INTRODUCERE

GENERALITĂŢI
5
Termenul de scolioză este derivat din gr. scoliozis care înseamnă
curbură.
„ Deşi în literatura de specialitate, scoliozele, se regăsesc încă sub
denumirea de deficienţe în plan frontal, considerăm că este mult mai corect să
fie etichetate ca deficienţe tridimensionale, deoarece prezintă deviaţii în cele
trei planuri anatomice: frontal, transversal şi sagital” (Mariana Cordun -
Postura corporală normală şi patologică, Ed. A. N. E. F. S., Bucureşti, 1999).
Scolioza este caracterizată prin una (scolioza în C), sau mai multe
curburi alterne (scolioza în S), ale coloanei în plan frontal, rotaţii ale
corpurilor vertebrale în plan transversal şi gibozităţi costale în plan sagital.
Scoliza în „ C ” dreapta, nestructurată, atitudinală (numită de unii şi
scolioză posturală sau de postură), în care convexitatea curburii vertebrale,
rotaţia corpurilor vertebrale şi gibozitatea costală sunt spre dreapta, afectează
în mică măsură grupa de vârstă 0 - 6 ani (scolioze infantile) deoarece este
perioada în care predomină activităţile simetrice (joaca). Acesta este şi
motivul pentru care la această vârstă, dacă vom descoperi atitudini deficiente
la nivelul coloanei vertebrale, acestea vor fi mai degrabă atitudini cifotice
sau lordotice ( deficienţe simetrice de postură ) decât scoliotice ( deficienţe
asimetrice de postură).
Se estimează că aproximativ 40% din scolioze (scoliozele juvenile)
debutează în perioada de vârste 6 - 1 2 ani, cauzele fiind dintre cele mai
diverse: inegalitatea membrelor inferioare, contractura muşchilor trunchiului
după traumatisme (fracturi), retracţia muşchiului stemocleidomastoidian (
torticolis), atrofia unilaterală a membrelor superioare, tulburări de vedere
(miopie, astigmatism), tulburări de auz, etc.

5
 Doresc să remarc faptul că, începând cu vârsta de 6 - 7 ani, odată cu
începerea şcolii şi până în jurul vârstei de 12 - 14 ani, predispoziţia spre
atitudini deficiente scoliotice creşte vertiginos odată cu introducerea unei
activităţi asimetrice susţinute - scrisul - şi deoarece majoritatea copiilor sunt
dreptaci, cea mai frecventă atitudine scoliotică este în C, dreapta.
Dacă mai adăugăm la aceasta: oboseala musculaturii paravertebrale,
prin necesitatea menţinerii unei anumite poziţii timp îndelungat ( statul în
bancă la şcoală, efectuarea temelor acasă), reducerea timpului liber şi odată
cu aceasta scăderea timpului acordat activităţilor fizice recreative
(musculatura paravertebrală deficienţă prin comparaţie cu rata de creştere a
scheletului), numărul mic de ore de educaţie fizică la şcoală, jocul pe
computer (activitate asimetrică ca şi scrisul), imaginea începe să se
contureze.
Dacă atitudinea scoliotică la şcolarii mici (6 - 12 ani ) are şanse mari
să fie tratată prin kinetoterapie, ipoteză verificată şi în lucrarea de faţă, nu la
fel stau lucrurile şi în cazul scoliozelor structurate, unde tratamentul este
complex: ortopedic, chirurgical şi kinetic, şansele de redresare ale coloanei
nefiind nici în aceste condiţii de 100%. Rezultă de aici necesitatea
diagnosticării şi instituirii precoce a tratamentului, de altfel, lucru general
valabil în orice afecţiune.
Dacă pentru subiect sau aparţinătorii acestuia, tratarea atitudinilor
scoliotice şi a scoliozelor structurate este o necesitate care ţine de estetică,
specialistul kinetoterapeut ştie că, chiar dacă în marea majoritate a cazurilor,
scolioza este o afecţiune indoloră, ea poate avea un impact nefavorabil asupra
altor structuri vitabile ale organismului: aparatul respirator şi aparatul
cardiovascular, ca de altfel orice deficienţă localizată la nivelul coloanei
vertebrale. Nu trebuie neglijate nici influenţele asupra aparatului locomotor,
prevenirea şi tratarea deficienţelor compensatorii la acest nivel fiind unul din

6
obiectivele importante ale tratamentului kinetic al atitudinilor scoliotice şi al
scoliozelor structurate.
Mai mult, legat de această ultimă afirmaţie, se poate spune că piatra de
încercare a kinetoterapiei scoliozelor constă în a reduce curbura scoliozei, a
scurta săgeata acesteia, a redresa coloana, fară a determina apariţia unor
curbiri compensatorii (în sens opus). îndeplinirea acestui deziderat ţine de
gravitatea leziunii, de modul în care pacientul răspunde la tratament şi nu în
ultimul rând de gradul de stăpânire al mijloacelor şi procedeelor
kinetoterapiei modeme de către specialistul kinetoterapeut.