I.

Generalităţi despre cultul ortodox

1. Cultul divin al Bisericii, ca loc spiritual al întâlnirii lui Dumnezeu
Evoluţia relaţiei personale dintre om şi Dumnezeu se aseamănă cu evoluţia unei relaţii de prietenie dintre oameni. Cu alte cuvinte, pe măsură ce cunoaşterea creşte, întâlnirea celuilalt devine bucurie, sărbătoare. Prin cult divin putem
înţelege toate cuvintele, actele, gesturile, atitudinile, rânduielile şi slujbele prin care se cultivă, se întreţine şi se adânceşte relaţia de comuniune cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Săi.
2. Fundamentul teologic al cultului
Datorită caracterului personal1 al omului, doar în comuniune omul îşi descoperă identitatea şi vocaţia sa de persoană şi numai în comuniune cu Dumnezeu cel întreit în persoane şi cu semenii săi, omul tinde spre asemănarea cu Creatorul său.
Pe de altă parte, omul poate respinge dragostea lui Dumnezeu. În primele capitole ale Facerii putem vedea cum, cu toate că Dumnezeu dorea ca prin harul Său şi prin împreună lucrare (sinergie), Adam şi Eva să se asemene tot mai mult cu
Dumnezeu, împlinindu-şi menirea de a fi dumnezei prin har2, ei se rup de Dumnezeu prin pofta de a fi „ca nişte dumnezei”3 autonomi dar în afara harului şi se află goi, plini de ruşine şi fugind de Dumnezeu.
„Amăgitu-s-a oarecând Adam şi poftind să fie Dumnezeu, nu a fost ...”.
Ava Dorotei spune, totuşi, că dacă ei şi-ar fi asumat păcatul şi s-ar fi pocăit, ar fi aflat iertare5. Aşadar, pe lângă călcarea poruncii, ceea ce i-a scos afară din rai a fost lipsa pocăinţei; nu şi-au asumat propriul eşec şi nu au recurs la iubirea lui
Dumnezeu. Fiecare a transferat vina asupra celuilalt.
Dar, ceea ce Adam nu ştia în rai, am învăţat de la Hristos: „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”(Mat.4;17).
„Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi păcătoşii robii Tăi; miluieşte-ne pe noi”.
Izvorul cultului este iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Cultul divin ortodox se defineşte prin a iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău iar pe aproapele tău
ca pe tine însuţi.
3.Cult şi cultură
Din punct de etimologic aceste două cuvinte au o origine comună: verbul colo-ere – a cultiva, a îngriji, a adora. Există o relaţie strânsă între cult şi cultură nu numai în privinţa originii,ci şi în privinţa finalităţii.
Teologul Christos Yannaras atunci când defineşte cultura ca “mod de viaţă”.
Singurul câmp spiritual care poate rodi valori spirituale, modul de viaţă, adică atitudinea şi modul de raportare faţă de toate manifestările vieţii.
Creaţiile de orice fel vin apoi ca o întruchipare a acestei atitudini şi în funcţie de calitatea ei.
4. Scopurile cultului
Atât prin cultură, cât şi prin cult, este urmărită înnobilarea omului. Adevărata cultură este modul de viaţă care înnobilează sufletul prin cultivarea năzuinţelor spre Frumos şi Bine, năzuinţe sădite, de altfel, în sufletul omului de însuşi Creatorul
său. Cultul este şi el o cultură a relaţiei de iubire dintre om şi Dumnezeu şi între oameni în general; este o cultură a inefabilei frumuseţi spirituale pe care o iradiază sfântul – omul care s-a curăţit de carapacea patimilor, dând la iveală chipul
slavei celei negrăite.
Prin cult omul poate deveni „părtaş dumnezeieştii firi”8 dobândind suprema înobilare – îndumnezeirea. Aşadar, dacă scopul ultim al culturii este înnobilarea omului, prin cult se urmăreşte înnobilarea supremă - îndumnezeirea. Teologul grec
Christos Yannaras afirmă într-un mod foarte inspirat: “Cultul ortodox este expresia cea mai înaltă a culturii.Cultul divin ortodox face parte din moştenirea culturală a umanităţii şi, totodată, se singularizează în spaţiul cultural prin mijlocirea
directă a „unicului necesar” – relaţia dreaptă a omului cu Dumnezeu.
Din bucuria comuniunii harice divine se naşte atunci în mod firesc o atitudine de uimire doxologică, omul contemplând delicateţea, puterea şi frumuseţea Dumnezeului treimic.
5. Cult public şi cult particular
Cultul public este cel săvârşit prin mijlocirea preoţilor, în locuri, timpuri şi moduri (rânduieli) bine determinate iar cultul personal este de fapt rugăciunea personală căreia nu i se pune nici o îngrădire. Totuşi, rugăciunea personală face şi ea parte
din rugăciunea Bisericii. Creştinul foloseşte ceaslovul, psaltirea, cărţi întrebuinţate în cultul public. Rugăciunea personală devine astfel, cale de integrare în Biserică.
II. Treptele clerului şi rolul lor în cult
Originea şi vechimea clerului creştin
Originea clerului creştin. Preoţia Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli
Mântuitorul este „arhiereu sfânt, fără prihană şi mai presus decât cerurile”. El este liturgul (ο λειτουργός), săvârşitorul tuturor lucrărilor sfinte oficiate de preoţii care slujesc în numele lui şi al Bisericii. Aşadar, Apostolii şi toţi purtătorii preoţiei lui
Hristos sunt „slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu”11. În virtutea harului primit direct de la Mântuitorul Însuşi, Sfinţii Apostoli transmit slujirea şi puterea lor harică, prin hirotonie sau punerea mâinilor, altor personae vrednice,
alese în primul rând dintre cei 70 de ucenici ai Mântuitorului12. Aceştia sunt episcopii (arhiereii), preoţii şi diaconii, cele trei trepte ale preoţiei creştine.
Cele trei trepte ale preoţiei în Biserica veche (epoca apostolică şi cea
postapostolică)
La început, tuturor celor aleşi de Sfinţii Apostoli pentru păstorirea primelor
comunităţi creştine, li se dădea denumirea generală de prezbiteri (πρεσβύτεροι), pentru că aceştia erau aleşi de preferinţă dintre persoanele mai în vârstă (πρεσβύτερος – mai bătrân, de la πρέσβυς – bătrân); era vorba de persoane care
prezentau garanţia maturităţii, a înţelepciunii şi a experienţei necesare pentru conducerea comunităţilor. Aceşti presbiteri nu sunt însă nişte simpli bătrâni care ar fi îndeplinit nişte funcţii onorifice. Din Faptele Apostolilor (14, 23) se vede clar că
prezbiterii erau instituiţi de Sfinţii Apostoli prin hirotonie şi rugăciuni. Erau persoane alese şi consacrate, consfinţite printr-o ceremonie liturgică şi dăruite cu un har special.
Episcop şi prezbiter; clarificarea termenilor în Biserica primară
Alături de denumirea unică şi generală de prezbiter, care se dădea la început tuturor membrilor ierarhiei Bisericii primare din Ierusalim, apar foarte curând, chiar în cărţile Noului Testament şi celelalte două denumiri ale clerului bisericesc de azi:
cea de episcop si cea de diacon.
Termenul de episcop este de origine grecească (επίσκοπος) şi înseamnă la origine supraveghetor (de la επι-σκοπέω – a merge să inspecteze, a cerceta, a vizita).
Din epistolele pastorale ale sfântului Apostol Pavel se vede că episcopii aveau drepturi mai mari ca preoţii: dreptul de a hirotoni preoţi, de a răsplăti pe cei vrednici şi a pedepsi pe cei nevrednici15 de a supraveghea cultul şi învăţătura (II Tim.
2,2), de a povăţui şi conduce Biserica.
Deosebirea dintre episcopi şi preoţi s-a accentuat şi prin unitatea episcopatului. În această primă epocă din istoria Bisericii, denumirea de episcop s-a dat mai întâi urmaşilor direcţi ai Sfinţilor Apostoli sau reprezentanţilor lor la conducerea
diferitelor Biserici locale înfiinţate de ei. În fiecare Biserică nu putea fi decât un singur reprezentant al Sfinţilor Apostoli, pe când prezbiteri puteau fi mai mulţi.
Aşadar, pe treapta cea mai înaltă a ierarhiei se află episcopul iar pentru treapta a doua a rămas consacrat termenul πρεσβύτερος care în limba română a dat cuvântul preot.
Diaconul
Apare încă din epoca apostolic care înseamnă la origine slujitor, servitor. Încă din primii ani ai secolului al II-lea Părinţii Apostolici subliniază că diaconii nu mai sunt simpli servitori ai meselor ci sunt slujitori sau „chivernisitori” ai Tainelor Bisericii,
alături de episcope şi preoţi19
Aşadar, preoţia creştină este o instituţie de origine dumnezeiască. Începutul şi puterea ei slujitoare şi sfinţitoare vin, prin Sfinţii Apostoli,de la Mântuitorul însuşi, iar existenţa ei se poate constata neîntrerupt,de la întemeierea Bisericii creştine, în
tot cursul istoriei creştine până astăzi.
Treptele clerului şi funcţiile lor liturgice
a) Treapta cea mai înaltă a clerului slujitor este episcopatul sau arhieria.
Din punct de vedere liturgic, toţi arhiereii sunt absolut egali ca putere harismatică sau sacramentală, indiferent de funcţiiile administrative sau onorifice pe care le pot avea, adică fie că sunt simpli arhierei, arhiepiscopi sau mitropoliţi, patriarhi
etc. Ei au moştenit harul preoţiei prin succesiunea neîntreruptă a hirotoniei de la Sfinţii Apostoli, ai căror urmaşi direcţi sunt. Episcopii pot săvârşi toate slujbele şi toate lucrările sfinte ale cultului,fără nici o excepţie, şi pot transmite, prin
hirotonie, această putere. Ca şi în trecut, arhiereul este şi astăzi, de drept, întâiul stătător sau protosul oricărei adunări de cult la care ia parte, indiferent dacă slujeşte sau nu.
În timpul slujirii, el reprezintă pe Mântuitorul însuşi, ca mare preot sau arhiereu; de aceea, el slujeşte de obicei cu fast şi solemnitate, numai în sobor, adică însoţit şi ajutat de preoţi şi diaconi, precum şi de membri ai clerului inferior.
Tot arhiereilor - individual sau adunaţi în sinoade le aparţine dreptul de a supraveghea săvârşirea corectă a cultului şi a lua hotărâri privitoare la rânduiala serviciilor divine în eparhiile respective. Arhiereul este hirotonit de mai mulţi arhierei (doi
sau mai mulţi).
b) Preoţii sau presbiterii erau consideraţi la început ca urmaşi ai celor 70 de
ucenici ai Domnului, de care se vorbeşte în Sfănta Scriptură (Luca X, 1-20) şi ca simpli ajutători ai episcopilor. Dar din sec. II-III înainte, când numărul comunităţilor înmulţindu-se, nevoile religioase ale credincioşilor n-au mai putut fi satisfăcute
de către episcopii înşişi, preoţii au devenit, cu binecuvântarea episcopilor, înlocuitorii lor permanenţi, mai întâi în parohiile din lăuntrul oraşelor şi apoi la cele din afara lor, săvârşind cele sfinte în numele şi locul episcopilor.
Trebuie subliniat că preotul este totdeauna hirotonit pentru o comunitate concretă. Într-un context de comuniune, hirotonia înseamnă cu necessitate angajamentul faţă de o comunitate.
Preotul ortodox îndeplineşte un rol dublu : pe de o parte, în virtutea harului sfânt primit de la episcop prin hirotonie, el este un slujitor al lui Dumnezeu, un reprezentant sau continuator al preoţiei Mântuitorului, iar pe de alta este un mijlocitor al
Bisericii, adică al obştii credincioşilor pe care îi păstoreşte, fiindcă el se roagă nu numai în numele său personal, ci şi în numele credincioşilor şi pentru ei. El prezintă lui Dumnezeu închinarea şi rugăciunile lor, iar ca vas ales al harului, el
transmite credincioşilor harul dumnezeiesc. Preotul slujitor este astfel veriga de legătură între Dumnezeu şi credincios, între cer şi pământ. Ca semn că n-are deplinătatea puterii sacramentale,preotul binecuvintează cu o singură mână (dreapta).
c) Diaconii au astăzi funcţiuni liturgice mult mai restrânse decât le aveau în primele secole ale Bisericii creştine. Dispariţia treptată a unora din situaţiile specifice Bisericii primare şi din vechile instituţii bisericeşti. Nefiind investit cu deplinătatea
slujirii celor sfinte, diaconul nu poate sluji niciodată singur, ci totdeauna cu arhiereul sau cu preotul.
Astăzi, rolul principal al diaconului în slujbă este rostirea ecteniilor, care reprezintă forma clasică a rugăciunii obşteşti a credincioşilor. Pentru aceasta el vine în mijlocul naosului ca pentru „a încălzi” rugăciunea obştească. În cadrul slujbelor,
diaconii închipuie Puterile cereşti care slujesc necontenit în jurul tronului dumnezeiesc; de aceea, orarul pe care îl poartă atunci, simbolizează aripile îngerilor slujitori.
III. Veşmintele liturgice
Originea şi vechimea lor
Cu privire la originea veşmintelor există mai multe supoziţii. O părere susţinută în special de către liturgiştii răsăriteni este aceea că veşmintele liturgice îşi au originea în epoca apostolică, fiind o continuare a veşmintelor din cultul Vechiului
Testament pe care le purtau arhiereii, preoţii şi leviţii în serviciul Cortului Mărturiei şi apoi al Templului.
Mărturii istorice
Cuvântul felon (τον φαιλόνην) apare în scrierile Sfântului Paveldar se pare că nu era un veşmânt liturgic ci o haină exterioară, o pelerină.
In primele secole, preoţii creştini oficiau în haine obişnuite, în general de culoare albă.
Culoarea veşmintelor
La început culoarea veşmintelor era albă, simbolizând puritatea, bucuria şi
sfinţenia slujitorilor. După secolul al VI-lea s-au adoptat şi alte culori: cea roşie pentru sărbătorile sfinţilor martiri iar cea neagră pentru zilele de post.
