Ar trebui să se întâmple mai mult decât atât, ar trebui să impulsioneze oamenii să lupte pentru

adevăratele lor drepturi. Pentru că vieţile noastre şi ale copiilor nostri depind de hotărârile pe
care alţii le iau pentru noi. În întreaga lume, mişcarea pro-viaţă are un singur scop: apărarea şi
promovarea valorilor vieţii şi, eventual, ale familiei. Spunem eventual, pentru că, deşi are un rol
esenţial în ceea ce presupune menţinerea vieţii, de multe ori, familia este uitată. Omul este
purtătorul vieţii, însă acest lucru se poate valorifica numai în sânul familiei, sub binecuvântare
dumnezeiască, prin facerea de copii, prin sprijinirea duhovnicească între membrii ei şi, nu în
ultimul rând, ocrotirea moralităţii soţilor.

Criza familială, ca rezultat al revoluţiei sexuale

Problemele cu care se confruntă Familia tradițională în societatea zilelor noastre nu trebuie

ignorate şi privesc pe toată lumea, indiferent de naţionalitate sau religie. Departamentul Pro Vita
din cadrul Sectorului de Misiune, Statistică și Prognoză Pastorală al Mitropoliei Moldovei și
Bucovinei a organizat, la sfârşitul lunii ianuarie, o masă rotundă pe tema „Familia tradițională –
provocări actuale”, urmărind, pe lângă discutarea problemelor, şi căutarea unor modalități de
rezolvare a problemelor cu care se confruntă Familia tradițională. „De ce această problemă?
Pentru că experienţa şi viaţa din ultima perioadă ne arată că noi suntem supuşi unor presiuni din
partea unor grupuri mici, dar foarte bine organizate. În esenţă, asistăm la un atentat împotriva
valorilor tradiţionale. Să exemplific: insistenţa cu care se doreşte un anumit tip de educaţie
sexuală în şcoli, bazată pe sexualitate şi nu pe asumarea valorilor frumoase din viaţă, atacuri la
adresa familiei, la nivel juridic, în sensul că prin modificările constituţionale şi legislative în
general, se doreşte legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Apoi avem problema
avortului, care se doreşte a fi, pe de o parte, un act finanţat din fondurile publice, pe de altă parte
se doreşte acceptarea avortului la adolescenţi fără consimţământul părinţilor, şi arogarea
dreptului la avort ca drept fundamental iar, în cazul în care nu se produce, este considerat un atac
la demnitatea şi libertatea persoanei”, ne-a explicat Pr. Radu Brânză, coordonatorul
Departamentului ProVita.

Exemplul altor state ale lumii, care au dus ideea de libertate atât de departe încât nu mai au nici
un respect faţă de valorile tradiţionale, ne arată că nici individul nici naţiunea nu au nimic de
câştigat. În cazul creştinilor, aceştia sunt persecutaţi dacă nu se conformează regulilor generale
şi, din punct de vedere regislativ, ei nu doar că nu au dreptul de a se opune, dar, mai grav, sunt
obligaţi să se supună şi să se conformeze. Şi, ca timp istoric, este un pas foarte mic între
acceptarea anomaliilor şi normalizarea acestora până la anularea libertăţii celor care nu sunt de
acord cu ele. Iar familia tradiţională nu doar că nu mai este respectată, ci mai degrabă începe să
fie dispreţuită după impunerea unor norme false.

„Este timpul să ne organizăm cumva, să luam atitudine”

La această discuţie, pe lângă reprezentanţii Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, au participat

invitaţi din partea Episcopiei Romano-Catolice şi reprezentanţi ai unor asociaţii, fundaţii şi
instituţii de învăţământ, care au astfel de preocupări în activitate şi ca misiune, din dorinţa de a
acoperi un spectru cât mai larg. Primul pas în identificarea acțiunilor comune de apărare și
promovare a Familiei tradiționale a fost cunoaşterea reciprocă între toţi participanţii la discuţie şi
preocupările lor, urmat de analiza atacurilor la adresa instituţiei familiei şi încercarea de a găsi
puncte comune de rezolvare a problemelor. „În procesul ăsta este foarte important să înţelegem
ce facem fiecare, pentru că ştim unii de alţii, dar nu ne vedem de multe ori. Am încercat pe de o
parte să problematizăm, să punem în discuţie dacă este sau nu supusă familia tradiţională la astfel
de atacuri. Şi apoi, ideal ar fi să încercăm să avem un plan de viitor, adică o agendă de lucru
comună. De ce? Pentru că sentimentul general, şi la noi şi la nivel european, este că asistăm, aşa
cum spuneam, din partea unor grupuri extrem de mici dar foarte bine organizate, cu nişte ţinte
precise, care încearcă să schimbe toate valorile astea. Şi atunci cred că este timpul să ne
organizăm cumva, să ne trezim, să luam atitudine. Pentru că dacă nu suntem atenţi la aceste mici,
dar extrem de importante schimbări legislative, ajungem la un moment dat să nu mai putem
repara lucrurile. De fapt experienţa occidentală ne arată că acest discurs, în care se invocă
libertăţile fundamentale, este un discurs viclean, pentru că în numele libertăţii se fac tot felul de
jocuri şi de fapt se urmăreşte o resetare a ceea ce înseamnă normalul cu care noi suntem
obişnuiţi”, ne-a mai explicat Pr. Radu Brânză.

