd.
Am cotit şi am continuat să vorbim. Când ne-am apropiat
de uşă, soldaţii s-au dat la o parte şi ne-au salutat. Erau
peste doisprezece bărbaţi. Mă obişnuisem cu ei. Nici măcar
faptul că erau atât de mulţi nu mă putea distrage de la
gândul că mă voi distra de minune cu Maxon.
Ceea ce m-a distras, totuşi, a fost icnetul care i-a scăpat
unuia dintre ei atunci când am trecut pe hol. Eu şi Maxon ne-
am întors în acelaşi timp.
În faţa mea era Aspen.
Am tresărit.
În urmă cu câteva săptămâni, îl auzisem din întâmplare
pe un administrator din palat vorbind despre detaşament.
Mă gândisem la Aspen, dar, pentru că nu voiam să întârzii la
lecţiile Silviei, îmi văzusem mai departe de drum şi uitasem
discuţia.
Până la urmă fusese luat la detaşament. Dintre toate
locurile unde ar fi putut ajunge…
Maxon a intervenit:
— America, îl cunoşti pe acest tânăr?
Trecuse mai bine de-o lună de când îl văzusem pe Aspen,
dar el era, cel cu care îmi imaginasem ani de zile că mă voi
căsători, cel care apărea încă în visele mele. L-aş fi
recunoscut oriunde. Părea mai mare, ca şi când fusese bine
hrănit şi făcuse mult sport. Părul lui răvăşit fusese tuns
scurt, aproape zero. Şi dacă înainte purta haine la mâna a
doua care mai aveau puţin şi se desfăceau la cusături, acum
era îmbrăcat într-o uniformă curată de soldat din Garda
regală.
Era diferit şi, în acelaşi timp, acelaşi. Multe lucruri din
jurul lui păreau nelalocul lor. Dar ochii aceia… erau ochii lui
Aspen.
Privirea mi-a căzut pe ecusonul de pe pieptul lui: „Ofiţerul
Leger”.
Totul s-a petrecut foarte repede.
Mi-am păstrat calmul, ca oamenii să nu vadă furia care
clocotea în mine – un adevărat miracol. Voiam să-l ating, să-l
sărut, să urlu la el, să-i cer să plece din sanctuarul meu.
Voiam să mă topesc şi să dispar, dar, de asemenea, voiam să
stau aici.
Nimic n-avea vreun sens.
Mi-am dres vocea:
— Da. Domnul ofiţer Leger e din Carolina. E din oraşul
meu.
I-am zâmbit lui Maxon.
Fără îndoială că Aspen ne auzise râzând şi observase că
braţul meu era lipit de al prinţului. Putea să creadă ce voia.
Maxon părea că se bucură pentru mine:
— Ei bine, ce surpriză! Bine ai venit, ofiţer Leger!
Probabil că eşti foarte fericit s-o revezi pe campioana
oraşului.
Maxon a dat mâna cu el.
Faţa lui Aspen era ca de piatră.
— Da, Maiestatea Voastră. Foarte mult.
Ce voia să spună cu asta?
— Sunt sigur că şi tu ţii cu ea, l-a încurajat Maxon,
făcându-mi cu ochiul.
— Desigur, Maiestatea Voastră.
Aspen a înclinat puţin capul.
Asta ce voia să mai însemne?
— Perfect. De vreme ce America e din provincia ta, nu mă
pot gândi la altcineva în grija căruia s-o las. Am să mă asigur
că vei fi pus în serviciul ei. Fata asta refuză să ţină o slujnică
cu ea noaptea. Am încercat de atâtea ori să-i spun…
Maxon a clătinat din cap spre mine.
Aspen a părut în cele din urmă să se mai relaxeze:
— Nu sunt deloc surprins, Maiestatea Voastră.
Maxon a zâmbit:
— Ei bine, sunt sigur că aveţi multe de făcut. Noi o să
plecăm. Să aveţi o zi bună, domnilor ofiţeri!
Maxon a dat uşor din cap şi am pornit.
Am avut nevoie de toată voinţa pentru a nu privi înapoi.
În întunericul cinematografului am încercat să-mi dau
seama ce trebuia să fac. Maxon îmi spusese foarte clar încă
din noaptea în care îi povestisem despre Aspen că n-ar fi avut
niciun fel de milă pentru cei care s-ar fi purtat urât cu mine.
Dacă i-aş fi spus că bărbatul pe care tocmai îl desemnase
pentru protecţia mea era cel care mă rănise, avea să-l
pedepsească? Nu-i puteam face asta lui Maxon. Pusese la
punct un întreg sistem de ajutoare pentru ţară bazându-se pe
poveştile mele despre oamenii flămânzi.
Aşa că nu-i puteam spune. Nu aveam să-i spun. Oricât de
supărată aş fi fost, îl iubeam încă pe Aspen. N-aş fi suportat
să fie rănit.
Era, aşadar, mai bine să plec? Situaţia în care eram mă
depăşea, în mod clar. Puteam scăpa de Aspen, refuzând să-i
mai văd chipul – un chip care avea să mă tortureze în fiecare
zi şi care nu îmi mai aparţinea. Dar, dacă aveam să plec, asta
însemna să-l părăsesc şi pe Maxon.
Iar Maxon era cel mai bun prieten al meu, poate chiar
mai mult de-atât. Nu puteam să plec pur şi simplu. În plus,
cum aş fi putut să-i explic asta fără să-i spun că Aspen era în
palat?
Şi mai era şi familia mea. Poate că cecurile pe care le
primeau în ultimul timp erau mai mici, dar tot se alegeau cu
ceva. May îmi spusese într-o scrisoare că tata promitea să
organizeze cea mai frumoasă petrecere de Crăciun de până
atunci, dar eram sigură că această promisiune venea odată
cu menţiunea că un alt Crăciun n-ar fi putut fi niciodată la
fel de frumos. Dacă plecam, cine putea spune câţi bani ar fi
adus fosta mea faimă familiei? Ar fi însemnat să economisim
din nou la sânge.
— Nu prea ţi-a plăcut, nu-i aşa? m-a întrebat Maxon
aproape două ore mai târziu.
— Poftim?
— Filmul. N-ai râs deloc.
— Ah!
Am încercat să-mi amintesc ceva, măcar o scenă care îmi
plăcuse. Nu îmi aminteam nimic.
— Cred că sunt puţin obosită azi. Îmi cer scuze că ţi-am
irosit după-amiaza.
— Prostii, a spus Maxon, dând din mână ca pentru a
alunga lipsa mea de dispoziţie. Îmi face plăcere să mă aflu în
compania ta. Cu toate că n-ar strica dacă ai trage un pui de
somn înainte de cină. Eşti puţin cam palidă.
Am încuviinţat. Mă gândeam să mă duc în camera mea şi
să nu mai ies niciodată de-acolo.

Capitolul 21

Într-un sfârşit, am hotărât că nu era cea mai bună idee să

mă ascund în camera mea. Aşa că am coborât în Salonul
Doamnelor unde îmi plăcea să stau de obicei, atunci când nu
vizitam bibliotecile, nu mă plimbam cu Marlee sau nu mă
duceam în camera mea pentru a petrece timpul în compania
slujnicelor. Dar acum foloseam Salonul pe post de peşteră.
Niciun bărbat, nici măcar soldaţii, nu aveau voie să intre fără
acordul scris al reginei. Era perfect.
Ei bine, a fost perfect timp de trei zile. Fiind atât de
multe, era doar o chestiune de timp până când se anunţa
ziua de naştere a cuiva. A lui Kriss era joi. Probabil că
spusese ceva în timpul unei întâlniri cu Maxon – care nu rata
niciodată ocazia de a oferi fetelor mici surprize –, iar asta
însemna că petrecerea era obligatorie pentru toate Alesele, în
consecinţă, joi dimineaţa a început agitaţia, fetele trecând
dintr-o cameră în alta, consultându-se în privinţa rochiilor
sau încercând să anticipeze proporţiile petrecerii.
Aparent, nu trebuia să venim cu daruri, dar eu am
pregătit ceva drăguţ pentru sărbătorită.
În ziua petrecerii, m-am îmbrăcat cu una dintre rochiile
mele preferate şi am luat vioara cu mine. M-am furişat spre
Sala Mare, asigurându-mă că nu mă vede nimeni în timp ce
înaintam pe holuri. Când am ajuns în încăpere, m-am uitat
în jur, studiindu-i pe soldaţii care erau aliniaţi lângă perete.
Din fericire, Aspen nu era printre ei. Nu m-am putut abţine
să nu chicotesc când am văzut atât de mulţi bărbaţi
îmbrăcaţi în uniformă. Se aşteptau oare la vreo răzmeriţă?
Sala Mare era frumos decorată. Uriaşe aranjamente de
flori galbene şi albe împodobeau pereţii, în vaze atârnate de
aceştia şi buchete de flori în aceleaşi culori erau presărate
prin toată încăperea. Ferestrele, pereţii şi cam tot ce era
nemişcat fusese împodobit cu ghirlande. Am observat că
acestea erau confecţionate dintr-un material iridescent, nu
din hârtie şi că pe ele scânteiau nestemate false. Cel puţin,
eu, una, nădăjduiam că erau false. Fuseseră aduse şi câteva
măsuţe, care erau acoperite cu feţe de masă strălucitoare.
Bucăţi de confetti sclipeau pe mese. De spătarele scaunelor
fuseseră legate funde bogat ornamentate.
Într-un colţ, un tort imens alb cu galben aştepta să fie
tăiat. Lângă el, pe o măsuţă, se aflau câteva cadouri pentru
sărbătorită.
Un cvartet de coarde fusese instalat lângă perete, ceea ce
făcea inutil cadoul meu, iar un fotograf se plimba prin sală,
imortalizând momentele pentru public.
Atmosfera din sală era jucăuşă. Tiny – care până acum nu
reuşise să se apropie de nimeni, cu excepţia lui Marlee –
vorbea cu Emmica şi Jenna şi părea mult mai însufleţită
decât o văzusem vreodată. Marlee stătea lângă o fereastră,
semănând cu unul dintre soldaţii de-afară. Nu părea dispusă
să plece de acolo, dar oprea pe toată lumea care trecea pe
lângă ea pentru a sta de vorbă. Un grup de fete din Trei –
Kayleigh, Elizabeth şi Emily – s-au întors spre mine, mi-au
făcut semne cu mâna şi mi-au zâmbit. Le-am salutat la
rândul meu. Toată lumea părea prietenoasă şi fericită.
Exceptându-le pe Celeste şi Bariel. De obicei erau
inseparabile, dar acum una se dusese într-un capăt al sălii,
cealaltă, în altul. Bariel vorbea cu Samantha, iar Celeste
stătea singură la o masă, ţinând în mână un pahar plin cu un
lichid roşu-închis. În mod evident, ratasem ceva între cină şi
după-amiaza aceea.
Am strâns mai bine cutia viorii şi m-am dus în capătul
sălii pentru a vorbi cu Marlee.
— Bună, Marlee. E frumos, nu-i aşa? am întrebat-o,
punând vioara jos.
— Aşa e.
M-a îmbrăţişat.
— Am auzit că Maxon va veni mai târziu pentru a o
felicita personal pe Kriss. Nu e drăguţ? Pariez că-i va aduce
şi un cadou.
 Marlee a continuat cu entuziasmul ei tipic. Mă tot
întrebam care era secretul ei, dar ştiam că, dacă va dori
vreodată să vorbească despre asta, îmi va spune singură.
Preţ de câteva minute am discutat despre nimicuri până
când am auzit zarvă la intrarea în sală.
Ne-am întors. Marlee a rămas calmă, dar eu m-am
dezumflat complet.
Kriss îşi alesese rochia cu deosebită grijă, trădând o
strategie incredibilă. Celelalte fete erau îmbrăcate în rochii
de zi – scurte, ca de domnişoare – ea purta una lungă până în
pământ. Lungimea conta însă cel mai puţin. Rochia avea
culoarea smântânii, bătând în alb. În păr îi scânteia un şir de
bijuterii galbene, prinse în linie dreaptă, care trimiteau în
mod subtil la o coroană. Avea un aer matur, regal, arătând ca
o mireasă.
Cu toate că nu ştiam foarte sigur cui îi aparţinea inima
mea, am simţit un junghi de gelozie. Niciuna dintre noi nu
avea să trăiască o experienţă similară. Indiferent la câte
petreceri sau dineuri aveam să participăm, ar fi fost patetic
să încercăm să copiem această înfăţişare. Am văzut mâna lui
Celeste – cea fără pahar – strângându-se în pumn.
— Arată foarte drăguţ, a comentat Marlee.
— Drăguţ e puţin spus, i-am zis eu.
Petrecerea a continuat, iar eu şi Marlee urmăream atente
ce se întâmpla în sală. În mod surprinzător – şi dubios –,
Celeste s-a lipit de Kriss, vorbind într-una cu ea în timp ce
sărbătorita făcea turul sălii, mulţumind tuturor fetelor c-au
venit, cu toate că nu avusesem de-ales.
Într-un final au ajuns şi în colţul în care ne aflam eu şi
Marlee, absorbind razele calde ale soarelui care se strecurau
pe fereastră. Marlee a îmbrăţişat-o pe Kriss.
— La mulţi ani! a spus ea.
— Mulţumesc! i-a răspuns Kriss cu aceeaşi afecţiune şi
entuziasm.
— Azi ai împlinit nouăsprezece ani, nu? a întrebat-o
Marlee.
— Da. Nu m-aş fi putut gândi la un mod mai bun de a
sărbători. Mă bucur că se fac poze. Mamei îi va plăcea la
nebunie! Cu toate că ne descurcăm binişor, n-am avut
niciodată bani pentru a organiza aşa ceva. E atât de frumos!
Kriss era din Patru, ca şi Marlee. Nu aveau chiar atâtea
limitări ca mine, dar nimic nu se putea compara cu acest
eveniment.
— E impresionant, a comentat Celeste. Petrecerea mea de
anul trecut a avut ca tematică albul şi negrul. Orice urmă de
culoare şi nu aveai voie să intri pe uşă.
— Uau! a şoptit Marlee, invidioasă.
— A fost minunat. Mâncăruri fine, reflectoare şi muzică!
Ei bine, am avut-o şi pe Tessa Tamble. Aţi auzit de ea?
Era imposibil să nu fi auzit de Tessa Tamble. Lansase cel
puţin douăsprezece hituri. Uneori urmăream video- clipuri cu
ea la televizor, cu toate că mama nu prea era de acord.
Considera că eram cu mult mai talentate decât Tessa şi o
enerva la culme faptul că ea era faimoasă şi avea bani,
făcând acelaşi lucru ca noi.
— E preferata mea! a exclamat Kriss.
— Ei bine, a continuat Celeste, Tessa e o prietenă bună
de-a familiei, aşa că a venit la petrecerea mea şi a dat un
concert. Vă daţi seama, am fi putut avea în schimb o şleahtă
de cântăreţi plictisitori din Cinci care să ne omoare cheful!
Marlee mi-a aruncat o privire scurtă. Mi-am dat seama că
se simţea jenată.
— Vai! a adăugat Celeste, privindu-mă. Am uitat. N-a fost
cu intenţie.
Vocea ei dulce ca mierea mă scotea din pepeni. Eram din
nou tentată s-o iau la bătaie… Era mai bine să mă abţin.
— Stai liniştită, i-am răspuns, cât de calm am putut. Şi
tu, Celeste, ca Doi, ce anume faci? N-am auzit niciodată
muzica ta la radio.
— Eu sunt fotomodel, mi-a răspuns pe un ton care sugera
că ar fi trebuit să ştiu asta deja. Nu mi-ai văzut reclamele?
— Nu prea cred.
— Oh, păi, eşti din Cinci. Bănuiesc că nu vă puteţi
permite să cumpăraţi reviste.
Mă durea deoarece era adevărat. Lui May îi plăcea să
răsfoiască reviste când mergeam la magazin, dar nu aveam
absolut niciun motiv să le cumpărăm.
Kriss, preluând din nou rolul de gazdă, a schimbat
subiectul:
— Ştii, America, voiam să te întreb care e domeniul
principal de activitate al unui locuitor din Cinci.
— Muzica.
— Ar trebui să ne cânţi într-o zi!
Am oftat.
— De fapt, mi-am adus vioara ca să îţi cânt azi. Mă
gândeam că ar fi un cadou drăguţ, dar ai deja un cvartet, aşa
că…
— Oh, cântă-ne! m-a implorat Marlee.
— Te rog, America, e ziua mea! a adăugat şi Kriss.
— Dar ei ţi-au oferit deja o…
Nu conta că protestam. Kriss şi Marlee le spuseseră deja
celor din cvartet să se oprească şi le-au chemat pe toate fetele
în fundul sălii. Unele dintre ele s-au aşezat pe jos, în timp ce
altele au tras câteva scaune aproape de colţ. Kriss stătea în
mijlocul adunării, ţinându-şi mâinile împreunate, foarte
bucuroasă, în timp ce Celeste stătea pur şi simplu lângă ea,
cu paharul din care încă nu luase nicio înghiţitură în mână.
În timp ce fetele se aşezau, mi-am pregătit vioara.
Membrii cvartetului s-au apropiat pentru a mă susţine, iar
cele câteva slujnice care serveau s-au oprit din treabă.
Am respirat adânc, am ridicat vioara şi am aşezat-o sub
bărbie.
— Pentru tine, am spus, arătând-o pe Kriss cu arcuşul.
Am ţinut o clipă arcuşul deasupra coardelor, am închis
ochii şi apoi am început să cânt.
Preţ de câteva minute, din mintea mea au dispărut şi
Celeste cea răutăcioasă, şi Aspen care mişuna pe undeva prin
palat, şi rebelii care încercau să ne atace. Totul se rezuma la
câteva note perfecte care curgeau unele după altele, atât de
închegate încât ai fi zis că le era frică să nu se piardă. Dar s-
au ţinut strâns legate, şi, în timp ce pluteau, acest dar pentru
Kriss s-a transformat într-un dar pentru mine.
Poate că eram din Cinci, dar nu eram inutilă.
Am cântat melodia – la fel de familiară ca vocea tatălui
meu sau ca mirosul camerei mele – preţ de câteva clipe
minunate. Am tras arcuşul pentru ultima oară peste coarde,
iar apoi l-am ridicat în aer.
M-am întors spre Kriss, sperând că-i plăcuse darul meu,
dar nu i-am mai văzut chipul. În spatele micii adunării
stătea Maxon. Era îmbrăcat într-un costum gri şi ţinea sub
braţ o cutie pentru sărbătorită. Fetele aplaudau, dar eu n-am
băgat de seamă. Nu vedeam decât expresia de extaz şi
veneraţie de pe faţa lui Maxon, care s-a transformat într-un
zâmbet destinat doar mie.
— Maiestatea Voastră, am spus, făcând o reverenţă.
Celelalte fete s-au ridicat în picioare pentru a-l saluta pe
Maxon. Imediat s-a auzit un ţipăt:
— Oh, nu! Kriss, îmi pare atât de rău, a zis Celeste.
Alesele s-au uitat în aceeaşi direcţie, iar când Kriss s-a
întors spre mine, am văzut de ce. Minunata ei rochie era
pătată de sus până jos cu punciul din paharul lui Celeste.
Arăta ca şi cum fusese înjunghiată.
— Îmi cer scuze, m-am întors prea repede. Kriss, n-am
vrut. Lasă-mă să te ajut, se scuza Celeste.
În mod normal, aş fi crezut că este vorba doar de un
accident, dar, pentru că era implicată Celeste, mi-am dat
seama ce se întâmplase.
Kriss şi-a dus mâna la gură şi a început să plângă, iar
apoi a plecat în fugă din sală. Petrecerea se terminase.
Maxon s-a dus după ea, cu toate că mi-aş fi dorit să mai
rămână.
Celeste îşi susţinea nevinovăţia în faţa oricui dorea s-o
asculte, spunând că fusese o simplă greşeală. Tuesday o
aproba, pretinzând că văzuse toată scena, dar fetele nu mai
aveau încredere în ea, aşa că totul era în zadar. Mi-am pus
vioara în cutie şi am vrut să plec.
Marlee m-a apucat de mână.
— Cineva ar trebui să facă, totuşi, ceva în legătură cu ea.
Dacă, într-adevăr, Celeste putea determina pe cineva ca
Anna să recurgă la violenţă sau dacă îşi imagina că avea tot
dreptul din lume să încerce să-mi scoată rochia sau să facă pe
cineva atât de bun ca Marlee să se înfurie, atunci nu avea ce
căuta în Alegere.
Trebuia s-o scot cât mai repede pe fata aia din palat.

Capitolul 22

Crede-mă, Maxon, n-a fost niciun accident.

Eram din nou în grădină, pierzând vremea până la
Actualităţi. Îmi luase două zile ca să vorbesc cu el.
— Dar chiar părea că se simte prost. Îşi cerea scuze într-
una, a contracarat el. Cum să nu fie un accident?
Am oftat:
— Crede-mă. O văd pe Celeste în fiecare zi şi ştiu că nu a
vrut decât să compromită petrecerea lui Kriss. E foarte
competitivă.
— Ei bine, dacă tot ce a urmărit a fost să n-o mai bag în
seamă pe Kriss, a dat greş. Am petrecut aproape o oră cu ea.
De fapt, am avut parte de nişte momente foarte plăcute.
Nu voiam să aud mai multe. Ştiam că legătura dintre noi
era fragilă, dar nu eram pregătită să am de-a face cu ceva
care putea să schimbe acest lucru. Cel puţin până aflam ce
anume voiam.
— Şi cu Anna cum rămâne? l-am întrebat.
— Cu cine?
— Anna Farmer? A lovit-o pe Celeste, iar tu ai dat-o
afară, îţi aminteşti? Anna a fost, cel mai probabil, provocată.
— Ai auzit-o pe Celeste spunând ceva?
Părea sceptic.
— Ei bine… nu. Dar o ştiam pe Anna şi o ştiu pe Celeste.
Crede-mă când îţi spun, Anna nu e genul de persoană care să
recurgă la violenţă. Celeste probabil că a jignit-o rău de tot
dacă a reacţionat aşa.
— America, sunt conştient de faptul că tu petreci mai
mult timp cu fetele decât mine, dar crezi că le cunoşti cu
adevărat? Ţie îţi place să te ascunzi în camera ta sau în
biblioteci. Îndrăznesc să spun că ştii mai multe despre
slujnicele tale decât despre Alese.
Probabil că avea dreptate, dar n-aveam de gând să
recunosc:
 — Nu e corect. Am avut dreptate în privinţa lui Marlee,
nu-i aşa? Nu crezi că e drăguţă?
A făcut o faţă lungă.
— Da… se poate spune că e drăguţă.
— Atunci de ce nu vrei să mă crezi când îţi spun că
Celeste a vărsat băutura intenţionat?
— America, să nu crezi că te consider mincinoasă. Sunt
sigur că ţie aşa ţi s-a părut. Dar lui Celeste i-a părut rău. Iar
cu mine s-a purtat mereu foarte frumos.
— Nu mă-ndoiesc, am bombănit printre dinţi.
— Suficient, a spus Maxon, oftând. Nu mai vreau să
vorbesc despre celelalte fete.
— A încercat să-mi ia rochia, Maxon! m-am plâns eu.
— Am spus că nu mai vreau să vorbesc despre ea! a spus
el pe un ton furios.
Atât mi-a fost! Am pufnit şi am ridicat braţele în aer, apoi
le-am izbit zgomotos de picioare. Eram atât de frustrată,
încât îmi venea să urlu.
— Dacă ai de gând să te porţi aşa, voi găsi pe altcineva
care agreează compania mea, a ameninţat el.
A vrut să plece.
— Hei! l-am strigat.
— Ba nu!
S-a întors cu spatele la mine şi mi-a vorbit pe un ton
îndârjit, aşa cum nu-mi imaginasem niciodată că o va face:
— Cred că uiţi care ţi-e locul, Lady America. Ar fi bine
dacă ţi-ai aminti că eu simt prinţul încoronat al Illeei. Sunt
domnul şi stăpânul acestei ţări din toate punctele de vedere,
şi să fiu al naibii dacă o să-ţi permit să mă tratezi aşa în
propria casă. Nu trebuie să fii de acord cu deciziile mele, dar
le vei tolera.
S-a întors şi a plecat, nevăzând sau nepăsându-i de
lacrimile din ochii mei.
În timpul cinei nu m-am uitat la el, dar mi-a fost dificil să
nu fac acest lucru şi în timpul Actualităţilor. L-am văzut
privindu-mă de două ori, şi de fiecare dată s-a tras de ureche.
Nu i-am întors gestul. Nu voiam să vorbesc cu el. Bănuiam că
dorea să mă facă din nou cu ou şi cu oţet, şi nu aveam nevoie
de asta.
După emisiune, m-am dus în camera mea, fiind atât de
supărată pe Maxon, încât nu puteam gândi limpede. De ce nu
mă asculta? Mă considera o mincinoasă? Sau şi mai grav,
credea că Celeste nu putea să mintă niciodată?
Poate că până la urmă Maxon era un băiat ca toţi băieţii,
iar Celeste o fată frumoasă, şi asta era tot ce conta. Chiar
dacă vorbise despre suflete-pereche, poate că tot ceea ce-şi
dorea era o parteneră de pat.
Iar dacă el era acel gen de bărbat, de ce îmi mai băteam
capul cu asta? Eram o proastă, proastă, proastă! îl
sărutasem! îi spusesem să aibă răbdare! Şi pentru ce? Eu
doar…
Am cotit spre camera mea şi am dat peste Aspen, care
aştepta lângă uşă. Toată furia mea s-a topit, transformându-
se într-un sentiment bizar de nesiguranţă. Regulamentul
cerea ca soldaţii să privească fix în faţă, dar el se uita la mine
cu o expresie de nepătruns.
— Lady America, a şoptit.
— Domnule ofiţer Leger.
Cu toate că nu era treaba lui, mi-a deschis uşa. Am trecut
încet pe lângă el, fiindu-mi aproape teamă să mă întorc cu
spatele şi întrebându-mă dacă era cu adevărat acolo. Oricât
de mult încercasem să mi-l scot din minte şi din inimă, în
acest moment voiam să fie cu mine. Când am trecut pe lângă
el, l-am auzit inspirând. Un fior mi-a străbătut corpul.
M-a privit lung şi a închis uşor uşa.
Nu avea niciun sens să dorm. M-am gândit ore întregi la
prostiile pe care le credea Maxon şi la cât de aproape se afla
Aspen. Habar n-aveam ce să fac. Eram atât de pierdută în
gânduri, încât nu mi-am dat seama că se făcuse două
dimineaţa.
Am oftat. Slujnicele mele aveau să muncească dublu
pentru a mă face să arăt bine.
Deodată am văzut o lumină care venea de pe hol. Atât de
încet, încât am crezut că visez, Aspen a deschis uşa, a intrat,
apoi a închis-o în urma lui.
— Aspen, ce faci? am şoptit în timp ce el traversa camera.
O să dai de belea dacă vei fi prins aici!
A continuat să meargă în tăcere.
— Aspen?
S-a oprit în faţa patului meu şi a pus bastonul jos.
— Îl iubeşti?
L-am privit lung în ochii care de-abia i se vedeau pe
întuneric. Preţ de o secundă, habar n-aveam ce să-i răspund.
— Nu.
A dat la o parte pătura cu o mişcare atât graţioasă, cât şi
violentă. Ar fi trebuit să protestez, dar n-am făcut-o. M-a
prins de ceafă, forţându-mă să mă întorc spre el. M-a sărutat
cu ardoare, iar toate lucrurile bune din lume s-au aşezat la
loc. Nu mai mirosea a săpun de casă şi era mai puternic
decât îmi aminteam, însă fiecare mişcare, fiecare atingere
îmi era familiară.
— Te vor omorî pentru asta, am spus eu, gâfâind în timp
ce buzele lui călătoreau pe gâtul meu.
— Dacă nu fac asta, voi muri oricum.
Am încercat să mă adun şi să-i cer să se oprească, dar
ştiam că avea să fie de prisos, pentru că şi eu doream asta.
Multe lucruri păreau greşite în legătură cu acest moment –
încălcăm o groază de reguli, Aspen avea o altă prietenă, iar
între mine şi Maxon se înfiripase o idilă –, dar nu-mi păsa.
Eram atât de furioasă pe Maxon, iar Aspen părea să-mi aline
aşa de bine toate durerile, încât i-am permis să-şi treacă
mâinile peste picioarele mele.
M-am minunat cât de diferit era. Nu mai avusesem
niciodată atât de mult spaţiu la dispoziţie.
Dar chiar şi aşa, mintea mea era frământată de gânduri.
Eram furioasă pe Maxon, furioasă pe Celeste şi pe Aspen. La
naiba, eram furioasă până şi pe Illeá. În timp ce ne sărutam
încontinuu, am început să plâng.
Arunci Aspen a început să mă sărute nebuneşte, şi,
curând, i-au dat şi lui lacrimile.
— Te urăsc, ştii asta, nu? am spus.
— Ştiu, Mer. Ştiu.
Mer. Când mă atingea în felul ăsta, când îmi pronunţa
numele aşa, simţeam că pluteam prin univers. Indiferent cât
de supărată eram, Aspen îmi amintea de căminul meu.
Am continuat aşa vreun sfert de oră, până când el s-a
potolit.
— Trebuie să mă întorc. Soldatul care face rondul de
noapte se va aştepta să fiu acolo.
— Poftim?
— Există soldaţi care fac rondul la întâmplare. Aş putea
avea douăzeci de minute, aş putea avea o oră. Dacă e un rond
scurt, am mai puţin de cinci minute.
— Grăbeşte-te! l-am îndemnat, ridicându-mă ca să-l ajut
să-şi netezească părul.
Şi-a luat bastonul şi am alergat împreună spre ieşirea din
cameră. Înainte să deschidă uşă, m-a prins în braţe şi m-a
sărutat din nou. Simţeam cum raze de soare călătoreau prin
venele mele.
— Nu pot să cred că eşti aici, am spus. Cum de-ai ajuns să
fii soldat la palat?
A ridicat din umeri:
— Se pare că sunt făcut pentru asta. Îi trimit pe toţi
recruţii într-o bază de antrenament din Whites. America,
oraşul ăla e complet acoperit de zăpadă! Nu se compară cu
fulgii pe care-i avem noi acasă. Toţi soldaţii sunt hrăniţi,
antrenaţi şi testaţi. Ne-au făcut şi nişte injecţii. Nu ştiu ce
anume conţineau, dar am crescut foarte repede. Se pare că
sunt un luptător solid şi inteligent. Am avut cel mai mare
punctaj din grupa mea.
Am zâmbit cu mândrie:
— Nu sunt deloc surprinsă.
L-am sărutat din nou. Aspen fusese mereu prea bun
pentru casta în care se născuse.
A deschis uşa şi a verificat culoarul. Părea pustiu.
— Am atât de multe lucruri să-ţi spun! Trebuie să vorbim,
i-am şoptit.
— Ştiu. O să vorbim. Va dura ceva timp, dar mă voi
întoarce. Nu în seara asta. Nu ştiu când, dar curând.
M-a sărutat din nou, atât de apăsat, încât aproape că mă
durea.
— Mi-a fost dor de tine, a şoptit el, apoi s-a întors la post.
 M-am întors în pat ameţită. Nu-mi venea să cred ce
făcusem. O parte din mine – o parte foarte supărată – simţea
că Maxon merita asta cu vârf şi îndesat. Dacă voia să-i dea
crezare lui Celeste şi să mă umilească, atunci în mod clar nu
aveam să mai stau prea mult în Alegere. Dacă ea se putea
sustrage regulilor, atunci nu mai era nimic care să mă ţină.
Fiind epuizată, am adormit în câteva secunde.

Capitolul 23

Dimineaţa următoare m-am trezit simţindu-mă puţin

vinovată. Înspăimântată, de fapt. Faptul că nu răspunsesem
la semnalul lui Maxon nu însemna că el nu putea să vină în
camera mea oricând dorea. Eu şi Aspen am fi putut fi prinşi
foarte uşor. Dacă îl prinseseră deja, iar eu nu ştiam nimic…
Era un act de înaltă trădare. Iar palatul nu avea decât o
singură pedeapsă când venea vorba de trădări.
Pe de altă parte însă, nu-mi păsa. Înainte de a mă trezi
de-a binelea, am retrăit fiecare moment petrecut alături de
Aspen, fiecare atingere, fiecare sărut. Îmi fusese foarte dor de
el.
Îmi doream să fi avut mai mult timp să vorbim. Voiam să
ştiu ce era în mintea lui, cu toate că acum aveam câteva
indicii. Era de necrezut – după ce încercasem din răsputeri să
nu-l mai doresc – că el încă mă voia.
Era sâmbătă, aşa că trebuia să merg în Salonul
Doamnelor, dar nu mai puteam suporta. Aveam nevoie de
timp ca să mă gândesc şi ştiam că mi-ar fi fost imposibil să
fac acest lucru în larma de jos. Când slujnicele au intrat în
cameră, le-am spus că mă doare capul şi că vreau să rămân
în pat.
Au fost atât de săritoare, aducându-mi de mâncare şi
curăţând camera în linişte, încât m-am simţit prost că le
minţisem. Dar nu aveam de ales. Nu mă puteam întâlni cu
regina, cu fetele şi, probabil, cu Maxon când singurul lucru la
care mă gândeam era Aspen.
Am închis ochii, dar nu am dormit. Am încercat să-mi dau
seama ce simţeam. Înainte să ajung la vreo concluzie, cineva
a bătut la uşă. M-am întors pe-o parte şi am văzut-o pe Anne
întrebându-mă în şoaptă dacă să răspundă sau nu. M-am
ridicat imediat, netezindu-mi părul, apoi am încuviinţat cu o
mişcare a capului.
Mă rugam să nu fie Maxon – mi-era teamă că-mi putea
citi pe chip infracţiunile comise –, dar am fost şocată să-l văd
pe Aspen intrând pe uşă. Mi-am dat seama că mi-am
îndreptat spatele, dar speram că slujnicele nu observaseră
acest lucru.
— Îmi cer scuze, domnişoară, i-a spus el lui Anne. Sunt
ofiţerul Leger. Am venit aici ca să vorbesc cu Lady America
despre câteva măsuri de siguranţă.
— Sigur că da, a spus ea, zâmbind şi făcându-i semn să
intre.
Am văzut cu coada ochiului că Mary a înghiontit-o pe
Lucy, care a chicotit.
Aspen s-a întors spre ele şi şi-a dus o mână la cască:
— Doamnelor!
Lucy a înclinat capul, iar obrajii lui Mary au devenit mai
roşii decât părul meu, dar n-au răspuns. Anne, cu toate că
părea captivată de frumuseţea lui Aspen, s-a adunat
suficient cât să vorbească.
— Domnişoară, doriţi să plecăm?
M-am gândit la asta. Nu voiam să fac un gest imprudent,
dar puţină intimitate nu strica.
— Doar pentru câteva minute. Sunt sigură că domnul
ofiţer Leger nu mă va ţine prea mult, am hotărât eu, iar ele
au tăiat-o din cameră.
Când uşa s-a închis, Aspen a spus:
— Mi-e teamă că te înşeli. Voi avea nevoie de tine mult
timp.
Mi-a făcut cu ochiul.
Eu am clătinat din cap.
— Tot nu-mi vine să cred că eşti aici.
Fără să mai piardă vremea, Aspen şi-a scos casca şi s-a
aşezat pe marginea patului meu, punând o mână pe
aşternut, suficient de aproape încât degetele noastre să se
atingă.
 — Nu m-aş fi gândit niciodată că detaşamentul ar fi o
binecuvântare, dar, dacă îmi oferă şansa de a-mi cere scuze
faţă de tine, voi fi veşnic recunoscător.
Am împietrit.
Aspen m-a privit adânc în ochi:
— Mer, te rog să mă ierţi. Am fost foarte, foarte prost, şi
am regretat acea noapte din căsuţă de îndată ce am început
să cobor pe scară. Eram prea orgolios ca să spun ceva, iar pe
urmă tu ai fost aleasă… Nu ştiam ce să fac.
S-a oprit pentru o clipă. Avea lacrimi în ochi. Oare era
posibil ca Aspen să fi plâns pentru mine aşa cum eu
plânsesem pentru el?
— Eu încă te iubesc.
Mi-am muşcat buzele, ţinându-mi lacrimile în frâu.
Înainte să mă pot gândi la asta, trebuia să fiu sigură de un
lucru:
— Şi cu Brenna cum rămâne?
Expresia feţei i s-a schimbat:
— Poftim?
Am respirat adânc:
— V-am văzut împreună în piaţă când am plecat. V-aţi
despărţit?
Aspen a mijit ochii, apoi a izbucnit în râs. Şi-a acoperit
gura cu mâinile şi a căzut pe spate în pat, după care s-a
ridicat înapoi şi a întrebat:
— Asta crezi tu? Oh, Mer! Căzuse. S-a împiedicat, iar eu
am prins-o.
— S-a împiedicat?
— Da, piaţa era plină, iar oamenii se împingeau. Brenna
a căzut peste mine, iar eu am făcut o glumă spunându-i că e
o împiedicată, ceea ce ştii că e adevărat. Nu a fost niciodată
prea agilă.
Mi-am adus aminte că Brenna păruse într-adevăr să-şi
piardă echilibrul fără niciun motiv aparent. De ce nu mă
gândisem la asta?
— De îndată ce m-am eliberat, am luat-o la fugă spre
scenă.
Mi-am amintit acele momente, încercarea disperată a lui
Aspen de a se apropia de mine. Nu se prefăcuse deloc. Am
zâmbit:
— Şi ce anume plănuiai să faci?
A ridicat din umeri:
— Ca să fiu sincer, nu prea m-am gândit la asta. Probabil
că voiam să te implor să rămâi. Eram pregătit să mă fac de
râs dacă asta însemna că nu aveai să te urci în maşina care
te aştepta. Dar am văzut că erai foarte supărată… iar acum
înţeleg de ce.
A oftat:
— Nu am putut să merg până la capăt. În plus, m-am
gândit că poate o să fii fericită la palat.
A aruncat o privire prin cameră, uitându-se la toate
lucrurile frumoase care se presupunea că-mi aparţineau
pentru o vreme. Înţelegeam de ce credea asta.
— Apoi, a continuat el, m-am gândit că ne vom împăca
atunci când vei reveni acasă.
Părea deodată îngrijorat:
— Eram sigur că vei dori să ieşi din competiţie de îndată
ce era posibil. Dar… n-ai făcut-o.
S-a oprit şi s-a uitat la mine, fără să mă întrebe însă cât
de apropiaţi eram eu şi Maxon. Ne văzuse deja împreună, dar
nu ştia că ne sărutaserăm sau că aveam semnale secrete, iar
eu nu voiam să-i spun nimic.
— Apoi am fost luat la detaşament şi mi-am dat seama că
nu ar fi fost corect să-ţi scriu. Aş fi putut muri aici. Nu voiam
să încerc să te fac să mă iubeşti din nou şi apoi…
— Să te iubesc din nou? l-am întrebat pe un ton sceptic.
Aspen, n-am încetat niciodată să te iubesc.
Cu o mişcare bruscă, dar tandră, Aspen s-a aplecat şi m-a
sărutat. Mi-a atins obrazul, lipindu-l de-al lui, şi amintirile
frumoase din ultimii doi ani mi-au invadat mintea. Eram
recunoscătoare pentru că nu se pierduseră.
— Îmi cer scuze, a murmurat el printre sărutări. Mer, îmi
cer mii de scuze.
S-a retras ca să mă privească, afişând un zâmbet pe
chipul lui perfect. Părea să se întrebe exact ce gândeam şi eu:
Ce ne facem acum?
 Tocmai atunci, uşa s-a deschis, iar slujnicele au observat
cât de aproape se afla Aspen. Eram îngrozită.
— Slavă Domnului că v-aţi întors! le-a spus el, apucându-
mi mai bine obrazul înainte să-mi pună mâna pe frunte.
Domnişoară, nu cred că aveţi febră.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Anne speriată, în timp ce
se îndrepta iute spre mine.
Aspen s-a ridicat:
— A început să-mi spună că nu se simte bine, că o doare
capul.
— Domnişoară, vi s-a agravat durerea de cap? a întrebat
Mary Sunteţi atât de palidă!
Normal că eram. Din clipa în care ne văzuseră împreună,
sângele mi se scursese din obraji. Dar Aspen, reacţionând
imediat, salvase situaţia într-o secundă.
— Voi aduce medicamentul, a spus Lucy, grăbindu-se spre
baie.
— Domnişoară, vă rog să mă iertaţi, a spus Aspen când
slujnicele au trecut la treabă. Nu doresc să vă mai deranjez.
Voi reveni când vă veţi simţi mai bine.
Uitându-mă la el, vedeam acelaşi chip pe care îl
sărutasem de mii de ori în căsuţa din copac. Lumea care ne
înconjura era cu totul nouă, dar legătura noastră era aceeaşi
dintotdeauna.
— Vă mulţumesc, domnule ofiţer, am spus pe un ton slab.
A plecat, înclinându-şi uşor capul.
Curând, slujnicele se agitau în jurul meu, încercând să
vindece o boală inexistentă.
Nu mă durea capul, ci inima. Dorinţa de a mă afla în
braţele lui Aspen era atât de familiară, de parcă n-o uitasem
niciodată.
M-am trezit în toiul nopţii, după ce Anne mă zgâlţâise
bine.
— Ce…?
— Vă rog, domnişoară, trebuie să vă treziţi!
Era frenetică, îngrozită.
— Ce s-a întâmplat? Sunteţi bine?
— Suntem din nou atacaţi. Trebuie să vă ducem la
demisol.
Eram ameţită; nu eram sigură că auzisem bine. Dar am
observat că, în spatele ei, Lucy plângea.
— Au intrat în palat? am întrebat-o cu neîncredere.
Plânsetul de jale al lui Lucy era singura confirmare de
care aveam nevoie.
— Ce facem? am întrebat.
Un val de adrenalină m-a trezit de tot, aşa că am sărit din
pat. Mary m-a ajutat să mă încalţ, iar Anne mi-a pus un
halat pe umeri. Tot ce gândeam era: Nord sau Sud? Nord sau
Sud?
— Pe culoar, în colţ, există un pasaj. Vă va duce direct în
sala de refugiu de la demisol. Soldaţii de-acolo vă aşteaptă.
Familia regală probabil că e deja acolo, la fel şi celelalte fete.
Grăbiţi-vă, domnişoară!
Anne m-a scos pe culoar şi a împins într-un perete. Zidul
s-a mişcat, precum intrarea într-un pasaj secret din romanele
poliţiste. Evident, dincolo de perete se afla o scară. Tiny a
ieşit în grabă din camera ei şi a luat-o la fugă prin pasaj.
— În ordine, să mergem, am spus.
Anne şi Mary mă priveau, uimite. Lucy tremura atât de
tare, că de-abia mai putea sta în picioare.
— Să mergem, am repetat eu.
— Nu, domnişoară. Noi o luăm pe altă parte. Trebuie să
vă grăbiţi înainte ca ei să ajungă aici. Vă rog!
Ştiam că, dacă erau găsite, aveau să fie cel puţin rănite,
dacă nu chiar omorâte. Nu suportam acest gând. Poate că
eram puţin obraznică, dar, dacă Maxon renunţase la ideile
lui şi luase unele măsuri, existau şanse ca el să le accepte
prezenţa. Chiar dacă aveam să ne certăm. Poate că mă
bazam prea mult pe generozitatea lui, dar n-aveam de gând
să le las în urmă. Frica m-a făcut să mă mişc mai repede. Am
apucat-o pe Anne de mână şi am tras-o înăuntru. S-a
împiedicat, dar nu m-a putut opri, deoarece le-am luat după
mine şi pe Mary şi Lucy.
— Mişcaţi-vă! le-am spus.
Au început să meargă, dar Anne protesta într-una:
— Domnişoară, nu ne vor lăsa să intrăm! Locul ăsta e
doar pentru familie… Ne vor spune să plecăm!
Dar nu-mi păsa ce zicea. Indiferent unde era
ascunzătoarea lor, eram sigură că refugiul familiei regale era
mai sigur.
Scara era luminată din loc în loc, dar chiar şi-aşa, aproape
că am căzut de câteva ori în graba mea. Îmi făceam griji. Cât
de bine cunoşteau rebelii palatul? Ştiau oare de existenţa
acestor pasaje secrete? Lucy era pe jumătate paralizată, aşa
că am luat-o de mână.
Nu mi-am putut da seama cât timp ne-a luat până am
ajuns jos, dar, într-un sfârşit, pasajul a dat într-o încăpere
largă. Acolo erau alte scări, iar celelalte fete alergau spre
ceea ce părea a fi o uşă extrem de groasă. Am luat-o la goană
spre refugiu.
— Vă mulţumim că aţi adus-o pe această fată. Puteţi
pleca, le-a spus un soldat slujnicelor mele.
— Nu! Simt cu mine. Şi vor rămâne aici, am zis pe un ton
autoritar.
— Domnişoară, ele au locurile lor, a sărit el.
— Bine. Dacă ele nu intră, nu voi intra nici eu. Sunt
sigură că prinţul Maxon vă va fi recunoscător când va afla că
lipsesc din cauza voastră. Să mergem, doamnelor.
Le-am luat de mână pe Mary şi Lucy. Anne împietrise.
— Aşteptaţi! Aşteptaţi! în regulă, intraţi. Dar dacă va
obiecta cineva, dumneavoastră veţi răspunde.
— Nicio problemă, am spus.
M-am întors şi am intrat cu capul sus în încăpere.
Înăuntru era agitaţie. Unele fete plângeau, altele se
rugau. Regele şi regina erau înconjuraţi de şi mai mulţi
soldaţi. Lângă ei, Maxon o ţinea pe Elayna de mână. Părea
puţin speriată, dar era evident că atingerea lui o calma. Am
observat că familia regală stătea foarte aproape de uşă. Mă
întrebam dacă se aplica aceeaşi regulă ca pe vapoare,
căpitanul fiind cel care nu părăsea puntea în caz de dezastru.
Păreau dispuşi să facă orice pentru a ne menţine la
suprafaţă, dar, dacă aveam să ne scufundăm, ei erau primii
care s-ar fi înecat.
M-au văzut când am intrat şi au observat că nu eram
singură. M-am uitat la ei, am dat din cap o dată, apoi mi-am
văzut de drum cu capul sus. Mi-am dat seama că, atâta timp
cât păream sigură pe mine, nimeni nu avea să mă ia la
întrebări.
Dar m-am înşelat.
Făcusem de-abia trei paşi când Silvia a intrat în cameră.
Părea incredibil de calmă. Era evident că pentru ea era doar
o simplă rutină.
— Bun. Avem ajutoare. Fetelor, vă rog să vă duceţi
imediat la rezervele de apă din spate şi să începeţi să serviţi
răcoritoare familiei regale şi Aleselor. Haideţi, duceţi-vă! a
ordonat ea.
— Ba nu!
M-am întors spre Anne şi i-am dat primul meu ordin:
— Anne, te rog să iei nişte băuturi şi să le duci regelui,
reginei şi prinţului, iar apoi mi te vei alătura.
M-am întors spre Silvia:
— Alesele pot avea singure grijă de ele însele. Au ales să-
şi abandoneze slujnicele, aşa că o să ajungă prin forţe proprii
la afurisita aia de apă. Anne, Lucy şi Mary vor sta cu mine.
Haideţi, doamnelor.
Ştiam că fiind atât de aproape de familia regală probabil
că fusesem auzită. În strădania mea de a avea autoritate
vorbisem puţin cam prea tare. Dar nu-mi păsa dacă mă
considerau nepoliticoasă. Lucy era mai înspăimântată decât
jumătate dintre Alese. Tremura toată şi nu aveam de gând să
o las să servească în starea în care se afla.
Poate că de vină era experienţa mea de soră mai mare,
dar simţeam nevoia de a le proteja pe aceste fete.
Am găsit un loc în spatele încăperii. Refugiul nu era
pregătit să le găzduiască şi pe Alese, deoarece nu existau
suficiente scaune. Dar am văzut rezervele de alimente şi de
apă şi mi-am dat seama că, în caz de nevoie, ne-ar fi ajuns
pentru câteva luni bune.
Grupul refugiaţilor arăta caraghios. Câţiva oficiali
lucraseră până târziu în noapte şi erau îmbrăcaţi în costume.
Chiar şi Maxon era îmbrăcat elegant. În schimb, aproape
toate fetele erau înveşmântate în cămăşile de noapte subţiri
care te ajutau să dormi în căldura din camerele de sus.
Câteva dintre ele nu reuşiseră să pună mâna pe un halat.
Mie tot îmi era puţin frig.
Multe dintre Alese se adunaseră în faţă. Ar fi fost primele
victime, dacă ar fi reuşit cineva să treacă de uşă. Dar dacă nu
se întâmpla nimic, timpul petrecut chiar în faţa lui Maxon ar
fi fost de nepreţuit! Câteva stăteau mai aproape de noi şi am
constatat că se aflau în aceeaşi stare ca Lucy – tremurau,
plângeau şi erau îngrijorate până la Dumnezeu şi înapoi.
Am strâns-o pe Lucy cu o mână, iar Mary a îmbrăţişat-o.
Nu era nimic de spus, aşa că am păstrat tăcerea, ascultând
zgomotele din încăpere. Amestecul de voci îmi aducea aminte
de prima zi petrecută aici, când fuseserăm transformate. Am
închis ochii şi am încercat să-mi aduc aminte de acea zi în
încercarea de a fi la fel de calmă precum păream.
— Sunteţi bine?
M-am uitat în sus şi l-am văzut pe Aspen, strălucind în
uniforma lui. Tonul lui era oficial şi nu părea deloc îngrijorat.
Am oftat:
— Da, mulţumesc.
Preţ de câteva clipe n-am spus nimic, privind oamenii
care încercau să se aşeze cât mai comod. Mary era epuizată –
deja adormise, sprijinindu-se de Lucy, care se mai liniştise
puţin, în ciuda celor întâmplate. Se oprise din plâns şi-l
privea pe Aspen cu un soi de uimire.
— A fost frumos din partea dumneavoastră să vă luaţi şi
slujnicele. Nu toată lumea e atât de bună cu oamenii pe care
îi consideră inferiori, a spus el.
— Castele n-au însemnat niciodată prea mare lucru
pentru mine, am răspuns eu şoptit.
El mi-a zâmbit.
Lucy a inspirat ca şi când ar fi vrut să-i adreseze o
întrebare lui Aspen, dar un strigăt puternic s-a auzit
deodată. Un soldat care se afla în celălalt capăt al încăperii
ne-a rugat să facem linişte.
Aspen s-a îndepărtat, ceea ce era un lucru bun. Mă
temeam să nu ne vadă cineva.
— Dânsul e soldatul de mai devreme, nu? a întrebat Lucy.
 — Da, aşa e.
— Am văzut că în ultima vreme vă păzeşte camera. E
incredibil de prietenos, a comentat ea.
Eram sigură că atunci când se întâlnea cu slujnicele mele,
Aspen le vorbea la fel de frumos cum îmi vorbea şi mie. La
urma urmelor, ei toţi făceau parte din Şase.
— E foarte chipeş, a adăugat ea.
Am zâmbit şi mă pregăteam să spun ceva, dar acelaşi
soldat ne-a cerut din nou să facem linişte. După ce şi ultimele
murmure s-au stins, s-a auzit un sâsâit îngrozitor.
Imediat mi-am dat seama ce se întâmpla. La suprafaţă se
dădeau lupte. Am ciulit urechile pentru a auzi focuri de armă
sau orice alt indiciu care mi-ar fi putut spune din ce regiune
veneau atacatorii. Le-am strâns mai tare pe fetele de lângă
mine, ca şi cum împreună ne-am fi putut proteja de pericolele
care ne păşteau.
Larma de sus a ţinut ore întregi. Singurul care se mişca
prin încăpere era Maxon, care mergea la fiecare fată pentru a
vedea cum se simte. Când a ajuns la noi, Ann şi Mary
dormeau, răpuse de stres şi oboseală. Lucy era trează şi din
când în când vorbeam cu ea în şoaptă, mai mult citind de pe
buze. Pe măsură ce se apropia de noi, Maxon zâmbea văzând
mulţimea de fete rezemate de mine. Sentimentele mele de
vinovăţie au fost înlocuite de un val de recunoştinţă. Eram
aşa de bucuroasă că era bine. Maxon s-a aplecat şi m-a
întrebat la ureche:
— Eşti bine?
Am încuviinţat. S-a uitat la Lucy, după care s-a aplecat
peste mine ca să vorbească cu ea. Am inspirat. Mirosul lui
Maxon nu provenea dintr-o sticluţă de parfum. Nu era
scorţişoară, vanilie sau, mi-am amintit eu imediat, săpun de
casă. Avea propriul miros, un amestec de substanţe care
emana din el.
— Şi tu? a întrebat-o el pe Lucy.
Fata a dat din cap.
— Eşti surprinsă că te afli aici?
I-a zâmbit lui Lucy, uşurând situaţia, altfel de
neînchipuit.
 — Nu, Maiestatea Voastră. Nu cu dânsa, a spus Lucy
arătând spre mine.
Maxon s-a întors să mă privească, iar chipul lui era
incredibil de aproape de mine. Nu mă simţeam în largul meu.
Ne puteau vedea prea mulţi oameni; inclusiv Aspen. Dar
momentul a trecut, iar el s-a întors înapoi spre Lucy:
— Ştiu ce vrei să spui.
Maxon a zâmbit din nou. Arăta ca şi când voia să spună
mai multe, dar s-a răzgândit şi a dat să se ridice.
L-am prins repede de mână şi i-am şoptit:
— Nord sau Sud?
— Îţi aduci aminte de şedinţa foto? mi-a şoptit el la
rându-i.
Şocată, am dat din cap. Rebelii îşi croiseră drum prin
nord-vest, arzând lanuri şi măcelărind oamenii care le
stăteau în cale. „Daţi-le de urmă”, spusese prinţul. Aceşti
ucigaşi înaintaseră uşor-uşor spre palat în tot acest timp, iar
noi nu îi putuserăm opri. Erau asasini. Erau sudici.
— Să nu spui nimănui!
S-a ridicat, îndreptându-se spre Fiona, care plângea.
Am început să respir normal, încercând să mă gândesc
cum am fi putut scăpa în cazul în care ajungeau în refugiu,
dar pe cine păcăleam? Dacă rebelii reuşeau să ajungă aici,
jos, totul avea să se termine. Nu puteam decât să aşteptăm.
Orele treceau… Habar nu aveam cât era ceasul, dar
oamenii care reuşiseră să doarmă cât de cât s-au trezit, iar
noi, cei care încercaserăm să fim puternici, începeam să dăm
semne de epuizare totală.
În cele din urmă, uşa s-a deschis, iar câţiva soldaţi au fost
trimişi să investigheze. A mai trecut ceva timp până când
palatul a fost verificat de sus până jos, dar în cele din urmă s-
au întors.
— Doamnelor şi domnilor, a strigat unul dintre soldaţi,
rebelii au fost înfrânţi. Vă rugăm să vă întoarceţi în camerele
dumneavoastră folosind scările din spate. Dincolo e multă
mizerie şi sunt mulţi răniţi. Ar fi mai bine dacă aţi evita
sălile şi holurile principale până ce vor fi curăţate. Dacă
sunteţi participante în Alegere, vă rog să vă îndreptaţi spre
camere şi să staţi acolo până la noi înştiinţări. Am vorbit cu
bucătarii, iar mâncarea vă va fi adusă în decurs de o oră. Rog
tot personalul medical să meargă cu mine în aripa destinată
spitalului.
Oamenii s-au ridicat şi au început să meargă de parcă
nimic nu se întâmplase. Unii păreau plictisiţi. Exceptând
câteva persoane ca Lucy, se părea că nimeni nu fusese
tulburat de acest atac, ca şi când s-ar fi aşteptat la aşa ceva.
Camera mea fusese întoarsă cu susul în jos. Salteaua era
pe jos, rochiile erau scoase din dulap, iar pozele cu ai mei
erau rupte şi împrăştiate pe podea. Am căutat borcanul şi l-
am găsit sub pat, întreg, cu moneda la locul ei. Am încercat
să nu plâng, dar ochii mi se umezeau într-una. Ceea ce nu
însemna că îmi era teamă, cu toate că acesta era adevărul.
Nu-mi plăcea deloc ideea că cineva pusese mâinile pe
lucrurile mele şi că le stricase.
Ne-a luat ceva timp să punem lucrurile la loc, pentru că
eram foarte obosite. Cu toate astea, am reuşit. Anne a găsit
nişte bandă adezivă, să-mi lipesc pozele rupte. După ce am
primit-o, mi-am trimis slujnicele la culcare. Anne a protestat,
dar n-aveam de gând s-o ascult. Acum, că descoperisem tonul
corect pentru a da ordine, nu îmi mai era teamă să-l folosesc.
Odată ce am rămas singură, am început să plâng. Frica,
deşi în mare parte trecuse, încă mă ţinea prinsă în ghearele
ei.
Am scos blugii pe care Maxon mi-i făcuse cadou şi vreunul
dintre tricourile de acasă şi m-am îmbrăcat cu ele. Aşa mă
simţeam un pic mai normală. Părul meu era cam neîngrijit,
aşa că l-am strâns în coc, lăsând câteva şuviţe să-mi cadă în
jurul feţei.
Am pus bucăţile rupte de hârtie pe pat, încercând să le
potrivesc. Era ca şi cum aveam patru puzzle-uri diferite în
aceeaşi cutie. Reuşisem să reconstitui o poză, când la uşă s-a
auzit un ciocănit.
Maxon, am gândit eu. Sper să fie Maxon. Am deschis uşa,
plină de speranţă.
— Bună, scumpo.
Era Silvia. Avea buzele uşor ţuguiate, în încercarea de a
mă consola, probabil. A trecut pe lângă mine, iar apoi s-a
întors şi s-a uitat la hainele pe care le purtam.
— Of, nu-mi spune că şi tu pleci, s-a plâns ea. Zău aşa, a
fost o nimica toată!
A dat din mână, ca şi când era ceva lipsit de importanţă.
Eu nu consideram acel atac o nimica toată. Putea oare să-
şi dea seama că plânsesem?
— Nu plec, i-am spus, dându-mi o şuviţă după ureche. De
ce? Unele fete pleacă?
A oftat:
— Da, până acum trei. Şi Maxon, dragul de el, mi-a spus
că oricine doreşte să plece e liber să o facă. Fetele se
pregătesc chiar acum. E atât de amuzant! Ca şi cum ştia că
unele vor pleca. Dacă aş fi în locul vostru, m-aş gândi de două
ori înainte să plec pentru o prostie.
Silvia a început să se plimbe prin cameră, atentă la cum
era decorată. Prostie? Femeia asta era nebună?
— Ţi-au luat ceva? a întrebat ea într-o doară.
— Nu. Au făcut mizerie, dar, din câte îmi dau seama, nu
lipseşte nimic.
— Prea bine.
A venit lângă mine şi mi-a înmânat un telefon portabil:
— E cea mai sigură linie din palat. Sună-i pe-ai tăi şi
spune-le că eşti bine. Dar să nu te lungeşti. Mai am câteva
fete de vizitat.
M-am minunat privind acel obiect micuţ. Nu mai ţinusem
niciodată în mână un telefon portabil. Îi văzusem pe cei din
Doi sau Trei vorbind la astfel de aparate, dar nu-mi
imaginasem niciodată că o să folosesc şi eu unul. Mâinile îmi
tremurau de emoţie. Aveam să le aud vocile!
Am format nerăbdătoare numărul. După tot ceea ce se
întâmplase, acest gest m-a făcut să zâmbesc. Mama a
răspuns după ce telefonul a sunat de două ori:
— Alo?
— Mamă?
— America! Eşti bine? Ne-a sunat un soldat să ne spună
că s-ar putea să nu dăm de tine câteva zile şi ştiam că
nenorociţii ăia de rebeli au ajuns la palat. Ne-am speriat atât
de rău!
A început să plângă.
— Oh, nu plânge, mamă! Sunt bine.
M-am uitat la Silvia. Părea plictisită.
— Aşteaptă puţin.
S-au auzit nişte mişcări.
— America?
Era May, care plângea. Probabil că avusese o zi proastă.
— May! Oh, May, mi-e atât de dor de tine!
Simţeam că ochii mi se umezesc din nou.
— Credeam că ai murit! America, te iubesc. Promite-mi că
n-o să mori, a plâns ea.
— Îţi promit.
A trebuit să zâmbesc la un asemenea jurământ.
— Vii acasă? Nu poţi să vii? Nu vreau să mai stai acolo.
May pur şi simplu mă implora.
— Să vin acasă? am întrebat-o.
Am simţit multe lucruri. Îmi era dor de familie şi eram
obosită la gândul că trebuia să mă ascund de rebeli.
Deveneam din ce în ce mai confuză în ceea ce-i privea pe
Maxon şi Aspen şi nu ştiam cum să mă descurc cu asta. Cel
mai uşor lucru pe care îl puteam face era să plec. Cu toate
astea…
— Nu, May nu pot să vin acasă. Trebuie să rămân aici.
— De ce? a suspinat sora mea mai mică.
— Pentru că aşa trebuie, am spus.
— De ce trebuie?
— Pur şi simplu… trebuie.
May a tăcut o clipă, rămânând pe gânduri.
— Te-ai îndrăgostit de Maxon?
Preţ de un minut am auzit-o din nou pe May cea
înnebunită după băieţi. Avea să fie bine.
— Ăăă, nu sunt sigură în legătură cu asta, dar…
— America! Te-ai îndrăgostit de Maxon! Oh, Doamne!
L-am auzit pe tata strigând pe fundal:
— Poftim?
Iar apoi pe mama:
— Da, da, da!
 — May, n-am spus nicioda…
— Ştiam eu!
May râdea într-una. Şi uite-aşa, toate temerile ei că mă
pierdea s-au evaporat.
— May, trebuie să închid. Şi celelalte fete au nevoie de
telefon. Dar voiam să ştiţi că simt bine. Vă voi scrie cât de
curând, îţi promit.
— Bine, bine. Să-mi spui şi despre Maxon! Şi mai trimite
dulciuri! Te iubesc! a strigat ea.
— Şi eu te iubesc. Pa!
Am închis telefonul înainte să apuce să-mi mai ceară
altceva. Dar când nu i-am mai auzit vocea, mi s-a făcut şi
mai dor de ea.
Silvia a acţionat rapid. În câteva secunde mi-a înşfăcat
telefonul şi s-a îndreptat spre uşă.
— Ce fată bună! a spus ea, iar apoi a dispărut pe hol.
În mod sigur nu mă simţeam o fată bună. Dar ştiam că
aveam să fiu de îndată ce rezolvam lucrurile cu Aspen şi
Maxon.

Capitolul 24

Amy, Fiona şi Tallulah au plecat în câteva ore. Nu eram

sigură dacă viteza era cauzată de eficienţa Silviei sau de
agitaţia fetelor. Rămăseserăm nouăsprezece şi am simţit
deodată că ne mişcăm prea repede. Cu toate astea, nu aş fi
putut spune că totul avea să se petreacă, totuşi, cu
repeziciune.
Luni am revenit la programul obişnuit. Micul dejun era la
fel de delicios ca întotdeauna, şi mă întrebam dacă avea să
vină vreo zi când nu mă voi mai bucura de aceste mâncăruri
minunate.
— Kriss, nu-i aşa că are un gust dumnezeiesc? am
întrebat când am luat o gură dintr-un fruct în formă de stea.
Nu mai văzusem aşa ceva înainte să vin la palat. Kriss
avea gura plină, dar dădea din cap a încuviinţare. În această
dimineaţă trăiam o stare de comuniune frăţească. Pentru că
supravieţuiserăm împreună unui atac atât de virulent, se
părea că legăturile dintre noi fuseseră pecetluite pentru
totdeauna. Lângă Kriss se afla Emily, care tocmai îmi dădea
mierea. Lângă mine, Tiny mă întreba cu admiraţie de unde
aveam lanţul cu pasărea cântătoare. Atmosfera îmi aducea
aminte de familia mea, înainte să o fi pierdut pe Kenna în
favoarea unui soţ şi înainte ca fratele meu, Kota, să fi devenit
un măgar: totul era vesel, strălucitor şi plin de viaţă.
Şi-am ştiut că, aşa cum spusese Maxon că procedase
mama lui, aveam să păstrez legătura cu aceste fete. Mă
vedeam interesându-mă cu cine s-au măritat şi trimiţându-le
felicitări de Crăciun. Iar după douăzeci şi ceva de ani, dacă
moştenitorul lui Maxon era băiat, aveam să le sun ca să le
întreb care sunt preferatele lor în Alegere. Şi aveam să ne
aducem aminte de toate lucrurile prin care am trecut şi să
râdem de ele de parcă ar fi fost o aventură, nu o competiţie.
Lucru curios, singura persoană din sală care nu dădea
semne de bucurie era Maxon. Nu se atinsese de mâncare,
scrutând în schimb şirurile de fete. Din când în când se oprea
şi părea să se gândească, apoi continua.
Când a ajuns la rândul meu, m-a surprins uitându-mă la
el şi mi-a oferit un zâmbet vag. Exceptând scurtul moment
din noaptea care trecuse, nu mai vorbiserăm de la cearta
noastră, şi existau destule lucruri pe care trebuia să ni le
spunem. De data asta, trebuia să preiau iniţiativa. Cu o
privire care spunea că era o rugăminte, nu un ordin, m-am
tras de ureche. Expresia lui a rămas neschimbată, dar s-a
tras de ureche.
Am oftat uşurată şi mi-am mutat privirea spre uşile
uriaşei încăperi. Aşa cum bănuisem, o altă pereche de ochi
mă urmărea. Îl văzusem pe Aspen de când intrasem, dar
încercasem să nu-l bag în seamă. Cred însă că e imposibil să
ignori o persoană la care ai ţinut foarte mult.
Maxon s-a ridicat. Mişcarea bruscă a făcut ca scaunul lui
să scârţâie suficient de tare cât să atragă atenţia tuturor.
Când ne-am întors spre el, părea că îşi dorea să se poată
aşeza înapoi şi să treacă neobservat. Dându-şi seama că acest
lucru era imposibil, a început să vorbească:
— Doamnelor, a spus el plecându-şi capul. Părea cu
adevărat îndurerat. Mi-e teamă că, după atacul de ieri, am
fost obligat să mă gândesc serios la Alegere. După cum ştiţi,
trei Alese au dorit ieri să plece, iar eu le-am făcut pe plac.
Nu-mi doresc să vă ţin aici împotriva voinţei voastre, în plus,
nu mă simt în largul meu să ţin o persoană în palat,
expunând-o unui pericol permanent, când sunt sigur că nu
putem avea niciun fel de viitor împreună.
În sală, confuzia s-a risipit, lăsând loc unei înţelegeri
clare, deşi nefericite.
— Oare el… a şoptit Tiny
— Da, asta are de gând să facă, i-am răspuns eu.
— Cu toate că mă mâhneşte să fac asta, am discutat
problema cu familia şi cu cei mai apropiaţi consilieri şi am
hotărât să transform Alegerea în Elită. Dar, în loc de zece
fete, am decis să rămână doar şase, restul urmând să meargă
acasă, a spus Maxon pe tonul lui oficial.
— Şase? a icnit Kriss.
— Nu e corect, a şoptit Tiny, fiind pe punctul de a izbucni
în lacrimi.
Am privit prin încăpere şi am văzut că fetele plângeau.
Celeste îşi strânsese mâinile pe lângă corp, ca şi când se
putea lupta pentru locul ei. Bariel închisese ochii şi
încrucişase degetele, sperând probabil că va atrage simpatia.
Marlee, care recunoscuse că nu-i păsa de Maxon, părea
extrem de încordată. De ce îşi dorea atât de mult să rămână?
— Nu vreau să lungesc asta inutil, aşa că vor rămâne
următoarele: Lady Marlee şi Lady Kriss.
Marlee a oftat uşurată şi şi-a pus mâna pe piept. Kriss a
executat un dans fericit şi vioi în scaunul ei, aruncând o
privire prin jur şi aşteptându-se să fim fericite. Şi am fost,
până când mi-am dat seama că două locuri erau deja ocupate.
Având în vedere că ne certaserăm, avea să mă trimită acasă?
Oare îşi închipuia viitorul alături de mine? Voiam ca el să se
gândească la viitorul nostru? Ce aş fi făcut dacă trebuia să
plec?
În tot acest timp, puterea de a pleca stătuse în mâinile
mele. Mi-am dat deodată seama cât de important era să
rămân.
 — Lady Natalie şi Lady Celeste, a continuat el, privindu-
le pe rând.
Am tresărit când am auzit numele lui Celeste. Nu o putea
păstra pe ea şi pe mine nu. Îmi venea greu să accept că o
ţinea în competiţie. Era ăsta un semn că aveam să plec?
Cearta fusese cauzată de prezenţa ei aici.
— Lady Elise, a spus el, iar întreaga sală a inspirat,
aşteptând ultimul nume.
Mi-am dat seama că eu şi Tiny ne ţineam strâns de mână.
— Şi Lady America.
Maxon s-a uitat la mine, iar eu am simţit cum fiecare
muşchi din corp mi se relaxează. Tiny a început să plângă
imediat, dar nu era singura. Maxon a oftat:
— Pentru celelalte fete îmi pare extrem de rău, dar sper
să mă credeţi când vă spun că am făcut asta pentru binele
vostru. Nu vreau să vă faceţi speranţe deşarte şi să vă riscaţi
viaţa. Dacă dintre fetele care pleacă există cineva care
doreşte să-mi vorbească, voi fi în biblioteca de alături şi ne
putem vedea de îndată ce terminaţi de mâncat.
Maxon a ieşit din sală pe cât de repede a putut, fără să
alerge. L-am urmărit până când a ajuns în dreptul lui Aspen,
apoi atenţia mi-a fost distrasă. Aspen părea încurcat şi ştiam
de ce. Îi spusesem că nu-l iubeam pe Maxon, iar el înţelesese
din asta că nici Maxon nu simţea ceva pentru mine. Prin
urmare, de ce eram atât de îngrijorată dacă plecam sau
rămâneam? Şi de ce voia Maxon să mă mai ţină?
N-a trecut nici măcar o secundă, iar Emmica şi Tuesday
au început să alerge după Maxon, fără îndoială dorind să-i
ceară explicaţii. Unele fete plângeau, având în mod evident
inimile frânte, şi era datoria noastră, a celor care rămâneam,
să le consolăm.
Era îngrozitor de stânjenitor. Tiny a sfârşit prin a-şi
desprinde cu violenţă mâinile din încleştare şi a fugit din
încăpere. Speram că nu o să mă urască.
Fetele au plecat în câteva minute, fără să mai mănânce.
Nici eu n-am zăbovit, deoarece nu-mi doream să fiu martoră
la scenă. Când am trecut de Aspen, mi-a şoptit „Diseară”. Am
scuturat uşor din cap şi mi-am continuat drumul.
 Restul dimineţii a fost cam ciudat. Nu avusesem niciodată
prietene de care să-mi fie dor. Toate camerele ocupate de la
etajul al doilea erau deschise, iar fetele intrau şi ieşeau,
făcând schimb de scrisori şi adrese. Am plâns şi am râs
împreună, dar până după-amiază palatul se transformase
într-un loc mult mai serios decât era când veniserăm acolo.
În aripa unde se afla coridorul meu nu mai rămăsese
nimeni, aşa că nu se mai auzea nicio slujnică alergând de
colo-colo sau uşi închizându-se. M-am aşezat la masă, citind o
carte în timp ce slujnicele mele ştergeau praful. Mă întrebam
dacă palatul părea mereu atât de gol. Pustietatea mă făcea
să-mi fie dor de familie.
Deodată am auzit o bătaie la uşă. Anne a dat fuga s-o
deschidă, privindu-mă ca să se asigure că eram pregătită să
primesc musafiri. Am încuviinţat.
Când Maxon a intrat, am sărit imediat în picioare.
— Doamnelor, a spus el, privindu-mi slujnicele. Ne
reîntâlnim.
Ele au făcut reverenţe şi au chicotit. Prinţul a înclinat
capul şi s-a întors spre mine. Nu realizasem cât de
nerăbdătoare eram să-l revăd. Stăteam lângă masă, ameţită.
— Vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie să vorbesc cu Lady
America între patru ochi.
Au urmat alte reverenţe şi chicote, iar Anne a întrebat –
pe un ton care sugera veneraţie pentru prinţ – dacă îi putea
aduce ceva. Maxon a refuzat-o, apoi am rămas singuri. El îşi
ţinea mâinile în buzunare. Pentru o vreme nimeni n-a spus
nimic.
— Mă gândeam că n-o să vrei să mă mai ţii, am
recunoscut eu în cele din urmă.
— De ce? a întrebat el, părând cu adevărat încurcat.
— Deoarece ne-am certat. Deoarece toată situaţia dintre
noi este ciudată. Deoarece…
Cu toate că tu te întâlneşti cu alte cinci femei, tot mă simt
ca şi cum te-aş înşela, am gândit.
Maxon s-a apropiat uşor, cu un aer gânditor. Când a ajuns
lângă mine, m-a luat de mâini şi mi-a explicat totul:
— În primul rând, dă-mi voie să-ţi spun că-mi cer scuze.
N-ar fi trebuit să ţip la tine.
Părea sincer.
— Problema e că tata şi unele comitete mă presau deja cu
asta, iar eu voiam cu adevărat să iau decizia de unul singur.
A fost frustrant să mă lovesc de o altă situaţie în care
părerea mea n-a fost deloc luată în serios.
— O altă situaţie? l-am întrebat.
— Ei bine, ai văzut alegerile mele. Marlee e preferata
publicului, iar acest lucru nu poate fi trecut cu vederea.
Celeste e o tânără foarte puternică şi provine dintr-o familie
excelentă cu care putem colabora. Natalie şi Kriss simt nişte
fete încântătoare, foarte potrivite şi preferate de unii membri
ai familiei mele. Elise are legături în Noua Asie. De vreme ce
încercăm să punem capăt războiului, ăsta e un lucru de luat
în considerare. Pentru această decizie s-a discutat foarte
mult şi am fost încolţit din toate părţile.
Pentru alegerea mea nu exista nicio explicaţie şi aproape
că n-am cerut-o. Ştiam că în primul rând eram prieteni şi că
eu nu aveam niciun atu care să poată fi folosit politic. Dar
trebuia să aud cuvintele, ca să pot lua eu însămi o decizie. Nu
l-am putut privi în ochi.
— Eu de ce am rămas?
Vocea mi-era aproape o şoaptă. Eram sigură că asta avea
să mă rănească. În adâncul sufletului ştiam că eram încă în
palat deoarece el era prea bun pentru a-şi încălca
promisiunea.
— America, credeam că m-am făcut înţeles, a spus Maxon
pe un ton calm.
A scos un oftat răbdător şi mi-a ridicat bărbia. Când l-am
privit în cele din urmă în ochi, a recunoscut:
— Dacă ar fi fost ceva mai simplu, aş fi eliminat toate
fetele până acum. Ştiu ce simt pentru tine. Poate că e o
dovadă de impulsivitate din partea mea să cred că sunt sigur,
dar am certitudinea că noi doi am putea fi fericiţi.
M-am înroşit. Simţeam cum lacrimile îmi inundau ochii,
dar am clipit de câteva ori pentru a le alunga. Expresia de pe
chipul lui era atât de frumoasă, că nu voiam să o ratez.
— Există momente când simt că noi doi am dărâmat toate
zidurile, dar sunt şi altele când cred că tu stai aici fiindcă e în
avantajul tău. Dacă aş şti sigur că eu, şi numai eu, simt
singura ta motivaţie…
S-a oprit şi a clătinat din cap, de parcă sfârşitul acestei
fraze era ceva ce nu-şi putea permite să spere.
— Mă înşel dacă spun că tu încă nu eşti sigură în privinţa
mea?
Nu voiam să-l rănesc, dar trebuia să fiu sinceră:
— Nu.
— Atunci trebuie să pariez, dar şi să mă asigur în caz că
voi pierde. Dacă te hotărăşti să pleci, eu te voi lăsa. Între
timp, trebuie să-mi găsesc o soţie. Încerc să iau cea mai bună
decizie în situaţia dată, dar te rog să nu uiţi nicio clipă că ţin
la tine. Cu adevărat.
Nu mi-am mai putut ţine în frâu lacrimile. M-am gândit
la Aspen şi la ceea ce făcusem şi mă simţeam extrem de
jenată.
— Maxon? am suspinat eu. Poţi să… îmi vei putea ierta
vreodată…?
N-am reuşit să-mi termin confesiunea. S-a apropiat şi mai
mult de mine şi a început să-mi şteargă lacrimile cu degetele
sale puternice.
— Ce să-ţi iert? Mica noastră ceartă tâmpită? Deja am
dat-o uitării. Faptul că sentimentele tale sunt puţin mai
lente decât ale mele? Sunt pregătit să aştept, a spus el,
ridicând din umeri. Nu cred că ai putea face ceva ce eu să nu
pot ierta. Trebuie să-ţi reamintesc lovitura sub centură pe
care mi-ai aplicat-o în prima zi?
N-am putut să nu râd. Maxon a chicotit, după care a
devenit serios.
— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat.
El a scuturat din cap:
— De data asta au fost foarte rapizi.
Maxon se referea la rebeli. Părea uluit de capacitatea lor
de acţiune. M-am întrebat deodată cât de aproape de
dezastru fusesem încercând să-mi salvez slujnicele.
— Sunt din ce în ce mai îngrijorat, America. Indiferent că
simt din Nord sau din Sud, sunt extrem de hotărâţi. Se pare
că nu se vor da în lături de la nimic până ce nu vor obţine
ceea ce-şi doresc, iar eu n-am nici cea mai vagă idee despre ce
este vorba.
Maxon părea confuz şi trist:
— Simt că e doar o chestiune de timp până când vor
distruge pe cineva important pentru mine.
S-a uitat în ochii mei:
— Ştii, încă ai de-ales. Dacă ţi-e teamă să rămâi, ar trebui
să-mi spui.
S-a oprit, gândindu-se.
— Sau dacă nu crezi că mă poţi iubi câtuşi de puţin, ar fi
mai bine dacă mi-ai spune acum. Te voi lăsa să pleci şi putem
rămâne prieteni.
L-am îmbrăţişat, sprijinindu-mi capul de pieptul lui.
Maxon părea alinat şi surprins de acest gest. I-a luat numai o
secundă ca să mă îmbrăţişeze.
— Maxon, nu sunt complet sigură de natura relaţiei
dintre noi, dar în mod sigur suntem mai mult decât prieteni.
A oftat. Cu capul lipit de pieptul lui, de-abia îi puteam
auzi inima prin materialul sacoului. Îi bătea din ce în ce mai
repede. La fel de tandru ca întotdeauna, mi-a atins obrazul.
Când l-am privit în ochi, am simţit acel sentiment care nu
putea fi numit crescând între noi.
Din priviri, Maxon cerea ceva ce amândoi hotărâserăm că
putea aştepta. Eram fericită că el nu mai dorea să aştepte.
Am încuviinţat uşor, iar el m-a sărutat cu o tandreţe de
neimaginat.
Am simţit cum buzele lui s-au transformat într-un zâmbet
care a rămas acolo minute în şir.