Veşmintele diaconeşti
În timpul slujirii, diaconii poartă trei veşminte: stiharul, orarul şi mânecuţele.
1. Stiharul (στοιχάριον, talaris, alba, dalmatica) este un veşmânt lung, cu mâneci largi, ca o cămaşă de noapte, care acoperă trupul de la grumaz până la picioare. Denumirea provine de la dungile sau şirurile de purpură (broderie), numite
stihuri (στίχοι, clavi), cu care era împodobit.
Diaconul îmbracă stiharul şi orarul la toate slujbele la care ia parte, iar la Sfânta Liturghie îmbracă şi mânecuţele. El cere mai întâi binecuvântare pentru toate veşmintele, de la preot sau arhiereu, apoi sărută stiharul (pe locul din spate, unde are
cruce) în semn de respect şi îl îmbracă rostind rugăciunea: „Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul, că m-a îmbrăcat în veşmântul mântuirii şi cu haina veseliei m-a împodobit; ca unui mire mi-a pus cunună şi ca pe o mireasă m-a împodobit cu
podoabă”.
Stiharul diaconesc este din stofă, în general de culoare albă. Întrucât diaconii în slujirea lor liturgică închipuie pe sfinţii îngeri, stiharul simbolizează strălucirea şi curăţenia spirituală a îngerilor, care adesea s-au arătat oamenilor în veşminte albe,
strălucitoare.
2. Orarul (ωράριον sau οράριον, orariu, sudarium, strophium, linteolum, stola) este o piesă vestimentară specifică treptei diaconeşti. El are astăzi forma de fâşie îngustă de stofă. La îmbrăcarea orarului, diaconul sărută crucea de pe el şi zice:
„Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot” – imnul serafimilor din viziunea lui Isaia.
Originea cuvântului orar şi a veşmântului. Există mai multe ipoteze:
1. Cuvântul ar putea veni de la latinescul oro, orare (a se ruga), pentru că
orarul ar fi fost la început o pânză subţire, albă, îngustă şi lungă, pe care o purtau pe mână diaconii pentru a da semnalul la rugăciune. Aceasta ar fi reprezentat, de altfel, acea bucată de pânză pe care mai marele sinagogii o ridica la anumite
timpuri atunci când se citea Legea, pentru ca poporul să zică „Amin”. Cu acelaşi scop s-ar fi introdus şi orarul în Biserica creştină: el era un semn cu care se arăta participanţilor la sfintele slujbe, ca şi sfinţiţilor slujitori, urmarea sau rânduiala
diferitelor lucrări sfinte, a rugăciunilor, a lecturilor ori a cântărilor; ridicând orarul în sus, diaconii indicau astfel şi ora sau timpul când credincioşii trebuiau să se roage, de unde ar veni şi termenul de orar.
2. O altă ipoteză este provenienţa cuvântului de la os, oris care înseamnă
gură, presupunându-se că orarul ar fi fost la început un şerveţel care se ştergeau la gură credincioşii care se împărtăşeau cu Sfintele Taine.
Mânecuţele (επιμανίκια, supermanicalia, manipuli), numite şi rucaviţe (de la termenul slav ruca-mână), sunt piese vestimentare comune celor trei trepte ierarhice, care se pun peste marginea mânecilor stiharului, pentru a le strânge, ca să nu
stânjenească mişcările mâinilor.
Originea lor nu este prea clară. Mânecuţele nu au un corespondent în veşmintele slujitorilor din Vechiul Testament. Patriarhul Gherman al Constantinopolului, afirmând că acestea ar simboliza legăturile cu care iudeii au legat mâinile lui Iisus spre
a-L duce la judecată, în faţa lui Ana şi a lui Caiafa.
Mânecuţele simbolizează puterea lui Dumnezeu Care dă tărie slujitorilor Săi,
precum indică şi rugăciunea pentru îmbrăcarea mânecuţei din dreapta. Gherman al
Constantinopolului vede în ele şi simbolul funiilor cu care au fost legate mâinile Mântuitorului spre a fi dus la judecată.
Rugăciuni rostite la luarea mânecuţelor: - „Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslăvit întru tărie; mâna Ta cea dreaptă, Doamne, a sfărâmat pe vrăjmaşi şi cu mulţimea slavei Tale ai zdrobit pe cei potrivnici”
- Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit; înţelepţeşte-mă şi mă voi învăţa poruncile Tale”
Veşmintele preoţeşti
În timpul slujirii, preotul poartă cinci veşminte: stiharul, mânecuţele, epitrahilul, brâul şi felonul. Stiharul şi mânecuţele sunt comune tuturor treptelor preoţiei.
Epitrahilul (επιτραήλιον de la επί şi τράχηλος – peste grumaz, περί τραχίλον – în jurul gâtului) sau, popular, patrafir, nu este altceva decât orarul diaconesc trecut peste grumaz şi atârnând în jos, cu ambele laturi apropiate. Simeon al
Tesalonicului, vorbind despre hirotonia diaconului în treapta de preot, spune că atunci, luând arhiereul capătul de la spate al orarului, i-l pune pe umărul drept, în jurul grumazului, ca pe un jug; orarul devine astfel epitrahil, arătând semnul
preoţiei depline care se dă noului hirotonit, prin care el poate sluji Sfintele Taine.
Epitrahilul este veşmântul cel mai mult folosit de către preot. La unele slujbe, (cum ar fi ierurgiile săvârşite afară din biserici), preotul îmbracă numai epitrahilul. Fără epitrahil nu se poate săvârşi nici o slujbă religioasă. Simion al Tesalonicului
zice cu privire la acesta: „Fără epitrahil, nici o taină să nu se săvârşească. Iar dacă se va întâmpla să fie de trebuinţă a se face vreo taină sau o molitfă (rugăciune), botez sau altceva din cele sfinte, şi nu se va găsi epitrahil, atunci (preotul), spre
a nu rămâne lucrarea nefăcută, blagoslovind să-şi pună brâul sau o bucată de funie ori de pânză, ca pe un epitrahil, şi astfel să săvârşească taina. Iar după aceea, lucrul care a slujit ca epitrahil să fie păstrat într-un loc deosebit sau să fie
întrebuinţat la ceva sfânt.
Aşa cum arată cuvintele rugăciunii, epitrahilul simbolizează puterea harului dumnezeiesc, care se pogoară asupra preotului şi prin care el slujeşte cele sfinte şi totodată jugul cel bun al slujirii lui Hristos, luat de bunăvoie de către preot şi episcop,
la chemarea Mântuitorului (Matei 11, 29). Franjurile cu care se termină capătul inferior al epitrahilului simbolizează sufletele credincioşilor, a căror răspundere o poartă preotul.
Brâul (η ζώνη, ζωνάριον, baltheus) sau cingătoarea este o piesă vestimentară de stofă, cu care arhiereul şi preotul se încing peste stihar, strângându-l în jurul mijlocului, spre a nu-i incomoda la lucrarea celor sfinte.
Brâul este întrebuinţat la toate popoarele vechi, îndeosebi la orientali, care purtau în general veşminte lungi şi largi. Îl găsim şi printre veşmintele purtate de preoţi şi arhierei în Vechiul Testament.
Preotul şi arhiereul poartă brâul la săvârşirea Sfintei Liturghii şi a celorlalte slujbe la care trebuie îmbrăcate toate veşmintele. După ce îl binecuvintează, ei sărută crucea de la mijlocul brâului şi se încing peste stihar şi epitrahil, zicând:
„Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere şi a făcut fără prihană calea mea, Cel ce întocmeşte picioarele mele ca ale cerbului şi peste cele înalte mă pune” (Ps. 17, 35-36). Simeon al Tesalonicului numără brâul printre
veşmintele preoţeşti şi arhiereşti, arătând că „închipuieşte puterea ce s-a dat arhiereului de la Dumnezeu pe mijlocul său” şi totodată datoria slujirii, căci cel ce slujeşte se încinge. De aceea, brâul aminteşte şi de fota (ştergarul) cu care S-a încins
Mântuitorul în seara Cinei, când a spălat picioarele ucenicilor.
Felonul (φελώνιον, φενώλης, casula) sau sfita (termen vechi-slav) este veşmântul de deasupra al preoţilor, care aminteşte toga anticilor şi mantaua sau pelerina pe care o purtau Mântuitorul şi Apostolii şi care la evrei era în uz general.
Ca formă, felonul liturgic a adoptat pe aceea a penulei greco-romane, care era
un fel de manta sau pelerină dintr-o singură bucată de stofă, de formă rotundă, fără mâneci, care acoperea tot corpul până jos, având la mijloc o deschizătură prin care se introducea capul.
După mărturia arhiepiscopului Simeon al Tesalonicului, felonul episcopilor era împodobit doar cu o cruce, pe când al mitropoliţilor şi patriarhilor se deosebea prin aceea că era împodobit cu multe cruci, primind denumirea de polistravrion.
În Biserica Ortdoxă, felonul a rămas un veşmânt specific preoţilor, pe când la arhirei, el a fost înlocuit cu sacosul.
Preotul îmbracă felonul peste stihar, epitrahil şi brâu, după ce îl binecuvântează şi îl sărută pe crucea din spate, zicând formula: „Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate şi cuvioşii Tăi întru bucurie se vor bucura totdeauna ...”(Ps. 131,
9).
Potrivit lui Simeon al Tesalonicului, culoarea albă a felonului simbolizează curăţia şi sfinţenia liturghisitorului şi strălucirea slavei şi a luminii dumnezeieşti, pe care o reflectă slujirea preoţească. Totodată el închipuie şi puterea cea
atotcuprinzătoare şi atotpurtătoare de grijă a lui Dumnezeu, cu care El îmbracă şi pe preoţi, ca slujitori ai Săi.
Veşmintele arhiereşti specifice
Sacosul (σάκκος – sac, saccus, colobium, dalmatica) este un veşmânt în formă de sac, ca şi stiharul, dar mai scurt şi cu mâneci mai scurte şi largi, pe care arhiereii îl îmbracă peste stihar, după ce şi-au pus şi epitrahilul, brâul şi mânecuţele. El a
înlocuit vechiul felon pe care odinioară îl purtau şi arhiereii.
Sacosul este îmbrăcat de către arhiereu la săvârşirea Sfintei Liturghii.
Rugăciunea rostită cu acest prilej are ca model rugăciunea de la felon: „Arhiereii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate ...”. Îi este atribuit sacosului închipuirea cămăşii lui Hristos, cea ţesută dintr-o bucată, pentru care s-au aruncat sorţi.
Clopoţeii cu care se încheie cele două părţi ale sacosului simbolizează cuvântul lui Dumnezeu prin glasul celor doisprezece Apostoli.
Omoforul (ωμοφόριον, de la ωμος – umăr, şi φέρω – a purta) este un veşmânt arhieresc specific (oarecum asemănător unei eşarfe lungi), purtat de aceştia pe umeri, împrejurul gâtului. Este unul dintre cele mai vechi veşminte arhiereşti,
atestat din secolul al IV-lea.
Originea cea mai probabilă a omoforului se află în efod, veşmântul purtat de arhierei Legii vechi, în timpul slujirii la Cortul Sfânt şi la templu (Ieşire 28, 4, 6-7). Rugăciunea rostită la îmbrăcarea omoforului dezvăluie sensul simbolic al acestuia
precum şi esenţa slujirii arhiereşti : „Pe umeri ai luat, Hristoase, firea noastră cea rătăcită şi înălţându-Te, ai adus-o pe ea lui Dumnezeu – Tatăl”.
Mantia (cappa, pluviale) este un veşmânt lung şi larg, fără mâneci, ca o pelerină bogată, de culoare purpurie, împodobită pe laturi cu nişte benzi, numite fâşii sau râuri; se încheie la gât şi jos în faţă, având la dreapta şi la stânga câte două
tăbliţe brodate sau cusute cu fir de aur.
Originea cea mai plauzibilă a mantiei arhiereşti este mantaua monahală, ştiut
fiind că arhiereii provin din rândurile monahilor. A devenit veşmânt liturgic după secolul al XV-lea. Asupra simbolismului veşmintelor liturgice a scris inspirat Alexander Schmemann: „Stiharul este înainte de toate haina albă a botezului primită de
fiecare din noi la botez. Această haină a tuturor celor botezaţi este haina Bisericii înseşi, pe care, îmbrăcând-o preotul, descoperă unitatatea adunării şi ne uneşte pe noi toţi în sine. Epitrahilul este chipul luării de către Mântuitorul a naturii
noastre, pentru a o mântui şi a o îndumnezei, este semnul că această preoţie este a lui Hristos Însuşi. De asemenea şi mânecuţele: mâinile cu care preotul binecuvintează şi lucrează cele sfinte, nu mai sunt mâinile lui, ci mâna lui Hristos. Brâul
este totdeauna semnul ascultării, pentru a fi gata de a sluji. Preotul nu se înalţă şi nu se aşează « pe cele înalte» de la sine, el este trimis la această slujire, el « nu este mai mare decât Domnul său », pe Care trebuie să-L urmeze şi prin harul
Căruia slujeşte. În sfârşit, felonul este slava Bisericii ca o creaţie nouă, este bucurie, adevărul şi frumuseţea vieţii noi, chipul Împărăţiei lui Dumenezeu şi a Împăratului Care «a împărăţit şi în podoabă S-a îmbrăcat... » pentru vecie”.
IV. Timpul liturgic
Timpul nu este « veşnic », ci are un început, fiind o realitate creată de Dumnezeu deodată cu restul Creaţiei. Condiţie a relaţiei dinamice a făpturii cu Dumnezeu, timpul este înţeles drept mişcarea de care se folosesc oamenii pentru a ajunge,
prin acte de voinţă, de la simpla existenţă la existenţa fericită în Dumnezeu.
Aşadar, departe de a fi o convenţie, timpul este o realitate orientată. Este nu numai o succesiune ordonată de momente (trecut, prezent, viitor), ci şi interval. E intervalul în care omul ia o anumită hotărâre în faţa eternităţii personale a lui
Dumnezeu care-l solicită: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de-mi va auzi cineva glasul şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc.3;20). Timpul este intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru.
„Că Tu eşti Cel ce m-ai scos din pântece, nădejdea mea, de la sânul maicii mele. Spre Tine m-am aruncat de la naştere, din pântecele maicii mele Dumnezeul meu eşti Tu ”30 .
