Lucrare practică nr.

1 (2 ore)
Tema: „Introducere în Tehnici și Metode în kinetoterapie”

I Scopul unității de curs

 Cunoașterea aprofundată a relației kinetoterapeut – pacient;
 Cunoașterea aplicării exercițiului fizic ca element de bază a tehnicilor de
lucru care are întotdeauna un scop precis.

Obiective operaționale:
După ce vor studia această unitate de curs studenții vor trebui să cunoască:
 Aspecte importante a relației kinetoterapeut – pacient;
 Obligațiile specialistului kinetoterapeutic.

II Conținutul
2.1 Introducere de bază a exercițiului fizic ca metodă de lucru;
2.2 Clasificarea funcțională a mușchilor;
2.3 Elemente importante a relației kinetoterapeut – pacient;
2.4 Obligațiunile specialistului în domeniul dat.

2.1 Introducere de bază a exercițiului fizic ca metodă de lucru

Această parte a kinetoterapiei furnizează informaţiile necesare cunoaşterii
principalelor tehnici şi metode care stau la baza realizării programelor de
kinetoterapie. De asemenea, kinetoterapeutul trebuie să cunoască să aleagă
tehnicile şi metodele potrivite pentru cazul pe care îl are. Acest curs de lecţii
conţine informaţiile necesare aplicării tehnicilor şi metodelor în funcţie de
specificul fiecărui caz.

1
 Trebuie să deosebim, în cadrul kinetoterapiei, elementele de bază –
tehnicile de lucru, respectiv alfabetul terapiei prin mişcare. Astfel, izometria este
o tehnică de lucru, ca şi mişcarea pasivă, sau imobilizarea, sau mişcarea activă etc.
Dar aşa cum din litere se alcătuiesc cuvinte care au un sens prin ele însele, tot aşa
prin asamblarea într-un anumit fel a unor tehnici ale kinetologiei se realizează un
exerciţiu fizic.
Unele exerciţii fizice, prin perfecţionare şi standardizare, devin „procedee”,
care vor fi întotdeauna executate în acelaşi fel într-o situaţie dată. Spre exemplu, o
„diagonală” din metoda Kabat devine procedeu, şi nu un simplu exerciţiu fizic.
Un complex de exerciţii sau procedee fizice vor forma o metodă, care are
întotdeauna un scop precis (Marcu V., Dan M., 2007).
Exerciţiile sau metodele, la rîndul lor, se grupează sub forma unei
metodologii, în vederea realizării unui obiectiv anatamofiziologic sau terapeutic,
după cum cuvintele se grupează după o anumită logică, pentru a forma o propoziţie
sau o frază coerentă. Aşa, spre exemplu, tonifierea musculară este un obiectiv al
kinetoterapiei, cu o metodologie bine precizată, şi nu o metodă sau tehnică, după
cum asuplizarea articulară, relaxarea sau reeducarea respiratorie etc. sunt tot
obiective, cu metodologii proprii.
Tehnicile şi metodele trebuie să fie foarte bine însuşite de către
kinetoterapeuţi. Cadrele superioare de kinetoterapeuţi trebuie să cunoască şi
metodologia obiectivelor kinototerapiei.
Medicul, la rîndul său, trebuie să cunoască foarte bine obiectivele, cu
metodologia realizării lor, pentru a putea face recomandări сorecte
kinetoterapeutului (Sbenghe T., 1987).

2.2 Clasificarea funcțională a mușchilor

Agoniştii sunt muşchii care iniţiază şi produc mişcarea, motiv pentru care se
mai numesc „motorul primar”. Antagoniştii se opun mişcării produse de agonişti;

2
au deci rol frînator, reprezentînd frîna elastică musculară, care intervine de obicei
înaintea celei ligamentare sau osoase.
Muşchii agonişti şi antagonişti acţionează totdeauna simultan, însă rolul lor
este opus:
 cînd agoniştii lucrează, tensiunea lor de contracţie este egalată de relaxarea
antagoniştilor, care controlează efectuarea uniformă şi lină a mişcării, prin
reglarea vitezei, amplitudinii şi direcţiei;
 cînd tensiunea antagoniştilor creşte, mişcarea iniţială produsă de agonişti
încetează.
Astfel, prin jocul reciproc, echilibrat, dintre agonişti şi antagonişti rezultă o
mişcare precisă coordonată.
Agoniştii şi antagoniştii desemnează o mişcare concretă, dar acţiunea lor se
poate inversa în funcţie de grupul muscular considerat.
Interacţiunea dintre agonişti şi antagonişti măreşte precizia mişcării, cu atît
mai mult cu cît este angrenat un număr mai mare de muşchi. În cazul unui muşchi
agonist normal, cu cît relaxarea antagoniştilor este mai mare, cu atît mişcarea
agonistului este mai rapidă şi mai puternică.
Sinergiştii sunt muşchii prin a căror contracţie acţiunea agoniştilor devine
mai puternică. Acest lucru se poate observa în cazul agoniştilor bi- sau
poliarticulari. Sinergiştii conferă şi ei, precizie mişcării, prevenind apariţia
mişcărilor adiţionale, simultan cu acţiunile lor principale.
Fixatorii acţionează ca şi sinergiştii, tot involuntar şi au rolul de a fixa
acţiunea agoniştilor, antagoniştilor şi sinergiştilor. Fixarea nu se realizează
continuu, pe întreaga cursă de mişcare a unui muşchi.
Muşchii pot lucra cu deplasarea segmentului (producerea mişcării) realizînd
contracţii izotonice, sau fără, realizînd contracţii izometrice (Th. Niculescu C.,
Cârmaciu R., 2009).