Capitolul 25

Am simţit cum cineva mă înghiontea. Era întuneric şi

foarte târziu ori foarte devreme. Pentru o fracţiune de
secundă am crezut că eram din nou atacaţi. Apoi am ştiut că
mă înşelam când am auzit singurul cuvânt care avea puterea
să mă trezească:
— Mer?
 Stăteam cu spatele la Aspen şi mi-a luat o clipă pentru a
mă calma înainte de a mă întoarce cu faţa spre el. În mintea
mea ştiam că existau anumite lucruri care trebuiau stabilite.
Speram că inima avea să mă lase să le spun.
M-am întors pe partea cealaltă şi, privindu-l lung pe
Aspen în ochii săi verzi, ştiam că avea să fie dificil. Apoi am
observat că lăsase uşa deschisă.
— Aspen, eşti nebun? am şoptit. Închide uşa!
— Nu, m-am gândit la asta. Dacă uşa e deschisă, pot
spune că am auzit zgomote şi am intrat să văd dacă totul e
bine. Asta şi e treaba mea. Nimeni nu va suspecta nimic.
Era simplu şi inteligent. Am dat din cap, aprobând:
— OK.
Am aprins veioza de pe noptieră pentru a da de înţeles
unui posibil martor că nu ascundeam nimic. M-am uitat la
ceas şi am observat că era trecut de trei dimineaţa.
Aspen era, în mod evident, mulţumit de sine. Zâmbetul
lui, cel cu care obişnuia să mă salute în căsuţa din copac, era
larg.
— L-ai păstrat, mi-a spus.
— Poftim?
Aspen a arătat către noptieră, unde se afla borcanul cu o
singură monedă.
— Da, am spus. Pur şi simplu n-am putut să scap de el.
Expresia lui devenea din ce în ce mai optimistă. A aruncat
o privire spre uşă, asigurându-se că nu era nimeni acolo. Apoi
s-a aplecat şi m-a sărutat.
— Nu, am spus, retrăgându-mă. Nu poţi face asta.
Privirea din ochii lui era un amestec de confuzie şi
tristeţe, şi mă temeam că tot ceea ce urma să spun avea doar
să înrăutăţească lucrurile.
— Am făcut ceva ce nu trebuia?
— Nu, am spus pe un ton hotărât. Ai fost minunat. M-am
bucurat tare mult să te revăd şi să aflu că încă mă iubeşti.
Asta a schimbat totul.
A zâmbit:
— Bun. Deoarece te iubesc şi plănuiesc să mă asigur că
nu vei avea niciodată vreun motiv să te îndoieşti de asta.
 Eram jenată.
— Aspen, orice am fi avut sau avem, nu poate continua
aici.
— Ce vrei să spui? a întrebat el, mutându-se de pe un
picior pe altul.
— Acum fac parte din Alegere. Sunt aici pentru Maxon şi
nu putem fi iubiţi sau ce suntem cât timp această competiţie
e în desfăşurare.
Am început să mă joc cu o bucată din cuvertura mea.
S-a gândit preţ de câteva clipe.
— Aşadar, m-ai minţit? Ai spus că n-ai încetat niciodată
să mă iubeşti.
— Nu, l-am asigurat eu. Ai fost în inima mea în tot acest
timp. Tu eşti motivul pentru care lucrurile au mers atât de
lent. Maxon mă iubeşte şi ţine la mine, dar eu nu pot
răspunde sentimentelor lui, din cauza ta.
— Păi, e minunat, a spus el pe un ton sarcastic. Mă bucur
să aud că n-ai avut nicio problemă să fii cu el cât timp eu nu
m-am aflat pe-aici.
Dincolo de furie mi-am dat seama că îi frânsesem inima,
dar nu era vina mea că lucrurile luaseră o altă întorsătură.
— Aspen? l-am întrebat în şoaptă, făcându-l să se uite la
mine. Când m-ai lăsat singură în căsuţa din copac m-am
simţit pur şi simplu zdrobită.
— Mer, am spus că…
— Lasă-mă să termin!
A pufnit, dar n-a mai zis nimic.
— Mi-ai luat visele, şi mă aflu aici doar pentru că tu ai
insistat să mă înscriu.
A clătinat din cap, enervat să audă acest adevăr.
— Am încercat să-mi revin, iar lui Maxon îi pasă cu
adevărat de mine. Tu însemni mult pentru mine, ştii asta.
Dar acum fac parte din lumea asta şi aş fi o proastă să nu-mi
permit să văd ce se va întâmpla în continuare.
— Vasăzică, îl alegi pe el? m-a întrebat Aspen pe un ton
nefericit.
— Nu, nu îl aleg pe el sau pe tine. Mă aleg pe mine.
Acesta era adevărul care se afla la mijloc. Încă nu ştiam
ce voiam şi nu puteam alege varianta cea mai uşoară sau
ceea ce altcineva credea că e corect. Trebuia să-mi acord timp
pentru a hotărî ce anume era cel mai bine pentru mine.
Aspen s-a gândit la acest lucru pentru o clipă, nefiind, în
continuare, de acord cu ceea ce spuneam. În cele din urmă a
zâmbit:
— Ştii că nu am de gând să mă dau bătut, nu?
Suna ca o provocare, iar eu, deşi n-am vrut, am zâmbit.
Era adevărat că Aspen nu era genul de om care să
recunoască o înfrângere.
— Asta nu este cel mai bun loc în care să încerci să lupţi
pentru mine. Determinarea ta e o trăsătură periculoasă aici.
— Nu mi-e teamă de acel înţepat, a spus el pe un ton
batjocoritor.
Mi-am dat ochii peste cap, amuzată să mă aflu în acest
punct al relaţiei. Îmi făcusem întotdeauna griji că cineva mi-l
va fura pe Aspen. Acum era rândul lui să fie îngrijorat că
cineva mă va fura, şi mă simţeam puţin vinovată că mă
bucuram de acest lucru.
— OK. Ai spus că nu-l iubeşti… dar probabil că-l placi cât
de cât dacă eşti atât de dornică să rămâi, nu?
Am plecat capul.
— Da, am spus, încuviinţând. Maxon e mai mult decât mi-
am imaginat eu.
S-a gândit puţin la asta, absorbind cuvintele.
— Bănuiesc că asta înseamnă că lupta va fi puţin mai
grea decât credeam, a zis el, îndreptându-se spre hol.
Apoi s-a întors şi mi-a făcut cu ochiul:
— Noapte bună, Lady America.
— Noapte bună, domnule ofiţer Leger.
Uşa s-a închis, iar un sentimentul de pace m-a copleşit.
De când începuse Alegerea, îmi făcusem griji că această
competiţie avea să-mi distrugă viaţa. Dar în acea clipă nu mă
puteam gândi la o perioadă în care să mă fi simţit mai bine.
La scurt timp, slujnicele au intrat în cameră. Anne a tras
perdelele şi, în timp ce camera era treptat luminată, am
simţit că aceasta era cu adevărat prima mea zi la palat.
Alegerea nu mai era ceva ce pur şi simplu mi se întâmpla,
ci ceva din care făceam parte în mod activ. Acum eram în
Elită. Am dat păturile la o parte şi am primit cu braţele
deschise o nouă dimineaţă din viaţa mea de la palat.

SFÂRŞITUL CĂRŢII ÎNTÂI

LA ÎNCEPUT AU FOST 35 DE FETE.
AU MAI RĂMAS DOAR ŞASE
 K I E R A CAS S

TL1T/A
Traducere din limba engleză de
ALEXANDRA BÂRSAN

LE DA
GRUPUL E D I T O R I A L CORI NT
 C apitolul 1

1\ l oaptea era liniştită în Angeles şi o vreme am

JL ^ rămas nemişcată, ascultând sunetul respiraţiei lui
Maxon. Era din ce în ce mai greu să-l prind într-un mo­
ment de relaxare şi mă bucuram de fiecare clipă, recunos­
cătoare că părea să se simtă în largul lui doar atunci când
eram singuri.
De când Alegerea fusese restrânsă la şase fete, devenise
mai neliniştit. îşi imaginase, bănuiam eu, că va avea mai
mult timp la dispoziţie ca să aleagă. Şi cu toate că mă sim­
ţeam vinovată să o recunosc, ştiam că eu eram motivul
pentru care îşi dorea asta.
Prinţul Maxon, moştenitorul tronului Illeei, mă plăcea,
îmi spusese cu o săptămână în urmă că, dacă aş fi putut
pur şi simplu să ţin la el, la fel cum ţinea el la mine, fără
nicio reţinere, întreaga competiţie ar fi încheiată. Câteo­
dată cochetam cu ideea asta, întrebându-mă cum ar fi fost
să formăm un cuplu.

7
 , Dar problema era că, din start, Maxon nu era al meu.
Existau alte cinci fete — pe care le scotea la întâlniri şi că­
rora le şoptea tot felul de lucruri —, iar eu nu ştiam ce să
mai cred. în plus, odată cu Maxon acceptam şi o coroană,
gând pe care aveam tendinţa să-l ignor, fie şi doar pentru
că nu eram sigură ce ar fi însemnat asta pentru mine.
Şi desigur, mai era şi Aspen.
Totul se terminase între noi — ne despărţiserăm înainte
ca numele meu să fie extras pentru Alegere —, dar când
apăruse la palat în uniformă de soldat, toate sentimentele
de care încercasem să scap până atunci mă copleşiseră.
Aspen era prima mea dragoste; când îl priveam... eram
toată a lui.
Maxon nu ştia că Aspen era în palat, dar era conştient
că exista cineva acasă pe care încercam să-l uit, şi îmi
dădea, cu bunăvoinţă, răgaz să îmi revin, încercând între
timp să găsească pe altcineva alături de care ar fi putut fi
fericit, în eventualitatea în care eu nu reuşeam, până la
urmă, să-l iubesc.
Şi-a mişcat capul, inspirând chiar deasupra creştetului
meu, iar eu m-am gândit: „Cum ar fi, pur şi simplu, să-l
iubesc pe Maxon?"
— Ştii când am privit ultima oară cu adevărat stelele?
m-a întrebat el.
M-am apropiat de el pe pătura pe care stăteam, încer­
când să mă încălzesc în răcoarea nopţii din Angeles.
— Habar n-am.

8
 — Un profesor m-a pus să învăţ astronomie acum câ­
ţiva ani. Dacă te uiţi cu atenţie, poţi vedea că stelele sunt de
fapt de culori diferite.
— Stai aşa, ultima oară când te-ai uitat la stele a fost ca
să le studiezi? Nu să te distrezi?
Maxon a râs înăbuşit.
— Distracţie. Va trebui să o înghesui undeva între dis­
cuţiile despre buget şi întâlnirile comitetului care se ocupă
de infrastructură. Ah, şi stabilirea strategiilor de război, la
care, apropo, nu mă pricep deloc.
— La ce altceva nu te pricepi? am întrebat, trecându-mi
mâna peste cămaşa lui apretată.
încurajat de această atingere, Maxon a început să de­
seneze cercuri pe umărul meu, cu mâna cu care-mi cuprin­
sese spatele.
— De ce ai vrea să ştii asta? a întrebat, prefăcându-se
iritat.
— Pentru că în continuare ştiu atât de puţine despre
tine. Şi pari perfect. E plăcut să am dovada că nu-i aşa.
El s-a sprijinit într-un cot, privindu-mă cu atenţie.
— Tu ştii că nu e aşa.
— Eşti pe-aproape, am replicat.
Atingeri timide au pâlpâit între noi. Genunchi, braţe,
degete.
A clătinat din cap, surâzând.
— Bine, atunci. Nu ştiu să organizez războaie. La asta
sunt un antitalent. Şi presupun că aş fi un bucătar îngrozi­
tor. Nu am încercat niciodată, aşa că...
— Niciodată?

9
 — Poate că ai observat echipele de servitori care te ser­
vesc cu produse de patiserie? Tot ei mă hrănesc şi pe mine.
Am chicotit. Acasă ajutam la pregătirea fiecărei mese.
— Mai zi-mi, i-am cerut. La ce altceva nu te pricepi?
M-a tras mai aproape de el, în ochii săi căprui scânteind
un secret.
— Ar fi o chestie, pe care am descoperit-o recent...
— Spune.
— Se pare că nu sunt deloc în stare să stau departe de
tine. E o problemă foarte serioasă.
Am zâmbit.
— Te-ai străduit?
S-a prefăcut că se gândeşte.
— Ei bine, nu. Şi nu te aştepta să încep să o fac.
Am râs amândoi pe înfundate, ţinându-ne unul de
altpL în asemenea momente era atât de uşor să-mi imagi­
nez că aşa putea arăta şi restul vieţii mele.
Foşnetul frunzelor era un semn că venea cineva. Deşi
întâlnirea noastră era perfect onorabilă, m-am simţit un pic
stânjenită şi m-am ridicat repede. Maxon mi-a urmat
exemplul, în timp ce un soldat îşi croia drum către noi
printre tufişuri.
— Alteţa Voastră, a spus el, făcând o plecăciune. îmi cer
scuze că vă deranjez, însă nu e deloc înţelept să staţi afară
atât de mult, când e aşa de târziu. Rebelii ar putea...
— Am înţeles, a zis Maxon oftând. Vom intra imediat.
Soldatul ne-a lăsat singuri, iar Maxon s-a întors din nou
către mine.

10
 — Un alt defect de-al meu: îmi pierd răbdarea cu rebe­
lii ăştia. M-am săturat să am de-a face cu ei.
S-a ridicat şi mi-a oferit mâna. I-am luat-o, remarcând
frustrarea posomorâtă din ochii lui. Fuseserăm atacaţi de
rebeli de două ori de când începuse Alegerea — o dată de
Nordici, simpli perturbatori, şi o dată de Sudici, adevăra­
ţii distrugători — şi chiar şi din scurta mea experienţă, îi
puteam înţelege epuizarea.
Maxon strângea pătura şi o scutura, vădit nemulţumit
că întâlnirea noastră fusese întreruptă.
— Hei, am zis, determinându-1 să mă privească. M-am
distrat.
A clătinat din cap.
— Nu, serios, am continuat, ducându-mă lângă el.
A luat pătura într-o mână ca să mă poată cuprinde
cu cealaltă.
— Ar trebui să mai facem asta cândva. îmi poţi spune
ce culoare are fiecare stea, pentru că eu nu-mi dau seama.
Maxon mi-a oferit un zâmbet trist.
— Câteodată îmi doresc ca lucrurile să fi fost mai sim- .
ple, mai normale.
Mi-am schimbat poziţia ca să-l pot îmbrăţişa şi, în timp
ce făceam asta, Maxon a dat drumul păturii ca să poată răs­
punde gestului meu.
— Regret să vă informez, Alteţa Voastră, dar chiar şi
fără soldaţi, sunteţi departe de a fi normal.
S-a destins puţin, dar încă era serios.
— M-ai fi plăcut mai mult dacă eram normal.

11
 — Ştiu că îţi vine greu să crezi, dar te plac aşa cum eşti.
Am doar nevoie de mai mult...
— Timp. Ştiu. Şi simt pregătit să ţi-1 ofer. Mi-aş dori doar
să ştiu că după aceea o să vrei într-adevăr să fii cu mine.
Am privit în altă parte. Asta era ceva ce nu puteam să-i
promit. îi puneam în balanţă pe Maxon şi Aspen, în inima
mea, iar şi iar, însă nidunul nu ieşea vreodată, cu adevărat,
în avantaj. Exceptând, poate, momentele când eram sin­
gură cu unul dintre ei. Fiindcă, atunci, eram tentată să-i
promit lui Maxon că îi voi fi alături în cele din urmă.
Dar nu am putut.
— Maxon, i-am şoptit, văzând cât de descurajat părea de
lipsa unui răspuns din partea mea. Nu-ţi pot promite asta.
Dar ce pot să-ţi spun este că vreau să fiu aid. Vreau să aflu
dacă există o posibilitate pentru... pentru..., m-am bâlbâit,
neştiind cum să formulez mai bine ceea ce voiam să spun.
-f-Pentru noi? a ghicit Maxon.
Am zâmbit, fericită că mă înţelege cu atâta uşurinţă.
— Da. Vreau să ştiu dacă există posibilitatea să deve­
nim noi.
Mi-a dat o şuviţă de păr pe spate.
— Cred că sunt şanse foarte mari, a spus el cu convingere.
— Şi eu cred la fel. Doar... timp, bine?
A încuviinţat, părând ceva mai fericit. Aşa am vrut să
încheiem seara, cu speranţă. Ei, şi poate cu ceva în plus.
Mi-am muşcat buza şi m-am apropiat de Maxon, cu ochi
rugători.
Fără să ezite o secundă, s-a aplecat să mă sărute. A fost
cald şi delicat, făcându-mă să mă simt adorată şi cumva

12
dorind mai mult. Aş fi putut rămâne acolo ore întregi, doar
ca să văd dacă m-aş putea sătura de acea senzaţie, însă,
mult prea curând, Maxon s-a retras.
— Hai să mergem, a zis el, pe un ton jucăuş, trăgân-
du-mă în direcţia palatului. Mai bine intrăm înăuntru,
înainte să vină soldaţii călare după noi, cu suliţele scoase.
Când Maxon m-a lăsat lângă trepte, oboseala m-a lovit
ca un pietroi. M-am târât, practic, până la etajul al doilea şi
apoi după colţ, spre camera mea, când, brusc, am devenit
din nou energică.
— Oh, a spus Aspen, şi el surprins să mă vadă. Faptul
că am presupus tot timpul ăsta că erai în camera ta mă face
cel mai prost soldat din lume.
Am chicotit. Se presupunea că Elita trebuia să doarmă
cu cel puţin una dintre slujnicele lor pe timpul nopţii. Mie
chiar nu-mi plăcea asta, aşa că Maxon insistase să posteze
un soldat la uşa mea, în caz de urgenţă. Iar în cea mai mare
parte a timpului, acel soldat era Aspen. Era o combinaţie
ciudată de euforie şi groază să-l ştiu, aproape în fiecare
seară, chiar lângă uşă.
Voioşia momentului a dispărut rapid, pe măsură ce
Aspen îşi dădea seama ce însemna faptul că nu fusesem în
siguranţă, cuibărită în patul meu. Şi-a dres stânjenit vocea.
— Te-ai simţit bine?
— Aspen, am şoptit, asigurându-mă că nu era nimeni
prin preajmă. Nu te necăji. Fac parte din Alegere şi pur şi
simplu aşa stau lucrurile.
— Cum aş putea să am vreo şansă, Mer? Cum pot să
câştig dacă tu vorbeşti doar cu unul dintre noi?

13
 îi înţelegeam punctul de vedere, dar ce puteam să fac?
— Te rog, Aspen, nu fi supărat pe mine. încerc să-i dau
de capăt.
— Nu, Mer, a zis el, cu glasul înmuiat din nou de blân­
deţe. Nu sunt supărat pe tine. Mi-e dor de tine.
Nu a îndrăznit să spună cuvintele cu voce tare, dar i
le-am citit pe buze. Te iubesc.
M-am topit.
— Ştiu, am răspuns, punându-mi mâna pe pieptul lui,
permiţându-mi să uit pentru o clipă tot ceea ce riscam. Dar
asta nu schimbă faptul că acum fac parte din Elită. Am ne­
voie de timp, Aspen.
A întins mâna după a mea şi a încuviinţat.
— îţi pot da asta. Doar că... încearcă să-ţi găseşti timp şi
pentru mine.
Nu voiam să aduc în discuţie cât de complicat era să
fac .asta, aşa că âm schiţat un zâmbet înainte să-mi retrag
uşor mâna.
— Trebuie să plec.
M-a urmărit cu privirea până am intrat în cameră şi am
închis uşa în urma mea.
Timp. îl ceream din plin în ultima vreme. Speram că
toate aveau să se aşeze cumva de la sine, dacă dispuneam
de suficient timp.

14
 Capitolul 2

— «avut numai trei domnişoare de onoare, cu

toate că mama lui Clarkson mi-a sugerat să îmi iau mai
multe. Le-am vrut lângă mine doar pe surorile şi pe prie­
tena mea cea mai bună, pe care s-a întâmplat să o cunosc
în timpul Alegerii.
I-am aruncat o privire lui Marlee şi m-am bucurat să
văd că şi ea se uita la mine. înainte să ajung la palat, pre-
supusesem, că fiind vorba de o competiţie cu mize atât de
mari, nici vorbă ca vreuna dintre fete să fie prietenoasă.
Marlee mă primise cu braţele deschise de când ne cunos­
cuserăm şi de atunci ne susţinuserăm reciproc. Cu o sin­
gură semiexcepţie, nu ne certaserăm niciodată.
Cu câteva săptămâni în urmă, Marlee menţionase că nu
vrea să fie cu Maxon. Când o presasem să-mi dea detalii,
nu suflase o vorbă. Nu era supărată pe mine, ştiam asta,

15
dar în acele zile de tăcere, înainte să depăşim momentul,
mă simţisem singură.
— Eu vreau şapte domnişoare de onoare, a zis Kriss.
Vreau să spun, dacă Maxon mă va alege pe mine şi voi
avea o nuntă mare.
— Ei bine, eu nu o să am domnişoare de onoare, s-a
opus Celeste. N-ar face decât să distragă atenţia. Şi din
moment ce nunta va fi televizată, vreau toate privirile asu­
pra mea.
Fierbeam. Rar apucam să stăm de vorbă cu regina
Amberly, iar Celeste acum îşi găsise să facă pe răsfăţata şi
să strice totul.
— Eu mi-aş dori să includ o parte din tradiţiile culturii
mele în nuntă, a adăugat discret Elise. Fetele din Noua
Asie folosesc mult roşu în ceremoniile lor, iar mirele tre­
buie să le ofere cadouri prietenilor miresei, ca să-i recom­
penseze pentru că îi dau voie acesteia să se mărite cu el.
Kriss a răspuns cu o voce piţigăiată.
— Aminteşte-mi să vin la nunta ta. Ador cadourile!
— Şi eu! a exclamat Marlee.
— Lady America, eşti extrem de tăcută, mi s-a adresat
regina Amberly. Tu ce îţi doreşti să ai la nunta ta?
Am roşit pentru că eram complet nepregătită să dau
un răspuns.
îmi imaginasem o singură nuntă, care urma să aibă loc
la Biroul de Servicii al provinciei Carolina, după ce aveam
să completez munţi de acte.

16'
 — Păi, singura mea dorinţă e ca tata să mă încredinţeze
viitorului soţ. Ştiţi, momentul acela când îţi ia mâna şi o
pune în mâna celui cu care te căsătoreşti? Asta e singurul
lucru pe care mi l-am dorit vreodată.
Era cam jenant, dar adevărat.
— Dar toată lumea face asta, s-a plâns Celeste. Nici
măcar nu e ceva original.
Ar fi trebuit să fiu furioasă că încerca să mă saboteze,
însă m-am mulţumit să ridic din umeri.
— Vreau să ştiu că tatăl meu e în totalitate de acord cu
alegerea mea, în ziua în care contează cu adevărat.
— Ce drăguţ, a comentat Natalie, sorbindu-şi ceaiul şi
privind pe fereastră.
Regina Amberly a râs uşor.
— Sper din tot sufletul să fie de acord. Oricine va fi
mirele.
A adăugat repede ultimele cuvinte, dându-şi seama că
vorbele ei ar fi putut fi interpretate greşit, ca o insinuare
că prinţul avea să fie mirele meu.
M-am întrebat dacă asta gândea, dacă Maxon îi spusese
despre noi.
La scurt timp după, discuţia despre nuntă s-a stins şi
regina ne-a părăsit pentru a se duce să lucreze în camera ei.
Celeste s-a instalat în faţa televizorului gigantic încorpo­
rat în perete, iar celelalte fete au început un joc de cărţi.
— A fost distractiv, mi-a spus Marlee în timp ce ne aşe­
zam la masă. Nu cred că am mai auzit-o până acum pe Re­
gină vorbind atât de mult.

17
 — E entuziasmată, cred.
Nu menţionasem nimănui ce îmi spusese sora Reginei
Amberly despre tentativele acesteia de a mai avea un copil.
Adele prevăzuse că sora ei avea să se apropie de noi odată
ce grupul se va restrânge şi nu se înşelase.
— Acum trebuie să-mi spui. Chiar nu ai alte planuri
pentru nunta ta sau doar vrei să le ţii pentru tine?
— Chiar nu am. îmi vine greu să-mi imaginez o nuntă
mare, ştii? Sunt din Cinci.
M arlee a SGUturat d n cap.
— Erai din Cinci. Acum eşti din Trei.
— Aşa e, i-am spus, amintindu-mi de noul meu statut.
în familia mea toţi erau din Cinci — artişti şi muzicieni,
de obicei prost plătiţi — şi, deşi detestam sistemul de caste
în general, îmi plăcea profesia mea. Era ciudat ca deodată
săTâc parte din Trei şi să îmbrăţişez meseria de profesoară
sau de scriitoare.
— Nu te mai stresa, m-a sfătuit Marlee, ghicindu-mi
gândurile. Nu ai de ce să-ţi faci griji deocamdată.
Eram pe cale să protestez, dar am fost întreruptă de ţi­
pătul lui Celeste.
— Hai odată! a zbierat ea, trântind telecomanda de ca­
napea înainte să o îndrepte din nou către televizor. Of!
— Mi se pare mie sau atitudinea lui Celeste se înrăută­
ţeşte pe zi ce trece? i-am şoptit lui Marlee.
Am urmărit-o pe Celeste lovind într-una telecomanda,
înainte să renunţe şi să se ducă să schimbe canalul manual.

18
Mi-am închipuit că, dacă aş fi crescut în Doi, ar fi meritat
să mă agit pentru aşa ceva.
•— Cred că stresul e de vină, a comentat Marlee. Ai ob­
servat că Natalie a devenit, nu ştiu cum să zic... mai distantă?
Am încuviinţat şi ne-am uitat amândouă spre trioul de
fete care jucau cărţi. Kriss zâmbea în timp ce făcea cărţile,
însă Natalie îşi examina vârfurile părului, smulgând oca­
zional câte un fir care părea să-i displacă. Expresia ei su­
gera că era cu mintea în altă parte.
— Cred că începe să ne afecteze pe toate, i-am mărturi­
sit. E mai greu să mă relaxez şi să mă bucur de palat, acum
că am rămas aşa puţine.
Celeste a mârâit şi ne-am îndreptat atenţia către ea, dar
ne-am ferit imediat privirea când ne-a surprins uitându-ne.
— Scuză-mă un moment, a spus Marlee, foindu-se în
scaun. Cred că o să mă duc la toaletă.
— Mă gândeam la acelaşi lucru. Vrei să mergem îm­
preună? m-am oferit eu.
Zâmbind, a clătinat din cap.
— Du-te tu. Vreau să-mi termin ceaiul mai întâi.
— Bine. Mă întorc imediat.
Am părăsit Salonul Doamnelor, luând-o fără grabă
pe splendidul coridor. Probabil că niciodată n-aveam să
încetez a mă minuna cât de spectaculos era acest loc. Eram
aşa de absorbită, încât am dat peste un soldat când am
ajuns la colţ.
— Oh! am tresărit.
— Mă scuzaţi, domnişoară. Sper că nu v-am speriat.

19
 Mă ţinea de cot, ajutându-mă să-mi recapăt echilibrul.
— Nu, am spus, chicotind. E în regulă. Ar fi trebuit să
fiu atentă pe unde merg. Vă mulţumesc pentru ajutor,
domnule ofiţer...
— Woodwork, mi-a răspuns el, cu o mică plecăciune.
— Eu sunt America.
— Ştiu.
Am zâmbit şi mi-am dat ochii peste cap. Bineînţeles
că ştia.
— Păi, sper ca data viitoare când dau peste tine, să nu
o mai fac la propriu, am glumit.
L-a bufnit râsul.
— De acord. O zi bună, domnişoară.
— La fel şi ţie.
I-am povestit lui Marlee despre incidentul jenant cu ofi­
ţerul Woodwork când m-am întors şi am avertizat-o să fie
atentă pe unde merge. A râs de mine şi a clătinat din cap.
Ne-am petrecut restul după-amiezii stând lângă feres­
tre, sporovăind despre familiile noastre şi despre celelalte
fete, în timp ce ne savuram băuturile în lumina soarelui.
Era trist să mă gândesc la viitor în acea clipă. în cele din
urmă, Alegerea avea să se termine şi, deşi ştiam că eu şi
Marlee vom rămâne apropiate, mă întrista gândul că nu o
să mai vorbim în fiecare zi. Era prima prietenă adevărată
pe care mi-o făcusem şi îmi doream să o pot ţine lângă
mine tot timpul.

20
 în timp ce mă străduiam să mă bucur de moment,
Marlee privea visătoare pe geam. M-am întrebat la ce se
gândea, dar erau atâta linişte şi pace, încât nu am zis nimic.

21
 C apitolul 3

ŢŢ
■ I şile mari ale balconului meu erau deschise, la fel
şi cea care dădea spre coridor, iar în cameră pă­
trundea un val de aer cald şi dulce venind dinspre grădină.
Sperasem ca adierea blândă să fie o consolare pentru câtă
treabă aveam de făcut. în schimb mă distrăgea, pentru că
voiam să fiu oriunde altundeva decât să stau înţepenită
la birou.
Am oftat şi m-am aplecat pe spate, lăsând capul să-mi
atârne peste spătarul scaunului.
— Anne, am spus.
— Da, domnişoară? mi-a răspuns slujnica-şefă din col­
ţul unde cosea.
Fără să mă uit, ştiam că Mary şi Lucy, celelalte două
slujnice ale mele, ridicaseră capetele, aşteptând să vadă
dacă mă pot servi şi ele cu ceva.

22
 — Vă ordon să vă daţi seama ce înseamnă acest raport,
am declarat, arătând leneş către documentul detaliat des­
pre statistici militare ce stătea în faţa mea.
Era un test la care trebuiau să răspundă toate fetele din
Elită, dar nu reuşeam să mă concentrez asupra lui.
Cele trei slujnice au început să râdă, atât din cauza ab­
surdităţii cererii mele, cât şi din cauza faptului că nu le mai
ordonasem nimic până atunci. Nu aş numi autoritatea
punctul meu forte.
— îmi pare rău, domnişoară, dar cred că asta mi-ar de­
păşi atribuţiile, mi-a răspuns Anne.
Deşi cererea mea era o glumă, iar răspunsul ei la fel, am
simţit regretul din vocea ei pentru că nu putea să mă ajute.
— Bine, am gemut, străduindu-mă să îmi îndrept spa­
tele. Va trebui să mă ocup singură de asta. Toate trei sun­
teţi complet inutile. îmi voi lua nişte slujnice noi chiar de
mâine. Şi de data asta vorbesc serios.
Au râs din nou pe înfundate, iar eu m-am concentrat
încă o dată asupra numerelor. Aveam impresia că raportul
era unul prost, dar nu eram sigură. Reciteam paragrafe şi
grafice, încruntând din sprâncene şi rozând capătul pixu­
lui în timp ce încercam să mă concentrez.
Am auzit-o pe Lucy râzând uşor şi am ridicat ochii ca
să văd ce o amuza atât. Se uita spre uşă. Acolo, rezemat de
tocul uşii, stătea Maxon.
— M-ai dat de gol! s-a plâns el lui Lucy, care continua
să chicotească.
Mi-am tras în grabă scaunul şi am alergat în braţele lui.

23
 — Mi-ai citit gândurile!
— Chiar aşa?
— Te rog, spune-mi că putem ieşi afară. Măcar un pic?
Mi-a zâmbit.
— Am douăzeci de minute până trebuie să mă întorc.
L-am tras pe coridor, ciripitul frenetic al slujnicelor stin-
gându-se în urma noastră.
Fără îndoială, grădinile deveniseră locul nostru. Fiecare
clipă în care puteam să fim singuri o petreceam acolo.
Era o diferen|ă aşa de mare faţă de întâlnirile cu Aspen:
ne furişam în căsuţa strâmtă din copac, în curtea din
spate a casei mele, singurul loc unde puteam fi împreună
în siguranţă.
Deodată m-am întrebat dacă Aspen era pe undeva prin
apropiere, ascuns printre numeroşii soldaţi din palat, pri-
vindu-mă în timp ce Maxon mă ţinea de mână.
— Ce sunt astea? m-a întrebat Maxon, atingându-mi
vârfurile degetelor în timp ce ne plimbam.
— Bătături. Sunt de la apăsatul pe corzile viorii patru
ore pe zi.
— Nu le-am observat până acum.
— Te deranjează?
Dintre cele şase fete rămase în competiţie, eu eram sin­
gura dintr-o castă inferioară şi mă îndoiam că vreuna
dintre ele avea mâini ca ale mele.
Maxon s-a oprit din mers şi mi-a ridicat degetele la
nivelul buzelor, sărutându-mi buricele mititele cu pielea
îngroşată.

24
 — Dimpotrivă. Le consider chiar frumoase.
Am simţit că roşesc.
— Am văzut lumea — ce-i drept, de cele mai multe ori
filtrată de un ecran din sticlă antiglonţ sau dintr-un turn
al vreunui castel vechi —, dar am văzut-o. Şi îmi stau ori­
când la dispoziţie răspunsurile la o mie de întrebări. Dar
mânuţa asta?
M-a privit adânc în ochi.
— Mâna asta produce sunete care nu se compară cu
nimic din ce am auzit vreodată. Uneori mi se pare că doar
te-am visat cântând la vioară, aşa de minunat a fost. Bătă­
turile astea sunt dovada că a fost real.
Uneori, felul în care îmi vorbea era copleşitor, prea ro­
mantic pentru a fi credibil. Deşi preţuiam aceste cuvinte în
sufletul meu, nu eram niciodată complet sigură că pot
avea încredere în ele. De unde puteam să ştiu că nu le
spunea astfel de dulcegării şi celorlalte fete? Trebuia să
schimb subiectul.
— Chiar ai răspunsurile la o mie de întrebări?
— Absolut. Intreabă-mă orice şi, dacă nu ştiu răspun­
sul, ştiu unde îl putem găsi.
— Orice?
— Orice.
Era greu să formulez o întrebare pe loc, cu atât mai puţin
una care să-l pună în încurcătură, ceea ce şi doream. Am
stat un moment să mă gândesc la lucrurile care îmi stârni­
seră curiozitatea în copilărie. Cum zburau avioanele. Cum

25
erau Statele Unite înainte. Cum erau micuţii muzicieni pe
care îi aveau castele superioare. Şi atunci mi-a venit ideea.
— Ce este Halloweenul? am întrebat.
— Halloweenul?
Evident, nu auzise niciodată de el. Nu eram surprinsă.
Eu însămi întâlnisem cuvântul doar o dată, într-o carte
veche de istorie de-a părinţilor mei. Unele pagini ale cărţii
lipseau sau erau atât de zdrenţuite, încât nu se mai înţele­
gea nimic. Cu toate astea, am fost mereu fascinată de
această sărbătoare despre care nu se ştia nimic.
— Nu mai sunteţi aşa de sigur pe dumneavoastră, Deş-
teptăciunea Voastră? l-am tachinat.
S-a strâmbat la mine, deşi era clar că doar se prefăcea
deranjat. S-a uitat la ceas şi a tras aer în piept.
— Vino cu mine. Trebuie să ne grăbim, a spus, apu-
cându-mă de mână şi luând-o la fugă.
M-am împiedicat puţin din cauza tocurilor micuţe, dar
am ţinut destul de bine pasul în timp ce el mă conducea
înapoi la palat, cu un zâmbet larg pe faţă. îmi plăcea la ne­
bunie când partea aventuroasă a lui Maxon ieşea la iveală;
adesea era prea serios.
— Domnilor, a salutat în timp ce am trecut în fugă pe
lângă soldaţii de la poartă.
Ajunseserăm la jumătatea holului când pantofii mi-au
venit de hac.
— Maxon, opreşte-te! am strigat, gâfâind. Nu pot ţine
pasul!

26
 — Haide, haide, o să-ţi placă! s-a plâns el, trăgându-mă
de braţ când încetineam. într-un final s-a adaptat la ritmul
meu, dar era evident că voia să se mişte mai repede.
Ne-am îndreptat către coridorul de nord, în apropiere
de zona unde se filmaseră Actualităţile, dar am luat-o pe
nişte scări înainte să ajungem până acolo. Am urcat şi am
tot urcat, iar eu nu puteam să-mi stăpânesc curiozitatea.
— Unde mergem mai exact?
S-a întors către mine, dintr-odată serios.
— Trebuie să juri că nu o să vorbeşti niciodată despre
această cămăruţă. Doar câţiva membri ai familiei şi o mână
de soldaţi ştiu de existenţa ei.
Eram mai mult decât interesată.
— Bineînţeles.
Am ajuns la capătul scărilor şi Maxon a ţinut uşa des­
chisă pentru mine. M-a luat din nou de mână şi m-a tras pe
coridor, oprindu-se în sfârşit în faţa unui perete care era
acoperit, în mare parte, de un tablou magnific.
Maxon s-a uitat împrejur ca să se asigure că nu e ni­
meni, apoi a întins mâna în spatele tabloului. Am auzit un
clic slab şi tabloul s-a rotit spre noi.
Am icnit. Maxon a zâmbit larg.
în spatele tabloului era o uşă care nu ajungea chiar până
la podea şi care era prevăzută cu un sistem de acces prin
cod. Maxon a tastat câteva cifre şi apoi s-a auzit un bip.
A întors de mâner şi s-a uitat înapoi spre mine.
— Lasă-mă să te ajut. E o treaptă destul de înaltă.
Mi-a oferit mâna şi mi-a făcut semn să intru prima.

27
 Am rămas şocată.
Pereţii camerei fără ferestre erau acoperiţi de rafturi în­
ţesate cu ceea ce păreau a fi cărţi vechi. Două dintre rafturi
adăposteau volume ce aveau cotoarele brăzdate de nişte
dungi roşii ciudate. Sprijinit de perete, se afla un atlas
masiv, deschis la o pagină pe care se putea vedea forma
unei ţări pe care nu o puteam identifica. în mijlocul încă­
perii era o masă, iar pe ea un teanc de cărţi care lăsau im­
presia că fuseseră folosite recent şi lăsate la îndemână. Şi,
în sfârşit, încastrat într-unul dintre pereţi, se afla un ecran
mare, care după toate aparenţele era un televizor.
— Ce înseamnă dungile roşii? am întrebat, uluită.
— Acelea sunt cărţi interzise. Din câte ştim, e posibil să
fie ultimele exemplare din toată Illea.
M-am întors spre el, întrebându-1 din priviri ceea ce nu
îndrăzneam să spun cu voce tare.
— Da, te poţi uita prin ele, a zis el, pe un ton care îmi
dădea de înţeles că îmi făcea o favoare, dar cu o expresie
care sugera că sperase că îl voi întreba.;
Am ridicat cu atenţie una dintre cărţi, îngrozită că aş
putea distruge, din greşeală, o comoară unică. Am răs­
foit-o, dar am aşezat-o la loc aproape imediat. Eram pur şi
simplu năucită.
întorcându-mă, l-am surprins pe Maxon tastând pe ceva
ce semăna cu o maşină de scris plată, ataşată televizorului.
— Ce e aia? am întrebat.
— Un calculator. Nu ai mai văzut unul până acum?

28
 Am clătinat din cap, iar Maxon nu a părut tocmai
surprins.
— Nu mulţi oameni mai au imul. Acesta ne va ajuta să
ne orientăm prin informaţia aflată în această încăpere.
Dacă există ceva despre Halloweenul ăsta al tău, calcula­
torul ne va spune unde se află.
Nu ştiam prea bine la ce se referă, dar nu i-am cerut
să-mi explice. în câteva secunde, pe ecran a apărut o listă
formată din trei puncte.
— O, excelent! a exclamat. Aşteaptă aici.
Am rămas lângă masă, timp în care Maxon a găsit cele
trei cărţi care urmau să scoată la iveală ce era Halloweenul.
Speram să nu fie ceva stupid şi să-l fi pus la treabă degeaba.
Prima carte definea Halloweenul ca pe un festival de
origine celtică, marcând sfârşitul verii. Nevrând să pier­
dem timpul, nu m-am obosit să menţionez că n-aveam idee
ce însemna celtic. Conform cărţii, celţii credeau că spiritele
circulau libere de Halloween, iar oamenii se costumau şi
purtau măşti pentru a ţine la distanţă spiritele rele. Mai
târziu, sărbătoarea a evoluat într-una seculară, mai mult
pentru copii. Aceştia se deghizau în costume, mergeau
prin oraş şi fredonau cântecele, dând naştere expresiei „ne
daţi ori nu ne daţi", pentru că, în schimbul recitalelor, erau
recompensaţi cu dulciuri.
A doua carte descria ceva similar, doar că menţiona
dovlecii şi creştinismul.
— Asta va fi interesantă, şi-a dat Maxon cu părerea, răs­
foind o carte miult mai subţire decât celelalte, scrisă de mână.

29
 — Cum aşa? am întrebat, venind lângă el ca să mă uit
cu mai multă atenţie.
— Acesta, Lady America, este unul dintre jurnalele per­
sonale ale lui Gregory Illea.
— Poftim? am exclamat. Pot să o ating?
— Stai să găsesc pagina pe care o căutăm mai întâi.
Uite, are chiar şi o poză!
Şi acolo, ca o fantasmă, o imagine dintr-un trecut necu­
noscut îl arăta pe Gregory Illea cu o expresie rigidă pe
chip, într-un costum scrobit şi cu o postură semeaţă. Era
bizar cât de mult îmi amintea ţinuta lui de cea a regelui şi
a lui Maxon. Alături de el, o femeie zâmbea camerei fără
tragere de inimă. Ceva din trăsăturile ei sugera că fusese
foarte frumoasă odată, însă ochii îşi pierduseră strălucirea.
Părea obosită.
.. De-o parte şi de alta a cuplului se aflau trei persoane.
Prima era o adolescentă, frumoasă şi plină de viaţă, zâm­
bind larg şi purtând o coroană şi o rochie cu volănaşe. Ce
nostim! Era îmbrăcată ca o prinţesă. Şi apoi doi băieţi, unul
ceva mai înalt decât celălalt, amândoi îmbrăcaţi ca nişte
personaje pe care nu le recunoşteam. Păreau a fi pe punc­
tul de a face o năzbâtie. Sub imagine era o însemnare, cul­
mea, scrisă de însuşi Gregory Illea.

Anul acesta, copiii au sărbătorit Halloweenul cu o pe­

trecere. Presupun că e şi ăsta un mod de a uita ce se
întâmplă în jurul lor, dar mie mi se pare frivol Suntem
una dintre puţinele familii care mai au suficienţi bani ca

30
 să organizeze într-adevăr cevafestiv, dar acest joc de copii
pare o risipă.

— Crezi că de asta nu se mai sărbătoreşte? Pentru că e

o risipă? am întrebat.
— Se poate. Dacă ne luăm după dată, asta s-a întâmplat
imediat după ce Statul American al Chinei a început să se
revolte, chiar înainte de al Patrulea Război Mondial. La
momentul respectiv, majoritatea oamenilor nu mai aveau
nimic — imaginează-ţi o naţiune întreagă formată din oa­
meni din Şapte şi doar câţiva din Doi.
— Uau!
Am încercat să-mi imaginez peisajul ţării noastre în acel
moment, distrusă de război, apoi luptând şă se repună pe
picioare. Era incredibil.
— Câte astfel de jurnale există? am întrebat.
Maxon a arătat spre un raft pe care se afla un şir de jur­
nale similare celui din mâinile noastre.
— Cam o duzină.
Nu-mi venea să cred! Atâta istorie într-o singură cameră.
— îţi mulţumesc, i-am spus. N-am visat vreodată să pot
vedea aşa ceva. Nu pot să cred că toate astea există.
Maxon radia.
— Ţi-ar plăcea să citeşti şi restul? S-a îndreptat spre raf­
tul cu jurnale.
— Da, bineînţeles! aproape am strigat, înainte să revin
cu picioarele pe pământ. Dar nu pot să rămân, trebuie sa

31
termin de studiat raportul ăla îngrozitor. Iar tu trebuie
să te întorci la lucru.
— Aşa e. Ei, ce zici de asta? Poţi să iei cartea şi să o păs­
trezi câteva zile.
— Am voie să fac aşa ceva? am întrebat, uluită.
— Nu, a zis el, zâmbind.
Am ezitat, temându-mă de ce se afla în mâinile mele.
Dacă o pierdeam? Dacă o stricam? în mod sigur, Maxon se
gândea la acelaşi lucru. Dar nu aş mai fi avut niciodată o
şansă ca aceea. Aş fi putut să am suficient de multă grijă,
de dragul acelui cadou.
— Bine. Doar o noapte sau două, după care o să ţi-o
înapoiez.
— Ascunde-o bine.
Şi aşa am făcut. Era mai mult decât o carte, era încre­
derea lui Maxon. Am îndesat-o în interiorul scăunelului de
lă pian, sub un teanc de partituri — un loc pe care slujni­
cele mele nu-1 curăţau niciodată. Singurele mâini care
aveau să o atingă erau ale mele.

32
 C apitolul 4

-N -JL. ^ -am nicio şansă! s-a plâns Marlee.

— Nu, nu, te descurci foarte bine, am minţit eu.
îi dădeam lecţii de pian lui Marlee în fiecare zi de
aproape o săptămână şi, .sincer, sima din ce în ce mai rău.
Pentru numele lui Dumnezeu, încă lucram la arpegii.
A luat încă o notă disonantă şi nu m-am putut abţine să
nu tresar.
— Oh, uite ce faţă ai făcut! a exclamat ea. Sunt îngrozi­
toare. La fel de bine aş putea să cânt cu coatele.
— Ar trebui să încercăm. Poate coatele tale simt mai
precise.
Marlee a oftat.
— Renunţ. îmi pare rău, America, ai fost aşa de răbdă­
toare, dar detest să mă aud cântând. Sună ca şi cum pianul
ar fi bolnav.
— Mai degrabă pe moarte.

33
 Marlee a izbucnit în râs, iar eu i-am urmat exemplul.
Habar n-aveam că, odată ce mă rugase să-i dau lecţii de
pian, urechile mele vor fi supuse unei asemenea dure­
roase — dar cu toate astea ilare — torturi.
— Poate că te-ai descurca mai bine la vioară? Viorile fac
muzică minunată, am sugerat.
— Nu cred. La ce talent am, aş strica-o.
Marlee s-a ridicat de pe scaun şi s-a dus la măsuţa mea,
unde hârtiile pe care se presupunea că trebuie să le citim
erau date într-o parte. Slujnicele mele ne lăsaseră ceai
şi prăjituri.
— Păi, nu-i nimic. Asta de aici aparţine oricum palatu­
lui. Dacă vrei, ai putea să i-o arunci în cap lui Celeste.
— Nu-mi da idei, a ameninţat ea, turnând ceai în ceşti,
îmi va fi aşa de dor de tine, America. Nu ştiu ce o să mă fac
atunci când nu o să ne mai putem vedea în fiecare zi.
— Ei bine, Maxon e destul de indecis, aşa că deocam­
dată nu trebuie să-ţi faci griji în legătură cu asta.
— Nu ştiu, a zis ea, devenind serioasă. Nu mi-a spus-o
direct, dar ştiu că sunt aici pentru că publicul mă place.
Acum, când majoritatea fetelor au plecat, nu va trece mult
până să-şi schimbe părerea şi să-şi aleagă o nouă favorită
şi atunci mă va trimite acasă.
Mi-am ales cuvintele cu grijă, sperând să-mi explice
motivul pentru care ea şi Maxon se distanţaseră, fără să se
închidă din nou în ea.
— Şi nu te deranjează asta? Să nu mai fii cu Maxon,
adică.

34
 A ridicat uşor din umeri.
— Pur şi simplu nu e alesul meu. Nu mă deranjează să
ies din competiţie, dar chiar nu vreau să plec, mi-a expli­
cat ea. în plus, oricum nu aş vrea să fiu cu un bărbat care
e îndrăgostit de altcineva.
Am sărit în picioare.
— De cine...
Expresia lui Marlee era triumfătoare, iar zâmbetul
ascuns în spatele ceştii de ceai spunea: „Te-am prins!"
Aşa era.
într-o fracţiune de secundă, am realizat că ideea că
Maxon ar fi îndrăgostit de altcineva mă făcea atât de
geloasă, încât mă durea. în clipa următoare — după ce am
înţeles că despre mine era vorba — am simţit un val
de uşurare.
Am ridicat zid după zid, glumind pe seama lui Maxon
şi lăudând calităţile celorlalte fete, dar într-o singură pro­
poziţie, a reuşit să meargă direct la ţintă.
— De ce nu aţi pus capăt chestiei ăsteia, America? m-a
întrebat cu gingăşie în glas. Ştii că te iubeşte.
— Nu mi-a spus-o niciodată, m-am apărat eu, ceea ce
era adevărat.
— Sigur că nu, mi-a răspuns ea, ca şi cum era evident de
ce. încearcă din răsputeri să te prindă şi, de fiecare dată
când se apropie de tine, îl dai la o parte. De ce faci asta?
Puteam oare să-i spun? Puteam să-i mărturisesc că, deşi
sentimentele mele pentru Maxon erau profunde — mai

35
profunde decât îmi dădeam seama, se pare — mai era
cineva căruia nu puteam să-i dau drumul?
— Simt doar... nesigură, presupun.
Aveam încredere în Marlee; chiar aveam. Dar era mai
bine pentru amândouă să nu ştie.
A clătinat din cap. Părea să-şi dea seama că era mai
mult de atât la mijloc, dar nu m-a presat. Era aproape în­
curajatoare această acceptare reciprocă a secretelor noastre.
— Găseşte o cale de a fi sigură. Şi cât mai repede. Doar
pentru că Maxon nu e sufletul meu pereche, nu înseamnă
că nu e un tip grozav. Mi-ar părea rău să-l pierzi pentru că
ţi-e teamă.
Avea din nou dreptate. îmi era teamă. Teamă că senti­
mentele lui Maxon nu erau atât de autentice pe cât păreau,
teamă de noua viaţă de prinţesă şi de a-1 pierde pe Aspen.
- WGa să schimbăm subiectul, a continuat ea, lăsând jos
ceaşca de ceai, toată vorbăria aia de ieri despre nunţi m-a
dus cu gândul la ceva.
— Da?
— Ai vrea să-mi fii domnişoară de onoare? Dacă mă voi
căsători într-o zi?
— Oh, Marlee, sigur că da! Pot să-ţi cer acelaşi lucru?
. I-am luat mâinile între ale mele, iar ea mi le-a strâns bu­
curoasă.
— Dar ai surori; nu se vor supăra?
— O să înţeleagă. Te rog?
— Bineînţeles! N-aş rata nunta ta pentru nimic m lume.
Tonul ei sugera că nunta mea ar fi evenimentul secolului.

36
 — Promite-mi că, şi dacă mă mărit cu vreun amărât din
Opt, în vreo fundătură, vei fi acolo.
Mi-a aruncat o privire neîncrezătoare, convinsă că aşa
ceva nu s-ar putea întâmpla niciodată.
— Chiar şi dacă asta va fi situaţia, promit.
Nu mi-a cerut să-i fac o promisiune similară, ceea ce
m-a făcut să mă întreb, încă o dată, dacă exista vreun alt
Patru acasă în care-şi pusese speranţele; dar Marlee era
prietena mea cea mai bună şi aş fi făcut orice pentru ea.

în noaptea aceea speram să petrec mai mult timp cu

Maxon. Marlee mă făcuse să-mi pun la îndoială compor­
tamentul. Şi gândurile. Şi sentimentele.
După cină, în timp ce ne pregăteam să părăsim Sala de
Mese, i-am prins privirea lui Maxon şi m-am tras de ure­
che. Era semnul nostru secret pentru a cere să ne vedem şi
rareori refuzam o invitaţie. Dar în seara asta, pe faţa lui
Maxon se citea dezamăgirea, în timp ce mima cuvântul
„muncă". Am afişat, în glumă, o moacă îmbufnată şi i-am
făcut uşor cu mâna înainte să mă retrag pentru restul serii.
Poate că era mai bine aşa. Trebuia neapărat să reflectez
la anumite lucruri în ceea ce-1 privea pe Maxon.
Când am luat-o spre camera mea, Aspen era acolo din
nou, stând de pază. M-a privit de sus până jos, admirând
rochia verde şi strâmtă, care făcea minuni pentru formele
nu prea generoase pe care le aveam. Fără vreun cuvânt,
am trecut pe lângă el. înainte să răsucesc clanţa uşii, mi-a
mângâiat uşor braţul.

37
 A fost un gest lent, dar scurt, şi în acele câteva secunde
am simţit acea nevoie, acel dor pe care Aspen avea ten­
dinţa să-l stârnească în mine. Nu trebuia decât să mă uit o
singură dată în ochii lui verzi ca smaraldele, adânci şi plini
de dorinţă, şi simţeam că încep să mi se înmoaie genunchii.
Am intrat în cameră cât am putut de repede, chinuită
de forţa acestei legături care exista între noi. Slavă Dom­
nului, nu am avut prea mult timp la dispoziţie să mă gân­
desc la cum mă făcea Aspen să mă simt, pentru că din clipa
în care s-a închis uşa slujnicele roiau în jurul meu, pregă-
tindu-mă de culcare. In timp ce sporovăiau şi îmi pieptă­
nau părul, am încercat să dau totul uitării pentru o clipă.
Era imposibil. Trebuia să decid. Aspen sau Maxon.
Dar cum puteam să aleg între două posibilităţi atrăgă­
toare? Cum puteam să fac o alegere care, într-un fel sau
âltul>; ar fi devastat o parte din mine? M-am consolat la
gândul că mai aveam timp. încă mai aveam timp.

38
 C apitolul 5

şadar, Lady Celeste, în opinia ta numărul de

A soldaţi e prea mic şi ar trebui recrutaţi mai

mulţi oameni data viitoare? a întrebat Gavril Fadaye
deratorul discuţiilor la Actualităţile din Illea şi singura
persoană care îi intervievase vreodată pe membrii fami­
liei regale.
Dezbaterile noastre din cadrul Actualităţilor erau nişte
teste, iar noi ştiam asta. Deşi Maxon nu avea o limită de
timp, publicul îşi dorea cu ardoare ca grupul să se res­
trângă, iar eu simţeam că şi regele, regina şi consilierii lor
doreau acelaşi lucru. Dacă voiam să rămânem, trebuia să
prestăm, oricând şi oriunde ne cereau. Mă bucuram că reu­
şisem să parcurg raportul acela îngrozitor despre soldaţi,
îmi aminteam unele dintre statistici, aşa că aveam şanse să
fac o impresie bună.
— întocmai, Gavril. Războiul din Noua Asie durează
de ani întregi. Eu cred că un tur sau două de recrutări

39
extinse ne-ar conferi numerele de care avem nevoie ca să-i
punem capăt.
Chiar nu o puteam suferi pe Celeste. Din cauza ei, o fată
fusese dată afară, tot ea îi stricase petrecerea lui Kriss cu o
lună în urmă, ca să nu mai amintesc de faptul că încercase,
literalmente, să-mi smulgă rochia de pe mine. Pentru că era
din Doi se considera cu o treaptă mai sus decât noi, restul.
Personal nu aveam nicio opinie despre numărul de soldaţi
pe care ar fi trebuit să-i aibă Illea, dar acum, când ştiam ce
crede Celeste despre acest subiect, eram total împotrivă.
— Nu simt de acord, am spus, cât mai elegant cu putinţă.
Celeste s-a întors spre mine, aruncându-şi părul negru
peste umăr. Fiind cu spatele la cameră, îi venea foarte uşor
să-mi arunce, fără rezerve, priviri ucigătoare.
i_ :^ h, Lady America, tu crezi că mărirea numărului de
trupe e o idee rea? m-a întrebat Gavril.
Am simţit un val de căldură cuprinzându-mi obraji.
— Cei din Doi îşi pot permite să plătească pentru a se
eschiva de la recrutare, aşa că sunt sigură că Lady Celeste
nu a văzut niciodată ce înseamnă pentru o familie să îşi
piardă fiii. Să fie recrutaţi şi mai mulţi tineri ar fi devasta­
tor, mai ales pentru castele inferioare, care au de obicei fa­
milii numeroase şi au nevoie de fiecare membru pentru a
putea supravieţui.
De lângă mine, Marlee mi-a dat un ghiont prietenesc.
Celeste a luat cuvântul.

40
 — Păi, şi atunci, ce ar trebui să facem? Doar nu sugerezi
să stăm deoparte şi să lăsăm războaiele astea să se prelun­
gească la nesfârşit?
— Nu, nu. Bineînţeles că vreau ca Illea să înceteze răz­
boaiele.
Am stat un moment să-mi adun gândurile şi m-am uitat
spre Maxon, căutând un sprijin. Alături de el, regele părea
iritat.
Trebuia să schimb cursul discuţiei, aşa că am spus la re­
pezeală primul lucru care mi-a venit în minte:
— Dacă înrolarea ar fi voluntară?
— Voluntară? a repetat Gavril.
Celeste şi Natalie au râs pe înfundate, ceea ce a înrăutăţit
situaţia. Dar apoi m-am gândit. Oare ar fi o idee aşa de rea?
— Da. Sunt sigură că ar fi necesare anumite condiţii,
dar poate că am obţine mai mult de la o armată de bărbaţi
care vor să fie soldaţi, decât de la nişte băieţi care fac doar
atât cât e necesar ca să rămână în viaţă şi să se întoarcă la
viaţa pe care au lăsat-o în urmă.
Tăcerea s-a aşternut în studio, ca efect al vorbelor mele.
Se pare că le dădusem de gândit.
— E o idee bună, a intervenit Elise. în felul ăsta am reuşi
să trimitem soldaţi noi în fiecare lună, sau la două, pe mă­
sură ce oamenii se înscriu. Asta ar putea să le insufle entu­
ziasm celor care sunt în serviciul militar de mai multă vreme.
— Sunt de acord, a adăugat Marlee, asta fiind de obicei
limita comentariilor ei.

41
 A

In mod evident nu se simţea confortabil în situaţii

de conflict.
— Ei bine, ştiu că sună cam progresist, dar dacă li s-ar
permite şi femeilor să se înroleze? a comentat Kriss.
Celeste a început să râdă în hohote.
— Cine crezi că s-ar înscrie? Tu te-ai duce pe câmpul
de luptă?
In vocea ei se simţea o doză puternică de neîncredere
răutăcioasă.
Kriss şi-a păstrat cumpătul.
— Nu, eu nu sunt bună de soldat. Dar, a continuat ea,
adresându-se lui Gavril, dacă am învăţat ceva, luând parte
la Alegere, acel lucru este că unele fete au un înfricoşător
instinct criminal. Nu vă lăsaţi păcăliţi de rochiile de bal, a
încheiat ea cu un zâmbet.

înapoi în camera mea, le-am dat voie slujnicelor să

rămână cu mine mai târziu decât de obicei, ca să mă ajute
să-mi scot nenumăratele agrafe din păr.
— Mi-a plăcut ideea ta ca înrolarea în armată să fie vo­
luntară, a spus Mary, în timp ce degetele ei sprintene lu­
crau din greu.
— Şi mie, a adăugat Lucy. îmi amintesc cum i-am pri­
vit pe vecinii mei suferind când fiii lor cei mari au fost re­
crutaţi. A fost aproape de nesuportat când atât de mulţi nu
s-au mai întors acasă.
Aproape că puteam să văd zecile de amintiri cared ful­
gerau prin faţa ochilor. Aveam şi eu câteva.

42
 Miriam Carrier rămăsese văduvă de tânără; cu toate
astea, ea şi fiul ei, Aiden, se descurcau. Când soldaţii i-au
apărut la uşă cu o scrisoare şi un steag şi condoleanţele lor
seci, a cedat nervos. Nu a putut să o scoată la capăt de una
singură. Chiar dacă îi stătea în puteri, inima ei n-a mai avut
tăria necesară.
Câteodată o vedeam cerşind asemenea celor din Opt,
în aceeaşi piaţă în care îmi luasem rămas-bun de la Caro-
lina. Dar nu era ca şi cum aveam ceva să îi dau.
— Ştiu, am spus compătimitor.
— Kriss mi s-a părut că a mers un pic prea departe, a
comentat Arme. Ideea ca femeile să ajungă pe câmpul de
luptă mi se pare îngrozitoare.
I-am zâmbit, în timp ce ea se concentra atentă, cu faţa
schimonosită, asupra părului meu.
— După spusele lui tata, femeile obişnuiau să...
O rafală de ciocănituri s-au auzit dinspre uşă, făcân-
du-ne să tresărim.
— M-am gândit la ceva, a anunţat Maxon, intrând fără
să aştepte un răspuns.
Se părea că aveam rezervate pentru întâlniri nopţile de
vineri de după Actualităţi
— Maiestatea Voastră, au rostit femeile în cor, Mary
scăpând pe jos nişte agrafe în timp ce se cufunda într-o
reverenţă.
— Dă-mi voie, s-a oferit Maxon, venind în ajutorul
lui Mary.

43
 — E în regulă, a insistat ea, roşind puternic şi ieşind
afară din cameră.
Mult mai puţin subtil decât pun pariu că intenţionase,
le-a făcut semne lui Lucy şi Anne, implorându-le să o
însoţească.
— Oh, ăă, noapte bună, domnişoară, a spus Lucy, trăgând
de poala uniformei lui Anne ca să o determine să i se alăture.
Odată plecate, eu şi Maxon am izbucnit în râs. M-am în­
tors spre oglindă şi am continuat să-mi scot agrafele din păr.
— Sunt un grup hazliu, a comentat Maxon.
— Doar te admiră foarte mult.
Modest, a îndepărtat complimentul cu o fluturare a
mâinii.
— Scuze că v-am întrerupt, i s-a adresat el reflexiei mele.
— Nicio problemă, i-am răspuns, trăgând de ultima
agrafă.
Mi-am trecut degetele prin păr şi l-am lăsat să mi se re­
verse pe umeri.
— Arăt bine?
Maxon a încuviinţat, fixându-mă cu privirea un pic mai
mult timp decât era necesar. Şi-a venit în fire şi a început
să-mi vorbească:
— Oricum, ideea asta pe care o am...
— Spune-mi.
— îţi aminteşti de treaba cu Halloweenul?
— Da. Oh, încă nu am citit jurnalul. însă e bine ascuns,
am promis eu.

44
 — E în regulă. Nimeni nu îl caută. Oricum, m-am gân­
dit la ceva. în toate cărţile alea scria că se sărbătorea în oc­
tombrie, nu?
— Da, i-am răspuns cu indiferenţă.
— Acum suntem în octombrie. Ce-ar fi. să ţinem o pe­
trecere de Halloween?
M-am învârtit pe scaun.
— Serios? Oh, Maxon, am putea?
— Ţi-ar plăcea?
— La nebunie!
— Mă gândesc că tuturor Aleselor li s-ar putea confec­
ţiona costume. Soldaţii ieşiţi din tură ar putea fi parteneri
de dans suplimentari, de vreme ce eu sunt doar unul şi ar
fi nedrept ca lumea să stea pe margine, aşteptându-şi rân­
dul. Şi am putea să ţinem lecţii de dans în următoarele săp­
tămâni. Tot ai zis că nu prea e nimic de făcut pe aici în
timpul zilei. Şi dulciuri! Vom face şi vom importa cele mai
bune dulciuri! Tu, draga mea, vei fi îndopată cu bomboane
până la sfârşitul serii. Va trebui să te rostogolim pe podea.
Eram fermecată.
— Şi vom da o înştiinţare, vom da de veste întregii ţări
să sărbătorească. Vom lăsa copiii să se costumeze şi să
meargă din uşă în uşă, colindând şi primind bomboane,
aşa cum se obişnuia. Surorii tale îi va plăcea, nu-i aşa?
— Bineînţeles! Tuturor le va plăcea.
A cugetat un moment, ţuguindu-şi buzele.
— Crezi că i-ar plăcea să sărbătorească aici, la palat?
Eram năucită.

45
 — Poftim?
— La un moment dat în timpul competiţiei, trebuie
să-i cunosc pe părinţii celor din Elită. Putem la fel de bine
să-i invităm şi pe fraţi şi surori să vină, cu această ocazie,
decât să aşteptăm...
N-a mai apucat să termine, pentru că m-am aruncat
imediat în braţele lui. Eram atât de extaziată de posibilita­
tea de a-i revedea pe May şi pe părinţii mei, încât nu mi-am
putut stăpâni entuziasmul. Şi-a înfăşurat braţele în jurul
taliei mele şi m-a privit îndelung, cu ochii sdipindu-i de
încântare. Cum reuşea această persoană — cineva care-mi
imaginasem că va fi la polul opus — să găsească mereu lu­
crurile care mă făceau fericită?
— Vorbeşti serios? Pot într-adevăr să vină?
— Diesigur, a răspuns el. Abia aşteptam să-i cunosc şi
asta face parte din competiţie. Oricum, cred că v-ar face tu­
turor bine să vă revedeţi familiile.
îndată ce am fost sigură că nu o să mă apuce plânsul,
i-am şoptit:
— Mulţumesc.
— Cu multă plăcere... Ştiu că îi iubeşti.
— Aşa este.
Maxon a râs.
— Şi e evident că ai face practic orice pentru ei. Până la
urmă, ai rămas în Alegere datorită lor.
M-am smucit făcând un pas înapoi, lăsând spaţiu între
noi pentru a-i putea vedea ochii. Nu era urmă de deza­
probare în privirea lui, doar şoc din cauza; mişcării mele

46
bruşte. Nu puteam să las lucrurile aşa. Trebuia să mă fac
perfect înţeleasă.
— Maxon, ei reprezintă unul din motivele pentru care
am rămas, la început, dar acum nu datorită lor sunt aici.
Ştii asta, nu-i aşa? Sunt aici pentru că...
— Pentru că?
L-am privit pe Maxon, a cărui faţă se putea citi o ex­
presie de adoraţie plină de speranţă. „Spune-o, America.
Pur şi simplu, spune-i."
— Pentru că? a întrebat din nou, de data asta cu un
zâmbet năstruşnic înflorindu-i pe buze, ceea ce m-a făcut
să mă înmoi şi mai tare.
M-am gândit la conversaţia mea cu Marlee şi la cum mă
simţisem în urmă cu câteva zile, când vorbiserăm despre
Alegere. Era greu să mă gândesc la Maxon ca la iubitul
meu, ştiind că se întâlnea şi cu alte fete, dar mi-era mai
mult decât un prieten. Sentimentul acela încărcat de spe­
ranţă m-a lovit din nou, gândul că ar putea fi ceva special
între noi. Maxon însemna mai mult pentru mine decât îmi
permisesem să cred.
I-am aruncat un zâmbet cochet şi m-am îndreptat
spre uşă.
— America Singer, treci înapoi imediat.
Mi-a tăiat calea, prinzându-mă de talie cu braţul. în
timp ce stăteam aşa, lipiţi unul de altul, mi-a şoptit:
— Spune-mi.
Mi-am strâns buzele. '

47
 — Bine, atunci va trebui să mă bazez pe alte mijloace
de comunicare.
Fără niciun avertisment, m-a sărutat. Am simţit cum
sunt dată uşor pe spate, susţinută în totalitate de braţele
lui. Mi-am încolăcit mâinile de gâtul lui, dorindu-mi să-l
ţin aproape... şi ceva s-a schimbat în mintea mea.
De obicei, când eram singuri, puteam să ignor orice.
Dar în acea seară, m-am gândit la posibilitatea ca altcineva
să fie în locul meu. Doar închipuindu-mi o altă fată în
braţele lui Maxon, făcându-1 să râdă, devenind soţia lui...
Mi s-a frânt inima. Nu m-am putut stăpâni şi am început
să plâng.
— Iubito, ce s-a întâmplat?
„Iubito"? Acest cuvânt, atât de tandru şi personal, m-a
învăluit. în acel moment, orice dorinţă de împotrivire faţă
de sentimentele pe care le nutream pentru Maxon a dis­
părut. îmi doream să fiu draga lui, iubita lui. Voiam să fiu
doar a lui Maxon.
Asta putea însemna acceptarea unui viitor la care nu
mă gândisem niciodată şi renunţarea la lucruri pe care nu
intenţionasem să le abandonez, dar gândul de a-1 părăsi
era de neconceput.
Adevărat, nu eram cea mai bună candidată la coroană,
dar nu meritam să fiu în competiţie dacă nu puteam măcar
să fiu suficient de curajoasă încât să mărturisesc ce simţeam.
Am oftat, încercând să-mi stăpânesc vocea.
— Nu vreau să părăsesc toate astea.

48
 — Dacă îmi amintesc bine, prima oară când ne-am cu­
noscut mi-ai spus că te simţi ca intr-o cuşcă aici, mi-a re­
proşat zâmbind el. Dar, până la urmă, te cucereşte, nu-i aşa?
Am dat uşor din cap.
— Câteodată poţi fi atât de idiot.
Un râset slab a reuşit să treacă de nodul din gâtul meu.
Maxon m-a lăsat să mă îndepărtez suficient cât să pot
privi în ochii săi căprui.
— Nu vorbesc despre palat, Maxon. Nu-mi pasă câtuşi
de puţin de hainele mele, de patul meu ori, mă crezi sau
nu, de mâncare.
Maxon a râs. Nu era niciun secret cât de încântată fu­
sesem de mesele extravagante de aici.
— E vorba de tine, am spus. Nu vreau să te părăsesc
pe tine.
— Pe mine?
Am încuviinţat.
— Mă vrei pe mine?
Am chicotit văzându-i expresia zăpăcită.
— Asta spun.
A ezitat un moment.
— Dar... cum... ce am făcut?
— Nu ştiu, i-am spus, ridicând din umeri. Cred doar că
am fi un noi reuşit.
A surâs.
— Am fi un noi minunat.
Maxon m-a tras spre el, brutal, după standardele lui, şi
m-a sărutat din nou.

49
 - — Eşti sigură? m-a întrebat, îndepărtându-se şi privin-
du-mă intens. Eşti absolut convinsă?
— Dacă tu eşti sigur, şi eu sunt.
Pentru o fracţiune de secundă, ceva s-a schimbat în ex­
presia lui. Dar a dispărut atât de repede, încât m-am în­
trebat dacă nu cumva mi se păruse.
In clipa următoare, m-a condus spre pat şi ne-am aşezat
amândoi pe margine, ţinându-ne de mână în timp ce capul
meu se odihnea pe umărul lui. Mă aşteptam să spună ceva.
In fond, asta aşteptase? Dar nu existau cuvinte. Din când
în când ofta prelung şi doar auzind acel sunet îmi dădeam
seama cât de fericit era. Asta mă ajuta să nu mă mai simt
aşa de neliniştită.
După o vreme — poate pentru că niciunul dintre noi
nu ştia ce să spună — Maxon şi-a îndreptat spatele.
— Cred că ar trebui să plec. Dacă vom invita toate fa­
miliile la sărbătoare, trebuie să fac planuri suplimentare.
M-am retras şi am zâmbit, încă beată de bucurie că
aveam să-mi îmbrăţişez în curând mama, tatăl şi pe May.
— încă o dată, îţi mulţumesc.
Ne-am ridicat împreună, îndreptându-ne spre uşă. îl ţi­
neam strâns de mână. Dintr-un motiv oarecare, îmi era
teamă să-i dau drumul. Simţeam că întregul moment era
cumva fragil şi, dacă ar fi forţat prea mult, s-ar fi putut
frânge.
— Ne vedem mâine, mi-a promis el în şoaptă, stând
foarte aproape de mine.

50
 M-a privit cu atâta adoraţie, încât m-am simţit prostuţă
că îmi făcusem griji.
— Eşti uimitoare.
Odată ce Maxon a plecat, am închis ochii şi am retrăit
fiecare clipă din timpul scurt petrecut împreună: felul în
care îşi fixase privirea asupra mea, zâmbetele jucăuşe, să­
ruturile tandre. M-am gândit la ele iar şi iar în timp ce mă
pregăteam de culcare, întrebându-mă dacă şi Maxon făcea
acelaşi lucru.

51
 C apitolul 6

recţia schiţelor, iar voi restul, încercaţi să nu

vă uitaţi la mine, a cerut fotograful.
Era sâmbătă şi Elita fusese scutită de obligaţia de a sta
în Salonul Doamnelor. La micul dejun, Maxon anunţase
petrecerea de Halloween, iar până după-amiază slujnicele
noastre începuseră deja să lucreze la modele de costume,
în timp ce fotografii imortalizau întregul proces.
încercam să par naturală pe când mă uitam peste dese­
nele lui Anne. în timpul ăsta, slujnicele mele stăteau în spa­
tele mesei cu bucăţi de material, cutiuţe cu paiete şi o
cantitate absurdă de pene.
Bliţul aparatului foto scăpăra şi ne lumina feţele, în
timp ce încercam mai multe ipostaze. Chiar în momentul
în care mă pregăteam să pozez ţinând ridicat un material
auriu, a sosit un vizitator.
— Bună dimineaţa, doamnelor, a spus Maxon, păşind
tacticos prin uşa deschisă.

52
 Nu m-am putut abţine să nu îndrept spatele şi să zâm­
besc larg. Fotograful a surprins momentul înainte să i se
adreseze lui Maxon.
— Maiestatea Voastră, este mereu o onoare. V-ar de­
ranja să pozaţi alături de această domnişoară?
— Ar fi plăcerea mea.
Slujnicele s-au dat la o parte, iar Maxon a luat câteva
schiţe şi s-a postat chiar în spatele meu, cu hârtiile într-o
mână şi cu cealaltă aşezată mai jos, pe talia mea. Acea atin­
gere exprima atât de mult pentru mine! Spunea: „Vezi, în
curând te voi putea atinge aşa în faţa întregii lumi. Nu ai
de ce să-ţi faci griji".
Au fost făcute câteva poze, iar fotograful s-a îndreptat
către următoarea fată de pe lista lui. Am realizat că şi
slujnicele mele se retrăseseră la un moment dat, fără să-mi
dau seama.
— Slujnicele tale simt destul de talentate, a spus Maxon.
Modelele astea sunt splendide.
Am încercat să mă port ca de obicei cu Maxon, dar lu­
crurile păreau să se fi schimbat acum, în bine şi în rău
deopotrivă.
— Ştiu. Nu aş putea fi pe mâini mai bune.
— Te-ai decis asupra vreunui model? m-a întrebat, răs­
firând hârtiile pe birou.
— Tuturor ne place ideea cu pasărea. Cred că vrea să
fie o aluzie la lănţişorul meu, i-am răspuns, atingând firul
subţire de argint.

53
 Lănţişorul meu de care atârna pasărea cântătoare fu­
sese un dar de la tatăl meu şi îl preferam bijuteriilor
greoaie pe care ni le punea la dispoziţie palatul:
— Urăsc să-ţi spun asta, dar cred că şi Celeste a ales
ceva aviar. Pare extrem de hotărâtă, a spus el.
— Nu-i nimic, am replicat, ridicând din umeri. Oricum
nu mă omor după pene.
Zâmbetul mi-a pălit.
— Stai puţin. Te-ai întâlnit cu Celeste?
A încuviinţat.
— A fost doar o vizită scurtă, ca să stăm de vorbă. Mi-e
teamă că nu pot rămâne nici aici mult timp. Tata nu e foarte
încântat de toate astea, dar pentru că Alegerea este încă în
desfăşurare, a înţeles că ar fi frumos să avem mai multe fes­
tivităţi. Şi a fost de acord că ar fi o cale mult mai bună de a
cunoaşte familiile, având în vedere circumstanţele.
— Ca de exemplu?
— E nerăbdător să se facă o eliminare şi va trebui să iau
această decizie după ce o să-i cunosc pe părinţii tuturor fete­
lor. Cu cât sosesc mai repede, cu atât mai bine, în opinia lui.
Nu realizasem că a trimite pe cineva acasă făcea parte
din planul de Halloween. Credeam că va fi doar o mare
petrecere. Am început să-mi fac griji, deşi îmi spuneam că
nu aveam niciun motiv. Nu după conversaţia noastră din
seara precedentă. Dintre toate momentele petrecute cu
Maxon, nimic nu îmi părea mai real ca acele clipe.
încă analizând schiţele, m-a anunţat părând că se gân­
deşte la altceva:
— Presupun că ar trebui să-mi termin rondul.

54
 — Pleci deja?
— Nu te îngrijora, iubito. Ne vedem la cină.
„Da", mi-am spus eu, „dar ne vei vedea pe toate la cină."
— E totul în regulă? am întrebat.
— Bineînţeles, mi-a răspuns, dându-mi un sărut fugitiv.
Pe obraz.
— Trebuie să fug. Vorbim curând.
Şi, la fel de brusc cum apăruse, a şi dispărut.