Când omul îi răspunde lui Dumnezeu printr-o desăvârşită pocăinţă şi dragoste, atinge un plan superior de existenţă, depăşind fragmentarea timpului şi pregustând veşnicia.
În acest interval omul poate da un răspuns, poate să intre în relaţie personală cu Dumnezeu, relaţie care înseamnă în primul rând rugăciune şi cult. De aceea, fără ca să excludă timpul ca realitate cosmică, Biserica propune, spre o efectivă
întâlnire cu Dumnezeu, timpul sacru, adică timpul liturgic.
Timpul liturgic nu este un memorial; este o intrare în prezentul însuşi al evenimentului, în însăşi realitatea comuniunii care este viaţa veşnică. El asumă şi trecutul şi viitorul, devenind „o sinteză a tuturor timpurilor şi un present absolut” –
prezentul neclintit al iubirii lui Dumnezeu pentru om şi al răspunsului omului în Iisus Hristos. Astfel, noi spunem: „Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte…”, deşi, potrivit timpului cosmic, Naşterea Domnului a avut loc acum două mii de
ani. Acest prezent liturgic implică refacerea împreună cu Hristos a etapelor mântuirii.
„… şi nu Te-ai depărtat, toate făcându-le până ce ne-ai dăruit împărăţia ce va să fie”.
Timpul liturgic şi timpul cosmic nu se exclud, ci, dimpotrivă, timpul cosmic se împlineşte în timpul liturgic. Acelaşi Hristos stă atât în central timpului liturgic, cât şi în centrul timpului cosmic. Naşterea lui Hristos a marcat pentru totdeauna timpul
cosmic: istoria se măsoară înainte şi înapoi de la această Naştere. Prin intermediul timpului liturgic, Duhul Sfânt îl actualizează în istorie – în timpul cosmic -, pentru noi, pe Hristos Cel dincolo de timp.
Ziua liturgică
Ziua liturgică începe seara, aşa cum au început zilele Creaţiei în timpul de dinaintea căderii în păcat. Începe cu Vecernia, se continuă cu alte slujbe, având ca punct culminant Liturghia – actualizarea în timp şi dincolo de timp a jertfei lui Hristos,
prin lucrarea Duhului Sfânt. Cele mai importante zile din cursul anului bisericesc sunt: Vinerea Patimilor, Duminica Sfintelor Paşti şi Duminica Rusaliilor (Duminica Mare),
legate de cele trei mari evenimente din istoria sfântă a mântuirii: Patimile şi moartea Domnului, Învierea Sa şi Pogorârea Sfântului Duh. După acestea urmează, în ordinea importanţei, celelalte sărbători ale Mântuitorului, ale Sfintei Fecioare şi
ale diferiţilor sfinţi. Din cultul iudaic a moştenit Biserica Creştină şi împărţirea zilelor în Ceasuri, pe care evreii o adoptaseră şi ei de la asiro-babilonieni. Ziua (adică intervalul de timp de dimineaţă până seara, aproximativ 12 ore) era împărţită în
patru sferturi de câte trei ore fiecare, numite Ceasuri.
Săptămâna liturgică
Diviziunea lucrării dumnezeieşti creatoare a devenit astfel modelul, regula sau unitatea de măsură a activităţii omeneşti: şase zile de lucru, una de odihnă. Biserica Creştină a moştenit de la Sinagogă tradiţia de a întrebuinţa săptămâna ca unitate
de măsură a timpului, de a socoti duminica drept prima zi din săptămână, iar sâmbăta ca ultima zi a săptămânii. Săptămâna liturgică începe deci cu duminica (respectiv, cu Vecernia de sâmbătă seara) şi se sfârşeşte cu sâmbăta (respectiv, cu
Ceasul IX). Ea ritmează
succesiunea celor opt glasuri (ehuri sau moduri de cântare) ale Octoihului în tot cursul anului. Fiecare glas rămâne în uz o săptămână şi revine astfel din opt în opt săptămâni, începând de la Duminica Sfintelor Paşti (glasul I în Săptămâna
Luminată, glasul II în Săptămâna a doua după Paşti sau a lui Toma, glasul III în săptămâna a treia după Paşti sau a Mironosiţelor ş.a.m.d).
În calendarul creştin, cu excepţia perioadei Triodului şi a Penticostarului, săptămânile sunt numerotate prin raportare la sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, eveniment care conferă sens timpului. Şirul săptămânilor din cursul anului bisericesc
ortodox începe cu Săptămâna Luminată (prima după Paşti) şi se termină cu cea a Sfintelor Patimi dinaintea Paştelui următor, numită şi Săptămâna Mare. Un an bisericesc complet are 52 de săptămâni.
Duminica este sărbătoarea săptămânală a Învierii Domnului.
Lunea este dedicată cinstirii Sfinţilor Îngeri.
Marţea sunt pomeniţi Sfinţii Prooroci (în special Sfântul Ioan Botezătorul).
Miercurea şi vinerea sunt închinate Sfintei Cruci şi Sfintelor Patimi ale Domnului.
Joia e închinată amintirii Sfinţilor Apostoli şi Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, ca reprezentant al Sfinţilor Părinţi (ierarhi), socotiţi urmaşi ai Sfinţilor Apostoli.
Sâmbăta e închinată amintirii tuturor morţilor şi, în primul rând, a Sfinţilor Mărturisitori şi Mucenici, care şi-au dat viaţa pentru Hristos sau au pătimit pentru biruinţa credinţei creştine în lume. În această zi, Domnul a stat cu trupul în mormânt,
iar cu sufletul şi cu dumnezeirea S-a coborât la iad, pentru a dezlega şi a scoate din el pe toţi drepţii Legii Vechi, cei din veac adormiţi.
Luna ca subdiviziune a anului bisericesc
Ceva mai puţină importanţă are în cadrul anului bisericesc împărţirea timpului în luni.
Împărţirea anului bisericesc ortodox în luni a dat naştere celor 12 Mineie (cărţile de ritual care cuprind slujbele sfinţilor din fiecare lună).
Anul bisericesc şi cele trei mari perioade ale sale
Anul bisericesc începe la 1 septembrie, pentru că, după tradiţia moştenită din Legea Veche, în această zi (care era şi începutul anului civil la evrei) a început creaţia lumii.
În centrul istoriei mântuirii noastre şi al activităţii răscumpărătoare a Mântuitorului stă Jertfa Sa, adică Patimile şi moartea Sa pe cruce, urmate de Învierea Sa din morţi; tot aşa, în centrul anului bisericesc stau Paştile sau sărbătoarea Învierii, cu
Săptămâna Sfintelor Patimi dinaintea ei. Anul bisericesc se poate împărţi în trei mari perioade, numite după cartea principală de slujbă folosită de cântăreţii de strană în fiecare din aceste perioade şi anume :
- Perioada Triodului (perioadă prepascală );
- Perioada Penticostarului (perioadă pascală);
- Perioada Octoihului (perioada postpascală).
Fiecare din acestea cuprinde un număr de săptămâni.
- Perioada Triodului - între Duminica Vameşului şi a Fariseului (cu trei săptămâni înainte de începutul Postului Paştilor) şi Duminica Paştilor (10 săptămâni).
- Perioada Penticostarului - între Duminica Paştilor şi Duminica I după Rusalii (8 săptămâni).
- Perioada Octoihului îşi întinde durata pe tot restul anului, adică de la sfârşitul perioadei penticostarului până la începutul perioadei Triodului. Este cea mai lungă perioadă din cursul anului bisericesc. Durata ei variază între 40- 26 săptămâni,
fiind în funcţie de data Paştilor.
V. Scurte noţiuni despre calendar
Calendarul este un sistem de măsurare a timpului, care indică durata şi subdiviziunile lui. Termenul de calendar vine de la cuvântul latinesc calendae (de la καλω – a chema, a convoca, lat. calare sau calere), prin care romanii indicau în genral
prima zi a fiecărei luni, când toţi cetăţenii erau chemaţi (convocaţi) în adunarea publică din forum, pentru a li se aduce la cunoştinţă, prin viu grai, lucruri de interes public-cetăţenesc.
Primele calendare au luat naştere din nevoia pe care au simţit-o oamenii de a-şi fixa în timp sărbătorile religioase şi de a introduce o regularitate periodică în ocupaţiile lor din viaţa zilnică. Ele se întemeiază pe mişcarea astrelor pe bolta cerească
şi mai ales a Lunii şi a Soarelui, cei doi luminători ai cerului, făcuţi de Dumnezeu şi puşi de El, „să fie semne, ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii” (Facere 1, 14). În legătură cu traiul şi ocupaţiile omului, s-a ales ca unitate de măsură a
timpului ziua solară medie, adică intervalul de timp dintre două treceri consecutive ale soarelui la meridian sau perioada unei rotaţii complete a pământului în jurul axei sale. Ca orice unitate de măsură, ziua solară medie are şi ea multiplii şi
submultiplii ei, şi anume:
a) Orele (ceasurile), minutele şi secundele de timp;
b) Săptămâna, adică intervalul de timp dintre două faze consecutiveale lunii de pe cer.
c) Luna lunară (ori sinodică), adică intervalul de timp care îi trebuie Lunii să facă o rotaţie completă în jurul Pământului şi să revină la aceeaşi fază.
d) Anul tropic, solar sau astronomic, adică intervalul de timp în care
Pământul face o rotaţie completă în jurul Soarelui sau răstimpul dintre două treceri consecutive ale Soarelui la echinocţiul de primăvară.
Egiptenii au fost cei dintâi care au folosit un calendar solar, adică bazat exclusiv pe mişcarea aparentă a Soarelui pe bolta cerească, adică, de fapt, pe Mişcarea de Revoluţie a Pământului. El a fost însă perfecţionat de romani, prin calendarul
iulian, care stă la baza cronologiei moderne.
2. Originea calendarului creştin şi structura lui:
Calendarul de care se serveşte astăzi atât toată lumea creştină, cât şi multe din popoarele necreştine civilizate, este de origine romană (păgână). El e alcătuit, la anul 46 a. Hr., de astronomul alexandrin Sosigene, pe vremea împăratului roman
Iulius Cezar (100-44 î.Hr.), pentru care a şi fost numit calendar iulian.
La fiecare patru ani, vom avea deci câte un an de 366 de zile, numit an bisect (de la lat. bissextillis). În felul acesta, coincidenţa anului civil cu anul astronomic trebuia să se restabilească după fiecare 4 ani.
Denumirile lunilor anului şi ale zilelor săptămânii, păstrate în limba noastră, sunt toate de origine latină, aceleaşi care erau întrebuinţate pe vremea romanilor, cu excepţia sâmbetei, de provenienţă iudaică (sabat), dar venită la noi tot prin filiera
latină (sabbatum).
În calendarul astfel alcătuit de către Sosigene, echinocţiul de primăvară (adică unul din cele două momente din cursul anului când ziua este egală cu noaptea) cădea atunci pe 24 martie, iar începutul anului era socotit la 1 martie, fiind apoi
mutat, peste puţin timp, la 1 ianuarie.
3. Defectul originar al Calendarului iulian. Îndreptarea lui în Apus
Calendarul iulian astfel întocmit de Sosigene, socotind anul mediu de 365 şi ¼ zile (365 de zile şi 6 ore), neglija o mică diferenţă (de 11 minute şi 14-15 secunde pe an), cu care anul civil sau calendaristic era de fapt mai lung decât cel tropic sau
astronomic şi cu care deci calendarul rămânea în urmă faţă de acesta, în fiecare an. Această mică diferenţă, imperceptibilă într-o viaţă de om, creşte cu timpul şi devine perceptibilă în perioade mai mari de timp: în 128 de ani, ea se ridică la o zi,
în 384 de ani, la trei zile şi aşa mai departe. Prin urmare, la fiecare 128 de ani, anul civil al Calendarului iulian rămânea în urma celui astronomic cu o zi, iar la fiecare 384 de ani, cu 3 zile. Această diferenţă, mărindu-se mereu cu timpul, a
început să fie observată mai ales datorită serbării Paştilor, a cărui dată – variabilă de la un an la altul – este legată, pe de o parte de un termen solar fix şi anume echinocţiul de primăvară, iar pe de alta, de o altă dată variabilă şi anume Luna
Plină de primăvară (sau pascală), adică prima Lună Plină de după echinocţiu.
În secolul XVI, diferenţa dintre echinocţiul real (astronomic) de primăvară şi cel ipotetic (21 martie al calendarului iulian) ajunsese la 10 zile, ceea ce făcea să se calculeze greşit şi luna pascală, deci şi data Paştilor. Această greşeală a
Calendarului iulian, semnalată încă din secolele XIII şi XIV de către calendariştii apuseni şi răsăriteni a fost îndreptată în Apus prin „Reforma gregoriană” a calendarului, realizată (din iniţiativa Sinodului
din Trident) sub papa Grigore XIII, la 1582.
Îndreptarea calendarului prin „Reforma gregoriană” a fost aplicată treptat (în cursul secolelor XVI - XVIII) de toate Bisericile şi statele catolice şi protestante din Apus, calendarul astfel îndreptat fiind apoi adoptat chiar de unele state asiatice şi
africane necreştine.
4. Îndreptarea calendarului în Răsărit
Bisericile ortodoxe n-au acceptat însă „reforma gregoriană” din secolul XVI pentru motive de ordin confesional, socotind-o o unealtă disimulată a propagandei şi a tendinţei catlice de prozelitism. Ele au menţinut mai departe calendarul
neîndreptat, care de aici înainte se va numi şi stil vechi sau ortodox, prin opoziţie cu cel gregorian, numit şi stil nou sau catolic. De la 1582 înainte, creştinătatea s-a împărţit deci în două mari grupe pe tema calendarului: Biserica Apuseană, pe
de o parte, şi cea Răsăriteană-Ortodoxă, de alta, mărindu-se cu încă unul numărul de până aici al deosebirilor şi al motivelor de controversă dintre ele. Atât faptul acesta, cât şi nevoia de uniformizare a calendarului în toate domeniile vieţii
publice, au făcut ca şi Bisericile ortodoxe să reflecteze la îndreptarea calendarului lor (religios sau bisericesc); de aceea, la Congresul Interortodox ţinut la Constantinopol în anul 1923, s-a hotărât îndreptarea calendarului şi în Bisericile ortodoxe,
suprimându-se diferenţa de 13 zile cu care calendarul iulian rămăsese în urma celui îndreptat şi asigurându-se coincidenţa anului civil cu cel astronomic, printr-un sistem de calculare (suprimare) a anilor bisecţi mult mai bun decât cel gregorian,
deoarece el asigură coincidenţa anului calendaristic cu cel solar pe o perioadă de timp mult mai mare (44.000 de ani).
