EXCURSIE FRANTA

Moulin Rouge este cel mai cunoscut cabaret al Lumii.

Un român se află printre vedetele cabaretului
Aici s-a scris istoria pasiunilor ascunse ale Franţei ultimului secol, dar au avut
loc şi cele mai importante evenimente mondene ale Parisului zilelor noastre.
Am pătruns în culisele faimosului cabaret şi am stat de vorbă atât cu vedetele
Moulin Rouge, printre care un român, dar şi cu profesionitii din staff. Un
material în exclusivitate pentru Jurnalul Naţional.
La 6 octombrie 1889, Moulin Rouge şi-a deschis porţile şi a primit pe scenă
nişte fete care abordau un stil diferit de dans decât cel obişnuit în epocă –
Cadrilul. Mişcări revoluţionare, chiuituri, ritm zgomotos şi, mai ales, fuste
ridicate care lăsau la vedere picioarele dansatoarelor, dar şi desuu-rile... toate
acestea aveau să scrie istorie. De cele mai multe ori dansatoarele erau amatoare.
În timpul zilei erau spălătorese, lenjerese, croitorese, iar noaptea se transformau
în dansatoare de Cadril. Acest nou stil de dans a devenit imediat un succes şi a
atras un număr impresionant de spectatori. Cei care veneau să se distreze erau
oameni din toate categoriile sociale: de la cei din clasa mijlocie până la prinţi,
artişti, scriitori. Doi ani mai târziu, Cadrilul încă era la modă şi începuse să
depăşească graniţele Franţei. Întâi a trecut de cealaltă parte a Canalului. Un
britanic, Charles Morton, a schimbat numele dansului, în “French Can-Can” –
un dans amuzant, cu gălăgie, care vine din Franţa.Multe dansatoare cu nume
sugestive deveniseră faimoase: la Goulue – Lacoma, Muza lui Toulouse
Lautrec;

MISS DORIS
Istoria spune că o fetiţă din Germania, care lua lecţii de dans fără ştirea
părinţilor, a devenit Miss Doris, faimoasa maestră de balet de la Moulin Rouge
BUCATARIA

MOULIN ROUGE, ÎN CIFRE

■ În noiembrie 2014, dansatoarele de la Moulin Rouge au stabilit trei noi
recorduri mondiale: cel mai mare număr de rotiri de picior la French Can-Can –
29 de rotiri în 30 de secunde, cel mai mare număr de poziţionări ale unui picior
în jurul capului – dansatorul grec Adonis Kosmadakis a realizat 30 de astfel de
figuri acrobatice în 30 de secunde, cel mai mare număr de piruete la sol legate
între ele şi realizate în şpagat – francezul Nicolas Pihiliangegedara a efectuat 36
de şpagate în rotaţie, în 30 de secunde. Moulin Rouge deţine,din 2010, recordul
mondial pentru cel mai mare număr de ridicări de picioare (720 în 30 de
secunde, realizate de 30 de dansatoare pe un singur rând) şi recordul pentru cel
mai mare număr de şpagate French Cancan consecutive: 30 de dansatoare din
trupă au realizat 62 de astfel de figuri acrobatice în 30 de secunde.
JOLENE ŞI ALEXANDRU DENEŞ: Ne-am întâlnit la Moulin Rouge
Jolene şi Alexandru Deneş sunt vedetele cabaretului Moulin Rouge dar şi... soţ
şi soţie. Vin din colţuri diferite ale lumii, ea din Australia, iar el din România,
dar povestea lor de dragoste este una dintre cele mai frumoase din câte au
existat la Moulin Rouge.

CONCIERGERIE
Conciergerie sau Palatul Orașului (în franceză Palais de la Cité) este primul
palat regal din Paris, apoi transformat într-o închisoare. Se află în arondismentul
1, pe Île de la Cité (Insula Orașului), în apropierea a Palatului Justiției și a
Sainte-Chapelle.

]
Marcel, Filip al V-lea Lunganul a părăsit Palatul Orașului pentru Palatul Saint-
Pol (acum demolat total). Primul i-a fost încredințat unui „concierge”
(intendent). Astfel a fost cunoscut Palatul Orașului sub numele
„Conciergerie”.[3] Totuși, palatul a rămas sediul administrației judiciare. Ca
atare, includea o închisoare, care a adăpostit prizonieri importanți, ca de
exemplu François Ravaillac, asasinul lui Henric al IV-lea.[2] După un incendiu,
clădirea a fost modernizată de Ludovic al XVI-lea în 1776.
Celula Mariei Antoaneta la Conciergerie (reconstituire)
Fouquier-Tinville a judecat mai mult de 2.800 de persoane, pronunțând mai
multe de 2.700 de condamnări la moarte,[2] inclusiv regina Maria Antoaneta și
oamenii de stat Danton și Robespierre.[3] În timpul Restaurației o capelă a fost
construită ca ispășire la locația unde Maria Antoaneta era deținută.

SORBONA
Sorbona (Sorbonne) este cea mai celebră universitate franceză și una dintre cele
mai cunoscute universități din lume. Situată în centrul istoric al capitalei
Franței, Sorbona poartă numele colegiului fondat în 1257 de către Robert de
Sorbon în cadrul Universității din Paris.
Pentru a răspunde nevoilor studenților săraci, diverși binefăcători au avut
inițiativa fondării colegiilor universitare. Un astfel de colegiu este fondat în
1257 de către Robert de Sorbon (1201-1274), magistru-regent în teologie și
confident al regelui Ludovic al IX-lea. Scopul așezămîntului este acela de a
oferi cazare și resurse materiale pentru studenții sosiți la Paris din toată lumea
creștină. Regele îi dăruiește cîteva case pe care le pune la dispoziția studenților
săraci. Actul regal de înființare a colegiului a fost confirmat de papa Clement al
IV-lea în anul 1268. În timp, numele acestui colegiul a ajuns să fie folosit drept
sinonim pentru întreaga Universitate din Paris, până la desființarea acesteia în
contextul revoluției franceze.
Între 1635 și 1642 se construiește Capela Sorbonei, care va adăposti mormîntul
celebrului prim-ministru al Franței sub Ludovic al XIII-lea, cardinalul
Richelieu. Capela este una dintre cele mai frumoase piese arhitecturale ale
complexului Sorbonei
Sorbona cunoaște un avînt deosebit după cel de-al Doilea Război
Mondial.Place de la Concorde (Piața Concordiei) este una din cele mai mari
piețe ale Parisului, cu o suprafață de 8.64 hectare. Situată în arondismentul 8,
separă Palatul Bourbon (sediul Adunării Naționale) de Biserica Madeleine din
Paris, iar Grădinile Tuileries de Champs-Élysées. De-a lungul pieței se află
două clădiri gemene de pe ambele părți ale Rue Royale, care găzduiesc, o parte,
Palatul Crillon, Palatul Plessis-Bellière (sediul al Automobile Club de France) și
Palatul Coislin și, cealaltă, Palatul Marinei.

PANTEONUL
În anul 1744, regele Ludovic al XV-lea a venit la biserica veche din abația
Sainte Geneviève să se reculeagă, îndeplinindu-se promisiunea făcută când era
bolnav. Cu aceasta ocazie, canonicii regulari din abația au obținut ca regele voi
fi renovat biserica pe cheltuiala sa.[1] În 1755, proiectul a fost încredințat
arhitectului Jacques-Germain Soufflot
Personalități înmormântate la Panthéonul[modificare | modificare sursă]
Până la 2015, 73 de personalități erau înmormântate la Panthéonul, inclusiv 24
de politicieni, circa douăzeci de militari, câțiva clerici și cinci scriitori.[3]
Printre cele mai cunoscute se numără:
1791 Voltaire Scriitor și filozof al Iluminismului francez.
1794 Jean-Paul Marat Politician și teoretician politic în perioada Revoluției
franceze.
1794 Jean-Jacques Rousseau Scriitor și filozof al Iluminismului francez. Corpul
a fost retras din Panthéonul în 1795.
1811 Louis Antoine de Bougainville Navigator, explorator și scriitor.
1829 Jacques-Germain Soufflot Arhitectul care a proiectat Panthéonul.
1885 Victor Hugo Scriitor..
1908 Émile Zola Romancier și jurnalist.
1952 Louis Braille Pedagog, inventatorul al alfabetului Braille. Transferat la
Panthéonul la centenarul morții sale..
1967 Antoine de Saint-Exupéry Romancier, eseist și reporter.
1995 Pierre Curie Fizician, laureat al Premiului Nobel.
1995 Marie Curie Fiziciană, laureată al Premiului Nobel. Prima femeie care a
fost înmormântată la Panthéonul pe baza meritelor proprii.
1996 André Malraux Scriitor, ziarist și om politic.
- La belle époque
Carrousel des arts (carusel)
La Nationale 13 (plimări cu maşinute de epocă)
Les essards (traseu de mini Formula 1)
Les cabines (hidrobiciclete)
Le Paris-Granville (trenuleţ)

MONT SAINT MICHEL

Le Mont-Saint-Michel este o stâncă granitică (78 m înălțime) în Golful Saint-
Malo (NV Franței) din Marea Mânecii, unde se manifestă cel mai reprezentativ
fenomen de flux și reflux: în timpul fluxului este insulă, comunicația cu
teritoriul continental fiind întreruptă, iar în timpul refluxului devine peninsulă, o
limbă de nisip ieșind de sub ape. Stânca este ocupată de un sat (41 locuitori) și o
mănăstire fortificată (ridicată începând cu secolul al VIII-lea, până prin secolele
al XII-lea - al XIV-lea). A jucat un rol important în istoria Franței, fiind singurul
loc care nu a putut fi cucerit de armatele engleze în timpul „Războiului de 100
de ani”. În prezent, constituie unul din locurile cele mai vizitate din Franța, (cu
3.200.000 de vizitatori anual). O șosea pietruită asigură, în ultima vreme,
legătura permanentă cu țărmul Bretaniei.

Visul Sfântului Aubert

Vedere a Mont Saint-Michel, la sfârșitul secolului al X-lea, de Paul Gout (1910)
Legenda Muntelui spune că într-o noapte de octombrie a anului 708, episcopul
Aubert de la Avranches dormea un somn frământat de vise. Ca și în nopțile
trecute, Sfântul Arhanghel Mihail i-a apărut în vis, poruncindu-i să îi
construiască un sanctuar, pe vechiul munte Tombe, în mijlocul golfului. Și,
pentru ca episcopul să nu mai uite, cum o mai făcuse, Arhanghelul și-a pus
degetul de lumină pe capul episcopului Aubert, marcându-l pentru totdeauna.
În zorii secolului al VIII-lea, muntele Tombe era o ridicătură rotunjită de granit,
înaltă de 78 de metri, în mijlocul unui golf adânc, al cărui profil nu are cu nimic
de-a face cu contururile de azi, deoarece aici pământul a câștigat peste tot în
lupta cu marea. În vârful ridicăturii de granit se afla așezată o piatră destul de
mare[4], despre care se spune că ar fi fost înfiptă în pământ de către Satan.
Nimeni nu putea să scoată această piatră, pentru începerea construcției
sanctuarului. În cele din urmă, copilașul Bain, cel de-al doisprezecelea fiu al
unuia din lucrători, puternic prin nevinovăția sa, reușește ceea ce toți ceilalți
eșuaseră, tot așa cum Arthur, viitor rege legendar al Bretaniei, încă adolescent,
reușise să smulgă spada Excalibur din stânca în care fusese înfiptă. Numele
Sfântului Mihail, substantivare a unui strigăt[5], devine strigăt de luptă al
cavaleriei. Roland[6][7], unul dintre cavalerii lui Carol cel Mare, îl invocă fără
încetare în luptele contra sarazinilor[8]. Dar Sfântul Arhanghel mai are încă un
rol: cântărește sufletele în ziua Judecății de Apoi.

Legendele apar curând după instalarea Benedictinilor în mănăstire. Ele consacră

definitiv Muntele în ierarhia sanctuarelor.
Arhanghelul Mihail învingător în lupta cu șarpele monstruos din Irlanda
Legenda șarpelui din Irlanda i-a asigurat Muntelui un renume internațional.
Un șarpe monstruos pustia regiunea. Armele regelui Elgar, rugăciunile
arhiepiscopului Ivor rămân neputincioase. S-a luat hotărârea unui atac în masă
contra balaurului, dar când cavalerii au sosit la fața locului, monstrul era deja
mort. L-au ars și i-au împrăștiat cenușa, în care Ivor a distins două obiecte
insolite: un scut de lemn de cedru și de piele întărită, precum și o spadă de oțel,
foarte scurtă, încă pătată de sângele monstrului. Scutul și spada erau de
dimensiuni curioase, adevărate jucării de copil. Noaptea următoare, Ivor l-a
văzut pe Sfântul Mihail în vis, iar acesta i-a poruncit ca aceste relicve să fie
duse la sanctuarul său preferat, fără nici o altă precizare. Cei doi călugări,
însărcinați să ducă armele sfinte, au luat drumul Italiei, crezând că la
Gargano[9], cunoscut sub numele de Monte Sant’Angelo[10], este sanctuarul
preferat al Arhanghelului Mihail. Dar în fiecare zi, orice drum ar fi luat, ei
ajungeau spre soare-apune. Disperați că nu reușesc să ajungă în Italia, ei s-au
rugat Arhanghelului Mihail: acesta le-a apărut și i-a informat că locul său
preferat pe pământ este acum muntele Tombe. Tradiția fixează la 16 octombrie
708 sfințirea locului noului sanctuar în vârful muntelui Tombe. Episcopul
Aubert organizează viața religioasă în Munte, instalează acolo doisprezece
călugări care trebuie să persevereze, cu reguli precise, în serviciul preafericitului
Arhanghel. Trimiși de episcop, acești călugări au format prima comunitate
instalată și organizată vreodată în Munte. Prin revelație, Aubert a fost înștiințat
de Arhanghel de existența unei surse de apă potabilă, apoi a ridicat o capelă
dedicată Sfântului Petru, unde, mai târziu, va fi înhumat, conform tradiției
medievale. Muntele se numește încă Tombe. Miracolele nu au întârziat să apară.
Un pelerin orb, sosit acolo, a exclamat: Ce frumos este să vezi! Muntele și-a
luat definitiv numele actual pe la sfârșitul secolului al X-lea. Rând pe rând, au
apărut noi construcții, Muntele căpătând o înfățișare din ce în ce mai apropiată
de cea actuală. Trebuie să ne imaginăm amploarea acestor lucrări: blocurile de
granit trebuiau aduse pe corăbii din insulele Chausey, în ritmul mareelor. Odată
aduse, tăietorii de piatră le-au fasonat în blocuri definitive și și-au înscris pe ele,
pentru a-și primi simbria, semnele lor, pe care le putem citi încă. Aceste blocuri
grele de piatră erau apoi urcate în vârf și așezate la locul potrivit.