Petrecerea de Halloween începea peste o săptămână,

ceea ce însemna că palatul fremăta ca un muşuroi.
Luni, Elita a petrecut dimineaţa cu regina Amberly, gus­
tând şi alegând meniul pentru petrecere. Era de departe
cea mai plăcută sarcină pe care o primisem până atunci. în
acea după-amiază însă, Celeste a lipsit din Salonul Doam­
nelor câteva ore. Când s-a întors în jurul orei patru, a de­
clarat tuturor:
— Maxon vă transmite salutări.
Marţi după-amiază le-am întâmpinat pe rudele familiei
regale, care veniseră în oraş pentru festivităţi. Dar în di­
mineaţa aceea, toate l-am urmărit pe fereastră pe Maxon
cum o învăţa pe Kriss să tragă cu arcul, în grădină.
Mesele erau pline cu musafiri care sosiseră mai de­
vreme, dar Maxon lipsea adesea, la fel şi Marlee şi Natalie.
Mă simţeam din ce în ce mai penibil. Făcusem o gre­
şeală mărturisindu-i sentimentele mele lui Maxon. Cu
toată vorbăria lui, nu avea cum să fie intr-adevăr interesat
de mine dacă primul lui instinct era să-şi petreacă timpul
cu toate celelalte fete.

55
 Pierdusem aproape orice speranţă până vineri, când
m-am trezit după Actualităţi, stând la pian în camera mea,
sperând ca Maxon să vină să mă vadă.
Nu a făcut-o.
Am încercat să-mi scot asta din minte sâmbătă, când
Elita era obligată să întreţină, de dimineaţă, în Salonul
Doamnelor, valul de femei ce sosea la palat şi să participe
la încă o repetiţie de dans după-amiaza.
Slavă Domnului că familia mea, fiind din Cinci, alesese
să se concentreze pe muzică şi artă, fiindcă eram o dansa­
toare îngrozitoare. Singura persoană mai nepricepută
decât mine era Natalie. în mod supărător, Celeste era în­
truchiparea graţiei. Nu o dată, instructorii îi ceruseră să le
ajute pe celelalte fete, rezultatul fiind un mic incident în
urma căruia Natalie aproape că îşi sucise glezna, din cauza
îndrumării intenţionat greşite a lui Celeste.
Cu o viclenie de şarpe, Celeste pusese problemele lui
Natalie pe seama stângăciei acesteia. Instructorii o crezu­
seră, iar Natalie făcuse haz de întreaga situaţie. Am admi­
rat-o pe Natalie că nu o lăsa pe Celeste să o provoace.
Aspen fusese prezent la toate lecţiile. La început l-am
evitat, nefiind sigură dacă voiam să am de-a face cu el. Au­
zisem zvonuri conform cărora soldaţii îşi schimbau pro­
gramul atât de repede că te lua ameţeala. Unii voiau cu tot
dinadinsul să meargă la petrecere, în timp ce alţii aveau
iubite acasă şi ar fi intrat în mare bucluc dacă ar fi fost vă­
zuţi dansând cu altcineva, mai ales în condiţiile în care
cinci dintre noi aveau să devină curând din nou disponi­
bile şi aveau să fie la mare căutare.

56
 Dar având în vedere că asta urma să fie ultima noastră
repetiţie oficială, atunci când Aspen s-a apropiat suficient
cât să mă invite la dans, nu l-am refuzat.
— Eşti în regulă? m-a întrebat. Păreai supărată ultima
dată când te-am văzut.
— Doar obosită, am minţit.
Nu puteam să discut cu el probleme amoroase.
— Serios? m-a chestionat neîncrezător. Eram sigur că
asta anunţa veşti proaste.
— Ce vrei să spui?
Ştia el oare ceva şi eu nu?
A oftat.
— Dacă te pregăteşti să-mi spui că trebuie să mă opresc
şi să nu mai lupt pentru tine, asta nu e o conversaţie pe
care vreau să o port.
Ce-i drept, nici nu mă gândisem la Aspen în ultima săp­
tămână. Eram atât de măcinată de cuvintele mele depla­
sate şi de presupunerile mele greşite, încât nu puteam să
mă gândesc la altceva. Şi iată, în timp ce eu mă frământa­
sem la gândul că Maxon renunţase la mine, Aspen îşi fă­
cuse griji de acelaşi fel.
— Nu e asta, i-am răspuns vag, simţindu-mă vinovată.
A dat din cap, satisfăcut pe moment de răspunsul meu.
-A u !
— Ups! am exclamat.
Chiar nu intenţionasem să-l calc pe picioare. M-am stră­
duit să mă concentrez ceva mai mult asupra dansului.
- — îmi pare rău, Mer, dar eşti groaznică.
Râdea pe înfundate, deşi sigur îl rănisem.

57
 — Ştiu, ştiu, am spus, cu răsuflarea tăiată. îmi dau toată
silinţa, jur!
Ţopăiam prin cameră ca o răţuşcă şchioapă, dar com­
pensam lipsa de graţie prin efort. Aspen, amabil, a încercat
să mă pună într-o lumină bună, rupând ritmul ca să fie în
pas cu mine. Era aşa de tipic pentru el să încerce mereu să
fie eroul meu.
Până la sfârşitul acelei ultime lecţii, învăţasem cel puţin
toţi paşii. Nu puteam să promit că nu aveam să trântesc la
pământ vreun diplomat străin, azvârlind energic din pi­
cioare, dar eram pregătită să dau totul. Nu era de mirare
că Maxon avea îndoieli. L-aş fi făcut de râs într-o vizită în
altă ţară şi nici nu se punea problema să primesc de una
singură vreun oaspete aici. Pur şi simplu nu aveam stofă
de prinţesă.
Ana suspinat şi m-am dus să-mi iau un pahar cu apă.
Aspen m-a urmat, în vreme ce fetele părăseau camera.
— Deci, a început el.
Am aruncat o privire prin cameră ca să mă asigur că nu
ne privea nimeni.
— Presupun că, dacă nu eşti îngrijorată din cauza mea,
atunci eşti îngrijorată din cauza lui.
Mi-am coborât privirea şi am roşit. Cât de bine mă
cunoştea.
—■Departe de mine gândul de a-1 susţine sau ceva de
genul ăsta, dar dacă nu îşi dă seama cât de uimitoare eşti,
e un idiot.
Am zâmbit, continuând să studiez podeaua.

58
 — Şi dacă nu ajungi să devii prinţesă, ce dacă? Asta nu
te face mai puţin extraordinară. Şi doar ştii că... că...
Nu reuşea să exprime ce voia să spună şi am riscat să-l
privesc.
în ochii lui Aspen am văzut o mie de finaluri diferite
ale acelei propoziţii, toate amintindu-mi de legătura dintre
noi. De faptul că încă mă aştepta. Că mă cunoştea mai bine
ca oricine. Că eram la fel. Că acele luni petrecute la palat
nu puteau şterge doi ani. Orice s-ar fi întâmplat, Aspen
avea să fie mereu acolo pentru mine.
— Ştiu, Aspen. Ştiu.

59
 C apitolul 7

o tăteam în rând cu celelalte fete în foaierul imens al

palatului, bâţâindu-mă pe vârfurile picioarelor.
— Lady America, a şoptit Silvia, şi asta a fost suficient
ca să îmi dea de înţeles că mă purtam inacceptabil.
Ca îndrumătoare principală a Alegerii, ne lua acţiunile
foarte în serios.
Am încercat să mă controlez. O invidiam atât pe Silvia,
cât şi personalul şi pe cei câţiva soldaţi care mişunau prin
jur, fie şi numai pentru că aveau voie să se plimbe. Dacă aş
fi putut să fac acelaşi lucru, m-aş fi simţit mult mai calmă.
Poate că n-ar fi fost aşa de rău dacă Maxon ar fi fost pre­
zent. Pe de altă parte, poate că aş fi fost şi mai agitată. încă
nu puteam să-mi dau seama de ce, după tot ce se întâm­
plase, nu îşi făcuse timp pentru mine în ultima vreme.
— Au ajuns! s-a auzit din spatele uşilor.
Nu am fost singura care a scos sunete de încântare.

60
 — în regulă, doamnelor! a strigat Silvia. Comportaţi-vă
ca nişte domnişoare! Majordomii şi slujnicele, aliniaţi-vă
la perete, vă rog.
Am încercat să fim încântătoarele tinere prinţese pe
care le dorea Silvia, dar în clipa în care părinţii lui Kriss şi
ai lui Marlee au intrat pe uşă, totul s-a dus de râpă. Ambele
fete erau doar nişte copile şi era evident că părinţii le du­
seseră prea mult dorul ca să se mai sinchisească de eti­
chetă. Au intrat ţipând, iar Marlee a zbughit-o din rând,
fără să şovăie.
Părinţii lui Celeste au fost mai stăpâniţi, deşi erau vădit
entuziasmaţi să-şi revadă fiica. Şi ea a rupt rândul, dar
într-o manieră mult mai civilizată decât Marlee. Nici nu
i-am observat pe părinţii lui Natalie sau pe ai lui Elise, pen­
tru că o siluetă micuţă cu o coamă de păr roşcat a pătruns
în viteză prin uşa deschisă, căutând din ochi pe cineva.
— May!
Mi-a auzit vocea, mi-a văzut mâna fluturând şi s-a gră­
bit spre mine, urmată de mama şi de tata. Am îngenun­
cheat pe podea, luând-o în braţe.
— Ames! Nu îmi vine să cred! a ciripit ea, cu admiraţie
şi gelozie în voce. Eşti atât, atât de frumoasă!
Nu puteam să vorbesc. Abia o puteam vedea din cauza
lacrimilor.
Un moment mai târziu, am simţit braţele ferme ale ta­
tălui meu, cuprinzându-ne pe amândouă. Apoi mama,
abandonând buna-cuviinţa ei obişnuită, ni s-a alăturat,
aruncându-se în braţele noastre, pe podeaua palatului.

61
 Am auzit un oftat, care ştiam că era al Silviei, dar chiar
nu îmi păsa în acel moment.
De îndată ce am putut din nou să respir, am zis:
— Mă bucur aşa de mult că sunteţi aici!
— Şi noi, pisicuţo, m-a asigurat tata. Nici nu-ţi pot
spune cât de mult ne-ai lipsit!
I-am simţit buzele pe creştetul capului.
M-arn răsucit ca să-l pot strânge în braţe mai bine. Nu
mi-am dat seama, până în acel moment, cât de mult îmi
lipsiseră.
Am lăsat-o pe mama la urmă. Eram şocată să o văd aşa
tăcută. Nu-mi venea să cred că nu îmi ceruse încă un ra­
port detaliat al progresului relaţiei mele cu Maxon. Când
m-am retras, i-am remarcat lacrimile din ochi.
— Eşti atât de frumoasă, iubito. Arăţi ca o prinţesă.
,Am zâmbit. Era plăcut că măcar de data asta nu mă cri­
tica sau nu-mi dădea indicaţii. Doar se bucura de moment
şi asta însemna totul pentru mine. Pentru că şi eu făceam
acelaşi lucru.
Am observat ochii lui May fixând ceva peste umărul meu.
— E el, a murmurat.
— Hm? am întrebat, privind în jos către ea.
întorcându-mă, l-am văzut pe Maxon urmărindu-ne
din spatele scărilor principale. S-a îndreptat spre noi afi­
şând un zâmbet amuzat, pentru că eram toţi îngrămădiţi
pe podea. Tata s-a ridicat imediat.
— Alteţa Voastră, a spus el, pe un ton plin de admiraţie.
Maxon a venit spre el, cu mâna întinsă.

62
 — Domnule Singer, e o onoare. Am auzit atâtea despre
dumneavoastră. Şi despre dumneavoastră, doamnă Singer.
S-a îndreptat spre mama, care se ridicase şi ea şi îşi ne­
tezise părul.
— Maiestatea Voastră, a chiţăit ea, uşor emoţionată. îmi
cer scuze pentru toate astea.
A gesticulat spre podea, în timp ce eu şi May ne-am ri­
dicat, încă lipite una de alta.
Pe Maxon îl umfla râsul.
— Nu vă faceţi probleme. Nu mă aştept la mai puţin
entuziasm din partea rudelor domnişoarei America.
Eram sigură că mama dorea o explicaţie pentru asta
mai târziu.
— Iar tu trebuie să fii May.
May a roşit, pregătindu-se pentru o strângere de mână,
primind în schimb un sărut.
— Nu am apucat încă să-ţi mulţumesc pentru că nu ai
plâns.
— Poftim? a întrebat ea, roşind şi mai tare din cauza
confuziei.
— Nu ţi-a spus nimeni? a spus Maxon cu seninătate.
Datorită ţie am câştigat prima întâlnire cu încântătoarea ta
soră. îţi voi fi veşnic îndatorat.
May i-a răspuns chicotind:
— Păi, cu plăcere, presupun.
Maxon şi-a dus mâinile la spate, reamintindu-şi de bu­
nele maniere.
— Mi-e teamă că trebuie să fac cunoştinţă şi cu ceilalţi,
dar.vă rog să rămâneţi aici un moment. Voi face un scurt

63
anunţ. Şi sper să pot sta mai mult de vorbă cu voi curând.
Mă bucur că aţi putut veni.
— E chiar mai drăguţ în persoană, a şoptit May, destul
de tare însă, şi mi-am dat seama, după mişcarea uşoară a
capului, că Maxon auzise.
S-a îndreptat spre familia lui Elise, care erau de departe
cei mai rafinaţi dintre toţi. Fraţii ei mai mari aveau o ţinută
rigidă de soldaţi, iar părinţii ei au făcut o plecăciune când
Maxon s-a apropiat. M-am întrebat dacă Elise le spusese
să facă asta sau aşa erau ei. Toţi păreau aşa de distinşi, mi­
cile lor siluete elegant îmbrăcate continuându-se cu creş­
tete asortate, negru-cărbune.
Alături de ei, Natalie şi foarte drăguţa ei soră mai mică
şuşoteau alături de Kriss, în timp ce părinţii lor îşi dădeau
mâna. întreaga atmosferă era scăldată de energie pozitivă.
— Cum adică se aştepta la entuziasm din partea noas­
tră? mi-a cerut mama explicaţii, în şoaptă. Să fie din cauza
faptului că te-ai răstit la el când v-aţi cunoscut? Nu ai mai
făcut asta, nu-i aşa?
Am oftat.
— De fapt, mamă, ne contrazicem destul de des.
— Poftim!? a exclamat ea, şocată. Păi, încetează!
— Ah, şi i-am dat un genunchi sub centură la un mo­
ment dat.
S-a lăsat o clipă de tăcere, până când May a izbucnit în
râs. îşi acoperea gura încercând să se oprească, dar conti­
nua să scoată hohote stângace şi piţigăiate. Tata stătea cu
buzele strânse, dar îmi dădeam seama că era şi el pe cale
să izbucnească în râs.

64
 Mama se făcuse albă ca varul.
— America, spune-mi că glumeşti. Spune-mi că nu l-ai
atacat pe prinţ.
Nu ştiu de ce, dar cuvântul „atacat" ne-a dat gata pe
toţi; iar eu, May şi tata am început să râdem cu lacrimi, în
timp ce mama se holba la noi.
— Scuze, mamă, am izbutit eu să spun.
— Oh, Doamne!
Deodată părea foarte interesată să-i cunoască pe părin­
ţii lui Marlee şi nu am oprit-o când a pornit spre ei.
— Deci îi place o fată care să-i ţină piept, a spus tata, odată
ce ne-am calmat cu toţii. Deja îmi place mai mult de el.
Tata se uita prin cameră, admirând palatul, iar eu stă­
team acolo, încercând să-i sorb cuvintele. De câte ori, de-a
lungul anilor în care eu şi Aspen ne întâlniserăm în secret,
el şi tata se aflaseră în aceeaşi cameră? De vreo douăspre­
zece ori, cel puţin. Poate mai mult. Şi nu îmi făcusem ni­
ciodată griji că tata nu l-ar accepta pe Aspen. Ştiam că a-1
convinge să mă lase să mă mărit cu un băiat dintr-o castă
inferioară ar fi fost greu, dar'presupusesem mereu că voi
obţine consimţământul lui până la urmă.
Dintr-un motiv sau altul, situaţia din acel moment era
de o mie de ori mai stresantă. Chiar dacă Maxon făcea
parte din Unu şi avea posibilitatea să ne susţină pe toţi, am
devenit deodată conştientă de faptul că era posibil ca tata
să nu-1 placă.
Tata nu era un rebel care să dea foc la case sau lucruri
de genul ăsta. Dar ştiam că nu-i convenea cum era condusă
ţara. Dacă nemulţumirile lui faţă de guvernare aveau să se

65
extindă şi asupra lui Maxon? Dacă avea să-mi spună că nu
ar fi trebuit să fiu cu el?
înainte să pot ajunge prea departe cu aceste gânduri,
Maxon a urcat câteva trepte mai sus ca să ne poată vedea
pe toţi.
— Vreau să vă muţumesc tuturor că aţi venit. Ne face
mare plăcere să vă avem la palat, nu doar pentru a sărbă­
tori primul Halloween după zeci de ani de absenţă, dar şi
pentru a reuşi să vă cunoaştem pe toţi. îmi pare rău că pă­
rinţii mei nu au putut şi ei să vă întâmpine. îi veţi cunoaşte
foarte curând.
— Mamele, surorile şi Elita sunt invitate să ia ceaiul cu
mama mea în această după-amiază, în Salonul Doamnelor.
Fiicele dumneavoastră vă vor putea însoţi până acolo. Iar
domnii vor savura un trabuc alături de mine şi de tatăl meu.
Vom avea un majordom care să vă conducă, aşa că nu vă fa­
ceţi griji în privinţa orientării. Slujnicele voastre vă vor es­
corta spre camerele pe care le veţi folosi pe durata şederii
voastre şi vă vor pregăti corespunzător atât pentru vizita
dumneavoastră, cât şi pentru petrecerea de mâine seară.
Ne-a făcut tuturor un semn scurt cu mâna şi apoi şi-a vă­
zut de drum. Aproape imediat, o slujnică a apărut lângă noi.
— Domnule şi doamnă Singer? Sunt aici ca să vă con­
duc în camerele dumneavoastră.
— Dar eu vreau să stau cu America! a protestat May.
— Scumpo, sunt sigură cu regele ne-a dat o cameră la
fel de frumoasă ca a surorii tale. Nu vrei să o vezi? a încu-
rajat-o mama.
Mary s-a întors spre mine.

66
 — Vreau să trăiesc exact aşa cum trăieşti tu. Doar pentru
o vreme. Pot să stau cu tine?
Am oftat. Şi ce dacă trebuia să renunţ la intimitate pen­
tru câteva zile? Nu aveam cum să spun nu acelei mutriţe.
— Fie. Poate că, fiind două, slujnicele mele chiar vor
avea ceva de făcut.
M-a îmbrăţişat atât de strâns, încât am simţit că micul
meu sacrificiu a fost răsplătit instantaneu.

— Ce altceva ai mai învăţat? m-a întrebat tata.

L-am luat de braţ, încercând să mă obişnuiesc cu el în
costum. Dacă nu l-aş fi văzut de mii de ori îmbrăcat în hai­
nele sale pătate de vopsea, aş fi putut să jur că se născuse
pentru a fi din Unu. Arăta atât de tânăr şi distins în acele
haine elegante! Părea chiar şi mai înalt.
— Cred că ţi-am spus tot ce ne-au învăţat despre istoria
noastră, cum preşedintele Wallis a fost ultimul conducă­
tor al Statelor Unite, ca apoi să conducă Statul American al
Chinei. Nu auzisem de el înainte de a veni aici. Tu?
Tata a dat din cap.
— Bunicul tău mi-a povestit despre el. Se spunea că era
un om cumsecade, dar nu prea a avut ce să facă atunci
când lucrurile au ajuns în halul în care erau.
Ştiam nişte date concrete despre istoria Illeei doar de
când ajunsesem la palat. Dintr-un motiv sau altul, istoria
ţării noastre era transmisă mai mult pe cale orală. Auzisem
o mulţime de lucruri, dar nimic la fel de complet ca edu­
caţia pe care o primisem în ultimele câteva luni.

67
 Statele Unite fuseseră invadate la începutul celui de-al
Treilea Război Mondial, după ce nu reuşiseră să îşi plă­
tească imensa datorie către China. în loc să primească bani,
pe care Statele Unite nu-i aveau, chinezii înfiinţaseră un
guvern aici, formând Statul American al Chinei şi folo-
sindu-i pe americani ca mână de lucru. Până la urmă, Sta­
tele Unite se revoltaseră — nu doar împotriva Chinei, dar
şi împotriva ruşilor, care încercau să fure forţa de muncă
dezvoltată de chinezi — alăturându-se Canadei, Mexicului
şi altor ţări latine, pentru a forma un singur stat. Avusese
loc al Patrulea Război Mondial şi, deşi îi supravieţuiserăm,
devenind o ţară nouă, conflictul avusese un efect devasta­
tor din punct de vedere economic.
— Maxon mi-a spus că, înainte de al Patrulea Război
Mondial, oamenii nu aveau mai nimic.
— Are dreptate. Parţial ăsta este motivul pentru care sis-
temffl de caste e aşa de nedrept. De la bun început, nimeni
nu avea prea mare lucru cu care să contribuie, de aceea
mulţi oameni au sfârşit prin a ajunge în castele inferioare.
Nu voiam să o iau pe drumul ăsta cu tata, pentru că
ştiam că se aprindea destul de repede. Nu se înşela — cas­
tele erau nedrepte —, dar vizita asta era una veselă şi nu
doream să o irosesc vorbind despre lucruri pe care nu le
puteam schimba.
— Pe lângă informaţii despre istorie, primim şi multe
lecţii de etichetă. Acum intrăm un pic mai mult în diplo­
maţie. Cred că s-ar putea să trebuiască să o folosim la ceva
în curând, de se insistă atât asupra ei. Fetele care vor ră­
mâne, cel puţin.

68
 — Cum adică?
— Se pare că o fată se va întoarce acasă, împreună cu fa­
milia ei. Maxon trebuie să facă o eliminare după ce vă va
cunoaşte pe toţi.
— Pari nefericită. Crezi că te va trimite acasă?
.. Am ridicat din umeri.
— Ei, haide. Până acum sigur ţi-ai dat seama dacă te
place sau nu. Dacă te place, nu ai de ce să-ţi fad griji. Dacă
nu, de ce ai mai vrea să rămâi?
— Presupun că ai dreptate.
S-a oprit din mers.
— Deci, cum e, până la urmă?
Era cam jenant să vorbesc cu tata despre asta, dar nici
cu mama nu aş fi vrut să discut problema. Iar May ar fi fost
şi mai nepricepută decât mine în a descifra comportamen­
tul lui Maxon.
— Cred că mă place. Aşa îmi spune.
Tata a râs.
— Atunci sunt sigur că eşti în regulă.
— Dar a fost cam... distant săptămâna asta.
— America, draga mea, el e prinţul. A fost probabil ocu­
pat cu aprobarea vreunei legi sau ceva asemănător.
Nu ştiam cum să-i explic că Maxon părea să-şi facă timp
pentru toate celelalte. Era prea umilitor.
— Presupun că ai dreptate.
— Că veni vorba de legislaţie, aţi învăţat ceva despre
asta? Despre cum să redactaţi proiecte de lege?
Nu mă omoram nici după subiectul ăsta, dar cel puţin
nu era despre băieţi.

69
 — Nu încă. Dar am început să citim multe dintre ele.
Sunt greu de înţeles câteodată; norocul nostru că Silvia, fe­
meia pe care ai văzut-o jos, e un soi de ghid sau îndrumă­
tor. Ea încearcă să ne explice cum stau lucrurile. Şi Maxon
e de ajutor dacă îi pun întrebări.
— Chiar aşa?
Tata părea mulţumit de asta.
— Oh, da. Cred că e important pentru el ca toate să sim­
ţim că am putea avea succes, ştii? Se pricepe de minune să
explice chestii. Chiar mi-a..., am început eu, dar m-am oprit.
Nu ar fi trebuit să menţionez camera cu cărţi. Dar era
tatăl meu.
— Ascultă, trebuie să-mi promiţi că nu vei spune ni­
mănui despre asta.
Tata a rîs.
^ Singura persoană cu care stau de vorbă e mama ta şi
cu toţii ştim că nu poate să ţină un secret, aşa că promit să
nu-i spun.
Am chicotit. Era aproape imposibil să mi-o imaginez pe
mama ţinând ceva pentru ea.
— Poţi să ai încredere în mine, pisicuţo, mi-a zis, luân-
du-mă după umeri.
— Există o cameră, o cameră secretă, şi e plină de cărţi,
tată! i-am mărturisit în şoaptă, asigurându-mă de două ori
că nu era nimeni prin jur. Sunt acolo cărţi interzise şi nişte
hărţi ale lumii, unele vechi, care arată ţările cum erau ele
înainte. Tată, nu ştiam că au fost atât de multe! Şi mai e şi
un calculator înăuntru. Ai văzut vreodată imul în realitate?

70
 A clătinat din cap, uluit.
— E incredibil. Scrii la tastatură ceea ce te interesează şi el
caută prin toate cărţile din cameră şi îţi găseşte informaţia.
— Cum?
— Nu ştiu, dar aşa a aflat Maxon ce era Halloweenui.
Chiar m-a...
Am cercetat din nou, dintr-un capăt în celălalt, holul.
Am decis că nu era chip ca tata să vorbească mai departe
despre bibliotecă, dar ar fi fost prea mult să-i spun că
aveam una dintre cărţile acelea secrete la mine în cameră.
— Chiar te-a... ?
— M-a lăsat să împrumut una odată, doar ca să mă uit
la ea.
— Oh, ce interesant! Ce ai citit? îmi poţi spune?
Mi-am muşcat buzele.
— Era unul dintre jurnalele personale ale lui Gregory
Illea.
Tata a rămas cu gura căscată.
— America, e incredibil. Ce scria în el?
— Oh, nu am terminat încă. In principal, mă interesează
să aflu ce era Halloweenui.
S-a gândit o clipă la ce îi spusesem şi a clătinat din cap.
— De ce eşti îngrijorată, America? E clar că Maxon are
încredere în tine.
Am oftat, simţindu-mă ridicol.
— Presupun că ai dreptate.
— Extraordinar! Deci există o cameră ascunsă, aici pe
undeva? a întrebat, privind pereţii cu alţi ochi.

71
 — Tată, locul ăsta e o nebunie. Sunt uşi şi pereţi falşi
peste tot. Din câte ştiu eu, dacă aş răsturna vaza asta, s-ar
putea să cădem printr-o uşă-capcană.
— Hmm, a spus el amuzat. Atunci o să fiu foarte atent
pe unde merg când mă întorc în camera mea.
— Ceea ce probabil că ar trebui să faci în curând. Tre­
buie să mă duc să o ajut pe May să se pregătească pentru
ceaiul cu regina.
— Ah, da, voi şi ceaiurile voastre cu regina, a glumit el.
Bine, pisicuţo. Ne vedem diseară la cină. Şi ce trebuie să fac
ca să nu cad printr-o trapă secretă? s-a întrebat cu voce tare,
întinzându-şi braţele pe post de scut în timp ce mergea.
Odată ce a ajuns la scări, a pus cu atenţie mâna pe ba­
lustradă.
— Ca să ştii, balustrada e sigură,
vŢ -WMersi, tată.'
Am clătinat din cap şi m-am îndreptat spre camera mea.
îmi venea să sar în sus. Eram aşa de fericită că ai mei
veniseră la palat, încât abia mă puteam stăpâni. Dacă
Maxon nu mă trimitea acasă, avea să-mi fie mai greu ca ni­
ciodată să stau departe de ai mei.
Am luat-o după colţ spre camera mea şi am văzut că
uşa era deschisă.
— Cum arăta? am auzit-o pe May întrebând în timp ce
mă apropiam.
— Chipeş. Cel puţin aşa era pentru mine. Părul lui on­
dulat stătea mereu ciufulit.
May şi Lucy au chicotit la unison.

72
 — De câteva ori, chiar mi-am trecut degetele prin părul
lui. Mă gândesc la asta câteodată. Nu atât de mult pe cât
obişnuiam.
M-am apropiat în vârful picioarelor, nevrând să le de­
ranjez.
— încă îţi lipseşte? a întrebat May, vrând să ştie cât mai
multe despre băieţi, ca întotdeauna.
— Din ce în ce mai puţin, a recunoscut Lucy, cu o notă
de speranţă în voce. Când am ajuns aici, am crezut că o să
mor de suferinţă. îmi imaginam tot timpul moduri de a
evada din palat şi de a mă întoarce la el, dar asta nu avea
să se întâmple niciodată de-adevăratelea. Nu puteam să-l
părăsesc pe tata şi, chiar dacă aş fi reuşit să ajung în afara
zidurilor, nu aş fi avut cum să găsesc drumul înapoi.
Ştiam câte ceva despre trecutul lui Lucy. Ai ei se oferi­
seră să fie servitori pentru o familie din Trei în schimbul
banilor cu care puteau să plătească operaţia mamei lui
Lucy. Aceasta murise în cele din urmă şi, când mama tână­
rului aflase că fiul ei era îndrăgostit de Lucy, o vânduse pe
ea şi pe tatăl ei palatului.
Am tras cu ochiul prin uşa întredeschisă şi le-am văzut
pe May şi pe Lucy stând pe pat. Uşile balconului erau des­
chise, permiţând aerului parfumat al Angelesului să intre
în cameră. May adoptase foarte rapid ţinuta de la palat, ro­
chia ei de zi îmbrăcându-i perfect trupuşorul, în timp ce
împletea o parte din părul lui Lucy, lăsând restul să atârne
liber. Nu o văzusem niciodată pe Lucy cu părul altfel decât
strâns într-un coc. Arăta minunat aşa, tânără şi fără griji.
— Cum e să fii îndrăgostită? a întrebat May.

73
 O parte din mine s-a simţit rănită. De ce pe mine nu mă
întrebase aşa ceva? Apoi mi-am amintit că, din câte ştia
May, eu nu fusesem niciodată îndrăgostită.
Zâmbetul lui Lucy era amar.
— E cel mai minunat şi îngrozitor lucru care ţi se poate
întâmpla vreodată, a spus ea cu simplitate. Ştii că ai găsit
ceva extraordinar şi vrei să ţii de acel ceva pentru tot­
deauna; dar în fiecare clipă, te temi de momentul în care
l-ai putea pierde.
Am oftat uşor. Avea absolută dreptate.
Iubirea e o teroare minunată.
Nu voiam să mă gândesc prea mult la ce înseamnă să
pierzi pe cineva, aşa că am intrat înăuntru.
— Lucy! Ia uită-te la tine!
Vă place?
A dus mâna la spate, atingând împletiturile fine.
— îţi stă foarte bine. May obişnuia să-mi împletească şi
mie părul, tot timpul. E foarte talentată.
May a ridicat din umeri.
— Ce altceva să fac? Nu ne permiteam să cumpărăm
păpuşi, aşa că exersam pe Ames.
— Păi, a spus Lucy întorcându-se către ea, cât timp eşti
aici, tu vei fi păpuşica noastră. Eu, Anne şi Mary te vom
face să arăţi la fel de frumoasă ca regina.
May şi-a înclinat capul.
— Nimeni nu e la fel de frumoasă ca ea.
Apoi s-a întors repede spre mine.
— Să nu-i spui mamei că am zis asta.
Am râs pe înfundate.

74
 — Nu o să-i spun. Acum însă trebuie să ne pregătim. E
aproape ora ceaiului.
May a bătut din palme entuziasmată şi s-a dus să se
aşeze în faţa oglinzii. Lucy şi-a strâns părul, reuşind să păs­
treze împletiturile intacte în timp ce-şi făcea cocul, ascun­
zând o bună parte din el sub bonetă. Nu puteam să o
condamn că dorea să-l păstreze aşa ceva mai mult timp.
— Ah, a sosit o scrisoare pentru dumneavoastră, dom­
nişoară, m-a anunţat Lucy, înmânându-mi cu grijă un plic.
— Mulţumesc, am răspuns, nereuşind să-mi ascund
surpriza din voce.
Majoritatea persoanelor de la care mă aşteptam să pri­
mesc veşti erau în acel moment cu mine. Am desfăcut pli­
cul şi am citit biletul scurt, mâzgăleala aceea studiată
fiindu-mi foarte familiară.

America,
Am aflat cu întârziere căfamiliile Elitei aufost recent in­
vitate la -palat şi că tata, mama şi May au plecat să te viziteze.
Kenna nu poate călători din cauza sarcinii înaintate, iar
Gerad este mult prea mic. încerc să înţeleg de ce această in­
vitaţie nu mi-afost transmisă şi mie. Suntfratele tău, America.
Singura mea bănuială este că tata a ales să mă excludă.
Sper din tot sufletul că nu aifost tu. Suntem pe cale să rea­
lizăm lucruri măreţe, noi doi. Poziţiile noastre ne potfi foarte
folositoare unul altuia. Dacăfamiliei tale i se mai oferă orice
alte privilegii deosebite, ar trebui să-ţi aminteşti şi de mine,
America. Ne putem ajuta reciproc.
î-ai menţionat cumva prinţului de mine? Doar de
curioziate.
Scrie-mi cât mai curând.
Kota

75
 Am ezitat între a rupe scrisoarea în bucăţele şi a o pă­
stra. Sperasem că fratele meu mai mare avea să scape de
obsesia lui pentru avansarea pe scara socială, învăţând în
felul ăsta să fie mulţumit cu succesul pe care îl avea. Fără
noroc, se pare. Am îndesat scrisoarea pe fundul sertarului,
alegând să uit cu totul de ea. Gelozia lui nu avea să strice
vizita familiei mele.
Lucy a sunat după Anne şi Mary şi toate ne-am distrat
de minune aranjându-ne. Voioşia lui May ne-a molipsit pe
toate, iar eu m-am trezit cântând în timp ce ne îmbrăcam.
La scurt timp, mama a trecut pe la noi, cerându-ne să o asi­
gurăm că arăta bine.
Era frumoasă, într-adevăr. Era mai scundă şi mai ro­
tunjoară decât regina, dar avea o alură la fel de regală în
acea rochie. în timp ce coboram scările, May m-a apucat
de mână, cu un aer trist.
— Ce s-a întâmplat? Nu te bucuri că o vei cunoaşte
pe regină?
— Ba da. Doar că...
-D a ?
A oftat.
— Cum mă voi putea întoarce la pantalonii kaki după
toate astea?

Fetele erau însufleţite şi toată lumea strălucea. Sora lui

Natalie, Lacey, era cam de aceeaşi vârstă cu May şi amân­
două stăteau de vorbă într-un colţ. Vedeam asemănarea
dintre Lacey şi sora ei. Din punct de vedere fizic, erau slă­
buţe, blonde şi drăguţe. Acolo unde eu şi May ne situam la

76
poli opuşi, Natalie şi Lacey erau aproape identice, deşi aş
fi descris-o pe cea din urmă ca fiind ceva mai puţin excen­
trică decât sora ei mai mare. Nu chiar atât de aiurită.
Regina a făcut un tur, vorbind cu toate mamele, punând
întrebări în stilul ei dulce, de parcă vieţile noastre ar fi fost
în vreun fel la fel de fascinante ca a ei. Eu mă aflam într-un
grup mic, ascultând-o pe mama lui Elise vorbind despre
familia ei din Noua Asie, când May m-a apucat de rochie,
trăgându-mă deoparte.
— May! am şuierat eu. Ce crezi că faci? Nu te poţi purta
aşa, mai ales când regina e de faţă!
— Trebuie să vezi! a insistat ea.
Slavă Domnului că Silvia nu se afla acolo! Era în stare
să o admonesteze pe May pentru ceva de genul ăsta, chiar
dacă May nu ştia că greşise.
Ne-am îndreptat spre fereastră, iar May mi-a arătat
ceva afară:
-U ite !
Am privit cu atenţie dincolo de tufişuri şi fântâni şi am
văzut două siluete. Una dintre ele era a tatălui meu, care
gesticula viguros, fie explicând, fie întrebând ceva. Cealaltă
aparţinea lui Maxon, care se gândea un timp înainte să răs­
pundă. Mergeau agale şi, din când în când, tata îşi băga
mâinile în buzunare, iar Maxon şi le încrucişa la spate. In­
diferent care era subiectul conversaţiei părea important.
Am aruncat o privire în Salonul Doamnelor. Toată lu­
mea erau absorbită de apariţia reginei şi nimeni nu părea
să ne dea atenţie.

77
 Maxon s-a oprit cu faţa la tata şi i-a vorbit. Nu era agre­
sivitate sau supărare în atitudinea lui, dar părea hotărât.
După o pauză, tata i-a întins mâna. Maxon a zâmbit şi i-a
strâns-o viguros. O clipă mai târziu, amândoi păreau uşu­
raţi, iar tata l-a bătut pe spate. Maxon a părut să se cris­
peze un pic la gestul ăsta. Nu era obişnuit să fie atins. Dar
apoi tata l-a luat după umeri, aşa cum făcea cu mine şi
Kota, aşa cum făcea cu toţi copiii lui. Iar lui Maxon a părut
să-i placă mult asta.
— Despre ce-o fi fost vorba? am întrebat cu voce tare.
May a ridicat din umeri.
— Părea important.
— Aşa e.
Am aşteptat să vedem dacă Maxon avea să stea de vorbă
cu vreun alt tată; însă dacă a făcut-o, nu au ieşit în grădină.

78
 C apitolul 8

.J cum promisese Maxon. Când am intrat în Sala

Mare cu May alături de mine, am rămas uluită de splen­
doarea din jur. Totul era aurit. Ornamentele de pe pereţi,
nestematele scânteietoare de pe braţele candelabrelor, ceş-
tile, farfuriile, chiar şi mâncarea — toate erau în nuanţe de
auriu. Era cu adevărat magnific.
Din boxe se auzea muzică uşoară, însă o mică orchestră
aştepta în colţ ca să cânte melodiile pentru dansurile tra­
diţionale pe care le învăţaserăm. Camere — atât de foto­
grafiat, cât şi de filmat — împânzeau încăperea. Fără
îndoială, aceasta avea să fie inima petrecerii. Nu putea
exista o sărbătoare mai frumoasă. M-am întrebat pentru o
clipă cum ar fi dacă mi-aş petrece şi Crăciunul aici.
Costumele participanţilor erau superbe. Marlee era cos­
tumată în înger şi dansa cu ofiţerul Woodwork. Avea chiar
şi aripi, care păreau făcute din hârtie cu reflexii iridescente,

79
plutind suav în spatele ei. Celeste întruchipa un păun:
purta o rochie scurtă şi acoperită cu pene, asemenea celor
adunate într-un mănunchi imens în jurul capului.
Kriss stătea alături de Natalie şi părea că îşi asortaseră
costumele. Corsajul rochiei lui Natalie era împodobit cu
boboci de flori, iar fusta largă era făcută dintr-un vaporos
tul albastru. Rochia lui Kriss era aurie ca şi camera şi era
decorată cu o cascadă de frunze. Dacă m-ai fi întrebat pe
mine, aş fi zis că reprezentau primăvara şi toamna. Era o
idee drăguţă.
Moştenirea asiatică a lui Elise era exploatată la maxi­
mum. Rochia ei de mătase era o replică mult mai somp­
tuoasă a celor modeste cu care se îmbrăca de obicei.
Mânecile în falduri erau extrem de dramatice şi admiram
modul cum reuşea să se descurce cu podoaba pe care o
purtâvpe cap. Elise nu ieşea de obicei în evidenţă, însă în
acea seară arăta minunat, aproape regal.
Rudele şi prietenii care împânzeau sala purtau şi ei cos­
tume, iar soldaţii erau la fel de aranjaţi. Am văzut un jucă­
tor de baseball, un cowboy, pe cineva îmbrăcat într-un
costum cu un ecuson pe care scria GAVRIL FADAYE, iar
unul dintre soldaţi fusese într-atât de curajos încât îmbră­
case o rochie. Câteva fete erau în apropiere, râzând gălă­
gios. Dar mulţi dintre soldaţi purtau o variantă elegantă a
uniformelor, care era compusă doar din pantaloni albi
apretaţi şi sacouri albastre. Aveau mănuşi, dar nu şi pălă­
rii, iar aceste detalii ne ajutau să îi distingem de soldaţii
care erau la datorie, împrejmuind perimetrul camerei.

80
 — Deci, ce părere ai? am întrebat-o pe May, dar când
m-am întors, am observat că dispăruse în mulţime, pornită
în explorare.
Am râs în sinea mea, uitându-mă prin cameră după ro­
chiţa ei înfoiată. Când îmi spusese că voia să meargă la pe­
trecere îmbrăcată în mireasă — „ca fetele de la TV" —
crezusem că era o glumă. Cu toate astea, arăta absolut ado­
rabil cu voalul acela prins în creştetul capului.
— Bună seara, Lady America, mi-a şoptit cineva la
ureche.
Am tresărit şi m-am întors, ca să-l descopăr lângă mine
pe Aspen, îmbrăcat în uniformă de gală.
— M-ai speriat!
Mi-am pus mâna pe piept, ca şi cum mi-aş fi putut în­
cetini bătăile inimii. Aspen s-a mulţumit să chicotească.
— îmi place costumul tău, m-a complimentat el jovial.
— Mulţumesc. Şi mie îmi place.
Anne mă transformase într-un fluture. Rochia mea era
conică, cu o trenă dintr-un material vaporos tivit cu negru, şi
îmi cădea diafan pe lângă corp. O mască micuţă, ca o pere­
che de aripi, îmi acoperea ochii, dându-mi un aer misterios.
— De ce nu te-ai costumat? am întrebat. Nu ţi-a venit
nicio idee?
A ridicat din umeri.
— Prefer uniforma.
-O h .
Mi se părea trist să iroseşti şansa de a fi extravagant.
Aspen avea şi mai puţine ocazii decât mine în privinţa
asta. De ce să nu profite?

81
 — Voiam doar să te salut, să văd ce mai faci.
— Bine, am spus repede.
Mă simţeam ciudat.
— Oh, mi-a răspuns, nemulţumit. Bine atunci.
Poate că după micul discurs pe care mi-1 ţinuse cu nu­
mai câteva zile în urmă, se aştepta la un răspuns mai ela­
borat, dar nu eram pregătită încă să spun nimic. A făcut o
plecăciune şi s-a îndreptat către alt soldat, care l-a îmbră­
ţişat ca pe un frate. M-am întrebat dacă faptul de a fi sol­
dat îl făcuse să se simtă că aparţine unei familii, aşa cum mi
se întâmplase mie cu Alegerea.
Marlee şi Elise m-au găsit câteva momente mai târziu şi
m-au târât pe ringul de dans. In timp ce mă legănam, în­
cercând să nu lovesc pe nimeni, mă uitam la Aspen, care
era pe marginea ringului, stând de vorbă cu mama şi May.
Mafnâ'şi-a trecut mâna peste mâneca lui, ca şi cum voia să
o netezească, iar May radia de bucurie. îmi imaginam că îi
spuneau cât de chipeş arăta în uniformă, cât de mândră ar
fi fost mama lui dacă ar fi fost acolo ca să-l vadă. Le-a zâm­
bit la rândul său şi am putut să văd cât de mulţumit era. Eu
şi Aspen eram nişte rarităţi, un Cinci şi un Şase smulşi din
vieţile noastre monotone şi aterizaţi în palat. Alegerea îmi
schimbase viaţa atât de mult, încât uneori uitam să apre­
ciez această experienţă.
Am dansat în cerc cu unele dintre fete şi câţiva soldaţi,
până când muzica s-a oprit şi DJ-ul ni s-a adresat.
— Distinse domnişoare participante la selecţie, stimaţi
domni din corpul de gardă, prieteni şi rude ale familiei

82
regale, vă rog să le uraţi bun venit regelui Clarkson, regi­
nei Amberly şi prinţului Maxon Schreave!
Orchestra a început să cânte furtunos, iar noi toţi ne-am
afundat în plecăciuni şi reverenţe, în timp ce familia regală
intra în sală. După toate aparenţele, regele era costumat în
suveran, doar că al altei ţări. Nu am înţeles aluzia. Rochia
reginei era de un albastru atât de închis încât bătea în
negru, fiind acoperită de pietre scânteietoare. Arăta pre­
cum cerul nopţii. Iar Maxon se deghizase, în mod aproape
comic, în pirat. Pantalonii îi erau rupţi din loc în loc şi
purta o cămaşă largă, cu o vestă deasupra şi o bandană pe
cap. Pentru a spori efectul, nu se bărbierise o zi sau două
şi o umbră de păr blond-închis îi acoperea jumătatea de jos
a feţei ca un zâmbet.
DJ-ul ne-a cerut să eliberăm ringul, iar regele şi regina
au început un prim dans împreună. Maxon stătea deo­
parte, lângă Kriss şi Natalie, şoptindu-le ceva pe rând şi
făcându-le să râdă. Până la urmă am văzut că făcea un tur
al camerei. Nu ştiam dacă mă căuta sau nu, dar nu voiam
să fiu prinsă holbându-mă la el. Mi-am înfoiat rochia şi
m-am uitat spre ai mei în schimb. Păreau foarte fericiţi.
M-am gândit la Alegere şi la cât de aiurea părea totul,
dar nu puteam să dezaprob rezultatul. Regele Clarkson şi
regina Amberly erau făcuţi unul pentru altul. El dădea im­
presia unei personalităţi puternice, iar ea compensa prin
firea ei calmă. Era o ascultătoare tăcută, pe când el părea să
aibă mereu ceva de spus. Deşi aranjamentul părea învechit
şi nedrept, pentru ei funcţiona.

83
 Se îndepărtaseră oare vreodată unul de altul în timpul
Alegerii, aşa cum simţeam că se întâmplă cu mine şi cu
Maxon? De ce nu încercase măcar o dată să mă vadă, în tot
timpul în care se întâlnise cu celelalte fete? Poate că de asta
vorbise cu tata, ca să-i explice de ce va trebui să mă trimită
acasă. Maxon era o persoană politicoasă, aşa că ar fi putut
să facă un lucru de felul ăsta.
Am cercetat mulţimea, căutându-1 pe Aspen. între timp,
am văzut că tata ajunsese în sfârşit şi stătea braţ la braţ cu
mama, în partea opusă a sălii. May îşi croise drum către
Marlee şi se lipise de ea. Marlee îşi încrucişase mâinile pe
pieptul surorii mele, într-un gest protector, iar rochiile lor
albe străluceau în lumină. Nu mă surprindea că deveniseră
aşa de apropiate în numai o zi. Am oftat. Unde era Aspen?
Cu un ultim efort, am aruncat o privire peste umăr. Era
chiar acolo, în spatele meu, veghindu-mă, ca întotdeauna.
Când-privirile ni s-au întânit, mi-a făcut discret cu ochiul,
ceea ce m-a binedispus imediat.
După ce regele şi regina şi-au terminat dansul, ne-am
înghesuit cu toţii pe ring. Soldaţii mişunau de colo-colo,
găsindu-şi uşor partenere. Maxon era încă la marginea rin­
gului, cu Kriss şi Natalie. Speram să vină să mă invite la
dans. în niciun caz nu voiam să-l invit eu.
Făcându-mi curaj, mi-am netezit rochia şi m-am îndrep­
tat spre el. Am decis să îi ofer cel puţin ocazia să mă invite.
Mi-am făcut drum printre oamenii de pe ring, având
de gând să mă bag în discuţie. Când am ajuns suficient de
aproape ca să fac asta, Maxon s-a întors către Natalie.
— Vrei să dansezi? a întrebat-o el.

84
 Fata a râs şi a înclinat capul ei blond, ca şi cum ar fi fost
cel mai evident lucru din lume, iar eu am trecut graţios pe
lângă ei, cu ochii fixaţi asupra unei mese cu deserturi de
ciocolată, ca şi cum asta-mi fusese intenţia de la bun înce­
put. Am rămas cu spatele la ringul de dans în timp ce mân­
eam delicioasele bunătăţi, sperând ca nimeni să nu observe
cât de tare mă înroşisem.
Vreo şase melodii mai încolo, ofiţerul Woodwork a apă­
rut lângă mine. Ca şi Aspen, optase să rămână în uniformă.
— Lady America, a spus el cu o plecăciune. îmi acor­
daţi acest dans?
Vocea lui era liniştită şi caldă, iar entuziasmul lui m-a
molipsit. I-am întins mâna fără rezerve.
— Desigur, domnule. Dar trebuie să te avertizez, nu mă
prea pricep.
— E în regulă. O vom lua încet.
Zâmbetul lui era aşa de binevoitor, încât nu mi-am mai
făcut griji şi l-am urmat veselă pe ringul de dans.
Dansul era unul ritmat, ceea ce se potrivea cu starea lui
de spirit. A vorbit cu mine întreaga melodie şi mi-era greu
să ţin pasul. Cam atât despre luatul încet.
— Se pare că ţi-ai revenit complet după ce aproape că
te-am trântit la podea, a glumit el.
— Păcat că nu mi-am rupt nimic, i-am întors-o eu. Dacă
eram acum în ghips, cel puţin nu mai trebuia să dansez.
A râs.
— Mă bucur că eşti la fel de haioaşă cum spune toată
lumea. Am auzit că eşti şi una dintre preferatele prinţului.
Suna ca şi cum era ceva de la sine înţeles.

85
 — Nu ştiu ce să spun despre asta.
Pe de o parte, mă săturasem să aud chestia asta. Pe de
alta, îmi doream cu ardoare să fie încă adevărată.
Privind peste umărul ofiţerului Woodwork, l-am văzut
pe Aspen dansând cu Celeste. Am simţit cum mi se pune
un nod în gât.
— Se pare că te înţelegi bine cu mai toată lumea. Cineva
chiar a spus că, în timpul ultimului asediu, ţi-ai luat sluj­
nicele cu tine în ascunzătoarea familiei regale. E adevărat?
Părea uluit. La momentul respectiv, considerasem ca
fiind perfect normal să le protejez pe fetele la care ţineam,
dar pentru toţi ceilalţi păruse îndrăzneţ sau bizar.
— Nu am putut să le abandonez, i-am explicat.
A clătinat din cap, plin de admiraţie.
— Eşti o adevărată lady.
- Am roşit.
— Mulţumesc.
Dansul mă lăsase fără suflare, aşa că am luat loc la una
dintre numeroasele mese presărate prin sală. Am băut un
punci de portocale şi mi-am făcut vânt cu un şerveţel, ur-
mărindu-i pe ceilalţi cum dansau. Maxon şi Elise erau îm­
preună. Păreau fericiţi, învârtindu-se în cercuri. Prinţul
dansase cu Elise de două ori deja şi încă nu mă căutase.
Mi-a luat ceva timp ca să-l reperez pe Aspen în marea
de uniforme de pe ring, dar până la urmă l-am zărit într-un
colţ vorbind cu Celeste. Am urmărit cum ea i-a făcut cu
ochiul, în timp ce pe buze îi înflorea un zâmbet fluşturatic.
„Cine se crede?"

86
 M-am ridicat vrând să mă duc să-i spun să înceteze, dar
mi-am dat seama ce ar fi însemnat asta atât pentru mine,
cât şi pentru Aspen. M-am aşezat la loc şi am continuat
să-mi savurez punciul. Până la sfârşitul melodiei însă mă
pusesem în mişcare şi ajunsesem suficient de aproape de
Aspen încât să trebuiască să mă invite la dans.
Asta a şi făcut, ceea ce a fost bine, pentru că nu credeam
că aş mai fi avut răbdare.
— Ce Dumnezeu a fost asta? am întrebat încet, dar cu
o indignare vădită în voce.
— Ce anume?
— Celeste mai avea puţin şi sărea pe tine.
— Cineva suferă de gelozie, mi-a cântat la ureche.
— Oh, termină! Nu ar trebui să se comporte aşa, e îm­
potriva regulilor!
M-am uitat în jur ca să mă asigur că nu ne vedea nimeni
vorbind aşa de intim, mai ales părinţii mei. Mama stătea de
vorbă cu mama lui Natalie. Tata dispăruse.
— Uite cine vorbeşte! m-a tachinat el, dându-şi glumeţ
ochii peste cap. Dacă nu suntem împreună, nu-mi poţi
spune cu cine am voie să vorbesc.
M-am strâmbat.
— Ştii că nu e aşa.
— Atunci cum e? m-a întrebat el în şoaptă. Nu ştiu dacă
ar trebui să insist sau să mă dau bătut.
A clătinat din cap.
— Nu vreau să renunţ, dar dacă nu mai am pentru ce să
sper, atunci spune-mi-o.

87
 Simţeam efortul pe care-1 făcea ca să-şi păstreze calmul
şi tristeţea reţinută din vocea lui. Şi pe mine mă durea.
Gândul de a pune capăt relaţiei noaste îmi provoca o du­
rere ascuţită în piept.
Am oftat şi i-am mărturisit:
— Mă tot evită. Mă salută, dar în ultima vreme s-a de-
dicat în exclusivitate întâlnirilor cu celelalte fete. Cred că
mi-am închipuit că îi place de mine.
Aspen s-a oprit din-dansat pentru o clipă, şocat de ce
auzea. Şi-a revenit imediat, studiindu-mi expresia feţei
pentru câteva momente.
— Nu am realizat că asta era problema, a spus el cu
blândeţe. Ştii că vreau să fim împreună, dar nu mi-am
dorit niciodată să suferi.
— Mersi, i-am răspuns, ridicând din umeri. Atâta tot că
mă simt ca o idioată.
Aspen m-a tras ceva mai aproape, păstrând totuşi o dis­
tanţă respectuoasă între noi, deşi ştiam că nu dorea asta.
— Ai încredere în mine, Mer, tipul care ratează şansa
de a fi cu tine e idiotul.
— Şi tu ai vrut să renunţi la mine, i-am amintit.
— De aia ştiu, mi-a răspuns zâmbind.
Mă bucuram că acum puteam să glumim pe tema asta.
M-am uitat peste umărul lui Aspen şi l-am văzut pe
Maxon dansând cu Kriss. Din nou. Nu avea de gând să mă
invite nici măcar o dată?
Aspen s-a aplecat spre mine.
— Ştii de ce îmi aduce aminte dansul ăsta?
— Spune-mi.

88
 — De cea de-a şaisprezecea aniversare a lui Fern Tally.
I-am aruncat o privire ca şi cum ar fi fost dus cu pluta.
îmi aminteam de ziua când Fern împlinise şaisprezece ani.
Fern era din Şase şi câteodată ne dădea o mână de ajutor,
când mama lui Aspen era prea ocupată să ne poarte de grijă.
Petrecerea ei venise cam la şapte luni după ce eu şi Aspen
începuserăm să ieşim împreună. Ne invitase pe amândoi şi
nu fusese cine ştie ce. Tort şi apă, muzică de la radio pen­
tru că nu avea discuri şi lumini acoperite în subsolul ei ne­
terminat. Dar era prima petrecere care nu se dădea „în
familie". Erau doar copiii din vecini singuri într-o cameră
şi asta făcuse totul captivant. Cu toate astea, nu se com­
para în niciun fel cu splendoarea din jurul nostru.
— Cum Dumnezeu poţi compara petrecerea asta cu cea
de-atunci? am întrebat neîncrezătoare.
Aspen a înghiţit o dată în sec şi mi-a spus:
— Am dansat. îţi aminteşti? Eram aşa de mândru că
erai acolo, în braţele mele, în faţa altor oameni. Chiar dacă
arătai ca şi cum te apucase o criză de convulsii.
Mi-a făcut cu ochiul.
Cuvintele lui mi-au răscolit sufletul. într-adevăr, îmi
aminteam că mă hrănisem cu momentul acela săptă­
mâni întregi.
într-o clipă, miile de secrete pe care eu şi Aspen le clă­
diserăm şi le păstraserăm mi-au invadat mintea: numele
pe care le aleseserăm pentru copiii noştri imaginari, căsuţa
noastră din copac, locul de pe ceafă unde se gâdila, bileţelele
pe care le puseserăm bine, încercările mele nereuşite de a
face săpun de casă, felul în care jucam X şi 0, trecându-mi

89
degetele pe stomacul lui... jocuri în care nu ne mai amin­
team mutările invizibile pe care le făcusem... jocuri la care
el mă lăsa mereu să câştig.
— Spune-mi că mă vei aştepta. Dacă m-ai aştepta, aş
putea suporta orice, mi-a susurat el în ureche.
Orchestra a început să cânte o melodie tradiţională şi
un ofiţer din apropiere m-a invitat la dans. Gestul ne-a sur­
prins, lăsându-ne pe amândoi fără răspunsuri.
Noaptea a continuat, iar eu m-am trezit pândindu-1 pe
Aspen, nu doar o dată. Deşi încercam să par naturală, pa­
riez că, dacă m-ar fi urmărit cineva cu atenţie, în special
tata, ar fi observat ce făceam. Dar el părea mai interesat să
facă turul palatului decât să danseze.
Am încercat să mă bucur de petrecere şi am dansat,
cred, cu toată lumea din sală, în afară de Maxon. Stăteam
jbs, odihnindu-mi picioarele, când i-am auzit vocea.
— Domnişoară?
M-am întors ca să-l pot vedea.
— îmi acordaţi acest dans?
M-a cuprins un sentiment imposibil de definit. Pe cât
de demoralizată mă simţisem, pe cât de stânjenită fusesem,
când mi-a oferit ocazia, a trebuit să profit de ea.
— Bineînţeles.
Mi-a luat mâna şi m-a condus pe ring, unde orchestra
începea o melodie lentă. Am simţit un fior de bucurie.
Maxon nu părea supărat sau stingherit. Dimpotrivă, mă
ţinea atât de aproape, încât îi puteam simţi parfumul, în
timp ce obrazul lui neras îl atingea pe al meu.

90
 — Mă întrebam dacă aveai de gând să mă mai inviţi
vreodată la dans, am comentat, încercând să par glumeaţă.
Maxon a reuşit să se apropie şi mai mult de mine.
— Am lăsat intenţionat acest dans la urmă. Le-am
dedicat timp tuturor celorlalte fete, aşa că mi-am îndepli­
nit obligaţiile. Acum mă pot bucura de restul serii alături
de tine.
Am roşit ca de fiecare dată când îmi'spunea lucruri de
genul ăsta. Câteodată, cuvintele lui erau ca versurile unei
poezii. După ultima săptămână, nu credeam că îl voi mai
auzi vorbindu-mi aşa. Ascultându-1, inima îmi bătea din
ce în ce mai tare.
— Arăţi superb, America. Mult prea frumoasă pentru a
fi la braţul unui pirat deşănţat.
Am chicotit.
— In ce ai fi putut să te costumezi ca să ne asortăm?
în copac?
— în cel mai rău caz, într-un soi de tufă.
Am râs din nou.
— Aş plăti ca să te văd îmbrăcat în tufă!
— La anul, a promis el.
M-am uitat la el. „La anul?"
— Ţi-ar plăcea? Să avem o petrecere de Halloween şi
toamna viitoare? a întrebat el.
— Măcar voi mai fi aici toamna viitoare?
Maxon s-a oprit din dansat.
— De ce nu ai fi?
Am ridicat din umeri.

91
 — M-ai evitat toată săptămâna, întâlnindu-te cu cele­
lalte fete. Şi... te-am văzut vorbind cu tata. Am crezut căii
spuneai de ce trebuie să o dai afară pe fiica lui.
Am înghiţit nodul ce mi se pusese în gât. Nu aveam să
plâng aici.
— America.
— înţeleg. Cineva trebuie să plece, iar eu sunt din Cinci
şi Marlee e favorita publicului...
— America, opreşte-te, a spus el cu blândeţe. Sunt un
idiot. Nu mi-a dat prin minte că vei vedea lucrurile în felul
ăsta. Credeam că te simţi sigură pe poziţia ta.
A
îmi scăpa ceva.
Maxon a oftat.
— Sincer? încercam să le acord şi celorlalte fete o şansă.
De la început, doar la tine m-am uitat cu adevărat, doar pe
tine te-am vrut.
M-ârri îmbujorat.
— Când mi-ai spus ce simţeai, am fost atât de uşurat
încât o parte din mine nu te-a crezut. încă îmi vine greu să
accept că a fost real. Ai fi surprinsă cât de rar obţin ceea ce
îmi doresc cu adevărat.
Ochii lui Maxon ascundeau ceva, o tristeţe pe care nu
era pregătit să o împărtăşească. A alungat-o însă imediat şi
a continuat să-mi explice, începând din nou să se legene
în ritmul muzicii.
— Mi-era teamă că mă înşelam, că aveai să te răzgân­
deşti în orice clipă. Am tot căutat o alternativă, dar adevă­
rul e că...
Maxon m-a privit în ochi, fără urmă de nesiguranţă.

92
 — ... eşti numai tu. Poate că nu am căutat cu adevărat,
poate că fetele din Alegere nu sunt potrivite pentru mine.
Nu are importanţă. Ştiu doar că pe tine te vreau. Şi asta mă
îngrozeşte. Am tot aşteptat să îţi retragi cuvintele, să im­
plori să fii lăsată să pleci.
Mi-a luat un moment să-mi recapăt suflul. Dintr-odată,
tot timpul acela în care stătuserăm departe unul de celălalt
avea altă semnificaţie. înţelegeam acel sentiment — că era
prea frumos ca să fie adevărat, prea frumos ca să fie credi­
bil. Aşa mă simţeam în fiecare zi cu el.
— Maxon, asta nu se va întâmpla, i-am şoptit, apropiin-
du-mă de gâtul lui. Poate că vei realiza că nu sunt suficient
de bună pentru tine.
Buzele lui erau lângă urechea mea.
— Iubita mea, eşti perfectă.
Cu braţul pe care-1 ţineam pe spatele lui l-am strâns la
piept şi el a făcut la fel, până când am ajuns mai aproape
decât fuseserăm vreodată. Realizam vag că ne aflam într-o
cameră plină de oameni, că pe mama o lua probabil cu
leşin văzându-ne, dar nu-mi păsa. Pentru moment, sim­
ţeam că eram singurii oameni din univers.
M-am dat un pic în spate pentru a-1 privi pe Maxon,
realizând că mai întâi trebuia să scap de lacrimile ce-mi in­
undaseră ochii, deşi nu îmi displăceau.
Maxon mi-a explicat tot.
— Vreau să o luăm încet. Mâine voi anunţa eliminarea,
iar asta îi va linişti şi pe cei din public şi pe tatăl meu, însă
nu vreau să te grăbesc. Aş vrea să vezi dormitorul prinţe­
sei. De fapt, se învecinează cu al meu.

93
 Ceva din ideea de a fi atât de aproape de el tot timpul
făcea să mi se înmoaie genunchii.
— Cred că ar trebui să începi să te gândeşti cum ai vrea
să arate. Vreau să te simţi ca acasă. Va trebui să-ţi mai alegi
câteva slujnice şi să decizi dacă vrei ca familia ta să stea la
palat sau doar prin apropiere. Te voi ajuta cu toate.
O mică voce mi-a şoptit: „Şi cu Aspen cum rămâne?" Dar
eram atât de fermecată de Maxon, încât abia am auzit-o.
— Curând, când va fi adecvat să închei Alegerea, când
îţi voi cere mâna, vreau să îmi poţi spune „Da" cu inima
uşoară. îţi promit că voi face tot ce îmi stă în putinţă, de
acum şi până la momentul respectiv, ca să fie aşa. Orice îţi
doreşti, orice ai nevoie, doar spune-mi şi voi face tot ce pot
pentru tine.
Eram copleşită. înţelegea atât de bine cât mă neliniştea
acest angajament, cât mă tulbura ideea de a deveni prin­
ţesa. Âvea de gând să îmi lase tot răgazul pe care mi-1
putea da şi între timp să mă răsfeţe cu toate lucrurile po­
sibile. Am avut din nou senzaţia că toate astea nu se în­
tâmplau cu adevărat.
— Nu e drept, Maxon, am mormăit eu. Ce Dumnezeu
se presupune că ţi-aş putea pot oferi eu?
A zâmbit.
— Tot ce vreau este să-mi promiţi că vei rămâne cu
mine, că vei fi a mea. Câteodată mi se pare că nu ai cum să
fii reală. Promite-mi că vei rămâne.
— Bineînţeles. îţi promit.
Cu aceste cuvinte, mi-am lăsat capul pe umărul lui şi
am dansat mai departe, melodie după melodie. La un

94
moment dat, am zărit-o pe May, care părea pe cale să ex­
plodeze de fericire. Mama şi tata ne urmăreau, iar tata
dădea din cap ca şi când ar fi spus: „Şi tu credeai că te va
trimite acasă".
Mai aveam o nelămurire.
— Maxon? am întrebat, întorcându-mă cu faţa spre el.
— Da, iubito?
Am zâmbit la auzul acelui apelativ.
—•Despre ce ai vorbit cu tata?
Maxon a râs pe înfundate.
— E conştient de intenţiile mele. Şi trebuie să ştii că e
întru totul de acord, atât timp cât eşti fericită. Asta a părut
să fie singura lui pretenţie. L-am asigurat că voi face tot
posibilul să fie aşa şi i-am spus că deja pari fericită aici.
— Chiar sunt.
Am simţit pieptul lui Maxon umflându-se.
— Atunci şi el, şi eu suntem mulţumiţi.
Maxon şi-a mişcat uşor mâna şi a aşezat-o mai jos pe
talia mea, încurajându-mă să rămân aproape de el. Din
acea atingere am înţeles atât de multe. Am ştiut că totul
era real, că se întâmpla într-adevăr şi că puteam să-mi dau
voie să cred. Ştiam că aş fi renunţat la prieteniile pe care le
legasem aici dacă ar fi fost nevoie, deşi eram sigură că pe
Marlee nu ar fi deranja-o câtuşi de puţin să piardă. Şi ştiam
că aş fi lăsat flacăra iubirii mele pentru Aspen să se stingă.
Ar fi durat ceva şi ar fi trebuit să-i spun lui Maxon, dar aş
fi făcut-o.
Pentru că acum eram a lui. O ştiam. Niciodată nu fuse­
sem atât de sigură.

95
 Pentru prima dată, am putut să îmi imaginez scena
nunţii. Altarul, invitaţii aşteptându-mă şi Maxon, în frun­
tea tuturor. Cu acea atingere, totul avea sens.
Petrecerea a continuat târziu în noapte, când Maxon
ne-a târât pe toate şase pe balconul de pe partea din faţă a
palatului, de unde se vedeau cel mai bine artificiile. Celeste
urca împiedicându-se pe treptele de marmură, iar Natalie
şterpelise pălăria unui amărât de soldat. Cupe de şampa­
nie erau plimbate dintr-o parte în alta, iar Maxon sărbăto­
rea prematur logodna noastră cu o sticlă pe care o păstrase
doar pentru el.
Când artificiile au început să lumineze cerul, Maxon a
ridicat sticla în aer.
— Un toast! a propus el.
Toate am ridicat paharele, stând în expectativă. Am ob­
servat că paharul lui Elise era mânjit cu rujul închis pe care
îl folosise în acea seară, iar Marlee ţinea tăcută un pahar,
preferând să soarbă din el decât să bea cu lăcomie.
— Pentru voi, frumoase doamne! Şi pentru viitoarea
mea soţie! a strigat Maxon.
Fetele au chiuit, fiecare gândindu-se că toastul ar fi
putut să-i fie dedicat, dar eu ştiam mai bine. în timp ce toată
lumea dădea paharele peste cap, l-am privit pe Maxon —
potenţialul meu viitor logodnic — care mi-a făcut discret
cu ochiul înainte să mai ia o gură de şampanie. Strălucirea
şi emoţia întregii seri mă copleşeau, ca şi cum un val de
bucurie mă înghiţea cu totul.
Nu-mi puteam imagina nimic îndeajuns de puternic
încât să-mi poată răpi acea fericire.

96
 C apitolul 9

bia apucasem să dorm. întorcându-mă aşa de târ­

A ziu şi entuziasmată de ce avea să urmeze, mi-a

fost imposibil. M-am cuibărit mai aproape de May, căldu
ei liniştindu-mă. Avea să-mi fie aşa de dor de ea, dar cel
puţin acum exista posibilitatea ca ea să locuiască cu mine
la palat.
Mă întrebam cine avea să plece a doua zi. Mi se pă­
ruse nepoliticos să întreb, aşa că mă abţinusem; dar dacă
aş fi fost să-mi dau cu părerea, aş fi zis că Natalie era cea
care urma să plece. Marlee şi Kriss erau populare în rân­
dul publicului — mai populare decât mine —, iar Celeste
şi Elise aveau relaţii. Eu aveam inima lui Maxon, ceea ce
însemna că Natalie nu prea avea mare lucru de care să
se agaţe.
Mă simţeam prost, deoarece chiar nu aveam nimic cu
Natalie. Mai curând, mi-aş fi dorit să plece Celeste. Poate
că Maxon avea să o trimită acasă, de vreme ce ştia cât îmi

97
era de antipatică, având în vedere că îmi spusese că voia să
mă simt în largul meu.
Am suspinat, gândindu-mă la declaraţiile lui din acea
seară. Nu îmi imaginasem niciodată că aşa ceva ar fi posi­
bil. Cum ajunsesem eu, America Singer — o nimeni din
Cinci — să mă îndrăgostesc de Maxon Schreave — însuşi
prinţul din Unu? Cum se întâmplase asta, ţinând cont că
îmi petrecusem ultimii doi ani pregătindu-mă pentru o
viaţă de Şase?
O mică parte din sufletul meu a început să se zbată.
Cum aveam să-i explic toate astea lui Aspen? Cum aş fi
putut să-i spun că Maxon mă alesese pe mine şi că eu
voiam să fiu cu el? Avea să mă urască? Mi-a venit să plâng
la gândul ăsta. Orice ar fi fost, nu voiam să îl pierd pe
Aspen ca prieten. Nu puteam.
Slujnicele mele nu au bătut la uşă când au intrat, cum le
era de altfel obiceiul. încercau mereu să mă lase să dorm
cât mai mult, gândindu-se că, după petrecere, cu siguranţă
aveam nevoie de odihnă. Dar în loc să înceapă pregătirile,
Mary a venit lângă May şi a scuturat-o uşor de umăr, ca să
o trezească.
M-am răsucit spre Anne şi Lucy, care ţineau în mână un
umeraş acoperit cu o husă. O rochie nouă?
— Miss May, a şoptit Mary, e timpul să te trezeşti.
May s-a ridicat alene.
— Nu pot să mai dorm?
— Nu, a spus Mary cu tristeţe. Sunt nişte treburi im­
portante de rezolvat în dimineaţa asta. Trebuie să te duci la
părinţii tăi chiar acum.

'98
 — Treburi importante? am întrebat. Ce se întâmplă?
Mary s-a uitat spre Arme, care s-a mulţumit să clatine
din cap.
Confuză, dar optimistă, m-am dat jos din pat, încura-
jând-o pe May să facă la fel. Am îmbrăţişat-o strâns înainte
să se ducă în camera alor mei.
După ce a plecat, m-am întors către slujnicele mele.
— Acum îmi puteţi explica şi mie ce se întâmplă? am
întrebat-o pe Arme.
A clătinat iar din cap. Am pufnit, frustrată.
— Ar ajuta dacă ţi-aş ordona să-mi spui?
M-a privit cu o solemnitate intimidantă.
— Ordinele noastre vin de mult mai sus. Va trebui
să aşteptaţi.
Stăteam în pragul uşii de la baie şi le urmăream mişcă­
rile. Mâinile lui Lucy tremurau în timp ce smulgea pumni
de petale de trandafiri pentru baia mea, iar sprâncenele lui
Mary păreau încremenite într-o grimasă în timp ce îmi
-aranja fardurile şi agrafele de păr. Lucy tremura câteodată
fără niciun motiv, iar Mary avea tendinţa să facă mutra aia
când era concentrată. Anme era cea care mă speria mai mult.
Ea era mereu stăpână pe sine, chiar şi în cele mai tul­
burătoare şi solicitante situaţii, însă în acea dimineaţă arăta
ca şi cum corpul îi era umplut cu nisip, întreaga ei făptură
fiind cuprinsă de nelinişte. Se tot oprea, frecându-şi frun­
tea, ca şi cum în felul ăla ar fi putut să-şi alunge îngrijora­
rea de pe chip.
Am urmărit-o scoţându-mi rochia din husă. Era mo­
destă, simplă... şi neagră ca o bucată de cărbune. Privind-o,

99
am ştiut că nu putea însemna decât un singur lucru. Am
început să plâng înainte să ştiu pe cine jeleam.
— Domnişoară?
May a venit să mă ajute.
— Cine a murit? am întrebat. Cine a murit?
Anne, stăpână pe situaţie ca întotdeauna, m-a ridicat şi
mi-a şters lacrimile de pe obraji.
— Nu a murit nimeni, m-a asigurat ea.
însă vocea ei nu era liniştitoare, ci autoritară.
— Să fiţi recunoscătoare pentru asta când se va termina
totul. Nu a murit nimeni astăzi.
Nu mi-a dat nicio altă explicaţie şi m-a trimis să fac baie.
Lucy a încercat să îşi menţină calmul; însă când, într-un
final, a izbucnit în lacrimi, Anne i-a cerut să îmi aducă o
mâncare uşoară, iar ea s-a grăbit supusă să execute co­
manda. Nici măcar.nu şi-a făcut reverenţa înainte de a pleca.
Lucy s-a întors până la urmă cu nişte croasanţi şi nişte
felii de măr. Aş fi vrut să stau şi să mănânc liniştită, tră­
gând de timp, dar mi-a ajuns o singură înghiţitură ca să-mi
dau seama că mâncarea nu-mi era prietenă în acea zi.
într-un final, Anne mi-a prins broşa cu numele meu în
piept; argintul strălucea superb în contrast cu negrul ro­
chiei. Nu-mi rămânea nimic altceva de făcut decât să îmi
înfrunt incerta soartă.
Am deschis uşa, dar am rămas acolo, încremenită. în-
torcându-mă către slujnicele mele, m-am lăsat pradă celor
mai negre temeri.
— Mi-e frică.
Anne mi-a pus mâinile pe umeri şi m-a încurajat:

100
 — Eşti o lady acum, domnişoară. Trebuie să tratezi si­
tuaţia ca o lady
Am dat uşor din cap când mi-a dat drumul, mi-am des-
cleştat mâinile de pe clanţă şi am plecat. Aş vrea să pot
spune că mi-am ţinut capul sus; dar, sincer, o lady sau nu,
eram îngrozită.
Spre marea mea surpriză, când am ajuns în foaier, res­
tul fetelor erau acolo aşteptând, cu rochii şi expresii simi­
lare. Am răsuflat uşurată. Nu intrasem în niciun bucluc.
Dacă era aşa, toate eram în aceeaşi situaţie, aşa că, indife­
rent despre ce era vorba, cel puţin nu aveam să fiu singură.
— Iat-o şi pe a cincea, i-a spus un soldat camaradului
său. Urmaţi-ne, doamnelor.
A cincea? Nu, ceva nu era în regulă. Eram şase. în timp
ce coboram scările, am aruncat o scurtă privire fetelor din
grup. Soldatul avea, într-adevăr, dreptate. Doar cinci. Mar-
lee lipsea.
Primul meu gând a fost că Maxon o trimisese acasă, dar
nu ar fi trecut şi pe la mine să-şi ia la revedere? Am încer­
cat să găsesc o legătură între atmosfera asta misterioasă şi
absenţa lui Marlee şi nimic din ce mi-a dat prin minte nu
avea sens.
La capătul scărilor, ne aşteptau câţiva soldaţi împreună
cu familiile noastre. Mama, tata şi May păreau agitaţi. De
fapt toată lumea era neliniştită. M-am uitat spre ei, sperând
să mă lămurească, dar mama a clătinat din cap, în timp ce
tata a ridicat din umeri. Am cercetat mulţimea de bărbaţi în
uniforme, uitându-mă după Aspen. Nu era acolo.

101
 Am văzut o pereche de soldaţi escortându-i pe părinţii
lui Marlee la coada rândului nostru. Mama ei arăta împo­
vărată de îngrijorare şi se sprijinea de soţul ei, al cărui chip
tulburat părea că îmbătrânise câţiva ani peste noapte.
Stai. Dacă Marlee plecase, ai ei de ce mai erau aici?
Am întors capul când o explozie de lumină a invadat
foaierul. Pentru prima oară de când mă aflam la palat, por­
ţile din faţă erau larg deschise ca să ne permită să defilăm
în coloană afară din palat. Am traversat scurta alee circu­
lară şi am trecut de zidurile care îngrădeau domeniile pala­
tului. Când porţile s-au deschis scârţâind, ne-a întâmpinat
glasul asurzitor al unei mulţimi.
O platformă de mari dimensiuni fusese instalată în
stradă. Sute, poate mii de oameni erau adunaţi acolo, copiii
stând cocoţaţi pe umerii părinţilor. Camere de filmat erau
poziţionate în jurul platformei şi oamenii de la televiziune
alergau încolo şi încoace prin faţa mulţimii, imortalizând
scena. Am fost conduşi către o mică tribună, cu scaune de
stadion, în timp ce mulţimea ne ovaţiona. Am putut să văd
umerii fiecărei fete din faţa mea relaxându-se când oame­
nii din stradă au început să ne strige numele şi să ne
arunce flori la picioare.
Am început să fac cu mâna mulţimii când îmi striga nu­
mele. M-am simţit ridicol că îmi făcusem griji degeaba.
Dacă oamenii erau atât de fericiţi, nu avea cum să se în­
tâmple ceva rău. Era cazul ca personalul palatului să-şi re­
considere modul în care se ocupa de Elită. Atâta agitaţie
pentru nimic.