5 Situaţia actuală a creştinătăţii din punctul de vedere al calendarului bisericesc
Din punctul de vedere al calendarului pe care îl întrebuinţează, lumea creştină se află astăzi împărţită în trei mari grupe:
a) Bisericile ortodoxe care întrebuinţează încă stilul vechi sau Calendarul iulian neîndreptat, eronat, rămas în urmă cu 13 zile: Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia Moscovei şi Patriarhia Belgradului;
b) Bisericile apusene (catolice şi protestante) care întrebuinţează stilul nou sau Calendarul îndreptat, prin „Reforma gregoriană” aplicată integral (atât pentru sărbătorile cu date fixe cât şi pentru cele cu date variabile);
c) O situaţie intermediară o au Bisericile Ortodoxe care au adoptat Calendarul îndreptat, după recomandările Conferinţei Interortodoxe de la Constantinopol 1923 (între care şi Biserica Ortodoxă Română) şi care folosesc un calendar mixt, adică
stilul nou pentru sărbătorile cu date fixe şi Pascalia pe stil vechi pentru sărbătorile cu date mobile, ca o concesie făcută Bisericilor ortodoxe rămase la stilul vechi.
VI. Despre sărbători, în general
Sfârşitul persecuţiilor şi « pacea constantiniană » vor antrena profunde modificări în modul conceperii locului credinciosului în lume. Cultul s-a deschis maselor largi, dar şi relaxării şi riscului de a vedea tainele lui întinate de cei nevrednici.
Datele principale ale vieţii pământeşti a lui Hristos au fost desprinse tot mai mult în momente separate, astfel încât aceasta să fie rezumată în decursul unui an. După care anul liturgic a fost completat de sărbătorile Fecioarei Maria şi ale sfinţilor
mereu în acelaşi scop fundamental: de a iniţia pe creştin în viaţa dumnzeiască şi în veşnicie prin comuniunea în trupul tainic al Bisericii cu umanitarea transfigurată a lui Hristos şi a sfinţilor. În lumea de acum, pacificată de împăratul creştin,
unde Crucea apărea triumfal peste tot: în fruntea armatelor creştine, pe toate clădirile publice şi în toate casele. De aceea « Botezului sângelui » al martirilor i-a luat locul « Botezul lacrimilor » şi martiriul conştiinţei al asceţilor care vor fugi în
pustietăţi pentru a anticipa încă din această lume Împărăţia veşnică”35.
Ce sunt sărbătorile?
Cuvântul sărbătoare este de origine latină (servatoria, de la servo-are, a păstra, a conserva, a respecta). În înţeles creştin - ortodox, numim sărbători zilele în care Biserica, prin intermediul cultului, reactualizează evenimente din istoria mântuirii
sau rememorează festiv vieţile sfinţilor ca vieţi întru Hristos.
Împărţirea sărbătorilor Bisericii Ortodoxe
După data la care se serbează, sărbătorile se împart în două grupe:
- Sărbători cu dată fixă sau neschimbătoare (sărbătorile Mineiului sau Sinaxarului), care cad în fiecare an la aceeaşi dată a lunii (dar nu în aceeaşi zi a săptămânii.
- Sărbători cu dată variabilă sau schimbătoare, a căror dată se schimbă în fiecare an, fiind în legătură cu data variabilă a Paştilor. Acestea nu sunt sărbătorite la aceeaşi dată a lunii dar cad mereu în aceeaşi zi a săptămânii. În această categorie
intră nu numai sărbătorile împărăteşti dependente de data Paştilor, ca, de exemplu, Floriile (cu o duminică înaintea Paştilor), Înălţarea Domnului (totdeauna joi, la 40 de zile după Paşti), ci şi unele dintre sărbătorile Sfinţilor din ciclul Triodului şi
al Penticostarului, care şi ele sunt dependente de data Paştilor .
După obiectul şi importanţa lor, sărbătorile bisericeşti sunt de două feluri:
- Sărbătorile domneşti (praznicele împărăteşti), închinate persoanelor Sfintei Treimi şi mai ales principalelor evenimente din viaţa pământească şi activitatea Mântuitorului, ori din istoria Bisericii (de exemplu: Naşterea Domnului).
- Sărbătorile Sfinţilor, care se pot subdiviza şi ele în mai multe categorii, după gradul de importanţă a sfinţilor sărbătoriţi.
VII. Duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor
Ziua învierii Domnului este ziua de sărbătoare săptămânală a creştinilor. Creştinii au început să serbeze duminica imediat după Învierea Mântuitorului, considerându-o „ziua Domnului”, (Apocalipsă 1,10). Numele acestei zile în limba română nu
face altceva decât să reproducă sensul ei creştin. „Duminica” provine din vocabularul creştin latin, în care ziua serbată de primii misionari creştini veniţi la noi se numea, ca în perioada apostolică, dies Dominica („ ziua Domnului”). Românii au
substantivizat adjectivul Dominica, numind ziua în care a înviat Hristos şi pe care ei au serbat-o în fiecare săptămână Duminică.
Duminica a fost ziua în care apostolii şi ucenicii Mântuitorului se adunau şi săvârşeau euharistia, deci a fost, încă din secolul I, ziua în care era celebrată Învierea lui Hristos printr-un cult public. De asemenea ea este prima zi a creaţiei lumii,
precum sublinia încă din veacul al doilea Sf. Iustin Martirul şi Filozoful, sau „începutul zilelor”, cum o numeşte Sf. Vasile cel Mare. Tot duminica s-a pogorât Duhul Sfânt peste comunitatea ucenicilor lui Hristos (Fapt.2, 1-4) transformându-o în
Biserică – spaţiu în care Duhul Sfânt e prin excelenţă prezent, până la sfârşitul veacurilor.
Crescând numărul creştinilor, la începutul secolului al IV -lea aproape toată populaţia Imperiului roman adoptase duminica drept zi de sărbătoare săptămânală, ceea ce l-a determinat pe împăratul Constantin cel Mare să o proclame oficial ca zi
de odihnă pentru toţi cetăţenii imperiului. Şi-a consfinţit hotărârea prin decretul din 321. Constantin cel Mare nu a „ inventat” această sărbătoare, ci a recunoscut-o – ea existând încă din secolul I în practica Bisericii – printr-un act oficial.
Duminica nu este deci impusă ca sărbătoare nimănui, dar este recomandată în acest sens creştinilor.
Aşadar, duminica e ziua de bucurie, în care prăznuim comoara tuturor harurilor date nouă de Dumnezeu, adică zidirea lumii de către Dumnezeu – Tatăl, răscumpărarea ei prin Dumnezeu - Fiul şi sfinţirea ei prin Dumnezeu - Sfântul Duh.
Duminica ar putea fi numită şi o sărbătoare a Sfintei Treimi.
Numirile sărbătorii
La evrei, săptămâna gravita în jurul sabatului (al sâmbetei). De aceea, zilele săptămânii erau numite la ei după raportul lor numeric faţă de sabat: prima (a doua, a treia etc.) a sabatului, adică prima sau a doua zi după sâmbătă, a şaptea fiind
totdeauna sâmbăta însăşi. Aşa se face că primii creştini, recrutaţi dintre iudei, au păstrat la început denumirea evreiască a zilei săptămânale în care a avut loc Învierea Domnului: „prima a sabatului”, adică prima zi după sâmbătă sau prima zi a
săptămânii. Foarte curând, creştinii au înlocuit nu numai sabatul, ca zi de sărbătoare săptămânală, dar au schimbat şi denumirea evreiască , întrebuinţată de ei la început pentru ziua lor de adunare, adoptând denumirea specific creştină şi
anume : Ziua Domnului (Dominica Dies), numire pe care o găsim chiar în Sfânta Scriptură (Apoc. I, 10) şi în cele mai vechi scrieri creştine. Întrucât duminica , din punct de vedere bisericesc, este în creştinism prima zi a săptămânii, unii dintre
Sfinţii Părinţi continuă, de asemenea, să întrebuinţeze denumirea ebraică (prima zi a săptămânii), chiar după înlocuirea ei cu numirea de origine creştină, iar alţii întrebuinţează dubla denumire de ziua întâi şi totodată a opta.
Caracterul sărbătorii şi modul sărbătoririi în vechime
Duminica, sărbătoarea săptămânală a învierii, era zi de bucurie, sărbătoarea triumfului vieţii asupra morţii, a lumii asupra întunericului, a adevărului asupra minciunii şi a răutăţii. „De aceea sărbătorim cu bucurie ziua a opta (care vine) după
sâmbătă, în care şi Hristos a înviat...”. În ceea ce priveşte modul sărbătoririi, primul lucru pe care-l făceau creştinii era participarea lor la slujba Sfintei Liturghii, de la care nu-i puteau împiedica , în epoca prigoanelor, nici cruzimea persecutorilor,
nici teama de moarte. Canoanele pedepseau pe clerici cu caterisirea, iar pe laici cu excomunicarea, dacă absentau de la biserică trei duminici de –a rândul.
La început , duminica era sărbătoarea săptămânală a creştinilor numai ca zi de cult (de adunare şi rugăciune pentru comemorarea Învierii), fără întreruperea ocupaţiilor zilnice. Cu timpul însă, ea devine treptat şi ziua săptămânală de odihnă a
creştinilor, înlocuind şi din acest punct de vedere sabatul iudaic, iar împăratul Constantin cel Mare o consfinţeşte şi prin lege de stat ca zi de repaus săptămânal pentru întreg imperiul, la 3 martie 321 .
VIII. Sărbătorile domneşti sau praznicele împărăteşti
Potrivit Învăţăturii de credinţă, tradiţia liturgică răsăriteană cunoaşte 14 praznice împărăteşti36.
1. Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie);
2. Intrarea în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie);
3. Naşterea Domnului (25 decembrie);
4. Tăierea-împrejur a Domnului (1 ianuarie);
5. Botezul Domnului (6 ianuarie);
6. Întâmpinarea Domnului (2 februarie);
7. Buna Vestire (25 martie);
8. Intrarea în Ierusalim a Domnului (Duminica Floriilor, cu o
săptămână înainte de Paşti);
9. Învierea Domnului (Sfintele Paşti) cu dată variabilă;
10. Înălţarea la cer a Domnului (la 40 de zile după Paşti);
11. Pogorârea Sfântului Duh (Duminica Rusaliilor) la 50 de zile
după Paşti, la care se poate adăuga Sfânta Treime (în lunea
Rusaliilor);
12. Schimbarea la faţă a Domnului (6 august);
13. Adormirea Maicii Domnului (15 august);
14. Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie);
Dintre praznicele împărăteşti enumerate, patru, şi anume: Floriile, Paştile, Înălţarea Domnului şi Rusaliile sunt sărbători cu dată variabilă sau schimbătoare, adică data lor (luna şi ziua săptămânală) depinde de data Paştelui, care se schimbă în
fiecare an. Celelalte sunt sărbători cu date fixe, fiind sărbătorite în fiecare an la aceiaşi dată.
Teologia sărbătorilor reflectată în imnografie şi iconografie
Vom aborda succesiv, praznicele cu dată fixă şi pe cele cu dată schimbătoare37, schiţându-le coordonatele istorice esenţiale. Apoi ne vom apropia de teologia fiecărui praznic, încercând să o descoperim atât în imnele liturgice ale sărbătorilor, cât
şi în icoanele praznicare.
1. Naşterea Domnului
Naşterea Domnului (Τα χριστούγενα, Nativitas) numită în popor şi Crăciunul38 este sărbătoarea anuală a Naşterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos (Luca 2, 1-21). Este o sărbătoare mai nouă decât Paştile iar în documente o putem urmări
până la sfârşitul secolului III.
La început era sărbătorită la date diferite în Apus şi în Răsărit. Astfel, în decembrie. În Răsărit, până prin a doua jumătate a sec. al IV-lea, Naşterea Domnului se serba, ca şi azi, la 25 decembrie. În Răsărit, până prin a doua jumătate a sec. al
IV-lea, Naşterea Domnului era serbată în aceeaşi zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie.
Se consideră că sărbătoarea Naşterii s-a desprins pentru prima dată de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 375, apoi la Constantinopol, în anul 379.
Trebuie spus că prin fixarea zilei de 25 decembrie ca dată a sărbătorii Naşterii Domnului, s-a avut în vedere şi înlocuirea sărbătorilor păgâne din jurul solstiţiului de iarnă (22 decembrie).
Merită reţinut faptul că o serie de datini şi obiceiuri legate de sărbători romane precum Saturnaliile (sărbătoarea lui Saturn) şi Juvenaliile (sărbătoarea tinerilor sau a copiilor) au fost puse în legătură cu Naşterea Domnului, dobândind un caracter
creştin (colindele, sorcova, pluguşorul).
Icoana Naşterii Domnului
Dacă în general, fiecare din icoanele praznicare constituie o expresie vizuală a învăţăturii de credinţă exprimată poetic în textele imnografice ale sărbătorii respective, despre icoana Naşterii Domnului putem spune şi că are o mai bogată
substanţă epică, fapt datorat fără doar şi poate, numeroaselor detalii biblice aflate în Evanghelii. Icoana ne înfăţişează atât evenimentul Naşterii cât şi o perspectivă asupra consecinţelor acestui eveniment care a despărţit în două istoria lumii.
Naşterea lui Hristos „este o sărbătoare a re-creării lumii”39. Hristos este
astfel cel de-al doilea Adam, care, paradoxal, este anterior celui dintâi. Or, dacă primul Adam a fost luat din pământ, fiind creat după chipul lui Dumnezeu,
acum, al doilea Adam-Hristos, asumă firea omenească pentru a o crea din nou
în Persoana Sa.
