Spălarea banilor

Spălarea banilor este partea financiară de facto a tuturor infracțiunilor prin care se obține
profit. Este procesul prin care infractorii încearcă să ascundă originea și posesia reală a
veniturilor provenind din activitățile lor criminale.

Spălarea banilor este cea mai periculoasă componentă a economiei subterane. Prin
procesul de spălare a banilor se dă o aparență de legalitate unor profituri obținute ilegal de
către infractori care, fără a fi compromiși, beneficiază ulterior de sumele obținute. În
categoria activităților ilegale intră banii proveniți din activitățile de producție, distribuție și
consum de droguri, traficul de arme, traficul de materiale nucleare, jafuri, furtul de
automobile, prostituția, traficul de carne vie, corupția, șantajul, falsificarea de monede sau
alte valori, contrabanda, etc.

Acest proces dinamic de spălare a banilor se desfășoară în trei etape:

1. mișcarea fondurilor obținute în mod direct din infracțiuni;

2. ascunderea urmelor banilor pentru a se evita orice tip de investigație;

3. disponibilizarea banilor pentru infractori, ascunzându-se din nou originea ocupațională

și geografică a fondurilor.

Dacă facem o scurtă incursiune în timp, pe baza izvoarelor de care dispunem, putem
afirma că ideea ascunderii bunurilor rezultate din săvârşirea de fapte antisociale sau a
veniturilor realizate ca urmare a comiterii unor astfel de fapte este veche, ea existând încă
din antichitate.

În doctrina de specialitate sunt date mai multe exemple care confirmă afirmaţia de mai
sus. Se spune că, în China, cu aproximativ 2000 de ani î.e.n., comercianţii cu avere îşi
ascundeau bogăţiile faţă de conducători pentru a nu risca pierderea acestora în baza unor
măsuri sau dispoziţii ale autorităţilor.
 Expresia spălarea banilor a fost folosită abia în secolul al XX-lea, iar apariția acesteia este
legată de celebrul gangster Al Capone, care în anii 1920, în plină prohibiţie şi criză, a împânzit
oraşul Chicago cu spălătorii de rufe, prin intermediul cărora camufla provenienţa ilicită a
banilor pe care-i avea (din contrabandă cu alcool, trafic de persoane, trafic de arme etc.) şi
crea aparenţa că toate veniturile înscrise în contabilitate aveau origine licită. În realitate, banii
de origine infracţională erau înscrişi în contabilitate şi declaraţi ca fiind încasaţi din derularea
activităţilor economice, deşi numai o parte din veniturile declarate era obţinută ca urmare a
prestării efective de servicii către populaţie.

În aceeaşi perioadă, un alt gangster, Meyer Lanski, transfera în Elveţia banii murdari
obţinuţi din săvârşirea de infracţiuni în S.U.A., folosind un sistem complex de companii
fantomă, holdinguri și conturi pe numele unor companii offshore. Una dintre primele utilizări,
într-un document public, a sintagmei „spălarea banilor” (money laundering) datează din anul
1973 şi este atribuită ziarului The Guardian, care a folosit-o în timpul scandalului „Watergate”.

În România, spălarea banilor este o infracțiune definită astfel de art. 29 din legea
656/2002:

a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni,

în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri sau în scopul de a ajuta
persoana care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire,
judecată sau executarea pedepsei;

b) ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a

circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile
provin din săvârșirea de infracțiuni;

c) dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din

săvârșirea de infracțiuni.

Art. 269 din Codul penal al României definește „Spălarea de bani” ca fiind operațiunea
juridică de orice fel, efectuată în scopul împiedicării identificării originii ilicite, a situării, a
circulației, a titularului real al dreptului de proprietate ori a existenței altor drepturi cu privire
la un bun, de către o persoană care, fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete,
că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaște
natura acesteia.