102
 May chicotea, bucuroasă să ia parte la manifestarea de
bucurie din jur, iar eu eram uşurată să o văd iar în apele ei.
Am încercat să urmăresc toate urările mulţimii de fani, dar
atenţia mi-a fost distrasă de cele două construcţii ciudate
ce se înălţau pe platformă. Prima era o chestie care arăta ca
o scară în formă de A; a doua părea să fie un butuc mare
de lemn, prevăzut cu nişte chingi la fiecare capăt. Escor­
tată de un soldat, mi-am ocupat locul în mijlocul primului
rând şi am încercat să-mi dau seama ce se întâmplă.
Mulţimea a izbucnit din nou atunci când şi-au făcut apa­
riţia regele, regina şi Maxon. Şi ei erau îmbrăcaţi în haine de
culoare închisă şi afişau expresii sobre. Eram aproape de
Maxon, aşa că m-am întors spre el. Orice urma să se în­
tâmple, m-aş fi liniştit dacă s-ar fi uitat la mine şi mi-ar fi
zâmbit. Am tot încercat să-i atrag atenţia, să-mi confirme
cumva că m-a observat. Dar chipul lui Maxon era împietrit.
Un moment mai târziu, uralele mulţimii s-au transfor­
mat în strigăte dispreţuitoare şi m-am întors să văd ce îi
făcea atât de nemulţumiţi.
Am simţit un gol în stomac, simţind că lumea se pră­
buşeşte sub ochii mei.
Ofiţerul Woodwork era târât afară în lanţuri. Buzele îi
sângerau, iar hainele îi erau atât de murdare încât părea
că îşi petrecuse noaptea tăvălindu-se în noroi; în spatele
lui, Marlee — în splendidul ei costum de înger rămas fără
aripi şi plin de praf — era de asemenea în lanţuri. Purta
un sacou peste umerii încovoiaţi şi clipea des în lumina
puternică. S-a uitat la marea de oameni, iar privirile ni
s-au intersectat pentru o fracţiune de secundă înainte să fie

103
smucită din nou şi forţată să avanseze. A cercetat încă o
dată mulţimea. Ştiam pe cine căuta. în stânga mea, i-am
văzut pe părinţii ei urmărind scena, ţinându-se strâns unul
de altul. Arătau de-a dreptul zdrobiţi, străini de locul acela,
ca şi cum fuseseră goliţi de viaţă.
Mi-am întors privirea către Marlee şi ofiţerul Wood-
work. Neliniştea de pe chipurile lor era evidentă, însă pă­
şeau cu un aer mândru. Doar o dată, când Marlee s-a
împiedicat din cauza rochiei, acea mască a căzut. în spatele
ei, se putea citi teroarea.
Nu. Nu, nu, nu, nu, nu.
In timp ce erau conduşi pe platformă, un bărbat cu faţa
acoperită a început să vorbească. Mulţimea a tăcut ca să-l
asculte. Se părea că asta — orice era — se mai întâmplase
înainte, iar oamenii de aid ştiau cum să reacţioneze. Dar eu
nu ştiam; corpul.mi-a zvâcnit brusc în faţă, iar stomacul
mi-a tresăltat violent. Slavă Domnului că nu mâncasem.
— Marlee Tames, a strigat bărbatul, una dintre Alese,
fiică a Illeei, a fost surprinsă noaptea trecută într-un mo­
ment intim cu acest bărbat, Carter Woodwork, un mem­
bru de încredere al Gărzii Regale.
Vocea oratorului trăda o doză nepotrivită de mândrie
personală, ca şi cum ar fi prezentat remediul pentru vreo
boală mortală. Mulţimea a huiduit din nou la acuzaţiile lui.
— Domnişoara Tames şi-a încălcat jurământul de loia­
litate faţă de prinţul Maxon! Iar domnul Woodwork a
furat, practic, din proprietatea familiei regale prin relaţiile
sale cu domnişoara Tames! Aceste ofense reprezintă acte
de înaltă trădare faţă de familia regală!

104
 Mai mult răcnea, încercând să atragă mulţimea de par­
tea lui. Iar oamenii s-au lăsat convinşi.
Dar cum puteau face aşa ceva? Nu ştiau că asta era Mar-
lee? Marlee cea dulce, frumoasă, inocentă, generoasă? Fă­
cuse o greşeală, poate, însă nimic care să merite atâta ură.
Un alt bărbat mascat îl lega pe Carter de cadrul în formă
de A, cu picioarele depărtate şi braţele ridicate într-o po­
ziţie care imita forma structurii. Curele căptuşite i-au fost
înfăşurate în jurul taliei şi picioarelor, strânse atât de tare,
încât păreau incomode chiar şi de unde stăteam noi. Mar­
lee a fost forţată să îngenuncheze în faţa butucului mare
de lemn, în timp ce un bărbat îi sfâşia haina de pe umeri,
încheieturile i-au fost prinse în chingile aflate de-o parte şi
de alta a butucului, cu palmele în sus.
Plângea.
— Aceasta este o crimă care trebuie pedepsită cu moar­
tea! Dar prinţul Maxon, prin îngăduinţa sa, le va cruţa vie­
ţile acestor doi trădători. Trăiască prinţul Maxon!
Mulţimea a aclamat vorbele oratorului. Dacă aş fi fost
mai prezentă, aş fi ştiut că şi eu trebuia să ovaţionez sau
cel puţin să aplaud. Fetele din jurul meu au făcut-o, iar pă­
rinţii noştri la fel, chiar dacă se aflau în stare de şoc. Dar eu
nu eram atentă. Vedeam numai feţele lui Marlee şi Carter.
Fuseserăm aşezate în primul rând cu un motiv — ca să
ni se arate ce s-ar fi întâmplat dacă am fi făcut o asemenea
greşeală prostească - , dar din acel punct, la numai şase
metri de platformă, puteam să văd şi să aud tot ceea ce
conta cu adevărat.

105
 Marlee avea privirea aţintită asupra lui Carter, iar el
îi răspundea la fel, fiind nevoit să-şi întindă gâtul pen­
tru asta. Fetei îi era frică, dar mai era ceva în ochii ei, un fel
de reasigurare că merita să treacă prin toate astea, de
dragul lui.
— Te iubesc, Marlee, i-a strigat el.
Freamătul mulţimii i-a acoperit vocea, dar tot s-a auzit.
— Vom fi bine. Totul va fi bine, îţi promit.
Marlee nu putea să vorbească de frică, dar a încuviinţat.
In acel moment, nu mă puteam abţine să nu îi admir fru­
museţea. Părul ei auriu era răvăşit, rochia era un dezastru,
iar la un moment dat, îşi pierduse pantofii, dar, Doamne,
cât de splendid arăta!
— Marlee Tames şi Carter Woodwork, aţi fost înlăturaţi
din castele voastre. Sunteţi ultimii oameni. De acum, faceţi
parte din Opt!
Mulţimea a ovaţionat, ceea ce părea nedrept. Nu erau şi
oameni din Opt acolo, pe care îi jignea să se vorbească aşa
despre ei?
— Şi pentru a vă pricinui aceeaşi ruşine şi aceeaşi du­
rere pe care le-aţi adus Maiestăţii Sale, veţi fi biciuiţi în faţa
tuturor de cincisprezece ori. Fie ca aceste cicatrici să vă
amintească de numeroasele voastre păcate!
Biciuiţi? Ce mai însemna şi asta?
Mi-am primit răspunsul o secundă mai târziu. Cei doi
bărbaţi mascaţi, care îi legaseră pe Carter şi Marlee, au scos
două vergele dintr-o găleată cu apă. Au plesnit în gol cu ele
de câteva ori, testându-le, şi astfel am putut să aud şuieratul

1G6
nuielelor în timp ce brăzdau aerul. Mulţimea a aplaudat
această încălzire cu aceeaşi frenezie şi adoraţie pe care le
oferiseră, ceva mai devreme, Aleselor.
în câteva secunde, spatele lui Carter avea să fie sfâşiat
de lovituri, iar mâinile delicate ale lui Marlee...
— Nu! am urlat. Nu!
— Cred că mi se face rău, a şoptit Natalie, în timp ce
Elise a scos un geamăt înăbuşit de umărul soldatului de
lângă ea.
Dar nu s-au oprit.
M-am ridicat şi m-am aruncat spre scaunul lui Maxon,
căzând peste genunchii tatălui meu.
— Maxon! Maxon, opreşte-i!
— Trebuie să staţi jos, domnişoară, a spus soldatul care
mă păzea, încercând să mă forţeze să mă aşez.
— Maxon, te implor, te rog, opreşte-i!
— E periculos să vă părăsiţi locul, domnişoară!
— Ia-ţi mâinile de pe mine! i-am zbierat soldatului, lo-
vindu-1 cu piciorul cât am putut de tare.
Oricât am încercat, nu m-am putut elibera din strân-
soarea lui.
— America, te rog stai jos! mi-a cerut mama.
— Una! a strigat bărbatul de pe scenă şi am văzut ver­
geaua căzând asupra mâinilor lui Marlee.
A scos un scâncet sfâşietor, ca de căţel care fusese lovit
cu piciorul. Carter nu a scos niciun sunet.
— Maxon! Maxon! am zbierat. Opreşte-i! Opreşte-i,
te rog!

107
 Mă auzise; ştiam că aşa era. L-am văzut închizând încet
ochii şi înghiţind în sec, în încercarea de a ţine departe su­
netele din jur.
— Două!
Urletul lui Marlee era pură suferinţă. Nu-mi puteam
imagina durerea ei — şi mai urmau încă treisprezece lovituri.
— America, stai jos! a insistat mama.
May stătea între ea şi tata, fără să privească scena, plân­
gând aproape la fel de tare ca Marlee.
— Trei!
M-am uitat spre părinţii lui Marlee. Mama ei îşi îngro­
pase faţa în mâini, în timp ce soţul ei o ţinea în braţe, ca şi
cum ar fi vrut să o protejeze de tot ce se abătea asupra lor
în momentele acelea.
— Dă-mi drumul! i-am strigat, în van, soldatului.
MAXON! am urlat.
Lacrimile îmi înceţoşau privirea, dar îl puteam vedea
suficient de bine încât să ştiu că mă auzise.
M-am uitat la celelalte fete. Nu ar fi trebuit să facem ceva?
Unele păreau că plâng. Elise stătea aplecată, cu o palmă li­
pită de frunte, arătând de parcă era pe punctul de a leşina,
însă niciuna nu arăta furioasă. Nu ar fi trebuit să fie?
— Cinci!
Ţipetele lui Marlee aveau să mă bântuie pentru tot res­
tul vieţii. Nu auzisem niciodată ceva asemănător. Nu înţe­
legeam ecoul revoltător al mulţimii care aclama, de parcă
ar fi asistat la un spectacol distractiv, şi nici tăcerea lui
Maxon, care permitea să se întâmple. Mă uitam cu stu­
poare la fetele din jurul meu, care plângeau, resemnându-se.

108
 Singurul lucru care mi-a dat o fărâmă de speranţă a fost
Carter. Chiar dacă transpira din cauza traumei şi tremura
de durere, a reuşit să-i transmită, gâfâind, cuvinte încura­
jatoare lui Marlee.
— Se va... termina curând, a izbutit să spună.
— Şase!
— Te... iubesc, a murmurat el cu greu.
Nu mai puteam să suport. Am încercat să-mi înfig un­
ghiile în pielea soldatului, dar mânecile groase îl protejau.
Am ţipat când a întărit strânsoarea.
— Ia-ţi mâinile de pe fiica mea! a strigat tata, trăgând de
braţele soldatului.
Parţial eliberată, m-am răsucit până când am ajuns cu
faţa spre el şi mi-am înfipt genunchiul sub centura lui cât
de tare am putut.
A scos un ţipăt înăbuşit şi a căzut pe spate, tata prin-
zându-1 înainte să atingă podeaua.
Am sărit cu stângăcie peste barieră, incomodată de ro­
chie şi de pantofii cu toc.
— Marlee! Marlee! am strigat, alergând cât de repede
puteam.
Aproape că ajunsesem la trepte, când doi soldaţi m-au
ajuns din urmă, iar asta era o luptă pe care nu aveam cum
să o câştig.
Din spatele scenei, am văzut că îi dezgoliseră spatele
lui Carter, iar pielea lui era deja sfâşiată, atârnând înfioră­
tor. Sângele i se prelingea pe picioare, distrugând ceea ce
fuseseră odată pantalonii lui eleganţi. Nu-mi puteam ima­
gina în ce stare erau mâinile lui Marlee.

19
 Acest gând m-a isterizat. Am urlat şi am dat din pi­
cioare, atacându-i pe soldaţii care mă ţineau, însă tot ce am
reuşit să fac a fost să-mi pierd unul dintre pantofi.
Am fost târâtă înăuntru, în timp ce bărbatul de pe plat­
formă mai număra o lovitură, şi nu ştiam dacă trebuia să
mă simt recunoscătoare sau ruşinată. Pe de-o parte, nu mai
eram obligată să privesc toată scena; pe de altă parte, sim­
ţeam că o abandonasem pe Marlee în cel mai greu moment
din viaţa ei.
Dacă aş fi fost o prietenă adevărată, nu ar fi trebuit să
fac mai mult de atât?
— Marlee! am strigat. Marlee, iartă-mă!
Dar mulţimea ţipa atât de tare, iar ea plângea atât de
mult, încât nu cred că m-a auzit.

110
 C apitolul 10

-am zbătut şi am zbierat tot drumul. Soldaţii au

M trebuit să mă ţină atât de strâns, încât ştiam că

aveam să fiu plină de vânătăi mai târziu, dar nu-mi pă
Trebuia să mă lupt.
— Unde e camera ei? l-am auzit pe unul din ei între­
bând şi m-am răsucit ca să văd o slujnică mergând în faţa
noastră pe coridor. Nu am recunoscut-o, dar ea sigur mă
cunoştea. I-a condus pe soldaţi până la uşa mea. Le-am
auzit pe slujnicele mele ţipând în semn de protest la felul
cum eram tratată.
— Calmaţi-vă, domnişoară; nu vă puteţi purta aşa, a
mormăit unul dintre soldaţi, în. timp ce mă aruncau în pat.
— Ieşiţi naibii din camera mea! am zbierat.
Slujnicele mele, toate în lacrimi, au venit în grabă lângă
mine. Mary a început să-mi cureţe rochia de noroiul în
care căzusem, dar i-am dat peste mână. Ştiau. Ştiau şi nu
mă avertizaseră.

111
 — Şi voi! am ţipat la ele. Vreau să ieşiţi toate afară!
.ACUM!
Cuvintele mele le-au făcut să se dea înapoi, iar tremu­
rai ce străbătea corpul fragil al lui Lucy aproape că m-a
făcut să-mi fie ruşine de purtarea mea. Dar trebuia să
fiu singură.
— Ne pare rău, domnişoară, a spus Anne, trăgându-le
pe celelalte mai în spate.
Ştiau cât de apropiată eram de Marlee.
Marlee...
— Plecaţi şi gata, am murmurat, îngropându-mi faţa
în pernă.
Odată ce am auzit uşa închizându-se, mi-am scos şi
pantoful rămas şi m-am afundat şi mai tare în pat, punând
în sfârşit povestea cap la cap şi descifrând o sută de detalii.
Deci acesta era secretul pe care îi fusese prea teamă să-l
împărtăşească. Nu voia să rămână, pentru că nu era în­
drăgostită de Maxon, însă nu voia să plece şi să fie departe
de Carter.
O mulţime de întâmplări aveau în sfârşit sens: de ce ale­
gea să se aşeze în anumite locuri sau de ce supraveghea
tot timpul uşile. Carter era cel după care se uita. Atunci
când veniseră regele şi regina din Swendway ea refuzase
să stea la umbră, preferând să rămână pe acea bancă în plin
soare... Carter. Pe Marlee o aştepta atunci când dădusem
peste el, în faţa băii. Mereu fusese el, stându-i alături în tă­
cere, poate furând câte un sărut din când în când, aştep­
tând o vreme când ar fi putut fi într-adevăr împreună.

112
 Cât de mult îl iubea ca să fie atât de neglijentă şi să rişte
atât de mult?
Cum putea să fie real ceea ce văzusem? Nu părea posi­
bil. Ştiam că exista o pedeapsă pentru lucruri de genul ăsta,
dar faptul că i se întâmplase lui Marlee, că ea nu mai era în
competiţie... Nu puteam să înţeleg.
Stomacul mi s-a zvârcolit. La fel de bine puteam să fiu
eu în locul ei. Dacă eu şi Aspen nu am fi fost atât de pru­
denţi, dacă ne-ar fi auzit cineva conversaţia de pe ringul
de dans, am fi putut fi noi în locul lor.
Aveam să o mai văd vreodată pe Marlee? Unde aveau
de gând să o trimită? Mai puteau părinţii ei să ia legătura
cu ea? Nu ştiam unde fusese Carter înainte ca recrutarea să
îl avanseze în Doi, dar bănuiam că venea din Şapte. Şapte
era o castă situată foarte jos, dar era infinit mai bine decât
în Opt.
Nu îmi venea să cred că Marlee era acum din Opt. Nu
putea fi adevărat.
Mai putea Marlee să-şi folosească mâinile vreodată? In
cât timp se vindecau asemenea răni? Şi Carter? Avea să
mai meargă după asta?
în locul lui ar fi putut fi Aspen.
în locul ei aş fi putut fi eu.
Mi-era atât de rău. Experimentam o senzaţie egoistă de
uşurare că nu fusesem eu, iar vinovăţia acelei consolări era
atât de apăsătoare, încât abia puteam să respir. Eram o per­
soană îngrozitoare, o prietenă îngrozitoare. îmi era ruşine.
Nu mai puteam face altceva decât să plâng.
*

113
 Am petrecut dimineaţa şi mare parte din după-amiază
ghemuită în pat. Slujnicele mi-au adus prânzul, dar nu am
putut să mă ating de el. îndurându-se de mine, nu au in­
sistat să rămână şi m-au lăsat singură în tristeţea mea.
Nu reuşeam să-mi vin în fire. Cu cât retrăiam mai mult
ce se întâmplase, cu atât mi se făcea mai rău. Nu reuşeam
să-mi scot ţipetele lui Marlee din minte. Mă întrebam dacă
aveam să pot uita vreodată.
S-a auzit un ciocănit ezitant în uşă. Slujnicele mele nu
erau în cameră ca să deschidă, iar eu nu aveam chef să mă
mişc, aşa că am rămas în pat. După o clipă de aşteptare,
vizitatorul a intrat.
— America? a spus Maxon încet.
Nu i-am răspuns.
A închis uşa şi a traversat camera până la patul meu.
— îmi pare rău, a continuat. Nu am avut de ales.
Âm rămas nemişcată, nereuşind să scot o vorbă.
— Am avut de ales între asta sau omorârea lor. Came­
rele i-au surprins azi-noapte şi au transmis imaginile fără
ca noi să ştim, a insistat el.
Nu a spus nimic o vreme, gândindu-se poate că, dacă
rămânea acolo suficient de mult, aş fi găsit ceva de spus.
într-un final, a îngenuncheat lângă mine.
— America? Uită-te la mine. Iubito?
Afecţiunea din vorbele lui îmi întoarcea stomacul pe
dos. Cu toate astea, mi-am ridicat privirea spre el.
— A trebuit să o fac. A trebuit.
— Cum ai putut să stai acolo pur şi simplu?
Vocea îmi suna ciudat.

114
 — Cum ai putut să nu faci nimic?
— Ţi-am mai spus o dată că parte din slujba asta este să
pari calm, chiar şi atunci când nu eşti. E ceva cu care a tre­
buit să mă deprind. Şi tu va trebui să faci la fel.
Am ridicat din sprâncene. Doar nu credea că încă mai
voiam asta? Se părea că da. înţelegând cum stau lucrurile,
s-a arătat şocat.
— America, ştiu că eşti supărată, dar te rog! Ţi-am spus;
doar tu contezi pentru mine. Te rog, nu face asta!
— Maxon, am spus eu cu greutate, îmi pare rău, dar nu
cred că pot face asta. Nu aş putea niciodată să stau şi să
privesc cum cineva este chinuit în felul ăla, ştiind că jude­
cata mea l-a adus acolo. Nu pot să fiu prinţesă.
A tras aer în piept, scoţând un suspin, probabil mani­
festarea emoţională cea mai apropiată de tristeţe pe care o
văzusem la el vreodată.
— America, viitorul tău nu trebuie să se bazeze pe cinci
minute din viaţa altcuiva. Rareori se întâmplă lucruri de
genul ăsta. Nu vei fi nevoită să iei astfel de decizii.
M-am ridicat, sperând ca asta să mă ajute să gândesc
mai limpede.
— Eu doar... nici măcar nu pot să gândesc în momen­
tul ăsta.
— Atunci nu o face, m-a îndemnat el. Nu-ţi lăsa sufe­
rinţa să ia o decizie în numele amândurora, când eşti atât
de supărată.
Cumva, cuvintele lui sunau ca o capcană.
— Te rog, mi-a şoptit el cu ardoare, strângându-mă
de mâini.

115
 Disperarea din vocea lui m-a făcut să îl privesc.
— Mi-ai promis că vei rămâne cu mine. Nu renunţa, nu
aşa. Te rog.
Am scos un oftat şi am încuviinţat.
Uşurarea lui era vizibilă.
— îţi mulţumesc.
Maxon stătea acolo, agăţându-se de mâna mea ca de o
coardă de salvare. Cu o zi în urmă aş fi simţit altceva.
— Ştiu..., a început el. Simt conştient că ai rezerve faţă
de îndatoririle de prinţesă. Mereu am ştiut că îţi va fi greu
să le îmbrăţişezi. Şi sunt sigur că asta face să-ţi fie şi mai
greu. Dar... cu mine cum rămâne? De mine eşti încă sigură?
M-am foit, neştiind ce să spun.
— Ţi-am spus că nu pot să gândesc.
— Oh. Corect.
Părea complet demoralizat.
— O să te las în pace pentru moment. Insă vom vorbi
curând.
S-a aplecat spre mine, ca şi când voia să mă sărute. Am
privit în jos, iar el şi-a dres vocea.
— La revedere, America.
Şi a plecat.
Iar eu am cedat, izbucnind din nou în lacrimi.
Câteva minute sau poate ore mai târziu, slujnicele s-au
întors în cameră şi m-au găsit plângând în continuare.
M-am întors cu faţa în sus şi nu au avut cum să nu-mi ob­
serve ochii rugători.
— Oh, domnişoară, a scâncit Mary, venind să mă îm­
brăţişeze. Hai să te pregătim de culcare!

116
 Lucy şi Anne au început să-mi desfacă nasturii de la ro­
chie, în timp ce Mary îmi curăţa faţa şi îmi aranja părul.
Stăteau în jurul meu, consolându-mă în timp ce plân­
geam. Aş fi vrut să le explic că nu era vorba doar de Mar-
lee, ci şi de dorul bolnav de Maxon; dar era jenant să admit
cât de mult îmi păsa, cât de mult mă înşelasem.
Apoi, suferinţa mi s-a dublat când am întrebat de pă­
rinţii mei, iar Anne mi-a spus că toate rudele fuseseră tri­
mise de urgenţă înapoi acasă. Nici nu apucasem să-mi iau
la revedere.
Anne îmi mângâia părul, încercând, cu blândeţe, să mă
calmeze. Mary era la picioarele mele, masându-mi-le
într-un mod liniştitor. Lucy pur şi simplu îşi ţinea mâinile
în dreptul inimii, ca şi cum ar fi trăit totul alături de mine.
— Vă mulţumesc, am şoptit printre suspine. îmi cer
scuze pentru cum m-am purtat mai devreme.
Au schimbat priviri între ele.
— Nu aveţi pentru ce să vă cereţi scuze, domnişoară, a
insistat Anne.
Am vrut să o corectez, pentru că în mod sigur întrecu­
sem limita cu felul în care le tratasem, dar s-a auzit o altă
bătaie în uşă. Am încercat să mă gândesc la un mod poli­
ticos în care să spun că nu doream să-l văd pe Maxon chiar
în acel moment, dar când Lucy a sărit să deschidă, chipul
lui Aspen a apărut de partea cealaltă.
— îmi pare rău că vă deranjez, doamnelor, dar am auzit
plânsetele şi am vrut să mă asigur că sunteţi bine, a spus el.
A traversat camera spre patul meu, o mişcare îndrăzneaţă,
având în vedere prin ce trecusem în ziua aia.

117
 — Lady America, îmi pare foarte rău pentru prietena
dumneavoastră. Am înţeles că era o persoană deosebită.
Dacă aveţi nevoie de ceva, sunt aici.
Privirea din ochii lui Aspen trasmitea atât de multe:
că era dispus să se sacrifice ca să îmbunătăţească situaţia
dacă putea, că voia să facă totul să dispară, fie şi doar de
dragul meu.
Ce idioată fusesem. Aproape că renunţasem la singura
persoană din lume care mă cunoştea cu adevărat, care mă
iubea cu adevărat. Eu şi Aspen ne construiserăm o viaţă
împreună, iar Alegerea aproape că o distrusese.
Aspen însemna acasă. Aspen însemna siguranţă.
— Mulţumesc, am răspuns eu încet. Bunăvoinţa ta
înseamnă mult pentru mine.
Aspen mi-a răspuns zâmbindu-mi imperceptibil. îmi
dădeam seama că voia să rămână; şi eu doream acelaşi
lucru) însă nu se putea, cu slujnicele mele fâţâindu-se de
colo-colo. Mi-am amintit că în urmă cu câteva zile îmi spu­
neam că mereu îl voi avea pe Aspen şi am fost fericită să
descopăr că era adevărat.

118
 C apitolul 11

TJ
J L J L ei. ei, pisicuţo,
îmi pare atât de rău că nu am apucat să ne luăm la reve­
dere. Regele a crezut de cuviinţă că ar fi mai bine cafamiile
să părăsească palatul cât mai repede. Am încercat să ajung
la tine, te asigur. Pur şi simplu nu s-a putut.
Voiam să te anunţ că am ajuns acasă cu bine. Regele ne-a
lăsat să ne păstrăm hainele, iar May îşi petrece fiecare clipă
liberă îmbrăcată în rochiile alea. Suspectez că speră în secret
să nu mai crească niciun centimetru, ca să-şi poatăfolosi ro­
chia de bal şi la nuntă. Asta i-a ridicat moralul, după cele în­
tâmplate. Nu sunt sigur că îi voi ierta vreodată pe membrii
familiei regale pentru că i-au forţat pe doi dintre copiii mei
să asiste la aşa ceva, dar ştii cât de rezistentă e May. Tu eşti
cea pentru care îmi fac griji. Scrie-ne cât de curând poţi.
Poate că nu ar trebui să-ţi spun asta, dar vreau să ştii:
când te-ai repezit spre scenă, nu am fost în viaţa mea mai
mândru de tine. întotdeauna aifostfrumoasă; întotdeauna ai
fost talentată. Şi acum ştiu că simţul tău moralfuncţionează

119
 perfect, că ştii clar când ceva nu e în regulă şifaci tot ce poţi
ca să îi pui capăt. Ca tată, nu pot să-ţi cer mai mult.
Te iubesc, America. Sunt foarte, foarte mândru de tine.
Tata

Cum se făcea că tata ştia mereu ce să spună? îmi do­

ream să pot aranja stelele în forma cuvintelor lui. Aveam
nevoie de ele mari şi strălucitoare undeva unde puteam să
le văd când mă simţeam în întuneric. Te iubesc. Sunt foarte,
foarte mândru de tine.
Dacă doreau, membrele Elitei puteau să ia micul dejun
în camerele lor, iar eu am profitat de ocazie. Nu eram încă
pregătită să dau ochii cu Maxon. Mă simţeam ceva mai stă­
până pe mine şi am decis să cobor în Salonul Doamnelor,
în lipsă de altceva, cel puţin acolo era un televizor şi chiar
aveairţ, nevoie de ceva care să-mi distragă atenţia.
Fetele au părut surprinse când am intrat, ceea ce pre­
supun că era de aşteptat. Aveam tendinţa să stau ascunsă
din când în când şi dacă exista vreun moment în care erai
îndreptăţit să faci aşa atunci acesta era. Celeste stătea în­
tinsă pe canapea şi răsfoia o revistă. Illea nu avea ziare, aşa
cum auzisem că aveau alte ţări. Noi aveam Actualităţile.
Revistele erau singurele forme de ştiri tipărite pe care le
aveam, iar oamenii ca mine niciodată nu şi le puteau per­
mite. Celeste părea să aibă mereu una la îndemână, iar în
acea zi, dintr-un motiv sau altul, acest lucru m-a iritat.
Kriss şi Elise erau la masă, stând de vorbă la un ceai, în
timp ce Natalie stătea deoparte, privind pe fereastră.
 — Oh, uite! a spus Celeste astfel încât să audă toată
lumea. încă o reclamă de-a mea.
Celeste era fotomodel. Ideea că îşi petrecea timpul ad­
mirând poze cu ea însăşi m-a agasat şi mai tare.
— Lady America? a strigat cineva.
M-am întors şi în colţ am văzut-o pe regină înconjurată
de câţiva dintre însoţitorii ei. După toate aparenţele broda
la un goblen.
Am făcut o reverenţă, iar ea mi-a făcut semn să mă
apropii. Am simţit un fior în stomac, gândindu-mă la cum
mă purtasem cu o zi în urmă. Nu intenţionasem deloc să o
jignesc şi mi-a fost dintr-odată teamă că exact asta făcu­
sem. Simţeam ochii celorlalte fete aţintiţi asupra mea. Re­
gina se adresa de obicei grupului, rareori individual.
Am făcut o altă reverenţă când m-am apropiat.
— Maiestate.
— Te rog, ia loc, Lady America, a spus ea cu blândeţe,
indicându-mi un scaun liber lângă ea.
M-am conformat, foarte emoţionată.
— Le-ai dat ceva bătăi de cap ieri soldaţilor, a comen­
tat ea;
Am înghiţit în sec.
— Da, Maiestatea Voastră.
— Eraţi foarte apropiate?
Am încercat să-mi înăbuş tristeţea.
— Da, Maiestatea Voastră.
A oftat.
— O doamnă nu ar trebui să se poarte în felul ăsta. Ca­
merele erau atât de concentrate la ce se întâmpla pe scenă,

121
încât ţi-au ratat manifestările. Cu toate astea, nu se cuvine
să te exteriorizezi aşa.
Acesta nu era ordinul unei regine. Era mustrarea unei
mame. Asta m-a făcut să mă simt de o mie de ori mai prost.
Era ca şi cum se simţea responsabilă pentru mine, iar eu o
dezamăgisem.
Am lăsat capul în jos. Pentru prima oară, mi-a părut cu
adevărat rău de felul în care mă purtasem.
S-a aplecat spre mine şi şi-a aşezat mâna pe genun­
chiul meu. Mi-am,ridicat privirea, şocată de familiaritatea
gestului.
— Cu toate astea, a şoptit ea, mă bucur că ai făcut-o.
Şi mi-a zâmbit.
— Era prietena mea cea mai bună.
Regina Amberly m-a bătut încurajator pe picior.
.V'.Y-^-Jteptul că nu mai e aici nu schimbă cu nimic asta,
draga mea.
Era exact lucrul de care aveam nevoie: afecţiune maternă.
Lacrimi îmi înţepau colţurile ochilor.
— Nu ştiu ce să fac, am şoptit.
Era cât pe ce să-mi pun sufletul pe tavă, cu tot ceea ce
simţeam, chiar acolo, în faţa ei, dar eram conştientă de pri­
virile celorlalte fete.
— Mi-am promis că nu o să mă implic, a declarat ea, of­
tând. Chiar dacă voiam să o fac, nu simt sigură că ar fi prea
multe de spus.
Avea dreptate. Ce cuvinte ar fi putut să schimbe tot ceea
ce se întâmplase?

122
 Regina s-a apropiat de mine şi mi-a vorbit cu vocea
ei dulce:
— Cu toate astea, fii înţelegătoare cu el.
Ştiam că avea intenţii bune, dar chiar nu voiam să dis­
cut despre fiul ei. Am încuviinţat şi m-am ridicat. Mi-a
zâmbit blând şi mi-a făcut semn că eram liberă să plec.
M-am îndreptat spre locul unde stăteau Elise şi Kriss şi
m-am aşezat lângă ele.
— Cum te mai simţi? m-a întrebat Elise cu o voce plină
de compasiune.
— Sunt bine. Marlee e cea pentru care-mi fac griji.
— Cel puţin sunt împreună. O vor scoate la capăt, cât
timp se au imul pe celălalt, a comentat Kriss.
— De unde ştii că Marlee şi Carter simt împreună?
— De la Maxon, a răspuns ea, ca şi cum era de la sine
înţeles.
— Oh, am făcut eu, dezamăgită.
— Nu pot să cred că nu ţi-a spus, tocmai ţie. Tu şi Mar­
lee eraţi apropiate. Şi în plus, tu eşti preferata lui, nu-i aşa?
a adăugat ea.
I-am aruncat o privire lui Kriss şi apoi lui Elise. Ochii
amândurora exprimau o îngrijorare sinceră, dar poate şi o
oarecare uşurare.
Celeste a început să râdă.
— In mod evident, şi-a schimbat părerea, a mormăit ea,
neobosindu-se să-şi ridice ochii din revistă.
Bineînţeles, declinul meu era de aşteptat.
Am schimbat subiectul, revenind la Marlee.

123
 — Tot nu îmi vine să cred că Maxon i-a supus la aşa
ceva. Mi s-a părut îngrozitor cu cât calm a făcut-o.
— Dar ce a făcut ea a fost greşit, a declarat Natalie.
Nu era nimic acuzator în tonul ei, doar o acceptare ta­
cită, ca şi cum urma nişte instrucţiimi.
— Ar fi putut să-i omoare. Legea e de partea lui în pri­
vinţa asta. I-a tratat cu îngăduinţă.
— îngăduinţă? am pufnit. Tu numeşti îngăduinţă să-ţi
sfâşie cineva pielea de pe tine?
— Da, având în vedere circumstanţele, a continuat ea.
Pariez că, dacă am întreba-o pe Marlee, ar prefera să fie bi­
ciuită decât omorâtă.
— Elise are dreptate, a intervenit Kriss. Sunt de acord că
a fost absolut îngrozitor, dar mai degrabă aş suporta asta
decât moartea.
— Fii serioasă! i-am răspuns dispreţuitor, dezlănţuin-
du-rrii furia. Tu eşti din Trei. Toată lumea ştie că tatăl tău e
un profesor faimos şi că ţi-ai petrecut toată viaţa prin bi­
blioteci, într-un confort absolut. Nu ai supravieţui nicio­
dată loviturilor, darămite vieţii din Opt după asta. Ai
implora să fii omorâtă.
Kriss m-a privit cu asprime.
— Nu pretinde că ai şti ceva despre ce pot şi nu pot to­
lera. Doar pentru că eşti din Cinci, crezi că eşti singura care
a suferit?
— Nu, dar sunt sigură că am trecut prin lucruri mult
mai grele decât tine, am susţinut, ridicând iritată vocea, şi
eu nu aş putea să suport ce i s-a întâmplat lui Marlee. Spun
că mă îndoiesc că ţie ţi-ar merge mai bine.

124
 — Sunt mai curajoasă decât crezi, America. N-ai idee
câte sacrificii am făcut de-a lungul anilor. Şi dacă fac o gre­
şeală, îmi asum consecinţele.
— De ce să existe consecinţe? Maxon tot spune cât de
dificilă este Alegerea pentru el, cât de greu îi este să se ho­
tărască şi, apoi, una dintre noi se îndrăgosteşte de altci­
neva. Nu ar trebui să-i mulţumească pentru că i-a făcut
decizia mai uşoară?
Natalie, aparent supărată, a încercat să intre în-vorbă.
— Am auzit ceva foarte amuzant ieri!
— Dar legea..., a strigat Kriss peste ea.
— Are sens ce spune America, a replicat imediat Elise,
iar conversaţia a degenerat.
Vorbeam una peste alta, încercând să ne facem părerile
auzite, fiecare justificându-şi opiniile. Era prima oară când
făceam aşa, dar era ceva la care mă aşteptasem de la bun
început. Cu aşa multe fete la un loc, în competiţie unele cu
altele, nu aveam cum să nu începem să ne certăm la un mo­
ment dat.
Apoi, pe un ton detaşat, Celeste a bombănit cu nasul în
revistă, în timp ce noi continuam să ne certăm:
— A primit ce merita. Curva.
Tăcerea care a urmat a fost la fel de tensionată precum
cearta noastră.
Celeste s-a uitat peste umăr la timp ca să mă vadă arun-
cându-mă asupra ei. A ţipat când am aterizat peste ea, iz-
bindu-ne amândouă de măsuţa de cafea. Am auzit ceva,
probabil o ceaşcă de ceai, făcându-se ţăndări.

125
 închisesem ochii când pornisem atacul, iar când i-am
deschis, Celeste era sub mine, încercând să mă apuce de
încheieturi. Mi-am retras braţul drept şi am plesnit-o peste
faţă, cât de tare am putut. Senzaţia usturătoare pe care o
simţeam în palmă era aproape insuportabilă, dar a meritat
să aud pleoscul răsunător când i-am atins obrazul.
Celeste a scos imediat un ţipăt strident şi şi-a înfipt
ghearele în mine. Am regretat pentru prima oară că nu-mi
lăsam unghiile lungi, precum celelalte fete. Mi-a zgâriat
adânc mâna în câteva locuri, ceea ce doar m-a înfuriat şi
mai tare, aşa că am lovit-o din nou. De data asta i-am spart
buza. Ca reacţie la durere, a pus mâna pe ceva — farfu­
rioara de la ceaşca ei de ceai — şi m-a pocnit cu ea în tâmplă.
Ameţită, am încercat să mă reped din nou la ea, dar oa­
menii veniseră deja să ne despartă. Eram atât de înflăcă­
rată;, îricât nu observasem că fuseseră chemaţi soldaţii. Am
încercat să-l lovesc pe unul dintre ei. Mă săturasem să îşi
tot pună cineva mâinile pe mine.
— Aţi văzut ce mi-a făcut? s-a tânguit Celeste.
— Ţine-ţi gura, am zbierat. Să nu te aud că mai vorbeşti
vreodată despre Marlee!
— E nebună! Nu o auziţi? Aţi văzut ce a făcut?
— Dă-mi drumul! am cerut, zbătându-mă în braţele
soldatului.
— Ai luat-o razna! Mă duc să-i spun lui Maxon chiar
acum. Poţi să-ţi iei adio de la palat! m-a ameninţat ea.
— Nimeni nu-i spune nimic lui Maxon deocamdată, a
spus regina cu asprime.

126
 S-a uitat în ochii lui Celeste şi apoi în ai mei. Pe faţa ei
se citea dezamăgirea. Mi-am lăsat capul în piept.
— Amândouă veţi merge în aripa spitalului.
Aripa spitalului era un coridor lung, imaculat, cu pa­
turi lipite de pereţi. Prinsă de capul fiecărui pat era o per­
dea care se trăgea de jur împrejur, pentru a proteja
intimitatea. Dulapuri de medicamente erau presărate din
loc în loc.
în mod înţelept, eu şi Celeste fuseserăm aşezate în ca­
petele opuse ale coridorului, Celeste fiind mai aproape de
intrare, iar eu, lângă un geam din spate. Ea trăsese imediat
perdeaua, ca să nu fie nevoită să mă vadă. Nu puteam să
o învinuiesc. Afişam o expresie destul de încrezută. Nici
chiar asistenta care s-a ocupat de rana dureroasă de la tâm­
plă nu a reuşit să o facă să dispară.
— Acum, ţine punga asta de gheaţă aici. Va reduce in-
flamaţia, mi-a spus ea.
— Mulţumesc, am răspuns.
Asistenta a aruncat repede o privire dintr-un capăt în
celălalt al coridorului, părând să se asigure că nu ne putea
auzi nimeni.
— Bravo ţie, mi-a şoptit. Mai toată lumea aştepta să se
întâmple ceva de genul ăsta.
— Serios? am întrebat, vorbind la fel de încet ca ea.
Probabil că nu ar fi trebuit să zâmbesc atât de mult.
— Câte poveşti îngrozitoare am auzit despre fata asta,
nici nu le mai pot ţine socoteala, mi-a zis, făcând un semn
cu capul spre patul împrejmuit de perdea al lui Celeste.
— Poveşti îngrozitoare?

127
 — Păi, a provocat-o pe acea fată care a pocnit-o.
— Anna? De unde ştiţi?
— Maxon e un om bun, a rostit ea cu simplitate. A avut
grijă să fie consultată aici, înainte să se ducă acasă. Fata
ne-a povestit ce a spus Celeste despre părinţii ei. A fost o
insultă atât de josnică, încât nu pot să o repet.
Expresia de pe faţa ei exprima dezgust.
— Săraca Anna. Am ştiut că trebuia să fi fost ceva de
genul ăsta.
— O altă fată a venit la noi cu picioarele însângerate,
după ce în timpul nopţii cineva îi strecurase sticlă în pan­
tofi. Nu putem dovedi că a fost Celeste, dar cine s-ar mai
fi putut preta la aşa ceva?
— Nu am auzit nimic despre asta, am bolborosit eu.
— Părea îngrozită că ar putea păţi ceva mai rău. Presu­
pun că a ales să-şi ţină gura. în afară de asta, Celeste îşi
bate slujnicele. Vin din când în când aici pentru gheaţă.
-N u!
Toate slujnicele pe care le întâlnisem erau nişte fete ado­
rabile. Nu mi-o puteam imagina pe vreuna din ele făcând
ceva pentru care ar fi meritat să fie lovită măcar o dată, da­
rămite cu regularitate.
— E destul să-ţi spun că năzbâtia ta a făcut deja încon­
jurul palatului. Eşti o eroină printre cei de aici, a spus asis­
tenta, făcându-mi cu ochiul.
Nu mă simţeam prea eroică.
— Staţi, am zis dintr-odată. Aţi zis că Maxon a avut grijă
ca Anna să fie consultată înainte să o trimită acasă?

128
 — Da, domnişoară. Vrea să fie sigur că toate sunteţi în­
grijite corespunzător.
— Şi Marlee? A fost şi ea aici? Cum se simţea când a
plecat?
înainte ca asistenta să-mi răspundă, am auzit vocea
miorlăită a lui Celeste răsunând strident în încăpere:
— Maxon, dragul meu! l-a strigat ea când acesta a intrat
pe uşă.
Am avut un scurt schimb de priviri cu el, înainte să se
îndrepte spre patul lui Celeste. Asistenta a plecat, lăsân-
du-mă singură, chinuită de întrebarea dacă o văzuse
într-adevăr pe Marlee.
Vocea plângăcioasă a lui Celeste era atât de enervantă,
încât era aproape insuportabilă. L-am auzit pe Maxon
murmurându-i câteva cuvinte de simpatie, consolând-o pe
sărmana fată înainte să se sustragă. Trăgând la loc per­
deaua, a ocolit patul şi şi-a îndreptat privirea asupra mea,
părând extenuat în timp ce traversa coridorul.
— Ai noroc că tata a oprit camerele de filmat din palat,
altfel ar fi existat consecinţe grave pentru acţiunile tale.
Şi-a trecut mâna prin păr, exasperat.
— Cum se presupune că ar trebui să justific asta,
America?
— Mă vei da afară, aşadar?
Mă jucam cu poala rochiei în timp ce îi aşteptam răs­
punsul.
— Sigur că nu.
— Dar pe ea? am întrebat, făcând un semn cu capul
spre patul lui Celeste.

129
 — Nu. Sunteţi toate stresate după ziua de ieri şi nu vă
pot învinovăţi pentru asta. Nu sunt sigur că tatăl meu va
accepta scuza asta, dar asta am de gând să-i spun.
Am ezitat.
— Poate că ar trebui să-i spui că a fost vina mea. Poate
că ar trebui pur şi simplu să mă trimiţi acasă.
— America, exagerezi.
— Uită-te la mine, Maxon, i-am cerut.
Am simţit cum mi se pune un nod în gât şi m-am stră­
duit să continui. „
— Am ştiut de la început că nu am calităţile necesare şi
am crezut că aş putea — nu ştiu — să mă schimb sau să
mă adaptez cumva; dar nu pot rămâne aici. Nu pot.
Maxon a venit mai aproape şi s-a aşezat pe marginea
patului meu.
. -- .America, poate că urăşti Alegerea şi poate că eşti fu­
rioasă pentru ce s-a întâmplat cu Marlee; dar ştiu că ţii su­
ficient de mult la mine încât să nu mă abandonezi aşa.
I-am luat mâna într-a mea.
— De asemenea, ţin la tine suficient ca să-ţi spun că faci
o greşeală.
Am putut să văd durerea de pe chipul lui Maxon, în
timp ce îmi strângea şi mai tare mâna, ca şi cum astfel ar fi
putut să mă ţină acolo ca să nu dispar.
Ezitând, s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit:
— Nu e întotdeauna aşa de dificil. Şi vreau să-ţi arăt
asta, dar trebuie să-mi acorzi timp. îţi pot demonstra că
poziţia asta are şi părţi bune, dar trebuie să ai răbdare.

130
 Am tras aer în piept pregătindu-mă să-l contrazic, dar
m-a întrerupt.
— America, săptămâni întregi mi-ai cerut timp şi ţi
l-am acordat, pentru că aveam încredere în tine. Te rog, am
nevoie de un pic de încredere.
Nu ştiam cum intenţiona Maxon să mă facă să mă răz­
gândesc, dar cum aş fi putut fi atât de egoistă încât să nu îi
acord mai mult timp, câtă vreme el făcuse asta pentru mine?
Am oftat.
— Bine.
— Mulţumesc.
Am simţit uşurarea din vocea lui.
— Trebuie să mă întorc, dar voi veni să te văd în curând.
Am încuviinţat. Maxon s-a ridicat şi a plecat, oprindu-se
o clipă să-şi ia la revedere de la Celeste. L-am urmărit ple­
când şi m-am întrebat dacă era o greşeală să am încredere
în el.

131
 C apitolul 12

n
■ um rănile noastre nu erau grave, eu şi Celeste am
fost trimise înapoi în camerele noastre în mai
puţin de o oră. Ne-au externat pe rând, ca să nu trebuiască
să plecăm împreună, ceea ce a fost o decizie mai mult decât
înţeleaptă.
Când am trecut de colţul de la capătul scărilor, am
văzut un soldat venind spre mine. Aspen. Chiar dacă era
mai bine făcut acum, după ce îşi lucrase intens muşchii la
antrenamente, îi ştiam prea bine mersul şi umbra şi o mie
de alte lucruri care mi-erau întipărite în suflet.
Când s-a apropiat, s-a oprit şi a făcut o plecăciune
nenecesară.
— Borcan, a şoptit el şi s-a ridicat, continuându-şi drumul.
Am rămas acolo o clipă, derutată, dar imediat mi-am dat
seama la ce se referea. încercând să rezist impulsului de a
o lua la fugă, am traversat nerăbdătoare holul.

132
 Am deschis uşa şi am fost în acelaşi timp surprinsă şi
uşurată să descopăr că toate slujnicele erau plecate.
M-am îndreptat spre noptiera pe care se afla borcanul
şi am observat că mica şi singura monedă dinăuntru avea
companie. Am deschis capacul şi am scos bucata de hârtie
împăturită. Ce ingenios din partea lui. Slujnicele mele pro­
babil că nu l-ar fi observat; şi dacă ar fi făcut-o, nu mi-ar fi
invadat niciodată intimitatea.
Am desfăcut biletul şi am citit o listă foarte clară de
instrucţiuni. Se părea că eu şi Aspen aveam întâlnire în
acea seară.
Indicaţiile pe care mi le lăsase Aspen erau complicate.
Am urmat un drum ocolit ca să ajung la primul etaj, unde
trebuia să caut uşa de lângă vaza de un metru şi jumătate.
Ţineam minte vaza aceea de când mă mai plimbasem prin
palat. Ce floare de pe lumea asta avea nevoie de un vas atât
de mare?
Am găsit uşa şi m-am uitat în jur, asigurându-mă că nu
mă vede nimeni. Nu reuşisem niciodată să mă simt atât de
ferită de ochii soldaţilor. Nu era niciunul prin preajmă. Am
deschis uşa uşor şi m-am strecurat înăuntru. Razele lunii
pătrundeau prin fereastră, luminând difuz camera, ceea ce
mă neliniştea un pic.
— Aspen? am şoptit în întuneric, simţindu-mă ridicolă
şi speriată, totodată.
— Ca pe vremuri, nu? i-am auzit vocea, deşi nu îl pu­
team vedea.
— Unde eşti?
Am mijit ochii, încercând să dau de el.

133
 Atunci umbra draperiei masive ce acoperea fereastra
s-a mişcat în lumina lunii, iar Aspen a apărut din spatele ei.
— M-ai speriat, m-am plâns eu în glumă.
— Nu ar fi prima oară, nu va fi nici ultima.
/N

In vocea lui am simţit un zâmbet.

Am mers spre el, lovindu-mă parcă de toate obiectele
din cameră.
— Şşşt, a protestat el. întreg palatul va şti că suntem aici
dacă vei tot răsturna lucruri.
Dar mi-am dat seama că se amuza.
— Scuze, am zis eu, râzând în şoaptă. Putem să aprin­
dem o lumină?
— Nu. Dacă vede cineva o geană de lumină pe sub uşă,
am putea fi prinşi. Coridorul ăsta nu e verificat des, dar nu
vreau să risc.
>’■> —*£um de ştii de camera asta?
Am întins mâinile, simţind în sfârşit braţele lui Aspen.
M-a îmbrăţişat şi apoi m-a condus spre colţul cel mai în­
depărtat al camerei.
— Sunt un soldat, a spus el cu simplitate. Şi sunt foarte
bun la ceea ce fac. Ştiu pe dinafară palatul şi împrejurimile.
Absolut fiecare coridor, fiecare ascunzătoare şi chiar şi ca­
merele secrete. De asemenea, se întâmplă să ştiu când se
schimbă gărzile, care zone sunt de obicei cel mai puţin su­
pravegheate şi momentele din zi când sunt cei mai puţini
soldaţi. Dacă vrei vreodată să te furişezi prin palat, eu sunt
cel la care ar trebui să apelezi.
— Incredibil, am murmurat.

134
 Ne-am aşezat în spatele unei canapele, pe podea, sub
razele lunii. In sfârşit am putut să-i desluşesc chipul.
Cuprinsă de îndoială, ham întrebat cu seriozitate:
— Eşti sigur că suntem în siguranţă?
Dacă avea cea mai mică ezitare, plănuiam să o iau la
goană în clipa aia. Pentru binele amândurora.
— Ai încredere în mine, Mer. Un număr extraordinar
de lucruri ar trebui să se întâmple ca să fim găsiţi aici. Sun­
tem în siguranţă.
încă eram îngrijorată, dar aveam atât de multă nevoie
de un sprijin, încât m-am lăsat convinsă.
M-a cuprins în braţe şi m-a tras mai aproape de el.
— Cum te mai simţi?
Am suspinat.
— Ok, presupun. M-am simţit tristă şi furioasă. Cel mai
mult îmi doresc să pot şterge cu buretele ultimele două zile
şi să o aduc pe Marlee înapoi. Şi pe Carter, iar pe el nici
nu-1 cunoşteam.
— Eu da, a oftat Aspen. E un tip grozav. Am auzit că
i-a spus lui Marlee că o iubeşte tot timpul cât au fost ţinuţi
acolo, încercând să o încurajeze să reziste.
— Aşa e, am confirmat eu. Cel puţin la început. Am fost
dusă cu forţa înăuntru înainte să se termine.
Aspen m-a sărutat pe frunte.
— Da, am auzit şi despre asta. Sunt mândru că nu te-ai
lăsat fără luptă. Asta-i fata mea.
— Şi tata a fost mândru. Regina a spus că nu ar trebui
să mă port aşa, dar s-a bucurat că am făcut-o. E derutant.

135
Ca şi cum a fost o idee bună, dar nu tocmai, şi până la
urmă oricum nu a schimbat nimic.
Aspen m-a îmbrăţişat mai strâns.
— A fost bine. A însemnat mult pentru mine.
— Pentru tine?
A oftat.
— Din când în când, mă întreb dacă Alegerea te-a
schimbat. Ţi s-a oferit atâta atenţie şi totul în jurul tău e aşa
de extravagant şi sofisticat. Mă tot întreb dacă eşti aceeaşi
America. Ce ai făcut în ziua aia mi-a confirmat că încă eşti,
că viaţa de aici nu te-a afectat.
— Oh, ba m-a afectat, dar nu în felul ăla. Practic, locul
ăsta îmi aminteşte că nu sunt făcută pentru aşa ceva.
M-am cuibărit la pieptul lui Aspen, refugiul în care
obişnuiam mereu să mă retrag atunci când lucrurile mer­
geau prost.
— Ascultă, Mer. Chestia cu Maxon e că joacă teatru.
Mereu afişează expresia aia intangibilă, ca şi cum nu-1
atinge nimic. Dar e doar un om şi e la fel de vulnerabil ca
oricine altcineva. Ştiu că ţii la el, altfel nu ai fi rămas aici.
Dar trebuie să ştii că poartă o mască.
Am dat din cap. Maxon şi abilitatea lui de a rămâne
calm. Asta făcea oare mereu? Juca un rol când era cu mine?
Cum puteam să-mi dau seama?
Aspen a continuat:
— E mai bine să ştii de acum. Dacă te căsătoreai cu el şi
aflai abia atunci că aşa stati lucrurile?
— Ştiu. M-am gândit şi eu la asta.

136
 Repetam încontinuu cuvintele lui Maxon de pe ringul
de dans. Părea atât de sigur de viitorul nostru, pregătit
să-mi ofere atât de multe. Am crezut cu sinceritate că sin­
gurul lucru pe care şi-l dorea era ca eu să fiu fericită. Nu îşi
dădea seama cât de nefericită eram acum?
— Ai o inimă mare, Mer. Ştiu că nu poţi pur şi simplu
să treci peste anumite lucruri, dar nu e nimic greşit în a
vrea să o faci. Atâta tot.
— Mă simt aşa de idioată, am şoptit, venindu-mi să plâng.
— Nu eşti idioată.
— Ba da.
— Mer, tu crezi că sunt deştept?
— Desigur.
— Asta pentru că sunt. Şi sunt prea deştept ca să fiu îndră­
gostit de o fată idioată. Aşa că poţi să o laşi baltă chiar acum.
Am izbucnit uşor în râs şi l-am lăsat să mă strângă
în braţe.
— Simt că te-am rănit foarte tare. Nu înţeleg cum ai mai
putea încă să mă iubeşti, i-am mărturisit.
Aspen a ridicat din umeri.
— Pur şi simplu, aşa e. Cerul e albastrul, soarele stră­
luceşte, iar Aspen o iubeşte veşnic pe America. Aşa a fost
făcută lumea. Serios, Mer, eşti singura fată pe. care mi-am
dorit-o vreodată. Nu mă pot imagina alături de altcineva.
Am tot încercat să mă pregătesc pentru asta, pentru orice
eventualitate şi... nu pot.
Am stat aşa, îmbrăţişaţi, pentru o vreme. Fiecare atin­
gere a degetelor, căldura respiraţiei lui în părul meu, toate
astea mă ungeau pe suflet.

137
 — Nu ar trebui să mai rămânem mult timp, m-a aver­
tizat Aspen. Sunt destul de încrezător în abilităţile mele,
dar nu vreau să-mi forţez norocul.
Am oftat. Mi se părea că de-abia ajunsesem, dar avea
probabil dreptate. Am încercat să mă ridic, iar Aspen a
sărit imediat să mă ajute. M-a cuprins încă o dată în braţe.
— Ştiu că e greu de crezut, dar îmi pare foarte rău că
Maxon s-a dovedit a fi un tip de proastă factură. Te voiam
înapoi, dar nu doream să fii rănită. Mai ales, nu în felul ăsta.
— Mulţumesc,
— Vorbesc serios.
— Ştiu.
Aspen avea defectele lui, dar nu îi stătea în fire să mintă.
— Nu s-a terminat încă. Nu cât eu sunt încă aici.
— Da, dar te cunosc. O să mergi mai departe ca familia
ta sâ primească bani şi mă vei putea vedea pe mine, dar
Maxon ar trebui să dea timpul înapoi ca să repare lucrurile.
Am dat drumul unui oftat. Simţeam că s-ar putea să
aibă dreptate. Legătura dintre mine şi Maxon se eroda,
desfăcându-se în faţa mea.
— Nu-ţi face griji, Mer. Voi avea grijă de tine.
Aspen nu avea niciun mod de a-mi dovedi asta pe mo­
ment, dar l-am crezut. Ar fi făcut orice pentru oamenii pe
care îi iubea şi ştiam, fără urmă de îndoială, că eu eram cea
pe care o iubea cel mai mult.

Dimineaţa următoare, m-am gândit la Aspen tot timpul

cât m-am pregătit, am luat micul dejun şi am pierdut
vremea în Salonul Doamnelor. In visarea mea, mă simţeam

138
perfect detaşată de realitate, până când un teanc de re­
viste trântite pe masa din faţa mea m-a adus cu picioarele
pe pământ.
Am ridicat ochii şi am văzut-o pe Celeste cu buza încă
umflată. Mi-a indicat una dintre revistele ei mondene, des­
chisă la un articol de două pagini. Nu mi-a luat nici măcar
o secundă să-i recunosc chipul lui Marlee, chiar dacă era
schimonosit de durere sub loviturile biciului.
— M-am gândit că ar trebui să vezi asta, a spus Celeste
înainte să-mi întoarcă spatele şi să plece.
Nu eram sigură la ce se referea, dar eram atât de
nerăbdătoare să aflu orice despre Marlee, încât am luat
revista şi am început să citesc.

Dintre toate tradiţiile minunate ale ţării noastre, poate

niciuna nu este privită cu atât entuziasm ca Alegerea. Creată
special ca să aducă bucurie unei naţiuni întristate, se pare
că desfăşurarea marii poveşti de dragoste dintre un prinţ şi
viitoarea lui prinţesă este îmbătătoare pentru cetăţenii noştri.
Atunci când Gregory lllea a urcat pe tron cu peste optzeci de
ani în urmă, iar fiul lui cel mare, Spencer, a murit subit, în­
treaga ţară a plâns pierderea acestui tânăr atât de enigmatic
şi promiţător. Când fiul cel mic, Damon, afost ales să moş­
tenească tronul, mulţi s-au întrebat dacă era pregătit pentru
acest rol la vârsta de optsprezece ani. Dar Damon ştia că era
pregătit să devină adult şi şi-a pus în minte să o demonstreze
prin cel mai măreţ angajament din viaţa cuiva: căsătoria. în
câteva luni a luat naştere Alegerea, iar starea de spirit a ţării
s-a îmbunătăţit, încurajată de posibilitatea ca ofată obişnuită
să devină prima prinţesă a Miei.

139
 Cu toate acestea, de atunci am fost nevoiţi să punem la
îndoială eficacitatea competiţiei. în timp ce la baza ei stă o
idee romantică, unii spun că e nedrept ca prinţii săfie obli­
gaţi să ia în căsătoriefemei inferioare lor, cu toate că nimeni
nu poate nega nobleţea şi frumuseţea absolută a actualei
noastre regine, Amberly Station Schreave. Unii dintre noi
încă îşi aduc aminte zvonurile despre Abby Tamblin Illea,
care, chipurile, şi-a otrăvit soţul, pe prinţul Justin Illea, la
doar câţiva ani după ce se căsătoriseră, înainte să accepte să
se mărite cu vărul acestuia, Porter Schreave, menţinând ast­
fel intactă linia de sânge regal.
Cu toate că zvonul nu afost confirmat niciodată, ceea ce
putem să spunem cu siguranţă este căfemeile din prezenta
Alegere au un comportament de-a dreptul scandalos. Marlee
Tames, care acumface parte din Opt, afost prinsă dezbrăcată
împreună cu un soldat, într-o debara, luni seară, după Balul
de Halloween, care afost mediatizat ca atracţia principală a
programului Alegerii. Splendoarea evenimentului a fost
complet pusă în umbră de comportamentul nechibzuit al
domnişoarei Tames, isteria cuprinzând întregul palat chiar a
doua zi de dimineaţă.
însă dincolo de acţiunile de neiertat ale domnişoarei
Tames, nicifetele rămase la palat s-ar putea să nu merite ti­
tlul de prinţesă. O sursă anonimă ne informează că unele
membre ale Elitei se ceartă permanent, rareorifăcând efortul
de a-şi îndeplini sarcinile care li se impun. Toată lumea îşi
aminteşte eliminarea Annei Farmer de la începutul lui sep­
tembrie, după ce a atacat-o în mod deliberat pe încântătoarea
Celeste Newsome, un manechin din Clermont. Iar sursa
noastră confirmă că asta nu a fost singura altercaţie fizică
dintre fetele din Elită, forţându-l pe acest reporter să pună la
îndoială calitateafetelor alese pentru prinţul Maxon.

140
 Când i s-a cerut să comenteze aceste zvonuri, regele
Clarkson a spus doar atât: „ Unele dintrefete provin din caste
mai puţin distinse şi nu sunt obişnuite cu conduita adecvată
vieţii la palat. în mod cert, domnişoara Tames nu era pregă­
tită pentru viaţa din Unu. Soţia mea are o calitate anume,
imposibil de definit, şi este una dintre rarele excepţii de la re­
gula privitoare la castele inferioare. întotdeauna a căutat să
se ridice la nivelul cuvenit unei regine şi ar fi o adevărată
provocare să fie găsit cineva care să-şi merite locul pe tron
mai mult decât ea. Dar. pentru că unele fete rămase în ac­
tuala Alegere fac parte din castele inferioare, ar fi greu să
spun că nu ne aşteptam la aşa ceva din partea lor".
Natalie Luca şi Elise Whisks, amândouă din Patru, au
fost întruchiparea rafinamentului de când aufost prezentate
publicului, în special Lady Elise, care este într-adevăr sofis­
ticată. Suntem îndemnaţi să presupunem că regele se refe­
rea la America Singer, singurafată din Cinci care a trecut de
prima zi a Alegerii. Domnişoara Singer a avut un curs me­
diocru pe parcursul Alegerii. E destul defrumuşică, însă nu
chiar la ce se aştepta Illeâ de la noua prinţesă. Interviurile ei
de la Actualităţile din Illea sunt câteodată distractive, însă
noi avem nevoie de un nou lider, nu de o comediantă.
în continuarea acestor veşti tulburătoare, ni s-a raportat
că domnişoara Singer a încercat să o elibereze pe domnişoara
Tames în timpul biciuirii, ceea ce în ochii acestui reporter o
face complice în actul de trădare la care era părtaşă domni­
şoara Tames, prin infidelitatea ei faţă de prinţul Maxon.
Luând la cunoştinţă aceste evenimente (şi având în ve­
dere că domnişoara Tames nu mai ocupă primul loc), rămâne
întrebarea: Cine ar trebui săfie noua prinţesă?
Un sondaj rapid printre cititori a confirmat ceea ce am
bănuit de la început.

141
 Le felicităm pe domnişoarele Celeste Newsome şi Kriss
Ambers pentru ocuparea, cot la cot, a primei poziţii în urma
sondajului nostru. Elise Whisks a obţinut locul trei, urmată
îndeaproape de Natalie Luca. La o distanţă apreciabilă, Ame­
rica Singer a ieşit (deloc surprinzător) pe ultimul-loc.
Cred că întreaga Illee este în asentimentul meu, încura-
jându-l pe prinţul Maxon să îşi acorde timp pentru a ne găsi
prinţesa potrivită. Am evitat dezastrul ca prin urechile acu­
lui, domnişoara Tames dându-şi arama pefaţă înainte să i se
pună o coroană pe cap. Pe oricine ai iubi, prinţule Maxon,
asigură-te că merită. Şi noi vrem să o iubim!

142
 C apitolul 13

m fugit din cameră. Bineînţeles că seducătoarea

A Celeste nu-mi făcea o favoare. îmi arăta unde

mi-era locul. De ce mă mai oboseam cu chestia asta? R
gele se aştepta să dau greş, publicul nu mă voia, iar eu
eram sigură că nu eram în stare să fiu prinţesă.
Am urcat scările, mişcându-mă repede şi fără zgomot,
încercând să nu atrag atenţia asupra mea. Nu se ştia cine
era sursa anonimă a acelei reviste.
— Domnişoară, mi s-a adresat Anne când am intrat pe
uşă. Am crezut că veţi rămâne jos cel puţin până la prânz.
— Puteţi să plecaţi, vă rog?
— Mă scuzaţi?
Am pufăit, încercând să nu-mi pierd răbdarea.
— Vreau să fiu singură. Vă rog?
Fără un cuvânt, au făcut câte o reverenţă şi au părăsit
camera. M-am îndreptat către pian. Aveam să îmi distrag
atenţia până când nu mai puteam gândi la asta. Am cântat

143
câteva melodii pe care le ştiam pe dinafară, dar era prea
uşor. Aveam nevoie să mă concentrez cu adevărat.
M-am ridicat şi am scormonit înăuntrul băncuţei după
ceva mai solicitant. Am răscolit printre partituri până când
am dat de marginea unei cărţi. Jurnalul lui Illea! Uitasem
complet că era acolo. Cartea era numai bună să-mi abată
gândurile. M-am aşezat pe pat şi am deschis-o, explorând
anticele litere în timp ce paginile foşneau în mâinile mele.
Jurnalul s-a deschis la pagina cu ilustraţia de Hallo-
ween, fotografia rigidă funcţionând ca un semn de carte
natural. Am recitit însemnarea.

Anul acesta, copiii au sărbătorit Halloweenul cu o petre­

cere. Presupun că e şi ăsta un mod de a uita ce se întâmplă
în jurul lor, dar mie mi se parefrivol. Suntem una dintre pu­
ţinele familii care mai au suficienţi bani ca să organizeze
PA intr-adevăr cevafestiv, dar acest joc de copii pare o risipă.

Am privit din nou fotografia, curioasă în privinţa fetei.

Câţi ani avea? Cu ce se ocupa? îi plăcea să fie fiica lui Gre-
gory Illea? Oare asta o făcea foarte populară?
Am dat pagina şi mi-am dat seama că nu era o însem­
nare nouă, ci o continuare a celei de Halloween.

Mi-am imaginat că, după ce China ne-a invadat, am rea­

lizat unde am greşit. Mai ales în ultima vreme, mi-e din ce
în ce mai evident cât de leneşi am devenit. De fapt, nu e de
mirare că i-afost atât de uşor Chinei să treacă graniţa şi nu
e de mirare că ne-a luat atât de mult să ajungem în poziţia
în care să ripostăm. Ne-am pierdut acea însufleţire care îi

144
 mâna pe oameni peste oceane şi prin ierni crunte şi războaie
civile. Ne-am lenevit. Şi, în timp ce noi stăteam cu mâinile
în sân, China a preluat controlul.
în special în ultimele luni, am simţit un îndemn de a oferi
ceva mai mult decât bani armatei. Vreau să conduc. Am idei
şi, fiindcă amfost atât de generos în donaţii, poate că a venit
vremea să le pun în aplicare. Avem nevoie de o schimbare.
Nu mă pot abţine să nu mă întreb dacă nu cumva sunt sin­
gura persoană care o poate oferi.

M-au trecut fiorii. Nu puteam să nu-1 compar pe Maxon

cu predecesorul lui. Gregory părea plin de inspiraţie. în­
cerca să ia ceva ce fusese distrus şi să-l reconstruiască. Mă
întrebam ce ar fi spus despre monarhia de acum.

Când Aspen s-a furişat noaptea în camera mea, aproape

că muream de nerăbdare să îi spun ce citisem. Dar mi-am
amintit că şi tata ştia de existenţa jurnalului şi asta deja în­
călca promisiunea pe care o făcusem.
— Cum te mai simţi? m-a întrebat, îngenunchind lângă
patul meu.
— Bine, presupun. Celeste mi-a arătat un articol într-o
revistă astăzi.
Am clătinat din cap.
— Nu sunt sigură că vreau să mai deschid subiectul.
M-am săturat de ea până peste cap.
— Bănuiesc că, dacă Marlee a plecat, n-o să mai dea pe
nimeni afară o vreme, nu?

145
 Am ridicat din umeri. Ştiam că publicul aşteptase cu
nerăbdare să se facă o eliminare, iar ce se întâmplase cu
Marlee fusese mai dramatic decât orice altceva.
— Hei, m-a încurajat el, riscând o atingere în lumina
uşii larg deschise. Va fi bine.
— Ştiu. Doar că mi-e dor de ea. Şi sunt confuză.
— Confuză în legătură cu ce?
— Cu tot. Ce caut aici, cine sunt. Credeam că ştiu... nici
măcar nu ştiu cum să explic ca lumea.
Asta părea să fie problema mai nou. Fiecare gând care
îmi trecea prin minte eră deşirat. Nu reuşeam să pun nimic
în ordine.
— Ştii cine eşti, Mer. Nu-i lăsa să încerce să te schimbe.
Vocea lui era atât de sinceră, încât pentru o clipă chiar
m -am simţit sigură. Nu pentru că găsisem un răspuns,
ci pentru că îl aveam pe Aspen. Dacă aş fi uitat vreodată
cine eram, ştiam că el avea să fie acolo ca să-mi arate dru­
mul înapoi.
— Aspen, pot să te întreb ceva?
A încuviinţat.
— E cam ciudat să te întreb asta, dar dacă a fi prinţesă
nu ar însemna să trebuiască să m ă m ărit cu cineva, dacă ar
fi doar o slujbă pentru care aş putea fi aleasă, crezi că m -aş
descurca?
Ochii verzi ai lui Aspen s-au m ărit pentru o secundă,
surprins de întrebare. Spre m eritul lui, l-am văzut luând
în considerare acea posibilitate.
— îmi pare rău, Mer, dar nu cred. Nu e în firea ta să fii
aşa de calculată ca ei.

146
 Pe chipul lui se citea părerea de rău, dar nu mă simţeam
jignită de faptul că nu credea că aş fi putut să o fac. Eram
însă puţin mirată de raţionamentul lui.
— Calculată? Cum adică?
A oftat.
— Eu merg peste tot, Mer. Aud tot felul de lucruri. E
multă agitaţie în sud, în zonele cu concentraţie mare de
caste inferioare. Din ce spun soldaţii mai vechi, acei oa­
meni nu au fost niciodată întru totul de acord cu metodele
lui Gregory Illea şi de mult timp dau semne de nelinişte. Se
spune că unul dintre motivele pentru care regele a ales-o
pe actuala regină a fost tocmai ăsta. Ea provenea din sud,
ceea ce a calmat spiritele o vreme. Se pare că acum nu mai
e suficient.
M-am gândit din nou să aduc vorba de jurnal, dar nu
am făcut-o.
— Asta nu explică deloc ce ai vrut să spui prin „calculată".
A ezitat.
— Mă aflam intr-unui dintre birouri zilele trecute, înainte
de toată treaba cu Halloweenul. Făceau liste cu simpatizanţi
ai rebelilor din sud. Mi s-a spus să am grijă ca acele scrisori
să ajungă în siguranţă în aripa care se ocupă de serviciile
poştale. Erau peste trei sute de scrisori, America. Trei sute de
familii vor fi retrogradate cu o castă pentru că nu au rapor­
tat anumite lucruri sau pentru că au ajutat pe cineva pe care
cei de la palat îl considerau o ameninţare.
L-am privit, cu respiraţia tăiată.
— Ştiu. îţi poţi imagina? Dacă ai fi tu în locul lor şi tot
ce ai ştii să fad ar fi să cânţi la pian? Şi dintr-odată se

147
presupune că ar trebui să ştii să faci muncă de birou, să
cauţi chiar să înţelegi sarcinile astea? Mesajul e destul
de clar.
Am încuviinţat.
— Crezi că... Maxon ştie?
— Cred că trebuie să ştie. Nu mai are mult până să
ajungă să conducă el însuşi ţara.
în adâncul sufletului, nu voiam să cred că fusese de
acord cu aşa ceva, dar cel mai probabil era la curent cu ce
se întâmpla. Se aşteptau de la el să se conformeze.
Oare eu aş fi putut să fac asta?
— Să nu spui nimănui, bine? O scăpare de genul ăsta
m-ar costa slujba, m-a avertizat Aspen.
— Bineînţeles. Am şi uitat deja.
Aspen mi-a zâmbit.
=
—■:Mi-e dor să fiu cu tine, departe de toate astea. Mi-e
dor de problemele pe care le aveam înainte.
Am râs.
— Ştiu la ce te referi. Şă mă furişez printr-o fereastră era
mult mai bine decât să mă furişez printr-un palat.
— Şi să scotocesc peste tot ca să fac rost de o monedă
pentru tine era mai bine decât să nu am nimic să-ţi dau.
A lovit uşor în borcanul de sticlă de lângă patul meu, cel
în care de obicei ţineam sutele de monede pe care mi le
dădea atunci când îi cântam în căsuţa din copac de acasă,
răsplată pe care el considera că o meritam.
— N-am ştiut că le-ai păstrat pe toate, până în ziua în
care ai plecat.

148
 — Bineînţeles că le-am păstrat! Când erai departe, mo­
nedele alea erau singura mea consolare. Obişnuiam să stau
în pat şi să le răstorn în palmă, doar ca să le adun iar. Era
plăcut să am ceva care fusese atins de tine.
Privirile ni s-au întâlnit şi totul din jur s-a estompat pen­
tru moment. Mă simţeam mângâiată, găsind din nou acea
oază de linişte, refugiul pe care eu şi Aspen ni-1 creaserăm
cu ani în urmă.
— Ce ai făcut cu ele?
Fusesem atât de supărată pe el când plecasem, încât i
le dădusem înapoi. Toate, cu excepţia uneia, care rămăsese
lipită de fundul borcanului.
Mi-a zâmbit.
— Sunt acasă, aşteptând.
— Ce anume?
Ochii i-au scânteiat.
— Asta nu pot să-ţi spun.
Am suspinat, zâmbind.
— Fie, păstrează-ţi secretele. Şi nu-ţi face griji că nu poţi
să-mi dai nimic. Sunt fericită doar că eşti aici, că putem să
reparăm lucrurile, chiar dacă nu mai e cum a fost.
Dar, în mod evident, pentru Aspen asta nu era de ajuns.
A smuls unul dintre nasturii aurii de la mânecă.
— Nu am ce altceva să-ţi dau, dar poţi să păstrezi ăsta —
ceva ce am atins — şi să te gândeşti la mine oricând. Şi poţi
să fii sigură că şi eu mă gândesc la tine.
Pe cât de ridicol părea, mi-a venit să plâng. Inevitabil,
l-am comparat pe Aspen cu Maxoh. Chiar şi acum, când

149
ideea de a alege între ei părea atât de îndepărtată, am ana­
lizat situaţia din ambele perspective.
Părea foarte uşor pentru Maxon să-mi dăruiască lu­
cruri — să readucă la viaţă o sărbătoare de dragul meu, să
aibă grijă să am ce-i mai bun din toate — pentru că în­
treaga lume îi stătea la dispoziţie. Iar Aspen era aici,
oferindu-mi, 'pe furate, clipe preţioase şi cel mai mic suve­
nir care să ne lege unul de altul, dăruindu-mi astfel mult
mai mult.
Deodată mi-am amintit că Aspen mereu fusese aşa. îşi*
sacrifica somnul pentru mine, risca să fie prins afară după
ce se dăduse stingerea, tot pentru mine, agonisea monede
pentru mine. Generozitatea lui Aspen era mai greu de re­
marcat, pentru că gesturile sale nu erau atât de măreţe ca
ale lui Maxon, dar sufletul pe care îl punea în spatele mi­
cilor sale daruri era cu atât mai mare.
Mi-am stăpânit dorinţa persistentă de a plânge, înghi-
ţindu-mi lacrimile.
— Nu ştiu ce să fac cu toate astea chiar acum. Mă simt
ca şi cum nu aş şti să fac nimic. Eu... nu te-am uitat, bine?
încă eşti aici.
Mi-am aşezat mâna pe piept, pe de-o parte ca să-i arăt
lui Aspen ce voiam să spun, iar pe de altă parte ca să alin
ciudatul sentiment de dor care mă cuprinsese.
Aspen a înţeles.
— Pentru mine e suficient.

150
 C apitolul 14

Ţ■ -am spionat pe Maxon dimineaţa următoare la

B i—iJ micul dejun. M-am întrebat cât de multe ştia des­
pre oamenii din sud care îşi pierdeau castele. O singură
dată mi-a aruncat o privire, dar nu părea să se uite la mine,
ci mai degrabă prin mine.
Ori de câte ori nu mă simţeam în largul meu, întindeam
mâna şi atingeam nasturele lui Aspen, pe care îl cususem pe
o panglică micuţă pe care o purtam ca brăţară. Acest obiect
avea să mă ajute să mă bucur de timpul petrecut la palat.
Spre sfârşitul mesei, regele s-a ridicat şi toţi ne-am în­
tors spre el.
— De vreme ce aţi rămas atât de puţine acum, m-am
gândit că ar fi frumos să luăm ceaiul împreună mâine
seară, înainte de Actualităţi. Din moment ce una dintre voi
va deveni noua noastră noră, mie şi reginei ne-ar plăcea să
creăm mai multe ocazii pentru a sta de vorbă cu voi, ca
să vă cunoaştem mai bine.

151
 Mi-era puţin teamă. A avea o relaţie cu regina era una,
dar nu eram sigură ce să cred despre rege. In timp ce cele­
lalte fete îl urmăreau nerăbdătoare, eu îmi sorbeam sucul.
— Vă rog să veniţi, cu o oră înainte de Actualităţi, în sa­
lonul de la etajul unu. Dacă nu sunteţi familiarizate cu
locul, nu vă faceţi griji. Uşile vor fi deschise şi vom pune
nişte muzică. Ne veţi auzi înainte să ne vedeţi, a glumit el,
râzând în barbă.
Celelalte fete au răspuns chicotind uşor.
La scurt timp după, concurentele au început să se în­
drepte spre Salonul Doamnelor. Am oftat. Camera aia, în
ciuda faptului că era imensă, mă făcea câteodată să mă
simt cuprinsă de claustrofobie. De obicei încercam să inte-
racţionez cu oamenii sau să mă folosesc de acel timp ca să
citesc. Asta avea să fie o zi petrecută în stilul lui Celeste.
Intenţionam să mă instalez în faţa televizorului şi să ignor
tot ce era în jur.
Mai uşor de spus decât de făcut. Fetele păreau deosebit
de vorbăreţe.
— Mă întreb ce vrea să ştie regele despre noi, trăncă­
nea Kriss.
— Trebuie doar să ne amintim tot ce ne-a învăţat Silvia
despre graţie şi bună-cuviinţă, a comentat Elise.
— Sper ca slujnicele mele să-mi pregătească o rochie
potrivită pentru mâine seară. Nu vreau să mai trec prin
ce-am păţit de Halloween. Sunt aşa de împrăştiate câteo­
dată, s-a plâns Celeste, părând deranjată.
— Mi-aş dori ca regele să-şi lase barbă, a menţionat Na-
talie, visătoare.