„Văzând Ziditorul pe omul pe care l-a zidit cu mâinile pierind, plecând cerurile S-a pogorât şi pe acesta, întrupându-Se din dumnezeiasca Fecioară, îl zideşte cu totul din nou, cu adevărat, că S-a preaslăvit”41.
Înnoirea omului sfinţeşte întreaga lume care, atât în textele imnografice
cât şi în icoană este arătată luând parte la bucuria evangheliei pentru că
întreaga creaţie îşi redobândeşte sensul - transfigurarea ei eshatologică, cer nou şi pământ nou (II Petru, 3;13).
Privind icoana, observăm că centrul de greutate este reprezentat de
pruncul înfăşat şi culcat în iesle, având drept fundal44 peştera întunecată în care S-a născut. Reprezentarea iconografică a naşterii lui Hristos într-o peşteră este o aluzie directă la profeţia proorocului Isaia: „Poporul care locuia întru întuneric va
vedea lumină mare şi voi, cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii, lumină va străluci peste voi”( Isaia, 9; 1). Hristos, „răsăritul cel de sus” străluceşte acolo unde plutea umbra morţii, adică în omul cel ce îşi întunecase şi des-figurase chipul divin.
În icoană predomină bucuria darului ceresc, vestea cea bună adusă de îngeri: „vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David”( Luca 2; 10).
Aflat în centrul icoanei Pruncul apare ca fiind de sine stătător, autonom,
pentru că El este Cel ce a avut iniţiativa Naşterii, ca unul ce este Dumnezeu - Fiul, Cel născut din Tatăl fără de început. Tradiţia iconografică răsăriteană a ştiut să sublinieze astfel şi dumnezeirea lui Hristos. De aceea, Maica Domnului (spre
deosebire de tradiţia apuseană unde este prezentată într-o atitudine de duioşie maternă) este înfăţişată stând culcată (poziţia lehuzei) cu spatele la prunc.
2. Tăierea împrejur
“Cel ce este mai presus de Lege, făcându- Se după lege, izbăveşte pe toţi din blestemul Legii şi dăruieşte binecuvântare de sus » (Stihira I a Laudelor )
Tăierea împrejur a Domnului, adică cel de- al doilea praznic împărătesc, urmând firul istoric al vieţii Mântuitorului, este sărbătoarea rânduită în amintirea Tăierii-împrejur după trup a Domnului nostru Iisus Hristos ca prunc, conform Legii Vechi (
Facere 17, 12 şi Levitic 12, 13), în a opta zi după naştere, când I s-a pus şi numele de Iisus sau Mântuitor (Luca 2,21). Ea cade totdeauna la o săptămână după Naştere, adică în ziua de 1 ianuarie. Nu este o sărbătoare tot atât de veche precum
Naşterea Domnului dar
era deja generalizată în secolul al V-lea. La început, creştinii posteau în această zi, pentru a se deosebi de păgâni care, în aceeaşi zi, sărbătoreau pe Ianus, zeul păcii şi al războiului, şi începutul Anului Nou. Postul în această zi era recomandat cu
atât mai mult cu cât în anumite teritorii se serbau şi Brumaliile, în cinstea lui Dionisos, zeul vinului şi al beţiei. În aceeaşi zi, s-a adăugat cu timpul (chiar de la sfârşitul secolului IV) şi sărbătoarea Sfântului Vasile, Arhiepiscopul Cezareii
Capadociei, a cărui Liturghie o şi săvârşim în această zi.
Teologia sărbătorii
Prin actul tăierii împrejur, evreii erau afierosiţi lui Dumnezeu şi deveneau părtaşi unui legământ. Semnul legământului pe care îl purtau în trupul lor îi făcea să nu se amestece cu popoarele idolatre care i-ar fi abătut către închinarea la idoli.
Tăierea împrejur era o primă treaptă spre dezbrăcarea de trupul cărnii, 52 care în Noul Legământ, se face în mod desăvârşit prin Botez :
În Hristos aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos. Îngropaţi împreună cu el prin Botez, cu El aţi şi înviat »53 .
Aşadar, nu mai poate fi vorba de un semn în trup, pentru că toate puterile sufleteşti şi trupeşti trebuie dăruite lui Dumnezeu, trebuie tăiate împrejur. Întâiul mucenic al lui Hristos Ştefan îi numeşte pe evreii care se împotriveau Evangheliei
netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi 54. Hristos a primit rânduiala Legii, dar a şi plinit-o, lăsând Botezul cufundarea în moartea lui Hristos pentru a fi morţi faţă de păcat şi a învia cu El.
3. Botezul Domnului
Botezul Domnului este numit şi Epifania sau Teofania, adică Arătarea Domnului (επιφανεια - apariţie, arătare), pentru că în această zi, Mântuitorul, Care stătuse până atunci necunoscut, a fost mărturisit ca Mesia atât prin glasul lui Ioan, cât şi
prin glasul Tatălui din ceruri.
Începutul sărbătorii datează cel puţin din secolul III înainte, de când avem cele mai vechi menţiuni despre existenţa ei, fiind atestată pentru prima dată la Alexandria, de către Clement Alexandrinul. Cel mai de seamă eveniment legat de această
sărbătoare în vechime era Botezul solemn al catehumenilor care voiau să imite astfel Botezul Mântuitorului în Iordan. Iar cum Botezul era numit şi luminare, sărbătoarea a
mai primit şi numele de Sărbătoarea luminilor sau a luminării, rămas până astăzi în cărţile ortodoxe de slujbă. Sărbătoarea Botezului Domnului, cu prilejul căreia „închinarea Treimii s-a arătat”, este însoţită de binecuvântarea apelor (aghiazma
mare),
Până în secolul al IV-lea, sărbătoarea Epifaniei se referea la mai multe evenimente din istoria mântuirii: naşterea după trup a Fiului lui Dumnezeu, închinarea magilor şi păstorilor, Botezul în Iordan şi cea dintâi minune la nunta din Cana. Toate
ascestea se sărbătoreau împreună la 6 ianuarie (data solstiţiului de iarnă în calendarul de atunci).
Icoana sărbătorii
În mijlocul icoanei se află Hristos, stând în picioare, în poziţie frontală. În fapt, în icoana Botezului Domnului contemplăm Epifania sau Teofania, adică Arătarea Domnului (επιφανεια - apariţie, arătare). În această zi, Mântuitorul, până atunci
necunoscut, a fost mărturisit ca Mesia atât prin glasul lui Ioan, cât şi prin glasul Tatălui din ceruri.
Iisus Hristos a fost botezat de către Ioan nu pentru că avea nevoie de pocăinţă, ci pentru a „împlini toată dreptatea” (Mt. 3, 15), pentru a asuma până la capăt condiţia umană.
„Cel ce Se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină, pentru noi a binevoit a Se face ca noi. Şi Se îmbracă astăzi cu apa Iordanului, nu El având trebuinţă de aceasta spre curăţire, ci lucrându-ne nouă în Iordan cea de a doua Naştere. O, minune:
Hristos, Dumnezeu şi Mântuitorul sufletelor noastre, fără de foc topeşte şi zideşte din nou fără de sfărâmare şi mântuieşte pe cei ce se luminează întru Dânsul”.
În acelaşi timp, prin Botezul Său, care preînchipuie moartea şi învierea Sa (Lc.12,50), El recrează întreg universul prin regenerarea energiei cosmice primordiale al cărui simbol este apa, deschizând drumul către naşterea cea de doua.
„Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan I; 29), exclamă Ioan Înaintemergătorul iar icoana exprimă aceasta prin reprezentarea apelor Iordanului ca întunericul unei peşteri pe al cărei fundal se află, stând în picioare, Hristos.
Cel Care a luat asupra Sa păcatele lumii „se acoperă de apele Iordanului” ca de întunericul unui mormânt. Până astăzi, botezul creştin închipuie moartea Domnului59.
Deşi această icoană Îl arată pe Mântuitorul legat cu o pânză care Îi înfăşoară şoldurile, majoritatea icoanelor Îl înfăţişează gol, conform textelor slujbelor religioase. Şi aceasta subliniază chenoza Dumnezeirii Sale. „Se dezbracă Cel Care îmbracă
cerul cu nori”60. Arată în acelaşi timp şi scopul acestei chenoze, pentru că, dezbrăcându-Şi trupul, îmbracă astfel goliciunea lui Adam şi, împreună cu el, pe cea a întregii omeniri, în veşmântul slavei şi al nestricăciunii.
„În Iordan botezându-te Tu, Doamne, Închinarea Treimii S-a arătat, că glasul
Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul în chip de
porumbel a adeverit întărirea Cuvântului, Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire Ţie”
Taina celor trei Persoane unite într-o singură Dumnezeire s-a manifestat în forme sensibile. Ioan Înaintemergătorul a auzit glasul Tatălui şi L-a văzut pe Duhul Sfânt în chip de porumbel confirmând acest glas - amândoi mărturisind că S-a arătat
între oameni Fiul lui Dumnezeu în Persoana Celui botezat. Aşa cum Hristos, mai târziu, a instituit Taina Euharistiei pe când sărbătorea Paştele iudaic, tot aşa, în acea zi, săvârşind actul spălării rituale stabilit de profeţi, a instituit Taina Noului
Testament a Botezului61.
Arătarea Duhului Sfânt în chip de porumbel la Botezul Domnului a fost explicată prin analogie cu Potopul: aşa cum atunci lumea a fost curăţită de păcat prin apele Potopului, iar porumbelul a adus o ramură de măslin în Arca lui Noe, Sfântul Duh
coboară în chip de porumbel ca să vestească iertarea păcatelor şi milostivirea lui Dumnezeu asupra lumii. Ca să sfinţească apele pentru curăţirea şi înnoirea noastră, Cel Care a luat
asupra Sa păcatele lumii „se acoperă de apele Iordanului”. Iconografia exprimă aceasta prin reprezentarea Mântuitorului stând în picioare pe fundalul apei, ca într-o peşteră. Tot trupul Lui s-a scufundat ca semn al întrupării Lui, Botezul Lui
prefigurând moartea Lui, pogorârea în cele mai de jos ale pământului62. Tot astfel este şi chipul botezului creştin: „... ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi
noi întru înnoirea vieţii; căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai Învierii Lui” (Romani, VI, 4-5).
4. Întâmpinarea Domnului
Întâmpinarea Domnului este sărbătoarea anuală a zilei în care Sfânta Fecioară Maria s-a suit la templu din Ierusalim, la 40 de zile după Naşterea Domnului, pentru curăţirea ei, când dumnezeiescul Prunc a fost întâmpinat şi ţinut în braţe de
bătrânul şi Dreptul Simeon (Luca 2; 22 ş.u.). Ea se serbează deci la 40 de zile după Naştere, adică la 2 februarie. În Biserica Ortodoxă, accentual sărbătorii se pune pe persoana dumnezeiescului Prunc şi de aceea e numită Întâmpinarea
Domnului (de către Simeon).
Icoana subliniază tema întâlnirii lui Hristos, a întâmpinării lui de către dreptul Simeon. Pruncul, încă aflat în braţele Maicii Sale, este flancat de dreptul Simeon şi de proorociţa Ana. Simeon se află pe treapta de sus a scării templului de unde vine
în întâmpinarea Pruncului, Cel care a venit „Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare” (Evrei 9;11), şi Care, mai târziu „a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o
veşnică răscumpărare” (Evrei 9; 11-12).
Nu este doar întâlnirea dreptului Simeon cu Mesia cel aşteptat ci întâlnirea noastră cu Dumnezeu prin bătrânul Simeon. Aşteptarea vechitestamentară îşi găseşte împlinirea prin bătrânul Simeon care, ajuns la cea mai adâncă bătrâneţe, a văzut în
sfârşit ziua cercetării sale, L-a primit în braţe pe Dumnezeul său, fapt pentru care a şi fost numit „Primitorul de Dumnezeu”. Ca şi sărbătoarea Tăierii împrejur, Aducerea Pruncului Hristos la Templu ni-L arată pe „Cel Care a dat Legea împlinind
cele ale Legii”.
Atât textele liturgice ale Praznicului Întâmpinării Domnului cât şi icoana Praznicului exprimă bucuria făgăduinţei venirii Mântuitorului. În Simeon s-a concentrat evlavia vechi testamentară şi toată setea cea nestinsă a lumii iudaice după întâlnirea
cu Hristos. Dintre oameni, numai lui i s-a prezis că nu va muri înainte să-L vadă cu ochii săi pe Hristos 70 . Tocmai din acest motiv, cuvintele bătrânului Simeon constituie o rugăciune des întrebuinţată a Bisericii, fiind şi una dintre cele trei
„Cântări ale Noului Testament”, şi cântându-se la fiecare vecernie, de-a lungul anului liturgic.
„Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că văzură
ochii mei mântuirea Ta pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel" (Luca 2; 29-32).
5. Schimbarea la Faţă
Numită în popor Preobrajenia sau Probojenia, este o sărbătoare mai nouă decât celelalte. Se presupune că a fost la început prăznuirea anuală a sfinţirii bisericii zidite în sec. al IV-lea de Sfânta Elena, pe Muntele Taborului. Din secolul al V-lea
avem cuvântări festive în cinstea ei de la patriarhul Proclu al Constantinopolului şi patriarhul Chiril al Alexandriei.
Icoana Schimbării la Faţă
Este icoana cea mai dragă isihaştilor, tema Schimbării la faţă a lui Hristos fiind izvor de gândire teologică pentru Sfinţii Părinţi. Hristos, spune evanghelistul Matei, „S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele
Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Vorbind el încă,
iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L". Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Matei 17; 2-6).
Icoana încearcă să redea cu fidelitate pornind de la atât de lapidara descriere biblică, experienţa tainică a luminii necreate avută de cei trei apostolic pe muntele Taborului. Hristos este în centrul din jumătatea superioară a imaginii, în veşminte
albe. Cu mâna dreaptă binecuvintează în vreme ce în mâna stângă are un pergament închis.
“Şi vorbind împreună cu Moise şi Ilie, Hristos a arătat că stăpâneşte peste cei vii şi peste cei morţi. Ci Cel ce a grăit de demult prin Lege şi prin prooroci este Dumnezeu, Căruia şi glasul Tatălui din nor luminos I-a mărturisit, zicând: Pe Acesta să-
L ascultaţi, Care prin cruce va prăda iadul şi va dărui morţilor viaţă veşnică”.