BASEL
Numele este dat de către un trib germanic ce a ocupat teritoriul după căderea
Imperiului Roman. În secolul VI Regatul Burgunzilor a fost cucerit de către
franci și integrat în regatul lor. După destrămarea regatului francilor, au luat
ființă Ducatul Burgundiei și două regate Burgundia de Sus și Burgundia de Jos,
în estul acestuia. În secolul XI Ducatul a fost incorporat în Regatul Franței iar
cele două regate Burgunde au fost incorporate în Sfântul Imperiu Roman. În
timpul Războiului de 100 de ani regele Franței lasă ducatul fiului său mai mic,
ceea ce a generat o rivalitate între cele două entități. La apogeul dezvoltării sale,
ducatul de Burgundia controla un imperiu ce se întindea din Elveția până în
Țările de Jos. În 1477, Carol Temerarul, ultimul Duce de Burgundia a fost ucis,
și ducatul a reintrat în componența Regatului Francez, cu toate că titlul de Duce
de Burgundia a fost purtat de către Casa de Habsburg ce controla Țările de Jos,
până în secolul XVIII.
Geografia[modificare | modificare sursă]
În partea de nord și de est relieful este de câmpie, în partea centrală este un
platou calcaros, cu pante line spre nord-est și abrupte spre sud-est iar în partea
de sud se găsesc contraforturile Masivului Central.

IILE DE LA CITE

În partea de est a insulei se află catedrala Notre-Dame.

Suprafața insulei este de circa 22,5 ha. La 1 ianuarie 2013 populația sa era de
981 de locuitori.
Un mic trib galic numit Parisii trăia acolo de prin 250 î.Hr.[1][2]Regiunea era
bogată în pește și vânat, iar accesul de pe un mal la altul al Senei era ușurat de
relativa îngustime a fluviului. Două pasarele de lemn prelungeau calea naturală
nord-sud care cobora de la pasul „La Chapelle”, evitând astfel numeroasele
mlaștini din vecinătate. E posibil ca o incintă galică să fi fost construită cu
scopul de a proteja de asalturile dușmane cele câteva colibe rotunde din paie
care adăposteau populația.
Île de la Cité se întindea pe 9 hectare[3], în timp ce astăzi suprafața sa totală este
de 17 ha. Malul era retras cu vreo cincizeci de metri în raport cu malurile
actuale, din cauza neregularității fluviului și instabilității malurilor. În afară de
aceasta, mai multe insulițe nu au fost adăugate insulei decât mai târziu.
În 52 î.Hr., după victoria lui Iulius Caesar asupra lui Vercingetorix, asistăm la
nașterea Luteției. Galii s-au instalat pe insulă și au continuat să trăiască din ceea
ce le oferea fluviul, prin pescuit și prin transport cu șalande, în timp ce orașul
galo-roman se construia pe malul stâng al Senei.
Nașterea Luteției
Planul Île de la Cité în secolul al IX-lea.
La începutul erei creștine, exista pe insulă un templu păgân dedicat gloriei lui
Jupiter, după toate aparențele edificat de „nauți”, o bogată corporație de
navigatori. În aval de insulă a fost edificat și un palat [4] unde își avea reședința
reprezentantul Romei. Malurile au fost stabilizate, iar unele bancuri au fost
reunite cu insula [5] pentru a se permite un traseu mai bunal străzilor de trei
metri lărgime, mărginite de case construite ca la Roma, cu un etaj, din lemn și
chirpici, cu acoperișuri de țiglă sau de paie. Cardo maximus traversa insula pe
amplasamentul actualei rue de la Cité, reluând astfel traseul vechii căi galice,
dar cu o pietruire veritabilă, formată din piatră de râu și din argilă, și acoperit cu
dale de gresie. Pe această axă, vechile pasarele au lăsat locul a două poduri de
lemn pe stâlpi de lemn bătuți pe fundul apei. Se estimează populația la circa
1.500. Cheiul portului Lutetia, stabilit în sud-estul insulei, a fost construit în
timpul domniei lui Tiberius, la începutul secolului I d.Hr.
După fasta perioadă a începutului Imperiului Roman, primele invazii barbare,
începând din 276, i-au obligat pe locuitorii din Lutetia să se refugieze, în mod
regulat, pe Île de la Cité, mai ușor de apărat, în timp ce hoardele dușmane
făceau ravagii la Lutetia. În timpul valului hunilor conduși de Attila, populația
de pe malul stâng, însuflețită de Sfânta Genoveva, s-a revărsat pe insulă, iar la
mijlocul secolului al IV-lea o incintă cu lărgimea de doi metri a fost construită
la o distanță de vreo treizeci de metri de malurile Senei. Pe axa cardo au fost
străpunse două porți mari de zece metri lărgime constituite din două batante de
lemn. Pe partea apuseană, Palatul devine în 357 reședința militară a cezarului
Iulian care îi luase cartierele Luteției. În față se ridica o mare bazilică civilă de
70 de metri lungime pe 35 lățime, pe amplasamentul actualei piețe de flori.
În 508, Clovis, rege al francilor, a făcut din Paris capitala regatului său și s-a
instalat în Palatul fostului guvern roman. Cu creștinarea, bisericile s-au
multiplicat pe insulă. Vechiul templu galo-roman a fost înlocuit, între 511 și
558, printr-o mare bazilică creștină dedicată Sfântului Ștefan, primul martir,
Catedrala Sfântul Ștefan, pe amplasamentul actualei Notre-Dame de Paris, una
dintre capodoperele arhitecturii gotice. Incinta galo-romană a fost adusă la
același nivel cu fundațiile cu scopul de a se proceda la construcția sa, după
planurile bazilicilor constantiniene, ridicându-se coloane de marmură și
capiteluri, fără îndoială recuperate de la vechiul templu al „nauților”.[6] Au fost
ridicate și baptisterul Saint-Jean-le-Rond și bazilica Saint-Germain-le-
Vieux[7][8]. Două mănăstiri feminine au fost edificate, Saint-Christophe Saint-
Martial, precum și un oratoriu din lemn dedicat Sfântului Martin. Un violent
incendiu, în 586, a devastat întregul cartier comercial care se întindea de la palat
până la bisericile din partea de sud-est. Chiar închisoarea, aproape de Petit-Pont,
a fost distrusă, lăsând să scape prizonierii.[9]

Palais de la Cité în secolul al XV-lea.

În perioada carolingiană, din 752 până în 987, viața capitalei s-a concentrat pe
insulă. Dar începând cu Charlemagne, Cetatea și-a pierdut statutul de capitală,
curtea deplasându-se din oraș în oraș. Jefuit, incendiat și devastat de normanzi,
în trei rânduri, în 845, 856 și 861, orașul a fost slăbit. Carol Pleșuvul, în 877, a
ordonat restaurarea și întărirea incintei galo-romane. Au fost construite și două
turnuri mari, Petit și Grand Châtelet, cu scopul protejării accesului la poduri,
cărora li s-au îngustat spațiile dintre stâlpi cu scopul de a se controla mai bine
trecerea navelor.[10] Abațiile de pe cele două maluri își construiseră capele pe
insulă, cu scopul de a-și pune la adăpost tezaurul: astfel au fost ridicate Saint-
Germain-le-Vieux, Sainte-Geneviève-la-Petite, Saint-Landry-des-Arcis și, în
secolul următor, Saint-Barthélemy.
Cetatea nu era în secolul al XI-lea decât un vast șantier, însă în 1112, regele
Ludovic al VI-lea cel Gros s-a instalat în palatul Cetății, cu Parlamentul și
curtea, Curia Regis. Pe stâlpii Podului Mare („le Grand-Pont”) a fost construit
Pont aux Meuniers („Podul Morarilor”), care a fost înlocuit, în 1142 cu Pont-
aux-Changeurs (în română, „Podul comercianților care fac troc”), care a luat, la
rândul său, numele de Grand-Pont. În sud, Petit-Pont era și el mărginit de case
și prăvălii
După mai multe măriri inițiate de Sfântul Ludovic și de Filip cel Frumos,
Palatul Cetății a fost abandonat, la decizia regelui Carol al V-lea, de familia
regală care s-a instalat la Luvru. Île de la Cité număra atunci cinci sute de case,
separate de un labirint de vreo patruzeci de străzi insalubre

Planul insulei în secolul al XVIII-lea.

Carol al VII-lea a lăsat definitiv palatul Parlamentului. Puține schimbări au
intervenit pe Île de la Cité în secolele care au urmat. În secolul al XV-lea a
devenit unul dintre cele șaisprezece cartiere administrative. Henric al III-lea a
hotărât în 1578 să se edifice Pont Neuf („Podul Nou”) care trebuia să unească
cele două maluri ale Senei trecând prin vârful din aval al Cetății. Insula trebuia
să înceteze astfel să mai fie loc de trecere obligatoriu între cele două maluri ale
fluviului și astfel dezvoltarea și transformarea insulei au încetinit. Statuia lui
Henric al IV-lea a fost ridicată în 1614. S-a reconstruit și o parte din Palat care
fusese devastat de un incendiu în 1618
În timpul Revoluției, insula purta numele de Île-de-la-Fraternité[15] (în română:
„Insula Fraternității”).
Însă mai ales lucrările hotărâte de baronul Haussmann au adus cea mai mare
schimbare a Île de la Cité după Evul Mediu: a fost rasă toată partea compromisă
dintre Palatul de Justiție și Catedrala Notre-Dame, precum și partea răsăriteană
a absidei. Sute de case și numeroase bisericuțe au dispărut. Au scăpat de
demolare doar două bucăți din zidul Pieței Dauphine, precum și mănăstirea
Notre Dame. 25.000 de persoane au fost expulzate.[18] Pe amplasamentul
rămas liber s-a construit caserne de la Cité (în română: „cazarma Cetății”),
devenită Prefectura Poliției, și Tribunalul de Comerț. Largul gol al boulevard du
Palais a înlocuit sinuoasa stradă de la Barillerie

Planul actual al Île de la Cité.

Île de la Cité este înconjurat de două brațe ale Senei: Brațul Mare la nord și
Brațul Mic la sud. Forma sa alungită amintește de forma unui leagăn, cum
subliniase Victor Hugo în Notre-Dame de Paris:

„Parisul s-a născut, cum se știe, în această veche Île de la Cité care are forma
unui leagăn.[21][22]”
nord.Mai mult, un mal râpos de șapte metri tăiat în platforma de calcar delimita
fluviul pe partea sa dreaptă, în nord-vestul insulei. Această geografie deosebită a
participat la dezvoltarea insulei
Poduri[modificare | modificare sursă]
În zilele noastre, Sena se poate trece cu ajutorul a nouă poduri, care sunt
urmașele a două simple pasarele de lemn care existau din Antichitate.
Dacă au îndeplinit o funcție defesnsivă în timpul marilor invazii, podurile au
fost și un vector esențial de circulație și de schimburi comerciale la baza
dezvoltării Cetății și a întregului oraș. În epoca galo-romană apoi merovingiană,
se trecea Sena cu piciorul pe Podul Mare[23] (astăzi pont Notre-Dame) și Podul
Mic[24], amândouă aliniate pe axa cardo maximus.[25]
Printre aceste nouă poduri:Doar Pont Neuf[26] traversează cele două brațe
(Grand bras și Petit bras), permițând să se lege malul drept de malul stâng,
trecând prin vârful de vest al insulei;
Pont Neuf şi partea occidentală a insulei
Podul Notre-Dame: arcadă de piatră, în partea dinspre Île de la Cité
Patru poduri leagă insula de malul stâng traversând peste Petit bras:
Acestor scuaruri li se pot adăuga patru piețe: place du Pont-Neuf, place
Dauphine (în spatele Palatului de Justiție), « parvis Notre-Dame - place Jean-
Paul-II » (mai demult place du Parvis-Notre-Dame), și place Louis-Lépine,
unde se află piața de flori și de păsări.