152
 Am aruncat o privire peste umăr ca să o văd mângâind
o barbă imaginară.
— Cred că i-ar sta bine.
— Da, îmi dau seama, a spus Kriss cu delicateţe, înainte
să schimbe subiectul.
Am clătinat din cap şi am încercat să mă concentrez
asupra emisiunii absurde de la televizor, dar oricât m-am
străduit, nu am reuşit să ignor pălăvrăgeala celorlalte fete.
Până la prânz, stomacul mi-era deja ghem; Oare ce avea
de gând să-mi spună mie — fata din cea mai joasă castă
rămasă în competiţie? Ce voia să discute cu fata de la care
avea aşa puţine aşteptări?

Regele Clarkson avusese dreptate. Am auzit sunetul

suav al pianului cu mult înainte să găsesc salonul. Instru­
mentistul era bun. Mai bun decât mine, asta era clar.
Am ezitat înainte de a intra. Am decis să am grijă ce
vorbesc, să îmi aleg cuvintele cu grijă. Mi-am dat seama că
îmi doream să-i demonstrez că se înşela. Voiam să-i dau
peste nas şi reporterului ăluia. Chiar dacă pierdeam, nu
doream să mă întorc acasă învinsă. Mă surprindea cât de
mult însemna.dintr-odată asta pentru mine.
Am trecut pragul salonului şi l-am văzut pe Maxon re­
zemat de peretele din fundul camerei, stând de vorbă cu
Gavril Fadaye. Acesta din urmă savura un pahar de vin în
loc de ceai şi tocmai rămăsese fără un interlocutor atent.
Am simţit privirea lui Maxon măsurându-mă din cap până
în picioare şi aş fi putut să jur că buzele lui au exclamat în
tăcere „Uau".

153
 Am întors capul şi m-am îmbujorat, mergând mai
departe. Am riscat să-i arunc din nou o privire şi am văzut
că mă urmărea în continuare. Mi-era greu să gândesc ra­
ţional când mă privea în felul ăla.
Regele Clarkson vorbea cu Natalie într-un colţ, iar re­
gina Amberly vorbea cu Celeste în altul. Elise îşi sorbea
ceaiul, iar Kriss se plimba prin cameră. Am urmărit-o tre­
când pe lângă Maxon şi Gavril, zâmbindu-i călduros pre­
zentatorului. Le-a spus ceva care i-a amuzat pe amândoi
şi a mers mai departe, privindu-1 peste umăr pe Maxon.
După asta s-a îndreptat către mine.
— Ai întârziat, m-a certat în glumă.
— Aveam ceva emoţii.
— Oh, nu ai de ce să-ţi faci griji. De fapt, mie chiar mi-a
făcut plăcere.
'' > — -Ai terminat dej a?
Dacă regele terminase deja de vorbit cu cel puţin două
fete însemna că aveam şi mai puţin timp să mă adun
decât crezusem.
— Da. Vino să stai cu mine. Putem să bem un ceai cât
aştepţi.
Kriss m-a condus la o masă; o slujnică a apărut imediat,
aşezând în faţa noastră ceai, lapte şi zahăr.
— Ce te-a întrebat? am tras-o eu de limbă.
— De fapt, a fost mai mult ca o conversaţie. Nu cred că
încearcă să afle anumite informaţii, mai degrabă vrea să-şi
facă o impresie despre personalităţile noastre. L-am şi
făcut să râdă o dată! a exclamat ea mândră. A mers foarte

154
bine. Şi tu eşti amuzantă din fire, aşa că dacă vorbeşti cu el
cum o faci cu oricine altcineva, totul va fi OK.
Am încuviinţat înainte să îmi iau ceaşca de ceai de pe
masă. După spusele lui Kriss, avea să fie în regulă. Poate
că regele era nevoit să se dedubleze. Când venea vorba
de ameninţări la siguranţa ţării, trebuia să fie ferm, rece.
Să acţioneze repede şi hotărât. Acum doar lua ceaiul cu
nişte fete. Nu era nevoie să fie aşa faţă de noi.
Regina o părăsise pe Celeste şi acum vorbea încet cu
Natalie. Pe faţa lui Natalie se citea o expresie de adoraţie.
O vreme mă enervase firea ei visătoare; dar era necompli­
cată, ceea ce era reconfortant.
Am sorbit încă o gură de ceai. Regele Clarkson s-a în­
dreptat către Celeste, iar ea i-a aruncat un zâmbet seducător.
Scena ă fost uşor greţoasă. Fata asta nu avea nicio limită?
Kriss s-a aplecat ca să-mi atingă rochia.
— Materialul e superb. Şi cu părul tău, arăţi ca un apus
de soare.
— Mulţumesc, am spus eu, clipind.
Lumina îi căzuse pe lănţişor, creând o explozie argintie
în jurul gâtului ei, care mă orbise pentru o clipă.
— Slujnicele mele sunt foarte talentate.
— Cu siguranţă. îmi plac ale mele, dar dacă voi deveni
prinţesă, o să le fur pe ale tale!
A râs, vorbele ei fiind poate menite să fie o glumă sau
altceva. în orice caz, gândul că slujnicele mele i-ar tivi rochiile
m-a deranjat. Cu toate astea, m-am forţat să zâmbesc.
— Ce e aşa amuzant? a întrebat Maxon, apropiindu-se
de noi.

155
 — Discuţii între fete, a susurat Kriss, bătând din gene.
Era pornită, nu glumă.
— încercam să o liniştesc pe America. E emoţionată din
cauza discuţiei cu tatăl tău.
„Mersi pentru asta, Kriss."
— Nu ai de ce să-ţi faci griji. Fii naturală. Deja arăţi
fantastic.
Maxon mi-a zâmbit vesel. în mod evident, încerca să
reia comunicarea cu mine.
— Asta i-am zis şi eu! a exclamat Kriss.
Au schimbat o privire furişă şi am avut senzaţia că
aveau un soi de înţelegere. Era ciudat.
— Ei bine, vă las să vă întoarceţi la discuţia voastră. La
revedere deocamdată.
Prinţul ne-a salutat şi a plecat să se alăture mamei sale.
Kriss a suspinat, urmărindu-1 pe Maxon cum se îndepărta.
— Are ceva special.
Mi-a zâmbit în treacăt şi s-a dus să stea de vorbă cu Gavril.
Am urmărit dansul elaborat al oamenilor din încăpere,
apropiindu-se pentru a conversa, separându-se apoi în
căutare de noi parteneri. Am fost recunoscătoare când
Elise mi s-a alăturat în colţul în care stăteam, chiar dacă nu
a vorbit prea mult.
— Oh, doamnelor, am pierdut noţiunea timpului, ne-a
anunţat regele. Trebuie să mergem jos.
M-am uitat la ceas şi am constatat că avea într-adevăr
dreptate. în nu mai puţin zece minute trebuia să ajungem
în platoul de filmare şi să ne pregătim.

156
 Nu părea să conteze ce simţeam în legătură cu faptul
de a fi prinţesă, ce simţeam pentru Maxon sau pentru orice
altceva. în mod evident, regele mă considera o candidată
atât de nepotrivită, încât nici nu se deranjase să discute cu
mine. Fusesem exclusă, probabil intenţionat, iar cei din jur
nici nu observaseră.
M-am stăpânit pe parcursul Actualităţilor. Ba chiar am
reuşit să-mi rog slujnicele să plece. Dar de îndată ce am
rămas singură, m-am prăbuşit.
Nu eram sigură cum aveam să mă justific în faţa lui
Maxon când avea să-mi bată la uşă, dar până la urmă nu a
contat pentru că nu a mai venit. Şi nu am putut să nu mă
întreb de compania cui se bucura în schimb.

157
 C apitolul 15

O lujnicele mele erau nişte comori. Nu puneau între-

bări despre ochii umflaţi sau despre pernele ude
de lacrimi. Doar mă ajutau să-mi revin. M-am lăsat răs­
făţată, recunoscătoare pentru atenţia pe care mi-o ofereau.
Se purtau minunat cu mine. Oare aveau să fie la fel de
amabile şi faţă de Kriss, dacă reuşea să câştige şi să le ia de
lângă mine?
Le-am urmărit în timp ce stăteam pe gânduri şi am fost
surprinsă să observ o oarecare tensiune între ele. Mary
părea relativ în regulă, poate doar uşor îngrijorată. Dar
Anne şi Lucy parcă evitau în mod intenţionat contactul
vizual una cu cealaltă şi nu vorbeau decât dacă era abso­
lut necesar.
Nu aveam de unde să ştiu ce se întâmpla şi nu ştiam
dacă se cuvenea să întreb. Ele nu interveneau niciodată
când eram tristă sau furioasă. Am considerat că era corect
să le ofer aceeaşi discreţie.

158
 Am încercat să nu mă las afectată de tăcerea dintre ele
cât timp mi-au aranjat părul şi m-au îmbrăcat pentru ziua
lungă ce mă aştepta în Salonul Doamnelor. îmi doream cu
ardoare să port pantalonii eleganţi pe care mi-i dăruise
Maxon pentru zilele de sâmbătă, dar nu părea un moment
bun pentru asta. Dacă tot mă duceam jos, voiam să o fac din
postura de lady. Cel puţin, primeam puncte pentru efort.
Cât eu mă făceam comodă, pregătindu-mă pentru o altă
zi de ceai şi lectură, celelalte fete vorbeau despre seara pre­
cedentă. Ei bine, toate în afară de Celeste, pe care o aştep­
tau multe reviste mondene. M-am întrebat dacă în cea din
mâinile ei mai scria ceva despre mine.
încercam să decid dacă să i-o iau sau nu, când Silvia a
intrat în încăpere, cu braţele încărcate de hârtii. Super. Iar
ne dădeau de lucru.
— Bună dimineaţa, doamnelor! a intonat Silvia. Ştiu că
de obicei aşteptaţi musafiri sâmbăta, dar astăzi, eu şi re­
gina avem o sarcină specială pentru voi.
— Da, a confirmat regina, apropiindu-se de noi. Ştiu că
este cam din scurt, dar vom avea nişte vizitatori săptămâna
viitoare. Vor face turul ţării şi se vor opri pe la palat ca să
vă cunoască.
— După cum ştiţi, regina e de obicei cea care se ocupă
de primirea unor invitaţi atât de importanţi. Aţi văzut toate
ce gazdă plină de graţie a fost pentru prietenii noştri din
Swendway.
Silvia a făcut un semn spre regina Amberly, care a zâm­
bit cu modestie.

159
 — Cu toate astea, vizitatorii pe care îi aşteptăm din Fe­
deraţia Germană şi Italia sunt chiar mai însemnaţi decât fa­
milia regală suedeză. Şi ne-am gândit că această vizită ar fi
un exerciţiu excelent pentru voi toate, mai ales că ne-am
concentrat atâta pe diplomaţie în ultima vreme. Veţi lucra pe
echipe, ca să pregătiţi o recepţie pentru oaspeţii voştri, care
să includă o masă, divertisment şi cadouri, a explicat Silvia.
Am înghiţit în sec, iar ea a continuat.
— Este foarte important pentru noi atât să menţinem,
cât şi să stabilim legături cu alte ţări. Avem un set de re­
guli de etichetă adecvată pentru interacţiunea cu aseme­
nea invitaţi, precum şi îndrumătoare pentru ce lucruri sunt
în general privite cu dezaprobare, când vine vorba de găz­
duirea unor evenimente pentru aceştia. Cu toate astea, or­
ganizarea este în mâinile voastre.
— Am vrut ca totul să fie cât mai corect, a explicat re­
gina. Cred că am făcut treabă bună punându-vă pe toate pe
picior de egalitate. Celeste, Natalie şi Elise, voi veţi orga­
niza una dintre recepţii. Kriss şi America, voi vă veţi ocupa
de cealaltă. Şi din moment ce echipei voastre îi lipseşte un
membru, veţi avea o zi în plus la dispoziţie. Invitaţii noştri
din Federaţia Germană vor veni miercuri, iar joi îi vom
primi pe oaspeţii din Italia.
A urmat o clipă de tăcere după ce am procesat ce ni se
spusese.
— Vreţi să spuneţi că avem patru zile la dispoziţie? a
cârâit Celeste.

160
 — Da, a confirmat Silvia. însă o regină trebuie să re­
zolve asemenea sarcini de una singură şi câteodată cu mult
mai puţin timp în avans.
Puteam să simt panica din încăpere.
— Ne putem primi hârtiile, vă rog? a întrebat Kriss, cu
mâna întinsă.
Instinctiv, am întins-o şi eu. în câteva secunde, devoram
deja paginile.
— Va fi dificil, s-a plâns Kriss. Chiar şi cu o zi în plus.
— Nu-ţi face griji, am asigurat-o. Vom câştiga.
Kriss a râs nervos.
— Cum poţi fi aşa sigură?
— Pentru că, am spus eu cu hotărâre, în niciun caz nu
o voi lăsa pe Celeste să mă întreacă.

Ne-a luat două ore să parcurgem toate hârtiile şi încă

una ca să digerăm tot ce citiserăm. Erau atâtea lucruri de
luat în considerare, atâtea detalii de pus la punct! Silvia
pretindea că avea să ne stea la dispoziţie, dar aveam sen­
timentul că a-i cere ajutorul ar fi echivalat cu o înfrângere,
aşa că asta ieşea din discuţie.
Aranjamentul avea să fie o provocare. Nu aveam voie
să folosim flori roşii, pentru că erau asociate cu nesinceri-
tatea. Nu aveam voie să folosim flori galbene pentru că
erau asociate cu gelozia. Şi nu aveam voie să folosim nimic
mov, pentru că se zicea că aduce ghinion.
Vinul, mâncarea, totul trebuia să fie opulent. Luxul nu
era perceput ca fiind ostentativ, ci era menit să reflecte un
anumit statut. Dacă nu ne dădeam silinţa suficient de mult,

161
invitaţii noştri ar fi putut să plece neimpresionaţi şi com­
plet reticenţi în a ne vizita altă dată. Pe lângă toate astea,
lucrurile obişnuite pe care se dorea să le fi învăţat — dic-
ţia corectă, manierele elegante la masă şi alte chestii de
genul ăsta — trebuiau adaptate la o cultură despre care
nici eu, nici Kriss nu ştiam nimic în afară de ce era tipărit
pe foile din dosarele noastre.
Grandoarea momentului ne intimida de-a dreptul.
Eu şi Kriss ne-am petrecut ziua luând notiţe şi schiţând
idei, în vreme ce echipa adversă făcea acelaşi lucru la o
masă din apropiere. Pe măsură ce orele după-amiezii se
scurgeau cu greu, am început să ne plângem despre situa­
ţia critică în care ne aflam, iar la un moment dat chiar de­
venise uşor amuzant.
— Cel puţin voi două aveţi o zi de lucru în plus, a spus
Elise.
— Dar Illea şi Federaţia Germană sunt deja aliaţi. Ita­
lienilor ar putea să nu le placă nimic din ce vom face! a răs­
puns Kriss îngrijorată.
— Ştiţi că noi trebuie să purtăm culori închise pentru
recepţia noastră? s-a plâns Celeste. Va fi un eveniment
foarte... băţos.
— Oricum, probabil că n-am vrea să fie nici neglijent, a
adăugat Natalie, sugerând că petrecerea s-ar fi ţinut în pi­
jamale.
A râs la propria glumă, iar eu am zâmbit înainte să trec
mai departe.
— Ei bine, a noastră trebuie să fie super festivă. Şi toate
trebuie să purtaţi cele mai frumoase bijuterii pe care le aveţi,

162
le-am instruit eu. Prima impresie pe care le-o faceţi trebuie
să fie sclipitoare, iar aparenţele sunt foarte importante.
— Slavă Domnului că voi putea să arăt bine măcar la
una din tâmpeniile astea! a oftat Celeste, clătinând din cap.
Până la urmă, a fost evident că eram depăşite de situa­
ţie. După tot ce se întâmplase cu Marlee şi după ce fusesem
practic respinsă de către rege, mă simţeam în mod bizar
consolată în suferinţa noastră comună. Dar ar fi o min­
ciună să spun că nu m-a cuprins paranoia înainte de sfâr­
şitul zilei. Eram convinsă că una dintre celelalte fete,
Celeste, în mod special — ar fi putut încerca să ne sabo­
teze recepţia.
— Cât de loiale sunt slujnicele tale? am întrebat-o pe
Kriss la cină.
— Foarte. De ce?
— Mă întreb dacă ar trebui să depozităm anumite lu­
cruri în camerele noastre, decât să le lăsăm în salon. Ştii tu,
ca să nu ne fure celelalte ideile.
Era doar în parte o minciună.
A încuviinţat.
— E o idee bună. Mai ales că noi urmăm după ele şi ar
părea că le-am copiat.
— Exact.
— Eşti aşa isteaţă, America! Nu-i de mirare că lui
Maxon i-a plăcut aşa de mult de tine.
Şi cu asta s-a întors la mâncat.
Nu mi-a scăpat nonşalanţa cu care folosise timpul tre­
cut. Poate că în timp ce eu mă luptasem cu dilema dacă
aveam sau nu stofă de prinţesă, fiind în acelaşi timp

163
complet indecisă dacă măcar îmi doream asta, Maxon în­
cepuse să mă dea uitării.
Mi-am spus că partenera mea de echipă încerca doar să
se simtă mai sigură pe poziţia ei în relaţia cu Maxon. Ori­
cum, trecuseră doar câteva zile de când Marlee fusese bi­
ciuită. Câte putea să ştie de fapt?

Urletul strident al unei sirene m-a sculat brusc din

somn. Sunetul îmi era atât de străin, încât nici nu am putut
să-l identific. Tot ce ştiam era că inima îmi bătea să-mi sară
din piept din cauza valului de adrenalină.
La nici o secundă după, uşa camerei a fost dată de pe­
rete şi un soldat a dat buzna înăuntru.
— La naiba, la naiba, la naiba, repeta el.
— Poftim? am mormăit eu, pe jumătate adormită, în
timp ce el venea în fugă spre mine.
— Scoală-te, Mer! m-a zorit, iar eu am făcut ce mi-a zis.
Unde naiba îţi sunt pantofii?
Pantofi. Deci plecam undeva. Abia atunci am înţeles ce
semnifica sunetul acela. Maxon îmi spusese la un moment
dat că exista o alarmă care anunţa venirea rebelilor, însă
fusese complet distrusă, în timpul unui atac recent. Se
părea că fusese până la urmă reparată.
— Uite-i, am spus când i-am găsit, punându-mi-i în pi­
cioare. Trebuie să-mi iau halatul.
Am arătat spre capătul patului, iar Aspen l-a înşfăcat,
încercând să-l desfacă.
— Nu te obosi, o să-l duc în mână.

164
 — Trebuie să te grăbeşti, m-a avertizat el. Nu ştiu cât
de aproape au ajuns.
Am încuviinţat, îndreptându-mă spre uşă, cu mâna lui
Aspen pe spatele meu. înainte să ajung pe coridor, m-a tras
brusc înapoi. M-am trezit cufundată într-un intens şi arză­
tor sărut. Mă prinsese de ceafă, ţinându-mi buzele lipite
de ale lui pentru o clipă aproape nesfârşită. Apoi, ca şi cum
uitase unde ne aflam, m-a înlănţuit cu braţele, strângân-
du-mă cu putere, sărutul devenind şi mai pasional. Tre­
cuse mult timp de când nu mă mai sărutase — din cauza
nehotărârii mele şi a fricii de a nu fi prinşi, nu avusese ni-
ciun motiv să o facă. Dar în acea seară simţeam tensiunea
pericolului iminent. Dacă s-ar fi întâmplat ceva rău, acesta
putea fi ultimul nostru sărut.
Aspen voia ca fiecare secundă să conteze.
Ne-am despărţit, abia acordându-ne o secundă ca să ne
aruncăm o ultimă privire. M-a apucat de braţ şi m-a îm­
pins afară.
— Du-te! Acum.
Am gonit spre pasajul secret ascuns la capătul corido­
rului. înainte să împing peretele, am privit înapoi şi l-am
zărit pe Aspen dispărând în fugă după colţ.
Nu aveam ce să fac, aşa că i-am urmat exemplul. Cât
de repede am fost în stare, am coborât în fugă scările
abrupte şi întunecoase, până la sala de refugiu rezervată
familiei regale.
Maxon îmi spusese odată că erau două feluri de rebeli:
Nordicii şi Sudicii. Cei din nord erau supărători, însă cei
din sud erau cu adevărat nimicitori. Am sperat că rebelii

165
de care fugeam erau mai preocupaţi să ne deranjeze, decât
să ne omoare.
în timp ce coboram scările, s-a lăsat frigul. Am vrut să-mi
pun halatul pe mine, dar mi-era teamă să nu mă împiedic.
M-am simţit mai stăpână pe mine când am întrezărit lu­
mina sălii de refugiu. Am sărit peste ultima treaptă şi am
observat o siluetă detaşându-se din mulţimea de soldaţi.
Maxon. Deşi era târziu, purta încă pantalonii şi cămaşa de
la costumul uşor şifonat, dar prezentabil.
— Sunt ultima? am întrebat, trăgându-mi halatul pe
mine când m-am apropiat.
— Nu, a răspuns el. Kriss e încă în palat. Şi Elise la fel.
Am privit în spatele meu, prin bezna coridorului care
părea să se întindă la nesfârşit. în fiecare direcţie se între­
zăreau trepte coborând dinspre deschiderile secrete ale pa­
latul de deasupra. Toate erau goale.
Dacă măcar o parte din ce îmi spusese Maxon era ade­
vărat, sentimentele lui pentru Kriss şi Elise erau superfi­
ciale. Dar îngrijorarea din ochii lui nu păstra urmă de
îndoială. Şi-a frecat tâmplele şi şi-a întins gâtul, ca şi cum
asta ar fi putut cumva să-l ajute. Ne uitam dintr-o parte în
alta, urmărind scările în timp ce soldaţii făceau ture în faţa
uşii, nerăbdători să o închidă.
Deodată, a oftat şi şi-a pus mâinile în şold. Apoi, fără
niciun avertisment, m-a luat în braţe. Nu m-am putut ab­
ţine şi m-am agăţat strâns de pieptul lui.
— Ştiu că probabil eşti încă supărată şi e în regulă. Dar
mă bucur că eşti în siguranţă.

166
 Maxon nu mă mai atinsese din seara de Halloween. Nu
trecuse nici măcar o săptămână, dar dintr-un motiv sau
altul, părea o eternitate. Poate pentru că se întâmplaseră atât
de multe lucruri în acea seară şi încă şi mai multe de atunci.
— Şi eu mă bucur că eşti bine.
M-a îmbrăţişat şi ma strâns. Brusc, i s-a tăiat respiraţia.
— Elise!
M-am întors ca să-i văd silueta plăpândă coborând scă­
rile. Oare unde era Kriss?
— Ar trebui să mergeţi înăuntru, ne-a îndemnat Maxon
cu blândeţe. Silvia vă aşteaptă.
— Vorbim curând.
Mi-a surâs încurajator şi a încuviinţat. M-am îndreptat
spre uşa refugiului, urmată îndeaproape de Elise. Când a
intrat, am văzut că plângea. Am luat-o după umeri, iar ea
a făcut la fel, fericită că avea companie.
— Unde ai fost? am întrebat-o.
— Cred că slujnica mea e bolnavă. Era cam înceată când
mă ajuta. Apoi alarma m-a speriat atât de tare, încât m-am
zăpăcit pentru o clipă şi nu mai reuşeam să-mi amintesc
pe unde trebuia să o iau. Am încercat să împing patru pe­
reţi până am nimerit tunelul.
Se învinovăţea pentru propria zăpăceală.
— Nu-ţi face griji, i-am spus, îmbrăţişând-o. Eşti în si­
guranţă acum.
A încuviinţat ca pentru sine, încercând să-şi calmeze res­
piraţia. Dintre toate membrele Elitei, ea era cea mai delicată.
înaintând, i-am văzut pe rege şi regină stând unul lângă
altul, amândoi în halate şi papuci. Regele avea un mic

167
teanc de hârtii în poală, ca şi cum avea de gând să folo­
sească timpul petrecut aici lucrând. O slujnică masa mâna
reginei, amândouă afişând expresii serioase.
— Cum? Singură, singurică de data asta? a glumit Sil­
via, atrăgând atenţia asupra sa.
— Nu erau cu mine, am răspuns, dintr-odată îngrijo­
rată pentru siguranţa slujnicelor mele.
Mi-a zâmbit cu blândeţe.
— Sunt sigură că n-au păţit nimic. Pe aici, vă rog.
Am urmat-o către un şir de paturi pliante, lipite de un
perete strâmb. Ultima oară când coborâsem în refugiu,
constatasem că oamenii care se ocupau de încăpere nu fu­
seseră pregătiţi pentru un asemenea haos şi în consecinţă
îngrămădiseră toate Alesele aici. De atunci, făcuseră pro­
grese, însă nu erau la curent cu toate noutăţile. Aduseseră
şase paturi.
Căleşte se cuibărise în cel mai apropiat de rege şi re­
gină, deşi eram destul de departe de ei. Natalie se aşezase
pe patul de alături şi îşi împletea părul în codiţe subţiri.
— Mă aştept să dormiţi. Pe toate vă aşteaptă o săptă­
mână importantă şi nu vă pot lăsa să planificaţi petreceri
dacă sunteţi rupte de oboseală, ne-a anunţat Silvia, după
care a plecat, probabil ca să o caute pe Kriss.
Şi eu, şi Elise am oftat. Nu-mi venea să cred că încă
aveau de gând să ne facă să trecem prin toată tevatura cu
recepţia. Nu era de-ajuns de stresant ce se întâmpla? Eu
şi Elise ne-am desprins una de cealaltă, alegându-ne pa­
turi învecinate. Elise s-a strecurat repede în aşternuturi,
vădit epuizată.

168
 — Elise? am întrebat eu încet.
Şi-a ridicat privirea de sub pătură.
— Dacă ai nevoie de ceva, dă-mi de ştire, bine?
Mi-a zâmbit.
— Mulţumesc.
— S-a făcut.
S-a întors pe-o parte şi a adormit în câteva secunde. Am
ştiut că aşa era când nu a reacţionat la forfota care venea
dinspre uşă. Am aruncat o privire şi l-am văzut pe Maxon
cărând-o în braţe pe Kriss în sala de refugiu, urmaţi în­
deaproape de Silvia. In clipa în care a trecut pragul, uşa a
fost imediat sigilată.
— M-am împiedicat, îi explica ea Silviei, care se agita în
jurul ei. Nu cred că mi-am rupt glezna, dar mă doare rău.
— Avem bandaje în spate. Putem cel puţin să o legăm,
a dat indicaţii Maxon.
Silvia a plecat repede, trecând pe lângă noi, în căutarea
bandajelor.
— La culcare! Acum! ne-a ordonat ea.
Am oftat şi nu am fost singura. Natalie s-a conformat
fără să protesteze, dar-Celeste a părut foarte iritată. Am
rămas un pic în cumpănă. Dacă atitudinea mea semăna în
vreun fel cu a ei, trebuia să schimb ceva. Cu toate că nu
voiam, m-am urcat în pat şi m-am întors cu faţa la perete.
Am încercat să nu mă gândesc la Aspen luptându-se cu
rebelii sau la slujnicele mele, care poate că nu ajunseseră
la ascunzătoare în timp util. Am încercat să nu mă las tul­
burată de grijile săptămânii care urma sau de posibilitatea

169
ca rebelii să fie nişte Sudici hotărâţi să dezlănţuie un ma­
sacru deasupra noastră.
Dar nu m-am putut abţine şi am reflectat la fiecare din­
tre aceste lucruri. Şi a fost atât de extenuant, încât, într-un
final, am adormit în patul meu tare şi rece.

Nu ştiam cât era ceasul când m-am trezit, dar probabil

că trecuseră ore întregi de când venisem în sala de refugiu.
M-am întors pe cealaltă parte, privind-o pe Elise. Dormea
liniştită. Regele îşi citea hârtiile, răsfoindu-le atât de repede,
încât părea supărat pe ele. Capul reginei stătea rezemat de
spătarul scaunului. Arăta chiar mai frumoasă în somn.
Natalie dormea în continuare, sau cel puţin aşa părea.
Celeste în schimb era trează; stătea sprijinită într-un cot şi
se uita în cealaltă parte a camerei. Avea o căutătură mis­
tuitoare, pe care o păstra de obicei pentru mine. I-am ur-
rriărif'privirea, care străbătea camera până la peretele opus,
unde îi fixa pe Maxon şi Kriss.
Stăteau unul lângă altul, el cu braţul în jurul umerilor
ei. Kriss îşi ţinea genunchii la piept, părând că încerca să se
încălzească, cu toate că purta un halat. Glezna stângă îi era
înfăşurată în bandaj şi nu părea să o deranjeze în acel mo­
ment. Vorbeau încet, cu feţe zâmbitoare.
Nu voiam să privesc o asemenea scenă, de aceea m-am
întors cu spatele.
Când Silvia m-a bătut pe umăr ca să mă trezească,
Maxon plecase deja. La fel şi Kriss.

170
 C apitolul 16

T■ eşind din tunelul care îmi ghidase paşii în siguranţă

- J L către adăpost, mi-a fost limpede că Sudicii trecuseră
pe acolo. Pe coridorul scurt care ducea către camera mea se
afla un morman de moloz, pe care a trebuit să-l escaladez
ca să pot ajunge la uşă.
De regulă, cea mai mare parte a mizeriei dispărea până
când ne dădeau drumul din sala de refugiu. De data asta
însă părea că personalul fusese depăşit de situaţie, aşa că
nu ne lăsaseră să aşteptăm în subsol toată ziua. Cu toate
astea, îmi doream să, se fi străduit ceva mai mult. Am pân­
dit un grup de slujnice, care frecau de zor ca să îndepărteze
literele enorme de pe un perete îndepărtat.
VENIM DUPĂ VOI.
Inscripţia se repeta de-a lungul coridorului, uneori
scrisă cu noroi, alteori cu vopsea; una dintre ele părea să fie
făcută cu sânge. M-au trecut fiorii şi m-am întrebat ce în­
semna asta.

171
 în timp ce stăteam acolo, slujnicele mele au venit
în fugă.
— Domnişoară, sunteţi bine? a întrebat Arme.
Apariţia lor subită m-ă luat. prin surprindere.
— Aăă, da. Sunt bine.
Am privit din nou cuvintele de pe perete.
— Hai, veniţi, domnişoară. Vă vom ajuta să vă pregătiţi,
a insistat Mary.
Le-am urmat ascultătoare, uşor năucită din cauza celor
văzute şi prea confuză ca să pot face altceva. Au lucrat cu
sârg, ca de fiecare dată când încercau să mă liniştească prin
ritualul toaletei. Ceva din siguranţa pe care o aveau mâi­
nile lor — până şi ale lui Lucy — mă calma.

Când am fost gata, o slujnică a venit să mă conducă

afară,, unde se părea că aveam să lucrăm în dimineaţa
aceea. Razele soarelui de Angeles făceau geamurile sparte
şi înfiorătoarele graffiti mai uşor de trecut cu vederea. Până
şi Maxon şi regele stăteau la o masă, alături de consilieri,
revizuind maldăre de documente şi luând decizii.
La adăpostul unui cort, regina se uita peste nişte hârtii,
indicându-i unei slujnice din apropiere diverse detalii. în
apropierea ei, Elise, Celeste şi Natalie şedeau la o masă,
discutând planurile pe care le făceau pentru recepţiile lor.
Erau atât de absorbite, încât părea că uitaseră cu totul de
zbuciumul nopţii de dinainte.
Eu şi Kriss eram aşezate în partea opusă a peluzei, sub
un cort asemănător, însă nu prea aveam spor la lucru. îmi
era destul de greu să-i vorbesc, străduindu-mă să-mi scot

172
din minte imaginea ei cu Maxon împărtăşind un moment
de intimitate. O urmăream cum sublinia paragrafe pe hâr­
tiile primite de la Silvia şi mâzgălea notiţe pe margini.
— Cred că ştiu cum am putea să facem aranjamentele
florale, a comentat ea, fără să ridice ochii din foi.
— Ah. Bun.
Mi-am lăsat privirea să rătăcească, oprindu-mă asupra
lui Maxon. încerca să pară mai ocupat decât era de fapt.
Dacă te uitai cu atenţie puteai vedea cum regele se prefă­
cea că-i ascultă comentariile. Nu înţelegeam de ce. Dacă
voia ca Maxon să devină un conducător bun, ar fi trebuit
să-l înveţe cu adevărat, în loc să nu-1 lase să facă nimic, de
teamă că fiul lui ar fi comis vreo greşeală.
Maxon a aranjat nişte hârtii şi a ridicat ochii. Mi-a în­
tâlnit privirea şi mi-a făcut cu mâna. Când eram pe cale să
îi întorc gestul, am văzut-o cu coada ochiului pe Kriss flu-
turându-şi mâna cu entuziasm către Maxon. Mi-am în­
dreptat atenţia asupra hârtiilor, căznindu-mă să nu roşesc.
— Nu-i aşa că e chipeş? a întrebat Kriss.
— Sigur.
— îmi tot imaginez cum ar arăta un copil cu părul lui şi
ochii mei.
— Ce-ţi mai face glezna?
— Oh, a suspinat ea. Mă doare un pic, dar doctorul As-
hlar a spus că o să-mi revin până la recepţie.
— Asta e bine, am replicat, ridicând în sfârşit privirea
spre ea. Nu am vrea să te împiedici pe aici când vin italienii.
încercam să par prietenoasă, dar mi-am dat seama că
tonul meu îi dădea de bănuit.

173
 A deschis gura vrând să răspundă, dar ceva i-a distras
atenţia. I-am urmărit privirea şi l-am văzut pe Maxon în-
dreptându-se spre masa cu gustări pe care majordomii o
pregătiseră pentru noi.
— Mă întorc imediat, mi-a aruncat ea grăbită şi a luat-o
şchiopătând spre Maxon, mai repede decât aş fi crezut că
e în stare.
Nu m-am putut abţine să nu-i urmăresc. Celeste li se
alăturase şi toţi trei vorbeau cu glas scăzut în timp ce-şi
turnau apă sau se serveau cu aperitive. Celeste a spus ceva,
iar Maxon a râs. Kriss zâmbea, dar se vedea dar că era prea
agasată de faptul că răutădoasa Celeste îi răpea din timpul
ei cu Maxon ca să fie cu adevărat amuzată.
Ii eram aproape recunoscătoare lui Celeste în acel mo­
ment. Erau poate sute de lucruri care mă enervau la ea,
unul dintre acestea fiind şi faptul că era imposibil de inti­
midat. Mi-ar fi fost de folos să-i semăn în privinţa asta.
Regele a răcnit ceva unuia dintre consilieri, iar capul
mi-a zvâcnit în direcţia lui. Nu am înţeles ce a spus, dar
părea iritat. Peste umărul lui, l-am zărit pe Aspen, făcân-
du-şi rondul.
S-a uitat în treacăt spre mine, riscând să-mi facă discret
cu ochiul. Ştiam că gestul era menit să-mi aline grijile şi
asta a reuşit să facă, într-o oarecare măsură, dar nu am
putut să nu mă întreb prin ce trecuse cu o noapte în urmă,
pentru că şchiopăta şi avea un ochi bandajat.
In timp ce încercam să găsesc un mod subtil prin care să
îl rog să ne vedem în acea seară, un strigăt a răsunat chiar
din spatele porţilor.

174
 — Rebelii! a anunţat un soldat. Fugiţi!
— Cum? a întrebat derutat un alt soldat.
— Rebelii! Sunt în palat! Se îndreaptă încoace!
La cuvintele soldatului, mi-am adus aminte de amenin­
ţarea de pe pereţi din acea dimineaţă: VENIM DUPĂ VOI.
Lucrurile au început să se mişte cu repeziciune. Slujni­
cele o conduceau pe regină spre palat, câteva trăgând-o de
mâini ca să o facă să mărească pasul, în timp ce altele roiau
protectoare în spatele ei, apărând-o de un potenţial atac.
Rochia roşie a lui Celeste flutura ca o limbă de foc în
urma reginei, urmând calea cea mai sigură. Maxon a ridi­
cat-o în braţe pe Kriss, cu piciorul ei rănit cu tot, şi s-a în­
tors, plasând-o în braţele primului soldat din apropiere,
care s-a întâmplat să fie Aspen.
— Fugi! i-a strigat el lui Aspen. Fugi!
Aspen, loial până în pânzele albe, a luat-o la fugă, Kriss
părând uşoară ca un fulg în braţele lui.
— Maxon, nu! a plâns ea peste umărul lui Aspen.
Am auzit un pocnet puternic în spatele porţilor şi am
ţipat. Când mai mulţi soldaţi au scos de sub uniforme pis­
toale, am înţeles ce însemna sunetul acela. S-au auzit încă
două pocnituri şi am încremenit, urmărind valurile de oa­
meni agitându-se în jurul meu. Soldaţii împingeau civilii
spre părţile laterale ale palatului, căutând să îi dea din
drum, când o masă de rebeli în pantaloni din material gros
şi jachete rezistente au năvălit în grădină, cărând rucsacuri
pline până Ia refuz. S-a auzit o altă împuşcătură.
Realizând în sfârşit că trebuia să plec de acolo, m-am
întors şi, fără să mă gândesc, am luat-o la fugă.

175
 Cu rebelii năpustindu-se ca un potop prin porţile pala­
tului, ce aveam de făcut părea, în mod logic, să fug de ei.
Dar asta însemna să mă aventurez în desişurile pădurii cu
o ceată de oameni nemiloşi pe urmele mele. Am alunecat
de câteva ori din cauza balerinilor pe care îi purtam şi
m-am gândit să mi-i scot. Până la urmă, am decis că era
mai bine cu pantofi alunecoşi decât desculţă.
— America, m-a strigat Maxon. Nu! întoarce-te!
Am riscat să arunc o privire în urmă şi l-am văzut pe
rege apucându-1 pe Maxon de gulerul hainei şi trăgându-1
înapoi. Am putut vedea teroarea din ochii lui Maxon. S-a
tras încă un foc.
— Nu mai trageţi! a zbierat Maxon. O s-o omorâţi! Opriţi
focul!
S-au mai auzit câteva împuşcături, iar Maxon a conti­
nuat să răcnească ordine, până când am ajuns prea departe
ca să-l mai aud. Am ieşit în câmp deschis şi atunci mi-am
dat seama că eram pe cont propriu. Maxon era reţinut de
tatăl lui, iar Aspen îşi făcea datoria. Orice soldat care ar fi
venit după mine s-ar fi aflat în urma rebelilor. Nu aveam
altă soluţie decât să fug cât mă ţineau picioarele.
Frica mi-a dat viteză şi am fost surprinsă de cât de uşor
reuşeam să evit mărăcinişul, odată ce am intrat în pădure.
Pământul era uscat şi plin de crăpături, din cauza lunilor
de secetă. îmi simţeam vag picioarele rănite de zgârieturi,
dar nu am încetinit să văd cât de grav era.
Transpiram, iar rochia mi ş^ lipea de piept în timp ce
mă mişcăm. în pădure era mai răcoare şi din ce în ce mai
întuneric, dar tot cald mi-era. Acasă alergam câteodată de

176
distracţie, ca să mă joc cu Gerad sau doar ca să-mi simt
muşchii încinşi de efort. Dar lenevisem în palat luni în­
tregi, mâncând cu adevărat pentru prima oară şi acum mă
resimţeam. Plămânii mă ardeau, iar picioarele îmi tremu­
rau de durere. Dar am continuat să fug.
După ce am pătruns suficient de adânc în pădure, am
privit peste umăr să văd cât de aproape erau rebelii. Nu îi
mai auzeam, din cauza sângelui care îmi zvâcnea în urechi,
iar când am cercetat în zare, nici urmă de ei. Am decis că
asta era cea mai bună şansă de a mă ascunde, înainte ca ro­
chia mea colorată să le atragă atenţia prin desişul întunecos.
Nu m-am oprit până nu am găsit un copac care părea
suficient de mare ca să mă ascundă. Odată ajunsă în spa­
tele lui, am observat şi o ramură suficient de joasă de care
să mă prind. Mi-am dat jos pantofii şi i-am aruncat mai în­
colo, sperând să nu-i conducă pe rebeli la mine. M-am că­
ţărat, nu foarte sus, şi mi-am rezemat spatele de trunchiul
copacului, făcându-mă cât de mică am putut.
M-am străduit din răsputeri să-mi controlez respiraţia,
de teamă că zgomotul m-ar fi putut da de gol. Dar chiar şi
după ce am făcut asta, o vreme a fost linişte. Se părea că
scăpasem de ei. Cu toate astea, am rămas nemişcată, ca să
fiu sigură. Câteva secunde mai târziu, am auzit un foşnet.
— Ar fi trebuit să. venim, noaptea, a pufnit cineva — o fată.
Mi-am lipit spatele de trunchiul copacului, rugându-mă
să nu trosnească nimic.
— Nu ar fi fost afară noaptea, a răspuns o voce masculină.
încă alergau, sau încercau, cel puţin, şi se părea că le -
venea greu să menţină ritmul.

177
 — Dă-mi să car eu câteva, s-a oferit bărbatul.
Judecând după voci, erau foarte aproape.
— Mă descurc.
Mi-am ţinut respiraţia şi i-am urmărit trecând chiar pe
sub copacul meu. Tocmai când credeam că eram în sigu­
ranţă, geanta fetei s-a rupt şi un teanc de cărţi a căzut pe
pământ. Ce făcea cu atâtea cărţi?
— Fir-ar să fie, a înjurat ea, îngenunchind.
Purta o geacă de blugi brodată pe toate părţile cu un
model floral. Probabil că murea de cald îmbrăcată aşa.
— Ţi-am zis să mă laşi să te ajut.
— Taci din gura! l-a repezit fata, îmbrâncindu-1.
Din acel gest jucăuş, se vedea câtă afecţiune era între ei.
Undeva în depărtare, cineva a scos un fluierat.
— Ăla e Jeremy? a întrebat ea.
— Aşa se pare.
Băiatul s-a aplecat şi a ridicat câteva cărţi.
— Du-te după el. Voi fi chiar în spatele tău.
Deşi nu părea convins, a acceptat, sărutând-o pe frunte
înainte s-o ia agale prin desişuri.
Fata a adunat restul cărţilor de pe jos, folosind un cuţit
ca să taie cureaua de la geantă şi să le lege cu ea.
M-a cuprins o senzaţie de uşurare când s-a ridicat, cre­
zând că urma să îşi vadă de drum. Dar şi-a scuturat capul
ca să-şi dea părul de pe faţă, ridicându-şi ochii spre cer.
Şi atunci m-a văzut.
Indiferent cât de neclintită şi tăcută m-aş fi străduit să
fiu, nu-mi mai ajuta la nimic. Dacă ţipam, ar fi venit

178
soldaţii să mă salveze? Ori rebelii erau prea aproape ca să
mai conteze?
Ne-am holbat una la alta. Am aşteptat să îi cheme pe
ceilalţi, sperând că orice aveau de gând să-mi facă nu avea
să fie prea dureros.
însă ea nu a scos niciun sunet, exceptând un uşor hohot
de râs, amuzată fiind de situaţia în care ne aflam.
S-a auzit un alt fluierat, uşor diferit faţă de cel dinainte,
şi amândouă ne-am îndreptat privirile în direcţia de unde
venise, înainte să ne uităm iar una la alta.
Iar apoi, şi-a dus un picior în spatele celuilalt, aple-
cându-se într-o graţioasă reverenţă. Am privit-o, mută de
uimire. S-a ridicat zâmbind şi a luat-o la fugă în direcţia
de unde se auzise fluieratul. I-am urmărit spatele acoperit
de sute de floricele brodate, dispărând printre tufişuri.
Peste o oră, am considerat că puteam coborî. Stăteam la
poalele copacului, realizând că nu ştiam unde mi-erau
pantofii. Am căutat primprejur, încercând să-i găsesc, însă
fără succes. M-am dat bătută şi am decis să găsesc drumul
de întoarcere spre palat.
Uitându-mă în jur, mi-am dat seama că asta nu avea să
se întâmple prea curând. Mă rătăcisem.

179
 C apitolul 17

O tătcam lângă copac, cu genunchii la piept, aştep-

tând. Mama spunea mereu că asta trebuia să facem
dacă ne rătăceam. In felul ăsta am avut timp să mă gân­
desc la cele întâmplate.
- Cum fusese posibil ca rebelii să pătrundă în palat două
zile la rând? Două zile la rând! Se înrăutăţise într-atât situa­
ţia în oraş de când începuse Alegerea? Ţinând cont de ce
văzusem în Carolina şi de experienţa mea de la palat, ce
se întâmplase era fără precedent.
Aveam picioarele pline de zgârieturi, iar acum, că nu
mai trebuia să mă ascund, simţeam usturimea. Mai era şi
o vânătaie undeva deasupra genunchiului, pe care nu
eram sigură de unde o aveam. Mi-era sete; încercând să
mă aşez mai comod, am început să simt oboseala de pe
urma stresului emoţional, mental şi fizic al acelei zile. Mi-am
lăsat capul să se sprijine de trunchiul copacului şi am în­
chis ochii. Nu intenţionam să adorm. Dar am făcut-o.

180
 Ceva mai târziu, am auzit un zgomot distinct de paşi.
Am deschis brusc ochii, iar pădurea mi s-a părut mai în­
tunecată decât mi-o aminteam. Oare cât timp dormisem?
Primul meu instinct a fost să mă urc iar în copac, aşa că
am înconjurat rapid trunchiul, călcând pe geanta ruptă a
fetei rebele. Apoi am auzit pe cineva strigându-mă:
— Lady America! Unde eşti?
— Lady America? s-a auzit o altă voce.
Apoi, după o vreme, a venit un ordin dat de o voce
sonoră:
— Aveţi grijă să căutaţi peste tot. Dacă au omorât-o,
s-ar putea să o fi spânzurat sau să fi încercat să o îngroape.
Fiţi atenţi.
— Da, domnule, a răspuns un cor de voci bărbăteşti.
Am tras cu ochiul printre crengile copacilor, concen-
trându-mă asupra zgomotului. Am mijit ochii, încercând
să disting siluetele care se mişcau în umbră şi între-
bându-mă dacă erau într-adevăr aici ca să mă salveze. Dar
unul dintre soldaţi, care, deşi şchiopăta uşor, menţinea rit­
mul, m-a făcut să fiu în sfârşit sigură că veniseră cu gân­
duri bune.
O fâşie de lumină a căzut pe chipul lui Aspen, iar eu
am luat-o la fugă.
— Sunt aici! am ţipat. Sunt chiar aici!
Am fugit drept în braţele lui, nepăsându-mi de data
asta cine ne vedea.
— Slavă Domnului! a răsuflat el uşurat, cu nasul în
părul meu.
Apoi întorcându-se către ceilalţi:

181
 — Am găsit-o! E în viaţă!
Aspen s-a aplecat şi m-a ridicat în braţe, legănându-mă
ca pe un copil.
— Mi-era groază că te vom găsi moartă pe undeva. Ai
păţit ceva?
— Picioarele mă ustură puţin.
O secundă mai târziu, mai mulţi soldaţi ne înconjura­
seră, felicitându-1 pe Aspen.
— Lady America, a spus comandantul lor, eşti rănită în
vreun fel?
Am clătinat din cap.
— Am doar nişte zgârieturi pe picioare.
— Au încercat să îţi facă rău?
— Nu. Nu au apucat să mă ajungă din urmă.
A părut un pic şocat.
— Nu cred că vreuna dintre celelalte fete ar fi putut să
îi întreacă.
Am zâmbit, în sfârşit liniştită.
— Niciuna dintre celelalte fete nu e din Cinci.
Pe câţiva soldaţi i-a bufnit râsul, inclusiv pe Aspen.
— Bine spus. Hai să te ducem înapoi.
A trecut în faţa noastră şi le-a strigat celorlalţi soldaţi:
— Fiţi cu ochii-n patru. S-ar putea să mai fi rămas încă
prin zonă.
In timp ce mergeam, Aspen îmi vorbea cu glas scăzut:
— Ştiu că eşti iute de picior şi deşteaptă, dar mi-a fost
îngrozitor de frică.
— L-am minţit pe ofiţer, am şoptit.
— Ce vrei să spui?

182
 — M-au ajuns din urmă, într-un final.
Aspen s-a uitat la mine îngrozit.
— Nu mi-au făcut nimic, dar o fată m-a văzut. A făcut
o reverenţă şi a fugit mai departe.
— O reverenţă?
— Şi eu am fost surprinsă. Nu părea deloc furioasă sau
ameninţătoare. De fapt, arăta ca o fată obişnuită.
Mi-am amintit de comparaţia pe care o făcuse Maxon
între cele două grupuri de rebeli şi am ştiut că fata aceea
trebuia să fi fost din nord. Nu dădea semne de agresivi­
tate, doar voinţa de a-şi duce sarcina la îndeplinire. Şi nu
era nicio îndoială că atacul petrecut cu o noapte în urmă
fusese lansat de Sudici. Asta însemna că atacurile nu erau
doar succesive, ci conduse de grupuri diferite? Oare Nor­
dicii ne urmăreau, aşteptând să fim sleiţi de puteri, după
atacul Sudicilor? Gândul că rebelii spionau palatul cu atâta
vigilenţă era înfricoşător.
In acelaşi timp, atacul în sine fusese aproape amuzant.
Intraseră pur şi simplu pe uşa din faţă? Câte ore petre­
cuseră în palat, adunându-şi comorile? Asta mi-a adus
aminte de ceva.
— Fata avea cărţi cu ea, un morman întreg, am spus.
Aspen a încuviinţat.
— Se pare că asta se întâmplă des. N-am idee ce fac cu
ele. Bănuiesc că le folosesc pentru foc. Cred că e frig acolo
unde stau ei.
— Hmm, am răspuns, nefiind convinsă.
Dacă eu aş fi avut nevoie de vreascuri pentru foc, m-aş
fi gândit la locuri mult mai accesibile de unde să le iau

183
decât palatul. Şi faptul că fata părea aşa de disperată să re­
cupereze cărţile mă făcea să fiu sigură că era ceva mai mult
de atât la mijloc.
Ne-a luat aproape o oră de mers la pas domol ca să
ajungem la palat. Chiar dacă era rănit, Aspen nu mi-a dat
drumul nicio secundă. De fapt, părea să se bucure de plim­
bare, în ciuda efortului. Şi eu mă bucuram.
— Următoarele câteva zile s-ar putea să fiu ocupat, dar
voi încerca să vin să te văd curând, mi-a şoptit Aspen, în
timp ce traversam peluza întinsă şi acoperită cu iarbă care
ducea la palat.
— OK, am răspuns eu încet.
A schiţat un zâmbet şi a privit în faţă, iar eu i-am urmat
exemplul, admirând priveliştea. Palatul strălucea în soa­
rele ce apunea, cu ferestre luminate la fiecare etaj. Nu îl vă­
zusem aşa niciodată. Era superb.
Dintr-un motiv sau altul, credeam că Maxon avea să fie
acolo, aşteptându-mă în spatele porţilor. Nu era. Nu era ni­
meni. Aspen primise ordine să mă ducă în aripa spitalului,
ca doctorul Ashlar să îmi poată îngriji picioarele, în timp ce
un alt soldat înştiinţa familia regală că fusesem găsită vie.
întoarcerea mea a trecut neobservată. Stăteam singură
pe patul de spital cu picioarele bandajate şi aşa am rămas
până am adormit.

Am auzit pe cineva strănutând.

Am deschis ochii, derutată o clipă până să-mi amintesc
unde eram. Am clipit, uitându-mă în jur.

184
 — Nu am vrut să te trezesc, a spus Maxon încet. Ar tre­
bui să te culci la loc.
Stătea pe un scaun lângă patul meu, atât de aproape,
încât putea să-şi sprijine capul de cotul meu dacă voia.
— Cât e ceasul? am întrebat eu, frecându-mă la ochi.
— Aproape două.
— Noaptea?
Maxon a încuviinţat. M-a privit cu atenţie şi deodată
mi-am făcut griji pentru felul în care arătam. îmi spălasem
faţa şi îmi prinsesem părul după ce mă întorsesem, dar
eram destul de sigură că aveam o urmă de pernă impri­
mată pe obraz.
— Tu nu dormi niciodată? l-am întrebat.
— Ba da. Doar că sunt ţinut în priză mare parte din timp.
— Risc profesional? am întrebat, ridicându-mă ceva
mai sus pe pernă.
A schiţat un zâmbet.
— Ceva de genul ăsta.
A urmat o pauză lungă în timp ce stăteam acolo, nefiind
siguri ce să ne spunem în continuare.
— M-am gândit la ceva astăzi, când eram în pădure, am
spus eu cu detaşare.
A zâmbit larg, bucuros să vadă cât de uşor depăşisem
incidentul.
— Chiar aşa?
— Era despre tine.
S-a apropiat uşor, ochii lui căprui privind adânc în ai mei.
— Ia spune.

185
 — Păi, am început eu, mă gândeam la cum erai aseară,
când Elise şi Kriss nu erau în sala de refugiu, la cât erai de
îngrijorat. Şi apoi astăzi, te-am văzut încercând să fugi
după mine când au venit rebelii.
— Am încercat. îmi pare aşa de rău.
A clătinat din cap, ruşinat că nu făcuse mai mult.
— Nu sunt supărată, i-am explicat. Tocmai asta e. Când
eram acolo de una singură, m-am gândit la cât de îngrijo­
rat erai probabil pentru toată lumea. Şi nu pot să pretind că
ştiu ce simţi pentru fiecare, dar ştiu că noi doi nu suntem
tocmai în lumina reflectoarelor în momentul ăsta.
L-a bufnit râsul.
— Am văzut şi zile mai bune.
— Dar cu toate astea ai alergat după mine. Ai pus-o pe
Kriss în braţele unui soldat pentru că nu putea să fugă. în­
cerci să ne ţii pe toate în siguranţă. Deci de ce ai răni-o
vreodată pe una dintre noi?
A tăcut, nefiind sigur unde voiam să ajung.
— Acum înţeleg. Dacă eşti aşa preocupat de siguranţa
noastră, nu aveai cum să o pedepseşti în felul acela pe Mar-
lee. Sunt sigură că ai fi oprit totul dacă ai fi putut.
A oftat.
— Fără să stau pe gânduri.
— Ştiu.
Şovăind, Maxon s-a întins peste pat după mâna mea.
L-am lăsat să mi-o ia într-a lui.
— îţi aminteşti când ţi-am spus că vreau să-ţi arăt ceva?
-D a.

186
 — Să nu uiţi, da? E în curs de pregătire. Poziţia asta vine
cu multe îndatoriri şi nu sunt întotdeauna plăcute. Dar câ­
teodată... câteodată poţi face lucruri măreţe.
Nu am înţeles la ce se referea, dar am dat din cap.
— Dar presupun că va trebui să aştepte până când vei
termina proiectul la care lucrezi. Ai rămas un pic în urmă.
— Pfiu! am exclamat, retrăgându-mi mâna din a lui
Maxon ca să-mi acopăr ochii.
Uitasem complet de recepţie. M-am uitat din nou la el.
— încă se aşteaptă să facem asta? Au avut loc două ata­
curi ale rebelilor, iar eu mi-am petrecut cea mai mare parte
a zilei pierdută în pădure. O vom da în bară.
Maxon m-a privit cu multă compasiune.
— Va trebui să reuşeşti cumva.
Mi-am lăsat capul să cadă înapoi pe pernă.
— Va fi un dezastru.
A râs uşor.
— Nu-ţi face griji. Chiar dacă nu te vei descurca la fel de
bine precum celelalte, nu m-ar lăsa inima să te dau afară.
Ceva din replica lui a sunat ciudat. M-am ridicat
din nou.
— Vrei să spui că, dacă fetele nu fac treabă bună, una
dintre ele ar putea fi dată afară?
■ Maxon a ezitat un moment, neştiind cum să răspundă.
— Maxon?
A oftat.
— Mai am în jur de două săptămâni până când va tre­
bui să fac o nouă eliminare. Organizarea acestor recepţii
se vrea un criteriu de departajare important. Tu şi Kriss

187
aveţi sarcina cea mai dificilă. O relaţie nouă, mai puţini oa­
meni care să susţină munca; şi deşi cultura lor e una ba­
zată pe sărbători, italienii sunt uşor de jignit. Unde mai pui
şi faptul că abia aţi apucat să pregătiţi ceva...
M-am întrebat dacă se vedea cum sângele îmi dispărea
din obraji.
— Nu ar trebui să vă ajut, dar dacă ai nevoie de ceva, te
rog să-mi spui. Nu vă pot trimite pe niduna dintre voi acasă.
Când ne certaserăm prima oară, pe o chestie stupidă
din cauza lui Celeste, inima mea fusesem sfâşiată de du­
rere. După aceea, când Marlee plecase atât de brusc, cre­
zusem că nu o să-mi mai revin niciodată. Eram sigură că,
de fiecare dată când ceva îmi bloca drumul, bucăţi din
mine se spulberau. Dar mă înşelam.
Acolo, pe acel pat de spital, inima mea a fost frântă pen­
tru prima dată de Maxon Schreave. Iar suferinţa pe care o
simţeam era inimaginabilă. Până în acel moment, putusem
să-mi spun că era doar în imaginaţia mea ceea ce văzusem
petrecându-se între el şi Kriss, dar acum ştiam cu certitudine.
O plăcea. Poate că la fel de mult cât mă plăcea pe mine.
Am acceptat oferta lui de a mă ajuta, incapabilă să mai
spun altceva.
Mi-am impus să-mi iau înapoi inima, ca să nu o poată
avea. Eu şi Maxon începuserăm prin a fi prieteni şi poate
că doar asta eram meniţi să fim: buni prieteni. Gu toate
astea eram distrusă.
— Ar fi cazul să plec, s-a scuzat el. Ai nevoie de odihnă.
Ai avut o zi foarte grea.
Mi-am dat ochii peste cap. Era puţin spus.

188
 Maxon s-a ridicat şi şi-a aranjat costumul.
— Aveam mult mai multe să-ţi spun. Chiar am crezut
că te-am pierdut astăzi.
Am ridicat din umeri.
— Sunt bine. Serios.
— Văd asta acum, însă timp de câteva ore bune, am fost
forţat să mă pregătesc pentru ce era mai rău.
A ezitat, măsurându-şi cuvintele.
— De obicei, cu tine pot discuta cel mai uşor despre
ceea ce suntem. Dar am sentimentul că nu e cel mai înţe­
lept lucru să facem asta chiar acum.
Ferindu-mi privirea, am dat uşor din cap. Nu puteam
să încerc să vorbesc despre sentimentele mele pentru o per­
soană căreia în mod evident îi plăcea de altcineva.
— Uită-te la mine, America, mi-a cerut el cu blândeţe.
L-am ascultat.
— Nu mă deranjează asta. Pot să aştept. Vreau doar să
ştiu... Nu sunt în stare să găsesc cuvinte suficient de mari
pentru a spune cât de uşurat sunt că eşti aici, întreagă. Nu
am fost niciodată mai recunoscător pentru ceva.
Am amuţit de emoţie, aşa cum mi se întâmpla de fie­
care dată când atingea corzile sensibile ale sufletului meu.
O parte din mine era neliniştită de cât de uşor mă îricre-
deam în vorbele lui.
— Noapte bună, America.

189
 C apitolul 18

T?
I ] ra luni noaptea. Sau marţi dimineaţa. Era aşa de
M i J tâziu, încât era greu de spus.
Eu şi Kriss lucraserăm toată ziua, căutând fâşii potrivite
de material pe care majordomii să le atârne, alegându-ne
hainele şi bijuteriile, selectând vesela, stabilind în linii mari
meniul şi ascultând un profesor de limbi străine vorbind în
italiană, în speranţa că tot o să se lipească de noi ceva. Cel
puţin eu aveam avantajul că ştiam spaniolă, ceea ce m-a
ajutat să prind mai repede limba. Kriss, pe de altă parte,
făcea tot ce-i stătea în putinţă ca să ţină pasuL
Ar fi trebuit să fiu extenuată, dar nu puteam să mă gân­
desc la altceva decât la vorbele lui Maxon.
Ce se întâmplase între el şi Kriss? De ce era dintr-odată
aşa de apropiată de el? De ce-mi păsa atât de mult?
Dar era vorba despre Maxon.
Şi oricât încercam să dau înapoi, încă ţineam la el. Nu
eram pregătită să renunţ.

19G
 Trebuia să existe o cale ca să-i dau de capăt acelei si­
tuaţii. Analizând tot ce se întâmpla, căutând să separ pro­
blemele unele de altele, am ajuns la concluzia că toate
piesele se încadrau într-una din patru categorii.
Sentimentele mele pentru Maxon. Sentimentele lui
Maxon pentru mine. Ori ce era ceea ce se petrecea între
mine şi Aspen şi ceea ce simţeam eu faţă de faptul de a de­
veni prinţesă cu adevărat.
Dintre toate lucrurile care-mi zburau prin minte în acel
moment, simţeam că, de fapt, chestia cu asumarea rolului
de prinţesă era cel mai uşor de abordat. Cel puţin în pri­
vinţa asta, deţineam un avantaj. îl aveam pe Gregory.
M-am dus spre scaunul meu de pian, am scos de acolo
jurnalul lui şi am sperat din toată inima că avea să mă ajute
cu nişte vorbe înţelepte. Nu se născuse cu sânge regal în
vine; probabil că fusese nevoite să se adapteze. Având în
vedere ce scrisese în însemnarea lui de Halloween, se pre­
gătea deja pentru o schimbare majoră în viitorul său.
Am ridicat coperţile, protejându-i cuvintele de ochii
lumii şi m-am cufundat în lectură.

îmi doresc să întruchipez idealul american de modă

veche. Am ofamilie frumoasă şi sunt foarte bogat; şi ambele
valori se potrivesc acestei imagini, fiindcă nu mi-aufost ofe­
rite pe tavă. Oricine mă vede ştie cât de mult am muncit ca
să obţin ceea ce am.
însăfaptul că am putut să măfolosesc de poziţia mea, să
dăruiesc atât de mult unde alţii ori nu au vrut, ori nu au
putut, m-a transformat dintr-un miliardar anonim într-un
filantrop. Cu toate astea, nu mă pot opri aici. Vreau, să fac

191
 mai mult, săfiu mai mult. Wallis ela conducere, nu eu, aşa
că trebuie săfac astfel încât să-i dau publicului lucrurile de
care are nevoie, jură săfiu văzut ca un uzurpator. S-ar putea
să vină o vreme când voi putea să conduc şi să acţionez aşa
cum socotesc eu că e bine. Deocamdată voi respecta regulile
şi voi merge cât de departe pot astfel.

Am încercat să extrag o învăţătură din cuvintele lui.

Spunea să-ţi foloseşti poziţia. Spunea să respecţi regulile.
Spunea să nu-ţi fie teamă.
Poate că ar fi-trebuit să fie suficient, dar nu era. Sim­
ţeam că nu-mi era de niciun folos. De vreme ce Gregory
mă dezamăgise, mai era un singur om pe care mă puteam
baza. M-am aşezat la birou, am scos un pix şi o hârtie şi
am scris în grabă o scrisoare scurtă către tatăl meu.

192
 C apitolul 19

doua zi a trecut pe nesimţite şi, deodată, eu şi

A Kriss ne-airi trezit în drum spre recepţia celorlalte

fete, îmbrăcate în nişte rochii cenuşii, sobre.
— Care-i planul? a întrebat Kriss în timp ce traversam
coridorul.
Am stat să mă gândesc o clipă. Nu îmi plăcea Celeste şi
nu m-ar fi deranjat să o văd dând greş, dar nu eram sigură
că îi doream un eşec la o asemenea scară.
— Vom fi politicoase, dar fără să le ajutăm. Le vom
urmări pe Silvia şi pe regină pentru indicaţii. Vom absorbi
cât de multă informaţie putem... şi vom lucra toată noap­
tea ca a noastră să iasă şi mai bine.
— în regulă, a oftat ea. Să mergem.
Am ajuns la timp, ceea ce era crucial în cultura oas­
peţilor, dar fetele erau deja la limita dezastrului. Era ca
şi cum Celeste îşi punea singură beţe în roate. In timp ce
Elise şi Natalie erau îmbrăcate în nuanţe respectabile de

193
albastru-închis, rochia lui Celeste era practic albă. Dacă
şi-ar fi pus şi un voal pe cap, ar fi arătat ca o mireasă. Ca să
nu mai spun cât de decoltată era, mai ales în comparaţie cu
nemţoaicele. Cele mai multe purtau mâneci lungi până la
încheietură, în ciuda vremii călduroase.
Natalie fusese desemnată să se ocupe de flori şi îi scă­
pase un amănunt: crinii erau de obicei folosiţi la înmor­
mântări. Toate aranjamentele florale au trebuit să fie
îndepărtate în grabă.
Elise, deşi clar mai agitată decât era de obicei, părea să
fie întruchiparea calmului. Pentru invitaţii noştri, ea avea
să pară vedeta recepţiei.
Mă simţeam intimidată, încercând din greu să comunic
cu femeile din Federaţia Germană, care vorbeau foarte
prost engleza, în special acum că aveam în cap numai
italiană. Am încercat să fiu primitoare şi, până la urmă,
în ciuda înfăţişării lor severe, doamnele au fost destul
de prietenoase.
Mi-am dat seama destul de curând că adevăratul peri­
col venea din partea Silviei. în vreme ce regina le ajuta cu
bunăvoinţă pe fete să se ocupe de musafirii germani, Silvia
făcea înconjurul camerei, ochilor ei ageri nescăpându-le
nimic. După câte se părea, avea deja pagini întregi de no­
tiţe înainte ca recepţia să se fi încheiat. Eu şi Kriss am rea­
lizat imediat că singura noastră speranţă era să o facem pe
Silvia să se îndrăgostească de recepţia pe care aveam să o
organizăm.
în dimineaţa următoare, Kriss a venit la mine în cameră
împreună cu slujnicele ei şi ne-am pregătit împreună.

194
Voiam să arătăm suficient de asemănător încât să fie clar că
noi eram gazdele, însă nu atât de mult încât să cădem în ri­
dicol. Era într-un fel amuzant să am atâtea fete în camera
mea. Slujnicele se cunoşteau şi vorbeau cu însufleţire în
spatele nostru în timp ce lucrau. îmi amintea de atmosfera
de pe vremea când May mă vizitase.
Cu doar câteva ore înainte de sosirea oaspeţilor, eu şi
Kriss ne-am îndreptat spre salon, ca să mai verificăm totul
încă o dată. Spre deosebire de cealaltă recepţie, renunţase­
răm la cartonaşele pentru mese şi urma să-i lăsăm pe invi­
taţi să stea oriunde doreau. Orchestra se afla deja în sala
pentru repetiţii şi, ca bonus, se părea că materialele pe care
le aleseserăm pentru decoraţii creau o acustică excelentă.
I-am aranjat colierul lui Kriss, în timp ce ne testam re­
ciproc cunoştinţele de italiană pentru ultima dată. Vorbea
fără urmă de accent.
— Mulţumesc, a spus ea.
— Grazie, am răspuns.
— Nu, nu, a continuat, întorcându-se spre mine. Chiar
îţi mulţumesc. Ai făcut o treabă extraordinară şi... Nu ştiu.
Mă gândeam că, după întâmplarea cu Marlee, s-ar putea să
renunţi. Mi-era teamă că va trebui să fac toate astea sin­
gură, dar ai muncit aşa de mult! Te-ai descurcat minunat.
— Mulţumesc. Şi tu la fel. Nu ştiu dacă aş fi supravie­
ţuit lucrând împreună cu Celeste. Alături de tine, toată
munca a părut o joacă.
Kriss a zâmbit. Chiar aşa era. Fata asta era neobosită.
— Şi ai dreptate, mi-a fost greu fără Marlee, dar nu aş
renunţa. Va fi grozav!

195
 Kriss şi-a muşcat buza şi a stat pe gânduri o secundă.
Mi-a vorbit pe nerăsuflate, de parcă altfel şi-ar fi pierdut
curajul:
— Să înţeleg deci că rămâi în competiţie? încă îl vrei pe
Maxon?
Nu era ca şi cum nu ştiam de ce ne aflam toate aici, dar
nicio altă fată nu pusese problema aşa. M-a luat pe neaş­
teptate şi m-am întrebat dacă era cazul să-i răspund. Şi
dacă o făceam, ce i-aş fi spus?
— Fetelor! a ciripit Silvia, intrând grăbită pe uşă.
Niciodată nu fusesem mai recunoscătoare să o văd pe
femeia asta.
— E aproape timpul. Sunteţi gata?
în urma ei a intrat regina, afişând un calm liniştitor şi
echilibrând astfel energia Silviei. A studiat încăperea,
admirându-ne munca. Am simţit o profundă uşurare când
am văzut-o zâmbind.
— Aproape gata, a spus Kriss. Mai avem doar câteva
detalii de pus la punct. Pentru unul dintre ele, în mod spe­
cial, avem nevoie de dumneavoastră şi de Majestatea Sa.
— Da? a întrebat Silvia curioasă.
Regina s-a apropiat de noi, în timp ce ochii ei negri
scânteiau de căldură şi mândrie.
— Decorul e minunat. Şi amândouă arătaţi superb.
— Mulţumim, am răspuns în cor.
Rochiile bleu-deschis cu accente aurii fuseseră ideea
mea. Festive şi frumoase, dar nu prea exagerate.

196
 — Ei bine, poate că ne-aţi observat colierele, a continuat
Kriss. Ne-am gândit că, dacă ar fi similare, i-ar ajuta pe in­
vitaţi să ne recunoască drept gazde.
— O idee excelentă, a apreciat Silvia, mâzgălind ceva
pe clipboard.
Eu şi Kriss ne-am zâmbit.
— Din moment ce şi dumneavoastră sunteţi gazde aici,
ne-am gândit că ar trebui să aveţi unele la fel, am adăugat
eu, în timp ce Kriss lua cutiile de pe masă.
— Nu-mi vine să cred! a exclamat regina cu răsufla­
rea tăiată.
— Pentru... pentru mine? a întrebat Silvia.
— Bineînţeles, a spus Kriss cu drăgălăşenie, oferin-
du-le bijuteriile.
— Amândouă ne-aţi ajutat atât de mult. Este şi proiec­
tul dumneavoastră, am susţinut eu.
Se vedea cât de mişcată era regina de gestul nostru, dar
Silvia rămăsese efectiv fără cuvinte. Mi-am pus deodată
întrebarea dacă la palat îi acorda cineva vreodată vreun fel
de atenţie. Intr-adevăr, ideea ne venise cu o zi în urmă,
gândindu-ne că era o modalitate bună de a o atrage pe
Silvia de partea noastră, dar acum mă bucuram că reuşi­
serăm să facem mai mult de atât.
Silvia putea fi enervantă câteodată, dar, în fond, se stră­
duia să ne instruiască pentru binele nostru. Mi-am jurat că
voi avea grijă să-i mulţumesc mai des.
Un majordom ne-a anunţat că oaspeţii noştri începu­
seră să sosească, iar eu şi Kriss ne-am aşezat de-o parte şi
de alta a porţilor duble, întâmpinându-i pe măsură ce

197
intrau în palat. Orchestra a început să cânte în surdină,
slujnicele circulau cu tăvi de aperitive şi, cu asta, totul
era pregătit.
Elise, Celeste şi Natalie se îndreptau spre noi, surprin­
zător de punctuale. De îndată ce au zărit aranjamentul no­
stru — materialul bogat ce acoperea pereţii mohorâţi,
ornamentele strălucitoare ce se înălţau în mijlocul mese­
lor, abundenţa de flori — Elise şi Celeste s-au întristat.
Natalie, pe de altă parte, era prea încântată ca să-i pese.
— Miroase ca în grădină, a suspinat ea, plutind prin sală.
— Parcă un pic prea mult, a adăugat Celeste. O să le
daţi oamenilor dureri de cap.
Puteai să te bazezi întotdeauna pe ea să găsească neajun­
suri în ceva frumos.
— încercaţi să vă aşezaţi la mese diferite, le-a sugerat
Kriss, în timp ce se împrăştiau prin sală. Italienii simt aici
ca să-şi facă prieteni.
Celeste a scos un sunet dezaprobator, de parcă aspectul
ăsta o incomoda. Am avut de gând să-i spun să se poto­
lească: noi ne purtaserăm exemplar la recepţia ei. Dar între
timp am auzit zumzăitul vesel al conversaţiei dintre ita­
lience care traversau holul şi am uitat cu totul de ea.
Cel mai bun cuvânt pentru a le descrie pe doamnele din
Italia era „monumental". Erau înalte, cu pielea aurie şi in­
credibil de frumoase. Şi de parcă asta nu era de ajuns, toate
aveau suflet bun. Parcă răspândeau raze de soare, înseni­
nând totul în jurul lor.
Monarhia italiană era chiar mai tânără decât cea a Illeei.
Nu răspunsesem tentativelor noastre de împrietenire de-a

198
lungul anilor, conform dosarului pe care îl citisem, iar asta
era prima dată când ne abordaseră. Această întâlnire era
primul pas către o relaţie mai apropiată cu un stat în plină
dezvoltare. Mă speriase gândul la responsabilitatea pe care
o aveam, până când intraseră în sală, iar amabilitatea lor
îmi alungase grijile. Ne-au sărutat pe mine şi pe Kriss pe
ambii obraji şi au strigat Salve! Am încercat bucuroasă să
mă ridic la nivelul lor de entuziasm.
Am stâlcit câteva din expresiile în italiană, dar vizita­
torii noştri au fost plini de graţie, tratându-mi greşelile cu
umor şi ajutându-mă să le corectez. Engleza lor era fantas­
tică şi ne-am complimentat reciproc rochiile şi coafurile.
Se părea că făcuserăm impresie bună, cel puţin prin în­
făţişare, iar asta m-a ajutat să mă relaxez.
Am ajuns să petrec o mare parte din seară aşezată lângă
Orabella şi Neomi, două dintre verişoarele prinţesei.
— E delicios! a izbucnit Orabella, ridicându-şi paharul
de vin.
— Ne bucurăm că-ţi place, am răspuns, temându-mă că
păream prea timidă. Erau aşa de zgomotoase când vorbeau.
— Trebuie să încerci şi tu! a insistat ea.
Nu mai băusem nimic de la petrecerea de Halloween şi
nu eram de fel o mare amatoare de alcool. Cu toate astea,
nu am vrut să fiu nepoliticoasă, aşa că am luat paharul pe
care mi l-a oferit şi am băut o gură.
Era nemaipomenit. Şampania era toată numai bule, iar
vinul de un roşu-intens îmbina o multitudine de arome,
care-şi disputau pe rând întâietatea.
— Mmm! am murmurat eu.

199
 — Acum ia zi, m-a abordat Noemi, atrăgându-mi ate­
nţia asupra ei. Acest Maxon e tare chipeş. Cum pot să intru
şi eu în Alegere?
— Cu un morman de acte şi hârtii, am glumit.
— Asta-i tot? Unde mi-e pixul?
Orabella a intervenit:
— O să iau şi eu nişte hârtii din alea. Mi-ar face mare
plăcere să-l iau pe Maxon acasă.
Am râs.
— Crede-mă, e cam haos pe aici.
— îţi mai trebuie vin, a insistat Noemi.
— Absolut! a susţinut-o Orabella şi au chemat un ma­
jordom să-mi umple paharul.
— Ai fost vreodată în Italia? m-a întrebat Noemi.
Am clătinat din cap.
— Înainte de Alegere, nu mi-am părăsit niciodată
provincia.
— Trebuie neapărat să vii! a insistat Orabella. Poţi să
stai cu mine oricând.
— Mereu monopolizezi compania, s-a plâns Noemi. Va
sta cu mine.
Simţeam vinul încălzindu-mă din cap până-n picioare,
iar entuziasmul lor mă înveselea peste măsură.
— Deci sărută bine? a întrebat Noemi.
M-am înecat puţin cu înghiţitura pe care o luasem, re-
trăgându-mi paharul de la buze pentru a râde. încercam
să nu mă dau prea tare de gol, dar şi-au dat seama.
— Cât de bine? a vrut să ştie Orabella.
Când nu am răspuns, a fluturat din mână.