Unul din rosturile Schimbării la Faţă a Domnului a fost acela de a-I încredinţa pe ucenici de dumnezeirea Sa.
„În munte, Te-ai schimbat la faţă, şi pe cât au putut ucenicii Tăi au văzut slava Ta, Hristoase Dumnezeule; pentru ca, atunci când Te vor vedea răstignit, să cunoască Patima Ta cea de bunăvoie şi să propovăduiască lumii că Tu eşti cu adevărat
raza Tatălui”73.
Condacul este astfel în concordanţă cu textul evanghelic care arată că Hristos le-a vorbit ucenicilor despre Patima Sa atunci când ei au crezut în dumnezeirea lui şi le-a arătat slava Sa pentru a nu se scandaliza la răstignirea Lui: (Marcu 8; 27-
31).
Cu alte cuvinte, cu cât Hristos era recunoscut în slava Sa, cu atât mai mult le vorbea ucenicilor de Patima Sa. Câteva zile mai târziu S-a schimbat la faţă înaintea lor pe muntele Taborului pentru ca ei să aibă pe Golgota dovada supremă a
dumnezeirii Lui.
Dat fiind faptul că dintre toţi apostolii, numai Ioan a fost acela care a rămas până la sfârşit lângă Hristos, Ioan este şi singurul care pare a fi înţeles până la capăt cine este Iisus Hristos. De aceea, icoana îl arată în postura de om care pare trezit
brusc la o realitate şi ochii săi sondează adâncurile acelei realităţi. Privirea lui se aseamănă cu privirea Mariei din icoana învierii lui Lazăr. Ca şi apostolul Ioan, Maria este înfăţişată şi ea ca înţelegând. Petru este reprezentat şi el căzut în
genunchi, cu spatele la Hristos şi în acelaşi timp întors spre El.
6. Înălţarea Sfintei Cruci
Tema Crucii se repetă constant în slujbele ciclului săptămânal, în fiecare miercuri şi vineri ale anului liturgic. Mai mult, Răsăritul ortodox a închinat Crucii Domnului trei sărbători deosebite: Închinarea Sfintei Cruci (a treia duminică din Postul
Mare), Scoaterea Sfintei Cruci (1 august) şi Înălţarea Sfintei Cruci, sărbătorită pe 14 septembrie, atât în Apus, cât şi în Răsărit. Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci îşi are originea în Palestina. Instituită pentru a comemora sfinţirea Bisericii Învierii
ridicate de împăratul Constantin la Ierusalim, „sărbătoarea sfinţirii” a fost curând asociată cu comemorarea aflării adevăratei Cruci.
Sărbătoarea Înălţării este o mărturisire a cinstitei Sfintei Cruci a lui Hristos de către întreaga lume care mărturiseşte că „nebunia lui Dumnezeu e mai înţeleptă decât oamenii, şi slăbiciunea lui Dumnezeu mai puternică decât oamenii” (I Cor.
1,25). „Văzând Crucea înălţată de mâinile episcopului”, Biserica slăveşte arma lui Hristos prin care „…s-a dezlegat blestemul şi a odrăslit nestricăciunea, iar noi, pământenii, ne-am îndumnezeit şi diavolul cu totul s-a surpat” (Vecernie, Stihiră,
glas 5). Dar în acelaşi timp cu lucrarea de mântuire, Biserica sărbătoreşte şi „biruinţa de neînfrânt” a Crucii asupra puterilor lumii ostile creştinismului. De fapt, pentru creştini nu există alt mod de a birui decât prin Crucea Domnului, singurul
sprijin sigur din istoria lumii – „sprijinitoarea lumii”(Vecernie, Stihiri, glas 2 şi glas 4).
Dacă Hristos este Noul Adam, Crucea Lui este Noul Pom al Vieţii, redând lumii căzute nestricăciunea Raiului. Înălţată deasupra pământului, Crucea, care îmbrăţişează cerul întreg cu cele două braţe ale sale, alungă demonii şi revarsă harul în
cele patru colţuri ale lumii (vezi Utrenie, Stihiră, glas 8; Canon, glas 6).
Există o legătură imediată între Cruce şi Hristos. Cinstim Crucea pentru Cel ce şi-a întins braţele pe ea şi a murit pentru noi. Căci Hristos, asumându-şi moartea pe cruce a transformat-o în cale spre înviere, astfel încât Crucea a devenit pentru
noi premiză a Învierii. „Crucea face loc în fiinţa noastră energiei Duhului Sfânt, prin faptul că ea înseamnă moartea făpturii în afirmarea ei autonomă faţă de Dumnezeu. Duhul Sfânt nu pnevmatizeză creaţia fără Cruce. Crucea deschide calea
Duhului Sfânt”75. Există aşadar o legătură directă a Crucii cu Moartea şi Învierea lui Hristos, cu asumarea morţii şi vindecarea ei.
„Crucea înâlţându-se, toată făptura îndeamnă a lăuda preacurată Patima Celui
ce S-a înălţat pe dânsa; căci întru aceasta, ucigând pe cel ce ne-a ucis pe noi, pe cei omorâţi i-a înviat şi i-a înfrumuseţat, şi în ceruri a locui i-a învrednicit ca un milostiv….
Iar aceea că : „S-a suit”— ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umplă.”78
Această dublă mişcare rituală, de pogorâre şi ridicare prin cruce, preotul o săvârşeşte de 5 ori: spre răsărit, spre apus, spre miazăzi, spre miazănoapte şi iarăşi spre răsărit.79
Astfel, întregul cosmos este circumscris prin cruce, care sfinţeşte toată
creaţia:
„O, preaslăvită minune! Lăţimea şi lungimea Crucii cu a cerului se aseamănă,
căci cu dumnezeiescul dar sfinţeşte toate!”.
7. Intrarea în Ierusalim
Cel dintâi dintre praznicelele împărăteşti cu dată schimbătoare,din
cursul anului bisericesc, este Duminica Stâlpărilor sau a Floriilor, numită în popor şi Floriile (de la cuvântul latin Floralia sau Florilia, sărbătoarea florilor), cu o săptămână înainte de Paşti (duminica ultimă din Postul Paştilor). Primele atestări ale
acestei sărbători provin din secolul al IV-lea. Vechimea sărbătorii este atestată şi de faptul că în cinstea acestei zile au scris predici Ioan Gură de Aur, Ambrozie al Milanului şi Chiril al Alexandriei.
Icoana Intrării în Ierusalim
Din Evanghelia după Ioan ştim că motivul pentru care Hristos a fost întâmpinat de mulţime multă la intrarea în Ierusalim a fost învierea lui Lazăr care avuse loc o zi mai înainte: „A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că
Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!”( Ioan 12; 12-13). Simbol al bucuriei dar şi al sărbătoririi unei biruinţe,
ramura de finic este, aşadar, şi semn de întâmpinare pentru războinicii biruitori. Hristos este întâmpinat ca biruitor al morţii. În icoană este subliniată întâmpinarea lui ca Împărat a cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta” (Ioan 18; 36) prin
prezenţa copiilor care au rolul cel mai activ din întregul tablou (despre ei spusese Hristos că „a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor” -Matei 19, 14 - şi avertizase că „de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia
cerurilor”- Matei 18, 3). Ei aştern haine pe cale şi tot ei, urcaţi în finic, taie ramuri de întâmpinare. Aceasta, deşi Evanghelia după Matei nu dă detalii exacte în acest sens81: „Şi cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe cale, iar alţii tăiau
ramuri din copaci şi le aşterneau pe cale” (Matei 21,8).
Icoana Intrării în Ierusalim urmăreşte aceiaşi aplecare către gestul calm,
de majestate şi blândeţe nepământeană. Hristos se află, ca de fiecare dată, în
centrul imaginii, aşezat pe mânzul asinei ca pe un tron. Este poziţia care arată asumarea slujirii, nu a stăpânirii, aşa cum ar s-ar fi dedus din poziţia clasică a călăreţului. Aşezându-se pe un asin, Hristos plineşte profeţia lui Zaharia82 şi face clar
mesajul său non-politic. Aspectul acesta este subliniat în icoană şi de privirea şi faţa lui Hristos orientate nu spre locuitorii Ierusalimului care îl întâmpină ci către grupul de Apostoli din spate dintre care Ioan este singurul care Îl priveşte. Mişcarea
de întoarcere a lui Hristos către Ioan este subliniată şi potenţată de către primul dintre apostolii ce îl urmează – Petru.
Drumul spre Ierusalim este drumul spre jertfă şi prefigurează biruinţa finală asupra morţii: ,,Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară, iar Eu când Mă voi înălţa de pe pământ la cer, îi voi trece pe toţi
la Mine" (Ioan 12, 31-32). Aceasta, însă, Mântuitorul o poate spune doar celor apropiaţi, apostolilor.
Bucuria şi veselia copiilor care I-au ieşit Mântuitorului în întâmpinare fără vreun gând de a obţine putere pământească, contrastează, în slujba acestei sărbători, cu bucuria „mulţimii de iudei” care aşteaptă puterea pământească: „…pruncii te-au
lăudat cu dumnezeiască cuviinţă86, iar iudeii Te-au hulit cu fărădelege”87 .
Icoana Învierii lui Lazăr
Sărbătorită cu o zi înainte de duminca Floriilor, în sâmbăta numită a lui Lazăr, învierea lui Lazăr este evenimentul care pregăteşte primirea triumfală a Domnului în Ierusalim (ca Domn al păcii şi biruitor al morţii). Deşi pe iconostasele
contemporane rareori îşi mai află locul, icoana învierii lui Lazăr se regăseşte adesea pe vechile iconostase, în special, pe cele ruseşti, aşezată imediat înaintea icoanei Intrării Domnului în Ierusalim. Legătura strânsă dintre cele două evenimente
este subliniată şi de faptul că există un singur tropar comun celor două zile liturgice.
Precedând intrarea în Ierusalim şi Pătimirile Sale, învierea lui Lazăr este încredinţarea dumnezeirii lui Hristos, încredinţarea învierii Sale dar şi a celei de obşte, aşa cum troparul sărbătorii.
Praznicului Intrării în Ierusalim, subliniază:
„Învierea cea de obşte mai înainte de patima Ta încredinţându-o, pe Lazăr din
morţi ai înviat, Hristoase Dumnezeule; pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie, Biruitorului morţii strigăm: Osana, Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului ”.
8. Praznicul Sfintelor Paşti
În Biserica veche, au existat mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data sărbătorii.
O uniformizare a datei serbării Paştilor a încercat să introducă în toată lumea creştină Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), din inţiativa împăratului Constantin cel Mare. Părinţii acestui sinod au adoptat pentru aceasta practica cea mai generală,
bazată pe calculul datei Paştilor obişnuit la Alexandria, care se reducea la următoarele norme:
- În ceea ce priveşte ziua săptămânală, Paştile se va serba totdeauna duminica.
- Această duminică va fi cea imediat următoare Lunii Pline de după echinocţiul de primăvară.
- Când 14 Nisan (sau prima Lună Plină de după echinocţiul de primăvară) cade duminica, Paştile va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se serba o dată cu Paştile iudeilor, dar nici înaintea acestuia.
În creştinătatea ortodoxă, Paştile este cea mai mare sărbătoare, “a Sâmbetelor împărăteasă şi doamnă, al praznicelor praznic şi sărbătoare a sărbătorilor” (Penticostar, Canonul Paştilor).
Cuvântul Paşti e de origine evreiască. Evreii numeau Paşti sărbătoarea
lor anuală în amintirea izbăvirii de moarte prin sângele mielului de jertfă („Şi când vă vor zice copiii voştri: Ce înseamnă rânduiala aceasta ? Să le spuneţi: Aceasta este jertfa ce o aducem de Paşti Domnului, Care în Egipt a trecut pe lângă casele
fiilor lui Israel, când a lovit Egiptul, iar casele noastre le-a izbăvit”.) (Ieşire 12, 27). Această sărbătoare se prăznuia la 14 Nisan şi coincidea cu prima Lună Plină de după echinocţiul de primăvară.
Icoana Cinei celei de Taină
Cina cea de Taină, deşi ea însăşi nu este socotită praznic aparte, include oarecum toate celelalte praznice”92. Într-adevăr, le include aşa cum Sfânta Liturghie include toate praznicele prin recapitularea întregii opere de Răscumpărare săvârşite
de Mântuitorul Hristos. Preluând „porunca mântuitoare” dată de Domnul la Cina cea de Taină („Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea!” Luca 22; 19), Biserica recapitulează anamnetic actele mântuirii sărvârşite în Iisus Hristos: „Aducându-ne
aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate câte s-au făcut pentru noi: de Cruce, de Mormânt, de Învierea cea de-a treia zi, de Înălţarea la cer, de Şederea cea de-a dreapta Tatălui, de cea de-a doua şi slăvită Venire a Ta, ale
Tale dintru ale Tale, Ţie-Ţi aducem de toate şi pentru toate”93.
Icoana noastră (pictată de Prohor de Gorodeţ) prezintă apostolii adunaţi cu Hristos în jurul unei mese ce va deveni prima euharistie. Trimiterea euharistică este evidentă prin plasarea în centrul mesei a unui singur vas de forma unui potir. Masa
este rotundă, semn al comuniunii de iubire pe care Hristos o şi subliniază chiar la această cină: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi
le-am făcut cunoscute” (Ioan 15; 15).
Icoana Răstignirii
Se remarcă prin echilibrul şi simetria compoziţiei. Crucea lui Hristos răstignit aproape atinge cadrul icoanei. Lemnul crucii este înfăţişat ca fiind gros, culoarea închisă accentuându-i masivitatea. Este un mijloc subtil de a sugera pătimirile lui
Hristos, greutatea Crucii. Chiar dacă în tradiţia bizantină Crucea este privită din perspectiva Învierii, întregul cortegiu de suferinţe al Crucii nu este nici negat, nici uitat. Pe fondul de aur al icoanei, masivitatea întunecată a Crucii este mărturia
puternică a asumării suferinţei şi morţii96.