3
 2.3 Elemente importante a relației kinetoterapeut – pacient
Rolul kinetoterapeutului nu se identifică cu cel de vindecător, el
reprezentînd numai o componentă a planului terapeutic complex, cu valenţe
interdisciplinare.
 Un aspect important al relaţiei kinetoterapeutului – pacient este
confidenţialitatea. Kinetoterapeutul este frecvent în situaţia de a afla detalii
din viaţa pacientului. Aceste detalii trebuie să rămînă secrete ale persoanei
respective. Există situaţii în care actul terapeutic poate fi influenţat de
cunoaşterea acestor secrete, iar dezvăluirea lor nu poate fi făcută fără
acordul pacientului. Viaţa privată a pacientului sau starea acestuia nu pot fi
subiect de comentarii. Orice neglijenţă în acest sens distruge elementul
esenţial al acestei colaborări, adică încrederea (Judd, 1983).
 Un alt element important al acestei relaţii îl reprezintă comunicarea –
văzută nu ca limbaj, ci ca problematică legată de cunoaşterea şi înţelegerea
bolnavului. În orice act medical intervine cu pregnanţă înţelegerea dintre om
şi om. Această relaţie este importantă, dar, în acelaşi timp, este şi complexă.
Specialistul trebuie să fie apropiat de pacient şi să îl înţeleagă, dar, în acelaşi
timp, trebuie să menţină şi o oarecare distanţă faţă de acesta.
Kinetoterapeutul nu trebuie să se identifice cu pacientul, dar trebuie să se
ferească de a-i impune bolnavului o anumită concepţie despre sănătate. În
situaţia unor rezultate modeste, pacientul va fi cu siguranţă dezamăgit şi nu-
şi va ierta niciodată terapeutul. Din acest punct de vedere, dialogul dintre
kinetoterapeutul şi pacient are o mare valoare de susţinere.
 Kinetoterapeutul nu trebuie să se lase condus de bolnav. El trebuie să
găsească momentul propice pentru a-i prezenta bolnavului care este
tratamentul indicat. Specialistul nu trebuie să răspundă brutal, cu ironie sau
enervare la pretenţiile pacientului. Totuşi, trebuie să ţină cont de
idiosincrasiile acestuia, de experienţa sa de bolnav, de ameliorările
discutabile în urma unor tratamente (Dolbeau şi Abt, 1996).

4
  Kinetoterapeutul trebuie să obţină consimţămîntul pacientului său, mai
corect spus, adeziunea lui la actul medical. El trebuie să respecte libertatea
pacientului, motiv pentru care trebuie să-i explice acestuia procedurile pe
care le va aplica, pentru a-i obţine asentimentul. De asemenea, nu trebuie să
se folosească de eventuala slăbiciune a pacientului pentru a-i obţine
consimţămîntul pentru acte terapeutice riscante sau discutabile.
 Pentru a obţine adeziunea pacientului, este necesar să se cunoască exact
complianţa acestuia. Participarea activă a pacientului la actul terapeutic
presupune o atitudine cooperantă, o bună atenţie şi o bună memorie. Chiar şi
atunci cînd se fac mobilizări pasive ale unui segment, se solicită atenţia
pacientului prin explicarea acţiunii şi exemplificarea ei (Vlad, 1971).
Unii pacienţi au defecte de memorie, au probleme emoţionale sau atitudini
negative faţă de tratament. În aceste situaţii tratamentul trebuie să fie atent
supravegheat, chiar dacă teoretic ei se pot descurca singuri.
Relaţia dintre kinetoterapeut şi pacient este complexă, ea nefiind bazată
doar pe lupta împotriva bolii. Pacientul se prezintă în faţa specialistului în toată
integritatea sa bio-psiho-socio-culturală. Deci kinetoterapeutul trebuie să cunoască
toate dorinţele şi aspiraţiile pacientului, pentru a interveni benefic atunci cînd este
cazul.