200
 — Mai bea nişte vin! a exclamat ea.
Le-am arătat acuzator cu degetul, realizând ce făceau
de fapt.
— Voi două aveţi o influenţă proastă!
Şi-au aruncat capetele pe spate râzând şi nu m-am
putut abţine să nu fac la fel. Ce-i drept, discuţiile ca-ntre
fete erau mult mai tentante când nu concuram toate pen­
tru acelaşi tip, dar nu mă puteam lăsa prinsă în jocul lor.
M-am hotărât să plec înainte să sfârşesc sub masă.
— E foarte romantic. Atunci când vrea să fie, le-am
mărturisit.
Au bătut din palme şi au râs în timp ce mă îndepărtam
înveselită de voioşia lor.
După ce am băut nişte apă şi am mâncat, am interpre­
tat la vioară câteva dintre cântecele populare pe care le în­
văţasem, iar sala mi s-a alăturat. Cu coada ochiului, am
zărit-o pe Silvia luându-şi notiţe în timp ce bătea din pi­
cior pe ritmul muzicii.
Când Kriss s-a ridicat şi a propus un toast în cinstea re­
ginei şi a Silviei pentru ajutorul pe care ni-1 oferiseră, toată
sala le-a aplaudat. Când am ridicat paharul în cinstea oas­
peţilor noştri, aceştia au chiuit de încântare, dându-şi pa­
harele pe gât şi apoi azvârlindu-le de pereţi. Eu şi Kriss nu
ne aşteptaserăm la asta şi am ridicat din umeri înainte să
procedăm la fel cu ale noastre.
Sărmanele slujnice alergau de colo-colo ca să strângă
cioburile, în timp ce orchestra s-a pus din nou pe treabă
şi toată lumea a început să danseze. Atracţia serii a fost

201
Natalie care a executat un soi de dans în mijlocul mesei,
ceea ce o făcea să arate ca o caracatiţă.
Regina Amberly stătea intr-un colţ, purtând o conver­
saţie jovială cu regina Italiei. Am simţit un val de satisfacţie
urmărindu-le şi eram atât de absorbită, încât aproape că
am sărit în sus când Elise mi s-a adresat.
— A voastră a ieşit mai bine, a spus ea reticentă, dar cu
sinceritate. Aţi pus la cale o recepţie într-adevăr fantastică.
— Mersi. Mi-am făcut griji o vreme — am început aşa
de prost.
— Ştiu. Asta face reuşita voastră şi mai demnă de laudă.
Totul arată de parcă aţi fi lucrat săptămâni întregi.
A aruncat o privire prin cameră, uitându-se lung la de­
corul strălucitor.
Am pus o mână pe umărul ei.
— Ştii, Elise, oricine putea să-şi dea seama ieri că, din
echipa ta, tu ai muncit cel mai mult. Sunt sigură că Silvia
va avea grijă ca Maxon să ştie asta.
— Crezi?
— Desigur. Şi îţi promit, dacă asta e vreun fel de com­
petiţie, iar tu vei pierde, o să-i spun chiar eu lui Maxon ce
treabă bună ai făcut.
M-a privit pe sub pleoapele înguste.
— Ai face tu aşa ceva?
— Sigur. De ce nu? i-am spus zâmbind.
Elise a clătinat din cap.
— Te admir pentru ceea ce eşti. Te consider o persoană
integră. Dar trebuie să înţelegi că suntem într-o competiţie,
America.

202
 Zâmbetul mi-a dispărut.
— Nu aş minţi şi nu aş spune nimic rău despre tine,
însă nu m-aş da peste cap să te laud în faţa lui Maxon. Nu
aş putea.
— Nu trebuie să fie aşa, am spus eu încet.
A clătinat din cap.
— Ba da. Aici nu e vorba de un premiu oarecare. Sunt
la mijloc un soţ, o coroană, un viitor. Şi tu probabil că ai
avea cel mai mult de câştigat sau de pierdut din compe­
tiţia asta.
Stăteam acolo, fără să pot spune ceva. Crezusem că
eram prietene. Cu excepţia lui Celeste, chiar aveam încre­
dere în fetele astea. Eram oare prea oarbă ca să văd cât de
hotărâte erau să câştige?
— Nu înseamnă că nu îmi place de tine, a continuat ea.
Te admir sincer. Dar nu pot să te susţin în lupta asta.
Am încuviinţat, încă meditând la ce îmi spusese. Era
evident că nu eram implicată în Alegere cu aceeaşi forţă
mentală ca ea. încă un aspect care mă făcea să mă îndoiesc
de capacitatea mea de a îndeplini rolul de prinţesă.
Elise i-a zâmbit cuiva peste umărul meu şi, întorcân-
du-mă, le-am văzut pe prinţesele italiene îndreptându-se
spre noi.
— Mă scuzaţi. Pot să o răpesc pe gazda noastră, vă rog?
a întrebat una dintre ele cu un accent fermecător.
Elise a făcut o reverenţă înainte să se întoarcă pe ringul
de dans. Am încercat să-mi scot din minte acea conversa­
ţie şi să mă concentrez asupra persoanei pe care trebuia să
o impresionez.

203
 — Prinţesă, îmi cer scuze că nu am apucat să stăm prea
mult de vorbă astăzi, am spus, făcând la rândul meu
o reverenţă.
— Oh, nu! Ai fost foarte ocupată. Verişoarele mele
te adoră!
Am râs.
— Sunt foarte simpatice.
Nicoletta m-a luat deoparte într-un colţ al camerei.
— Am fost reticenţi în a stabili relaţii cu Illea. Poporul
nostru este mult mai... liber ca al vostru.
A
— îmi dau seama.
— Nu, nu, a spus ea cu seriozitate. Mă refer la libertăţile
personale. Se bucură de mai multe decât voi. încă aveţi cas­
tele, nu-i aşa?
înţelegând deodată că asta era mai mult decât o con­
versaţie prietenească, am încuviinţat.
— Suntem la curent cu evenimentele, bineînţeles. Ştim
ce se întâmplă aici. Revoltele, rebelii. Se pare că poporul
nu e mulţumit?
Nu eram sigură ce să spun.
— Maiestatea Voastră, nu ştiu dacă simt cea mai potri­
vită persoană cu care să vorbiţi despre asta. Eu nu prea am
control asupra lucrurilor de acest fel.
Nicoletta mi-a luat mâinile într-ale ei.
— Dar ai putea.
M-a trecut un fior. Oare spunea ce credeam eu?
— Am văzut ce s-a întâmplat cu fata aceea. Cea cu părul
blond, a şoptit ea.
Am încuviinţat.

204
 — Marlee. Era prietena mea cea mai bună.
Prinţesa a zâmbit.
— Şi te-am văzut şi pe tine. Camerele de filmat nu au
surprins mare lucru, dar te-am urmărit fugind, luptându-te.
Mă privea la fel cum o făcuse regina Amberly în acea
dimineaţă. Pe chip i se citea mândria.
— Suntem mai mult decât interesaţi să legăm o prietenie
cu o naţiune puternică, dacă acea naţiune se poate schimba.
Neoficial, dacă există ceva cu care te putem ajuta să obţii
coroana, dă-ne de ştire. Te vom sprijini în totalitate.
Mi-a strecurat o bucată de hârtie în mână şi a plecat. In-
torcându-se cu spatele, a strigat ceva în italiană şi sala a
vuit de entuziasm. Nu aveam buzunare, aşa că am îndesat
rapid bileţelul în sân, sperând că nimeni nu va observa.
Recepţia noastră a durat mult mai mult decât prima şi
am suspectat că musafirii noştri se distrau prea bine ca să
dorească să plece. Dar, cu toate că a ţinut mult, totul a tre­
cut ca un vis.
Câteva ore mai târziu, mă îndreptam spre camera mea,
complet frântă. Eram mult prea sătulă ca să mă pot gândi
la cină şi, deşi abia se făcuse seară, ideea de a mă băga în
pat era foarte atrăgătoare.
înainte de a apuca să mă uit măcar spre pat, Anne a
venit la mine cu o surpriză. Am ţipat uşor şi i-am luat ime­
diat scrisoarea din mână. Cei care lucrau la poştă meritau
toate laudele; se mişcau foarte repede.
Am rupt plicul şi am ieşit pe balcon, lăsând cuvintele
tatălui meu şi ultimele raze de soare să mă mângâie în ace­
laşi timp.

205
 Dragă America,
Va trebui să-i scrii o scrisoare lui May cât de curând.
Când a văzut că doar eu am primit veşti de la tine, a fost
foarte dezamăgită. Săfiu sincer, şi eu amfost luat un pic prin
surprindere. Nu ştiu la ce mă aşteptam, dar în niciun caz la
ce m-ai întrebat tu.
In primul rând, e adevărat. Când am venit în vizită, am
vorbit cu Maxon şi el şi-a exprimat foarte clar intenţiile în
ceea ce te priveşte. Nu cred că îi stă în caracter săfie altfel
decât sincer şi am simţit (şi încă simt) că ţine foarte mult la
tine. Cred că, dacă tot procesul ar fi fost mai simplu, te-arfi
ales deja. Personal, cred că ezitarea vine din partea ta. Gre­
şesc, cumva?
Răspunsul pe scurt este da. Sunt de acord în privinţa lui
Maxon şi, dacă tu vrei să fii cu el, îţi voi susţine decizia.
Dacă nu, te voi susţine oricum. Te iubesc şi vreau săfii feri­
cită. Poate că asta va însemna să trăieşti în căsuţa noastră în­
ghesuită, în loc să stai la palat. Pe mine nu mă deranjează.
Cât despre cealaltă întrebare, trebuie să răspund tot da şi.
la asta.
America, ştiu că nu ai prea multă încredere în tine, dar
trebuie să devii conştientă de valoarea ta. Ani de-a rândul
ţi-am spus că eşti talentată, dar nu ne-ai crezut până când nu
ai primit din ce în ce mai multe solicitări la evenimente. îmi
amintesc ziua în care ai văzut că ai toată săptămâna ocupată
şi ai ştiut că era datorită vocii şi talentului tău. Erai atât de
mândră. Era ca şi cum deveniseşi dintr-odată conştientă de
tot ceea ce erai în stare. Iar noi ţi-am spus... că eşti fru­
moasă, dar nu sunt sigur că te-ai văzut vreodată aşa până
când nu aifost selectată pentru Alegere.
Ai stofă de conducător, America. Ai o minte ageră şi eşti
cu capul pe umeri; eşti dispusă să înveţi şi poate, mai presus

206
 de toate, oferi compasiune. Asta e ceva după care oamenii
acestei ţări tânjesc mai mult decât îţi imaginezi.
Dacă îţi doreşti coroana, America, ia-o. Ia-o. Pentru că ţie
ar trebui să-ţi aparţină.
Iar dacă nu vrei această povară, nu te-aş putea niciodată
învinovăţi. Te-aş primi acasă cu braţele deschise. Te iubesc.
Tata

Lacrimile mi se scurgeau în tihnă pe obraji. Credea

într-adevăr că puteam să o fac. Era-sîngurul. Ei bine, el
şi Nicoletta.
Nicoletta!
Uitasem complet de biletul lăsat de ea. Am căutat în
corsajul rochiei şi l-am scos. Era un număr de telefon. Nici
măcar nu îşi trecuse numele pe el.
Nu-mi puteam imagina ce risc îşi asuma oferindu-se să
mă ajute.
Am strâns în mână bucata de hârtie şi scrisoarea de la
tata. M-am gândit la spusele lui Aspen, care nu credea că
mi-aş fi putut asuma rolul de prinţesă. Mi-am amintit de
clasamentul publicului în care figuram pe ultimul loc.
M-am gândit la promisiunea misterioasă a lui Maxon de
acum câteva zile...
Am închis ochii şi am încercat să-mi cercetez sufletul.
Eram oare în stare? Puteam eu să fiu următoarea prin­
ţesă a Illeei?

207
 C apitolul 2 0

/ 1 doua zi după recepţia italienilor ne-am adunat în

Salonul Doamnelor după micul dejun. Regina era
absentă şi niciuna dintre noi nu ştia ce însemna asta.
— Pariez că o ajută pe Silvia să redacteze raportul final,
şi-a dat Elise cu părerea.
— Nu cred că regina are prea multe de spus în privinţa
asta, a contrazis-o Kriss.
— Poate că e mahmură, a sugerat Natalie, presându-şi
tâmplele cu degetele.
— Doar pentru că tu eşti nu înseamnă că şi ea este, a re­
pezit-o Celeste.
— Poate că nu se simte bine, am spus. Se îmbolnăveşte
destul de des.
Kriss a încuviinţat.
— Mă întreb de ce e aşa.

208
 — A copilărit în sud, nu? a întrebat Elise. Am auzit că
aerul şi apa nu sunt tocmai curate acolo. Poate că e din
cauza felului în care a fost crescută.
— Eu am auzit că mai jos de Sumner, totul e jalnic, a
adăugat Celeste.
— Probabil că se odihneşte, am intervenit. Sunt Actuali­
tăţile în seara asta şi pur şi simplu vrea să fie pregătită.
E deşteaptă. E abia zece şi până şi mie mi-e somn.
— Mda, toate ar trebui să tragem un pui de somn, a zis
Natalie, istovită.
O slujnică a intrat în cameră cu o tăviţă în mâini şi a tra­
versat tăcută încăperea, atât de sprinten, încât aproape că
nu am observat-o.
— Stai aşa, a spus Kriss. Nu credeţi că vor vorbi despre
chestia cu recepţia la Actualităţi, nu-i aşa?
Celeste a scos un geamăt.
— Am urât idioţenia aia. Tu şi America aţi avut noroc.
— Glumeşti, nu? Ai vreo idee...
Kriss s-a întrerupt când slujnica s-a oprit în stânga mea,
scoţând la iveală un bilet împăturit pe tăviţă.
Am simţit ochii tuturor aţintiţi asupra mea cât timp am
ridicat ezitând scrisoarea şi am citit-o.
— E de la Maxon? a întrebat Kriss, încercând să pară
mai puţin interesată decât era.
-D a .
Nu mi-am ridicat privirea.
— Ce scrie? m-a iscodit ea.
— Că trebuie să stea puţin de vorbă cu mine.
Celeste a râs.

209
 — Se pare că ai dat de bucluc.
Am oftat şi m-am ridicat ca să o urmez pe slujnică afară
din încăpere.
— Presupun că există doar o cale de a afla.
— Poate că în sfârşit o dă afară, a şoptit Celeste, sufi­
cient de tare ca să o pot auzi.
— Chiar crezi? a întrebat Natalie, un pic prea entu­
ziasmată.
M-a trecut un fior de gheaţă. Poate că mă dădea afară!
Dacă voia să-mi vorbească sau să petreacă un timp cu
mine, nu ar fi spus-o altfel?
Maxon mă aştepta pe coridor, iar eu m-am îndreptat
timidă spre el. Nu arăta supărat, dar dădea semne de
încordare.
Mi-am adunat tot curajul.
— Deci?
M-a apucat de braţ.
— Avem un sfert de oră. Nu poţi împărtăşi nimănui
ceea ce urmează să-ţi arăt. Ai înţeles?
Am încuviinţat.
— în regulă, atunci.
Am urcat în fugă scările, tocmai până la etajul al trei­
lea. Maxon m-a tras cu blândeţe după el de-a lungul cori­
dorului, îndemnându-mă cu toate astea să mă grăbesc,
până când am ajuns în faţa unor uşi duble, albe.
— Un sfert de oră, mi-a amintit el.
— Un sfert de oră.
A scos o cheie din buzunar şi a descuiat una dintre uşi,
ţinând-o deschisă ca să pot intra înaintea lui.

210
 Camera era mare şi luminoasă, cu multe ferestere şi uşi
care dădeau spre balcon. Era mobilată cu un pat, un şifo­
nier masiv şi o masă cu scaune. în afara lor, nimic altceva.
Niciun tablou pe pereţi, niciun obiect decorativ pe rafturile
incrustate. Până şi vopseaua era ternă.
— Acesta este dormitorul prinţesei, a spus Maxon încet.
L-am privit cu ochi mari.
— Ştiu că nu prea e mare lucru de văzut în momentul
ăsta. Prinţesa trebuie să-şi aleagă decorul. Odată ce mama
s-a mutat în dormitorul reginei, camera a fost golită.
Regina Amberly dormise aici. Ceva din aerul acestei ca­
mere părea magic.
Maxon a venit în spatele meu şi a început să-mi explice:
— Uşile astea duc spre balcon. Acelea — a arătat spre
celălalt capăt al camerei — duc spre biroul personal al prin­
ţesei. Iar aici — a indicat o uşă în dreapta noastră — uşa
asta duce spre camera mea. Prinţesa nu trebuie să stea prea
departe de mine.
Am simţit că roşesc la gândul de a dormi aici, cu Maxon
atât de aproape.
 păşit spre şifonier.
— Iar ăsta? în spatele acestei piese de mobilier se află
pasajul către refugiu. Poţi ajunge şi în alte locuri din palat
pe aici, dar acesta este scopul său principal.
A oftat.
— Asta nu e cea mai nimerită întrebuinţare, dar am
considerat că va merita efortul.

211
 Maxon a tras de un zăvor ascuns, iar şifonierul şi lam-
briul de pe perete s-au deschis. L-am văzut zâmbind spa­
ţiului gol din spatele acestuia din urmă.
— Ai picat la ţanc.
— Nu aş fi ratat momentul ăsta, a spus o altă voce.
Am tras aer în piept. Vocea nu avea cum să aparţină cui
credeam eu. Am făcut un pas în faţă ca să pot vedea ce. se
afla dincolo de dulapul voluminos şi de faţa zâmbitoare a
lui Maxon. Apoi am recunoscut-o pe Marlee, îmbrăcată în
haine foarte modeste şi cu părul prins într-un coc.
— Marlee? am şoptit, convinsă că visam. Ce cauţi aici?
— Mi-a fost atât de dor de tine! a strigat ea şi a alergat
spre mine cu braţele deschise.
Pe palmele ei am putut să văd clar urmele roşiatice ale
rănilor, acum aproape vindecate. Era într-adevăr Marlee.
M-a îmbrăţişat şi ne-am prăvălit pe podea. Eram co­
pleşită de emoţie. Nu mă puteam opri din plâns şi o între­
bam încontinuu ce Dumnezeu căuta acolo.
Când m-am mai liniştit, Maxon mi-a atras atenţia.
— Zece minute. Te aştept afară. Marlee, vei putea să
pleci pe unde ai venit.
Marlee şi-a dat cuvântul, iar Maxon ne-a lăsat singure.
— Nu înţeleg, am spus. Trebuia să te duci spre sud. Tre­
buia să intri în Opt. Carter unde e?
Ea zâmbea, împotriva nedumeririi mele.
— Am fost aici tot timpul. Am început de curând să lu­
crez la bucătărie; iar Carter este în proces de recuperare,
însă cred că va ajunge la grajduri zilele astea.
— în proces de recuperare?

212
 Aveam atâtea întrebări încât nu eram sigură de ce o ale­
sesem tocmai pe asta.
— Da, merge şi poate să se aşeze şi să se ridice, dar îi e
greu să facă efort. Ajută şi el la bucătărie până la vinde­
care. O să se facă bine, ai să vezi. Şi uită-te la mine, a spus
ea, întinzând mâinile.
— Am fost foarte bine îngrijiţi. Nu arată prea bine, dar
cel puţin nu mă mai dor.
Am atins cu grijă urmele umflate de pe palmele ei, con­
vinsă că nu aveau cum să nu o doară. Dar nici măcar nu a
tresărit şi, după un moment, mi-am strecurat mâna intr-a
ei. Era ciudat, dar în acelaşi timp complet natural. Marlee
era aici. Iar eu o ţineam de mână.
— Deci Maxon v-a ţinut în palat tot timpul ăsta?
A încuviinţat.
— După biciuire, i-a fost teamă să nu păţim ceva, aşa
că ne-a ţinut aici. Doi tineri, frate şi soră, care aveau rude
în Panama, au fost trimişi în locul nostru. Ne-am schimbat
numele, iar Carter şi-a lăsat barba să crească în speranţa că
după o vreme o să putem trece neobservaţi. Nu mulţi
oameni ştiu că suntem încă în palat, doar câteva dintre
bucătăresele cu care lucrez, una dintre asistente şi Maxon.
Nici soldaţii nu cred că ştiu, pentru că ei trebuie să-i dea
socoteală regelui şi, dacă acesta ar afla, nu i-ar conveni.
A clătinat din cap înainte să schimbe rapid subiectul.
— Apartamentul nostru e mic, practic e loc doar pentru
patul nostru şi nişte rafturi, dar cel puţin e curat. încerc să
cos o cuvertură nouă pentru pat, dar nu sunt...
— Stai aşa. Patul nostru? Adică dormiţi în acelaşi pat?

213
 Marlee a zâmbit.
— Ne-am căsătorit acum două zile. I-am spus lui Maxon
în dimineaţa în care am fost biciuţi că îl iubeam pe Carter
şi că el era cel cu care îmi doream să mă mărit şi mi-am
cerut scuze că l-am rănit. Nu a fost afectat, bineînţeles.
A venit la mine acum două zile, spunându-mi că avea loc
nu ştiu ce eveniment important şi că, dacă voiam să ne
căsătorim, acela era momentul.
Am numărat zilele. Cu două zile în urmă ne vizitase
Federaţia Germană. Tot personalul palatului fie ajuta la
servirea lor, fie se pregătea pentru primirea doamnelor
din Italia.
— Maxon m-a condus la altar. Nu sunt sigură că îmi voi
mai vedea părinţii vreodată. Cu cât sunt mai departe de
mine, cu atât mai bine.
..... îmi dădeam seama că o durea să spună asta, dar înţe­
legeam situaţia. Dacă aş fi fost în locul ei şi m-aş fi trezit
deodată că eram din Opt, cel mai bun lucru pe care l-aş fi
putut face pentru familia mea ar fi fost să dispar. Cu
timpul, oamenii uită. în cele din urmă, părinţii mei şi-ar
fi revenit.
Ca să-şi alunge gândurile triste, şi-a răsfirat degetele de
la mâna stângă şi am observat pentru prima oară verigheta
simbolică din jurul inelarului ei. Era un şnur legat într-un
nod simplu, dar transmitea un mesaj clar: sunt luată.
— Cred că va trebui să îl pun să-mi facă una nouă în
curând; asta deja a început să se uzeze. Presupun că, dacă
va lucra la grajduri, va trebui să-i fac un inel nou în fie­
care zi.

214
 A ridicat din umeri veselă.
— Nu că m-ar deranja.
Aveam altă întrebare pentru ea, una delicată de data
asta, dar ştiam că nu aş fi fost niciodată în stare să
am genul ăsta de conversaţie cu mama sau cu sora mea
Kenna.
— Deci voi aţi... ştii tu?
I-a luat o clipă să înţeleagă la ce mă refeream, dar apoi
a râs.
— Ah! Da.
Am chicotit amândouă.
— Şi cum e?
— Sincer? Puţin inconfortabil la început. A doua oară a
fost mai bine.
— Oh.
Nu ştiam ce altceva să spun.
— Mda.
A urmat o mică pauză.
— Mă simt foarte singură fără tine. îmi lipseşti.
Mă jucam cu bucăţica de sfoară de pe degetul ei.
—r Şi tu îmi lipseşti. Poate că odată ce ajungi prinţesă, o
să mă pot strecura aici tot timpul ca să te văd.
Am pufnit.
— Nu sunt sigură că asta se va întâmpla.
— Ce vrei să spui? a întrebat ea, cu o expresie serioasă,
încă eşti preferata lui, nu?
Am ridicat din umeri.
— Ce s-a întâmplat?

215
 Tonul ei trăda... îngrijorare şi nu voiam să recunosc că
totul începuse odată ce plecase. Nu era vina ei.
— Chestii.
— America, ce se petrece?
Am oftat.
— După ce ai fost biciuită, eram supărată pe Maxon.
Mi-a luat ceva timp ca să-mi dau seama că nu ar fi făcut
aşa ceva dacă ar fi avut cum să se opună.
Marlee a încuviinţat.
— Şi-a dat toată silinţa, America. Şi când nu a reuşit, a
făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să remedieze situaţia. Deci
nu fi supărată pe el.
— Am trecut peste asta, dar nu sunt sigură că vreau să
fiu prinţesă. Nu ştiu dacă aş putea să fac ce a făcut el.
Şi apoi mai este şi sondajul ăsta într-o revistă pe care mi-a
arătat-o Celeste. Oamenii nu mă plac, Marlee. Simt pe ul­
timul loc. Nu sunt sigură că am ce-mi trebuie. Nu am fost
o alegere bună de la început şi se pare că mă scufund. Iar
acum... acum... cred că Maxon o vrea pe Kriss.
— Kriss? Când s-a întâmplat asta?
— Nu am idee şi nu ştiu ce să fac. O parte din mine
crede că e un lucru bun. Ea ar fi o prinţesă mai bună decât
mine; şi dacă o place cu adevărat, vreau să fie fericit. Şi tre­
buie să facă o altă eliminare foarte curând. Când m-a che­
mat astăzi, am crezut că o să mă trimită acasă.
Marlee a râs.
— Eşti aşa de caraghioasă! Dacă Maxon n-ar fi avut
sentimente pentru tine, te-ar fi trimis de mult acasă.

216
Motivul pentru care încă te afli aici este că el refuză să-şi
piardă speranţa.
Am scos ceva între un acces de tuse şi un hohot de râs.
— Mi-aş dori să putem vorbi mai mult, dar ar fi cazul
să plec, s-a scuzat ea. Profităm de schimbarea turei între
soldaţi ca să facem asta.
— Nu-mi pasă că nu avem mult timp. Mă bucur doar că
eşti bine.
M-a îmbrăţişat.
— Nu te da bătută încă, da?
— N-o voi face. Poate că mi-ai putea trimite o scrisoare
sau ceva, din când în când?
— Ar putea merge. Vom vedea.
Mi-a dat drumul şi am rămas un timp faţă în faţă.
— Dacă m-ar fi întrebat pe mine, pe tine te-aş fi votat,
întotdeauna am crezut că tu ar trebui să fii aleasa.
Am roşit.
— Acum, du-te. Salută-1 pe soţul tău din partea mea.
Mi-a zâmbit.
— Aşa voi face.
Fără să stea pe gânduri, s-a dus la şifonier şi a tras zăvo­
rul. Dintr-un motiv sau altul, crezusem că biciuirea o va
distruge, dar era mai puternică acum. Până şi postura îi
era diferită. Marlee s-a întors ca să-mi trimită un sărut şi
a dispărut.
Am ieşit repede din cameră şi l-am găsit pe Maxon
aşteptând pe coridor. Auzind uşa, a ridicat ochii din carte
zâmbind, iar eu m-am dus să mă aşez lângă el.
— De ce nu mi-ai spus mai devreme?

217
 — Trebuia mai întâi să mă asigur că sunt în siguranţă.
Tatăl meu nu ştie că am făcut asta; şi până când nu erau în
afara oricărui pericol, trebuia să ţin informaţia pentru
mine. Sper să pot aranja să o vezi mai des, dar asta va dura
un timp.
Am simţit cum mi se lua o greutate de pe umeri, ca şi
cum povara grijilor pe care le tot cărasem după mine mă
părăsea subit.
Fericirea pe care o simţisem la vederea lui Marlee, cer­
titudinea că Maxon era la fel de bun la suflet cum credeam
eu şi uşurarea generală că această întâlnire nu însemna
părăsirea competiţiei, toate astea mă copleşeau.
— Mulţumesc, am şoptit.
— Nicio problemă.
. Nu ştiam ce altceva să mai spun. După o vreme, Maxon
şi-a dres vocea.
— Ştiu că eşti refractară cu privire la părţile mai puţin
plăcute ale acestei slujbe, dar ai multe oportunităţi aici. Cred
că ai putea face lucruri măreţe. îmi dau seama că acum vezi
numai prinţul din mine, dar asta trebuia să se întâmple
odată şi odată, mai ales dacă vei fi cu adevărat a mea.
M-am uitat lung la el.
— Ştiu.
— Nu mai pot să-mi dau seama ce gândeşti. Reuşeam
să disting acea sclipire din ochii tăi la început, când nu-ţi
păsa cu adevărat de mine; de când lucrurile s-au schimbat
între noi, ai început să mă priveşti altfel. Acum, sunt mo­
mente în care mi se pare că e acolo, şi altele în care pari a
fi plecat deja.

218
 Am încuviinţat.
— Nu îţi cer să-mi spui că mă iubeşti. Nu îţi cer să de­
cizi aşa, dintr-odată, că vrei să fii prinţesă. Dar trebuie să
ştiu dacă îţi doreşti măcar să fii aici.
Asta era întrebarea, nu-i aşa? încă nu ştiam dacă pu­
team să îmi asum rolul de prinţesă, dar nu eram sigură nici
că voiam să renunţ la el. Bunătatea lui Maxon m-a mişcat.
Erau încă atât de multe de luat în considerare, dar nu pu­
team să mă dau bătută. Nu acum.
Maxon ţinea o mână pe picior, iar eu mi-am strecurat
palma sub a lui. Mi-a strâns-o bucuros.
— Dacă mă primeşti înapoi, vreau să rămân.
Maxon a răsuflat uşurat.
— Mi-ar plăcea foarte mult.
M-am întors în Salonul Doamnelor după o scurtă oprire
la toaletă. Nimeni nu a spus nimic până când m-am aşe­
zat, dar Kriss a fost cea suficient de curajoasă să întrebe.
— Despre ce a fost vorba?
M-am uitat nu doar la ea, ci la toate fetele care mă fixau
curioase.
— Aş prefera să nu spun.
Din cauza ochilor umflaţi de plâns, un răspuns ca acela
dădea de înţeles că nimic bun nu ieşise din întâlnirea mea
cu Maxon; dar dacă asta era ceea ce trebuia să spun ca să
o protejez pe Marlee, atunci nu mă deranja.
Ce m-a durut cu adevărat a fost felul în care Celeste îşi
strângea buzele ca să-şi ascundă zâmbetul, sprâncenele
ridicate ale lui Natalie în timp ce se prefăcea că citeşte

219
revista pe care o împrumutase şi schimbul de priviri pline
de speranţă dintre Kriss şi Elise.
Competiţia era mai dură decât crezusem.

220
 C apitolul 21

m fost scutite de umilinţa de a ne confrunta cu

A evaluarea recepţiilor organizate de noi la Actuali­

tăţi. Vizitele prietenilor noştri străini au fost menţionate
trecere, însă evenimentele în sine nu au fost făcute publice.
Abia a doua zi dimineaţa, Silvia şi regina au venit să ne
vorbească despre prestaţiile noastre.
— V-am încredinţat o sarcină foarte delicată şi foarte
uşor ar fi putut ieşi un fiasco total. Cu toate astea, îmi face
plăcere să spun că ambele echipe s~au descurcat foarte bine.
Silvia ne-a privit zâmbind pe fiecare în parte.
Toate am răsuflat uşurate, iar eu am căutat mâna lui
Kriss, ea făcând la fel. Oricât de confuză eram în privinţa
ei şi a lui Maxon, ştiam că nu aş fi avut cum să fac faţă în­
tregului eveniment fără ea.
— Dacă e să fiu sinceră, un eveniment a fost ceva mai
reuşit decât celălalt, dar toate ar trebui să fiţi mândre de
ceea ce aţi realizat. Am primit scrisori de mulţumire de la

221
vechii noştri prieteni din Federaţia Germană pentru graţia
cu care i-aţi primit, a spus Silvia, uitându-se la Celeste,
Natalie şi Elise. Au fost câteva mici scăpări şi nu cred că
vreuneia dintre noi îi plac într-adevăr evenimente atât de
serioase, însă ei cu siguranţă s-au distrat.
— Cât despre voi două, a continuat Silvia, întorcân-
du-se către mine şi Kriss, trebuie să spun că doamnele din
Italia s-au simţit extraordinar. Au fost foarte impresionate
de stilul vostru şi de mâncarea pe care le-aţi oferit-o; şi au
insistat în mod special să ceară vinul pe care l-aţi servit,
aşa că, bravo! Nu m-ar surprinde dacă Illea ar câştiga un
nou aliat de nădejde în urma acestui călduros bun venit.
Sunteţi demne de laudă!
Kriss a ţipat de bucurie, iar eu am dat drumul unui râs
nervos, fericită mai ales că se terminase, darămite că le şi
. înfrecuserăm pe celelalte.
Silvia a continuat să vorbească despre raportul oficial
pe care urma să-l scrie şi să i-1 înmâneze lui Maxon şi rege­
lui, dar a spus că niciuna dintre noi nu avea de ce să-şi facă
griji. în timp ce vorbea, o slujnică a intrat în fugă în cameră
şi s-a îndreptat spre regină, şoptindu-i ceva la ureche.
— Bineînţeles, pot să intre, a încuviinţat regina, ridi-
cându-se brusc şi înaintând.
Slujnica s-a întors grăbită şi le-a deschis uşa regelui şi
lui Maxon. Ştiam că bărbaţii nu aveau voie să intre în
această cameră fără permisiunea reginei, dar era comic să
văd scena desfăşurându-se sub ochii mei.
Când au intrat, ne-am pregătit să facem reverenţe, dar
nu dădeau semne că le-ar păsa de formalităţi.

222
 — Dragile noastre doamne, ne cerem scuze pentru de­
ranj, însă avem veşti urgente, a spus regele.
— Mi-e teama că războiul din Noua Asie a luat un alt
curs, a anunţat Maxon pe un ton ferm. Situaţia este atât de
serioasă încât eu şi tata plecăm chiar în acest moment ca
să vedem ce putem face.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat regina, apăsându-şi mâi­
nile pe piept.
— Nimic pentru care să-ţi faci griji, dragostea mea, i-a
răspuns regele încrezător.
Dar nu putea fi o afirmaţie complet sinceră dacă trebu­
iau să plece atât de urgent.
Maxon s-a dus lângă mama lui. Au avut o conversaţie
scurtă, în şoaptă, după care a sărutat-o pe frunte. A îm­
brăţişat-o şi s-a retras. Apoi, regele a început să-i înşire o
listă de instrucţiuni reginei, în timp ce Maxon a venit să-şi
ia la revedere de la fiecare dintre noi.
De la Natalie şi-a luat rămas-bun atât de repede, încât
parcă nici n-o făcuse. Natalie nu a părut prea deranjată şi
eu nu ştiam ce să înţeleg din asta. Oare chiar nu era îngri­
jorată de lipsa de afecţiune a lui Maxon sau era atât de ră­
văşită încât îşi impunea să fie calmă?
Celeste s-a agăţat de gâtul lui Maxon şi a izbucnit în cea
mai penibilă demonstraţie de plâns prefăcut la care asista­
sem vreodată. îmi amintea de May când era mai mică; cre­
dea că lacrimile aduceau ca prin magie bani, ca să avem
tot ce ne doream. Când Maxon a încercat să se desprindă,
ea i-a plasat un sărut pe buze, de care el — într-un mod cât

223
mai politicos cu putinţă — s-a şters cu promptitudine după
ce s-a întors cu spatele.
Elise şi Kriss erau atât de aproape încât am auzit cum
şi-a luat la revedere de la ele.
— Sună-i dinainte şi spune-le să ne ia uşor, i-a spus el
lui Elise.
Uitasem că principalul motiv pentru care ea se afla încă
aici erau legăturile ei de familie cu liderii din Noua Asie.
Mă întrebam dacă turnura negativă a acestui război avea
să o coste locul în Alegere.
Apoi, deodată, mi-am dat seama că nu puteam să pre­
văd ce avea să se întâmple dacă pierdeam războiul.
— Dacă îmi aduci un telefon, voi vorbi cu părinţii mei,
a promis ea.
Maxori a încuviinţat şi i-a sărutat mâna lui Elise, apoi
,s-a îndreptat către Kriss.
L-a luat imediat de mână.
— Vei fi în pericol? a întrebat încet, cu glas tremurător.
— Nu ştiu. în timpul ultimei noastre călătorii în Noua
Asie, situaţia nu era nici pe departe atât de tensionată. Nu
pot fi sigur de data asta.
Vocea lui era aşa de tandră încât am simţit că ar fi tre­
buit să aibă această conversaţie în privat. Kriss şi-a ridicat
privirea către tavan şi a suspinat, iar în acea fracţiune de
secundă, Maxon s-a uitat spre mine. Mi-am ferit privirea.
— Te rog să ai grijă, a şoptit ea.
O lacrimă i s-a prelins pe obraz.
— Bineînţeles, draga mea.

224
 Maxon a salutat-o cu un gest caraghios, ceea ce a făcut-o
să râdă. Apoi a sărutat-o pe obraz şi şi-a apropiat buzele de
urechea ei.
— Te rog, încearcă să o ţii pe marna ocupată. îşi face griji.
A făcut un pas în spate ca să se uite în ochii ei, iar Kriss
a dat o dată din cap şi i-a dat drumul. De îndată ce s-a des­
prins de prinţ, un fior i-a scuturat corpul. Maxon a ezitat o
clipă, ca şi cum avea de gând să o îmbrăţişeze, dar apoi
s-a retras şi s-a îndreptat către mine.
Ca şi cum ce spusese Maxon în urmă cu o săptămână
nu fusese de ajuns, aveam acum dovada concretă a relaţiei
dintre ei. După cum se vedea, relaţia lor era cât se poate
de reală. O privire scurtă spre Kriss, care plângea cu faţa în
palme, te lămurea cât de mult ţinea la el. Ori asta, ori era o
actriţă incredibil de bună.
Am încercat să-i analizez expresia când s-a uitat la mine,
comparând-o cu felul în care se uitase la Kriss. Era la fel?
Era mai puţină căldură în ochii lui?
•— încearcă să nu intri în vreun bucluc cât sunt plecat,
bine? a spus el, tachinându-mă.
Cu Kriss nu glumea. însemna asta ceva?
Mi-am ridicat mâna dreaptă.
— Promit să mă comport exemplar.
L-a bufnit râsul.
— Excelent. Un lucru mai puţin pentru care să-mi fac
griji.
— Dar cu noi cum rămâne? Ar trebui să ne facem griji?
Maxon a clătinat din cap.

225
 — Ar trebui să putem controla situaţia, oricare ar fi. ea.
Tata poate fi foarte diplomat şi...
— Eşti atât de idiot uneori, am spus eu, făcându-1 pe
Maxon să se încrunte. Mă refeream la tine. Ar trebui să ne
facem griji pentru tine?
Faţa lui a devenit atunci foarte serioasă, ceea ce nu mi-a
potolit temerile câtuşi de puţin.
— Zburăm cu avionul, intrăm şi ieşim. Asta dacă reu­
şim să ajungem la sol...
Maxon a înghiţit o dată în sec şi am văzut cât de în­
spăimântat era.
Voiam să-l întreb şi altceva, dar nu ştiam ce să spun.
Şi-a dres vocea.
— America, înainte să plec...
Mi-am ridicat privirea spre chipul şi mi-am simţit ochii
urripiându-se de lacrimi.
— Vreau să ştii că totul...
— Maxon, s-a răstit regele.
Maxon şi-a ridicat capul şi a aşteptat instrucţiunile ta­
tălui său.
— Trebuie să plecăm.
Maxon a încuviinţat.
— La revedere, America, a spus el încet şi mi-a dus
mâna la buze.
Făcând asta, a observat brăţărica pe care o purtam. A stu­
diat-o, părând nelămurit, apoi mi-a sărutat tandru mâna.
Acel sărut delicat precum un fulg mi-a trezit o amintire
care îmi părea veche de ani de zile. îmi mai sărutase mâna

226
aşa în prima mea seară la palat, când ţipasem la el, dar cu
toate astea mă lăsase să rămân.
Ochii celorlalte fete erau fixaţi asupra prinţului şi rege­
lui care se îndepărtau, însă eu o urmăream pe regină. în­
tregul ei corp ei părea slăbit. Oare de câte ori aveau să fie
puşi în pericol soţul şi fiul ei până să cedeze?
în clipa în care uşa s-a închis în urma familiei sale, re­
gina Amberly a clipit de câteva ori, a inspirat adânc şi s-a
ridicat în capul oaselor.
— Iertaţi-mă, doamnelor, dar aceste veşti neaşteptate
aduc în sarcina mea multe responsabilităţi. Cred că ar fi
mai bine să mă retrag în camera mea ca să mă pot concentra.
Se străduia din răsputeri să-şi ascundă îngrijorarea.
— Ce ziceţi dacă o să cer ca prânzul să fie adus aici, ca
să puteţi mânca în voie şi să luăm cina împreună diseară?
Toate am încuviinţat.
— Excelent, a aprobat ea şi s-a întors să plece.
Ştiam că era puternică. Crescuse într-un cartier modest
dintr-o provincie săracă, lucrând într-o fabrică până când
fusese selectată pentru Alegere. Apoi, odată ce devenise re­
gină, pierduse sarcină după sarcină până să nască. Avea să
ajungă în camera ei arătând ca o doamnă, aşa cum cerea sta­
tutul de regină. însă avea să plângă de îndată ce era singură.
După ce regina a părăsit camera, Celeste a plecat şi ea.
Atunci am decis că nu eram obligată să rămân. M-am dus
în camera mea, dorindu-mi să fiu singură şi să reflectez.
Mă tot gândeam la Kriss. Cum se crease, aşa brusc, le­
gătura dintre ea şi Maxon? Nu cu mult timp în urmă, prin­
ţul îmi făcuse promisiuni în legătură cu viitorul nostru. Nu

227
ar fi avut cum să fie aşa de interesat de ea, dacă îmi spunea
lucruri atât de intime. Probabil că se întâmplase după asta.
Ziua a trecut repede; iar după cină, în timp ce slujnicele
mele mă ajutau să mă pregătesc de culcare, o singură pro­
poziţie m-a scos din ale mele.
— Ştiţi pe cine am găsit aici azi-dimineaţă, domni­
şoară? a întrebat Anne în timp ce îmi trecea cu blândeţe
peria prin păr.
— Pe cine?
— Pe ofiţerul Leger.
Am îngheţat, dar doar pentru o fracţiune de secundă.
— Ah, da? am întrebat.
Mi-am menţinut privirea fixată asupra reflexiei din
oglindă, în timp ce ele au continuat să povestească.
— Da, a răspuns Lucy.
— A spus că face o inspecţie a camerei dumneavoastră.
Ceva legat de securitate.
Părea puţin nedumerită.
— A fost ciudat, a spus Anne, la fel de mirată ca Lucy.
Era îmbrăcat în hainele lui obişnuite, nu în uniformă. Nu ar
trebui să desfăşoare activităţi de securitate în timpul liber.
— Probabil că este foarte dedicat, am comentat eu pe
un ton detaşat.
— Cred că este, a admis Lucy cu admiraţie. De câte ori
îl văd prin palat, întotdeauna pare atent la ce se întâmplă.
E un soldat foarte bun.
— Aşa este, a întărit Mary cu convingere. Unii dintre
bărbaţii care vin pe aici nu sunt deloc potriviţi pentru
această slujbă.

228
 — Şi arată bine în hainele lui de zi cu zi. Majoritatea sol­
daţilor arată îngrozitor când îi scoţi din uniformă, a co­
mentat Lucy.
Mary a chicotit şi s-a îmbujorat şi chiar şi Anne a schi­
ţat un zâmbet. Trecuse multă vreme de când nu mai fuse­
seră aşa relaxate. într-o altă zi, într-un alt moment, ar fi fost
amuzant să bârfim despre gardieni. Dar nu în acea zi. Nu
mă puteam gândi decât la faptul că la mine în cameră se
afla o scrisoare de la Aspen. Am vrut să arunc pe furiş o
privire spre borcanul meu, dar n-am îndrăznit.
A trecut o eternitate până m-au lăsat singură. Mi-am
impus să am răbdare şi să aştept câteva momente ca să mă
asigur că nu se întorceau. In cele din urmă, m-am repezit
spre pat şi am apucat borcanul. Aşa cum bănuiam, pe fun­
dul acestuia mă aştepta o bucăţică de hârtie.

Maxon a plecat. Asta schimbă totul.

229
 C apitolul 2 2

—' sst? am şoptit, urmând instrucţiunile pe care mi

JL le lăsase Aspen cu o zi în urmă.
Am intrat cu precauţie în camera luminată doar de
amurgul ce se revărsa prin draperiile subţiri ca de boran-
gic, dar mi-era de ajuns ca să pot citi entuziasmul de pe
chipullui Aspen.
Am închis uşa în urma mea, iar el a alergat imediat spre
mine şi m-a ridicat în braţe.
— Mi-a fost dor de tine.
— Şi mie mi-a fost dor de tine. Am fost atât de ocupată
cu recepţia, încât abia am avut timp să respir.
— Mă bucur că s-a terminat. Ţi-a fost greu să ajungi
aici? a glumit el.
Eu am chicotit.
— Serios, Aspen, eşti prea bun la ceea ce faci.
Ideea lui era aproape comic de simplă. Regina era ceva
mai relaxată în ceea ce privea conducerea palatului.
Sau poate că era cu mintea în altă parte. în orice caz, îmi

230
dăduse posibilitatea să aleg între a lua cina în camera mea
sau jos, cu restul fetelor. Slujnicele mele mă pregătiseră
pentru masă, dar în loc să mă duc în sala de mese, traver­
sasem holul până la vechea cameră a lui Bariel. Fusese
aproape prea uşor.
El a primit lauda zâmbind şi m-a aşezat în colţul cel mai
îndepărtat al camerei, pe nişte perne pe care le pregătise
dinainte.
— Stai confortabil?
Am încuviinţat şi am aşteptat să se aşeze şi el, însă nu
a făcut-o. în schimb, a mutat o canapea mare, blocând ve­
derea dinspre uşă, apoi a tras o masă chiar deasupra ca­
petelor noastre. într-un final, a apucat un pacheţel pe care
îl lăsase pe masă — mirosea a mâncare — şi s-a aşezat
lângă mine.
— Aproape ca acasă, nu?
S-a mutat în spatele meu. Poziţia era aşa de familiară şi
spaţiul atât de mic, încât am avut oarecum senzaţia că
eram în căsuţa noastră din copac. Era ca şi cum recuperase
o frântură din ceva ce crezusem că se pierduse pentru tot­
deauna şi îl aşezase cu grijă în mâinile mele.
— E chiar mai bine.
Am oftat, sprijinindu-mă de el. După un minut, i-am
simţit degetele mângâindu-mi părul. Mi-a dat fiori.
O vreme am rămas acolo tăcuţi, iar eu am închis ochii
şi m-am concentrat pe zgomotul respiraţiei lui Aspen. Nu
cu mult timp în urmă, făcusem acelaşi lucru cu Maxon.
Dar acum era diferit. Mă gândeam că, dacă ar fi fost ne­
voie, aş fi putut să recunosc răsuflarea lui Aspen dintr-o

231
mie. îl cunoşteam atât de bine. Şi era limpede că şi el mă
cunoştea. Această mică oază de pace era tot ce îmi dorisem
cu atâta ardoare, iar Aspen îmi îndeplinise dorinţa.
— La ce te gândeşti, Mer?
— La multe lucruri.
Am suspinat.
— La ai mei, la tine, la Maxon, la Alegere, la tot.
— Şi ce simţi în legătură cu toate astea?
— în mare parte, sunt confuză. Uneori cred că înţeleg ce
se întâmplă cu mine, apoi intervine ceva, iar sentimentele
mele încep să se schimbe.
Aspen a tăcut o vreme şi în vocea lui se simţea durere
când a întrebat:
— Sentimentele tale faţă de mine se schimbă des?
— Nu! am răspuns, lipindu-mă şi mai mult de el. Dacă
mă gândesc bine, eşti singura constantă. Ştiu că, dacă totul
se dă peste cap, tu vei fi aici, în exact acelaşi loc. Când lu­
crurile o iau razna, dragostea mea pentru tine e forţată să
se retragă în plan secund, dar ştiu că e mereu acolo. Are
sens ce spun?
— Are. Ştiu că fac toată chestia asta mai complicată
decât este. Mă bucur cu toate astea să aflu că nu am ieşit
complet din cursă.
Aspen şi-a înfăşurat braţele în jurul meu, ca şi când
m-ar fi putut ţine acolo pentru totdeauna.
— Nu am uitat de noi, l-am asigurat eu.
— Uneori simt că eu şi Maxon concurăm într-un fel de
Alegere şi doar unul dintre noi te va câştiga în final; nu mă
pot hotărî pentru cine este mai greu. Maxon nu ştie de fapt

232
că e într-o competiţie, aşa că s-ar putea să nu aibă ocazia să
se străduiască aşa de mult. Pe de altă parte, eu trebuie să
mă ascund, ceea ce nu-mi permite să îţi pot oferi tot ce îţi
oferă el. Nu e o luptă corectă, oricum ai lua-o.
— N-ar trebui să vezi lucrurile aşa.
— Nu ştiu cum altfel să le văd, Mer.
Am oftat.
— Hai să nu vorbim despre asta.
— în regulă. Oricum nu-mi place să vorbesc despre el.
Cum rămâne cu celalalte lucruri în privinţa cărora eşti con­
fuză? Ce se întâmplă de fapt?
— îţi place să fii soldat? l-am întrebat eu, întorcându-mă
spre el.
A încuviinţat cu entuziasm, în timp ce se întindea să
desfacă pachetul cu mâncare.
— îmi iubesc meseria, Mer. Credeam că o să urăsc fie­
care minut, dar e fantastic.
Şi-a aruncat o bucată de pâine în gură şi a continuat
să vorbească.
— Adică e vorba de chestii evidente, cum. ar fi faptul că
sunt mereu bine hrănit. Ne vor solizi, aşa că ni se dă mân­
care din belşug. Şi mai sunt şi injecţiile, a zis, părând să se
răzgândească. Dar nu sunt aşa de rele. Şi primesc o boni­
ficaţie. Cu toate că am tot ce-mi trebuie, sunt plătit.
S-a oprit o clipă, jucându-se cu o felie de portocală.
— Şi tu ştii cât de bine te simţi când trimiţi bani acasă.
Mi-am dat seama că se gândea la mama lui şi la cei şase
fraţi şi surori de acasă. El jucase rolul tatălui în familia sa;

233
mă întrebam dacă asta îl făcea să îi fie şi mai dor de casă
decât îmi era mie.
Şi-a dres vocea şi a continuat.
— Dar sunt şi alte lucruri care nu mă aşteptam să-mi
placă. Chiar îmi convin disciplina şi ordinea pe care le im­
plică slujba asta. îmi place să ştiu că fac ceva util. Mă simt
aşa de... împlinit. Ani de zile am fost neliniştit, făcând in­
ventare sau curăţenie în case. Acum simt că meseria asta
este ceea ce îmi era menit să fac.
— Deci răspunsul tău e un mare da? îţi place?
— Absolut.
— Dar nu-ţi place de Maxon. Şi ştiu că nu eşti de acord
cu modul în care e condusă Iile a. Obişnuiam să vorbim
despre asta acasă. Şi mai e şi toată chestia aia cu oamenii
din sud Care nu mai aparţin niciunei caste... Ştiu că şi asta
te deranjează.
A încuviinţat.
— Mi se pare o dovadă de cruzime.
— Atunci cum poate să ţi se pară în regulă să asiguri
protecţia acestui sistem? Lupţi împotriva rebelilor pentru
ca regele şi Maxon să fie în siguranţă. Ei sunt cei care lasă
toate astea să se întâmple, iar tu nu eşti de acord cu furnic
din ceea ce fac ei. Aşadar, cum de îţi iubeşti meseria?
Mesteca în timp ce se gândea.
— Nu ştiu. Presupun că n-are sens, dar... OK, cum am
mai spus, e vorba de a avea un scop. Mă simt motivat şi
implicat, simt că am ocazia să fac ceva mai mult cu viaţa
mea. Poate că Illea nu este perfectă. De fapt, este departe

234
de a fi. Dar eu... eu îmi păstrez speranţa, s-a confesat el
cu simplitate.
Am tăcut amândoi o clipă, reflectând.
— Am senzaţia că starea lucrurilor s-a îmbunătăţit de-a
lungul timpului, deşi, sincer, nu ştiu suficient de multe
despre istoria noastră ca să dovedesc asta. Şi am această
presimţire că lucrurile vor sta şi mai bine în viitor. Cred că
există perspective. Şi poate că pare prostesc să spun asta,
dar este ţara mea. înţeleg că are problemele ei, dar asta nu
înseamnă că anarhiştii ăştia pot pur şi simplu să vină şi să
mi-o ia. Tot a mea rămâne. Sună nebunesc?
Eu ronţăiam dintr-o felie de pâine şi meditam asupra vor­
belor lui Aspen. îmi aminteau de căsuţa noastră din copac şi
de discuţiile despre tot felul de lucruri. Chiar dacă nu eram
de acord, sfârşeam prin a le înţelege mai bine. Dar de data
asta nu puteam să-l contrazic. Ba chiar mă ajuta să văd ceea
ce fusese probabil ascuns în inima mea în tot acest timp.
— Nu sună nebunesc deloc. Sună perfect rezonabil.
— Te ajută să răspunzi la întrebările pe care ţi le puneai?
— Da.
— Ai de gând să-mi explici câtuşi de puţin?
I-am zâmbit.
— Nu încă.
Cu toate astea, Aspen era isteţ şi era posibil să fi ghicit
deja. Privirea meditativă din ochii lui sugera că o făcuse.
S-a uitat o clipă în altă parte, lăsându-şi mâna să alu­
nece pe braţul meu, sfârşind prin a se juca un timp cu bră­
ţara făcută pentru nasturele primit de la el.
— Suntem vraişte, nu-i aşa?

235
 — Puţin spus.
— Câteodată simt că suntem asemeni un nod, prea în­
câlcit ca să poată fi descurcat.
Am încuviinţat.
— Aşa e. Atât de mult din sufletul meu este legat de
tine. Mă simt oarecum pierdută când nu eşti aici.
Aspen m-a tras spre el, trecându-şi mâna peste tâmpla
mea şi apoi mângâindu-mi obrazul.
— Atunci nu avem de ales. Va trebui să rămânem aşa,
înnodaţi.
M-a sărutat blând, de parcă, dacă ar fi apăsat mai mult,
momentul s-ar fi spulberat şi am fi pierdut totul. Poate că
avea dreptate. Uşor, m-a întins pe salteaua de perne,
ţinându-mă strâns, sărutându-mă neîntrerupt. Totul era
atât de familiar, atât de sigur.
Mi-am trecut degetele prin părul acum scurt al lui
Aspen, amintindu-mi cum şuviţele obişnuiau să-i cadă şi
să mă gâdile pe faţă când mă săruta. I-am remarcat braţele
în jurul meu, mult mai pline decât obişnuiau să fie, mult
mai robuste. Până şi felul în care mă îmbrăţişa se schim­
base. Dobândise o anumită încredere în sine, insuflată pro­
babil de avansarea sa în Doi, de statutul său de soldat.
Prea curând a venit timpul să plecăm, iar Aspen m-a
condus până la uşă. M-a sărutat prelung, provocându-mi
o uşoară ameţeală.
— O să încerc să-ţi trimit un alt bileţel curând, mi-a pro­
mis el.
— îl voi aştepta.

236
 M-am sprijinit de el, reţinându-1 un timp în braţele
mele. Apoi, ca să evităm orice pericol, am plecat.
In vreme ce slujnicele mele mă pregăteau de culcare,
m-am adâncit în gânduri. înainte, Alegerea însemnase
pentru mine o singură decizie: Maxon sau Aspen. Dar, ca
şi cum asta era o hotărâre pe care inima mea o putea lua cu
uşurinţă, se ramificase în multe alte dileme. Eram din Cinci
sau din Trei? După competiţie, aveam să fiu din Doi sau
din Unu? Aveam să-mi trăiesc restul zilelor ca soţia unui
ofiţer sau a unui rege? Aveam să mă strecor neobservată
înapoi în mediul unde îmi găsisem mereu liniştea sau
aveam să pătrund forţat în centrul atenţiei, de care îmi fu­
sese dintotdeauna teamă? Aş fi putut fi fericită în ambele
scenarii? Aş fi putut oare să nu o urăsc pe cea cu care s-ar
fi însurat Maxon, dacă îl alegeam pe Aspen? Aş fi putut
oare să nu o urăsc pe aleasa lui Aspen, dacă rămâneam
cu Maxon?
Băgându-mă în pat, am stins lumina şi mi-am reamin­
tit că fusese decizia mea să vin la palat. Poate că Aspen
mi-o ceruse, iar mama stăruise pe lângă mine, însă nimeni
nu mă obligase să completez formularul pentru Alegere.
Orice s-ar fi întâmplat, aveam să înfrunt situaţia pur şi
simplu. Nu aveam de ales.

237
 C apitolul 23

a intrarea în sala de mese am făcut o reverenţă în

L faţa reginei, însă aceasta nu a părut să observe.

M-am uitat spre Elise, singura care era deja acolo, iar
n-a făcut decât să ridice din umeri. M-am aşezat când au
intrat Natalie şi Celeste, care au primit acelaşi tratament; în
cele din urmă a ajuns şi Kriss şi s-a aşezat lângă mine, dar
nu o scăpa din ochi pe suverană. Aceasta părea să fie în
lumea ei, holbându-se la podea sau aruncând din când
în când o privire spre locurile lui Maxon şi al regelui, ca şi
cum ceva nu era în regulă.
Majordomii au început să ne servească, iar majoritatea
fetelor au început să mănânce; Kriss fixa în continuare
masa din capătul sălii.
— Ai idee ce se întâmplă? am şoptit.
Kriss a oftat şi s-a întors spre mine.
— Elise şi-a sunat familia ca să afle mai multe despre
ce se întâmplă şi să aranjeze o întâlnire între rudele ei, rege

238
şi prinţ. Dar se pare că Maxon şi regele nu au ajuns încă în
Noua Asie.
— Nu au ajuns?
Kriss a clătinat din cap.
— Ciudat e că, după ce au aterizat, regele a sunat şi
amândoi au vorbit cu regina Amberly. Sunt bine şi i-au
spus că simt în Noua Asie; dar familia lui Elise susţine că
nu au ajuns.
M-am încruntat, încercând să înţeleg.
— Ce înseamnă toate astea?
— Nu ştiu, mi-a mărturisit ea. Ei spun că sunt acolo,
deci cum ar putea să nu fie? Nu are logică.
— Hmm, am spus, neştiind ce altceva aş putea să adaug.
De ce nu ar fi ştiut familia lui Elise că erau acolo? Dacă,
de fapt, nu erau în Noua Asie? Unde altundeva ar fi putut
să fie?
Kriss s-a apropiat de mine.
— Mai e ceva despre care voiam să vorbesc cu tine, mi-a
şoptit. Am putea face o plimbare prin grădină după mi­
cul dejun?
— Sigur, i-am răspuns, nerăbdătoare să aflu ce ştia.
Amândouă am mâncat în grabă. Nu eram sigură ce
anume aflase, dar dacă voia să vorbim afară asta însemna
că era vorba de un secret. Regina era atât de distrasă, încât
abia dacă a observat că am plecat.
Era minunat să ieşi afară, în grădina scăldată de razele
soarelui.
— A trecut ceva timp de când n-am mai fost pe aici, am
spus, închizând ochii şi ridicându-mi faţa spre soare.

239
 — De obicei vii cu Maxon, nu?
— Îhî.
O clipă mai târziu, m-am întrebat de unde ştia. Era oare
toată lumea la curent cu asta?
Mi-am dres vocea.
— Despre ce voiai să vorbim?
S-a oprit la umbra unui copac şi s-a întors spre mine.
— Cred că noi două ar trebui să vorbim despre Maxon.
— Ce-i cu el?
A început să se foiască.
— Păi, mă pregătisem să pierd. Cred că toate o tăcuse­
răm, mai puţin Celeste. Era evident, America. Pe tine te voia.
Dar după ce s-a întâmplat cu Marlee, situaţia s-a schimbat.
Nu eram prea sigură ce să spun.
— încerci să-mi spui că îţi pare rău că ai ajuns în frun­
tea clasamentului sau ce?
— Nu! a spus ea apăsat. Văd că încă ţine la tine. Nu simt
oarbă. Doar că, între noi, concurenţa e foarte strânsă acum.
îmi place de tine. Cred că eşti o persoană într-adevăr ex­
traordinară şi oricare va fi deznodământul, nu vreau să
iasă urât între noi.
— Deci acum încerci să...?
Şi-a strâns mâinile, încercând să găsească nişte cu­
vinte potrivite.
— Acum încerc să fiu cât se poate de sinceră în privinţa
relaţiei mele cu Maxon. Şi sper că şi tu vei face la fel.
Mi-am încrucişat braţele şi am pus întrebarea pe care o
aveam pregătită de mult:
— Când aţi devenit aşa apropiaţi?

240
 Privirea ei a devenit uşor visătoare şi a început să se
joace cu o şuviţă de păr.
— Imediat după tot ce s-a întâmplat cu Marlee, bănu­
iesc. Probabil că sună stupid, dar i-am trimis o felicitare.
Asta făceam acasă ori de câte ori prietenii mei erau trişti.
Oricum, i-a plăcut foarte mult. A spus că până atunci nu-i
dăduse nimeni un cadou.
Poftim? Oh! Uau! După tot ce făcuse pentru mine, eu
chiar nu îi oferisem nimic în schimb?
— Era atât de fericit, încât m-a rugat să stau cu el o
vreme în camera lui şi...
— Ai fost la el în cameră? am întrebat şocată.
— Da, tu nu?
Tăcerea mea a fost singurul răspuns de care a avut nevoie.
— Oh, a murmurat stânjenită. Păi, n-ai pierdut mare
lucru. E întuneric, are un rastel de arme şi o grămadă de
poze pe perete. Nu e nimic special, m-a asigurat, îndem-
nându-mă să trec peste episod printr-o fluturare a mâinii,
în orice caz, după asta a început să vină să mă vadă cam de
fiecare dată când avea un moment liber.
A clătinat din cap.
— S-a întâmplat destul de repede.
Am oftat.
— Practic, mi-a spus despre tine, i-am mărturisit eu.
A făcut un comentariu, sugerând că ar avea nevoie de
amândouă aici.
— Deci...
Şi-a muşcat buza.
— Eşti destul de sigură că încă te place?

241
 Nu bănuise asta? Voia să o audă din gura mea?
— Kriss, chiar vrei să auzi toate astea?
— Da, vreau să ştiu cum stau. Şi o să-ţi spun şi eu orice
vrei să ştii. Nu noi decidem cum se desfăşoară Alegerea,
dar asta nu înseamnă că trebuie să fim în necunoştinţă
de cauză.
Mă învârteam într-un cerc strâns, încercând să-mi pun
ordine în gânduri. Nu eram sigură că aveam destul curaj
să-l întreb pe Maxon despre Kriss. Abia dacă puteam să-i
vorbesc deschis despre mine. Dar aveam senzaţia că nu
ştiam exact unde mă poziţionam. Poate că asta era singura
mea şansă de a şti cu adevărat.
— Sunt destul de sigură că vrea să rămân prin preajmă
o vreme. Dar cred că te vrea şi pe tine aici.
A încuviinţat.
— Aşa mă gândeam şi eu.
' ' —’Te-a sărutat? mi-a scăpat.
A zâmbit ruşinată.
— Nu, dar dacă nu l-aş fi rugat să nu o facă, cred că
m-ar fi sărutat. In familia mea există un fel de tradiţie, con­
form căreia, pentru primul sărut aştepţi până la logodnă.
Uneori ţinem o petrecere când cineva îşi anunţă data nun­
ţii şi toată lumea are ocazia să fie martoră la primul sărut
al cuplului. Asta vreau şi eu.
— Dar a încercat?
— Nu, i-am explicat cum stăteau lucrurile până să se
ajungă aşa departe. Cu toate astea, îmi sărută mâinile
foarte des, uneori şi obrajii. Mi se pare drăguţ, mi-a măr­
turisit ea.

242
 Am dat din cap, cu ochii la iarba de la picioarele mele.
— Stai, a spus ea ezitând. Pe tine te-a sărutat?
O parte voiam din mine voia să se laude că fusesem
prima persoană pe care o sărutase vreodată. Că atunci
când ne sărutam, părea că timpul se oprea în loc.
— Oarecum. E cam greu de explicat, m-am eschivat.
S-a strâmbat.
— Nu, nu e. Te-a sărutat sau nu?
— E complicat.
— America, dacă nu ai de gând să fii sinceră, ne irosim
timpul. Am venit aici cu intenţia de a fi deschisă cu tine.
Am crezut că voin avea amândouă de câştigat dacă am da
dovadă de bunăvoinţă.
Stăteam acolo, frângându-mi mâinile, încercând să gă­
sesc un mod de a mă explica. Nu însemna că o displac pe
Kriss. Dacă plecam acasă, aş fi vrut ca ea să câştige.
— Chiar vreau să fim prietene, Kriss. Credeam, într-un
fel, că deja suntem.
— Şi eu, a spus ea cu blândeţe.
— Mi-e doar greu să împărtăşesc lucruri personale. Şi
îţi apreciez sinceritatea, dar nu sunt sigură că vreau să ştiu
tot ce se întâmplă între tine şi Maxon. Cu toate că am în­
trebat, am zis repede, văzând că se pregăteşte să spună
ceva. Ştiam deja că simte ceva pentru tine. Era evident.
Cred că prefer ca situaţia să fie neclară, pentru moment.
Kriss mi-a zâmbit.
— Pot respecta asta. Ai putea, cu toate astea, să-mi faci
o favoare?
— Dacă pot, sigur.

243
 Şi-a muşcat buza şi şi-a întors privirea pentru câteva
momente. Când s-a uitat din nou la mine, i-am putut vedea
ochii înlăcrimaţi.
— Dacă eşti sigură că nu mă vrea, ai putea să mă aver­
tizezi? Nu ştiu ce simţi tu, dar eu îl iubesc. Şi aş aprecia
dacă mi-ai spune. Mă rog, dacă ştii ceva sigur.
îl iubea. A spus-o cu voce tare, fără teamă. Kriss îl iubea
pe Maxon.
— Dacă mi-ar vorbi vreodată despre asta, ţi-aş zice.
A încuviinţat.
— Şi poate că ne-am putea face încă o promisiune? Să
nu ne sabotăm? Nu vreau să câştig aşa şi cred că nici tu.
— Nu sunt Celeste, am spus dezgustată, iar ea a râs.
Promit să fiu cinstită.
— Bine atunci.
; Şi-a şters ochii şi şi-a netezit rochia. îmi puteam ima­
gina fără probleme cât de elegantă ar fi arătat cu coroana
pe cap.
— Trebuie să plec, am minţit. îţi mulţumesc că ai vorbit
cu mine despre asta.
— Mulţumesc că ai venit. îmi cer scuze dacă am fost
prea insistentă.
— Nicio problemă, i-am spus, îndepărtându-mă. Ne
vedem mai târziu.
— Sigur.
M-am întors cât de repede am putut încât să nu fiu ne­
politicoasă şi m-am îndreptat spre palat. Odată ajunsă
înăuntru, am grăbit pasul şi am luat-o la fugă pe scări,
vrând cu disperare să mă ascund.

244
 Am urcat la etajul doi şi m-am îndreptat spre camera
mea. Am observat o bucată de hârtie pe jos, ceea ce era ne­
obişnuit pentru palatul de regulă imaculat. Era foarte
aproape de camera mea, aşa că m-am gândit că ar putea fi
pentru mine. Ca să fiu sigură, am desfăcut biletul şi l-am citit

Un alt atac al rebelilor în această dimineaţă, de data asta

în Paloma. Bilanţul victimelor depăşeşte trei sute de morţi,
cel puţin o sută de răniţi. Din nou, principala cerere pare să
fie încheierea Alegerii. Cerem recomandări pentru răspuns.

Am îngheţat. Am examinat foaia pe ambele părţi, cău­

tând data. încă un atac, în acea dimineaţă? Chiar dacă me­
sajul era mai vechi de câteva zile, era cel puţin al doilea. Şi
se cerea din nou încheierea Alegerii. Oare asta motivase ce­
lelalte atacuri? încercau să scape de noi? Dacă da, oare
Nordicii şi Sudicii urmăreau acelaşi scop?
Nu ştiam ce să fac. Nu ar fi trebuit să văd acel bilet,
aşadar, nu puteam să vorbesc cu nimeni despre asta. Dar
oare cei care trebuiau să afle informaţiile astea le primiseră
deja? M-am hotărât să pun hârtia înapoi, gândindu-mă
că un soldat avea să treacă pe acolo şi avea să-l ducă unde
trebuie.
Pentru moment, încercam să fiu optimistă, sperând ca,
până la urmă, cineva să răspundă mesajului.

245
 C apitolul 2 4

TT
I I rmătoarele două zile am mâncat doar m camera
mea, reuşind să o evit pe Kriss până miercuri, la
cină. Am crezut că aveam să scap de stânjeneală până
atunci. Din păcate, mă înşelasem. Ne-am zâmbit, dar nu
am izbutit să-mi adun curajul ca să-i vorbesc. Aproape
că-mi doream să fi fost în cealaltă parte a camerei, între
Celeste şi Elise. Aproape.
Chiar înainte să fie servit desertul, Silvia a intrat în
grabă, alergând cât de repede îi permiteau pantofii cu toc.
După o reverenţă extrem de scurtă, s-a îndreptat spre locul
unde stătea regina şi i-a şoptit ceva la ureche.
Reginei i s-a tăiat respiraţia şi a fugit din încăpere îm­
preună cu Silvia, lăsându-ne singure.
Fuseserăm învăţate să nu ridicăm niciodată vocea, dar
în acel moment nu ne-am putut abţine.
— Ştie cineva ce se întâmplă? a întrebat Celeste, neobiş­
nuit de îngrijorată.
— Nu credeţi că au fost răniţi, nu-i aşa? a spus Elise.

246
 — Oh, nu, a murmurat Kriss, lăsându-şi capul pe masă.
— E în regulă, Kriss. Uite, ia nişte plăcintă, i-a oferit
Natalie.
Rămăsesem fără cuvinte, fiindu-mi teamă chiar şi să mă
gândesc la ce putea însemna asta.
— Dacă au fost capturaţi? s-a alarmat Kriss.
— Nu cred că oamenii din Noua Asie ar face asta, a sus­
ţinut Elise, deşi se vedea că era neliniştită.
Nu eram sigură dacă îngrijorarea ei era strict legată de
siguranţa lui Maxon sau de faptul că orice agresiune din
partea oamenilor cu care avea legături i-ar fi distrus şan­
sele de a câştiga.
— Dacă s-a prăbuşit avionul? a zis Celeste încet.
Şi-a ridicat privirea şi am fost surprinsă să citesc teamă
sinceră pe chipul ei. Asta a fost de ajuns să ne reducă pe
toate la tăcere.
Dacă Maxon murise?
Regina Amberly s-a întors cu Silvia în urma ei şi toate
am urmărit-o nerăbdătoare. Spre marea noastră uşurare,
regina radia.
— Veşti bune, doamnelor. Regele şi prinţul vor ajunge
acasă în seara asta! a intonat ea veselă.
Natalie a început să bată din palme, pe când eu şi Kriss
ne-am prăbuşit simultan în scaune. Nu-mi dădusem
seama cât de încordată fusesem în acele câteva minute.
— Pentru că au avut parte de nişte zile atât de solici­
tante, am hotărât să renunţăm la orice sărbătoare de an­
vergură pentru întoarcerea lor, a intervenit Silvia. Nu ştim

247
când vor părăsi Noua Asie, aşa că e posibil să nu-i vedem
înainte de culcare.
— Iţi mulţumesc, Silvia, a spus regina pe un ton răbdător.
Să fim serioşi, cui îi păsa?
— Iertaţi-mă, doamnelor, dar am ceva treabă. Vă rog,
savuraţi-vă desertul şi să aveţi o seară minunată, ne-a urat,
după care s-a întors şi a ieşit plutind din cameră, de parcă
nici măcar nu ar fi atins podeaua.
Kriss a plecat câteva secunde mai târziu. Poate că pre­
gătea o felicitare de „bun venit acasă".
După asta am mâncat repede şi am urcat la etaj. Tra­
versând coridorul ce ducea spre camera mea, am văzut o
urmă scânteietoare de păr blond sub o bonetă albă şi fusta
neagră a unei slujnice fluturând spre scările din celălalt
capăt al etajului. Era Lucy şi mi-am dat seama că plângea.
Părea; atât de hotărâtă să se facă nevăzută, încât am hotă­
rât să nu o strig. Luând-o după colţ spre camera mea, am
văzut că uşa era larg deschisă. Din această cauză, cearta
dintre Anne şi Mary răsuna pe coridor, de unde, fără să
vreau, am auzit tot.
— ... de ce trebuie să fii mereu aşa de dură cu ea? se
plângea Mary.
— Şi ce ar fi trebuit să-i spun? Că poate să aibă orice îşi
doreşte? s-a răstit Anne.
— Da! Cât de greu era să-i fi spus pur şi simplu că ai
încredere în ea?
Ce se întâmpla? Oare de asta păruseră toate aşa distante
în ultima vreme?

248
 — Ţinteşte prea sus! a rostit Anne acuzator. Şi ar fi ne­
drept din partea mea să-i dau speranţe deşarte.
Vocea lui Mary era încărcată de sarcasm.
— Ah, şi tot ce i-ai spus tu a fost atât de frumos. Eşti
doar invidioasă! a acuzat-o Mary.
— Poftim? a izbucnit Anne.
— Eşti invidioasă. Nu poţi suporta gândul că ea ar
putea fi mai aproape decât tine de ceea ce îţi doreşti şi tu,
a ţipat Mary. Mereu ai privit-o de sus pentru că nu a cres­
cut la palat ca tine, iar pe mine mă invidiezi pentru că
m-am născut aici. De ce nu poţi fi mulţumită de ceea ce
eşti, în loc să o calci în picioare ca să te simţi mai bine?
— Nu asta încercam să fac! s-a apărat Anne, cu o voce
sugrumată.
Valul de suspine a fost de ajuns să o reducă pe Mary la
tăcere. M-ar fi redus şi pe mine. Părea de necrezut ca Anne
să plângă.
— E aşa de rău să vreau mai mult de atât? a întrebat ea
cu glasul înecat de lacrimi. înţeleg că poziţia pe care o am
reprezintă o onoare şi sunt încântată să-mi fac datoria, dar
nu vreau să fac asta pentru tot restul vieţii. Vreau mai mult.
Vreau un soţ. Vreau...
Tristeţea a copleşit-o în cele din urmă.
Mi-a frânt inima în mii de bucăţele. Singurul mod prin
care Arme putea scăpa de slujba asta era să se căsătorească.
Şi nu era ca şi cum o hoardă de bărbaţi din Trei şi din Patru
aveau să defileze pe holurile palatului în căutarea unei
slujnice pe care să o ia de soţie. într-adevăr, nu prea avea
cale de ieşire.

249
 Am oftat, m-am calmat şi am intrat în cameră.
— Lady America, m-a salutat Mary făcând o reverenţă.
Anne i-a urmat exemplul.
Cu coada ochiului am văzut-o ştergându-şi cu înfrigu­
rare lacrimile.
Având în vedere cât de mândră era, m-am gândit că nu
ar fi fost înţelept să o întreb dacă plânsese, aşa că m-am
dus cu paşi mari spre oglindă, trecând pe lângă ele.
— Cum vă simţiţi? a continuat Mary.
— Foarte obosită. Cred că o să mă culc imediat, am spus,
concentrându-mă asupra agrafelor din păr. Ştiţi ce? De ce
nu mergeţi amândouă să vă odihniţi? Mă descurc singură.
— Sunteţi sigură, domnişoară? a întrebat Anne, încer­
când să-şi stăpânească tremurul din voce.
— Foarte. Ne vedem mâine.
Slavă Domnului, nu a fost nevoie de mai multe încura­
jări. Nu voiam să aibă grijă de mine în clipa asta, după cum
probabil nici ele nu se simţeau în stare de aşa ceva. După
ce am reuşit să-mi scot rochia, am stat întinsă în pat o bună
bucată de vreme, gândindu-mă la Maxon.
Nici nu eram sigură la ce anume mă gândeam. Lucru­
rile erau încă destul de tulburi şi nesigure, dar trăiam iar şi
iar bucuria copleşitoare pe care o simţisem atunci când
aflasem că era în siguranţă şi că se întorcea acasă. Şi îmi
încolţise în minte întrebarea dacă se gândise oare vreun
pic la mine cât timp fusese plecat.

M-am zvârcolit ore întregi, pradă neliniştii. Cam pe la

unu noaptea, m-am gândit că, dacă tot nu pot să dorm, pu-

250
team măcar să citesc. Am aprins lampa şi am scos jurnalul
lui Gregory. Am sărit peste însemnările din toamnă şi am
ales una din februarie.

Uneori aproape că îmi vine să râd de cât de uşor a fost

totul. Dacă s-ar fi scris vreodată un manual despre răstur­
narea unui regim, eu aşfi personajul principal. Sau poate că
aş putea să-l scriu chiar eu. Nu sunt sigur care aş spune că
este primul pas, de vreme ce nu prea poţi săforţezi o altă ţară
să încerce să invadeze o alta sau să pui nişte idioţi la condu­
cerea unui stat deja existent; dar cu siguranţă aş încuraja
orice alt potenţial conducător să obţină prin orice mijloace
sume scandaloase de bani.
Cu toate astea, fascinaţia faţă de bani nu ar fi de ajuns.
Trebuie săfie ai tăi şi să ai o poziţie din care să-i controlezi
pe ceilalţi prin intermediul lor. Lipsa mea de cunoştinţe po­
litice nu afost o problemă când a venit vorba de alianţe. De
fapt, poate că evitarea totală a politicii este unul dintre punc­
tele mele forte. Nimeni nu are încredere în politicieni, şi de
ce ar avea? De ani întregi, Wallisface promisiuni nefondate
în speranţa că una dintre ele se va adeveri, dar nu are nici cea
mai mică şansă de reuşită. Pe de altă parte, eu ofer poporu­
lui ideea de mai mult. Nu garanţii, ci doar acea mică rază de
speranţă că poate va veni vremea schimbării. în momentul de
faţă, nici nu mai contează în ce ar consta schimbarea. Sunt
atât de disperaţi, încât nu le mai pasă. Nici măcar nu le trece
prin minte să întrebe.
Poate că soluţia este sa rămâi calm când alţii sunt cu­
prinşi de panică. Wallis este atât de dispreţuit acum, mai că
nu mi-a predat preşedinţia, şi nimeni nu se plânge. Eu nu
spun nimic, nu fac nimic, doar afişez un zâmbet plăcut în
timp ce toţi în jurul meu se afundă în isterie. Este de ajuns

251
 să arunci o privire spre laşul de lângă mine şi nu mai există
îndoială că eu arăt mai bine pe un podium sau strângând
mâna unui prim-ministru.
Iar Wallis e atât de disperat să aibă de partea lui pe cineva
iubit de popor, încât sunt aproape sigur că două sau trei în­
ţelegeri formulate într-o manieră obscură vorfi suficiente ca
să mă aducă la conducere.
Această ţară îmi aparţine. Mă simt ca un copil cu o tablă
de şah care joacă ştiind că o să câştige. Sunt mai deştept, mai
bogat şi cu mult mai capabil în ochii unei ţări care mă adoră
din motive pe care nimeni nu poate să le numească. Până se
va găsi cineva care să se gândească la asta, nu va mai avea
nicio importanţă. Pot săfac ce vreau şi nu mai e nimeni care
să mă poată opri. Deci, ce urmează?
Simt că a venit momentul răsturnării sistemului. Această
republică demnă de milă este deja în ruine şi abia se mai tâ­
răşte. Adevărata întrebare este: Cu cine să mă aliez? Cumfac
, dip-şarada asta ceva după care publicul să tânjească?
Am o idee. Fiicei mele nu-i va plăcea, dar nu prea mă preo­
cupă asta. Era timpul să devină şi eafolositoare la ceva.