Aceasta, deoarece „biruinţa Învierii a fost, totuşi, precedată de suferinţa Crucii; (...) jăratecul dumnezeirii stă ascuns sub cenuşa dumnezeirii aflată în moarte”97. Pe de altă parte, masivitatea greoaie a Crucii este îmblânzită de uşoara arcuire a
trupului zvelt al Domnului, ca şi de culoarea mult mai deschisă decât a Crucii – un brun roşcat. El este orientat spre Maica Sa, cu care de altfel, a şi vorbit fiind pe Cruce. Icoana are puţine personaje. În partea dreaptă a Domnului se află Maica
Domnului şi una dintre femeile mironosiţe. Maica Domnului ridică braţul drept către Hristos într-un gest oprit parcă la jumătate. Este momentul ei de sfâşiere lăuntrică proorocit de Simeon: „Şi prin sufletul tău va trece sabie (...)” (Luca 2; 35).
De cealaltă parte a Crucii, Ioan Evanghelistul păstrează aceiaşi poziţie a capului şi aceiaşi privire din icoana Schimbării la Faţă. În ambele icoane el contemplă cu uimire taina Dumnezeului întrupat pentru mântuirea omului. În spatele său, sutaşul
Corneliu pare a da mărturia consemnată de evanghelistul Matei: „Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta !”(Matei, 27;
54). El face gestul cel mai teatral, ca unul ce nu cunoaşte adâncimea tainei lui Dumnezeu. Pe fondul gestului său atât de elocvent, cuminţenia atitudinii contemplative a lui Ioan reiese cu mai multă pregnanţă.
Tema peşterii este prezentă. „Biruinţa asupra morţii şi a iadului este simbolizată printr-o cavernă care se deschide la piciorul Crucii, sub vârful pietros al Golgotei, piatra care a crăpat în momentul morţii lui Adam care, „după părerea unora”,
spune Sfântul Ioan Hrisostom98, ar fi fost îngropat sub Golgota – „locul Căpăţânii” (Ioan 19; 17). Dacă tradiţia iconografică a preluat acest detaliu, provenit din izvoare apocrife, este pentru că el a servit la evidenţierea înţelesului dogmatic al
icoanei Răstignirii: mântuirea primului Adam prin sângele lui Hristos, Noul Adam, Care S-a făcut om ca să mântuiască neamul omenesc”.
Icoana Punerii în mormânt
Din punct de vedere compoziţional, Icoana Punerii în mormânt este doar o variantă modificată a Icoanei Răstignirii. Tehnic vorbind, s-a modificat doar situarea în plan. Zidurile Ierusalimului alcătuiesc fundalul, Crucea, la fel de masivă, stă înfiptă
în Muntele Căpăţânii. O dată cu tema peşterii, observăm, însă, o diferenţă. În esenţă este aceiaşi peşteră din icoana Răstignirii, numai că dacă acolo, ea circumscria în întuneric craniul lui Adam, acum peştera este goală. Or, aceasta este deja o
trimitere clară la icoana imediat următoare, a Pogorârii la iad, în care Hristos ridică din iad pe Adam şi Eva. În chip simbolic, craniul lui Adam dispare din caverna deschisă sub cruce, sugerând faptul că el nu se mai află în iad pentru că Hristos
deja S-a pogorât să-l scoată de acolo. Tot în acest context al simbolismului peşterii, trebuie înţeleasă şi poziţia mâinii stângi a lui Hristos, pe care Ioan o ridică şi, plecându-se, o lipeşte de obraz. Un gest de plângere dureroasă care dobândeşte
sens pascal: mâna lui Hristos se profilează pe întunericul peşterii. Din această peşteră, în icoana imediat următoare, a Pogorârii la iad, Îl va scoate pe Adam cu mâna Sa.
Centralitatea lui Hristos este astfel subliniată prin arcurile de cerc descrise de siluetele încovoiate ale celor trei personaje care îmbrăţişează trupul lui Hristos, mort şi întins pe patul de piatră al mormântului. Sprijinindu-I capul cu mâna dreaptă,
Maica Domnului îşi lipeşte buzele de obrazul Fiului ei. Durerea ei este concentrată în privirea orientată în
gol. Cu excepţia lui Hristos, ea este singura care are aureolă, fapt care subliniază deznădejdea totală de care erau cuprinşi ucenicii, ei neînţelegând încă jertfa lui Hristos şi văzând moartea lui ca un eşec. Aplecându-se a săruta mâna lui Hristos,
trunchiul lui Ioan se înscrie pe o linie orizontală, paralelă cu linia trupului Domnului.
Icoanele Învierii : Pogorârea la iad şi Mironosiţele la mormânt
Faptul că nimeni nu L-a văzut pe Hristos înviind din mormânt, face ca momentul istoric să fie nereprezentabil100. În tradiţia iconografică răsăriteană sunt recunoscute două tipuri de icoane ale Învierii Domnului: Pogorârea la iad şi Mironosiţele la
mormânt
Icoana Pogorârii la iad
Temeiul biblic al acestei reprezentări îl constituie un verset din epistola I-a a Sfântului Apostol Petru: „omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în bogată în mărturisirea pogorârii lui
Hristos la iad cu trupul:
„Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase; iar a treia zi, ca şi Iona din chit, ai înviat din mormânt”.
În mâna stângă a Mântuitorului se poate distinge un sul mic – simbol al propovăduirii în iad a Învierii.
„Pogorârea la iad a fost ultimul pas pe care l-a făcut Mântuitorul pe
drumul chenozei Sale. Prin însuşi faptul coborârii în « adâncurile pământului », El ne-a deschis nouă calea spre cer. Slobozindu-l pe Adam cel bătrân şi o dată cu el întreaga omenire din sclavia celui care este întruparea păcatului, a
întunericului şi morţii, a pus temelia unei noi vieţi pentru cei ce s-au unit cu Hristos într-o nouă omenire renăscută. Astfel, învierea spirituală a lui Adam este reprezentată în icoana Pogorârii la iad ca simbol al viitoarei învieri a trupului, al cărei
prim rod a fost Învierea lui Hristos. De aceea, deşi exprimă sensul evenimentului comemorat în Sâmbăta Mare, şi este scoasă la închinare în acea zi, această icoană este şi se numeşte icoană pascală, ca prefigurare a apropiatei sărbători a
Învierii lui Hristos şi, prin urmare, a viitoarei învieri a morţilor”.
Icoana Mironosiţelor la Mormânt
După cum spune Evanghelia, un înger a luat piatra de la uşa Mormântului, nu ca să-I înlesnească Mântuitorului ieşirea, cum a fost necesar să fie la învierea lui Lazăr, ci „dimpotrivă, ca să arate că El nu mai este în mormânt: Nu este aici; căci S-a
sculat”, şi să le dea posibilitatea celor care Îl căutau pe „ Iisus Cel răstignit” să vadă cu ochii lor mormântul gol, „locul unde L-au pus pe Domnul”. Aceasta înseamnă că Învierea deja se petrecuse înainte ca ngerul să coboare şi înainte ca piatra
să fie rostogolită: a fost un eveniment inaccesibil oricărei priviri şi mai presus de orice înţelegere.”
În general, icoana este o reproducere exactă a relatărilor evanghelice până în cele mai mici amănunte: „Iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc” (In.20,7). Acest amănunt,
aparent nesemnificativ, scoate în evidenţă încă şi mai mult caracterul insondabil al evenimentului care se petrecuse. Într-adevăr, „celălalt ucenic (…) a văzut şi a crezut” (In.20,8) numai după ce a văzut giulgiurile. Ele păstraseră forma pe care
au avut-o atunci când acopereau trupul înmormântat, adică erau înfăşurate, şi aceasta era o dovadă incontestabilă că trupul înfăşurat în ele nu a fost furat (Mat.28,13), ci le-a lăsat într-un mod care nu poate fi explicat.
9. Înălţarea Domnului
Icoana Înălţării Domnului este icoana „plinirii iconomiei” începută cu Naşterea şi continuată cu Patima, Moartea şi Învierea Sa.
„Plinind iconomia cea pentru noi şi cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit, ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pre Tine: Eu sunt cu
voi şi nimeni împotriva voastră”106.
În icoană „grupul de apostoli cu Maica Domnului la mijloc este moştenirea Mântuitorului, câştigată cu Sângele Lui – Biserica. Legătura dintre înălţarea trupului omenesc îndumnezeit al Mântuitorului şi Cincizecimea viitoare – începutul
îndumnezeirii omului prin pogorârea Duhului Sfânt – este scoasă în evidenţă de întreaga slujbă a sărbătorii”107.
,,Înălţatu-Te-ai întru slavă, Hristoase Dumnezeul nostru, bucurie făcând
ucenicilor Tăi cu făgăduinţa Sfântului Duh; încredinţându-se ei prin binecuvântare că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, izbăvitorul lumii"108.
Întreaga lucrare de Răscumpărare s-a săvârşit potrivit voinţei divine:
„Născutu-Te-ai precum Însuţi ai voit; arătatu-Te-ai, precum Însuţi ai socotit;
pătimit-ai cu trupul, Dumnezeul nostru; din morţi ai înviat, călcând moartea; înălţatu- Te-ai întru slavă, Cel ce pe toate le plineşti; şi ne-ai trimis pe dumnezeiescul Duh, ca să lăudăm şi să slăvim Dumnezeirea Ta”109.
În general, în icoanele praznicare, voinţa divină ca element dinamic al actului de mântuire se face prin centralitatea persoanei lui Hristos. Icoana Înălţării face excepţie doar în aparenţă de la această regulă. Mântuitorul Hristos este reprezentat
(la scară mai mică) în partea de sus a icoanei pentru a sugera înălţarea. Totuşi, centralitatea în spaţiul icoanei îi este asigurată de faptul că în jumătatea de sus a acesteia nu mai sunt reprezentaţi decât cei doi îngeri care flanchează mandorla. Ei
accentuează prin prezenţa lor centralitatea persoanei lui Hristos.
Tocmai pentru că este personificarea Bisericii, Maica Domnului este aşezată imediat sub Hristos Care Se înalţă.
Faptul că icoana Înălţării trimite deja la cea de-a doua venire a Domnului, face ca ea să fie concomitent şi icoana Bisericii în aşteptarea celei de-a Doua Veniri. Înfăţişându-L pe Hristos cu gestul binecuvântării, icoana arată că şi după Înălţare El
rămâne pentru apostoli izvorul binecuvântării şi, prin ei, şi pentru urmaşii lor şi pentru toţi cei pe care ei îi binecuvintează. După cum am mai spus, Mântuitorul ţine în mâna stângă Evanghelia sau un sul, simbolul învăţătorului, al
propovăduitorului. Prin aceasta, icoana arată că Domnul, deşi locuieşte în cer, rămâne nu numai izvorul binecuvântării, ci şi izvorul cunoaşterii transmise Bisericii prin Duhul Sfânt.
10. Pogorârea Sfântului Duh
Sărbătoarea Cincizecimii este de origine vechi-testamentară. Era celebrată pentru a comemora ziua în care s-a dat legea în Muntele Sinai, când
Dumnezeu a făcut legământ cu poporul Său ales şi, în acelaşi timp era o
sărbătoare a recunoştinţei pentru primele roade ale pământului (Num. 28, 26) şi pentru noua recoltă (Ieş.23,16). Era celebrată la încheierea a şapte săptămâni, în a cincizecea zi după Paştele iudaic, şi de aceea s-a numit sărbătoarea
Săptămânilor (Deut.16, 9-10). În această zi a descoperirii legii, fiind şi a cincizecea zi după Învierea lui Hristos, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor şi a ucenicilor Mântuitorului, prin Iconomia dumnezeiască, după cum a făgăduit
Mântuitorul ( In. 14,26). Această pogorâre a Duhului Sfânt este noul legământ făcut de Dumnezeu cu noul Israel – Biserica -, prin care harul Duhului Sfânt dătătorul de lege a luat locul legii din Sinai.
În ziua pogorârii Duhului Sfânt asupra Apostolilor s-a arătat lucrarea desăvârşită a Celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi, ca putere sfinţitoare, iar această lucrare este „împlinirea ultimă a făgăduinţei”114.
Pogorârea Duhului Sfânt Care purcede de la Tatăl şi Se revarsă prin Dumnezeu
Fiul (Faptele 2,33) a descoperit lumii cunoştinţa prin har a tainei Sfintei Treimi consubstanţiale, neîmpărţite, dar distincte.
O dată cu împlinirea făgăduinţei, se împlineşte şi revelaţia lui Dumnezeu
în trei Persoane, adică manifestarea dogmei centrale a creştinismului. Dacă în
ziua Botezului Domnului, arătarea Sfintei Treimi a fost accesibilă doar
simţurilor exterioare – Ioan Botezătorul a auzit vocea Tatălui, L-a văzut pe Fiul şi pe Duhul Sfânt pogorându-se în chip fizic, ca un porumbel - , astăzi, harul Duhului Sfânt, care luminează întreaga fiinţă a omului răscumpărat de Fiul lui
Dumnezeu, îl duce la îndumnezeire115. După măsura capacităţii sale, omul primeşte posibilitatea de a-L vedea pe Dumnezeu şi de a se face părtaşi la Împărăţia harului, care este a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt.
Icoana Sfintei Treimi ca icoană a Cincizecimii
Tema teologică fundamentală a sărbătorii Cincizecimii este expunerea
dogmei Sfintei Treimi. În registrul iconografic, Biserica Ortodoxă a preferat
icoana Sfintei Treimi care reprezintă scena biblică a apariţiei celor trei Persoane în faţa strămoşului nostru Avraam lângă stejarul din Mamvri (Fac. 18).
Vom analiza una dintre cele mai celebre icoane ale lumii ortodoxe – icoana Sfintei Treimi, pictată de Andrei Rubleov. Aflată acum la muzeul Tretiakov din Moscova, a făcut parte din iconostasul bisericii Sfintei Treimi a lavrei Sfântului Serghie. În
acest iconostas, ea s-a aflat la dreapta uşilor împărăteşti, acolo unde se găseşte în mod obişnuit icoana lui Hristos.
Trebuie subliniat faptul că secole de-a rândul, nici în Răsărit şi nici în
Apus n-a fost cunoscută o sărbătoare a Sfintei Treimi.
Icoana Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov devine icoană de praznic prin legătura între Cincizecime şi taina Sfintei Treimi.
