COLEGIU TEHNIC “GH.

ASACHI” IAȘI

Proiect informatică

Elev:
An II Școală Postliceală-

1
 Un calculator, numit și sistem de calcul, computer sau ordinator, este o mașină de
prelucrat date și informații conform unei liste de instrucțiuni numită program. În zilele noastre
calculatoarele se construiesc în mare majoritate din componente electronice și de aceea
cuvântul „calculator” înseamnă de obicei un calculator electronic. Calculatoarele care sunt
programabile liber și pot, cel puțin în principiu, prelucra orice fel de date sau informații se
numesc universale (engleză general purpose, pentru scopuri generale). Calculatoarele actuale
nu sunt doar mașini de prelucrat informații, ci și dispozitive care facilitează comunicația între
doi sau mai mulți utilizatori, de exemplu sub formă de numere, text, imagini, sunet sau video
sau chiar toate deodată (multimedia).
Știința prelucrării informațiilor cu ajutorul calculatoarelor se numește informatică
(engleză Computer Science). Tehnologia necesară pentru folosirea lor poartă numele
Tehnologia Informației, prescurtat TI sau IT (de la termenul englezesc Information
Technology).
În principiu, orice calculator care deține un anumit set minimum de funcții (altfel spus,
care poate emula o mașină Turing) poate îndeplini funcțiile oricărui alt asemenea calculator,
indiferent că este vorba de un PDA sau de un supercalculator. Această compatibilitate a condus
la folosirea calculatoarelor cu arhitecturi asemănătoare pentru cele mai diverse activități, de la
calculul salarizării personalului unei companii până la controlul roboților industriali sau
medicali (calculatoare universale).

1.Istoric
Cel mai vechi mecanism cunoscut care se pare că putea funcționa ca o mașină de
calculat se consideră a fi mecanismul din Antikythira, datând din anul 87 î.e.n. și folosit aparent
pentru calcularea mișcărilor planetelor. Tehnologia care a stat la baza acestui mecanism nu este
cunoscută.
Odată cu revigorarea matematicii și a științelor în timpul Renașterii europene au apărut
o succesiune de dispozitive mecanice de calculat, bazate pe principiul ceasornicului, de
exemplu mașina inventată de Blaise Pascal. Tehnica de stocare și citire a datelor pe cartele
perforate a apărut în secolul al XIX-lea. În același secol, Charles Babbage este cel dintâi care
proiectează o mașină de calcul complet programabilă (1837), însă din păcate proiectul său nu
va prinde roade, în parte din cauza limitărilor tehnologice ale vremii.
În prima jumătate a secolului al XX-lea, nevoile de calcul ale comunității științifice
erau satisfăcute de calculatoare
analoage, foarte specializate și
din ce în ce mai sofisticate.
Perfecționarea electronicii
digitale (datorată lui Claude
Shannon în anii 1930) a condus
la abandonarea calculatoarelor
analogice în favoarea celor

2
digitale (numerice), care modelează problemele în numere (biți) în loc de semnale electrice sau
mecanice. Este greu de precizat care a fost primul calculator digital; realizări notabile au fost:
calculatorul Atanasoff-Berry, mașinile Z ale germanului Konrad Zuse - de exemplu
calculatorul electromecanic Z3, care, deși foarte nepractic, a fost probabil cel dintâi calculator
universal, apoi calculatorul ENIAC cu o arhitectură relativ inflexibilă care cerea modificări ale
cablajelor la fiecare reprogramare, precum și calculatorul secret britanic Colossus, construit pe
bază de lămpi și programabil electronic.
Echipa de proiectare a ENIAC-ului, recunoscând neajunsurile acestuia, a elaborat o altă
arhitectură, mult mai flexibilă, care a ajuns cunoscută sub numele de arhitectura von Neumann
sau „arhitectură cu program memorat“.
Aceasta stă la baza aproape tuturor
mașinilor de calcul actuale. Primul sistem
construit pe arhitectura von Neumann a
fost EDSAC.
În anii 1960 lămpile (tuburile
electronice) au fost înlocuite de
tranzistori, mult mai eficienți, mai mici,
mai ieftini și mai fiabili, ceea ce a dus la
miniaturizarea și ieftinirea
calculatoarelor. Din anii 1970, adoptarea
circuitelor integrate a coborât și mai mult
prețul și dimensiunea calculatoarelor,
permițând printre altele și apariția
calculatoarelor personale de acum.