Am închis cartea cu zgomot, derutată şi frustrată. îmi

scăpa mie ceva? Răsturnarea sistemului? Să controleze oa­
menii? Era oare structura ţării noastre rezultatul unei co­
modităţi şi nu a unei necesităţi?
M-am gândit să caut prin carte ca să văd ce s-a întâm­
plat cu fiica lui, dar eram deja atât de dezorientată, încât
am renunţat. Am ieşit pe balcon, sperând că nişte aer
proaspăt o să mă ajute să înţeleg ceea ce tocmai citisem.
M-am uitat spre cer, încercând, să înţeleg ceva, dar nici
măcar nu ştiam de unde să încep. Am oftat, iar privirea

252
mi-a rătăcind prin grădină, oprindu-se asupra unei licăriri
albe. Maxon se plimba de unul singur prin împrejurimile
palatului. Era în sfârşit acasă. Avea cămaşa scoasă din pan­
taloni şi nu purta nici haină, nici cravată. Ce făcea afară aşa
de târziu? Am văzut că ţinea în mână un aparat de foto­
grafiat. Probabil că şi el avusese o noapte grea.
Am ezitat un moment, dar cu cine altcineva aş fi putut
să vorbesc despre asta?
— Pssst!
A tresărit, uitându-se în jur ca să vadă de unde venea
sunetul. L-am strigat a doua oară, dând din mâini până
când m-a văzut. Mi-a făcut şi el cu mâna, afişând un zâm­
bet surprins. M-am tras de ureche, sperând că va vedea.
S-a tras şi el de ureche. Am arătat spre el şi apoi spre ca­
mera mea. A încuviinţat, ridicând în aer un deget ca să-mi
spună că vine într-un minut. Am dat din cap şi m-am
întors înăuntru în timp ce el intra în palat.
Mi-am pus halatul şi mi-am trecut degetele prin păr în
speranţa că o să arăt măcar pe jumătate la fel de aranjată ca
el. Nu eram tocmai sigură cum să deschid discuţia, pentru
că urma să-l întreb pe Maxon dacă ştia că era în fruntea
unui sistem mult mai puţin altruist decât fusese publicul
făcut să creadă. Tocmai când începeam să mă întreb de ce
îi lua atât de mult, a bătut la uşă.
M-am grăbit să-i deschid şi am fost întâmpinată de
obiectivul camerei. Cu un clic, mi-a imortalizat zâmbetul
şocat. Expresia mi s-a schimbat într-una care arăta cât de
puţin mă amuza mica lui ispravă, dar el a fotografiat şi
asta, râzând.

253
 — Eşti caraghios. Treci înăuntru, i-am ordonat apu-
cându-1 de braţ.
M-a urmat.
— Scuze, nu m-am putut abţine.
— Ţi-a luat ceva timp, l-am acuzat, stând pe marginea
patului.
A venit să se aşeze lângă mine, suficient de departe
încât să putem sta faţă în faţă.
— A trebuit să trec pe la mine prin cameră.
Şi-a aşezat aparatul de fotografiat în siguranţă pe nop­
tiera mea, atingând uşor borcanul în care se găsea moneda.
A scos un sunet asemănător unui hohot de râs şi s-a întors
spre mine, fără să-mi explice de ce se oprise pe drum.
— Ah. Deci cum a fost călătoria?
— Ciudată, mi-a mărturisit. Am ajuns în partea rurală
din Noua Asie. Tata a spus că era vorba despre o dispută
locală, dar până am ajuns noi acolo,, totul se rezolvase.
A clătinat din cap.
— Sincer, nu avea niciun sens. Am petrecut câteva zile
mergând prin oraşe vechi şi încercând să vorbim cu local­
nicii. Tata e destul de dezamăgit de măsura în care stăpâ­
nesc limba şi insistă să mai învăţ. De parcă nu fac destule
zilele astea, s-a plâns oftând.
— E într-adevăr cam ciudat.
— Cred că a fost un fel de test. în ultima vreme mă tot
supune unor astfel de probe şi uneori nici nu ştiu că o face.
Poate că era legat de luarea de decizii sau de confruntarea
cu necunoscutul. Nu sunt sigur.
A ridicat din umeri.

254
 — în orice caz, sunt sigur că am picat.
Timp de un minut, a stat acolo, frământându-şi mâinile.
— A ţinut neapărat să vorbim şi despre Alegere. Cred
că avea impresia că distanţa o să mă ajute să pun lucrurile
în perspectivă sau ceva de genul ăsta. Sincer, m-am săturat
ca toată lumea să-şi dea cu părerea despre o decizie pe care
eu trebuie să o iau.
Eram sigură că, în mintea regelui, imaginea de ansam­
blu însemna ca Maxon să nu se mai gândească la mine. Vă­
zusem la masă cum le zâmbea celorlalte fete sau cum le
saluta cu un gest al capului pe coridoare. Cu mine nu se
purta niciodată aşa. Deodată, am început să mă simt inco­
mod şi nu mai ştiam ce să spun.
Se părea că nici Maxon.
Am hotărât că nu puteam să-l întreb încă despre jurnal.
Părea atât de neîncrezător când venea vorba de chestiile
astea — felul în care guverna, ce fel de rege voia să fie —
încât nu puteam să-i cer nişte răspunsuri pe care nu eram
sigură că le avea. Eram vag îngrijorată, temându-mă că ştia
mai multe decât îmi împărtăşise, dar trebuia să aflu mai
multe înainte de a vorbi.
Maxon şi-a dres vocea şi a scos din buzunar un mic
şirag de mărgele.
— După cum spuneam, am trecut printr-o mulţime de
oraşe şi am văzut astea în magazinul unei bătrâne. Sunt al­
bastre, a adăugat, deşi era evident. Pare să-ţi placă albastrul.
— Ador albastrul, am şoptit.

255
 Am privit micuţa brăţară. Cu câteva zile în urmă,
Maxon era în celălalt capăt al lumii, iar când o văzuse într-un
magazin... se gândise la mine.
— Nu am adus nimic pentru celelalte, aşa că poate să
rămână între noi?
Am dat din cap, încuviinţând.
— Nu ai fost niciodată genul care să se laude, a mor­
măit el.
Nu mă mai săturam să privesc brăţara. Era atât de dis­
cretă, cu pietre„şlefuite care nu păreau preţioase. Am întins
mâna şi mi-am trecut un deget peste una din mărgelele de
formă ovală, iar Maxon a început să o mişte dintr-o parte
în alta, făcându-mă să râd.
— Vrei să vezi cum îţi vine? s-a oferit el.
Am întins mâna; pe încheietură nu aveam nasturele lui
Aspen. Maxon mi-a aşezat pietricelele reci pe piele şi a
legat cu fundă şiragul care le ţinea împreună.
— Minunat, a spus.
Şi iat-o, croindu-şi drum printre toate grijile: speranţa.
Mi-a luat greutatea de pe suflet şi m-a făcut să-mi fie
dor de el. Voiam să şterg cu buretele tot ce se întâmplase
începând cu petrecerea de Halloween, să mă întorc la
noaptea aceea şi să am grijă ca acei doi dansatori să rămână
pe ringul de dans. Dar în acelaşi timp, mi-a frânt inima.
Dacă am fi fost din nou la petrecerea de Halloween, nu aş
fi avut de ce să mă îndoiesc de darul lui.
Chiar dacă aş fi reuşit să fiu ceea ce spusese tata că
eram, ceea ce spusese Aspen că nu eram... tot nu aş fi putut
să fiu Kriss. Era mai bună decât mine.

256
 Eram atât de obosită, de stresată şi de derutată încât am
început să plâng.
— America? a întrebat Maxon, ezitând. Ce s-a întâmplat?
— Nu înţeleg.
— Ce nu înţelegi? m-a întrebat încet.
Am remarcat în sinea mea că se descurca deja mult mai
bine în preajma fetelor care plângeau.
— Pe tine, am recunoscut. Momentan, sunt pur şi sim­
plu extrem de confuză în ceea ce te priveşte.
Mi-am şters o lacrimă de pe unul dintre obraji, iar Maxon
a întins o mână ca să mi-1 şteargă pe celălalt eu blândeţe.
într-un fel, era ciudat să mă atingă din nou aşa. în ace­
laşi timp, era atât de familiar, încât ar fi părut nepotrivit
dacă nu ar fi făcut-o. Odată ce mi-a şters lacrimile, nu şi-a
retras mâna, ci mi-a cuprins obrazul.
— America, a spus el cu seriozitate, dacă vreodată vrei
să ştii ceva despre mine — ce cred eu că este important sau
cine simt — tot ce trebuie să faci este să mă întrebi.
Părea atât de sincer, încât am fost la un pas de a-1 în­
treba. Aproape că l-am implorat să-mi spună tot: dacă o
avusese mereu în vedere pe Kriss, dacă ştia despre jurnal,
ce anume văzuse la brăţara aceea minunată de îl făcuse să
se gândească la mine.
Dar cum puteam să ştiu că îmi spune adevărul? Şi —
pentru că, încetul cu încetul, îmi dădeam seama că el era
alegerea cea mai înţeleaptă — cum rămânea cu Aspen?
— Nu ştiu dacă sunt încă pregătită pentru asta.
După un moment de gândire, Maxon m-a privit în ochi.

257
 — înţeleg. Sau cel puţin cred că înţeleg. însă ar trebui să
vorbim despre nişte lucruri importante în curând. Când
vei fi pregătită, eu voi fi aici.
Nu m-a presat; în schimb s-a ridicat, a făcut o mică ple­
căciune înainte să-şi ia aparatul de fotografiat şi să se în­
drepte spre uşă. S-a uitat spre mine pentru ultima oară
înainte să dispară pe coridor şi am fost surprinsă de cât de
mult mă îndurera plecarea lui.

258
 C apitolul 2 5

__ I ecţii particulare? m-a întrebat Silvia. Adică mai

B J multe pe săptămână?
— Bineînţeles, i-am răspuns eu.
Pentru prima dată de când ajunsesem la palat eram re­
cunoscătoare pentru existenţa Silviei. Ştiam că nu avea
cum să reziste cuiva dipus să-i soarbă fiecare cuvânt; şi
dacă mă punea să lucrez suplimentar însemna că puteam
să-mi ţin mintea ocupată.
Momentan; era prea mult pentru mine să mă gândesc la
Maxon, la Aspen, la jurnal şi la fete. Protocolul era alb sau
negru. Paşii pentru propunerea unei legi erau metodici.
Astea erau lucruri pe care le puteam stăpâni.
Silvia m-a privit, încă puţin şocată, înainte să afişeze un
zâmbet larg. Apoi a exclamat, îmbrăţişându-mă:
— Oh, va fi minunat! în sfârşit una dintre voi înţelege
cât de important e ce facem noi aici!
S-a îndepărtat uşor de mine.
— Când vrei să începi?

259
 — Acum?
Era încântată peste măsură.
— Stai să aduc nişte cărţi.
M-am cufundat în studiile ei, atât de recunoscătoare
pentru cuvintele, ideile, faptele şi statisticile cu care îmi
umplea capul. Când nu eram cu Silvia, citeam pentru câte
o temă pe care mi-o dăduse, petrecând ore în şir în Salonul
Doamnelor, aproape ignorându-le pe celelalte fete.
Munceam şi eram entuziasmată pentru următoarea lec­
ţie în grup.
Când ne-am reunit toate, Silvia a început prin a ne în­
treba ce ne pasiona. Am notat pe hârtie „familia", „muzica",
şi apoi, ca şi cum cuvântul cerea să fie scris, „dreptatea".
— Vă întreb acest lucru deoarece regina se află de re­
gulă în fruntea unui soi de comitet, ceva care aduce benefi­
cii ţării. Regina Amberly de exemplu, a iniţiat un program
de instruire a familiilor, ca să poată avea grijă de membrii
cu dizabilităţi mentale şi fizice. Foarte mulţi sunt lăsaţi pe
străzi odată ce familiile lor au dificultăţi, iar numărul celor
din Opt ajunge la o cifră imposibil de gestionat. Statisticile
din ultimii zece ani au arătat că programul ei a ajutat la re­
ducerea acestei cifre, păstrând astfel întreaga populaţie
în siguranţă.
— Şi noi trebuie să venim cu un astfel de program? a
vrut să ştie Elise, părând uşor speriată.
— Da, va fi noul vostru proiect, a spus Silvia. La Actua­
lităţile de peste două săptămâni veţi fi rugate să vă pre­
zentaţi ideea şi felul în care aţi începe activitatea.

260
 Natalie a chiţăit, iar Celeste şi-a dat ochii peste cap.
Kriss arăta de parcă deja îşi imagina ceva. Entuziasmul ei
mă neliniştea.
Mi-am adus aminte că Maxon vorbise despre o viitoare
eliminare. Simţeam că eu şi Kriss aveam un oarecare avan­
taj, dar cu toate astea, sarcina pe care o primiserăm nu
era uşoară.
— Ne ajută cu adevărat la ceva? a întrebat Celeste. Aş
prefera să învăţ ceva care ne va fi de folos.
îmi dădeam seama că, dincolo de tonul îngrijorat, era
fie plictisită de această idee, fie intimidată de ea.
Silvia a părut consternată.
— O să vă fie de folos! Cine va deveni prinţesă se va
ocupa de un proiect caritabil.
Celeste a bombănit ceva în barbă şi a început să se joace
cu un stilou. Detestam faptul că îşi dorea să câştige fără
să-şi asume nicio responsabilitate.
„Aş fi o prinţesă mai bună decât ea", mi-am spus în
sinea mea. Şi atunci mi-am dat seama că era ceva adevăr în
asta. Nu aveam cunoştinţele sau calmul lui Kriss, dar cel
puţin îmi păsa. Nu valora şi asta ceva?
Pentru prima dată în ultimele săptămâni, m-am simţit
străbătută de un val entuziasm. Aveam un proiect care-mi
permitea să etalez singurul lucru care mă diferenţia de ce­
lelalte. Eram hotărâtă să mă dedic complet acestui proiect,
sperând să realizez ceva ce putea într-adevăr să schimbe
unele lucruri. Poate că pe termen lung tot aş fi pierdut;
poate că aveam să renunţ la lupta pentru titlul de regină.

261
însă m-aş fi apropiat cât mai mult de ceea ce însemna a fi
prinţesă şi m-aş fi împăcat, în sfârşit, cu ideea Alegerii.

Era în zadar. Oricât aş fi încercat, nu aveam nici măcar

o idee pentru proiectul meu caritabil. M-am gândit şi am
citit şi iar m-am gândit. Mi-am întrebat slujnicele, dar nu
aveau idei. L-aş fi căutat pe Aspen, dar nu primisem nicio
veste de la el în ultimele zile. Am bănuit că era deosebit de
precaut ştiind că Maxon era acasă.
Mai rău, Krissfăcuse progrese evidente cu prezentarea
ei. Lipsea din Salonul Doamnelor ca să citească; şi când era
prezentă stătea cu nasul în câte o carte sau îşi lua înfrigu­
rată notiţe.
Fir-ar să fie!
Vineri dimineaţa, perfect conştientă de faptul că mai
aveam doar o săptămână la dispoziţie şi nicio idee, voiam
să dispar de pe faţa pământului. în timpul Actualităţilor,
Gavril a stabilit structura următoarei întâlniri, explicân-
du-ne că se vor face mai întâi câteva scurte anunţuri, ur­
mând ca toată seara să fie dedicată prezentărilor noastre.
Au început să mă treacă toate transpiraţiile.
L-am surprins pe Maxon uitându-se la mine. S-a tras de
ureche şi nu eram sigură ce să fac. Nu prea voiam să zic
da, dar nici să-l ignor pur şi simplu. M-am tras şi eu de
ureche şi a părut uşurat.
M-am tot foit cât l-am aşteptat să apară, răsucindu-mi
vârful firelor de păr şi plimbându-mă în sus şi-n jos
prin cameră.

262
 Maxon a bătut scurt la uşă şi apoi a intrat în cameră, aşa
cum obişnuia. M-am ridicat în picioare, simţind că trebuia
să fiu puţin mai formală decât de obicei. îmi dădeam
seama că mă comportam ridicol, dar, în acelaşi timp, nu
puteam să mă opresc.
— Ce mai faci? m-a întrebat traversând camera.
— Sincer? Am emoţii.
— Pentru că sunt atât de frumos, nu?
Am râs.
— Ar trebui să-mi feresc privirea, am spus, ţinându-i iso­
nul. De fapt, e în mare parte din cauza proiectului caritabil.
— Ah, a făcut el, aşezându-se la masă. Poţi să repeţi cu
mine dacă vrei. Kriss aşa a făcut.
M-am dezumflat. Bineînţeles că ea terminase deja.
— Nici măcar nu am o idee, am mărturisit aşezân-
du-mă alături de el.
— Ah. Da, înţeleg de ce eşti stresată.
M-am uitat la el cu o privire care sugera că habar n-avea.
— Ce e important pentru tine? Trebuie să existe un
lucru care te impresionează şi pe care alţii poate că nu-1 văd.
Maxon s-a lăsat pe spate, ţinând o mână pe masă.
Cum putea să fie aşa detaşat?
— M-am gândit toată săptămâna şi nu mi-a venit
nicio idee.
A râs încet.
— Aş fi zis că ţie îţi va fi cel mai uşor. Te-ai confruntat
cu mai multe greutăţi în viaţă decât toate celelalte patru
fete la un loc.

263
 — Exact, dar n-am ştiut niciodată cum să schimb ceva.
Asta e problema.
Mă uitam fix la masă, amintindu-mi de Carolina în cele
mai mici detalii.
— Pot să văd totul... cei din Şapte, epuizaţi din cauza
slujbelor care implică muncă fizică brută, deodată decă­
zuţi în Opt pentru că nu mai pot să lucreze. Fetele care se
plimbă pe străzi aproape de ora stingerii, ajungând în pa­
turile bărbaţilor singuri pentru mai nimic. Copiii care nu
au niciodată destul — destulă mâncare, destulă căldură,
destulă iubire — pentru că părinţii se omoară lucrând. îmi
amintesc de cele mai negre perioade ca şi cum ar fi fost
nişte nimicuri. Dar să găsesc o metodă prin care să ame­
liorez lucrurile?
Am clătinat din cap.
— Ce aş putea oare să spun?
L-am privit, sperând că în ochii lui o să găsesc un răs­
puns. Nu l-am găsit.
— Ai perfectă dreptate. .
Şi a tăcut.
M-am gândit la tot ce spusesem, dar şi la răspunsul lui.
însemna oare că ştia mai multe despre planurile lui Gre-
gory decât credeam eu? Sau se simţea vinovat pentru că
avea atât de mult, pe când alţii aşa puţin?
A oftat.
— Nu despre asta speram să vorbim în seara asta.
— La ce te gândeai?
Maxon m-a privit de parcă aş fi fost nebună.
— La tine, fireşte.

264
 Mi-am dat părul după ureche.
— La ce, mai exact?
Şi-a schimbat poziţia, mutând scaunul ca să fim puţin
mai aproape şi aplecându-se spre mine ca şi cum avea de
gând să-mi împărtăşească un secret.
— Mă gândeam că, după ce ai văzut că Marlee e bine,
lucrurile se vor schimba. Eram sigur că o să găseşti o me­
todă să ţii iar la mine. Dar nu s-a întâmplat aşa. Chiar şi în
seara asta, ai fost de acord să ne vedem, dar eşti distantă.
Deci observase.
Mi-am trecut degetele peste masă fără să îl privesc în ochi.
— Nu cu tine am o problemă. Ci cu poziţia, am ridicat
din. umeri. Credeam că ştii asta.
— Dar după ce s-a întâmplat cu Marlee...
Am ridicat capul.
— După ce s-a întâmplat cu Marlee s-au tot întâmplat
altele. Acum înţeleg ce înseamnă să fii prinţesă şi în se­
cunda următoare nu. Nu sunt precum celelalte fete. Sunt
din cea mai joasă castă; poate că şi Elise a fost din Patru,
dar familia ei e foarte diferită de majoritatea celor din Patru.
Au atât de multe, mă mir că încă nu au plătit să avanseze.
Şi tu ai crescut aici. Pentru mine e o schimbare majoră.
A dat din cap, cu aceeaşi răbdare inepuizabilă.
— înţeleg asta, America. în parte, de asta am vrut să-ţi
acord timp. Dar trebuie să mă ai şi pe mihe în vedere.
— Te am.
— Nu, nu aşa. Nu ca parte din ecuaţie. Să ai în vedere
situaţia dificilă în care mă aflu. Nu mai am aşa mult timp

265
la dispoziţie. Proiectul caritabil o să fie punctul de plecare
pentru o altă eliminare. Ai ghicit şi tu asta cu siguranţă.
Mi-am plecat capul. Bineînţeles că ştiam asta.
— Şi ce ar trebui să fac odată ce rămân doar patru?
Să-ţi mai dau timp? Când se ajunge la trei, se presupune că
ar trebui să aleg. Dacă rămân doar trei şi tu încă dezbaţi dacă
vrei sau nu să-ţi asumi responsabilitatea, dacă vrei toată
munca, dacă mă vrei pe mine... ce ar trebui să fac atunci?
Mi-am muşcat buza.
— Nu ştiu.
Maxon a dat din cap.
— Nu se poate. Am nevoie de un răspuns. Pentru că nu
pot să trimit pe cineva acasă, cineva care chiar vrea asta —
care mă vrea pe mine — dacă, la sfârşit, tu o să renunţi.
Am început să respir mai repede.
—. Deci trebuie să-ţi dau un răspuns acum? Nici măcar
nu ştiu la ce anume răspund. Dacă spun că vreau să rămân
înseamnă că vreau să fiu aleasa? Pentru că nu ştiu asta.
Am simţit cum mă încordam, de parcă eram pe punc­
tul de a o lua la fugă.
— Nu e nevoie să spui nimic acum; dar până la Actua­
lităţi trebuie să ştii dacă. vrei asta sau nu. Nu-mi place
să-ţi dau un ultimatum, dar eşti cam nepăsătoare faţă de
unica mea şansă la fericire.
înainte să continue, a oftat.
— Nu aşa voiam să decurgă conversaţia. Poate că ar tre­
bui să plec.
Simţeam în vocea lui că voia să-l rog să rămână, să-i
spun că toate aveau să se rezolve.

266
 — Cred că da, i-am şoptit.
Iritat, a clătinat din cap şi s-a ridicat.
— Bine. A traversat camera cu paşi repezi, nervoşi. O
să mă duc să văd ce face Kriss.

267
 C apitolul 2 6

m coborât la micul dejun destul de târziu. Nu

A voiam să risc să dau peste Maxon sau peste

vreuna din fete. Până să ajung la scări, Aspen a apărut p
coridor. Âm scos un sunet exasperat şi el s-a uitat în jur
înainte să se apropie de mine.
— Unde ai fost? am întrebat încet.
— Am lucrat, Mer. Sunt soldat. Nu pot să controlez
unde simt trimis. Nu mai fac de gardă la camera ta.
Voiam să-l întreb de ce, dar nu era momentul.
— Trebuie să vorbesc cu tine.
A stat un moment să se gândească.
— La două, mergi în capătul holului de la primul etaj,
după aripa spitalului. Putem să ne întâlnim acolo, dar nu
pentru prea mult timp.
Am încuviinţat. El a făcut o mică plecăciune şi a plecat
înainte să-l observe cineva, iar eu am continuat să cobor
scările, complet nemulţumită.

268
 îmi venea să ţip. Era atât de nedrept ca sâmbăta să fiu
condamnată a sta toată ziua în Salonul Doamnelor. De câte
ori aveam vizitatori, aceştia veneau să o vadă pe regină,
nu pe noi. Când una dintre Alese avea să fie prinţesă, pro­
babil că asta urma să se schimbe, dar momentan eram
forţată să o văd pe Kriss revizuindu-şi prezentarea proiec­
tului. Şi celelalte citeau însemnări sau rapoarte, iar eu sim­
ţeam că mi se face rău. Aveam nevoie rapid de o idee şi
eram sigură că Aspen m-ar fi ajutat să rezolv problema.
Trebuia neapărat să încep proiectul în acea seară, orice
s-ar fi întâmplat.
De parcă mi-ar fi citit gândurile, Silvia, care o vizitase
pe regină, s-a oprit să mă vadă.
— Ce face eleva mea eminentă? m-a întrebat, vorbind în
şoaptă ca să nu observe celelalte.
— Minunat.
— Cum merge proiectul? Ai nevoie de ajutor la ultimele
detalii? s-a oferit ea.
Ultimele detalii? Cum aş fi putut să finisez nimicul pe
care îl făcusem?
— Merge de minune. O să-ţi placă la nebunie, sunt si­
gură, am minţit eu.
A înclinat din cap.
— Suntem puţin secretoase?
— Puţin, i-am zâmbit.
— Nu-i nimic. Te-ai descurcat excelent în ultima vreme.
Sunt sigură că va ieşi extraordinar.
Silvia m-a bătut pe umăr în timp ce se pregătea să iasă
din cameră.

269
 Eram într-o mare încurcătură.
Minutele se scurgeau greu, o adevărată tortură. Chiar
înainte de ora două, m-am retras şi am pomit-o pe coridor,
în capătul acestuia, lângă o fereastră uriaşă, se afla o canapea
tapiţată, vişinie. M-am aşezat acolo, în aşteptare. Nu era
niciun ceas în jur, iar trecerea lentă a timpului nu-mi oferea
nicio alinare. în cele din urmă, Aspen şi-a făcut apariţia.
— Era şi timpul, am oftat.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat el, stând lângă canapea,
cu un aer formal.
„Câte nu s-au întâmplat", mi-a trecut prin minte. „Atâ­
tea lucruri pe care nu ţi le pot spune."
— Ni s-a încredinţat o sarcină şi nu ştiu ce să fac. Nu-mi
vine nicio idee, sunt agitată şi nu pot să dorm, i-am
răspuns tulburată.
El a chicotit.
— Care e sarcina? Să concepeţi designul unei diademe?
— Nu, am protestat, aruncându-i o privire exasperată.
Trebuie să elaborăm un proiect, ceva benefic pentru re­
gat. Cum ar fi cel al reginei Amberly pentru persoanele
cu handicap.
— Pentru asta te-ai aprins atât? a întrebat el, clătinând
din cap. De ce te stresezi? Pare distractiv.
— Şi eu am crezut la fel. Dar nu-mi vine nicio idee. Tu
ce ai face?
Aspen a reflectat preţ de o clipă.
— Ştiu! Ar trebui să propui un program de schimb de
experienţă între caste, a spus el, cu ochii strălucind, plini
de entuziasm.

270
 — Cum adică?
— Un program de schimb de experienţă între caste. Cei
din castele superioare schimbă locul cu oamenii din cas­
tele inferioare, astfel încât să poată vedea cum e să trăieşti
ca noi.
— Nu ştiu dacă ar merge, Aspen, cel puţin nu pentru
acest proiect.
— E o idee grozavă, a insistat el. Iţi poţi imagina pe ci­
neva cum ar fi Celeste, rupându-şi unghiile în timp ce ar
aşeza marfă pe rafturi? Ar fi o lecţie binemeritată pentru
cei ca ea.
— Ce te-a apucat? Nu sunt soldaţi care erau din Doi de
la bun început? Nu sunt ei prietenii tăi acum?
— Nu m-a apucat nimic, s-a apărat Aspen. Sunt acelaşi
dintotdeauna. Tu eşti cea care a uitat cum e să trăieşti într-o
casă care nu are încălzire.
Mi-am îndreptat spatele.
— Nu am. uitat. încerc să fac un proiect care să rezolve
lucrurile de acest fel. Chiar dacă nu rămân aici, poate că
îmi vor folosi ideea. De aceea, trebuie să fie o idee bună.
Vreau să-i ajut pe oameni.
— Mer, nu uita, a spus Aspen cu o voce rugătoare şi cu
pasiune mocnită în ochi. Guvernul a stat cu mâinile în sân
în timp ce tu răbdai de foame. Nu a mişcat un deget când
fratele meu a luat bătaie în piaţa publică. Vorbăria nu va
schimba ceea ce suntem. Am fost târâţi într-un şanţ din
care nu putem ieşi singuri şi nimeni nu se grăbeşte să ne
scoată de aici. Mer, ei pur şi simplu nu înţeleg.
M-am ridicat, înfuriată.

271
 — Unde te duci? m-a întrebat.
— înapoi în Salonul Doamnelor, am răspuns, mergând
mai departe.
Aspen m-a urmat.
— Am ajuns să ne certăm din cauza unui proiect stupid?
Am răbufnit, luându-mă de el.
— Nu. Ne certăm pentru că nici tu nu înţelegi. Sunt din
Trei acum. Iar tu eşti din Doi. în loc să fii nemulţumit de
ceea ce ţi s-a oferit, de ce nu recunoşti că ţi s-a acordat o
şansă? Ai posibilitatea să schimbi traiul familiei tale. Poţi
schimba o mulţime de vieţi. Dar tot ce vrei este să te răz­
buni. O astfel de atitudine nu duce pe nimeni nicăieri.
Aspen a tăcut, iar eu am plecat. Am încercat să nu fiu
supărată pentru că era atât de înflăcărat în legătură cu lu­
crurile pe care şi le dorea. în fond, nu era asta o calitate
demnă de admiraţie? Dar m-a făcut să mă gândesc atât de
intens la orânduirea de nestrămutat a castelor, încât am în­
ceput să mă înfurii.
Nimic nu avea să schimbe starea lucrurilor. Prin ur­
mare, de ce mă agitam?

Am cântat puţin la vioară. Am făcut o baie. Am încer­

cat să trag un pui de somn. Mi-am petrecut o bună parte a
serii în liniştea camerei mele. Am ieşit pe balcon.
Nimic nu conta. Deşi mă apropiam cu paşi repezi de
termenul-limită, nu îmi venea nicio idee pentru proiect.
Am stat întinsă în pat câteva ore bune, încercând să
adorm, fără sorţi de izbândă. Mă tot gândeam la cuvintele

272
încărcate de mânie ale lui Aspen, la lupta lui neîncetată
cu soarta.
Mi-am amintit de Maxon şi de ultimatumul lui, prin
care îmi cerea să-mi iau un angajament. Mi-am spus apoi
că nici asta nu avea importanţă, din moment ce vineri seara
aveam să fiu trimisă acasă cu siguranţă, din moment ce nu
pregătisem niciun proiect.
Am oftat şi am dat pătura la o parte. Evitasem să mai ci­
tesc din jurnalul lui Gregory. Mă temeam că s-ar fi ivit mai
multe întrebări decât răspunsuri. Dar poate că jurnalul
m-ar fi putut orienta în direcţia potrivită, oferindu-mi o
idee pentru Actualităţi.
Pe lângă asta, chiar dacă nu aş fi găsit nimic folositor,
trebuia să aflu ce se întâmplase cu fiica lui. Eram destul de
sigură că o chema Katherine, aşa că am răsfoit jurnalul, în­
cercând să descopăr orice referire la ea, ignorând restul,
într-un final, am găsit fotografia unei fete stând lângă un
bărbat care părea să fie mult mai în vârstă decât ea. Poate
că era doar în închipuirea mea, dar fata părea să fi plâns.

în sfârşit, astăzi afost oficiată căsătoria lui Katherine cu

Emil de Monpezat de Swendway. Katherine a plâns cu sus­
pine tot drumul până la biserică, până când i-am spus că,
dacă nu se potoleşte în timpul ceremoniei, va avea de suferit
după aceea. Mama lui Katherine este nemulţumită şi bănu­
iesc că Spencer însuşi s-a întristat, realizând cât de mult
şi-ar fi dorit sora lui să nu facă asta. Dar Spencer este isteţ.
Cred că se va da pe brazdă rapid, imediat ce va vedea câte
oportunităţi se vor ivi pentru el. Iar Damon mă susţine în to­
talitate; mi-ar plăcea să pot insufla comunităţii acest spirit

273
 care-l animă pe el. Tineretul ar trebui aplaudat. Generaţia
lui Damon şi Spencer a fost aceea care m-a ajutat să ajung
unde sunt. Au un entuziasm nemărginit şi sunt mult mai
populari din perspectiva mulţimii care îi ascultă, spre deo­
sebire de bătrâneii fragili, care o ţin sus şi tare că am luat-o
pe un drum greşit. Nu pot să nu mă întreb dacă nu există
vreo modalitate să le închid gura pentru totdeauna, fără
să-mi pătez reputaţia.
în orice caz, încoronarea este programată să aibă loc
mâine. Acum că Swendway s-a aliat cu puternica Uniune
Nord-Americană, voi putea pune mâna pe ceea ce-mi doresc:
coroana. Cred că este o învoială corectă. De ce să mă mulţu­
mesc cu funcţia de preşedinte când pot fi regele Illeei? Iar
prin intermediul fiicei mele, sunt socotit acum ca fiind de
..viţă nobilă.
Totul este aşa cum ar trebui săfie. După ziua de mâine,
nu va mai exista cale de întoarcere.

O vânduse. Ticălosul îşi dăduse fiica pe mâna unui băr­

bat pe care ea îl ura, pentru a obţine ceea ce-şi dorea.
Instinctul îmi spunea să închid din nou jurnalul. Dar
m-am forţat să-l răsfoiesc, citind fragmente la întâmplare.
La un moment dat, ochii mi-au căzut pe o diagramă a caste­
lor, imaginată cu şase trepte în loc de opt. Pe altă pagină, plă­
nuia să schimbe numele de familie al oamenilor pentru a-i
desprinde de trecut. Un alt pasaj arăta cum intenţiona să-şi
pedepsească duşmanii, aşezându-i mai jos în ierarhie, şi să-i
răsplătească pe cei care-i erau loiali, aşezându-i mai sus.

274
 M-am întrebat dacă străbunicii mei pur şi simplu nu
avuseseră nimic de oferit sau se împotriviseră sistemului.
Speram să fie a doua variantă.
Ce nume de familie ar fi trebuit să am? Oare tata ştia?
De când mă născusem, fusesem învăţată că Gregory
Illea era un erou care ne salvase ţara din ghearele uitării.
Evident, nu era altceva decât un monstru însetat de putere.
Ce fel de om îi manipulează pe alţii aşa, fără nicio remuş-
care? Ce fel de om îşi trădează fiica pentru a-şi atinge sco­
pul? Deodată, fragmentele citite cândva apăreau într-o
lumină nouă. Nu spusese niciodată că ar fi vrut să fie un
mare familist; ceea ce voia de fapt era să pară imul. Jucase
un timp după regulile lui Wallis. Se folosise de camarazii
fiului său pentru a-şi aduna susţinători. Totul fusese o stra­
tegie, încă de la început.
Simţeam că mi se face rău. M-am ridicat şi am început
să mă plimb prin cameră, încercând să-mi limpezesc mintea.
Cum putuse fi ştearsă cu buretele o istorie întreagă?
De ce nimeni nu pomenea de statele de altădată? Unde
dispăruseră toate aceste informaţii? Cum de nimeni nu
ştia nimic?
Am deschis ochii şi am privit spre cer. Părea imposibil.
Fără îndoială, existau câţiva care s-ar fi împotrivit, care
le-ar fi împărtăşit adevărul copiilor lor. Sau cine ştie, poate
că unii o făcuseră deja. Mă întrebasem adesea de ce tata
nu-mi permitea să pomenesc de vechea carte de istorie,
ascunsă în camera lui şi de ce ceea ce ştiam despre trecu­
tul Illeei nu apărea scris niciunde. Poate că, dacă s-ar fi
scris că Illea fusese un erou, oamenii s-ar fi revoltat. Aşa

275
însă, chestiunea rămânea la nivel de speculaţie, de discu­
ţii contradictorii, fără să aibă cineva acces la adevăr.
Mă întrebam dacă Maxon ştia.
Deodată, mi-am amintit ceva. Cu puţin timp în urmă,
eu şi Maxon ne sărutaserăm pentru prima oară. Gestul fu­
sese atât de neaşteptat, încât mă retrăsesem, făcându-1 pe
Maxon să se simtă prost. Apoi îmi dădusem seama că
voiam ca Maxon să mă sărute, aşa că îi sugerasem să şter­
gem acea amintire şi să o înlocuim cu una nouă.
„America", spusese el atunci, „nu cred că putem schimba
trecutul". „Sigur că putem", fusese răspunsul meu. „In
plus, cine altcineva ar mai şti în afară de noi doi?"
O spusesem în glumă. Pentru că, fără îndoială, dacă
rămâneam împreună, ne-am fi amintit ce se întâmplase de
fapt, oricât de ridicol era. Nu ne-ar fi lăsat niciodată inima
şă ne şchimbăm povestea cu una mai romantică sau mai
reuşită, doar de dragul aparenţelor.
însă întreaga Alegere se baza pe aparenţe. Dacă mie şi
lui Maxon ni s-ar fi cerut vreodată să povestim cum fusese
primul nostru sărut, am fi dezvăluit adevărul? Sau am fi
păstrat secret acel mic detaliu? La moartea noastră nimeni
nu avea să ştie ce se întâmplase de fapt, iar acel moment
special avea să dispară în neant.
Putea fi oare atât de simplu? O poveste spusă de sufi­
cient de multe ori, devenea în ochii unei generaţii un fapt
petrecut aievea? De câte ori îi întrebasem pe cei mai în vâr­
stă decât părinţii mei despre istoria noastră sau ce le po­
vestiseră părinţii lor? Erau bătrâni. Ce ştiau ei? Dădusem

276
dovadă de atâta aroganţă ignorând cu desăvârşire ce ar fi
avut de spus oamenii aceia. Mă simţeam ca o idioată.
Dar nu avea nicio importanţă cum mă simţeam. Im­
portant era ce aveam să fac în legătură cu asta.
Toată viaţa trăisem în întuneric şi, pentru că iubeam
muzica, nu mă plânsesem. Dar îmi dorisem ca eu şi Aspen
să fim împreună şi, din moment ce Aspen era din Şase, lu­
crurile fuseseră mai complicate decât în mod normal. Dacă
Gregory Illea, aşezat confortabil la biroul său, nu ar fi con­
ceput cu atâta răceală legile care ne guvernau regatul, eu şi
Aspen nu ne-am fi certat şi nu mi-ar fi păsat niciodată de
Maxon. Maxon nici măcar nu ar fi ajuns prinţ. Mâinile lui
Marlee ar fi rămas intacte, iar ea şi Carter nu ar fi trăit într-o
cameră în care abia le încăpea patul. Gerad, frăţiorul meu
drag, ar fi avut posibilitatea să studieze ştiinţa după bunul
lui plac, în loc să se chinuie cu arta, faţă de care nu nutrea
niciun fel de pasiune.
Asigurându-şi un stil de viaţă confortabil, la reşedinţa
lui încântătoare, Gregory Illea le răpise celorlalţi până şi
posibilitatea de a încerca să acceadă vreodată la un astfel
de trai.
Maxon îmi spusese că, dacă voiam să ştiu ceva despre
el, tot ce aveam de făcut era să-l întreb. Chiar dacă mă te­
meam ca nu cumva să fie făcut din acelaşi aluat ca Gre­
gory, trebuia să aflu. Nu puteam alege între a accepta să
rămân sau a pleca acasă, decât dacă ştiam ce fel de per­
soană era Maxon cu adevărat.
s Mi-am pus halatul şi am încălţat papucii. Am ieşit din
cameră, trecând pe lângă unul dintre soldaţi.

277
 — S-a întâmplat ceva, domnişoară? a întrebat el.
— Nu, mă întorc imediat.
A părut să mai aibă ceva de adăugat, dar am dispărut
rapid, aşa că nu a mai avut ocazia. Am urcat până la etajul
trei. Spre deosebire de celelalte etaje, aici soldaţii păzeau
palierul, împiedicându-mă să merg la uşa lui Maxon.
— Trebuie să vorbesc cu prinţul, am spus, pe un ton
care se voia ferm.
— Este foarte târziu, domnişoară, a spus soldatul din
stânga.
— Maxon nu va avea nimic împotrivă, i-am asigurat eu.
Soldatul din dreapta a zâmbit afectat.
— Nu cred că prinţul ar aprecia vizita nimănui chiar
acum, domnişoară.
M-am încruntat, repetându-mi în minte acea propoziţie.
Maxon era cu altă fată.
■ Bănuiam că în camera lui se afla Kriss, râzând şi vorbind,
poate chiar încălcându-şi regula care interzicea săruturile.
După colţ a apărut o slujnică tânără cu o tavă în braţe.
M-am dat la o parte ca să-i fac loc să coboare, gândindu-mă
în tot acest timp dacă să-i sâcâi în continuare pe soldaţi ca
să mă lase să intru sau să renunţ. Tocmai când mă pregă­
team să zic ceva, unul din ei m-a expediat.
— Mai bine v-aţi duce la culcare, domnişoară.
Voiam să ţip sau să mă manifest cumva pentru că mă
simţeam neajutorată. Dar nu ar fi ajutat în niciun fel, aşa că
am plecat. Pe măsură ce mă îndepărtam, l-am auzit pe sol­
datul cu zâmbetul afectat mormăind ceva şi m-am simţit şi
mai rău. Mă lua peste picior? Mă compătimea? Nu aveam

278
nevoie de mila nimănui. Era suficient că mă simţeam ca ul­
timul om.
; Spre surprinderea mea, când am ajuns la al doilea etaj,
am. dat peste slujnica pe care o întâlnisem mai devreme.
Stătea aplecată legându-şi şireturile, însă nu era deloc aşa.
Când m-am apropiat de ea şi-a ridicat capul, şi-a luat tava
şi a venit spre mine.
— Nu este în camera lui, mi-a şoptit.
— Cine? Maxon?
A încuviinţat.
— încercaţi la parter.
Am zâmbit, clătinând surprinsă din cap.
— Mulţumesc.
A ridicat din umeri.
— L-aţi fi găsit şi singură. în plus, a continuat ea, cu
ochii plini de admiraţie, ne sunteţi simpatică.
S-a retras repede, coborând la primul etaj. M-am întrebat
cui îi eram simpatică mai exact, dar, pentru moment, m-am
mulţumit doar cu această dovadă de bunătate. Am aştep­
tat un moment să se îndepărteze şi am coborât la parter.
Sala Mare era deschisă, dar nu era nimeni înăuntru. La
fel şi sala de mese. Am intrat şi în Salonul Doamnelor, gân-
dindu-mă că era un loc ciudat pentru o întâlnire roman­
tică, dar nici urmă de ei acolo. I-am întrebat pe soldaţii de
la poartă, care m-au asigurat că Maxon nu ieşise în gră­
dină. Am verificat şi sălile de lectură, precum şi alte sa­
loane, înainte să ajung la concluzia că Maxon şi Kriss fie
se despărţiseră, fie se întorseseră înapoi în camera lui.

279
 Resemnată, am cotit luând-o pe coridor, îndreptân-
du-mă spre scara din spate, care era mai la îndemână decât
scara principală. Pe măsură ce înaintam, mi s-a părut că
disting nişte şoapte. Nu reuşisem să identific de unde ve­
neau exact, aşa că am încetinit, nevrând să deranjez.
încă o şoaptă.
Un chicotit drăgăstos.
Un suspin călduros.
Sunetele erau din ce în ce mai clare şi mi-am dat seama
de unde veneau.,Am mai făcut un pas în faţă, m-am uitat
în stânga mea şi am văzut un cuplu îmbrăţişându-se
în umbră. După ce ochii mi s-au obişnuit cu întunericul,
am înlemnit.
Chiar şi în întuneric, puteam să recunosc părul blond
ai lui Maxon. De câte ori nu-1 remarcasem în lumina di­
fuză,-din grădină? Dar ceea ce nu mai văzusem înainte,
ceea ce nu-mi imaginasem că voi vedea vreodată, erau
degetele lungi ale lui Celeste, cu unghiile vopsite în roşu,
jucându-se cu el.
Celeste îl imobilizase pe Maxon, lipindu-1 de perete. îşi
încolăcise un picior în jurul lui, iar cu mâna liberă îi apăsa
pieptul. Crăpătura rochiei îi dezvăluia piciorul lung, care
căpătase o tentă albăstruie în bezna de pe coridor. Se în­
depărta uşor de el, doar ca să se apropie din nou încet, cu
intenţia de a-1 tachina.
Aşteptam ca Maxon să o respingă, să-i spună că ea nu
era ceea ce îşi dorea. Dar nu a făcut-o. în schimb, a săru­
tat-o. Ea s-a afundat în sărutul lui şi a chicotit din nou, în­
cântată de afecţiunea lui. Maxon i-a şoptit ceva la ureche,

280
iar Celeste s-a apropiat de el, sărutându-1 mai intens şi mai
pasional decât înainte. Breteaua rochiei i-a alunecat de pe
umăr, dezgolind ceea ce părea a fi o porţiune infinită a spa­
telui ei. Niciunul din ei nu s-a deranjat să o ridice la loc.
încremenisem. Voiam să urlu sau să plâng, dar îmi pie­
rise graiul. De ce trebuia, dintre toate, să fie cu ea?
Buzele lui Celeste au alunecat pe gâtul lui Maxon. După
încă un chicotit odios, Celeste l-a mai sărutat o dată.
Maxon a închis ochii, zâmbind. Acum, că nimic nu-i mai
bloca vederea, mă aflam în câmpul lui vizual.
Am vrut să fug. Am vrut să dispar, să mă evapor. In
schimb, am rămas acolo.
Când a deschis ochii, Maxon m-a văzut.
în timp ce fata continua să-l sărute pe gât, eu şi Maxon
ne holbam unul la altul. Prinţul înlemnise, iar zâmbetul îi
pierise de pe buze. Văzând şocul din privirea lui, am ho­
tărât să plec de acolo. Neobservată de Celeste, am bătut în
retragere, într-o linişte desăvârşită.
Odată aflată la adăpost, am rupt-o la fugă, trecând ca o
nălucă pe lângă soldaţii şi majordomii de serviciu. Chiar
înainte să ajung la capătul scării principale, m-au podidit
lacrimile.
Am trecut cu forţa de soldatul care mă urmărea îngrijo­
rat, intrând pe uşă şi aşezându-mă în pat, cu faţa spre bal­
con. în liniştea mormântală a camerei mele, am simţit cum
mi se frânge inima. „Eşti o fraieră, America, o mare fraieră."
Aveam să mă întorc acasă. Aveam să uit ce se întâm­
plase. Şi aveam să mă mărit cu Aspen.
Aspen era singura persoană pe care mă puteam baza.

281
 Nu a trecut mult până am auzit un ciocănit în uşă. Fără
să aştepte un răspuns, Maxon a dat buzna înăuntru. A tra­
versat cu paşi mari camera, părând aproape la fel de fu­
rios ca mine.
înainte să poată rosti ceva, am izbucnit.
— M-ai minţit.
— Poftim? Când te-am minţit?
— Când nu m-ai minţit? Cum poate o persoană care îmi
vorbea de cereri în căsătorie să rişte să fie prins pe un co­
ridor cu cineva ca ea?
— Ce fac eu cu ea n-are nicio legătură cu sentimentele
mele faţă de tine.
— Glumeşti, nu-i aşa? Sau poate că, dacă eşti moşteni­
torul la tron, îţi poţi permite să te afişezi cu fete pe jumă­
tate dezbrăcate oricând ai chef?
Maxon a părut rănit de acuzaţia mea.
— Nu. Nu este deloc aşa.
— De ce ea? am întrebat, ridicând ochii în tavan. De ce,
dintre toate fiinţele de pe planeta asta, o vrei tocmai pe ea?
Când m-am uitat la el aşteptând răspunsul, Maxon clă­
tina din cap, uitându-se pe pereţi.
— Maxon, Celeste este o actriţă, o prefăcută. Nu vezi că
în spatele machiajului şi a bureţilor din sutien se află o per­
soană care nu vrea decât să te manipuleze?
Pe Maxon l-a bufnit râsul.
— Ba văd.
Calmul lui mă nedumerea.
— Atunci de ce... ?
Dar ştiam deja răspunsul.

282
 Vedea. Bineînţeles că vedea. Fusese crescut aici. Proba­
bil că jurnalele lui Gregory îi fuseseră citite pe post de
basme. Cum de avusesem alte pretenţii de la el?
Cât de naivă putusem să fiu? Când mă gândeam la ci­
neva mai bun decât mine pentru rolul de prinţesă, îmi
venea în minte Kriss. Kriss era fermecătoare, răbdătoare şi
avea o mulţime de alte calităţi pe care eu nu le aveam. Dar
mi-o închipuiam lângă vechiul Maxon. Pentru noul
Maxon, care mergea pe urmele lui Gregory Illea, singura
fată potrivită ar fi fost Celeste. Nicio altă Aleasă nu ar fi
fost atât de fericită să aibă regatul la picioarele ei.
— Gata, am spus cu un gest categoric. Ai vrut să iau o
decizie, iată că am luat-o: nu mai vreau să am de-a face cu
nimic de-aici. Nu mai vreau să am de-a face cu Alegerea,
cu toate minciunile astea şi mai ales cu tine. Dumnezeule,
am fost o idioată!
— Ba o să ai de-a face, America, m-a contrazis el ime­
diat, postura lui susţinându-i spusele. Ai terminat când
spun eu că ai terminat. Eşti supărată acum, dar nu te pot
lăsa încă să pleci.
; Mi-am pus mâinile în cap, simţind că eram pe cale să-mi
smulg tot părul din rădăcini.
— Care-i problema ta? Eşti de pe altă planetă? Ce te face
să crezi că aş fi vreodată de acord cu ceea ce tocmai am
văzut? Nu o înghit pe Celeste. Iar tu o sărutai. Nu mai
exişti pentru mine.
5 — Pentru numele lui Dumnezeu, America, nu-mi laşi
loc să spun nimc!

283
 — Cum ai putea să explici asta? Trimite-mă acasă.
Vreau să plec de aid.
Replicile noastre se succedaseră până atunci atât de
rapid, încât tăcerea care a urmat m-a speriat.
— Nu.
Eram scoasă din sărite. Nu îmi tot ceruse, până acum,
să iau o decizie?
— Maxon Schreave, eşti doar un copil care a pus mâna
pe o jucărie pe care nu şi-o doreşte, dar pe care nu vrea
s-o împartă cu nimeni altcineva.
Maxon a răspuns calm.
— înţeleg că eşti supărată, dar...
L-am îmbrâncit.
— Supărată e puţin spus!
Maxon şi-a păstrat cumpătul.
—..Nu spune despre mine că sunt un copil. Şi nu mă
împinge.
L-am îmbrâncit din nou.
— Ce-o să-mi faci?
Maxon m-a apucat de încheieturi, răsucindu-mi mâinile
la spate. în ochi i se citea mînia, iar asta mă bucura. Voiam
să mă provoace, să-mi dea un motiv ca să-l rănesc. L-aş fi
putut rupe în bucăţi în acele momente.
Dar pe chipul lui nu se citea furia. în schimb, am văzut
aprinzându-se o scânteie, care lipsise pentru multă vreme
între noi. Faţa lui Maxon se afla la câţiva centimetri de a
mea, ochii lui căutându-i pe ai mei, întrebându-se cum voi
reacţiona sau poate nepăsându-i deloc. Raţiunea îmi
spunea cât de greşit era totul, dar inima nu o asculta.

284
A

înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, m-am trezit cu bu­

zele întredeschise.
Am scuturat din cap ca să mă dezmeticesc. Am făcut
câţiva paşi înapoi, în direcţia balconului. Maxon nu s-a
opus. Am tras adânc aer în piept înainte să mă întorc spre el.
— Ai de gând să mă trimiţi acasă sau nu? am întrebat
calm.
El a clătinat din cap, neputând sau nedorind să răspundă.
Mi-am smuls de la mână brăţara de la Maxon şi am
aruncat-o pe podea.
— Pleacă atunci, i-am şoptit.
M-am întors cu faţa spre balcon şi am aşteptat câteva
momente apăsătoare înainte să aud uşa închizându-se.
Imediat după plecarea lui Maxon, m-am prăbuşit pe
podea, plângând în hohote.
Maxon şi Celeste erau de aceeaşi teapă. Tot ce făceau era
numai de faţadă. Ştiam că Maxon urma să-şi petreacă în­
treaga viaţă încercând să convingă lumea prin vorbe fru­
moase că era o persoană minunată, asigurându-se în acelaşi
timp că nimeni nu-şi depăşeşte condiţia. La fel ca Gregory.
Am rămas pe podea cu picioarele încrucişate sub că­
maşa de noapte. Pe cât de supărată eram pe Maxon, pe atât
de supărată eram pe mine însămi. Ar fi trebuit să mă fi lup­
tat mai mult. Ar fi trebuit să fi făcut mai mult. Nu ar trebui
să stau acolo şi să mă dau bătută.
Mi-am şters lacrimile şi am analizat situaţia. O termi­
nasem cu Maxon, dar încă mă aflam la palat. O termina­
sem şi cu competiţia, însă aveam un proiect de prezentat.
Poate că Aspen nu credea că eram suficient de puternică

285
pentru a fi prinţesă — şi nu se înşela — dar avea încredere
în mine. Ştiam asta. La fel şi tatăl meu. Şi Nicoletta.
Nu mai eram aici pentru a câştiga. Aşadar, cum puteam
să-mi fac o ieşire din scenă memorabilă?

286
 C apitolul 2 7

tunci când Silvia m-a întrebat de ce aveam nevoie

A pentru prezentare, i-am spus că îmi trebuiau un

birou mic pentru nişte cărţi şi un suport pentru un af
la care lucram. Silvia a fost foarte încântată de ideea afişu­
lui. Eram singura fată din competiţie care avea o expe­
rienţă artistică.
Am petrecut ore întregi redactându-mi discursul pe
cartonaşe pentru a nu omite nimic, subliniind pasaje din
cărţi pentru prezentare şi repetând în faţa oglinzi părţile
mai dificile. Am încercat să nu mă gândesc prea mult la ce
aveam de făcut, pentru că în momentul în care o făceam,
începeam să tremur.
Când am rugat-o să creeze o rochie care să-mi dea un
aer cuminte, Anne s-a încruntat.
— De parcă până acum v-am fi trimis în lenjerie, a spus
ea maimuţărindu-se.
Am râs pe înfundate.

287
 — Nu asta am vrut să spun. Ştii foarte bine că mi-au
plăcut toate rochiile pe care le-ai creat pentru mine. Pur şi
simplu aş vrea să am un aer... angelic.
Anne a zâmbit.
— Sunt sigură că vom găsi o soluţie.
Cu certitudine, Anne, Mary şi Lucy şi-au dat toată os­
teneala, deoarece nu le-am văzut decât cu o oră înainte de
Actualităţi, când au năvălit înăuntru, cu rochia terminată.
Albă, gingaşă şi vaporoasă, rochia era împodobită cu o
fâşie lungă de tul, în albastru şi verde în partea dreaptă a
fustei. La bază, rochia semăna cu un nor, iar talia înaltă îi
conferea eleganţă şi puritate. îmbrăcată în acea rochie, mă
simţeam fermecătoare. Dintre toate rochiile pe care le con­
fecţionaseră până atunci pentru mine, asta era cu siguranţă
preferata mea şi eram foarte mulţumită că se întâmplase
aşa. Probabil că era ultima rochie făcută de ele pe care
aveafn s-o port vreodată.
Mi-a fost greu să-mi ţin planul secret, dar am reuşit.
Atunci când fetele mă întrebau ce fac, le răspundeam că e
o surpriză. Câteva din ele mi-au aruncat priviri sceptice,
dar nu mi-a păsat. Le-am rugat pe slujnice să nu atingă
nimic de pe biroul meu, nici măcar să nu şteargă praful,
iar ele s-au supus, lăsându-mi cartonaşele întoarse cu faţa
în jos.
Nimeni nu ştia nimic.
Voiam să-i împărtăşesc secretul lui Aspen, dar m-am
abţinut. O parte din mine se temea că m-ar fi putut con­
vinge să renunţ. Cealaltă parte se temea că s-ar fi entu­
ziasmat prea tare.

288
 în timp ce slujnicele mă aranjau, mă uitam fix la imagi­
nea mea din oglindă, dându-mi seama că eram pe cont pro­
priu. Era mai bine aşa. Nu voiam ca slujnicele mele, celelalte
fete şi mai ales Aspen să aibă probleme din cauza mea.
Mai trebuia doar să-mi pun treburile în ordine.
— Arme, Mary, îmi puteţi aduce nişte ceai, vă rog?
Cele două slujnice s-au uitat una la alta.
— Amândouă? s-a asigurat Mary.
— Da, vă rog.
Deşi păreau să fi intrat la bănuieli, au făcut o reverenţă
şi s-au dus după ceai. Imediat după ce au plecat, m-am în­
tors spre Lucy.
— Stai jos lângă mine, i-am spus, îndemnând-o să se
aşeze pe băncuţa căptuşită.
S-a supus, iar eu am întrebat-o fără menajamente.
— Eşti fericită?
— Poftim?
— Mi s-a părut că ai fost tristă în ultimul timp. S-a în­
tâmplat ceva?
Şi-a plecat capul.
— Este atât de evident?
— Oarecum, am mărturisit, luând-o în braţe şi strân­
gând-o călduros.
Lucy a oftat şi şi-a pus capul pe umărul meu. Eram atât
de fericită că, preţ de un moment, uitase de graniţele invi­
zibile dintre noi.
— V-aţi dorit vreodată ceva ce nu puteaţi avea? m-a în­
trebat.
M-a bufnit râsul.

289
 — Luc^ înainte să ajung aici, eram din Cinci. Erau atâ­
tea lucruri pe care mi le doream şi nu le puteam avea, încât
nici nu m-am obosit să le număr.
Surprinzător şi complet atipic, o singură lacrimă i s-a
prelins pe obraz.
— Nu ştiu ce să fac. M-am împotmolit.
Mi-am îndreptat spatele şi m-am uitat în ochii ei.
— Lucy, vreau să ştii că sunt convinsă că poţi face ab­
solut orice şi că poţi fi ceea ce vrei să fii. Cred că eşti o fată
extraordinară. -
A schiţat un zâmbet.
— Mulţumesc, domnişoară.
Ştiam că nu mai aveam mult timp la dispoziţie.
— Vreau să faci ceva pentru mine. Nu eram sigură că
mă puteam baza pe ceilalţi, dar am încredere în tine.
Deşi avea un aer încurcat, mi-am dat seama că vorbea
serios atunci când a răspuns:
— Orice.
Am scos o scrisoare dintr-un sertar.
— Poţi să-i dai scrisoarea asta ofiţerului Leger?
— Ofiţerului Leger?
— Voiam să-i mulţumesc pentru bunăvoinţa pe care
mi-a arătat-o şi mi s-ar părea nepotrivit să-i înmânez eu în­
sămi scrisoarea. Sper că înţelegi.
Era o scuză jalnică, dar era singurul mod prin care pu­
team să-i explic lui Aspen ceea ce eram pe cale să fac şi
să-mi iau la revedere. Bănuiam că nu aveam să mai rămân
mult timp la palat după evenimentele din acea seară.

290
 — Pot să-i duc scrisoarea într-o oră, a spus ea cu
nerăbdare.
— Mulţumesc.
Mai că mă podidiseră lacrimile, dar m-am stăpânit.
Eram speriată, dar aveam foarte multe motive care mă în­
demnau să procedez astfel.
Cu toţii meritam ceva mai bun. Din cauza planurilor lui
Gregory, familia mea, Marlee, Carter, Aspen şi chiar sluj­
nicele mele se aflau într-o situaţie fără ieşire.
Am intrat în studioul Actualităţilor strângând în braţe
un teanc de cărţi cu paginile însemnate şi o mapă pentru
afişul meu. Aranjamentul era acelaşi — locurile rezervate
regelui, reginei şi lui Maxon, în dreapta, lângă uşă, şi Ale­
sele, aşezate pe locurile din stânga - , dar în mijloc, unde se
afla de obicei un podium., de unde ţinea discursuri regele,
sau un set de scaune pentru interviuri, acum era amenajat
un spaţiu pentru prezentările noastre. Am identificat bi­
roul meu şi suportul pentru afiş, dar şi un ecran despre
care am presupus că avea să fie folosit pentru a arăta ima­
gini din prezentarea altcuiva. Era impresionant. Mă între­
bam cine reuşise să organizeze atât de bine totul.
M-am aşezat pe singurul scaun liber — chiar lângă Ce­
leste, din nefericire — ţinând cărţile în poală şi mapa lângă
mine. Şi Natalie avea câteva cărţi, iar Elise îşi recitea de zor
notiţele. Kriss se uita spre cer, părând să repete prezenta­
rea în minte. Celeste îşi verifica machiajul.

I Silvia era acolo, ceea ce se întâmpla uneori când aveam

de pus la punct ultimele detalii, iar astăzi părea copleşită

291
de situaţie. Munca depusă de noi, cea mai grea de până
atunci, avea să se reflecte şi asupra ei.
Mi s-a tăiat respiraţia. Uitasem de Silvia. Era prea târ­
ziu acum.
— Arătaţi fantastic fetelor, a spus ea, apropiindu-se.
Acum, că sunteţi toate aici, aş vrea să vă explic câteva lu­
cruri. în primul rând, regele se va ridica pentru a face câ­
teva anunţuri. Apoi, Gavril va anunţa tema întâlnirii din
această seară: prezentările programului vostru caritabil.
Silvia era de obicei o persoană echilibrată, pe care viaţa
la Palat o întărise. Acum însă, părea ameţită. Ba chiar ţo-
păia în timp ce ne vorbea.
— Ştiu că aţi repetat. Aveţi la dispoziţie opt minute:
dacă apar întrebări după prezentare, Gavril se va ocupa de
asta. Nu vă lăsaţi distrase şi nu vă pierdeţi cu firea. O ţară
întreagă este cu ochii pe voi. Vă veţi descurca minunat!
Prezentările vor avea loc în ordinea în care sunteţi aşezate.
Natalie, eşti prima. Domnişoară America, sunteţi ultima.
Succes, fetelor!
Silvia s-a dus ca să mai verifice o dată dacă totul era la
locul lui. Am încercat să mă calmez. Eram ultima. Mă gân­
deam că fusese o întâmplare. Probabil că lui Natalie h era
cel mai greu, fiind prima. Uitându-mă spre ea, am obser­
vat că avea câteva broboane de sudoare pe frunte. Părea că
trece prin nişte chinuri de neînchipuit. Nu m-am putut ab­
ţine să nu o studiez pe Celeste. Nu ştia că o văzusem cu
Maxon şi mă întrebam de ce nu vorbise cu nimeni despre
asta. Faptul că nu dezvăluise nimănui ce se petrecuse mă
făcea să cred că nu era prima oară când se întâmpla.

292
 Mă simţeam şi mai mizerabil din cauza asta
— Ai emoţii? am întrebat-o, în timp ce o urmăream ve-
rificându-şi una dintre unghii.
— Nu. E o idee stupidă şi nimeni nu dă doi bani pe ea.
Abia aştept să se termine. în plus, sunt model, a declarat
Celeste, aruncându-mi în sfârşit o privire. Am un talent în­
născut pentru apariţiile în public.
— Cu siguranţă ştii să te faci remarcată, am mormăit.
Vedeam cum încep să i se învârtă rotiţele, încercând să
descifreze insulta din spatele cuvintelor mele. Până la
urmă, şi-a dat ochii peste cap şi s-a uitat în altă parte.
Chiar atunci şi-au făcut apariţia regele şi regina. Vor­
beau în şoaptă şi păreau să-şi spună ceva important. Ime­
diat după aceea a intrat Maxon, aranjându-şi butonii de la
mânecă în timp ce se îndrepta spre locul lui. îmbrăcat la
costum, părea atât de inocent, atât de respectabil. A trebuit
să îmi reamintesc că ştiam care era realitatea.
M-a privit. Nu aveam de gând să mă las intimidată şi
să-mi feresc privirea, aşa că m-am uitat ţintă la el. Maxon
şi-a dus nesigur mâna la ureche şi s-a tras uşor de ea. Am
clătinat uşor din cap, cu o expresie care dădea de înţeles
că, în ceea ce mă privea, noi doi nu mai aveam ce discuta.
M-au trecut valuri de transpiraţie rece când s-a dat star­
tul. Prezentarea lui Natalie a fost scurtă. Şi oarecum nedo­
cumentată. Natalie susţinea că rebelii erau răuvoitori şi că
faptele lor erau nejustificate, spunând că ei ar fi trebuit exi­
laţi, pentru ca provinciile Illeei să fie în siguranţă. Când a
încheiat, s-a aşternut liniştea. Cu toţii ne holbam la ea. Cum

293
era posibil să nu ştie că faptele rebelilor fuseseră deja de­
clarate ca fiind ilegale?
Natalie s-a întors la locul ei, iar pe chipul reginei s-a citit
o tristeţe profundă.
Elise propunea un program prin intermediul căruia ce­
tăţenii din castele superioare să poată comunica prin
corespondenţă cu locuitorii din Noua Asie. Elise considera
că în acest fel relaţiile dintre cele două regate s-ar fi conso­
lidat, contribuind astfel la încheierea războiului. Nu eram
convinsă că planul ar fi funcţionat, dar prezentarea ei le
reamintea tuturor, inclusiv lui Maxon, de ce Elise se afla
încă acolo. Regina a întrebat-o dacă ştia cumva pe cineva
din Noua Asie care ar fi dispus să participe la.un astfel de
program. Elise a asigurat-o că da.
Prezentarea lui Kriss a fost fenomenală. Voia să refor­
meze sistemul de învăţământ public. Ideea acestui proiect
era foarte îndrăgită atât de regină, cât şi de Maxon. Pentru
că tatăl lui Kriss era profesor, eram convinsă că se gândise
la acest proiect toată viaţa ei. Pe ecran au fost expuse ima­
gini cu şcoala din provincia unde se născuse şi învăţase.
Puteai vedea foarte clar expresiile istovite de pe feţele pro­
fesorilor. O altă imagine înfăţişa o sală de clasă unde patru
elevi erau aşezaţi pe podea pentru că nu erau destule lo­
curi. Regina i-a pus o mulţime de întrebări, iar Kriss i-a răs­
puns cu promptitudine. Folosind nişte copii ale unor vechi
rapoarte ce prezentau probleme financiare despre care ci­
tisem cândva, Kriss reuşise să găsească o sursă de împru­
mut pentru începerea lucrărilor şi avea idei despre cum se
putea continua finanţarea.

294
 Pe când se aşeza la locul ei, l-am văzut pe Maxon zâm-
bindu-i aprobator. Kriss i-a răspuns înroşindu-se toată şi
începând să examineze dantela de pe rochie. Maxon dădea
dovadă de foarte multă cruzime pentru că se juca aşa cu ea,
având în vedere apropierea dintre el şi Celeste. Dar nu
voiam să mă mai implic. Era treaba lui ce făcea.
Prezentarea lui Celeste a fost interesantă, chit că se
apropia uşor de manipulare. Ea a sugerat introducerea
unui nivel minim salarial pentru castele inferioare. Era
vorba de un sistem în trepte, bazat pe obţinerea unor cer­
tificate. Dar pentru a primi aceste certificate, cei din Cinci,
Şase şi Şapte ar fi trebuit să meargă la şcoală... pentru care
ar fi trebuit să plătească taxe de şcolarizare... din care ar fi
avut mai mult de câştigat cei din Trei, ei fiind profesorii
autorizaţi. Cum Celeste era din Doi, habar n-avea ce în­
semna să munceşti din greu, cât e ziua de lungă, pentru a
supravieţui. Nimeni nu ar fi avut timpul necesar să obţină
aceste certificate, ceea ce însemna că până la urmă nimeni
nu ar fi beneficiat de o mărire de salariu. In aparenţă, ideea
lui Celeste era generoasă, dar nu ar fi putut fi pusă în prac­
tică niciodată.
Celeste s-a întors la locul ei, iar eu m-am ridicat, tre­
murând toată. Pentru o fracţiune de secundă, m-am gândit
să mă prefac că mi-e rău. însă doream să susţin prezenta­
rea. Pur şi simplu îmi era frică de ce avea să se întâmple
după aceea.
Am fixat pe suport afişul ce ilustra o diagramă a caste­
lor şi am ordonat cărţile pe birou. Am tras adânc aer în
piept şi am pus mâna pe cartonaşe, fiind surprinsă să

295
descopăr că, odată ce mi-am început discursul, nu mai
aveam nevoie de ele.
— Bună seara, Illea. în seara asta mă aflu în faţa voastră
nu în calitate de Aleasă sau de membră a castei Trei sau
A A

Cinci. In seara asta sunt un simplu cetăţean, un egal. In

funcţie de casta din care faceţi parte, vi s-a croit un anumit
destin. Am simţit asta pe propria piele. Dar numai de cu­
rând am descoperit cât de profunde sunt sentimentele
mele pentru Illea. Deşi în copilărie erau zile când nu aveam
ce mânca sau când se oprea curentul electric, deşi i-am
văzut pe cei dragi forţaţi să se conformeze rolului care le-a
fost atribuit la naştere, lipsiţi de speranţa unei schimbări,
sau am fost conştientă de graniţele dintre mine şi ceilalţi,
graniţe impuse de casta căreia aparţineam, chiar dacă nu
eram atât de diferită de ei, îmi dau seama că-mi iubesc ţara.
Am trecut la cartonaşul următor, fără a fi nevoie să-l
citesc.
— Ceea ce propun nu este deloc simplu. Dimpotrivă,
s-ar putea dovedi dureros, dar cred cu tărie că ar avea un
efect pozitiv asupra întregului regat.
Am inspirat adânc.
— Cred că ar trebui să eliminăm sistemul castelor.
S-a creat rumoare în sală. Nu i-am dat atenţie.
— Ştiu că la început, numerele atribuite populaţiei au
ajutat la organizarea ţării, împiedicând-o să se destrame.
Dar lucrurile s-au schimbat între timp. Noi ne-am schim­
bat. Acest sistem arhaic care le permite celor lipsiţi de ta­
lent să se bucure de nenumărate privilegii şi le răpeşte

296
minţilor luminate dreptul de a străluci este crud şi stă în
calea atingerii potenţialului nostru maxim.
Am menţionat un sondaj dintr-una din revistele pe care
Celeste le lăsase deoparte, după discuţia noastră despre în­
rolarea voluntară în armată, în care şaizeci şi cinci la sută
din participanţi se declarau în favoarea acestei idei. Oa­
menilor trebuia să li se dea posibilitatea de a urmări o astfel
de carieră. Am citat şi un raport vechi pe care îl studiasem,
despre testele standardizate din şcoli. Conţinutul articolu­
lui era părtinitor, susţinând că numai trei la sută dintre cei
din Cinci sau din Şase obţineau rezultate care să indice o
inteligenţă ridicată. Şi din moment ce performanţele lor
erau atât de scăzute, era clar că-şi meritau statutul. Am
combătut acele concluzii, spunând că trebuia să ne fie ruşine
că acceptam o situaţie în care oameni care ar fi putut efec­
tua operaţii pe cord deschis erau forţaţi să sape şanţuri.
în sfârşit, sarcina mea dificilă se apropia de final.
— Poate că regatul nostru are neajunsurile lui, însă are
şi o putere nemaipomenită. Mă tem că, dacă nu apare o
schimbare, această forţă se va stinge. Şi îmi iubesc ţara prea
mult ca să permit aşa ceva. Am speranţe prea mari în ceea
ce o priveşte.
Am inspirat adânc, mulţumită că spusesem cel puţin ce
aveam de spus.
— Mulţumesc pentru timpul acordat, am încheiat, în­
torcând privirea către familia regală.
Erau consternaţi. Faţa lui Maxon era împietrită, ca
atunci când Marlee fusese biciuită. Regina îşi ferea privirea
şi părea dezamăgită. Regele, însă, se uita ţintă la mine.

297
 — Şi cum sugerezi să procedăm pentru a elimina castele?
m-a întrebat el tăios. Să le facem să dispară, aşa, dintr-odată?
— Păi... Nu ştiu.
— Şi nu crezi că s-ar stârni revolte? Haos total? Nu te gân­
deşti că rebelii ar profita de starea generală de confuzie?
Nu mă gândisem la asta. Mă concentrasem doar pe cât
de nedrept era totul.
— Cred că şi la început a existat o stare de confuzie şi
am reuşit să-i facem faţă. De fapt, am o descriere chiar aici,
am răspuns, îndreptându-mă către grămada de cărţi.
Am început să caut pagina cu pricina în jurnalul lui
Gregory.
— Am ieşit din emisie? a zbierat regele.
— Da, Maiestate, i-a răspuns cineva.
Am ridicat capul şi am văzut că luminile care indicau
de obicei funcţionarea camerelor se stinseseră. Cu un gest
care îmi scăpase, regele oprise difuzarea Actualităţilor.
Regele era în picioare.
— îndreaptă obiectivele spre podea.
Toate camerele au fost orientate în jos.
Ş-a năpustit asupra mea şi mi-a smuls jurnalul din mâini.
— De unde ai făcut rost de el? a urlat.
— Tată, încetează!
Maxon s-a apropiat în fugă, vizibil agitat.
— De unde îl are? Răspunde-mi!
Maxon a mărturisit.
— De la mine. Voiam să vedem ce însemna Halloweenul.
Gregory scrisese despre asta în jurnal şi m-am gândit că
i-ar plăcea să citească mai multe.

298
 — Idiotule! a răcnit regele. Ştiam eu că ar fi trebuit să te
oblig să le citeşti din timp. Eşti căzut din luna. Habar n-ai
care-ţi sunt responsabilităţile!
Oh, nu! Oh, nu, nu, nu!
— Va părăsi palatul diseară, a ordonat regele Clarkson.
M-am săturat de ea.
Am încercat să mă fac mică şi să mă îndepărtez cât mai
mult de rege, fără să atrag atenţia. Am încercat chiar şi să
nu respir prea zgomotos. Am întors capul către fete, arun­
când o privire spre Celeste. Mă aşteptam s-o văd zâmbind,
însă era neliniştită. Regele nu se purtase niciodată aşa.
— Nu o poţi trimite acasă. Este alegerea mea, iar eu
decid cine rămâne, a răspuns Maxon calm.
— Maxon Calix Schreave, sunt regele Illeei şi eu decid...
— Ai putea, te rog, să nu mai fii regele Illeei pentru câ­
teva minute şi să fii tatăl meu în schimb? a urlat Maxon.
Este alegerea mea. Tu faci alegerile tale, iar eu le fac pe-ale
mele. Nimeni nu pleacă fără aprobarea mea!
Natalie se sprijinea de Elise. Amândouă păreau să
tremure.
— Amberly, du jurnalul la locul lui, a spus regele trân-
tindu-1 în mâinile reginei.
Aceasta rămăsese în picioare, încuviinţând, fără să facă
însă vreo mişcare.
— Maxon, vreau să vorbesc cu tine în biroul meu.
L-am privit pe Maxon; şi poate că a fost doar imagina­
ţia mea, dar, pentru o clipă, mi s-a părut că am văzut o scli­
pire de panică în ochii lui.

299
 — Dacă nu, a continuat regele, arătând spre mine, pot
foarte bine să am o discuţie cu ea.
— Nu, s-a grăbit să răspundă Maxon, ridicând mâna în
semn de protest. Nu este nevoie să faci asta. Domnişoare­
lor, a adăugat el, întorcându-se spre noi, mai bine v-aţi în­
toarce în camerele voastre. Vă vom servi cina acolo.
A ezitat.
— America, poate că ar trebui să începi să-ţi strângi lu­
crurile. Pentru orice eventualitate.
Regele a zâmbit, o reacţie stranie după izbucnirea de
mai devreme.
— O idee excelentă. După tine, fiule.
L-am urmărit pe Maxon, care arăta învins. Mi s-a făcut
ruşine. Prinţul s-a pregătit să spună ceva, dar, în cele din
urmă, a clătinat din cap şi s-a îndepărtat.
Kriss îşi frângea mâinile, uitându-se după Maxon. Nu
o învinuiam. Atmosfera era ameninţătoare.
— Clarkson? a rostit încet regina Amberly Cum rămâne
cu cealaltă problemă?
— Care? a întrebat el enervat.
— Veştile pe care le-am primit? i-a reamintit ea.
— Ah, da.
Regele s-a întors spre noi. Mă aflam suficient de aproape,
aşa că am decis să mă retrag în scaunul meu, de teamă să
nu ajung iar de una singură în faţa regelui. Vocea acestuia
era calmă şi fermă.
— Natalie, nu am vrut să-ţi spunem înaintea Actualită­
ţilor, însă am primit nişte veşti proaste.

300
 — Veşti proaste? a întrebat ea, jucându-se nervos cu
lănţişorul de la gât, deja cuprinsă de nelinişte.
Regele s-a apropiat.
— Da. îmi pare foarte rău pentru pierderea suferită,
dar se pare că rebelii i-au luat viaţa surorii tale în această
dimineaţă.
— Poftim? a şoptit ea.
— I-au găsit corpul fără suflare azi după-amiază. Ne
pare foarte rău.
în vocea lui se simţea o doză de compasiune, ceea ce
era de apreciat, cu toate că suna mai degrabă ca o replică
învăţată.
S-a îndreptat imediat către Maxon, conducându-1 cu
forţa spre ieşire, în timp ce Natalie ţipa asurzitor. Regina
s-a grăbit să ajungă lângă ea, mângâindu-i părul şi încer­
când să o calmeze. Celeste, care nu prea ştiuse niciodată
ce însemna dragostea dintre surori, a părăsit camera în
tăcere, urmată de Elise, care era total copleşită. Kriss a
rămas, încercând s-o consoleze pe Natalie, dar, odată ce
a devenit evident că era de prisos, s-a retras şi ea. Regina a
luat-o în braţe pe Natalie şi i-a spus că soldaţii îi vor păzi
pe părinţii ei şi că va putea participa la înmormântare dacă
va dori.
Totul se prăbuşise atât de rapid încât încremenisem
în scaun.
Am văzut o mână fluturând prin faţa ochilor şi am
tresărit.
— Nu-ţi fac niciun rău, m-a asigurat Gavril. Voiam doar
să te ajut să te ridici.