Limbajul plurisemantic al icoanelor praznicare
Praznicele împărăteşti au într-adevăr în prim plan o anumită etapă a vieţii Mântuitorului, dar chiar în miezul acesteia întrezărim ca printr-o fantă de lumină Paştile (Crucea şi Învierea lui Hristos). Astfel, deşi s-ar părea că pornim de la o anumită
fragmentare, scopul este unul: trăirea tot mai intensă a Crucii şi Învierii lui Hristos. Tocmai de aceea, aproape fiecare icoană praznicară conţine trimiteri vizuale la actul decisiv al mântuirii omului – asumarea morţii de către Dumnezeul – Om.
Sărbătorile Maicii Domnului140
Sărbătorile Maicii Domnului sunt de origine mai nouă decât sărbătorile propriu-zis împărăteşti, adică cele dedicate cu precădere persoanei Mântuitorului. Dintre acestea, doar Buna Vestire are la bază un eveniment istoric consemnat în Sfânta
Scriptură (Luca I, 26- 38). Celelalte au ca obiect fapte din viaţa Sfintei Fecioare despre care evangheliile canonice nu scriu nimic, ci au fost păstrate prin tradiţie, unele fiind consemnate numai în evangheliile necanonice (apocrife), ca de pildă
Intrarea în biserică, istorisită în Protoevanghelia lui Iacov. Nici una dintre aceste sărbători nu pare a fi mai veche decât secolul V, secol în care cultul Maicii Domnului ia amploare în urma condamnării ereziei nestoriene la Sinodul al treilea
ecumenic.
Trebuie reţinut faptul că imnologia ortodoxă referitoare la Maica Domnului şi icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului o arată şi o laudă pe Maria aproape totdeauna în legătura ei cu Hristos, o preamăresc în primul rând ca „Născătoare de
Dumnezeu”, ca „Theotokos”. Se poate spune că învăţătura ortodoxă despre Maica Domnului este totdeauna o „theotokologie”, un aspect special al hristologiei, o hristologie cu accente proprii, dar fără o pondere proprie141.
1. Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie). Originile acestei sărbători se
situează între Sinodul III ecumenic (431) şi Sinodul IV ecumenic (451). A avut ca origine aniversarea anuală a sfinţirii unei biserici din Ierusalim închinate Sfintei Fecioare, pe locul unde, după tradiţie, fusese casa părinţilor Sfintei Fecioare. În
sec. VI Roman Melodul compune pentru această sărbătoare condacul icosul rămase până acum în slujba zilei. La începutul secolului VIII, Sfântul Andrei Criteanul a scris în cinstea ei patru predici şi un canon care se cântă la Utrenia acestei
sărbători.
Troparul sărbătorii ia ca punct de plecare naşterea Maicii Domnului dar face trimitere şi la naşterea Fiului lui Dumnezeu din Maica Domnului.
„Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. Şi dezlegând blestemul, a dat binecuvântare; şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică”.
Prin naşterea Maicii Domnului, Sfânta Ana, mama ei, a fost vindecată de sterpiciune.
2. Intrarea în biserică (ducerea Fecioarei la templu) este cea mai nouă
dintre sărbătorile Maicii Domnului. Este o sărbătoare cu originea în Ierusalimul secolului al VI-lea. La 20 noiembrie 543, Justinian a zidit la Ierusalim, lângă ruinele templului, o biserică închinată Sfintei Fecioare, care, spre deosebire de una mai
veche, a fost numită biserica Sfânta Maria „cea nouă”. Ziua a doua după sfinţire - 21 noiembrie – a fost consacrată pomenirii aducerii ei la templu. S-a generalizat în Orient înainte de secolul VII.
Troparul: „Astăzi înainte – însemnarea bunăvoinţei lui Dumnezeu şi propovăduirea mântuirii oamenilor, în Templul lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată şi pe Hristos tuturor mai înainte îl vesteşte. Acesteia şi noi cu mare glas să-I strigăm:
bucură-te plinirea rânduielii Ziditorului.”
Adevăratul temple al lui Dumnezeu este Fecioara (în care Hristos se va sălăşlui ca într-un templu), este omul, fiinţa umană. Toate prefigurările adevăratului templu sunt menite destrămării. „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu, şi
că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Cor. 3;16) Locaşul creştin, biserica, este locul sfânt care are rostul de a face din creştin un templu al lui Dumnezeu.
3. Sărbătoarea Bunei Vestiri (25 martie) este confirmată de timpuriu în documente. Încă din sec. IV sau V a fost zidită în Nazaret o biserică pe locul unde fusese casa în care Maica Domnului a primit de la înger vestea că va naşte pe
dumnezeiescu Prunc.
Troparul: „Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac; Fiul lui Dumnezeu Fiu Fecioarei se face, şi Gavriil darul bine îl vesteşte; pentru aceasta şi noi împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: bucură-
te, cea plină de dar, Domnul este cu tine”.
După învăţătura lui Nicolae Cabasila, prin Maica Domnului a fost atins ţelul creaţiei. Aşa cum pomul ţinteşte spre rod, tot aşa creaţia ţinteşte spre Maica Domnului. Ea este reprezentanta umanităţii şi simbol al Bisericii. În ea se arată puterea şi
posibilitatea conlucrării umane cu Dumnezeu în realizarea mântuirii manifestată în capacitatea omului, descoperită în Maria, de a devein „născător de Dumnezeu”.
4. Adormirea Maicii Domnului (15 august). Ştiri despre existenţa acestei sărbători nu avem decât din secolul V înainte. Se pare că locul ei de origine este Ierusalimul. În secolul al VI-lea, sărbătoarea este menţionată şi în Apus, dar acolo
Adormirea se serba la 18 ianuarie iar în unele părţi, la 15 ianuarie. Generalizarea sărbătorii în Răsărit se datorează împăratului Mauriciu (582-603), care a rezidit Biserica Maicii Domnului din Ghetsimani şi care a fixat definitiv şi data sărbătorii la
15 august.
Troparul: „Întru naştere fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu ai părăsit,
de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la Viaţă, fiind Maica Vieţii; şi cu rugăciunile tale, izbăveşti din moarte sufletele noastre”.
Concluzie generală
Ca dramatizare mistagogică a vieţii lui Hristos, sărbătorile îl conectează pe creştin vieţii în Hristos pe măsura receptivităţii sale. Limbajul iconografic exprimă conţinutul imnelor liturgice ale Bisericii. Pe de altă parte, arhitectura minunat alcătuită a
marilor sărbători din cursul anului liturgic recapitulează toată istoria mântuirii neamului omenesc, aşa precum o face în mod sintetic anaforaua Sfintei Liturghii (în special anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare). Din perspectiva aceasta,
marile sărbători creştine se arată a fi ca nişte fragmente minunat dezvoltate ale anaforalei Sfintei Liturghii, având ca punct culminant şi "epicleză", Paştile Domnului, Jertfa Fiului lui Dumnezeu.
Iconostas-susţinător de icoane este denumirea dată peretelui de icoane (din lemn, piatră, marmură, cărămidă, metal), care desparte cele două părţi principale ale interiorului bisericilor ortodoxe, altarul şi naosul.
Iniţial, catapeteasma a fost grilajul scund de lemn, metal sau piatră care delimita altarul de restul bisericii şi care avea funcţie practică, aceea de a opri intrarea credincioşilor laici în altar. Un pas important în evoluţia iconostasului se înregistrează
în veacul al
IX-lea când vechiul grilaj începe să tindă spre formele iconostasului de astăzi. Împăratul Vasile Macedoneanul este cel care realizează un grilaj între altar şi naos prevăzut cu uşi laterale (uşile diaconeşti de azi) şi uşi centrale (uşile împărăteşti) şi
împodobeşte arhitrava cu o icoană a Mântuitorului care impresiona prin dimensiuni şi frumuseţe. Acesta este momentul când icoanele de pe cancilii încep să se înmulţească.
Imn ( imnos = imn) – imnul religios, imnul bisericesc sau poezia religioasă este o formă de rugăciune prin care se aduce laudă lui Dumnezeu şi prin care sunt cinstite faptele şi virtuţile sfinţilor. Cunoscute sub denumiri variate (canoane, tropare,
condace, stihiri), imnele bisericeşti sau liturgice constituie partea cântată a sfintelor slujbe. Prin intermediul lor credinţa Bisericii este transmisă credincioşilor participanţi la sfintele slujbe, astfel cultul divin fiind mijloc de sfinţire a credincioşilor şi
şcoală vie în care învăţăm dreapta credinţă.
Imnografia –(a scrie) – este ştiinţa de a scrie (compune) imne. Persoanele care, sub inspiraţie, au alcătuit textele imnelor liturgice sau bisericeşti şi care au creat muzica acestor texte poartă numele de imnografi.
Metanie, Mătanie –(genuflexiune, îngenunchere şi înclinare) – este un gest liturgic, ritual, care însoţeşte rugăciunea, compus din două părţi: prima parte constă în îngenunchere şi plecarea frunţii până la pământ, partea a două cănstă în
revenirea în picioare, în poziţie verticală. Intre cele două mişcări credinciosul se însemnează cu sfânta cruce. Metania este o angajare a trupului în rugăciune şi un exerciţiu de supunere a trupului voinţei şi ostenelii sufletului. În chip simbolic,
metania exprimă căderea în păcat, la care este supusă persoana umană, şi ridicarea din starea de păcat, la care persoana umană este chemată de Hristos. Metania este act de cult şi act penitenţial. Prin metanie, ca osteneală a trupului, se
aduce cinstire lui Dumnezeu.
Paremie –( proverb, parabolă, pildă) – paremiile sunt pericope (lecturi) biblice alese din anumite cărţi ale Sfintei Scripturi. Denumirea de paremie se aplică, în genere, Proverbelor lui Solomon. Cu timpul, însă, această denumire s-a acordat
tuturor lecturilor biblice folosite la Vecernie, aşezate între prochimen şi ectenia întreită. Prezenţa lor în cult accentuează caracterul didactic al slujbelor divine. Ele apar ca părţi componente ale sfintelor slujbe în perioada catehumenatului, citirea
lor având scopul de a-i învăţa pe
candidaţii la botez Sfânta Scriptură. cadrul slujbei Utreniei, cunoscută şi sub numele de „Robii Domnului”, care este rânduită la praznicele sfinţilor, ale Maicii Domnului şi ale Mântuitorului, constând în versete alese din Psalmii 134 – „Lăudaţi
numele Domnului…” şi 135 – „Lăudaţi pe Domnul că este bun…”.Praznicele Maicii Domnului au un Polieleu special, cu stihuri alese din Psalmul 44 – „Cuvânt bun…”. În perioada Triodului, la Utrenia din primele trei duminici care preced începutul
Postului Mare, pe lângă psalmii care constituie de regulă polieleul se adăugă şi Psalmul 136 – „La râul Babilonului…”, care aminteşte de plânsul poporului ales aflat în robia babilonică, iar pentru creştini exprimă plânsul pentru raiul pierdut prin
păcatul protopărinţilor Adam şi Eva, dar şi plânsul duhovnicesc pentru iertarea păcatelor, în vederea călătoriei cu folos pe calea Postului Mare şi a prăznuirii Învierii Domnului.
Prochimen – (cel care este aşezat înainte), verset / stih aşezat înaintea citirii Apostolului şi care este intonate recitativ în cadrul rânduielii acestei citiri, reminiscenţă a psalmului care odinioară era cântat înaintea pericopei apostolice.
Sinaxar sau Menolog (adunare), carte liturgică bizantină, cu date mai bogate sau mai sintetice privitoare la sărbătorile fixe şi vieţile sfinţilor, pentru fiecare zi a anului liturgic; pasaje din Minei, care cuprind vieţile sfinţilor, redate sintetic, pentru
fiecare zi a anului liturgic; în Liturghier şi Molitfelnic – calendar ortodox general, care indică sărbătorile şi prăznuirea sfinţilor, pe luni şi pe zile, utilizat pentru otpusturi sau pomenirea sfinţilor la diverse slujbe; în Ceaslov – calendar ortodox
general, care indică sărbătorile şi prăznuirea sfinţilor, pe luni şi pe zile şi care cuprinde troparele şi condacele cele mai importante; în erminia picturii bizantine – registrele iconografice reprezentând scene din vieţile sfinţilor, zugrăvite în pronaos.
Stih, Stihiră, Stihiri – sunt forme ale poeziei imnografice întrebuinţate în cântările bisericeşti din cultul creştin ortodox. Stihira (stihos = şir, linie, stih sau vers), numită şi tropar, este o compoziţie imnografică în formă de versuri sau strofe,
grupate în serie, care se cântă la Vecernie (la „Doamne strigat-am” şi la Stihoavnă), sau în rânduiala unora dintre Sfintele Taine şi ierurgii. Se numesc stihiri, pentru că la origine sunt (ca structură externă) versuri sau strofe, cât şi pentru că ele
sunt precedate de câte un stih sau verset din psalmi, care se cântă recitativ, şi care reprezintă, de fapt, resturi din psalmii ce se cântau odinioară în întregime şi care au fost înlocuiţi cu timpul de stihiri ale poeziei imnografice mai noi, intrate în
cult. Cele mai vechi stihiri (tropare) au intrat în uzul liturgic din sec. V.
Tropar –(trofeu, biruinţă), compoziţie imnografică, în textul original grecesc având rimă şi ritm, sinteză de slăvire vieţii şi faptelor unui sfânt sau de cinstire a unui praznic, fiind forma veche, fundamentală a poeziei imnografice. În cultul Bisericii
Ortodoxe de astăzi, desemnează o strofă izolată, care prezintă pe scurt viaţa şi faptele unui sfânt sau semnificaţia unei sărbători. Troparele se cântă la slujba Sfintei Liturghii, a Vecerniei, Utreniei şi Ceasurilor; seriile de strofe imnografice care se
cântă la „Doamne strigat-am…”, la Laude sau la unele ierurgii (Agheasma mică). Cele mai vechi tropare sunt cele anatoliceşti – atribuite lui Anatolie al Constantinopolului, al căror conţinut evocă Patimile şi Învierea Domnului Hristos. Tropare
sunt considerate şi alte genuri imnografice: ipacoi, idiomela, automela, podobia, sedealna.