Controlul financiar este tot mai activ şi mai operativ. Una dintre instituțiile care și-a
intensificat activitatea în ultimul timp este Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a
Spălării Banilor (ONPCSB). Până acum, au fost campanii de verificare la: fundații, companii
care furnizează servicii de găzduire de sedii sociale, industria farmaceutică, IT și
telecomunicații. Sunt suspecte tranzacțiile în numerar, peste echivalentul a 15.000 euro,
indiferent dacă se realizează prin una sau mai multe operațiuni ce par a fi legate între ele.
Operaţiunile ce par a avea o legătură între ele, conform Legii 656/2002, sunt definite ca
operaţiuni aferente unei singure tranzacţii decurgând dintr-un singur contract comercial sau
înţelegere, de orice natură, între aceleaşi părţi şi a căror valoare este fragmentată în tranşe
mai mici de 15.000 euro ori echivalentul în lei, atunci când acestea sunt efectuate în cursul
aceleiaşi zile bancare, în scopul evitării cerinţelor legale. Aceste operaţiuni trebuie raportate
către ONPCSB în termen de 10 zile lucrătoare de la efectuarea lor.

Conform legislației, persoanele fizice sau juridice sunt obligate să adopte măsuri de
prevenire a spălării banilor și a finanțării actelor de terorism. Controalele ONPCSB urmăresc,
în special, aceste măsuri și modalitatea prin care ele sunt puse în practică.

Persoanele juridice au obligaţia de a verifica identitatea clientului şi a beneficiarului real

înainte de stabilirea relaţiei de afaceri, la efectuarea unei tranzacţii ocazionale în valoare de
cel puţin 15.000 euro ori echivalent dacă există îndoieli privind veridicitatea sau pertinenţa
informaţiilor de identificare deja deţinute despre client sau suspiciuni că operaţiunea în cauză
are drept scop spălarea banilor sau finanţarea actelor de terorism, indiferent de valoarea
operaţiunii.

Aplicarea măsurilor standard de cunoaștere a clientele presupune - Identificarea

clientului şi verificarea identităţii acestuia pe bază de documente şi, după caz, de informaţii
obţinute din surse de încredere independente; Identificarea beneficiarului real şi verificarea
pe bază de risc a identităţii acestuia, astfel încât informaţiile deţinute să fie satisfăcătoare şi
să permită, inclusiv, înţelegerea structurii de proprietate şi de control a clientului entitate
juridică; Obţinerea de informaţii despre scopul şi natura relaţiei de afaceri; Monitorizarea
continuă a relaţiei de afaceri, inclusiv prin analizarea tranzacţiilor încheiate pe parcursul
acesteia, pentru a se asigura că aceste tranzacţii corespund informaţiilor deţinute despre
client, profilul său de risc şi profilul activităţii, inclusiv, după caz, despre sursa fondurilor şi
prin asigurarea actualizării documentelor, datelor şi informaţiilor deţinute. Datele de
identificare vor cuprinde cel puţin în cazul persoanelor juridice datele menţionate în
documentele de înmatriculare prevăzute de lege, precum şi dovada că persoana fizică care
conduce tranzacţia reprezintă legal persoana juridică.

Din datele financiare colectate, prelucrate şi analizate ONPCSB, pentru anul 2013 reiese
că:principala infracţiune generatoare de fonduri ilicite a fost evaziunea fiscală, cu o pondere
de 71% din cazurile în care procesul de analiză a relevat indicii temeinice de spălare de bani,
majoritatea persoanelor suspecte de implicare în scheme de spălare a banilor au fost cetăţeni
români (74,56%), cel mai vulnerabil domeniu de activitate la fapte de spălare de bani a fost
„comerţul interior”, identificat in 62% din cazurile analizate.

Schimbul de informații financiare între instituții similare la nivel internațional complică

operațiunile de spălare de bani și de finanțare a terorismului. În 2013, România avea deja
încheiate acorduri de schimb de informații cu 53 de state.

Chiar în luna octombrie, la nivelul Uniunii Europene s-a încheiat un acord privind
combaterea evaziunii fiscale care va alinia, din 2017, standardele comunitare la cele
internaţionale. Acordul extinde o lege existentă – Directiva pentru Cooperare Administrativă
-, potrivit căreia statele membre fac schimb de informaţii referitoare la veniturile obţinute la
locul de muncă, indemnizaţiile directorilor, asigurările de viaţă, pensii şi proprietăţi, care
acoperă toate formele de venituri financiare, inclusiv dividende şi dobânzi.