PARIS
Paris este capitala și cel mai mare oraș din Franța. Orașul este traversat de
fluviul Sena, în nordul Franței, în mijlocul regiunii Île-de-France
(cunoscută și ca regiunea Paris). Orașul în limitele sale administrative (cele 20
de arondismente) este în mare parte neschimbat din anul 1860, având o
populație de 2.211.297 locuitori (ianuarie 2008), iar zona metropolitană Paris
are o populație de 12.089.098 locuitori (ianuarie 2008). Este una dintre cele mai
populate zone metropolitane din Europa. Parisul a fost unul dintre cele mai mari
orașe ale lumii occidentale pentru aproape 1000 de ani
Numele Paris derivă de la primii să locuitori, tribul galic cunoscut ca Parisii.
Orașul era denumit Lutetia (mai complet, Lutetia Parisiorum, „Lutetia Parisii-
lor”), în perioada romană între secolul I și al VI-lea, dar în timpul domniei lui
Iulian Apostatul (360-363) numele orașului a fost schimbat în Paris.[18]
Se crede că numele provine de la numele tribului Parisii care provine din
cuvântul galic parisio care înseamnă „oameni muncitori” sau „meșteșugari”.[19]
Parisul a fost ocupat de un trib galic până când au ajuns aici romanii în 52 î.Hr..
Invadatorii se refereau la ocupanții anteriori ai orașului ca parisii, însă au numit
orașul Lutetia, care înseamnă „loc mlăștinos”, „loc argilos” (din lutum, „lut”).
Aproximativ cincizeci de ani mai târziu orașul s-a extins și pe malul stâng al
Senei, în actualul cartier latin, și a fost numit "Paris". Ocupația romană s-a
încheiat în 508, când Clovis I a făcut orașul capitala dinastiei Meroviengienilor
a francilor. Invaziile vikingilor din secolul IX au obligat parizienii să
construiască o fortăreață pe Île de la Cité. În cursul uneia dintre invazii, Parisul
a fost cucerit de către vikingi, probabil sub Ragnar Lodbrok, care a primit o
recompensă uriașă

Turnul Eiffel - simbolul Parisului.

Arc de Triomphe - monument din centrul
Place de l'Étoile, comemorând victoriile Franței și
onorând pe cei care au murit în luptă.
Les Invalides - Muzeu și loc de veci
pentru mulți soldați francezi și pentru Napoleon.
Conciergerie - închisoare foarte veche
unde mulți membri ai regimului monarhic au stat înainte de
moartea lor la revoluția franceză.
Tip Turn de observare
Stil arhitectural Industrial.Sistem structural .Grinzi cu zăbrele
Începută 28ianuarie 1887.Terminată 15 martie 1889
Înălțime 324
A fost conceput de către Émile Nouguier, Maurice Koechlin șiStephen
Sauvestre, angajați la Eiffel și Co. Gustave Eiffel, inițial reticent cu privire la
proiect, a devenit ulterior un mare susținător al său și a cumpărat brevetul.
Turnul, care poartă numele său, este una dintreprincipalele destinații turistice
ale Parisului și lumii,
Structura a fost construită întreanii 1887-1889. Aceasta urma să servească drept
arc de
intrare la Expoziția Universală (1889), un târg mondialce sărbătorea centenarul
Revoluției franceze. A fost inaugurat la 31 martie 1889 și deschis pentru public
la 6mai. 300 de muncitori au unit 18.038 de piese de oțel), folosind două
milioane și jumătate denituri. Luând în considerare standardele de siguranță din
acel moment, este remarcabil faptul că un singurmuncitor a murit la construcția
turnului, și anume întimpul instalării lifturilor. Lifturile originalefuncționau cu
ajutorul unui sistem hidraulic, pe cândlifturile actuale sunt electrice.
Când a fost construitera cea mai înaltă clădire din lume. Întreținereaturnului
include utilizarea a 50 de tone de vopsea maroînchis, la fiecare 7 ani. Depinzând
de temperaturaaerului, Turnul Eiffel își schimbă înălțimea cucâțiva centimetri
datorită contracției și dilatăriialiajului de metale.La început, Eiffel a primit
permisiunea de a lăsa monumentul în viață timp de 20 de
ani, dar ținând cont că oferea o serie de beneficii în domeniul comunicațiilor, s-a
renunțat la demontarea sa.Furnizorul materialului de construcție pentru Turnul
Eiffel a fost compania Forges et Usines Fould-Dupont.[1][2] Minereul de fier
utilizat a fost extras în Algeria, la Zaccar și Rouina.[3]Putini sunt cei care stiu
ca simbolul Parisului, celebrul Turn Eiffel, a fost realizat dupa o tehnologie
inventata in Romania de inginerul Gheorghe Panculescu.
Dupa ce a absolvit cursurile Politehnicii din Zurich , inginerul Gheorghe
Panculescu ajunge sa lucreze in cadrul companiei Eiffel, la recomandarea
marelui scriitor Vasile Alecsandri.
In 1878, Panculescu revine in tara pentru a construi calea ferata Bucuresti-
Predeal.
In acea perioada, inginerul inventeaza un sistem de imbinare a traverselor de
cale ferata, care avea sa revolutioneze constructiile metalice. Astfel, datorita
metodei de montare a sinei pe traverse in fara spatiului caii ferate, Panculescu a
reusit sa termine lucrarea concesionata in mai putin de un an, desi termenul de
livrare era de aproape cinci ani.
Panculescu l-a gazduit pe Gustave Eiffel
Impresionat de proiectul inginerului roman, Gustave Eiffel se deplaseaza special
la Valenii de Munte pentru a-l intalni pe Panculescu, cel care avea sa devina
inspector general al Cailor Ferate Romane. Eiffel a vrut sa vada tehnologia
folosita de acesta la montarea caii ferate.
In 1879, in casa unde se afla acum Muzeul Nicolae Iorga, francezul a fost
gazduit de Panculescu si a fost impresionat de genialitatea inventiei romanesti.
Aici, Gustave Eiffel, care avea sa devina celebru, i-a vorbit gazdei despre
proiectul sau, inaltarea unui turn iesit din comun, la Paris, pentru Expozitia
Universala din 1889.
Impreuna au discutat despre adaptarea tehnicii inventate de Panculescu la
constructia turnului, folosind subansamble metalice confectionate la sol si
asamblate dupa aceea, pe masura ce se inalta lucrarea. Interesant este si faptul
ca destinul celor doi ingineri
avea sa se incheie, in acelasi an, 1922.
Cunoscut in Franta, anonim in Romania .Profesorul Eugen Stanescu de la
Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie s-a numarat printre putinii cercetatori
ai acestui inedit episod.
A fost special in Franta pentru a studia cat de cunoscut este aportul inginerului
roman la ridicarea simbolului orasului luminii.
Studiind documentele acelor vremuri, profesorul a gasit un studiu intitulat
"Communication sur les travaux de la tour de 300 m", datat 1887, in care
celebrul inginer Alexandre Gustave Eiffel precizeaza ca turnul care ii poarta
numele nu s-ar fi putut construi daca nu ar fi aflat de tehnica inovatoare folosita
de inginerul roman Gheorghe
Panculescu la constructia tronsonului de cale ferata Bucuresti-Predeal. Din
pacate, numele romanului este mult mai cunoscut in Franta decit in tara unde s-a
nascut.
Doar la insistentele profesorului Stanescu, o scoala generala din Valenii de
Munte poarta de la inceputul acestui an numele inginerului Panculescu.
Turnul Eiffel din Paris este construit cu otel fabricat la Resita .
Pe fiecare piesa de metal ce compune turnul Eiffel scrie:
"Made in Resita - Romania "
Domul Invalizilor din Paris
In 1670, Ludovic al 14-lea, a dat ordin sa se construiasca Domul Invalizilor, un
spital militar capabil sa trateze soldatii francezi raniti in razboaiele din Europa.
Numele domului este o prescurtare de la “Hôpital des invalides”.
Ramasitele celui mai mare geniu militar francez Napoleon (1769-1821) se afla
sub Dom ceea ce atrage multi turisti ai Parisului. Napoleon s-a nascut in Corsica
pe 15 august 1769 intr-o familie modesta si a devenit imparatul Frantei pe 2
decembrie 1804 cucerind aproape toata Europa. El a fost infrant in 1815 de
generalul englez Wellington la Waterloo in Belgia. Napoleon a murit pe 5 mai
1821 pe insula Sfanta Elena din Oceanul Atlantic, acolo unde a fost trimis in
exil de englezi. Napoleon a ramas un personaj foarte popular iar regele Ludovic
Filip a readus sicriul lui in 1840 inapoi in Franta.
Pe langa mormantul lui Napoleon (realizat din porfir finlandez rosu avand o
baza din granit verde) se afla si mormintele membrilor familiei lui Napoleon
(frati, copil), a catorva ofiteri care l-au servit precum si a multor eroi militari
francezi.
Domul mai adaposteste si Muzeul Armelor (cel mai mare muzeu militar din
lume), Biserica Domului (proiectata de Hardouin Mansart pentru Ludovic al
XIV-lea) si Muzeul planoreliefurilor.

MONTMARTRE
Montmartre este o veche comună franceză, inițial aparținând de departamentul
Seine. A fost anexată Parisului în 1860.
Colina pe care este situat Montmartre reprezintă cel mai înalt punct al Parisului
(130 de metri) ; accesul la vărful său se face fie cu furnicularul, fie pe o scară de
222 de trepte. Totuși, cea mai înaltă stradă din Paris este la Rue du Télégraphe,
situată în arondismentul 20. Colina Montmartre se află în nordul capitalei.
Reprezintă unu din locurile cele mai frecventate de turiști.Acest sat este
menționat într-unul dintre romanele lui Jules Verne, anume Hector Servadac.
Acesta era locul natal al unui personaj, denumit Ben-Zouf, ce ținea foarte mult
la acesta.
Montmartre a fost mult timp un sat din afara Parisului. La baza acestui nume stă
fără îndoială Mons Martis (muntele lui Marte), pe colină găsindu-se în perioada
romană un templu dedicat lui Marte, zeul razboiului. Un al doilea templu,
dedicat lui Mercur, se afla de asemenea aici.
O a doua etimologie posibilă a numelui este: muntele martirului (cuvantul
martir provenind din grecescul martus), întrucât această colină a reprezentat,
conform legendei, un important pasaj pentru Saint Denis, prim episcop al
Parisului, care ar fi supraviețuit executării sale. Unea din străzile istorice care
duce la Montmartre se numește la rue des Martyrs (Strada Martirilor).
Montmartre a fost unul din locurile cele mai importante ale Comunei Paris în
1871. În secolele XIX și XX Montmartre a fost un far de pictură, care aduna
artiști precum Pissarro, Toulouse-Lautrec, Steinlen, Van Gogh, Modigliani,
Picasso ... Mai târziu artiștii abandonează treptat cartierul Montmartre,
preferând să se reunească într-un alt cartier al Parisului, cartierul Montparnasse.

Montmartre si Sacre-Coeur
Treizeci de mori de vant impanzeau odata linia orizontului din Montmartre. Pe
dealul abrupt pe care parizienii il numesc "La Butte" se inalta acum un reper
distinctiv: marea bazilica alba de la Sacre-Coeur. Desi turistii se inghesuie
astazi in Montmartre, totusi se poate sa te plimbi in liniste, avand pe fundal
sunetul apelor, intr-un loc unde strazile si pietele si-au pastrat atmosfera de
satuc.
Pozitia sa de frunte ce domina Parisul i-a asigurat cartierului o importanta
majora din cele mai vechi timpuri. Probabil ca templul roman de aici a dat
numele zonei (de la Mons Martis, adica dealurile lui Marte). Abatia benedictina
este una dintre cele mai vechi biserici din Paris; St. Pierre-de-Montmartre inca
domina Place du Tertre.
Carierele de piatra si vita-de-vie au sustinut Montmartre, care a ramas un sat
separat pana cand carierele (si morile) au trebuit sa fie inchise din cauza
tunelurilor care se prabuseau. In 1860, Montmartre a devenit al 18-lea
arondisment al Parisului.
De la sfarsitul secolului al XIX-lea, Montmartre a inceput sa arate in mare parte
asa cum este inca si astazi - un punct central al vietii boeme, traita cu intensitate
si pasiune, a poetilor si pictorilor. Multe mari nume din aceasta perioada pot fi
citite pe pietrele de mormant din Cimetiere de Montmartre, situat pe Avenue
Rachel.
Printre acestia, compozitorii Hector Berlioz si Jacques Offenbach (cel care a
scris celebrul cancan), scriitori, ca Stenthai si Emile Zola si pictorul Edgar
Degas. Regizorul Francois Truffaut si dansatorul rus Vaslav Nijinsky sunt
inmormantati tot aici.
Scara abrupta in spirala duce la cupola, unde o galerie exterioara deschide o
panorama spectaculoasa a Parisului. Privelistile de la acest nivel sunt cel putin
uluitoare.
Strazile din Montmartre sunt presarate cu amintiri ale artistilor celebri.
Boulevard de Clichy, pictat de Van Gogh si Renoir era punctul central. Seurat,
Signacsi mai tarziu Picasso au avut cu totii ateliere aici. Degas a murit in casa
de la nr. 6, in anul 1917. Mizera cladire Bateau-Lavoir, unde Picasso a locuit
din 1904 pana in 1909, a apartinut si altor 30 de persoane, multe dintre ele
artisti. Cladirea (din Place Emile-Goudot, nr. 13) nu mai exista, dar clovnii si
arlechinii de la Cirque du Monde din Montmartre continua sa traiasca inO
plimbare pe urmele lui Picasso

MONTPARNASSE
Artisti locali din trecut si prezent
Marc Chagall, Chaim Soutine si italianul Amedeo Modigliani au fost printre
artistii celebrii care au pus bazele grupului "la Ruche" , care s-a format in partea
de sud-vest de Montparnasse la inceputul anilor 1900. Chagall a spus odata:
"din La Ruche vei iesi fie mort, fie faimos". Artistii vremii si-au expus si vandut
lucrarile in "Le Marché aux Navets" ( sau Piata de Napi), numita astfel pentru
ca a fost o piata literalmente pe pamant.
Pe partea laterala a raului Sena este situat Tour Montparnasse, un zgarie-nori
deosebit din Paris, inalt de 210 metri. Turnul ofera o vedere panoramica
uimitoare asupra Parisului