301
 Insigna îi strălucea în lumină.
I-am dat mâna. Am fost surprinsă să văd cât de tare îmi
tremurau picioarele.
— Probabil că te iubeşte foarte mult, a spus prezenta­
torul după ce am reuşit să îmi găsesc echilibrul.
Nu mă puteam uita la el.
— Ce te face să spui asta?
Bărbatul a oftat.
— îl ştiu pe Maxon de când era copil. Nu şi-a înfruntat
niciodată tatăl aşa.
Gavril s-a îndepărtat instruindu-i pe ceilalţi soldaţi să
nu spună nimănui ce auziseră în seara aceea.
M-am apropiat de Natalie. Nu ştiam multe lucruri des­
pre ea, dar eram convinsă că îşi iubise sora la fel de mult
cum o iubeam eu pe May. Nu-mi puteam imagina cât de
mult suferea.
— Îmi pare rău, Natalie, am şoptit.
Ea a dat din cap. Era tot ce putea face.
Regina şi-a ridicat spre mine ochii plini de compasiune,
neştiind cum să-şi exprime tristeţea.
— Şi... vă rog să mă iertaţi. Nu am încercat să... Voiam
doar să ...
— Ştiu, draga mea.
Având în vedere cum se simţea Natalie, ar fi fost egoist
să răpesc prea mult din timpul reginei. Aşa că am făcut o
ultimă, adâncă, reverenţă şi am părăsit în tăcere încăperea,
purtând pe umeri povara dezastrului pe care îl creasem.

302
 C apitolul 2 8

TT
■ I ltimul lucru la care mă aşteptam, când am intrat
V —</ pe uşă erau aplauzele furtunoase ale slujnice­
lor mele.
Am rămas acolo o clipă, sincer mişcată de sprijinul lor
şi alinată de mândria care le lumina chipurile. Odată ce au
încetat să mă complimenteze, făcându-mă să roşesc, Anne
m-a luat de mâini.
— Bine spus, domnişoară.
M-a strâns uşor şi am văzut în ochii ei atât de multă bu­
curie încât, pentru o secundă, nu m-am mai simţit atât de
îngrozitor.
— Nu pot să cred că aţi făcut asta! Nimeni nu ne ia
vreodată apărarea! a adăugat Mary.
— Maxon trebuie să vă aleagă pe dumneavoastră! a ex­
clamat Lucy. Sunteţi singura care îmi dă speranţă.
Speranţă.
Simţeam nevoia de a-mi pune gândurile în ordine şi
singurul loc în care puteam să fac asta cu adevărat era

303
grădina. Deşi slujnicele mele insistau să rămân, am plecat,
luând-o pe drumul ocolit, ceea ce însemna că trebuia să
cobor scările de la celălalt capăt al culoarului. Cu excepţia
câtorva soldaţi, etajul întâi era gol şi liniştit. Crezusem că
palatul avea să fiarbă, date fiind evenimentele din ultima
jumătate de oră.
Trecând pe lângă aripa spitalului, o uşă s-a dat de pe­
rete şi am dat, la propriu, peste Maxon, făcându-1 să scape
pe jos o cutie de metal sigilată. A scos un geamăt după ce
ne-am ciocnit, cu toate că nu îl lovisem atât de tare.
— De ce nu eşti în camera ta? m-a întrebat el, aple-
cându-se încet să ridice cutia.
Am observat că numele lui era scris pe marginea aces­
teia. M-am întrebat ce depozita el în aripa spitalului.
— Mă duceam în grădină. încerc să-mi dau seama dacă
am făcut ceva stupid sau nu.
Maxon părea că nu se ţinea prea bine pe picioare.
— Oh, te asigur că a fost stupid.
— Ai nevoie de ajutor?
— Nu, a răspuns repede, evitându-mi privirea. Tocmai
mă îndreptam spre camera mea. Şi îţi sugerez să faci ace­
laşi lucru.
— Maxon.
Rugămintea tăcută din vocea mea l-a făcut să mă pri­
vească.
— îmi pare aşa de rău. Eram nervoasă şi am vrut să...
Nici nu mai ştiu ce voiam. Şi tu ai fost cel care a spus că
există anumite avantaje când faci parte din Unu, că aş avea
puterea de a schimba lucrurile.

304
 Şi-a dat ochii peste cap.
— Tu nu eşti din Unu.
S-a aşternut un moment de linişte între noi.
— Chiar dacă erai, nu ai fost deloc atentă la modul în
care fac eu lucrurile? Discret şi la scară mică. Aşa trebuie să
fie pentru moment. Nu poţi să apari la televizor şi să te
plângi de felul în care e condusă ţara şi să te aştepţi ca tata,
sau oricine altcineva, să te sprijine.
— îmi pare rău! am strigat. îmi pare atât de rău.
A ezitat pentru o clipă.
— Nu sunt sigur că...
Am auzit amândoi urletele în acelaşi timp. Maxon s-a
întors şi a luat-o în direcţia din care veneau, iar eu l-am
urmat, încercând să înţeleg ce însemna zgomotul acela. Se
certa cineva? Apropiindu-ne de locul unde holul principal
se intersecta cu uşile ce dădeau spre grădină, am văzut o
mulţime de soldaţi inundând parterul.
— Daţi alarma! a strigat cineva. Au trecut de porţi!
— Pregătiţi armele! a ţipat un alt soldat peste zbieretele
celorlalţi.
— Alertaţi-1 pe rege!
Şi atunci, precum un roi de albine hotărâte să aterizeze,
nişte chestii mici şi iuţi au pătruns bâzâind în hol. Un sol­
dat a fost lovit şi a căzut pe spate, capul izbindu-i-se de
marmură cu o bufnitură sinistră. Am început să ţip, la ve­
derea sângelui care îi ţâşnea din piept
Maxon m-a tras înapoi instinctiv, însă nu suficient de
repede. Părea că şi el se afla în stare de şoc.

305
 — Maiestate! a strigat un soldat, alergând spre noi. Tre­
buie să vă îndreptaţi spre subsol chiar acum!
L-a înşfăcat pe Maxon cu brutalitate şi l-a împins, obli-
gându-1 să plece de acolo. Maxon a scos un ţipăt şi a scăpat
din nou cutia de metal. M-am uitat înapoi, aşteptându-mă
să văd un cuţit în mâna soldatului, pentru că, judecând
după strigătul de durere al lui Maxon, ai fi zis că fusese în­
junghiat. Dar tot ce am văzut a fost un inel gros, din cosi­
tor, pe degetul său mare. Am apucat cutia de unul dintre
mânere, sperând că nu se spărsese nimic şi am luat-o la
fugă în direcţia pe care ne-o indicase soldatul.
— N-o să reuşesc, a spus Maxon.
M-am întors la el şi am văzut că era acoperit de su­
doare. Ceva nu era în regulă.
— Da, domnule, a spus soldatul pe un ton sumbru.
Pe aici.
L-ă tras pe Maxon după colţ, spre ceea ce părea a fi o fun­
dătură. Mă întrebam dacă avea să ne lase acolo, când a
apăsat pe o manetă nevăzută din perete şi încă una dintre
uşile misterioase ale palatului s-a deschis. Era atât de întu­
neric înăuntru, încât nu puteam să văd unde ducea; dar
Maxon a păşit înăuntru aplecându-se, fără să se gândească
de două ori.
— Spune-i mamei că eu şi America suntem bine. Să fie
primul lucru pe care îl faci, a ordonat el.
— Desigur, domnule. Mă voi întoarce eu însumi să vă
iau când se va fi terminat totul.
S-a auzit sirena. Speram că toată lumea reuşise să se
ascundă.

306
 Maxon a încuviinţat şi uşa s-a închis, lăsându-ne în
beznă. Pasajul era atât de bine izolat, încât nu mai auzeam
alarma. Maxon a început să pipăie peretele şi într-un final
a găsit un întrerupător şi curând o lumină slabă a inundat
încăperea. M-am uitat înjur şi am inspectat locul.
Am văzut nişte rafturi pe care se aflau o grămadă de
pachete negre din plastic şi o poliţă pe care erau câteva pă­
turi subţiri. In mijlocul cămăruţei se afla o bancă de lemn,
cam de patru persoane, iar în colţul opus era o chiuvetă
mică şi ceea ce părea a fi o toaletă foarte rudimentară. Pe
unul dintre pereţi erau înşirate nişte cârlige goale, iar în
cameră persista un miros metalic care părea să vină de la
materialul din care era făcut refugiul.
— Cel puţin ăsta e unul dintre cele bune, a spus Maxon,
mişcându-se greoi spre bancă.
— Ce e cu tine?
— Nimic, a spus el încet, sprijinindu-şi capul pe braţe.
M-am aşezat lângă el, punând cutia de metal pe bancă
şi uitându-mă din nou prin cameră.
— Presupun că avem de-a face cu rebelii din sud, nu?
Maxon a încuviinţat. Am încercat să îmi controlez res­
piraţia şi să-mi şterg din minte ceea ce tocmai văzusem.
Avea să trăiască acel soldat? Oare putea cineva să supra­
vieţuiască unei asemenea lovituri?
Mă întrebam cât de departe ajunseseră rebelii de când
reuşiserăm să ne ascundem. Fusese alarma declanşată su­
ficient de rapid?
— Suntem în siguranţă aici?

307
 — Da. Ăsta este unul dintre refugiile pentru servitori.
Dacă în momentul atacului se întâmplă să fie jos, în bu­
cătărie sau în depozit, sunt relativ în siguranţă. însă cei
care aleargă de colo-colo cu treburi s-ar putea să nu poată
ajunge suficient de repede la adăpost. Locul ăsta nu e la
fel de sigur ca sala de refugiu a familiei regale, pentru că
acolo avem şi provizii cu care putem supravieţui ceva
vreme; dar la nevoie, trebuie să ne descurcăm şi aşa.
— Rebelii ştiu de locurile astea?
— S-ar putea, a admis el, făcând o uşoară grimasă în
timp ce-şi îndrepta spatele. Dar nu pot intra odată ce ca­
merele au fost ocupate. Există doar trei ieşiri. Uşa trebuie să
fie activată cu ajutorul unei chei, atât din exterior, cât şi din
interior — Maxon şi-a bătut buzunarul, sugerând că putea
să ne scoată de acolo la nevoie — în caz contrar eşti nevoit
să aştepţi două zile. După patruzeci şi opt de ore, uşile de
deschid automat. Gardienii verifică fiecare refugiu odată ce
pericolul a trecut, dar există întotdeauna şansa să rateze
unul; fără mecanismul de deschidere temporizată, cineva
ar putea să rămână blocat aici pentru totdeauna.
I-a luat ceva vreme ca să-mi spună toate astea. Era evi­
dent că suferea, dar părea că încearcă să-şi distragă atenţia
vorbind. S-a aplecat în faţă, şuierând apoi printre dinţi
când mişcarea i-a agravat durerea.
— Maxon?
— Nu pot... Nu mai pot să suport. America, mă ajuţi
cu haina?
Şi-a întins braţul, iar eu am sărit să-l ajut, trăgându-i
uşor haina de pe umeri. A lăsat-o să-i cadă de pe spate şi a

308
trecut la nasturii cămăşii. Am început să îl ajut, dar m-a
oprit, luându-mă de mâini.
— După isprava de astăzi, s-ar zice că nu prea ştii să ţii
un secret. Dar pe ăsta îl vei lua cu tine în mormânt. Şi eu la
fel. E clar?
Am încuviinţat, deşi nu eram sigură ce voia să spună.
Maxon mi-a eliberat mâinile şi m-a lăsat să-i deschei că­
maşa. Mă întrebam dacă îşi imaginase vreodată că aş fi
ajuns să fac asta. Trebuia să recunosc că eu mă gândisem,
în noaptea de Halloween stătusem întinsă în pat şi visa­
sem la această clipă, undeva în viitorul nostru. Mi-o închi­
puisem cu totul altfel. Cu toate astea, eram emoţionată.
Primisem o educaţie muzicială, însă fusesem înconju­
rată de pictori şi sculptori. Văzusem odată o sculptură
veche de sute de ani care înfăţişa un atlet aruncând un disc.
îmi spusesem la vremea respectivă că numai un artist
putea face asta, redând trupul cuiva cu atâta talent. Piep­
tul lui Maxon era la fel de frumos ca oricare dintre piesele
de artă pe care le văzusem până atunci.
Dar totul s-a schimbat când am încercat să-i dau jos că­
maşa. Se lipise de spatele lui, desprinzându-se cu zgomot
în timp ce trăgeam de ea.
— Uşor, a spus el.
Am încuviinţat şi am ocolit banca.
Spatele cămăşii lui Maxon era îmbibat de sânge.
Am încremenit un moment, cu respiraţia tăiată. Apoi,
dându-mi seama că holbându-mă nu rezolvam nimic, am
continuat să-mi fac treaba. Odată ce i-am dat jos cămaşa,

309
am atâmat-o de unul dintre cârlige, acordându-mi o clipă
ca să mă adun.
M-am întors şi m-am uitat atent la spatele prinţului. O tă­
ietură adâncă se întindea de la umăr până la talie, intersec-
tându-se cu alta care sângera, trecând peste o alta care se
vindecase de ceva vreme, care trecea peste încă una mult mai
veche. Erau poate şase răni proaspete de-a lungul spatelui
lui Maxon, suprapuse peste nenumărate alte cicatrid.
Cum fusese posibil aşa ceva? Maxon era prinţul Illeei.
Era de viţă nobilă, suveran, diferit de toţi ceilalţi. Avea
totul la picioarele lui, uneori chiar şi legea, cum de ajunsese
să fie schingiuit în asemenea hal?
Atunci mi-am amintit cum îl privise regele în acea
seară. Şi efortul lui Maxon de a-şi ascunde frica. Cum
putea un tată să-i facă aşa ceva propriului fiu?
Am plecat de lângă el o clipă, în căutarea unei cârpe.
După ce am găsit una, m-am dus la chiuvetă, fericită să
constat că funcţiona, cu toate că apa era rece ca gheaţa.
Mi-am adunat curajul şi m-am întors, încercând, de dra­
gul lui, să rămân calmă.
— S-ar putea să te usture puţin, l-am avertizat eu.
— E în regulă, a şoptit el. Sunt obişnuit.
Am luat cârpa udă şi am început să tamponez tăietura
însângerată de pe umărul lui, hotărându-mă să acţionez
de sus în jos. Muşchii spatelui i-au zvâcnit uşor, dar a su­
portat durerea în tăcere. Când am trecut la cea de-a doua
rană, Maxon a început să vorbească.

310
 — Ştii, m-am pregătit ani de zile pentru seara asta. Am
tot aşteptat ziua în care aş fi suficient de puternic încât
să-l înfrunt.
Maxon a tăcut o clipă şi nişte lucruri au început să ca­
pete sens: de ce o persoană care stătea la birou toată ziua
avea o musculatură aşa dezvoltată, de ce părea întot­
deauna pe jumătate îmbrăcat şi gata de plecare, de ce a fi
împins şi acuzat că e copil de către o fată îl înfuria.
Mi-am dres vocea.
— Şi de ce n-ai făcut-o?
A ezitat.
— Mi-a fost teamă că, dacă nu ar putea să ajungă la
mine, s-ar răzbuna pe tine.
A trebuit să mă opresc un moment, prea copleşită ca să
pot spune ceva. Lacrimile stăteau să-mi cadă pe obraji, dar
am încercat să nu mă pierd cu firea. Eram sigură că nu aş
fi făcut decât să agravez lucrurile.
— Mai ştie cineva? l-am întrebat.
— Nu.
— Nici medicul? Nici mama ta?
— Medicul probabil că ştie, dar păstrează tăcerea. Şi nu
i-aş spune niciodată mamei şi nici măcar nu i-aş da vreun
motiv de bănuială. Ştie că tata e aspru cu mine, dar nu
vreau să-şi facă griji. Pot să rezist.
Am continuat să-i tamponez rana.
— Cu ea nu se poartă aşa, m-a asigurat el imediat.
Mama suferă de pe urma altor nedreptăţi, presupun, dar
nimic de genul ăsta.
— Hmm, am mormăit, neştiind ce altceva să spun.

311
 Am şters din nou, iar Maxon a icnit.
— La naiba, ce ustură!
M-am retras o clipă ca să-l las să-şi recapete suflul. După
o vreme, a dat uşor din cap, aşa că am reluat îngrijirea.
— îi compătimesc pe Carter şi pe Marlee mai mult decât
crezi, a zis el pe un ton care se dorea detaşat. In cazul unor
răni de felul ăsta durează ceva până dispare durerea, mai
ales dacă te încăpăţânezi să ţi le îngrijeşti pe cont propriu.
M-am oprit o clipă, înmărmurită. Marlee fusese biciuită
de cincisprezece gri la rând. M-am gândit că, dacă ar fi fost
să aleg, aş fi preferat să îndur totul deodată, decât să fiu
luată pe nepregătite.
— Pentru ce au fost celelalte? am întrebat, după care
m-am răzgândit. De fapt, lasă. E nepoliticos să te întreb asta.
A ridicat din umărul rănit.
, — Pentru lucruri pe care le-am spus sau le-am făcut.
Pentru lucruri pe care le ştiu.
— Lucruri pe care le ştiu şi eu, am adăugat. Maxon, îmi
pare atât de...
Am tăcut brusc, fiind pe punctul de a izbucni în plâns.
Era ca şi cum l-aş fi biciuit eu însămi.
N u s-a întors, dar a întins o m ână, atingându-m i
genunchiul.
— Cum o să te poţi ocupa de mine dacă plângi?
Am surâs printre lacrimi şi m i-am şters faţa. A m cură­
ţat tot, încercând să fiu cât mai blândă.
— Crezi că sunt bandaje pe aici? am întrebat eu, ui-
tându-m ă prin cam eră.
A

— In cutie, a spus el.

312
 în timp ce Maxon stătea pe bancă, calmându-şi respi­
raţia, am deschis cutia, examinând pachetele dinăuntru.
— De ce nu ţii bandaje în camera ta?
— Din mândrie. Mi-am spus că nu o să mai am nevoie
de ele niciodată.
Am oftat încet. Am citit etichetele şi am pregătit o solu­
ţie dezinfectantă, care părea a ajuta la calmarea durerii,
şi bandaje.
Am trecut în spatele lui, pregătindu-mă să aplic me­
dicamentul.
— S-ar putea să te doară.
A încuviinţat. Când soluţia i-a atins pielea, a gemut o dată,
apoi a tăcut. Am încercat să mă mişc repede şi precis, dorin-
du-mi să fac tot ce-mi stătea în putere ca să-i uşurez suferinţa.
Am început să îi aplic unguent pe răni şi s-a văzut clar
că îl ajuta. Tensiunea din umeri a început să cedeze, ceea ce
m-a bucurat; într-un fel, simţeam că mă revanşam pentru
problemele pe care le cauzasem.
L-a bufnit râsul.
— Ştiam că secretul meu avea să iasă la iveală în cele
din urmă. încerc de ani de zile să inventez o poveste care
să justifice toate astea. Speram să găsesc ceva credibil
înainte de nuntă, de vreme ce soţia mea avea să le vadă,
dar încă nu am reuşit. Ceva idei?
M-am gândit o clipă.
— Ai putea spune adevărul.
A clătinat din cap.
— Nu e opţiunea mea preferată. Nu în ceea ce priveşte
situaţia asta, în orice caz.

313
 — Cred c-am terminat.
Maxon s-a răsucit şi s-a aplecat puţin, mişcându-se cu
grijă. S-a întors ca să se uite la mine, cu o expresie de re­
cunoştinţă pe chip.
— Ai făcut o treabă excelentă, America. Mult mai bună
decât am reuşit eu vreodată.
— Cu plăcere.
M-a privit preţ de o clipă şi s-a aşternut tăcerea. Ce mai
era de zis acum?
Ochii mei tot rătăceau spre pieptul lui, dar era mai bine
să mă abţin.
— O să-ţi spăl cămaşa.
M-am retras în colţul camerei, frecând cămaşa sub jetul
de apă, privind cum aceasta căpăta culoarea ruginei
înainte să se scurgă pe ţeavă. Ştiam că nu avea să iasă tot
sângele din ţesătură, dar, cel puţin, aveam o ocupaţie.
Când am terminat, am stors-o şi am agăţat-o din nou
de cârlig. M-am întors spre Maxon, care se holba la mine.
— De ce nu îmi pui niciodată întrebări la care chiar
vreau să răspund?
Nu credeam că aş fi putut sta pe bancă, lângă el, fără să
fiu tentată să-l ating. în schimb, m-am aşezat pe podea.
— Nu ştiam că fac asta.
— Păi, o faci.
— Ei bine, ce ai vrea să te întreb?
A oftat lung şi s-a aplecat cu blândeţe spre mine, reze-
mându-şi coatele pe genunchi.
— Nu vrei să-ţi explic ce se întâmplă cu Kriss şi Celeste?
Nu crezi că meriţi să ştii?

314
 C apitolul 2 9

M _,
— Am auzit versiunea lui Kriss cu privire la ce s-a în­
tâmplat şi nu cred că exagerează cu nimic. Cât despre
Celeste, aş prefera să nu mai vorbesc despre ea niciodată.
A râs.
— Eşti aşa încăpăţânată. O să-mi lipsească asta.
Am tăcut o clipă.
— Aşadar, gata? Am ieşit?
Maxon a stat un pic pe gânduri.
— Nu ştiu dacă mai pot da înapoi acum. Nu asta ai vrut?
Am scuturat din cap.
— Eram supărată, am şoptit. Eram furioasă.
M-am uitat în altă parte, nevrând să plâng. Aparent,
Maxon hotărâse că trebuia să ascult ce avea de zis, fie că
voiam sau nu. Mă prinsese în sfârşit la înghesuială, iar eu
aveam să aud tot ce aşteptase să-mi spună.
— Credeam că erai a mea, a spus el.

315
 I-am aruncat o privire şi l-am văzut holbându-se la tavan.
— Dacă aş fi putut să te cer în căsătorie la petrecerea de
Halloween, aş fi făcut-o. In mod normal, trebuie să fac asta
în mod oficial, cu părinţi, oaspeţi şi camere de filmat, dar
am primit permisiunea specială de a te cere de soţie în pri­
vat, când am fi fost pregătiţi, şi de a organiza o ceremonie
după. Nu ţi-am spus niciodată despre asta, nu-i aşa?
Maxon s-a uitat la mine, iar eu am clătinat uşor din cap.
A zâmbit amar, amintindu-şi.
— Aveam un discurs pregătit, cu toate promisiunile pe
care voiam să ţi le fac. Probabil că l-aş fi uitat şi m-aş fi
făcut de râs. Deşi... acum mi-1 amintesc.
A oftat.
— O să te scutesc de detalii.
 făcut o pauză scurtă.
--- Gând m-ai respins, am intrat în panică. Am crezut că
scăpasem de concursul ăsta stupid şi m-am trezit că tre­
buie să o iau de la capăt, doar că, de data asta, opţiunile
mele erau mult mai limitate. Şi doar cu o săptămână în
urmă îmi petrecusem timpul alături de toate acele fete, în­
cercând să găsesc pe cineva care să te umbrească, pe care
să o vreau mai mult şi eşuasem. Mă simţeam fără speranţă.
Şi atunci a venit Kriss la mine, cu atâta modestie, dorin-
du-şi doar să mă vadă fericit şi m-am întrebat cum de nu
o observasem. Ştiam că era o fiinţă plăcută şi o găseam
foarte atrăgătoare; însă, în tot acest timp, ascundea ceva
mai mult. Cred că pur şi simplu nu mă uitasem cu atenţie.
Ce motiv aş fi avut, când existai tu?

316
 Mi-am cuprins pieptul cu braţele, încercând să mă as­
cund de durerea care se abătea asupra mea. Eu nu mai
existam pentru el. Avusesem grijă să-i dau cu piciorul.
— O iubeşti? am întrebat sfioasă.
Nu voiam să-i văd expresia, dar tăcerea lui îndelungată
mi-a dat de înţeles că însemna mai mult pentru el decât
crezusem.
— E diferit de ce am avut noi. E o relaţie mai liniştită,
poate mai prietenească. Dar este stabilă. Mă pot baza pe
Kriss şi ştiu, fără nicio îndoială, că îmi este devotată. După
cum vezi, există foarte puţine certitudini în lumea mea. E
reconfortant din punctul ăsta de vedere.
Am încuviinţat, evitându-i în continuare privirea. Nu
mă puteam gândi decât la cum vorbea despre noi la timpul
trecut şi cum nu avea decât cuvinte de laudă la adresa lui
Kriss. îmi doream să fi avut ceva rău de spus despre ea,
ceva care să o coboare puţin în ochii lui; dar nu aveam.
Kriss era o adevărată lady. De la început, făcuse totul cum
trebuia şi eram oricum surprinsă că mă preferase. Era per­
fectă pentru el.
— Atunci de ce Celeste? am întrebat, uitându-mă în
sfârşit la el. Din moment ce Kriss e atât de minunată...
Maxon a clătinat din cap, părând ruşinat de acest su­
biect. Cu toate astea, fusese ideea lui să vorbească despre
asta, aşa că trebuia să fi avut ceva de spus. S-a ridicat în pi­
cioare, încercând din nou să-şi întindă spatele şi a început
să se plimbe în sus şi-n jos, atât cât îi permitea spaţiul.
— După cum ştii, viaţa mea e plină de probleme despre
care prefer să nu vorbesc. Trăiesc într-o stare continuă de

317
tensiune. Sunt mereu supravegheat, judecat. Părinţii mei,
consilierii mei... există întotdeauna camere de filmat în ju­
rul meu şi acum sunteţi toate aici, a spus, îndreptându-se
spre mine. Sunt sigur că te-ai simţit ca într-o cuşcă măcar
o dată, din cauza poziţiei tale sociale, dar imaginează-ţi
cum mă simt eu. Am văzut şi cunosc o mulţime de lucruri,
America; şi nu cred că voi putea vreodată să le schimb. Eşti
conştientă, sunt sigur, de faptul că, practic, tatăl meu va
trebui să se retragă când voi împlini douăzeci de ani, când
va simţi că sunt pregătit să conduc; dar chiar crezi că nu va
continua să tragă sforile? Aşa vor sta lucrurile cât timp
va trăi; şi ştiu că este un om îngrozitor, dar nu vreau să
moară... Este cu toate astea tatăl meu.
Am încuviinţat.
— Apropo de asta, tata s-a amestecat în desfăşurarea
Alegerii de la început. Dacă te uiţi la cine a rămas în com­
petiţie;? e destul de evident.
A început să enumere fetele pe degete.
— Natalie este foarte maleabilă, iar asta o face să fie pre­
ferata tatei, din moment ce eu sunt prea îndărătnic, după
părerea lui. Faptul că o place aşa de mult mă face să mă
lupt cu impulsul de a o urî. Elise are aliaţi în Noua Asie,
dar nu sunt sigur că asta ne va folosi la ceva. Războiul ăsta...
Maxon a rămas un pic de gânduri, apoi a clătinat din
cap. Existau nişte detalii despre război pe care nu voia să
le discute cu mine.
— Iar Elise e atât de... nici nu găsesc un cuvânt potri­
vit. Am ştiut de la început că nu vreau o fată care să aprobe
tot spun sau să mă adore la comandă. Când încerc să o

318
contrazic cu ceva, ea renunţă la părerea ei şi îmi dă drep­
tate. De fiecare dată! Mă scoate din minţi. E ca şi cum n-ar
avea coloană vertebrală.
A luat o gură de aer ca să se calmeze. Nu-mi dădusem
seama cât îl enerva. Avusese mereu răbdare cu noi. în cele
din urmă, s-a uitat la mine.
— Tu ai fost alegerea mea. Singura mea alegere. Tata nu
a fost prea entuziasmat, dar atunci încă nu făcuseşi nimic
care să-l supere. Cât timp stăteai la locul tău, nu avea nimic
împotriva faptului că rămâneai. De fapt, chiar nu îl deranja
faptul că te-am ales, dacă te comportai corespunzător. S-a fo­
losit de ce-ai făcut în ultima vreme ca să-mi demonstreze că
am judecat greşit şi insistă ca acum să aibă ultimul cuvânt.
A clătinat din cap.
— Dar asta nu contează. Celelalte — Marlee, Kriss şi
Celeste — au fost alese de consilieri. Marlee era favorita, la
fel cum e şi Kriss.
A oftat.
— Kriss ar fi o alegere bună. Mi-aş dori să mă lase să
mă apropii de ea, fie şi numai pentru că nu ştiu dacă
există... chimie între noi. Aş vrea să-mi pot face măcar o
idee. Cât despre Celeste, e o persoană foarte influentă,
o adevărată celebritate. Dă bine la televizor. Ar suna bine
ca pentru decizia finală să aleg pe cineva aproape de nive­
lul meu. O plac cel puţin pentru că e tenace. Măcar are co­
loană vertebrală. Dar îmi dau seama că e o fire vicleană şi
că încearcă să profite cât mai mult de pe urma circum­
stanţelor. Ştiu că, atunci când mă îmbrăţişează, strânge de
fapt la piept coroana.

319
 A închis ochii, ca şi cum ce urma să spună era partea
cea mai groaznică.
— Se foloseşte de mine, aşa că nu mă simt vinovat că
mă folosesc de ea. Şi nu aş fi surprins dacă ar fi încurajat-o
cineva să mi se arunce în braţe. Pot să respect limitele im­
puse de Kriss. Şi aş fi preferat de o mie de ori să fiu în bra­
ţele tale, dar tu abia dacă ai vorbit cu mine... E aşa de
îngrozitor că vreau să nu conteze cincisprezece minute din
viaţa mea? Că vreau să mă simt bine? Să mă prefac o
vreme că sunt iubit de cineva? Poţi să mă judeci dacă vrei,
dar nu o să-mi cer scuze pentru că am nevoie de o doză de
normalitate în viaţa mea.
S-a uitat adânc în ochii mei, aşteptând să-i reproşez
ceva şi sperând, în acelaşi timp, că n-o s-o fac.
— înţeleg asta.
v M-am gândit la Aspen, cum mă ţinea strâns în braţe şi
îmi făcea promisiuni. Nu făcusem şi eu exact acelaşi lucru?
Vedeam cum Maxon se străduia să-şi dea seama dacă vor­
beam serios. Era însă un secret pe care nu-1 puteam îm­
părtăşi. Chiar dacă ieşisem din joc, nu puteam să-l las pe
prinţ să aibă impresia asta despre mine.
— Ai alege-o vreodată? Pe Celeste, adică?
S-a aşezat lângă mine, mişcându-se cu atenţie. Nu pu­
team să-mi imaginez cât de rău trebuia să-l doară spatele.
— Dacă aş fi nevoit, aş alege-o pe ea, şi nu pe Elise sau
Natalie. Dar asta o să se întâmple doar în cazul în care
Kriss se hotărăşte să plece.
Am încuviinţat.

320
 — Kriss e o alegere bună. O să fie o prinţesă mult mai
bună decât aş fi putut fi eu vreodată.
L-a bufnit râsul.
— Ea nu instigă lumea la răzvrătire. Dumnezeu ştie
unde ar ajunge ţara asta cu tine la conducere.
Am râs, gândindu-mă că avea dreptate.
— Probabil că aş distruge-o.
Maxon a vorbit, continuând să zâmbească.
— Dar poate că are nevoie să fie distrusă.
O vreme nu am mai spus nimic. Mă întrebam cum ar fi
arătat lumea noastră în ruine. Nu era posibil să scăpăm de
familia regală — n-am avea cum să-i dăm la o parte, nici
măcar treptat — dar unele lucruri puteau fi schimbate.
Funcţiile s-ar fi obţinut prin alegeri, şi nu prin moştenire.
Iar castele... astea chiar că aş fi vrut să dispară de tot.
— Ai vrea să-mi faci o favoare? m-a întrebat Maxon.
— Cum adică?
— In seara asta ţi-am spus atâtea lucruri pe care mi-a
fost foarte greu să le recunosc. Mă întrebam dacă mi-ai
putea răspunde la o întrebare.
Avea o expresie atât de sinceră, încât nu am putut să-l
refuz. Speram să nu regret, dar fusese mai deschis cu mine
decât meritam.
— Da. Orice.
A înghiţit în sec.
— M-ai iubit vreodată?
Maxon m-a privit în ochi şi m-am întrebat dacă putea citi
adevărul în ei. Dacă vedea toate sentimentele cu care mă
luptasem deoarece îl crezusem altfel decât era cu adevărat,

321
toate sentimentele pe care niciodată nu voisem să le nu­
mesc. Mi-am ferit privirea.
— Am fost distrusă atunci când am crezut că erai răs­
punzător pentru pedepsirea lui Marlee. Nu doar pentru că
s-a întâmplat, ci şi pentru că nu voiam să te consider o ast­
fel de persoană. Ştiu că atunci când vorbeşti despre Kriss
sau când îmi amintesc că ai sărutat-o pe Celeste... sunt atât
de geloasă, încât abia mai pot respira. Şi ştiu că atunci când
am vorbit de Halloween, mă gândeam la viitorul nostru. Şi
eram fericită. Ştiu de asemenea că, dacă m-ai fi întrebat, aş
fi spus da.
Ultimele cuvinte fuseseră o şoaptă stinsă, pentru că-mi
era foarte greu să vorbesc despre acest subiect.
— Şi mai ştiu că niciodată n-am ştiut ce să cred despre
faptul că te întâlneşti şi cu altele sau despre statutul tău de
prinţ. După tot ce mi-ai spus în seara asta, cred că sunt
nişte părţi din tine pe care o să mi le ascunzi mereu...
— Dar, cu toate astea...
Am clătinat din cap. Nu puteam s-o spun cu voce tare.
Dacă o făceam, cum aş mai fi putut să plec?
— Iţi mulţumesc, mi-a şoptit. Cel puţin acum ştiu sigur
că, pentru un scurt interval de timp, am simţit amândoi
acelaşi lucru.
Mă usturau ochii din cauza lacrimilor care ameninţau
să-i înece. Nu-mi spusese niciodată că mă iubeşte şi nici
acum nu o spunea. Dar cuvintele erau atât de aproape.
— M-am purtat atât de prostesc, am recunoscut cu res­
piraţia tăiată.
Mă împotrivisem mult lacrimilor, dar nu mai rezistam.

322
 — Am tot lăsat coroana să mă sperie, să mă ţină departe
de tine. Mi-am spus că nu contai de fapt pentru mine. Te
suspectam că mă minţeai sau că mă păcăleai, că nu aveai
încredere în mine sau că nu-ţi păsa suficient. M-am con­
vins că nu eram importantă pentru tine.
M-am uitat la chipul lui fermecător.
— E de ajuns să mă uit o dată la spatele tău şi să ştiu că
ai face orice pentru mine. Iar eu am dat cu piciorul la tot.
Am dat pur şi simplu cu piciorul...
Şi-a deschis braţele şi m-am prăbuşit în strânsoarea lor.
Maxon m-a îmbrăţişat în linişte, trecându-şi mâinile prin
părul meu. Speram să pot să şterg totul cu buretele şi să
rămân pentru totdeauna în acea clipă în care amândoi rea­
lizaserăm cât de mult însemnam unul pentru celălalt.
— Te rog, nu plânge, iubito. Dacă aş putea, te-aş cruţa
de lacrimi pentru tot restul vieţii.
Am vorbit, respirând neregulat.
— N-o să te mai văd niciodată. E doar vina mea.
M-a strâns mai tare.
— Nu, eu ar fi trebuit să fiu mai sincer cu tine.
— Eu ar fi trebuit să am mai multă răbdare.
— Eu ar fi trebuit să te cer de soţie în noaptea aia în ca­
mera ta.
— Eu ar fi trebuit să te las.
L-a bufnit râsul. M-am uitat la faţa lui, nefiind sigură
de câte ori aveam să-l mai văd surâzând. Maxon mi-a şters
lacrimile de pe obraji şi a rămas aşa, privindu-mă adânc în
ochi. I-am întors gestul, vrând cu disperare să ţin minte
acest moment.

323
 — America... nu ştiu cât timp ne-a mai rămas împreună,
dar nu vreau să-l petrec regretând tot ce nu am făcut.
— Nici eu.
Mi-am lipit faţa de palma lui, sărutând-o. Apoi i-am să­
rutat vârful degetelor. Şi-a băgat mâna adânc în părul meu
şi şi-a apropiat buzele de ale mele.
îmi fusese dor de săruturile astea, atât de liniştite, atât
de sigure. Ştiam că Aspen sau alt bărbat cu care m-aş fi mă­
ritat nu m-ar fi făcut niciodată să mă simt aşa. Nu îi înse­
ninam viaţa. Eram viaţa lui. Nu a fost o explozie, nu au fost
artificii. Era o flacără care mocnea din interior.
Am alunecat pe podea, cu Maxon deasupra mea. îmi
dezmierda obrazul, gâtul, umerii, sărutându-mi apoi bu­
zele, în timp ce eu îmi treceam degetele prin părul lui. Era
atât de moale, încât aproape că îmi gâdila palmele.

Duipă o vreme am scos păturile şi am improvizat un

pat. Am stat îmbrăţişaţi, privindu-ne adânc în ochi. Dacă
ar fi fost după el, am fi putut face asta la nesfârşit.
După ce i s-a uscat cămaşa, a pus-o pe el, şi-a îmbrăcat
haina, ca să ascundă petele de sânge, şi s-a aşezat înapoi
lângă mine. Când am obosit, am început să vorbim. Nu
voiam să adorm şi să pierd vreo secundă din ce se întâm­
pla şi am simţit că nici el nu voia asta.
— Crezi că o să te împaci cu el? Cu fostul?
Nu voiam să vorbesc despre Aspen acum, dar m-am
gândit o clipă la asta.
— Ar fi o alegere bună. Deştept, curajos, poate singura
persoană din lume mai încăpăţânată decât mine.

324
 Maxon a surâs. Stăteam cu ochii închişi, dar vorbeam
în continuare.
— Dar va trebui să treacă un timp până să mă pot gândi
la asta.
— Mmm.
Ne adânceam în tăcere. Maxon îmi mângâia mâna pe
care mi-o strângea într-a lui.
— Aş putea să-ţi scriu? m-a întrebat.
Am stat un pic pe gânduri.
— Poate că ar trebui să aştepţi câteva luni. S-ar putea
să nu-ţi fie dor de mine.
Maxon a râs cu jumătate de gură.
— Dacă o s-o faci... trebuie să-i spui lui Kriss.
— Ai dreptate.
Nu era clar dacă asta însemna că avea să-i spună sau că
pur şi simplu renunţa să-mi scrie, dar în acel moment nu
voiam să ştiu.
Nu îmi venea să cred că toate astea se întâmplau din
cauza unei nenorocite de cărţi.
Mi s-a tăiat respiraţia şi brusc am deschis ochii. Cartea!
— Maxon, dacă rebelii caută jurnalele?
S-a foit, nelămurit.
— Ce vrei să spui?
— Când m-au urmărit în ziua aceea, în grădină, i-am
văzut trecând pe lângă mine. Era o fată care a scăpat o geantă
plină de cărţi. Bărbatul care era cu ea, de asemenea. Rebelii
vin aici şi fură cărţi. Dacă sunt în căutarea uneia anume?
Maxon a deschis ochii, cu o privire foarte concentrată.
— America... ce anume scria în jurnal?

32-5
 — Destul de multe. Cum Gregory a furat practic con­
ducerea ţării, cum a impus sistemul castelor. A fost îngro­
zitor, Maxon.
— Dar Actualităţile au fost întrerupte, a insistat el. Chiar
dacă asta căutau, nu aveau cum să ştie că jurnalul era car­
tea prezentată de tine şi nici ce cuprinde el. Crede-mă, după
acea mică apariţie, tata a avut grijă să fie şi mai protejate.
— Pân-aici mi-a fost, am spus şi mi-am acoperit faţa,
înăbuşindu-mi un căscat. O ştiu foarte bine.
— Nu, m-a liniştit. Nu te agita din cauza asta. Poate că
doar le place foarte mult să citească.
Am gemut ca răspuns la încercarea lui de a face o glumă.
— Chiar nu credeam că pot să înrăutăţesc situaţia.
— Şşşt, mi-a spus apropiindu-se de mine.
Braţele lui puternice m-au ţintuit de podea.
, — N;u-ţi mai face griji acum. Ar trebui să dormi.
— Dar nu vreau, am şoptit, deşi mă cuibăream tot mai
aproape de el.
Maxon a închis iar ochii, ţinându-mă în continuare
în braţe.
— Nici eu nu vreau. Chiar şi în zilele mele bune, sunt
agitat când trebuie să dorm.
M-a durut sufletul. Nu puteam să-mi imaginez cum era
pentru el să trăiască într-o stare permanentă de nelinişte,
mai ales că tatăl lui era cel care îi făcea asta.
Mi-a dat drumul la mână şi a căutat ceva în buzunar.
L-am privit printre gene, dar el făcea toate astea cu ochii
închişi. Somnul era atât de aproape. Mi-a regăsit mâna şi

326
a început să-mi lege ceva la încheietură. Am recunoscut
brăţara pe care mi-o luase din Noua Asie.
— Am tot ţinut-o în buzunar. Sunt un romantic demn
de milă, nu-i aşa? Intenţionam să o păstrez, dar voiam să
ai ceva de la mine.
A pus brăţara peste cea de la Aspen şi am simţit cum,
dedesubt, nasturele mi se adâncea în piele.
— Mulţumesc. Sunt fericită că mi-ai înapoiat-o.
— Atunci şi eu sunt fericit.
Niciunul din noi nu a mai spus altceva.

327
 C apitolul 3 0

M
-a trezit scârţâitul uşii, iar lumina care pătrun­
dea era atât de puternică, încât am fost nevoită
să-mi acopăr ochii.
— Alteţă? a întrebat cineva. Oh, Doamne! L-am găsit, a
ţipat necunoscutul. Trăieşte!
în jurul nostru s-a stârnit o agitaţie generală, soldaţii şi
majordomii dând năvală peste noi.
— Nu aţi putut să ajungeţi la parter, Alteţa Voastră? a
întrebat unul dintre soldaţi.
I-am căutat din priviri ecusonul. Markson. Nu eram si­
gură, dar părea să fie de rang superior.
— Nu. Un ofiţer trebuia să-mi anunţe părinţii. I-am
spus să se ducă mai întâi la ei, a explicat Maxon, încercând
să-şi aranjeze părul.
Când a început să se mişte, o singură dată s-a dat de
gol, printr-o uşoară grimasă de durere.
— Care ofiţer?
Maxon a oftat.

328
 — Nu i-am reţinut numele.
S-a uitat la mine, în căutarea unei confirmări.
— Nici eu. Dar ştiu că avea un inel pe degetul mare. Era
cenuşiu, din cositor sau ceva de genul ăsta.
Ofiţerul Markson a clătinat din cap.
— Acela era Tanner: Nu a supravieţuit. Am pierdut
cam douăzeci şi cinci de soldaţi şi doisprezece oameni
din personal.
— Poftim? am icnit, ducându-mi mâna la gură.
Aspen.
M-am rugat să fie în siguranţă. Fusesem atât de epui­
zată în ultimele ore, încât nu-mi trecuse prin minte să-mi
fac griji pentru ce se petrecea în palat.
— Şi părinţii mei? Restul fetelor din Elită?
— Toată lumea e bine, domule. însă mama dumnea­
voastră a fost cam nervoasă.
— A ieşit din adăpost?
Ne-am urnit din loc, cu Maxon în frunte.
— Au ieşit toţi. Am ratat câteva dintre refugiile mai mici
şi făceam o a doua verificare, sperând să vă găsim pe dum­
neavoastră şi pe Lady America.
— Oh, Doamne! a zis Maxon. O să mă duc la ea mai întâi.
Apoi a înţepenit brusc.
I-am urmărit privirea şi am văzut dezastrul pe care îl
lăsaseră în urmă rebelii. Aceeaşi propoziţie, ca şi data tre­
cută, era mâzgălită pe pereţi.
VENIM DUPĂ VOI.
Ameninţarea fusese scrisă iar şi iar, în toate locurile şi
prin orice mijloace posibile» In afară de asta, distrugerile

329
erau mai însemnate ca niciodată. Nu văzusem până atunci
de ce erau în stare să facă la primul etaj, ci doar pe cori­
doarele din apropierea camerei mele. Petele mari de pe
covor marcau locul unde murise cineva, poate o slujnică
neajutorată sau un soldat neînfricat. Geamurile fuseseră
sparte, lăsând în rame colţi ascuţiţi de sticlă.
Lămpile şi candelabrele fuseseră sfărâmate, deşi unele
se încăpăţânau încă să pâlpâie. Cele mai înspăimântătoare
erau imensele găuri din pereţi; mă făceau să mă întreb
dacă rebelii surprinseseră oameni intrând în adăposturi,
dacă întorseseră palatul cu susul în jos în căutarea ascun­
zătorilor. Cât de aproape de moarte fuseserăm oare eu şi
Maxon în acea noapte?
— Domnişoară? mi s-a adresat un soldat, aducându-mă
înapoi la realitate. Ne-am permis să contactăm toate fami­
liile. Se pare că atacul asupra familiei lui Lady Natalie a
fost o încercare de a pune capăt Alegerii. Vă ameninţă fa­
miliile, pentru a vă determina să părăsiţi palatul.
Am dus mâna la gură.
-N u .
— Am trimis deja soldaţi de la palat ca sa-i protejeze.
Regele a fost foarte ferm în privinţa asta: niciuna dintre
fete nu trebuie să plece.
— Şi dacă vor să plece? a vrut să ştie Maxon. Nu putem
să le ţinem aici împotriva voinţei lor.
— Desigur, domnule. Va trebui să vorbiţi cu regele.
Soldatul a părut pus în încurcătură, neştiind ce să facă
în cazul unei diferenţe de opinii.

330
 — Nu va trebui să-mi mai păziţi familia mult timp, am
spus, sperând să mai elimin din tensiune. Transmite-le că
voi fi acasă în curând.
— Sigur, domnişoară, a spus soldatul făcând 0 ple­
căciune.
Maxon a intervenit.
— Mama este la ea în cameră?
— Da, domnule.
— Spune-i că vin. Poţi pleca.
Şi am rămas din nou singuri.
Maxon mi-a luat mâna într-a lui.
— Nu te grăbi să pleci. Ia-ţi la revedere de la slujnice şi
de la cine vrei. Şi mănâncă. Ştiu cât de mult îţi place mân­
carea de aici.
Am zâmbit.
— Bine, aşa o să fac.
Maxon şi-a umezit buzele, foindu-se încurcat. Aici se
termina. Ne luam la revedere.
— M-ai schimbat pentru totdeauna. Şi nu o să te uit ni­
ciodată.
Mi-am trecut mâna liberă peste pieptul lui, netezin-
du-i haina.
— Să nu te tragi de ureche pentru nimeni altcineva.
Asta îmi rămâne mie, i-am spus, surâzând.
— Multe lucruri îţi rămân ţie, America.
Am înghiţit în sec.
— Trebuie să plec.
El a încuviinţat.

331
 M-a sărutat o dată pe buze, în fugă, şi s-a grăbit să
plece. L-am urmărit până când a ieşit din raza mea vizuală
şi apoi m-am îndreptat spre camera mea.
Fiecare treaptă pe care o urcam era o tortură, din cauza
lucrurilor pe care le lăsasem în urmă, dar şi pentru că mă
temeam de ce mă aştepta. Dacă sunam din clopoţel şi Lucy
nu avea să vină? Sau Mary? Sau Anne? Dacă mă uitam la
faţa fiecărui soldat pe lângă care treceam şi niciunul dintre
ei nu avea să fie Aspen?
Stricăciunile erau la tot pasul. Dar mă aflam încă în cea
mai frumoasă clădire pe care o văzusem vreodată, chiar şi
aşa în ruină. îmi era imposibil să-mi imaginez cât timp şi
câţi bani trebuiau pentru restaurare. Rebelii fuseseră foarte
riguroşi. Apropiindu-mă de camera mea am auzit pe ci­
neva plângând. Lucy.
Am;-răsuflat uşurată, fericită să o ştiu în viaţă, dar în­
grozită de motivele pentru care ar fi putut să plângă.
Mi-am adunat tot curajul şi am cotit ca să intru în cameră.
Mary şi Anne munceau cu feţele roşii şi ochii umflaţi,
adunând sticla spartă de la uşile balconului. Am văzut-o
pe Mary cum s-a oprit din măturât ca să răsufle şi să se cal­
meze. într-un colţ Lucy plângea la pieptul lui Aspen.
— Şşşt, îi spunea el ca s-o aline. O s-o găsească, sunt sigur.
Am fost atât de uşurată, încât am izbucnit în plâns.
— Eşti bine. Sunteţi toţi bine.
Aspen a dat drumul unui oftat lung, umerii săi împo­
văraţi de grijă relaxându-se.
— Domnişoară? m-a strigat Lucy.

332
 în clipa următoare alerga spre mine. Nu cu mult în urma
ei au venit şi Mary şi Anne, copleşindu-mă cu îmbrăţişări.
— Oh, nu se cuvine să facem aşa ceva, a spus Anne în
timp ce mă ţinea în braţe.
— Mai lasă asta, pentru numele lui Dumnezeu, i-a răs­
puns Mary.
Şi eram atât de fericite că eram tefere şi nevătămate,
încât am început să râdem.
în spatele lor stătea Aspen, privindu-ne cu un zâmbet
tăcut, vădit recunoscător să mă vadă acolo.
— Unde aţi fost? V-au căutat peste tot.
Mary m-a tras pe pat ca să mă aşez, deşi totul era un de­
zastru, pătura numai zdrenţe, pernele tăiate şi golite de fulgi.
— într-una din sălile de refugiu pe care le-au ratat. Şi
Maxon e bine, le-am spus.
— Slavă Domnului, a zis Anne.
— Mi-a salvat viaţa. Mă îndreptam spre grădină când
au venit rebelii. Dacă aş fi fost afară...
— Oh, domnişoară, a plâns Mary.
— Nu vă îngrijoraţi, a intervenit Anne. Aranjăm camera
într-o clipită şi avem o rochie nouă extraordinară pentru
când sunteţi gata. Şi putem...
— Nu o să fie cazul. Plec acasă astăzi. O să mă îmbrac
cu ceva simplu şi-o să plec în câteva ore.
— Poftim? a spus Mary pe nerăsuflate. Dar de ce?
Am ridicat din umeri.
— Nu a mers.
M-am uitat la Aspen, dar era imposibil să-i descifrez ex­
presia. Pe chip i se putea citi doar uşurarea că eram în viaţă.

333
 — Am crezut că dumneavoastră veţi fi aleasa, s-a plâns
Lucy. încă de la început. Şi după tot ce aţi spus aseară... nu
pot să cred că plecaţi acasă.
— E foarte drăguţ din partea ta, dar totul o să fie bine.
De acum încolo, vă rog să faceţi tot ce puteţi pentru a o
ajuta pe Kriss. Pentru mine.
— Desigur, a promis Arme.
— Orice pentru dumneavoastră, a urmat-o Mary.
Aspen şi-a dres glasul.
— Doamnelor, dacă aţi putea să ne lăsaţi un moment.
Dacă Lady America pleacă astăzi trebuie să trecem îm­
preună peste nişte măsuri de siguranţă. Nu am ajuns până
aici doar ca să permitem cuiva să o rănească acum.
— Anne, vrei te rog să aduci nişte prosoape curate? Ar
trebui să se întoarcă acasă ca o lady. Mary, nişte mâncare?
Amândouă au dat din cap.
— Şi, Lucy, ai cumva nevoie să te odihneşti?
— Nu! a ţipat ea mândră. Pot să muncesc.
Aspen a zâmbit.
— Foarte bine atunci.
— Lucy, mergi în camera de lucru şi termină rochia. O să
venim şi noi în curând să te ajutăm. Nu-mi pasă de nimeni,
Lady America. Veţi părăsi palatul cu stil, a decis Anne.
— Da, să trăiţi, i-am răspuns.
Au plecat, închizând uşa în urma lor.
Aspen a venit spre mine şi m-am ridicat ca să-l privesc
în ochi.
— Credeam că ai murit. Credeam că te-am pierdut.
— Nu astăzi, am zis, schiţând un zâmbet.

334
 în circumstanţe atât de sumbre, puteam să-mi păstrez
calmul doar glumind.
— Am primit scrisoarea de la tine. Nu pot să cred că nu
mi-ai spus despre jurnal.
— Nu am avut cum.
S-a aprbpiat de mine şi mi-a trecut mâna prin păr.
— Mer, dacă nu ai putut să mi-1 arăţi mie, chiar nu ar fi
trebuit să încerci să-l arăţi întregii ţări. Şi chestia cu cas­
tele... eşti nebună, ştii asta?
— Oh, ştiu.
Am privit în pământ, gândindu-mă la toată nebunia din
ziua care trecuse.
— Deci Maxon te-a dat afară din cauza asta?
Am oftat.
— Nu chiar. Regele e cel care mă trimite acasă. Dacă
Maxon m-ar cere în căsătorie chiar acum, nu ar conta. Re­
gele spune nu, deci trebuie să plec.
— Oh, a spus el simplu. O să fie ciudat fără tine aici.
— Ştiu, am spus oftând.
— O să-ţi scriu, mi-a promis imediat. Şi pot să-ţi trimit
şi bani, dacă vrei. Am destui. Putem să ne căsătorim ime­
diat cum mă întorc acasă. Ştiu că mai e ceva timp...
— Aspen, am spus întrerupându-1.
Nu ştiam cum să-i spun că inima tocmai îmi fusese
frântă.
— Vreau puţină linişte după ce plec, bine? Trebuie să-mi
revin după toate astea.
Jignit, a făcut un pas înapoi.
— Deci, nu înţeleg, nu vrei să-ţi scriu sau să te sun?

335
 — Poate nu chiar imediat, am spus, încercând să-l cal­
mez. Vreau doar să petrec un timp cu familia şi să mă
regăsesc. Având în vedere toată nebunia prin care am trecut
cât am stat aici, nu pot...
— Opreşte-te, a spus ridicând o mână.
A tăcut un moment, încercând să-mi descifreze expresia.
— încă îl vrei, m-a acuzat. După tot ce a făcut — după
tot ce s-a întâmplat cu Marlee — şi chiar şi acum, când nu
a mai rămas nicio urmă de speranţă, tu încă te gândeşti la el.
— Nu a făcut niciun rău nimănui, Aspen. Aş vrea să pot
să-ţi explic ce s-a întâmplat cu Marlee, dar i-am dat cu­
vântul că o să păstrez secretul. Nu am resentimente faţă
de Maxon. Ştiu că s-a terminat, dar aşa m-am simţit şi când
tu m-ai părăsit.
A pufnit neîncrezător, aruncându-şi capul pe spate, de
parcă nu-i venea să creadă ce auzea.
— Vorbesc serios. Când ai pus capăt relaţiei noastre,
Alegerea a devenit colacul meu de salvare pentru că ştiam
că în felul ăsta aveam măcar ceva timp ca să trec peste ce
simţeam pentru tine. Apoi ai apărut aici şi totul s-a schim­
bat. Tu ai fost cel care a schimbat lucrurile între noi, când
m-ai părăsit în căsuţa din copac; iar acum crezi că, dacă
insişti suficient, poţi face să fie totul ca înainte. Nu merge
aşa. Dă-mi şansa să te aleg.
Pe măsură ce cuvintele îmi ieşeau din gură, realizam
că asta era o mare parte din problemă. îl iubisem pe Aspen
atâta timp, încât pur şi simplu ajunsesem să considerăm
anumite lucruri de la sine înţelese. Dar acum situaţia
era diferită. Nu mai eram aceiaşi sărmani din Carolina. Vă-

336
zusem prea multe ca să ne mai prefacem că am mai putea fi
vreodată fericiţi în pielea aceloraşi oameni de atunci.
— De ce nu m-ai alege pe mine, Mer? Nu sunt eu sin­
gura ta opţiune? m-a întrebat cu tristeţe în glas.
— Ba da. Nu te deranjează asta? Nu vreau să fiu fata cu
care ai rămas, doar pentru că cealaltă singură opţiune pe
care o am nu e disponibilă şi pentru că tu nu te-ai uitat la
altcineva. Chiar ţi-ar conveni să fim împreună doar pen­
tru că nu ai alte opţiuni?
— Nu mă interesează cum ajung să te am, Mer, mi-a
spus el apăsat.
S-a repezit deodată la mine, luându-mi faţa în mâini.
M-a sărutat sălbatic, încercând să mă forţeze să-mi amin­
tesc ce însemna pentru mine.
Nu am putut să-i răspund la sărut.
Când, în cele din urmă, a renunţat, mi-a dat capul pe
spate, analizându-mi chipul.
— Ce se întâmplă aici, America?
— Am inima frântă! Asta se întâmplă! Cum crezi că mă
simt? Sunt atât de dezorientată şi tu eşti tot ce mi-a mai
rămas şi nu mă iubeşti suficient încât să mă laşi să respir.
Am început să plâng, iar el s-a calmat în cele din urmă.
A.

— îmi pare rău, Mer, mi-a şoptit. Mă toţ gândesc că,

dintr-un motiv sau altul, te-am pierdut şi instincul meu îmi
spune să lupt pentru tine. E tot ce ştiu să fac.
Am rămas cu privirea în podea, încercând să-mi revin.
— Pot să aştept, mi-a promis. Când eşti pregătită,
scrie-mi. Te iubesc suficient încât să te las să respiri. După

337
noaptea trecută, e singurul lucru de care am nevoie. Te
rog, respiră.
M-am lipit de pieptul lui, lăsându-1 să mă strângă în
braţe, dar nu mai era la fel. întotdeauna crezusem că
Aspen o să facă parte din viaţa mea şi, pentru prima dată,
m-am întrebat dacă într-adevăr aşa avea să fie.
— îţi mulţumsec, i-am şoptit. Vezi ce faci pe aici. Nu în­
cerca să fii erou, Aspen. Ai grijă de tine.
A făcut un pas înapoi, încuviinţând încet, dar nespu-
nând nimic. M-a sărutat pe frunte şi s-a îndreptat spre uşă.
Am stat acolo multă vreme, neştiind ce să fac, aştep­
tând să vină slujnicele să mă aranjeze, pentru ultima dată.

338
 C apitolul 31

Am tras de poala rochiei.

— Nu e prea pompoasă pentru ocazia asta?

— Nu, deloc! a insistat Mary.
Era după-amiază şi mă îmbrăcaseră într-o rochie de
seară. Era mov şi avea un aer regal. Mânecile îmi ajungeau
până la coate pentru că în Carolina era mai frig; duceam pe
braţ o pelerină impetuoasă cu glugă, pentru mai târziu.
Gulerul rochiei era înalt ca să mă apere de vânt, iar părul
îmi fusese coafat atât de elegant, încât eram sigură că
niciodată, în tot timpul petrecut la palat, nu arătasem mai
frumoasă. Mi-aş fi dorit să pot trece pe la regina Amberly,
convinsă că până şi ea ar fi fost impresionată.
— Nu vreau să o mai lungesc, am insistat. Şi-aşa mi-e
destul de greu să plec. Vreau doar să ştiţi că sunt foarte re­
cunoscătoare pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Nu
numai că aţi avut grijă să fiu spălată şi îmbrăcată, dar v-aţi

339
şi petrecut timpul alături de mine, v-a păsat de mine. Nu
vă voi uita niciodată.
— Nici noi n-o să vă uităm vreodată, domnişoară, mi-a
promis Anne.
Am încuviinţat şi-am început să-mi flutur energic mâi­
nile prin faţa ochilor, încercând să nu izbucnesc în lacrimi.
— Gata, gata, am plâns destul pentru o singură zi. Ii pu­
teţi spune şoferului că o să cobor imediat, vă rog, am ne­
voie de un moment.
— Sigur, domnişoară.
— Tot e nepotrivit să ne îmbrăţişăm? a întrebat Mary,
uitându-se la mine şi apoi la Anne.
— Cui îi pasă? a spus aceasta şi s-au adunat toate în
jurul meu pentru ultima dată.
— Să aveţi grijă de voi.
Şi-dumneavoastră, domnişoară, a zis Mary.
— Mereu aţi fost o lady, a adăugat Anne.
S-au îndepărtat, dar Lucy m-a mai ţinut puţin în braţe.
— Vă mulţumesc, a şoptit şi mi-am dat seama că plân­
gea. O să-mi fie dor de dumneavoastră.
— Şi mie.
Mi-a dat drumul şi s-au îndreptat spre uşă, grupân-
du-se. Au făcut o ultimă reverenţă şi mi-au făcut cu mâna,
lăsându-mă singură.
In ultimele săptămâni îmi dorisem de atâtea ori să pot
pleca. Acum că venise momentul, la numai câteva secunde
distanţă, mi-era groază. Am ieşit pe balcon. M-am uitat
spre grădină, privind visător banca unde făcusem cunoştinţă

340
cu Maxon. Nu ştiam de ce, dar mă gândisem că el avea să
fie acolo.
Dar nu era. Avea lucruri mai importante de făcut decât
să piardă vremea gândindu-se la mine. Am atins brăţara
de la încheietură. Ba avea să se gândească la mine, de fapt,
din când în când, iar asta mă liniştea. Indiferent de cir­
cumstanţe, brăţara era martora faptului că eu şi Maxon
avuseserăm ceva real.
M-am retras, am închis uşa şi m-am îndreptat spre co­
ridor. Mă mişcăm încet, admirând pentru ultima dată fru­
museţea palatului, ştirbită acum de oglinzile sparte şi
ramele ciobite.
Mi-am amintit de prima zi, cum coborâsem pe scările
principale, derutată şi recunoscătoare în acelaşi timp. Pe
atunci erau atât de multe fete!
Când am ajuns la intrarea principală, m-am oprit pen­
tru un moment. Mă obişnuisem să stau în spatele acelor
uşi imense de lemn, iar acum părea aproape nenatural să
ies dincolo de ele.
Am inspirat adânc şi am întins mâna spre clanţă.
— America?
M-am întors. Maxon era în celălalt capăt al coridorului.
— Hei, am spus încurcată.
Nu credeam că aveam să-l mai văd.
A venit repede spre mine.
— Arăţi absolut uluitor.
— Mulţumesc, am spus, atingând ţesătura fină a ulti­
mei mele rochii de la palat.

341
 S-a lăsat o clipă de tăcere, timp în care am stat şi ne-am
uitat unul la celălalt. Poate că doar asta era: o ultimă şansă
de a ne privi faţă-n faţă.
Dintr-odată şi-a dres glasul, aducându-şi aminte de
ce venise.
— Am vorbit cu tata.
-A h?
— Da. Era destul de fericit că nu am murit aseară. După
cum probabil că ai ghicit, e foarte important pentru el să
duc mai departe dinastia. I-am explicat cum mai aveam
puţin şi muream din cauza pedepsei lui şi i-am spus că
datorită ţie am găsit refugiul.
— Dar nu am...
— Ştiu. Dar nu trebuie să ştie şi el.
Am zâmbit.
— Apoi i-am spus că te-am instruit în privinţa proble­
melor de comportament. Din nou, nu e cazul să ştie că nu
e aşa; dar, dacă ai vrea, ai putea să te comporţi ca şi cum
s-ar fi întâmplat.
Nu înţelegeam de ce ar fi trebuit să mă comport ca şi
cum s-ar fi întâmplat ceva, când urma să fiu în celălalt
capăt al ţării, dar am încuviinţat.
— Şi pentru că, din câte ştie el, mi-ai salvat viaţa, a
fost de acord că dorinţa mea de a nu te trimite acasă e
întrucâtva motivată, atât timp cât te comporţi exemplar şi
stai la locul tău.
M-am holbat la el, nefiind sigură că auzeam bine.

342
 — Sincer, corect e să plece Natalie. Nu e făcută pentru
aşa ceva şi, cum familia ei e în doliu, cel mai bine ar fi să
meargă acasă. Am vorbit deja cu ea.
înmărmurisem.
— Să-ţi explic?
— Te rog.
Maxon a întins mâna, căutând-o pe a mea.
— O să faci în continuare parte din competiţie, dar lu­
crurile se vor schimba. Probabil că tata o să fie mai strict cu
tine şi o să facă tot ce-i stă în putinţă ca să te prindă pe pi­
cior greşit. Cred că există anumite moduri prin care poţi
să te aperi, dar asta cu timpul. Ştii că tatăl meu e necruţă­
tor. Trebuie să te pregăteşti.
Am încuviinţat.
— Cred că pot să fac asta.
— Mai e ceva.
Maxon s-a uitat în jos, încercând să-şi pună gândurile
în ordine.
— America, nu am nicio îndoială că mi-ai cucerit inima
de la bun început. Nu se poate să nu ştii asta până acum.
Când a ridicat privirea şi s-a uitat în ochii mei, puteam
vedea asta în străfundurile lui şi simţi în fiecare fibră a
fiinţei mele.
— Ştiu.
— Dar ce nu ai momentan este încrederea mea.
I-am simţit cuvintele ca pe o înţepătură în inimă.
— Poftim?
— Ţi-am împărtăşit atâtea secrete, te-am apărat în toate
felurile în care am putut. Dar atunci când fac ceva ce te

343
nemulţumeşte, acţionezi necugetat. Mă dai la o parte, mă
condamni sau, ce e cel mai dramatic, încerci să schimbi în­
treaga ţară.
Au! Atinsese o coardă sensibilă.
—'Trebuie să ştiu că mă pot baza pe tine. Că pot să îţi în­
credinţez secretele mele, că ai încredere în judecata mea şi
că nu-mi ascunzi nimic. Vreau să fii absolut sinceră cu
mine şi să nu te îndoieşti de niciuna dintre deciziile mele.
Vreau să crezi în mine, America.
Mă durea să aud toate astea, dar avea dreptate. Ce
făcusem să îi demonstrez că putea să aibă încredere în
mine? Toţi cei din jurul lui îl manipulau într-un fel sau
altul. Puteam oare să fiu pur şi simplu alături de el?
îmi frângeam mâinile.
— Dar am încredere în tine! Şi sper că îţi dai seama că
vreau să fiu cu tine. Dar şi tu ai fi putut să fii mai sincer
curriihfe.
A încuviinţat.
— Probabil. Sunt şi alte lucruri pe care vreau să ţi le
spun, dar multe dintre ele sunt de aşa natură încât nu pot
fi împărtăşite dacă există fie şi cea mai mică suspiciune că
nu poţi să le ţii pentru tine. Trebuie să ştiu că poţi să o faci.
Şi trebuie să fii complet deschisă faţă de mine.
Am tras aer în piept, pregătindu-mă să răspund, dar nu
am mai făcut-o.
— Maxon, aici erai, a spus Kriss, apărând după colţ. Nu
am apucat să te întreb mai devreme dacă rămâne să luăm
cina împreună diseară.
Maxon mă privea în timp ce vorbea.

344
 — Sigur. O să mâncăm la tine în cameră.
— Minunat!
A fost dureros să asist la aşa ceva.
— America? Chiar pleci? m-a întrebat ea, apropiindu-se
de noi.
I se putea citi în ochi o urmă de speranţă. M-am uitat
spre Maxon, a cărui expresie părea să spună: „La asta mă
refer. Trebuie să accepţi consecinţele faptelor tale, să ai
încredere că pot să aleg singur"..
— Nu, Kriss, nu astăzi.
— Bun.
A oftat, venind să mă îmbrăţişeze. M-am întrebat în ce
măsură 0 făcea de dragul lui Maxon; dar, sincer, nu conta.
Kriss era cea mai redutabilă rivală, dar era şi cea mai apro­
piată prietenă pe care o aveam la palat.
— Chiar mi-am făcut griji pentru tine aseară. Mă bucur
că eşti bine.
— Mulţumesc, norocul meu că...
Mai aveam puţin şi îi povesteam ce se petrecuse cu o
seară în urmă, dar dacă m-aş fi lăudat, probabil că aş fi dis­
trus dramul de încredere pe care îl câştigasem în ultimele
zece minute.
Mi-am dres glasul.
— Norocul meu că soldaţii s-au mişcat aşa repede.
— Slavă Domnului! Bun, ne vedem mai târziu.
S-a întors spre Maxon.
— Iar noi ne vedem diseară.
Kriss a zburdat de-a lungul holului, mai fericită decât
o văzusem vreodată. Probabil că, dacă l-aş fi văzut pe

345
bărbatul pe care-1 iubeam punându-mă înaintea preferatei
lui, şi eu aş fi ţopăit aşa.
— Ştiu că nu-ţi place că mă duc, dar am nevoie de ea.
Dacă tu mă dezamăgeşti, ea e cea mai sigură opţiune.
— Nu contează, am spus ridicând din umeri. Nu o să te
dezamăgesc.
L-am sărutat scurt pe obraz şi am urcat scările, fără să
mă uit înapoi. în urmă cu câteva ore, crezusem că îl pier­
dusem definitiv pe Maxon; dar acum, când ştiam ce în­
semna pentru mine, aveam să lupt pentru el. Restul fetelor
habar n-aveau ce le aştepta.
Urcând pe scara principală, m-am simţit mai sigură pe
mine. Probabil că ar fi trebuit să mă îngrijoreze mai mult pro­
vocarea care mă aştepta, dar nu puteam să mă gândesc decât
la modul în care aveam, în cele din urmă, şă o depăşesc.
Poate că regele mi-a simţit bucuria, sau poate că doar
aştepta pe cineva; când am ajuns la al doilea etaj, era acolo,
în mijlocul coridorului.
S-a apropiat uşor de mine, arătându-mi clar cine deţinea
controlul. Când s-a oprit în faţa mea, am făcut o reverenţă.
— Maiestatea Voastră, am salutat.
— Lady America. Se pare că eşti încă aici.
— într-adevăr.
Un grup de soldaţi a făcut plecăciuni, trecând pe
lângă noi.
— Hai să vorbim serios, a spus grav. Ce crezi despre
soţia mea?
Am ridicat din sprâncene, surprinsă de direcţia în care
mergea conversaţia. Cu toate astea, i-am răspuns sincer.

346
 — Cred că regina e o persoană extraordinară. Nici nu
am cuvinte să vă spun cât de mult o admir.
A încuviinţat.
— E o raritate. Frumoasă, fireşte, dar şi modestă. Timidă,
dar nu într-atât încât să fie laşă. Supusă, cu simţul umorului
şi un partener de conversaţie excelent. Se pare că, în duda
faptului că s-a născut în sărăcie, îi era scris să fie regină.
A făcut o pauză şi s-a uitat la mine, încântat de admi­
raţia pe care o afişam.
— Despre tine însă nu se poate spune acelaşi lucru.
Am încercat să îmi păstrez cumpătul cât a continuat.
— Fizic eşti aşa şi aşa. Roşcată, destul de palidă şi cu o
siluetă acceptabilă, să zicem; dar nu te compari cu Celeste.
Cât despre comportament... , a continuat el, inspirând
adânc. Eşti nepoliticoasă, iei totul în glumă; şi singura dată
când faci ceva serios, zgudui ţara din temelii. Un gest com­
plet iresponsabil. Ca să nu mai vorbim despre ţinuta şi
mersul tău lipsit de graţie. Kriss e de departe mai ferme­
cătoare şi mai potrivită pentru rolul de prinţesă.
Mi-am strâns buzele, hotărâtă să nu plâng. Mi-am rea­
mintit că ştiam deja tot ce îmi spusese.
— Şi, fireşte, nu câştigăm niciun avantaj politic pri-
mindu-te în familie. Nu vii dintr-o castă atât de joasă încât
să fii o inspiraţie pentru popor, şi nid nu ai relaţii. Pe de
altă parte, Elise ne-a fost de mare ajutor în călătoria din
Noua Asie.
M-am întrebat cât adevăr era acolo, de vreme ce nici
măcar nu se întâlniseră cu familia ei. Poate era ceva la mijloc
ce eu nu ştiam. Sau poate toate erau exagerări menite să

347
mă facă să mă simt mizerabil. Dacă acolo voia să ajungă,
făcuse o treabă foarte bună.
M-a fixat cu ochii lui reci.
— Ce cauţi aici?
Am înghiţit.
— Cred că ar trebui să-l întrebaţi pe Maxon.
— Dar te întreb pe tine.
— El vrea să rămân, am spus ferm. Eu de asemenea. De
vreme ce ambele propoziţii sunt adevărate, rămân.
Regele a zâmbit răutăcios.
— Câţi ani spuneai că ai? Şaisprezece? Şaptesprezece?
— Şaptesprezece.
— Nu ştii prea multe despre bărbaţi, bănuiesc, şi de
vreme ce eşti aici, nici nu ar fi cazul. Dă-mi voie să-ţi spun
că pot fi foarte schimbători. Poate că n-ar fi bine să ţii cu
dinţii do dragostea pe care i-o porţi, dacă o singură clipă ar
fi de ajuns ca inima să-i fie furată de altcineva.
Am mijit ochii, nesigură de ce voia să spună.
— Am ochi prin tot palatul. Ştiu că simt fete care h oferă
mai multe decât ţi-ai putea imagina. Chiar crezi că o per­
soană atât de ştearsă ca tine are vreo şansă în faţa lor?
Fete? Adică mai multe? Spunea cumva că între Celeste
şi Maxon se întâmplau mai multe decât văzusem eu pe co­
ridor? Oare noaptea trecută, orele întregi pe care le petre-
cuserăm sărutându-ne erau banale în comparaţie cu ce
făcea el în restul timpului?
Maxon spusese că vrea să fie sincer cu mine. Oare asta
era ceea ce îmi ascunsese?

348
 A trebuit ca, în inima mea, să aleg să am încredere
în Maxon.
— Dacă într-adevăr aşa e, Maxon va renunţa la mine când
va simţi că e cazul, aşa că nu aveţi motive de îngrijorare.
— Ba am! a zbierat, după care a coborât glasul. Dacă,
dintr-o pornire prostească, Maxon chiar ajunge să te aleagă,
micile tale isprăvi ar putea să ne coste tot ce avem. Decenii,
generaţii întregi de muncă s-ar duce pe apa sâmbetei pen­
tru că tu ai avut impresia că făceai un act de eroism!
S-a postat în faţa mea, atât de aproape încât a trebuit să
fac un pas înapoi, însă a continuat să înainteze, lăsând un
spaţiu foarte mic între noi. Vorbea pe un ton jos şi aspru,
mult mai înspăimântător decât un ţipăt.
— Va trebui să înveţi să-ţi ţii gura. în caz contrar, o să
fim duşmani. Şi crede-mă când îţi spun, n-ai vrea să ai în
mine un duşman.
Degetul lui se apropiase furios de obrazul meu» Ar fi
putut să mă facă bucăţi pe loc. Şi dacă ar fi fost cineva prin
preajmă, ce ar fi putut să facă? Nimeni nu avea cum să mă
apere de furia regelui.
Am încercat să par calmă.
— înţeleg.
— Minunat, a spus el, devenind brusc vesel. Te las
atunci să te reinstalezi. Bună ziua.
Am rămas acolo, dându-mi seama că tremuram abia
după ce plecase. Când îmi ceruse să-mi ţin gura, bănuisem
că asta însemna nici să nu-mi treacă prin minte să-i poves­
tesc lui Maxon ce se întâmplase. Aşa că, deocamdată, nu

349
aveam să-i spun. Mă supunea unui test, ca să vadă dacă
răspundeam provocărilor. M-am hotărât să nu cedez.
în timp ce îmi spuneam asta, ceva în mine s-a schim­
bat. Eram agitată, într-adevăr, dar şi foarte furioasă.
Cine se credea să-mi dea mie ordine? Bine, era regele;
dar, de fapt, era doar un tiran. Se convinsese, cumva, că
dacă oprima şi reducea la tăcere pe toată lumea din jurul
lui, ne făcea tuturor un serviciu. Ce fel de binecuvântare
era aceea de a fi nevoit să trăieşti la marginea societăţii? Ce
era bine în faptul că, în Ulea, toţi aveau limite, mai puţin el?
M-am gândit la Maxon, cum o strecurase pe Marlee în
cel mai îndepărtat colţ al bucătăriei. Chiar dacă nu eram la
palat de mult timp, ştiam că s-ar fi descurcat mai bine
decât tatăl lui. Cel puţin prinţul era capabil de compasiune.
Am continuat să îmi controlez respiraţia şi, odată ce
m-am Galmat, am pornit mai departe.
Am intrat în camera mea şi m-am grăbit să apăs buto­
nul prin care-mi chemam slujnicele. Mai repede decât
m-aş fi aşteptat, Anne, Mary şi Lucy au intrat în cameră
într-un suflet.
— Domnişoară? a spus Anne. S-a întâmplat ceva?
Am zâmbit.
— Doar dacă pui la socoteală faptul că nu voi pleca
acasă astăzi.
Lucy a chiţăit.
— Serios?
— Foarte.
— Dar cum aşa? a întrebat Anne. Credeam că...

350
 — Ştiu, ştiu. E greu de explicat. Tot ce pot să spun este
că am primit o a doua şansă. Maxon e important pentru
mine şi am de gând să lupt pentru el.
— Ce romantic! a ţipat Mary, iar Lucy a început să bată
din palme.
— Şşşt, liniştiţi-vă, le-a mustrat Anne cu severitate.
Mă aşteptam să fie încântată şi nu înţelegeam de ce
devenise brusc serioasă.
— Dacă vrem să câştige, avem nevoie de un plan.
I-am văzut zâmbetul diabolic şi am făcut la fel. Nu cu­
noscusem pe nimeni la fel de organizat ca fetele astea. Cu
ele alături, nu aveam cum să pierd.

351