2.4 Obligațiunile specialistului în domeniul dat

În derularea acestei relaţii după Albu C., 2004, specialistului îi revin
următoarele obligaţii:
1. De elaborare a planului şi programului terapeutic specific fiecărui
pacient; nu există programe terapeutice miraculoase şi general valabile.
2. Programul de tratament să fie defalcat pe intervale regulate de timp, de
preferinţă zilnic, şi să se desfăşoare într-un spaţiu care permite izolarea şi
intimitatea cu bolnavul. Dacă bolnavul este imobilizat la pat, se recomandă
folosirea unor paravane pentru asigurarea intimităţii.

5
 3. Evaluarea rezultatelor să fie făcută la intervale regulate de timp,
kinetoterapeutul urmărind rezultatele obţinute în raport cu obiectivele fixate.
Uneori, în funcţie de caz, poate fi necesară modificarea planului de
tratament sau reajustarea obiectivelor propuse.
4. Întreruperea relaţiei pacient – terapeut se realizează numai atunci cînd
obiectivele fixate au fost atinse sau cînd pacientul nu colaborează (Dolbeau,
1996).

Reguli generale care trebuie să ghideze kinetoterapeutul în relaţia lui cu

pacientul:
 Să ţină cont de apartenenţa socio-culturală şi religioasă a pacientului;
 Să fie atent la comportamentul pacientului, intervenind prompt atunci cînd
acesta nu este corespunzător;
 Să păstreze o atitudine calmă şi liniştită, menţinînd un climat de încredere şi
securitate; iritabilitatea specialistului poate să o antreneze şi pe cea a
pacientului, dar situaţia inversă nu poate fi acceptată: nu este acceptabil ca
un pacient iritabil să declanșeze iritabilitatea specialistului;
 Nu sunt admise improvizaţiile; anamneza pacientului oferă suficiente date
asupra stării acestuia; în funcţie de experienţa proprie, kinetoterapeutul va
alcătui planul terapeutic adecvat cazului în tratament;
 Relația cu bolnavul trebuie să fie de respect şi înţelegere, nu de prietenie,
plină de optimism, evitîndu-se familiarismele;
 Familia bolnavului trebuie să fie asociată în lupta împotriva bolii; la
externare, cel puțin un membru al familiei trebuie instruit în privinţa
acţiunilor ce vor fi întreprinse la domiciliu;
 Să intervină în relaţia dintre pacient şi familia sa, să o includă în efortul
echipei de îngrijire, pentru a elimina posibilele acuze de neglijenţă, rezultate
nesatisfăcătoare sau îngrijire necorespunzătoare.

6
 În activitatea sa practică, specialistul se confruntă cu o gamă largă de
situaţii, pe care trebuie să le analizeze şi să le rezolve cu competenţă. Pentru
obţinerea unor rezultate pozitive, el trebuie să fie nu numai un bun kinetoterapeut,
dar şi un bun psiholog.

III Planul lucrării

1. Evidențierea nivelului inițial al cunoștințelor la tema lucrării – 10 min.
2. Cunoștințe cu materialele didactice ce vor fi folosite la tema dată – 5 min.
3. Lucru desinestătător al studenților – 60 min. Studenții fiind repartizați în
grupe cîte „2”, vor efectua un dialog între ei pe tema relația kinetoterapeut –
pacient.

IV Activitatea medico-științifică a studenților – 5-10 min.: 2 studenți reprezintă

referat pe tema „Efectele exercițiului fizic asupra organismului uman”.

V Evidențierea nivelului final al cunoștințelor studenților la tema lucrării

practice – 10 min.

Întrebări de control
1. Care sunt obligațiunile kinetoterapeutului?
2. Care sunt regulile generale de care trebuie să țină cont kinetoterapeutul?
3. Cît de importantă este relația kinetoterapeutului cu pacientul și de ce?
4. Care este clasificarea funcțională a mușchilor?

Integrarea materialului cu alte discipline

1. Fiziologia sistemului muscular;
2. Psihologia generală.

7
Bibliografie:
1. Albu Constantin, Tiberiu-Leonard Vlad, Adriana Albu, Kinetoterapia
pasivă, Ed. Polirom, Iași, 2004.
2. Marcu V, Dan Mirela, Kinetoterapie, Ed. Universității din Oradea, Oradea,
2007.
3. Sbenghe T., Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare, Ed.
Medicală, București, 1987.
4. Th. Niculescu Cezar, Cârmaciu Radu, Anatomia și Fizologia omului,
compediu, Ed. Corint, București, 2009.
5. Vlad T.L., Cultura fizică medicală, Ed. Universității ”Al. I. Cuza”, Iași,
1971.
6. Dolbeau N., Abt M., Psychiatrie pratique et sain infirmiers, Lammare,
1996.
7. Judd Eloise, Nursing care of the adult, F. A. Davis Company, Philadelphia,
1983