Catedrala Notre-Dame de Paris

Înălțime maximă 90 metri. Catedrala se află pe Île de la Cité, în centrul
Parisului.
Construcția a început în anul 1163, pe locul unui lăcaș de cult dedicat sfântului
diacon Ștefan. În 1182, episcopul Maurice de Sully a sfințit altarul, dar
construcția catedralei a durat din 1163 până în 1345. Construcția clădirii cu
cinci nave s-a terminat prin lucrările de pe fațada vestică, iar pe la mijlocul
secolului al XIV-lea, prima capodoperă a stilului gotic timpuriu era gata. Cu
toate că desenele inițiale și strana evocau încă stilul romanic, aici s-au aplicat
pentru prima oară soluții arhitecturale specifice stilului gotic.
Fațada dantelată și cele două turnuri patrulatere de câte 69 m fiecare radiază
echilibru. Intrarea în catedrală se face prin trei porți bogat ornamentate, care
evocă simbolurile goticului târziu. Impresia spațială în interiorul bisericii este
copleșitoare, zidurile ei se înalță pe trei rânduri de coloane. De proporții
impozante, 130 m lungime, 45 m lățime, 35 m înălțime, unde încap până la
10.000 de persoane. Nava principală este împodobită cu statui și picturi.
În timpul iacobinilor (1793-1794), catedrala a fost profanată devenind Templu
al Rațiunii și loc unde erau citite și dezbătute operele iluminiștilor în timp ce era
venerată Ființa Supremă. Catedrala a redevenit catolică în urma concordatului
lui Napoleon I cu Papa Pius al VII-lea din 1801, Napoleon fiind încoronat aici
împărat al Franței pe data de 2 decembrie 1804.
Notre-Dame este considerată cea mai întunecată catedrală dintre marile
catedrale gotice, dar, pe bună dreptate, lumina care se filtrează prin rozetele
colorate conferă sentimente mistice în penumbra severă.Vorbind despre vitralii,
trebuie să amintim de cele trei roze ale catedralei, care reprezintă una din marile
opere de artă ale creștinătății. Roza de sud, numită și La Rose du Midi, este un
dar din partea regelui Ludovic al IX-lea al Franței și este consacrată Noului
Testament.Arcul de Triumf din Paris
ARCUL DE TRIUMF
Arcul de Triumf (Arc de Triomphe în franceză) este un monument situat în
Paris, în Place de l'Étoile, la extremitatea vestică a bulevardului Champs-
Élysées. Se află pe o esplanadă circulară cu un diametru de 120 m, la intersecția
a douăzeci bulevarde, cum ar fi Kléber, Grande Armée, Wagram și Champs-
Élysées.[1]
Își are originea într-un discurs pronunțat de Napoleon Bonaparte după bătălia de
la Austerlitz, pe 2 decembrie 1805: „Va veți întoarce acasă sub arcuri de
triumf.”[2] Un decret adoptat pe 18 februarie 1806 a lansat lucrările, finanțate
prin contribuțiile ale Grande Armée. Piatra de temelie s-a pus pe 18 august
1806, ziua de naștere a lui Napoleon.[1]
Monumentul este inspirat de arhitectura romană și în special de Arcul de triumf
lui Janus la Roma, cu formă tetrapil. În anumite aspecte se îndepărtează de
modelul roman: nu includ nici o coloană și este de dimensiuni excepționale, cu
50 m înălțime, 45 m lățime și 22 adâncime.
Programul iconografic se desfășoară în ordine cronologică pe altoreliefurile
pilierelor:
Pacea din 1815
Deasupra pereților se afla șase basoreliefuri, care ilustrează episoade marcante
ale războaielor revoluționare și napoleoniene. Partea inferioară a
antablamentului este decorată cu o friză, ce reprezintă plecarea și întoarcerea ale
armatelor în cadrul campanii din Italia și al campanii din Egipt.[2] Pe zidurile
interioare sunt înscriși cei 558 de generali ai Imperiului. Numele celor care au
murit în luptă sunt subliniate. Pe aticul se găsesc 30 de scuturi, fiecare purtând
numele unei victorii a Revoluției sau a lui Napoleon

Flacăra de la mormântul Soldatului Necunoscut

Arcul face parte acum din monumentele naționale franceze cu o mare
însemnătate istorică. La picioarele sale se află Mormântul Soldatului
Necunoscut din Primul Război Mondial; sistemul ce alimentează flacăra care îl
comemorează a fost pentru prima dată folosit aici. Soldatul Necunoscut este
comemorat la fiecare 11 noiembrie, ziua armistițiului semnat între Franța și
Germania în 1918

CHAMPS ELYSEES
Avenue des Champs-Élysées
Champs-Élysées (literal, Câmpiile Elizee) este un bulevard important din
capitala franceză Paris. Cu cinematografele, cafenelele, și magazinele sale de
lux, Champs-Élysées este una dintre cele mai faimoase străzi din lume.
Bulevardul pornește din Place de la Concorde spre fostul Place de l'Étoile (acum
Place Charles de Gaulle), locația Arcului de Triumf, formând o parte din linia
așa-numitei Axe historique.Champs-Élysées au fost la origine niște câmpuri,
până în 1616 când Maria de Medici a decis să construiască o cărare în trei linii.
În 1724, bulevardul a fost extins până la Place de l'Étoile.La sfârșitul anilor
1700, a devenit un bulevard al modei, unde Regina Marie Antoinette se plimba
împreună cu curtenii săi, și unde lua lecții de muzică la Hotel Crillon. Champs-
Élysées au devenit un oraș în 1828, în care au apărut noi poteci, fântâni și
iluminare cu gaz. Peste ani, bulevardul a trecut prin mai multe transformări, din
care cea mai recentă este cea din 1993, când au fost lărgite
trotuarele.Construcția[modificare | modificare sursă]
A fost construită în 1875 în stil romano-bizantin sub îndrumarea arhitectului
Paul Abadie al cărui proiect a surclasat cele 78 de proiecte concurente.
Interiorul bazilicii este decorat cu mozaicuri, unul dintre ele reprezentându-l pe
Isus resuscitat,imbracat in alb,cu bratele larg deschise in plina glorie. Vechile
vitralii ale bazilicii au fost sparte în 1944, în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, fiind ulterior înlocuite.

SACRE COEUR
Clopotul Savoyarde este unul dintre cele mai mari, având un diametru de 3
metri și o greutate de 19 tone.

Centrul Cultural „Georges-Pompidou”

Centrul Național de Artă și Cultură Georges-Pompidou, cunoscut mai ales sub
denumirea de Centrul Cultural „Georges-Pompidou”, Centrul Pompidou sau
Centrul Beaubourg, este o instituție policulturală situată în cartierul Beaubourg,
în arondismentul 4 din Paris, pe malul drept al Senei, între cartierele Halelor și
Marais.
Centrul deschis publicului în prezența președintelui Valéry Giscard d'Estaing, la
31 ianuarie 1977, a apărut la cererea lui Georges Pompidou, președinte al
Franței, de a se crea, în inima Parisului, o instituție culturală originală, în
întregime dedicată creației moderne și contemporane, în care artele plastice se
învecinează cu cărțile, designul, muzica și cinematograful.

Valea Loarei
Valea Loarei, înscrisă în anul 2000 pe lista locurilor din patrimoniul mondial
UNESCO, desemnează partea situată între localitățile Sully-sur-Loire și Saint-
Florent-le-Vieil. Valea Loarei constituie un loc excepțional datorită diversității
biologice, dar și pentru bogăția istorică și culturală (parcuri, castele și
orașe).Această parte a fluviului traversează două regiuni și patru departamente,
Loiret, Loir-et-Cher, Indre-et-Loire și Maine-et-Loire. Cunoscută și sub numele
de „grădina Franței” sau „tărâm de basm al castelelor” este o regiune a
superlativelor, unde se concentrează cele mai multe castele, din cea mai vizitată
țară din lume.Singulară ca ambianță, în Europa și chiar în lume, cu un peisaj
mirific, străbătută de ape limpezi, tărâm al artei și al istoriei, presărat cu
nenumărate castele și monumente, atrage ca un magnet turiștii din lumea
întreagă.Constructia castelelor a început în secolul XII, primul dintre ele fiind
cel din Angers. Pentru construcția lor, de-a lungul timpului, au fost chemați cei
mai mari arhitecți, între care și Leonardo da VinciPrimii ani ai secolului XVI
sunt marcați de construirea castelelor de pe Loara. Planurile acestora sunt încă
impregnate de moștenirea castelelor-fortărețe. Începând însă cu 1515, sub
influența de netăgăduit a lui François I, ia naștere un nou stil. Așadar, cu
construcția castelelor de la Chenonceau și Bury, se definesc caracteristicile pe
care le vom regăsi ulterior la tot mai multe castele: Plan simetric și fațade
organizate în jurul unui ax central. Toate castelele de pe Loara au o trăsătură
comună: ele sunt construite de persoane foarte îndrăgostite de arta antică.
Această admirație se traduce prin terasele cu balustradă de la Saint Germain,
logiile și placările cu faianță de la Neuilly Sur Seine sau prin ferestrele
frontonului de la castelul Fontainebleau.
Valea Loarei este una dintre cele mai romantice regiuni de pe glob și are
arhitectura medievală cea mai interesantă. Deși castelele au devenit fastuoase
palate-conac, ele și-au păstrat intact aspectul de fortificație.
Este foarte greu să afli numărul exact al castelelor din Franța. În Valea Loarei,
există în jur de 50, 60 de astfel de reședințe medievale, dar conceptul de “castel”
este atât de interpretabil, încât numarul lor se poate dubla sau chiar tripla în
funcție de criteriile aplicate în selecție. Un lucru este evident: Franța, această
țară a castelelor, fie ele regale, princiare, nobiliare sau militare, are cea mai
mare concentrație de astfel de clădiri din întreaga lume. Simboluri ale regalității,
valori ale renascentismului, bijuterii ale artei arhitecturale sau decorative, multe
dintre aceste reședințe au devenit astăzi hoteluri sau case de oaspeți.

Castelul CHENONCEAU
Castelul a fost construit pe locul unei mori fortificate de pe râul Cher, prima
mențiune scrisă despre acesta datând din secolul XI. A fost supranumit castelul
femeilor, faimă datorată personajelor istorice feminine care și-au lăsat amprenta
asupra lui. Cele șase femei care au stăpânit castelul sunt :
În 1513, Thomas Bohier și soția sa Catherine Briçonnet îl renovează în stil
italian renascentist.
Henric al II-lea al Franței, soțul Caterinei de Medici, îl face cadou celebrei sale
amante Diane de Poitiers, în 1547.La moartea Caterinei și a fiului său, văduva
sa Louise de Lorraine-Vaudémont (ultima regina din casa de Valois)
înveșmântează Chenonceau în negru până la moartea sa.În secolul XVIII
proprietara sa este Madame Dupin, strămoș al faimoasei George Sand (1804-
1876), care reînvie fastuoasele zile de glorie de acum două secole prin
deschiderea unor celebre saloane artistice la care vor participa personalități
marcante ale vremii.Începând cu 1864, Madame Pelouze restaurează clădirea,
iar în 1972 familia de Menier deschide un Muzeu de ceară.
Primii stăpâni ai castelului Chenonceau au fost familia de Marques, care a
ridicat între secolele XII-XV o moară fortificată și un castel medieval pe râul
Cher. Din acest edificiu inițial nu ne mai rămâne azi decât marele donjon ce
străjuie intrarea principală.Două decenii s-au luptat pentru a-și păstra averea pe
care pusese ochii Thomas Bohier care, prin funcția sa de perceptor al
impozitelor sub trei monarhi, a dispus de resursele necesare pentru a cumpăra,
parcelă cu parcelă, domeniul.În 1512, Bohier a reușit să preia întreaga
proprietate, a demolat vechile clădiri, cu excepția unui donjon, și a construit
între 1513-1521 un nou castel.Funcția sa însa i-a răpit tot timpul, a fost plecat și
în campania italiană așa că , practic, constructorul noului edificiu a fost soția sa
Catherine Briçonnet, a cărei influență și-a pus amprenta asupra alegerii locului,
distribuției spațiilor și primelor decorații interioare.Bohier a murit in 1524, soția
sa, doi ani mai târziu.Fiul lor a trebuit să cedeze castelul regelui Francisc I
(1494-1547), marele patron al Renașterii franceze.