2.Arhitectura von Neumann

Deși design-ul și performanțele calculatoarelor s-au îmbunătățit dramatic în
comparație cu anii 1940, principiile arhitecturii von Neumann sunt în continuare la baza
aproape tuturor mașinilor de calcul contemporane. Ea este denumită așa după renumitul
matematician austro-ungar John von Neumann.
Această arhitectură descrie un calculator cu patru module importante: unitatea
aritmetică-logică (UAL), unitatea de control (UC), memoria centrală și dispozitivele de
intrare/ieșire (prescurtat I/E). Acestea sunt interconectate cu un mănunchi de fire numit
magistrală pe care circulă datele de calcul și datele de program (instrucțiuni) și sunt conduse în
tactul unui ceas (șir de impulsuri continuu).
Conceptual, memoria unui calculator poate fi văzută ca o mulțime de „celule“
numerotate. Fiecare celulă primește drept adresă un număr unic propriu; ele pot înmagazina o
cantitate mică, prestabilită de informație. Informația poate fi ori o instrucțiune, ori date propriu-
zise. Instrucțiunile spun calculatorului ce să facă, iar datele sunt acele informații care trebuie
prelucrate conform cu instrucțiunile. În principiu orice celulă poate stoca (memora) atât
instrucțiuni cât și date. Interesant este și cazul când una sau mai multe instrucțiuni, deja stocate
în memorie, sunt privite de către alte instrucțiuni drept date de prelucrat/modificat și sunt deci
ele însele modificate dinamic („în mers“), după necesitate.
Alte arhitecturi întrebuințate la calculatoarele de uz general sunt de exemplu arhitectura
Harvard și arhitectura Dataflow.

3
 3.Memorare de date
Lămpile electronice și tranzistorii pot fi folosite și pentru construirea de memorii - așa-
numitele circuite flip-flop sau „basculante bistabile” (CBB), și chiar sunt folosite pentru mici
circuite de memorie de mare viteză, numite „cu acces direct”. Însă puține designuri de
calculatoare au folosit bistabile pentru grosul nevoilor de memorie, memorii de amploare.
Primele calculatoare foloseau tuburi Williams - în esență proiectând puncte pe un ecran TV și
citindu-le din nou mai târziu, sau linii de mercur, în care datele erau depozitate sub formă de
unde sonore care parcurgeau tuburi cu mercur la viteză mică (comparativ cu viteza de operare
a mașinii). Aceste metode destul de neproductive au fost înlocuite cu dispozitive de stocare
(memorare) în mediu purtător magnetic, de exemplu memoria cu miezuri magnetice de formă
inelară, în care un curent electric era folosit pentru a induce un câmp magnetic remanent (dar
slab) într-un material feros, care putea fi citit ulterior, după necesitate pentru a folosi datele. În
cele din urmă a apărut memoria dynamic
random access memory , DRAM. DRAM-ul
este format din bănci (mulțimi grupate) de
condensatori, componente electrice care pot
reține o sarcină electrică pentru o anumită
durată de timp. Scrierea informației într-o
astfel de memorie se face prin încărcarea
condensatorilor cu o anumită sarcină
electrică, iar citirea prin determinarea
(„măsurarea”) sarcinii acestora (dacă este
încărcat sau descărcat).
4.Rețele de calculatoare și internetul
În anii 1970 inginerii de la institutele de cercetare militare din SUA au început să își
interconecteze calculatoarele folosind tehnologia telecomunicațiilor. Rețelele de calculatoare
au avut caracter coordonator-subordonat, adică structura respectivă conținea calculatoare
„egale în drepturi”, dar care erau supuse comenzilor unui calculator principal, „dirijor”.
Proiectul a fost sprijinit de către agenția DARPA a ministerului apărării, iar rețeaua de
calculatoare care a luat astfel naștere s-a numit Arpanet.
În timp, rețeaua Arpanet s-a extins enorm, dincolo de scopul ei inițial academic și
militar, și a devenit cunoscută sub numele de Internet. Evoluția rețelelor a adus cu sine o
redefinire a naturii și limitelor unui calculator. În cuvintele lui John Gage și Bill Joy (de la
firma Sun Microsystems), „the network is the computer“ — „rețeaua este calculatorul“.
Sistemele de operare și aplicațiile computerelor s-au modificat, incluzând acum capacitatea de
a defini și accesa resurse de pe alte calculatoare din rețea (fie programe și informații, fie
dispozitive conectate la ele), ca extensii ale resurselor locale. Inițial aceste facilități erau
disponibile numai celor care lucrau în medii de înaltă tehnologie, însă din anii 1990, odată cu
răspândirea aplicațiilor ca de exemplu e-mail sau World Wide Web, și cu dezvoltarea
tehnologiilor de conectare în rețea ieftine și rapide precum Ethernet sau ADSL, rețelele de
calculatoare au pătruns practic în toate domeniile vieții.

5.Bibliografie
https://ro.wikipedia.org/wiki/Calculator
https://www.google.com/search?client=elemente+componente+calculator&oq=el
emente+componente+calculator