Îmi place să-i văd pe campionii căzuți cățărându-se la loc spre vechile lor socluri, după cum îmi

place
să-i ascult pe bătrânii vocaliști încercând să extragă din ei vocea anilor dintâi. Nu atât rezultatul
contează, cât străduința, acea călătorie în adâncul propriului eu. Disperarea e poate singura formă de
energie care se poate compara cu cea a tinereții.

Acum vreo trei ani, Djokovici era un Protoss (cei care au jucat StarCraft vor înțelege mai bine),
doldora de capacități psionice, un zeu electric ce se putea dedubla pe terenul de tenis. Aveai senzația
că, de îndată ce mingea pleca din racheta adversarului, sârbul îi putea vedea viitorul într-o fracțiune
de secundă, iar cea mai bună versiune a sa urma să o intercepteze și să o transforme în punct. Era
peste tot, cel mai bun, printre atâția jucători foarte buni.

Astăzi, după o operație la cot și-o bizară schimbare de staff, asupra căreia, parțial, a revenit, Djoko
este un Terran, membru al unei specii ce încearcă să se adapteze schimbărilor. Uneori, deși joacă din
ce în ce mai bine, prim-planurile ne dezvăluie uneori o licărire anume. Nu-i teama de înfrângere –
sportivii mari nu se tem de înfrângeri -, ci frica de-a nu mai putea fi niciodată Nole din 2015.

Și mai greu este, bănuiesc, pentru Serena. La aproape 37 de ani, nu știu de unde-și extrage motivația.
Puțini ajung la o asemenea împăcare de sine obținută tocmai prin continua luptă cu sinele. E mai
mult decât a câștiga trofee, olimpiade, bani, turnee, de-a fi numărul 1 atâta timp, de-a avea o familie.
Ce? Habar n-am. Despre resorturile aceastea care o împing înainte, deși are (ceea ce credem noi că
e) totul, nu știm nimic.

Știm însă să analizăm costumul ei (care o protejează de cheagurile de sânge apărute după naștere),
să ne minunăm grobian de contururile trupului, triști arbitri ai eleganței care exact asta nu văd:
eleganța.

Florian Pittiș descria, acum mulți ani, momentul în care Joan Baez s-a urcat pe scenă la Woodstock,
după miezul nopții, la capătul primei zile de concert. O femeie singură în fața a zeci de mii de oameni
încinși, beți, „fumați”. În liniștea aceea, oricare dintre ei ar fi urlat ceva urât din întuneric putea
destrăma vocea aceea de-abia acompaniată de chitară. Unul n-a urlat, unul n-a strigat, unul n-a
înjurat.

Aproape jumătate de secol mai târziu, suntem capabili să înjosim în public o femeie, fără să realizăm
cât de mult greșim, mai ales față de această persoană, cu totul specială.

Serena Williams are un curaj uluitor, pe care doar femeile îl pot avea: rezistența implacabilă la rău, cu
lentoarea aceea de plantă carnivoră cu care se deplasează între mingi, de parcă ea ar putea merge cu
pași măsurați, sub ploaia de răutăți, până la marginea lumii și dincolo de ea. Mi se pare fascinant că o
persoană care se deplasează atât de puțin reușește să-și adapteze atât de bine jocul acestei situații,
încât și acum, la aproape 37 de ani, să dea ora exactă în tenis.
Nu costumul acela e important și ce arată din anatomia Serenei, ci modul în care-l poartă, cum se
oferă cu toate punctele ei fragile judecății publicului, ca o retortă unde să ne consumăm rasismul și
misoginismul.

Și poate că zâmbetul ei superb la victorie e singurul indiciu pe care ni-l lasă spre a-i înțelege
motivația: e pura bucurie de-a învinge, atâta timp cât victoria e posibilă.