Fiul său, Henric al II-lea al Franței (1519-1559), soțul controversatei Caterina

de Medici (1519-1589), atunci când s-a urcat pe tron a dăruit Chenonceau
favoritei sale, Diane de Poitiers, văduva lui Louis de Brézé, strălucitor de
frumoasă, chiar și la o vârstă înaintată (era cu 20 de ani mai în vârstă decât
regele). Ea este cea care va ordona construirea podului suspendat peste Cher din
banii proveniți din impozitul pe clopote, și a magnificelor grădini ce-i poartă
numele apelând la serviciile arhitectului Philibert Delorme.
În 1559 când Henric al II-lea al Franței a fost grav rănit la un turnir, Caterina a
preluat controlul, interzicând accesul Dianei de Poitiers în preajma bolnavului,
în pofida repetatelor chemări ale acestuia. După moartea lui, Caterina a exilat
fosta amantă a regelui, și pentru prima oară a fost capabilă să exercite puterea
conferită de statutul de regină.Aceasta s-a razbunat pe Diane de Poitiers,
luandu-i castelul în schimbul celui de la Chaumont.Aceasta s-a retras la Anet,
unde a murit în 1566.
Înaintea morții sale, în 1589, Caterina de Medici dăruiește castelul Chenonceau
nurorii sale Louise de Lorraine-Vandémont, soția regelui Henri al III-lea care
după asasinarea acestuia, s-a izolat aici, impunând o atmosferă sumbră,
dominată de culorile alb-negru ale doliului.Istoria i-a păstrat numele de Regina
Albă , pentru că a respectat până la moartea sa în 1601, doliul alb, regal.
Un timp castelul a fost abandonat în secolul 18, după care a intrat în proprietatea
perceptorului regal Claude Dupin pe 9 iunie 1733.Soția sa , Madame Dupin,
bunica lui George Sand, mare iubitoare de literatură, a întreținut la Chenonceau
un salon frecventat de artiști și literați: Georges de Buffon (1707-1788), Jean-
Jaques Rousseau (1712-1778), Voltaire (1694-1778) care este, începând din
1747, preceptorul fiului lui Madame Dupin. Revoluționarii îl cruță de la
distrugere, grație popularității de care se bucura proprietara sa, care câștigase
de-a lungul vieții sale afecțiunea tuturor.
Pentru a pătrunde în edificiu se parcurge o alee de platani, lăsând în dreapta
Musée de Cires (Muzeul Figurilor de Ceară) în care 15 scene evocă istoria
castelului și principalele sale personaje.La intrare, doi sfincși deschid drumul
peste un pod basculant care traversează râul Cher și conduce spre terasa
înconjurată de șanțuri cu suprafețe smălțuite.
În stânga, splendid parcul Dianei de Poitiers, străjuit de imobilul administrației.
Desfășurată simetric, în partea dreaptă, este grădina magnifică a Caterinei de
Medici.Pe terasă se ridica donjonul vechiului castel Marques, remaniat de
Bohier.Pe el sunt înscrise inițialele TBK (Thomas Bohier și Katerine) care se
regăsesc și în alte locuri din castel, ca și deviza „S’il vient à point, me
souviendra” („Dacă se va împlini – construcția castelului, vă va aminti de
mine”).Alăturată, o fântană cu emblema familiei Marques, un vultur și o himeră.
Castelul de forma rectangulară, cu turnuri rotunde în colțuri, are la bază în albia
râului, doi din stâlpii masivi de fundație ai morii inițiale.
Cele patru săli ale parterului sunt deservite de un vestibul cu bolți în ogivă.La
stânga, Camera Gărzilor este decorată cu tapiserii flamande din secolul al XVI-
lea, cu reprezentări din viața de curte și scene de vânătoare.În încăpere se mai
află cuferele care serveau la transportul argintăriei, vaselor etc, atunci când
curtea iși schimba reședința.
Capela alaturată conține, deasupra ușii de la intrare, o statuie a Fecioarei, apoi o
altă statuie Fecioara cu Pruncul din secolul al XVI-lea, din marmură de Carrara,
de Mino de Fiesole, și picturi religioase de Sassoferato, Alonso Cano, Jouvenet
etc.
Biblioteca , redusă ca mărime, are un plafon (1525) cu o decorație considerată
ca noutate în epocă și tablouri de Andreea del Sarto, Bassano, Jouvenel.
În Dormitorul Dianei de Poitiers se remarcă șemineul executat de sculptorul
Jean Goujon, două mari tapiserii: Triumful Forței și Triumful Carității, și
tabloul Fecioara cu copilul, de Murillo.

În Camera Verde a Caterinei de Medici, care a servit drept cabinet de lucru în

timpul regenței sale, se găsesc tablouri de Tintoretto, Jordaens, Jouvenel, Van
Dyck, Veronese etc și o tapiserie cu un colorit de excepție, inspirată din
decoperirea Americii.
Peste podul cu cinci arcade, arcuit deasupra râului, se afla Galeria Caterinei de
Medici cu două etaje având 18 ferestre; este decorată cu efigiile Sfântului Ioan,
patronul castelului Chenonceau, și Fecioarei (în maniera lui Lucca della Robia )
precum și cu medalioane ale unor oameni celebri.La extremități are două
șemineuri, din care cel sudic este pur decorativ, în el fiind ușa de ieșire pe malul
stâng al râului.În primul Război Mondial galeria a fost folosită ca infirmerie.
În Camera lui Francisc I pot fi admirate „Cele Trei Grații”, tablou de Van Loo,
un autoportret de Van Dick, „Arhimede” de Zurbaran, și „Diane de Poitiers ca
Zeiță a Vânătorii”, de Primace.
Salonul Ludovic al XIV-lea, vecin, are căminul renascentist marcat cu
emblemele lui Francisc I și Claude de France;este ornat cu lucrări de Rubens,
Nattier, Van Loo și cu un portret al lui Ludovic al XIV-lea, de Netscher.
Urcând pe scara cu rampă dreaptă, gândită de Catherine Briçonnet (înlocuind cu
succes scările „în șurub”, uzitate până atunci), după ce se admiră sculpturile
„Legea Veche” și „Legea Nouă” se ajunge în Vestibulul Catherine Briçonnet de
la etaj, ornat cu tapiserii de Oudenaarde (oraș flamand celebru pentru tapiseriile
de aici), cu scene de vânătoare și efigii în marmura de Carrara ale împăraților
romani, aduse de Caterina de Medici de la Roma.
Vestibulul corespunde în camera Gabriellei d’Estrées împodobit cu tapiserii din
așa-zisa serie a „Lunilor lui Lucas” și o tapiserie ce o reprezintă pe Sfânta
Cecilia (secolul XVII) patroana muzicienilor.Tot la etaj este și dormitorul
Caterinei de Medici împodobit cu tapiserii flamande.În stânga patului,
„Învățătura Dragostei”, de Correggio, pictată pe lemn (spre deosebire de tabloul
omonim de la Londra, executat pe pânză).
În anexe pot fi vizitate bucătăriile (mobilier, ustensile și vase de aramă) aflate în
pilonii enormi ai fundației din albia râului; de fapt, sunt cămara, sala de mese,
măcelăria, magazia.Între cei doi piloni, o terasă aflată pe malul apei servea la
descărcarea navelor de aprovizionare; potrivit legendei, se numește însă
„Scăldătoarea Dianei”.
De-a lungul tufelor de trandafiri cățărători și a aleii maiestoase flancată de 16
portocali, vizitatorul descoperă bastimentul, turnul care în vremuri demult
trecute adăpostea grajdurile regale; tot aici erau crescuți viermi de mătase aduși
în Franța de Caterina de Medici
Aflată în partea de sus a castelului (din punctul de vedere al curgerii râului),
grădina e protejată de eventualele inundații pentru că a fost construită pe o
terasă ridicată.Considerată a fi un autentic "teatru" verde de peste 12.000 m²,
grădina lui Diane de Poitiers a fost construită conform unui plan foarte simplu:
două alei diagonale se întalnesc pentru a forma patru triunghiuri; fiecare
triunghi este împărțit în două, de alte alei.Farmecul grădinii vine atât din design-
ul său cât și din plantele alese: pomi fructiferi, tufe rustice, căpșuni, violete și
multe altele.
Castelul Chenonceau este locul de desfășurare a primei părți a romanului lui
Honoré de Balzac (1841) “Caterina de Medici”, în care este menționat, în
special, schimbul de castele care a avut loc între Diane de Poitiers, care a primit
castelul Chaumont-sur-Loire și Caterina de Medici căreia Diane i-a oferit
Chenonceau.

SALZBURG
Salzburg (populație 150.000 în 2006) este al patrulea oraș ca mărime din
Austria, capitală a statului federal SalzburgOrașul Salzburg a fost populat încă
de timpuriu, din perioada neolitică, în mare parte datorită salinelor din zonă.
Săpăturile arheologice au scos la iveală relicve preistorice: în aproximativ 1000
î.C. se găsea aici o colonie destul de numeroasă de iliri, atrasă de exploatarea
salinelor de pe Dürnberg, lângă Hallein. După 400 de ani locul este ocupat de
celți. Începând cu 15 î.C. micile comunități umane din zonă formează un oraș pe
malurile râului Salzach. Romanii îl denumesc în timpul împaratului Claudius
(41-45 î.C.) Juvavum și îl recunosc ca municipiu, fiind unul din cele mai
importante orașe ale provinciei Noricum.Următorul moment semnificativ în
istoria Salzburg-ului o constituie, în anul 700 d.C., venirea misionarului Rupert
în oraș. Acesta construiește o biserică închinată apostolului Petru și renovează
Mănăstirea Sfântul Petru din Salzburg. De asemenea, pune temeliile unei
mânăstiri de măicuțe pe muntele Nonnberg. Rupert este considerat întemeietorul
orașului Salzburg.În secolul al VIII-lea, în timpul domniei lui Carol cel Mare,
Salzburg devine capitala domnitorilor bavarezi. În această perioadă a fost
înființată Arhidieceza de Salzburg, cu o bază materială solidă. În anul 1077
începe construcția fortăreței de la Salzburg, Festung Hohensalzburg, pe ruinele
uni castel roman. Între sec XIII-XVII se construiesc zidurile orașului.În 1816
Salzburg trece sub administrația Austriei. Doi ani mai târziu, în urma unui
incendiu puternic, orașul nou este distrus în întregime.Castelul Hohensalzburg
(în germană Festung Hohensalzburg, literal „Fortăreața din Salzburgul de Sus”)
este un castel din orașul austriac Salzburg, aflat pe muntele Festungsberg.
Înălțat la ordinul principelui-arhiepiscop de Salzburg, el este unul dintre cele
mai mari castele medievale din Europa, având o lungime de 250 m și o lățime
de 150 m.Linia încă există, deși într-o formă îmbunătățită, și este, probabil, cea
mai veche cale ferată operațională din lume.[1][2]
Interiorul Castelului Hohensalzburg
La începutul secolului al XX-lea a fost folosit ca închisoare, fiind deținuți
prizonieri de război italieni în timpul Primului Război Mondial și activiști
naziști (înainte de Anschluss-ul cu Germania) în anii 1930.
Hohensalzburg a fost recent selectat ca motiv principal pentru moneda
aniversară austriacă a Abației Nonnberg emisă la 5 aprilie 2006. Aceasta a fost
prima monedă din seria "Mari mănăstiri din Austria". Pe ea este reprezentată
mănăstirea benedictină a Abației Nonnberg. În vârful dealului de pe fundal pot
fi văzute castelul și biserica Sf. Kajetan. De asemenea, în 1977 Monetăria
austriacă a emis o monedă pentru aniversarea a 900 de ani a castelului
Hohensalzburg.

Taurul din Salzburg

Turnul Kraut (Krautturm) adăpostește un aerofon mare cu peste 200 de tuburi,
care este denumit "Taurul din Salzburg" (Salzburger Stier).Această imensă orgă
mecanică a fost construită în 1502 de către arhiepiscopul Leonhard von
Keutschach. Ea a fost reînnoită de către Rochus Egedacher în 1735.Din
Duminica Floriilor și până la 31 octombrie "Taurul din Salzburg" a cântat zilnic
la orele 7, 11 și 18. Aerofonul începea astfel cântecul carillonului din
Residenzplatz și îl încheia.

Capela arhiepiscopului Leonhard von Keutschach

Arhiepiscopul de Salzburg Leonhard von Keutschach (1495-1519) a construit
capela la un moment ulterior. O stea de boltă bogat ornamentată decorează
tavanul capelei. Partea interioară a ușii de la intrare este acoperit cu stuc. Cadrul
pictat prezintă coloane de culoare roșie pe un soclu înalt, cu capiteluri de
culoare gri. Stema orașului Salzburg și cea a lui Leonhard von Keutschach sunt
reproduse în timpan sub mitră. O caracteristică specială a stemei este napul și el
poate fi întâlnit în multe locuri din cetate ca un semn al activității de construcții
a prințului-arhiepiscop Keutschach. În peretele de nord al capelei există două
deschideri care făceau posibilă participarea la slujba religioasă din camera
laterală.
Grinzi cu lungimea de 17 metri sprijină tavanul. Stema lui Leonhard von
Keutschach, împreună cu cele ale Sfântului Imperiu Roman, ale celor mai
puternice orașelor germane germane și ale episcopiilor care depindeau de
Salzburg sunt pictate pe ea.

Camera de Aur
Camera de Aur este cea mai magnific mobilată cameră a apartamentului
princiar. Lângă cei doi pereți lungi se aflau bănci, care sunt bogat decorate cu
viță de vie, struguri, frunze și animale. Aceste bănci erau acoperite de obicei cu
material textil sau piele, dar tapiseria nu a supraviețuit până în epoca modernă.
Pereții, de asemenea, erau acoperiți cu tapiserie din piele cu decorațiuni aurite
care împodobea partea de jos a peretelui.
Dormitorul prințului-episcop.Dormitorul este camera cea mai intimă a
apartamentului princiar. Mobilierul original și textilele prețioase, cum ar fi
tapiseria, au fost înlocuite în decursul timpului de unele mai "moderne".
Lambriul elaborat pentru a proteja camera de frig este încă o mărturie a
splendorii trecutului. Partea superioară a panourilor este decorată cu butoane
aurite și rozete, în timp ce partea inferioară, care este dezgolită în prezent, a
fost, probabil, acoperită cu piele sau cu tapiserie de catifea. Ușa ascunde o
toaletă, care este de fapt o gaură în podea, cu un cadru de lemn. În trecut,
aceasta era o facilitate sanitară extrem de modernă și era accesibilă de la fiecare
etaj.În anul 1920 se pun bazele festivalului orașului (Salzburger Festspiele),
importantă manifestare culturală anuală, a cărei tradiție s-a păstrat până în zilele
noastre. În anii 1960 se construiește un spațiu destinat acestor festivități
(Festspielhaus).În 1997 orașul vechi Salzburg a fost inclus pe lista patrimoniului
mondial UNESCO.
CASA NATALA MOZART
La 27 ianuarie 1756 se naște Wolfgang Amadeus Mozart, într-o casă de pe
Getreidegasse, la numărul 9. Această casă era cunoscută și sub numele de casa
maestrului de dans (Tanzmeisterhaus), deoarece aici luase ființă, în anul 1711, o
școală de dans pentru nobili, școală care, pe lângă orele de dans, mai oferea și
cursuri de bune-maniere și comportare în societate. În această clădire au fost
organizate câteodată chiar baluri ale înaltei societăți din Salzburg. Franz Karl
Gottlieb Speckner, proprietarul casei din acea perioadă, avea legături strânse de
prietenie cu tatăl lui Mozart și fusese chiar martor la cununia părinților lui
Mozart. În anul 1765 familia Mozart a decis că spațiul respectiv era prea mic și
a decis să se mute, lucru care a fost amânat până în 1773, când, după a treia
călătorie a lui Mozart și a tatălui lui la Viena, familia se mută într-o casă în piața
Hannibal ('Hannibalplatz') – astăzi 'Makartplatz', la numărul 8. O seamă de
muzicieni au fost musafiri ai familiei, iar Mozart a compus aici între 1773 și
1780 simfonii, serenade, concerte pentru vioară și pian, arii, etc. În timpul celui
de-al Doilea Război Mondial, trei sferturi din casa de pe Getreidegasse a fost
distrusă de o bombă. În anul 1955, organizația internațională Mozarteum
reușește să vândă bucata de casă rămasă. În anul 1994 această bucată a fost
dărâmată și s-a început reconstrucția clădirii, care este în momentul de față
muzeu Mozart.Palatul Mirabell (în germană Schloss Mirabell) este o clădire
istorică din orașul Salzburg (Austria). Palatul cu grădinile înconjurătoare este un
monument de patrimoniu cultural și face parte din Centrul Istoric al orașului
Salzburg, inclus în patrimoniul mondial UNESCO.

PALATUL MIRABELLa fost construit prin anul 1606 în afara zidurilor

medievale ale orașului Salzburg după modele italiene și franceze, la cererea
expresă a prințului-arhiepiscop Wolf Dietrich Raitenau ca reședință pentru
amanta sa Salome Alt. Atunci când Raitenau a fost demis și arestat în 1612, Alt
și familia ei au fost expulzați și palatul a primit numele actual provenit de la
cuvintele italienești mirabile și bella: "uimitor", "minunat". A fost reconstruit în
stil baroc începând din 1710, după proiectul lui Johann Lukas von Hildebrandt.
La 1 iunie 1815, viitorul rege Otto al Greciei s-a născut aici, în timp ce tatăl său,
prințul moștenitor Ludovic I al Bavariei din Casa de Wittelsbach a servit ca
stadtholder în fostul Ducat de Salzburg. Aspectul actual neoclasic datează din
jurul anului 1818, atunci când spațiul a fost restaurat după un incendiu.În
grădinile sale amenajate geometric se află statui cu tematică mitologică datând
din 1730 și patru ansambluri statuare (Eneas, Hercule, Paris și Pluto) realizate
începând din 1690 de sculptorul italian Ottavio Mosto. Se remarcă prin gardul
viu din cimișir.

CASTELUL SI FANTANILE HELLBRUN

Cladirea principala a Castelului Hellbrunn sau a Palatului Hellbrunn (care de
fapt este mai mult un conac decat un palat – este totusi unul dintre cele mai
importante obiective turistice din Salzburg), a fost construita intre anii 1613 si
1615. Este de forma rectangulara cu doua pavilioane in coltul din fata. Cele trei
etaje sunt departajate pe fatada de asa numitele decoratiuni "Kordongesimse". O
alee foarte lunga leaga Hellbrunn de orasul Salzburg.
Scara dubla de la intrare duce la poarta principala de la Castelul Hellbrunn. Sub
scara se gaseste o fantana grotto de Santino Solari. La primul etaj al Palatului
Hellbrunn se gasesc "Camerele Printului" – Fürstenzimmer. Aceasta parte a fost
decorata de Arsenio Mascagni in 1615. Italianul a pictat peretii si tavanul cu
scene diverse si cu 12 Cezari de aur. Intr-un mod asemanator, Mascagni a pictat
camera octogonala "Musikzimmer" sau “Octagon”, un salon dedicat muzicii,
care se invecineaza cu Fürstenzimmer.
In fata Palatului Hellbrunn, veti gasi "Ehrenhof" (curtea de onoare), o curte care
se largeste tot mai mult pe masura ce va apropiati de palat. In perioada
Craciunului, aici se organizeaza o piata foarte populara de Craciun.
În această biserică a fost botezat Wolfgang Amadeus Mozart. În corul de băieți
al Catedralei din Salzburg a cântat la începutul anilor 1700 și viitorul
compozitor Anton Diabelli.[1]

PIATA MOZART
Piața este dominată de statuia lui Mozart de Ludwig Schwanthaler, prezentată
ceremonial la 5 septembrie 1842 în prezența fiilor lui Mozart. Vaduva lui
Mozart, Constanze von Nissen, nu a trăit pentru a vedea dezvăluirea. A murit pe
6 martie acelasi an in casa de la Mozartplatz 8. O placa a fost plasata in casa in
memoria ei. "Marșul Michl, Mozart este aici!" Acesta a fost vernacularul local
când a fost discutat locul pentru ridicarea monumentului Wolfgang Amadeus
Mozart. Cele două piețe luate în considerare au fost Hannibalplatz în fața
reședinței lui Mozart (astăzi Makart Square) și Michaelsplatz (astăzi Mozart
Square), a cărui fântână cu statuia barocă a Sf. Mihail a trebuit să dea drumul la
monumentul lui Mozart ". Wolfgang Amadeus Mozart (n. 27 ianuarie 1756,
Salzburg - d. 5 decembrie 1791, Viena) a fost un compozitor austriac, unul din
cei mai prodigioși și talentați creatori în domeniul muzicii clasice. Anul 2006,
cu ocazia jubileului a 250 de ani de la nașterea compozitorului, în Austria și
Germania a fost cunoscut ca „Anul Muzical Mozart”.
MOZART viata
Wolfgang Amadeus Mozart (născut Johannes Chrysostomus Wolfgangus
Theophilus Mozart) s-a născut la 27 ianuarie 1756 la Salzburg, pe atunci
capitala unui principat-arhiepiscopat (germ. Fürstbistum) ce făcea parte din
Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (după 1804 devenit Imperiul
Austriac). Tatăl său, Leopold Mozart, a fost un talentat violonist în orchestra de
la curtea principelui-arhiepiscop de Salzburg, apreciat și pentru aptitudinile sale
pedagogice. În registrul de botez, Mozart a fost înregistrat cu numele: Johannes
Chrysostomus Wolfgangus Theophilus. Mai târziu, în Italia, și-a luat numele de
"Amadeus", traducerea latină a lui „Theophilus” („Iubitor de Dumnezeu”).

Încă de mic copil, Mozart dă dovada geniului său muzical. La vârsta de 5 ani,
înainte de a ști să scrie, compune câteva piese pentru pian, transcrise imediat de
tatăl său. În ianuarie 1762, Leopold Mozart obține de la arhiepiscopul
Sigismund von Schrattenbach un concediu de trei săptămâni, pentru „a arăta
lumii acest miracol”. Turneul a durat în realitate 9 ani. Prima apariție are loc la
München, unde Wolfgang cântă la clavecin în fața prințului elector de Bavaria,
după care familia Mozart pleacă la Viena, tânărul Wolfgang concertând în fața
familiei imperiale. Urmează un lung turneu european: Augsburg, Aachen,
Bruxelles, Paris și Versailles. Rămâne un an la Londra, apoi se întoarce în
Austria, trecând prin Franța, Elveția și Bavaria. Între decembrie 1769 și martie
1771 întreprinde un lung turneu în Italia: Verona, Milano, Florența, Roma și
Napoli au fost principalele stațiuni de concerte. Peste tot, publicul era fascinat
de talentul acestui copil precoce, între timp devenit adolescent.
Familia Mozart revine la Salzburg la 15 decembrie 1771. Wolfgang împlinește
16 ani și pleacă pentru câteva luni la Bologna, unde studiază cu Giovanni
Battista Martini (1706-1784), un renumit pedagog în arta compoziției. La
întoarcere este angajat ca maestru de concert (Konzertmeister) de către noul
arhiepiscop din Salzburg, Hieronymus von Colloredo, cu un salariu de 150 de
guldeni pe an, ceea ce constituia o sumă apreciabilă. În această funcție rămâne
timp de șase ani, deși relațiile cu noul arhiepiscop nu sunt din cele mai bune,
acesta tratându-l ca angajat și interzicându-i să părăsească orașul Salzburg.
Nemaiputând suporta aceste conveniențe sociale, Wolfgang și-a dat demisia în
1777 și a plecat, însoțit de mama sa, la München, unde a solicitat un angajament
la curtea principelui elector Maximilian al III-lea. Acesta însă îl refuză. După o
altă tentativă nereușită la Mannheim, se hotărăște să-și încerce soarta la Paris,
unde - în timpul turneului din 1763 - avusese mult succes. Publicul parizian
nu-și mai amintea însă de copilul minune de atunci și Mozart se lovește de
multe greutăți. La toate acestea se adaugă moartea mamei, care îl însoțise peste
tot. Starea lui morală se ameliorează cu greu, compozițiile sale încep să fie
apreciate la curțile domnești. Lipsurile materiale îl constrâng totuși să
părăsească Parisul și iată-l la 15 ianuarie 1779 din nou la Salzburg, unde rămâne
doi ani. Între timp compune opera Idomeneo, cu care înregistrează un mare
succes. Se decide totuși în 1781 să plece la Viena, capitala imperiului.
Viena era în acea epocă capitala mondială a muzicii clasice. Mozart se simte în
sfârșit independent și își creează un cerc de relații, conștient de faptul de a fi un
virtuoz fără egal al pianului. Înregistrează primul mare succes cu opera Răpirea
din serai, fiind felicitat de însuși împăratul Iosif al II-lea cu cuvintele: o muzică
prea frumoasă pentru urechile noastre. Mozart dă numeroase concerte publice și
private, executând din propriile compoziții, improvizează spontan pe teme date,
aplauzele nu contenesc, publicul este în extaz. Redescoperă operele lui Bach și
Händel, pe care le face cunoscute publicului vienez.
La 4 august 1782 se căsătorește cu Constanze Weber. La 1785 este vizitat de
tatăl său, Leopold, care - până atunci foarte reticent - constată cu satisfacție
reușita lui Wolfgang. Este încântat să audă din gura lui Joseph Haydn: "Fiul
Dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut". La
sfârșitul unui concert în Burgtheater, după interpretarea concertului nr. 20
pentru pian, împăratul Iosif - prezent în sală - se ridică în picioare agitându-și
pălăria și strigând "Bravo Mozart!". În această perioadă Mozart compune într-
un ritm neobișnuit, lucrează cu obstinație la splendidele cvartete dedicate lui
Haydn și la opera Nunta lui Figaro, după o piesă a lui Beaumarchais, operă
revoluționară, ca muzică și conținut istoric, reușind să depășească dificultățile
din partea nobilimii.
Ultimii ani[În timp ce Mozart termină compoziția operei Don Giovanni, tatăl
său se îmbolnăvește și moare la 28 mai 1787. Leopold a jucat un rol important
în educația muzicală a fiului său, instruindu-l încă din copilărie și contribuind
astfel la dezvoltarea geniului muzical al lui Mozart.
Între 1784 și 1786, Mozart realizează în medie o compoziție la fiecare două
săptămâni, cele mai multe adevărate capodopere. Premiera operei Don Giovanni
are loc la Praga și este primită de public cu entuziasm. Urmează opera Così fan
tutte, reprezentată cu mai puțin succes. Mozart pierde treptat din popularitate,
între timp murise și protectorul său, împăratul Iosif II, cel care îl numise
"compozitor al curții imperiale".
În martie 1790 dă ultimul său concert public, interpretând concertul pentru pian
KV595. Compune încă opera Flautul fermecat, cu care obține un succes enorm.
Începând din luna noiembrie 1791, sănătatea lui Mozart se degradează însă
progresiv. Se pare că suferea de o febră reumatismală recurentă cu insuficiență
renală.
Cauza decesului nu este clară. Diagnosticul medicului constatator era: hitziges
Frieselfieber („febră cu eczemă”). Alte cauze pomenite erau: febră reumatică
(infecție streptococică), sifilis, trichineloză, Purpura Schönlein-Henoch
(„hiperemie generalizată”), congestie renală, insuficiență cardiacă și venisecție.
Probabil cauza morții lui Mozart trebuie căutată într-o boală contractată în
timpul copilăriei lui. Medicina modernă tinde spre o infecție cu streptococi, care
nu a fost tratată în mod adecvat, și ca urmare s-a produs o insuficiență cardiacă
și care a antrenat și afectarea altor organe.
Necrologul lui Mozart în Notenblätter zur musikalischen Korrespondenz der
teutschen filarmonischen Gesellschaft din 28 decembrie 1791
Speculațiile nu au lipsit, suspectându-se o otrăvire pusă la cale de rivalii lui,
cum ar fi fost Antonio Salieri. Versiunea a devenit celebră și datorită filmului
lui Milos Forman, Amadeus, care a câștigat nu mai puțin de 8 Premii Oscar.[6]
La 4 decembrie starea lui se ameliorează trecător, mai lucrează la compoziția
Requiemului, pe care însă nu va reuși să-l termine. Există mărturii că
Requiemul a fost comandat compozitorului de o persoană necunoscută, care i-a
venit în vizită fiind îmbrăcată în straie de culoare neagră. Persoana a fost mai
târziu identificată. Acesta era un slujitor al unui conte vestit. Contele, pe numele
Welsegg, avea intenția de a se interpreta Requiemul compus de Mozart cu
ocazia încetării din viață a soției sale, reclamând creația drept o compoziție
proprie. Despre această întâmplare Mozart nu a mai aflat. El era convins că
muzica și-o scrie pentru propria sa moarte. În ziua de 5 decembrie 1791, viața
scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna. Avea numai
35 de ani. După un scurt serviciu divin la Catedrala Sfântul Ștefan din Viena
(Stefansdom), trupul neînsuflețit al lui Mozart este dus fără un cortegiu de
însoțitori (cu toate că a avut parte de un succes imens în timpul vieții, din cauza
vremii nefavorabile, foarte puține persoane ce l-au cunoscut pe Mozart au
însoțit cortegiul), la cimitirul Sankt Marx. Mottoul lui a fost: " Mă simt cuprins
de muzică. Muzica este în mine".
Mozart a fost autorul a 41 de simfonii, printre care sunt de menționat Simfonia
nr. 35 Haffner, nr. 36 Linz, nr. 40 și nr. 41 Jupiter.
A compus 27 concerte pentru pian și orchestră, 7 concerte pentru vioară și
orchestră, concerte pentru clarinet, pentru harpă și flaut, pentru corn și
orchestră, 2 simfonii concertante, divertismente, serenade.Pasionat de operă, a
compus 17 opere, dintre care cele mai cunoscute, jucate și astăzi pe scenele
tuturor teatrelor de operă din lume, sunt: Răpirea din Serai, Nunta lui Figaro,
Don Giovanni, Cosi fan tutte, Flautul fermecat.

Casa "Schaffner" de pe Waagplatz adiacent este locul de nastere al poetului

Georg Trakl.

STRASBOURG
Strasbourg (în germană Straßburg, uneori scris Strassburg, în dialectul german
alsacian Strossburi sau Schdroosburi) este un oraș în Franța,
prefecturadepartamentului Bas-Rhin, capitala regiunii Alsacia. Are o populație
de peste 360.000 locuitori, se află pe malul stâng al fluviului Rin și este
traversat de un afluent al acestuia, Ill. Strasbourg este sediul Pe partea stanga a
Catedralei din Strasbourg se afla Place du Château – Piata Palatului – cu al sau
Palat Rohan, construit intre anii 1728-1742. Pana in perioada Revolutiei
Franceze, palatul a fost resedinta episcopilor cardinali ai familiei Rohan.Pe
primele doua etaje sunt apartamentele episcopului, o biblioteca, o sala de
imprimare si o capela. Palatul Rohan gazduieste si Muzeul Arheologic si
Muzeul Municipal de Arta, care contine picturi ale maestrilor italieni, spanioli,
flamanzi, olandezi si francezi din Evul Mediu pana in timpurile moderne. In
aripa dreapta a palatului este Muzeul de Arte Decorative, care expune obiecte
din ceramica si portelan.Parlamentului European.Termen de origine mixtă,
latină și germanică, acesta însemna „orașul (de la intersecția) străzilor”,
"strasse" fiind un termen provenit (ca și engl. "street" sau românescul "strada")
din latinescul (via) "strata", care desemna un drum pavat format din întinderea
unui strat superficial de piatră, în timp ce "burgus" este un termen latin (din
Antichitatea târzie și Epoca medievală) împrumutat din vocabularul germanic,
care însemna inițial "castel" și mai târziu "sat".
În limba română se folosește preponderent forma franceză a numelui,
Strasbourg, pronunțat [strasˈbur].
În antichitate cunoscut sub numele de Argentarorum, a fost locuit de gali, apoi a
devenit o cetate, în timpul epocii romane. Orașul suferă invaziile barbare
(alemani, apoi franci in secolul al V-lea) și își primește numele actual sub
ocupația francilor. De numele orașului este legat primul document al limbii
franceze
(încă puțin distinctă de latină), un angajament dintre doi nepoți ai lui Carol cel
Mare, contra fratelui lor, cunoscut sub numele de Jurămintele de la Strasbourg.
Este încorporat în anul 870 ca oraș episcopal în Sfântul Imperiu Roman, până în
secolul al XIV-lea, când devine oraș liber imperial. În urma păcii
de la Westphalia, în 1648, orașul a fost anexat la regatul Franței. În 1792,
Rouget de Lisle a compus la Strasbourg, "Cântecul de război al armatei de pe
Rin", cunoscut apoi sub numele "La Marseillaise", azi imn de stat. În anul 1870,
dupa un asediu de 7 săptămâni, orașul este ocupat de Germania și va rămâne sub
dominația și influența germană până la sfârșitul Primului Război Mondial. Re-
anexat la Germania în anul 1940 și din nou revenit la Franța, în perioada
postbelică, Strasbourg a devenit un centru important al Europei. Numeroase
instituții europene sunt reunite aici: Consiliul Europei, Parlamentul European,
Comisia și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Comisia Centrală a
Navigației pe Rin, Fundația Europeană pentru Știință, Institutul Internațional
pentru Drepturile Omului.
De asemenea, Strasbourgul este sediul Școlii Naționale de Administrație (ENA)
a Franței.

Monumente istorice
În acest oraș se poate vizita catedrala catolică Notre Dame în stil gotic,
construită între anii 1176-1439. În interiorul acestei catedrale se
află celebrul ceas astronomic. Un fenomen optic deosebit poate fi observat la
echinocții: Lumina solară care trece printr-o piesă a vitraliului triforiului
meridional, formează o pată verde pe amvon.
Pe partea stanga a Catedralei din Strasbourg se afla Place du Château – Piata
Palatului – cu al sau Palat Rohan, construit intre anii 1728-1742. Pana in
perioada Revolutiei Franceze, palatul a fost resedinta episcopilor cardinali ai
familiei Rohan.
Pe primele doua etaje sunt apartamentele episcopului, o biblioteca, o sala de
imprimare si o capela. Palatul Rohan gazduieste si Muzeul Arheologic si
Muzeul Municipal de Arta, care contine picturi ale maestrilor italieni, spanioli,
flamanzi, olandezi si francezi din Evul Mediu pana in timpurile moderne. In
aripa dreapta a palatului este Muzeul de Arte Decorative, care expune obiecte
din ceramica si portelan.Catedrala Notre-Dame din Strasbourg (144 metri
inaltime), construita pe fundatiile unei biserici romanice timpurie inceputa in
anul 1015, a fost mult timp considerata una din cele mai nobile realizari ale
arhitecturii occidentale, care reflecta intreaga gama de stiluri de la romanic la
gotic tarziu (secolele 12-15). Fatada vestica (1277-1318) a fost opera maestrului
Erwin Steinbach si a succesorilor sai; octogonul delicat articulat al turnului
nordic (1399-1419) a fost construit de Ulrich von Ensingen din Ulm iar turla de
catre Johannes Hoeltz din Koln (1420- 1439).
In anul 1793, 235 de statui si nenumarate ornamente au cazut prada fanatismului
Revolutiei Franceze. A existat chiar propunerea de a demola turla, din cauza ca
era mai inalta decat celelalte cladiri si, prin urmare, contravenea principiului
egalitatii; dar aceste ganduri nu au fost puse in practica si turla nu a suferit
nimic rau decat faptul ca i-a fost adaugat in varf un capac iacobin din plumb.
Catedrala in sine a devenit ‘Templul Ratiunii’.Catedrala Notre-Dame din
Strasbourg (144 metri inaltime), construita pe fundatiile unei biserici romanice
timpurie inceputa in anul 1015, a fost mult timp considerata una din cele mai
nobile realizari ale arhitecturii occidentale, care reflecta intreaga gama de stiluri
de la romanic la gotic tarziu (secolele 12-15). Fatada vestica (1277-1318) a fost
opera maestrului Erwin Steinbach si a succesorilor sai; octogonul delicat
articulat al turnului nordic (1399-1419) a fost construit de Ulrich von Ensingen
din Ulm iar turla de catre Johannes Hoeltz din Koln (1420- 1439).In anul 1793,
235 de statui si nenumarate ornamente au cazut prada fanatismului Revolutiei
Franceze. A existat chiar propunerea de a demola turla, din cauza ca era mai
inalta decat celelalte cladiri si, prin urmare, contravenea principiului egalitatii;
dar aceste ganduri nu au fost puse in practica si turla nu a suferit nimic rau decat
faptul ca i-a fost adaugat in varf un capac iacobin din plumb. Catedrala in sine a
devenit ‘Templul Ratiunii’.Pe splendida fatada vestica a Catedralei Notre-Dame
din Strasbourg, construita din gresie rosie Vosges, se afla o fereastra mare
circulara si o abundenta de ornamente sculpturale (multe dintre ele inlocuite sau
refacute in secolul 19). Deasupra usii din transeptul sudic intalnim reprezentari
ale Incoronarii si Mortii Maicii Domnului, care sunt considerate cele mai mari
realizari ale artei medievale. Pe ambele parti ale usii se afla alte doua
capodopere, faimosele figuri alegorice ale Bisericii si Sinagogii (realizate de un
sculptor german in anul 1230). La capatul transeptului nordic este Capela St
Laurent (1495-1505) care are o fatada magnifica gotica.In transeptul sudic se
afla faimosul Ceas Astronomic, de Tobias Stimmer
Pe parte sud-vestica a pietei se afla cea mai frumoasa cladire renascentista din
Alsacia de Jos, initial sediul Primariei (1582-1585) si acum ocupata de Camera
de Comert (biroul de informatii turistice). Din coltul sud-estic al Pietei
Gutenberg porneste strada Rue Mercière, care duce pana in Piata Catedralei,
oferind o vedere magnifica a fatadei vestice a catedralei.

Castelul Chenonceau
Castelul Chenonceau (franceză Château de Chenonceau) este un castel situat în
Franța, în apropierea satului Chenonceaux din departamentul Indre-et-Loire.
Chenonceau este unul dintre cele mai celebre și admirate castele de pe Valea
Loarei.
Castelul a fost construit pe locul unei mori fortificate de pe râul Cher, prima
mențiune scrisă despre acesta datând din secolul XI. A fost supranumit castelul
femeilor, faimă datorată personajelor istorice feminine care și-au lăsat amprenta
asupra lui. Cele șase femei care au stăpânit castelul sunt :
În 1513, Thomas Bohier și soția sa Catherine Briçonnet îl renovează în stil
italian renascentist.
Henric al II-lea al Franței, soțul Caterinei de Medici, îl face cadou celebrei sale
amante Diane de Poitiers, în 1547.
La moartea Caterinei și a fiului său, văduva sa Louise de Lorraine-Vaudémont
(ultima regina din casa de Valois) înveșmântează Chenonceau în negru până la
moartea sa.
În secolul XVIII proprietara sa este Madame Dupin, strămoș al faimoasei
George Sand (1804-1876), care reînvie fastuoasele zile de glorie de acum două
secole prin deschiderea unor celebre saloane artistice la care vor participa
personalități marcante ale vremii.
Începând cu 1864, Madame Pelouze restaurează clădirea, iar în 1972 familia de
Menier deschide un
Primii stăpâni ai castelului Chenonceau au fost familia de Marques, care a
ridicat între secolele XII-XV o moară fortificată și un castel medieval pe râul
Cher. Din acest edificiu inițial nu ne mai rămâne azi decât marele donjon ce
străjuie intrarea principală.Două decenii s-au luptat pentru a-și păstra averea pe
care pusese ochii Thomas Bohier care, prin funcția sa de perceptor al
impozitelor sub trei monarhi, a dispus de resursele necesare pentru a cumpăra,
parcelă cu parcelă, domeniul.În 1512, Bohier a reușit să preia întreaga
proprietate, a demolat vechile clădiri, cu excepția unui donjon, și a construit
între 1513-1521 un nou castel.Funcția sa însa i-a răpit tot timpul, a fost plecat și
în campania italiană așa că , practic, constructorul noului edificiu a fost soția sa
Catherine Briçonnet, a cărei influență și-a pus amprenta asupra alegerii locului,
distribuției spațiilor și primelor decorații interioare.Bohier a murit in 1524, soția
sa, doi ani mai târziu.Fiul lor a trebuit să cedeze castelul regelui Francisc I
(1494-1547), marele patron al Renașterii franceze.
Fiul său, Henric al II-lea al Franței (1519-1559), soțul controversatei Caterina
de Medici (1519-1589), atunci când s-a urcat pe tron a dăruit Chenonceau
favoritei sale, Diane de Poitiers, văduva lui Louis de Brézé, strălucitor de
frumoasă, chiar și la o vârstă înaintată (era cu 20 de ani mai în vârstă decât
regele). Ea este cea care va ordona construirea podului suspendat peste Cher din
banii proveniți din impozitul pe clopote, și a magnificelor grădini ce-i poartă
numele apelând la serviciile arhitectului Philibert Delorme.

În 1559 când Henric al II-lea al Franței a fost grav rănit la un turnir, Caterina a
preluat controlul, interzicând accesul Dianei de Poitiers în preajma bolnavului,
în pofida repetatelor chemări ale acestuia. După moartea lui, Caterina a exilat
fosta amantă a regelui, și pentru prima oară a fost capabilă să exercite puterea
conferită de statutul de regină.Aceasta s-a razbunat pe Diane de Poitiers,
luandu-i castelul în schimbul celui de la Chaumont.Aceasta s-a retras la Anet,
unde a murit în 1566.
Un timp castelul a fost abandonat în secolul 18, după care a intrat în proprietatea
perceptorului regal Claude Dupin pe 9 iunie 1733.Soția sa , Madame Dupin,
bunica lui George Sand, mare iubitoare de literatură, a întreținut la Chenonceau
un salon frecventat de artiști și literați: Georges de Buffon (1707-1788), Jean-
Jaques Rousseau (1712-1778), Voltaire (1694-1778) care este, începând din
1747, preceptorul fiului lui Madame Dupin. Revoluționarii îl cruță de la
distrugere, grație popularității de care se bucura proprietara sa, care câștigase
de-a lungul vieții sale afecțiunea tuturor.
Începand cu 1864 atunci când castelul a intrat în proprietatea lui Eugène
Pelouze, încep restaurările castelului.În 1913 este răscumpărat de Henri Menier,
castelul rămânând de atunci în proprietatea descendenților săi. Astăzi, castelul
este încă proprietate privată și poate fi vizitat doar parțial.

Arhitectura
Interiorul castelului
Pentru a pătrunde în edificiu se parcurge o alee de platani, lăsând în dreapta
Musée de Cires (Muzeul Figurilor de Ceară) în care 15 scene evocă istoria
castelului și principalele sale personaje.La intrare, doi sfincși deschid drumul
peste un pod basculant care traversează râul Cher și conduce spre terasa
înconjurată de șanțuri cu suprafețe smălțuite.
În stânga, splendid parcul Dianei de Poitiers, străjuit de imobilul administrației.
Desfășurată simetric, în partea dreaptă, este grădina magnifică a Caterinei de
Medici.Pe terasă se ridica donjonul vechiului castel Marques, remaniat de
Bohier.Pe el sunt înscrise inițialele TBK (Thomas Bohier și Katerine) care se
regăsesc și în alte locuri din castel, ca și deviza „S’il vient à point, me
souviendra” („Dacă se va împlini – construcția castelului, vă va aminti de
mine”).Alăturată, o fântană cu emblema familiei Marques, un vultur și o himeră.
Castelul de forma rectangulară, cu turnuri rotunde în colțuri, are la bază în albia
râului, doi din stâlpii masivi de fundație ai morii inițiale.
Cele patru săli ale parterului sunt deservite de un vestibul cu bolți în ogivă.La
stânga, Camera Gărzilor este decorată cu tapiserii flamande din secolul al XVI-
lea, cu reprezentări din viața de curte și scene de vânătoare.În încăpere se mai
află cuferele care serveau la transportul argintăriei, vaselor etc, atunci când
curtea iși schimba reședința.
Capela alaturată conține, deasupra ușii de la intrare, o statuie a Fecioarei, apoi o
altă statuie Fecioara cu Pruncul din secolul al XVI-lea, din marmură de Carrara,
de Mino de Fiesole, și picturi religioase de Sassoferato, Alonso Cano, Jouvenet
etc.Peste podul cu cinci arcade, arcuit deasupra râului, se afla Galeria Caterinei
de Medici cu două etaje având 18 ferestre; este decorată cu efigiile Sfântului
Ioan, patronul castelului Chenonceau, și Fecioarei (în maniera lui Lucca della
Robia ) precum și cu medalioane ale unor oameni celebri.La extremități are
două șemineuri, din care cel sudic este pur decorativ, în el fiind ușa de ieșire pe
malul stâng al râului.În primul Război Mondial galeria a fost folosită ca
infirmerie.
În Camera lui Francisc I pot fi admirate „Cele Trei Grații”, tablou de Van Loo,
un autoportret de Van Dick, „Arhimede” de Zurbaran, și „Diane de Poitiers ca
Zeiță a Vânătorii”, de Primace.
Urcând pe scara cu rampă dreaptă, gândită de Catherine Briçonnet (înlocuind cu
succes scările „în șurub”, uzitate până atunci), după ce se admiră sculpturile
„Legea Veche” și „Legea Nouă” se ajunge în Vestibulul Catherine Briçonnet de
la etaj, ornat cu tapiserii de Oudenaarde (oraș flamand celebru pentru tapiseriile
de aici), cu scene de vânătoare și efigii în marmura de Carrara ale împăraților
romani, aduse de Caterina de Medici de la Roma.Vestibulul corespunde în
camera Gabriellei d’Estrées împodobit cu tapiserii din așa-zisa serie a „Lunilor
lui Lucas” și o tapiserie ce o reprezintă pe Sfânta Cecilia (secolul XVII)
patroana muzicienilor.

Tot la etaj este și dormitorul Caterinei de Medici împodobit cu tapiserii

flamande.În stânga patului, „Învățătura Dragostei”, de Correggio, pictată pe
lemn (spre deosebire de tabloul omonim de la Londra, executat pe pânză).

Grădinile
În fermă se gasește Atelierul Florilor, de unde vizitatorii pot cumpăra o mare
varietate de flori sau alegem dintr-o gamă largă de aranjamente florale realizate
de floriștii castelului.Magazinul este deschis de pe 1 martie până în prima
săptămână a lunii noiembrie.
De curând a fost reconstruit un labirint de grădină, după planurile Caterinei de
Medici, în care rolul principal îl joacă arbuștii de Taxus baccatta. Locurile libere
din labirint sunt umplute cu vaze decorative de metal.În centru se află un chioșc
de grădină înălțat, construit de Arnaud de Saint Jouan, arhitectul șef al clădirilor
istorice, care oferă o priveliște completă asupra întregii zone ale
labirintului.Labirintul oferă și ocazia de a descoperi cariatidele adăugate de
Caterina de Medici pe fațada castelului; la 300 de ani după ce au fost plasate pe
castel, cariatidele au fost date jos și plasate în grădină, dar acum ele se află la
locul lor inițial, grație arhitecților.
Aflată în partea de sus a castelului (din punctul de vedere al curgerii râului),
grădina e protejată de eventualele inundații pentru că a fost construită pe o
terasă ridicată.Considerată a fi un autentic "teatru" verde de peste 12.000 m²,
grădina lui Diane de Poitiers a fost construită conform unui plan foarte simplu:
două alei diagonale se întalnesc pentru a forma patru triunghiuri; fiecare
triunghi este
CHAMBORD
Scara centralǎ dublu spiralata> Castelul Chambord (francezǎ Château> de
Chambord , Chambourg ) , situat la 15 km est de Blois, la> Chambord (Loir-et-
Cher, Franța), este unul dintre cele mai> cunoscute castele din lume datorită
unei foarte distincte> arhitecturi renascentiste franceze care îmbină stilul>
tradițional francez cu structuri renascentiste.[1]
> Castelul, cel mai mare de pe valea> Loirei, a fost construit în inima celui mai
mare parc> forestier închis din Europa (5441m). A fost construit din> ordinul
regelui Francisc I între anii 1519 și 1547. Are> 365 de camere care sunt mari,
spațioase și încălzite de> șeminee. Pe lângă camere, castelul mai are o>
bucătărie,o capelă și o sală de teatru. Lângă castel> sunt grajdurile și grădina.
Scara principală a fost> proiectată de Leonardo da Vinci și este dublu spiralată.
În prezent castelul este în proprietatea statului francez> și este muzeu.Ascuns
strategic într-o oază de liniște, Chambord a fost început în 1519. Contrar
celorlalte castele de pe Loara, Chambord a fost doar o reședință de paradă,
folosit pentru întâlniri de vânătoare, sau baluri organizate de rege și favoriții săi,
un fel de "casă de vacanță" la dimensiuni regale. Asta explică absența aproape
totală a mobilierului. Nu vă închipuiți că este gol în totalitate, dar față de
majoritatea castelelor din regiune, bogate în mobilier, decorațiuni și ornamente,
prin Chambord cam suflă vântul. Inspirat puțin din arhitectura medievală,
castelul rămâne negreșit o adevărată operă a Renașterii, un "bâzdâc" uriaș al
unui rege grandoman. Cu toate astea, în cei 32 de ani de domnie, regele
François I nu a petrecut mai mult de 40 de zile la Chambord. Ciudat, nu? Totul
la Chambord este ieșit din comun: fațade, terase, acoperișuri cu formă de
clopotnițe, saloane, apartamente. Timp de 25 de ani, 2000 de artizani și
muncitori au lucrat la construcția castelului. Zidurile formează un vast
cadrilater, ale cărui colțuri sunt reprezentate de turnuri mari, rotunde. În centru
este donjonul, turnul principal, ca "un castel într-un castel". Adică, ca să
înțelegeți, ce se vede la exterior este doar zidul... în interiorul acestuia, acel
donjon este de fapt un castelul propriu-zis, cu alte 4 turnuri. Însă atracția
principală la Chambord o reprezintă scara interioară centrală, dublă, în spirală.
Adevărată operă de artă, pe acesta scară pot urca și coborî simultan două
persoane fără să se întâlnească. Interesant, nu? Mulți se întreabă dacă castelul s-
a construit oare doar pentru a adăposti această scară? Nu se știe... Chambord,
castelul cel mai grandios si maiestos de pe Valea Loarei marcheaza inceputurile
arhitecturii renascentiste franceze, fiind construit armonios, in ciuda marimii
sale. La cei 25 de ani, regele François 1er se intoarce victorios din luptele duse
in Italia si aduce odata cu el multi maiestri italieni, printre care si Leonardo da
Vinci. Regele ordona ridicarea unui castel la originea caruia se crede ca ar fi
chiar maiestrul da Vinci. Acesta insa moare inainte de inceperea ridicarii
castelului care se voia a fi un refugiu de vanatoare, marea pasiune a regelui pe
langa arhitectura, si nu o rezidenta a curtii regale. Din cei 32 de ani de domnie,
François 1er va reveni doar 72 de zile la Chambord si nu va ajunge sa-si vada
opera terminata. De-a lungul timpului, alti regi si personaje marcante ale epocii
vor contribui la evolutia castelului pentru a ajunge la ceea ce este in zilele
noastre.
De pe Grand Canal, canalul cu apa ce inconjoara castelul, poti admira de la
bordul unei barci maretia castelului dar si rezervatia naturala ce-l inconjoara.
Castelul nu poseda gradini, dar administratorii castelului s-au gandit sa ofere
vizitatorilor posibilitatea de a cutreiera domeniul la bordul unui 4×4, a unui
vapor sau a unei biciclete.

Istoric - Castelul Chambord Franta

Perioada secolelor al XVI-lea si al XVIII-lea a fost exceptional de fertila in
construirea a numeroase edificii, palate si castele-resedinta, printre care se
impune cel de la Chambord, pe Valea Loirei.
Sa ne intoarcem insa in timp ... Suntem in secolul al XVI-lea, in timpul lui
Francisc I, mare ctitor si cel care a stimulat substantial dezvoltarea vietii
artistice in Franta. Alaturi de castelul din Blois, pe care il continua, monarhul
incepe in anul 1519 edificarea celui mai frumos castel din timpul sau, castelul
din Chambord, situat intr-o zona pitoreasca pe Valea Loirei. Constructia
continua in timpul domniei lui Henric al II-lea (1547-1559) si este finalizata in
timpul lui Ludovic al XIV-lea (1638-1715).
Unul din cele mai stralucite exemple ale Renasterii in Franta, castelul este opera
arhitectilor Denis Sourdeau si Pierre Nepveu (zis Trinqueau) si Jasques
Coqueau. Conceptia generala este de origine italiana, dar a fost trecuta prin
filtrul si personalitatea lui Francisc I si a unor puternice traditii locale. S-a emis
si o ipoteza, ca si Leonardo da Vinci ar fi contribuit la elaborarea primelor
schite ale acestui castel.

Structura, descriere, arhitectura - Castelul Chambord

La o ora si jumatate de Paris, Domeniul national Chambord (Domaine national
de Chambord) este singurul domeniu regal care s-a pastrat intact pana in zilele
noastre. Castelul, cel mai mare de pe Valea Loirei, a fost construit in inima celui
mai mare parc forestier inchis din Europa (5441 ha). Dimensiunile sale sunt mai
mult decat impresionante: fatada are o lungime de 156 metri si o inaltime de 56
metri, iar zidul de incinta are o lungime de 32 de kilometri.
Castelul Chambord a fost conceput ca o veritabila fortareata, cu donjon si
incinta cu turnuri masive,. Complexul este compus dintr-o mare incinta
rectangulara, inconjurata pe toate laturile de constructii, cu turnuri de colt
cilindrice, din care 2 au ramas la nivelul aripilor joase si 2 inalte, cu acoperisuri
inalte, mansardate, de forma tronconica, terminate cu turnulete circulare. Lipit
uneia dintre laturile lungi si patrunzand adanc in curtea interioara, se ridica
corpul principal, denumit donjon, un enorm volum cubic (parter, 2 etaje si
acoperis inalt mansardat), avand 4 turnuri rotunde la colturi, si acestea cu
acoperisuri inalte, tronconice, mansardate, terminate cu turnulete - campanile
circulare. 4 mari spatii cu incaperi de locuit formeaza la fiecare nivel un plan in
forma de cruce, la intersectia lor aflandu-se in centru celebra scara circulara,
libera, cu 2 rampe care permit (in sensuri opuse) urcarea si coborarea simultana.
Conceptia si pozitia centrala a acestei scari erau noi in Franta si vor influenta
dezvoltarea planurilor in perioada urmatoare..
Compozitia gradata, echilibrata si armonioasa a volumelor, generata de o
planimetrie clara, sunt elementele definitorii ale acestei constructii, unica in
felul sau in toata Europa. Bine incadrat in peisajul plat, cu mari partere de gazon
si elemente de vegetatie atent studiate, care prin simplitate si discretie il pun in
evidenta, ansamblul de la Chambord se inscrie printre cele mai semnificative
realizari in cadrul arhitecturii Renasterii franceze si internationale.
Castelul Chambord a fost sursa de inspiratie pentru castelul Bestiei, in filmul de
animatie Disney din anul 1991 “Frumoasa si Bestia”.