Problemele familiei contemporane apar în mod firesc în momentul în care se intervine în

echilibrul ei, încălcându-i-se libertatea din încercarea de a impune libertatea altora. Şi orice
deviere de la normal o afectează într-un fel sau altul, ca rezultat al unei revoluţii sexuale care
parcă nu se mai termină şi generează tot mai multe probleme de ordin spiritual, femeile în mod
special devenind sclave fără drepturi ale unei industrii extrem de productive, care se ascunde
după promovarea unei vieţi sexuale libere, după planificarea familială şi după dreptul de a face
avort.

E un lucru cert că au existat întotdeauna pericole care au ameninţat integritatea familiei, dar acestea
au fost mai puţine în secolele anterioare, pe când în secolul XXI pe lângă cele de dinainte s-au mai
adăugat unele cu totul noi şi s-au intensificat altele. Principala cauză de divorţ îngăduită de stat şi
de Biserică înainte, era infidelitatea conjugală sau adulterul. Se cere aici făcută precizarea că tot ceea
ce se petrece până la divorţ se constituie într-o grupă ce se intitulează generic probleme cu care se
confruntă familia sau cauze ce duc la destramarea ei, pe când divorţul este finalitatea familiei
nucleare, tradiţionale sau “moartea morală a familiei” . În cele ce urmează voi face o prezentare a
(pricipalelor) probleme cu care se confruntă familia creştină ortodoxă în început de mileniu III:

a) Adulterul. Multă vreme adulterul a fost singura cauză care făcea posibil divorţul. Despre adulter
găsim referinţe atât în Vechiul Testament, la Ieş. 20, 14 vedem că gravitatea acestui fapt este atât de
mare şi dăunătoare familiei încât Dumnezeu a reglementat acest lucru în porunca a-VII-a: “Să nu fii
desfrânat/ Să nu preacurveşti” (depinde de ediţie), apoi la Lev. 18, 20 se spune: “cu femeia
aproapelui tău să nu te culci… ca să (nu) te spurci”, cât şi în Noul Testament, unde Mântuitorul
condamnă adulterul şi-l consideră ca pe un motiv canonic de divorţ : “oricine va lăsa pe femeia sa,
înafară de pricină de desfrânare, o va face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată
săvârşeşte adulter” (Mt. 5, 38).
Ce este adulterul? În încercarea de a da o definiţie scurtă putem spune că adulterul este trădarea
fidelităţii conjugale, căderea din harul căsătoriei, însă dacă ar fi să dăm o definiţie pe înţelesul
tuturor, am putea-o formula aşa: “adulterul este legătura nelegiuită (nepermisă) a unui bărbat
căsătorit, cu altă femeie decât a sa, sau a unei femei căsătorite, cu un bărbat altul decât al ei” .
Taina Căsătoriei îi leagă prin har şi iubire pe cei doi soţi presupunând respectarea legământului până
la moarte, ori dragostea şi adulterul se exclud, nu pot exista împreună; adulterul distruge esenţa
tainică a căsătoriei, devine semn evident al faptului că din căsătorie/familie a dispărut iubirea,
situaţie ce atrage după sine disoluţia interioară a căsătoriei . O căsătorie este adevărată doar prin
iubire şi susţinută în adevăr prin harul Tainelor, de aceea putem îndrăzni să afirmăm că materia
Tainei Cununiei este iubirea dintre soţi, ori dacă adulterul exclude iubirea, se dovedeşte că nu a mai
rămas nimic din materia Tainei.
În societatea în care trăim, adulterul, numit şi infidelitate conjugală, termen ce ar părea că îndulceşte
încărcătura gravă a faptului în sine, nu mai reprezintă ceva tabu sau nu mai este văzut ca un delict
atât de grav ca în Evul Mediu, şi nici nu mai înspăimântă pe cel care se dedă la înfăptuirea lui.
Această realitate e posibilă poate şi din pricina nemumăratelor posibilităţi ce le oferă cadrul actual al
societăţii; viaţa modernă şi avântul fulminant al tehnologiei au făcut ca definiţia şi gama
infidelităţilor să-şi mărească orizontul şi numărul. De la banalele SMS-uri, chat-uri, forum-uri,
literatura şi materiale pornografice şi până la cadrul unei aventuri clasice toate sunt unelte ce
facilitează şi contribuie negativ la realizarea de facto a infidelităţilor conjugale . În ce priveşte
situaţia infidelităţii conjugale, văzută de Noul Cod Civil, putem afirma că deşi s-a luat atitudine în
acest sens, lucrurile nu sunt destul de clare, în sensul că în Noul Cod Civil se reglementează doar un
aspect financiar, astfel, cel care se dovedeşte a fi infidel poate fi obligat, în caz de divorţ, să
plătească celui înşelat despăgubiri (art. 388 ş.u.) , pe lângă acest aspect pur juridic şi fără implicaţii
morale şi religioase, chiar dacă în art. 309 (a.1) se spune că soţii îşi datorează reciproc respect,
fidelitate şi sprijin moral, observăm că infidelitatea conjugală nu mai constituie unpăcat atât de greu.
Gravitatea adulterului constă în faptul că pe lângă păcatul săvârşit şi trădarea faţă de celălalt soţ,
răpeşte şi prostituează un trup ce este proprietatea altuia şi aduce dezolare şi ruină în sânul familiei.
b) Noile tipuri de familii şi deviaţiile sexuale actuale. O altă cauză a destrămării familiei tradiţionale şi
a slăbirii coeziunii ei interioare o constituie modelele noi de familie “care nu sunt altceva decât forme
denaturate ale modului de convieţuire firească dintre bărbat şi femeie, aceste modele de aşa zise noi
familii încearcă să ofere un model alternativ faţă de ceea ce înseamnă familia serioasă şi adevărată” .
b1) Un tip de familie este considerat astăzi şi concubinajul. Sociologia defineşte concubinajul ca “un
mod de a trăi împreună al cuplurilor moderne, în afara contractului de căsătorie” , deşi în cadrul
acestei coabitări cei doi realizază majoritatea funcţiilor familiei, trăirea în concubinaj este o percepţie
falsă şi dăunătoare societăţii şi sufletului mai ales. Societăţii prin aceea că, în concubinaj se
urmăreşte satisfacţia sexuală, fuga de responsabilităţi etc şi se afirmă dezinteresul pentru funcţia
reproductivă, iar în ce priveşte sufletul, prin aceea că cei doi se găsesc în afara Tainei Căsătoriei,
vieţuind în păcat, de aceea şi unirea lor e una în păcat nu în harul Căsătoriei; astfel concubinii îşi pun
în primejdie mântuirea sufletului. Chiar dacă sunt căsătoriţi civil, cei doi tot în concubinaj se găsesc,
într-o formă oficială am putea spune, căci pe lângă păcatul lor, ei nu pot fi primiţi la Sfintele Taine,
decât numai în momentul în care hotărăsc să se spovedească şi să se unească prin Taina Căsătoriei.
Diferenţa dintre căsătorie şi concubinaj (pe lângă cea religioasă, morală etc) constă în aceea că
concubinajul este marcat de o fragilitate sporită accentuată de motivaţii de ordin psihologic, în care
cei doi cred că se găsesc într-o căsătorie de probă, încercare, căutare unei potriviri de caracter etc,
din păcate tot aşa gândesc astăzi foarte mulţi tineri, care până să se căsătorească, vieţuiesc în
concubinaj şi câte 3-4 ani, bineînţeles că trebuie precizat că nu toţi trăiesc astfel. Concubinajul,
marcat de o fragilitate aparte, sfârşeşte în 60% dintre cazuri printr-o simplă despărţire, iar în restul
cazurilor se ajunge la căsătorie, fie de bună voie şi din iubire, fie obligaţi de faptul că, în timpul
perioadei de concubinaj, a apărut un copil, doi etc. Acesta este şi motivul pentru care foarte multe
state au legiferat concubinajul; se nasc foarte mulţi copii din cuplurile necăsătorite: pe locul întâi e
Islanda cu 65% copii născuţi din relaţii de concubinaj, Danemarca şi Suedia cu 55%, Anglia 43% etc.
Astfel ne punem întrebarea: de ce nu se mai căsătoresc tinerii şi trăiesc în concubinaj? Există câteva
cauze posibile: emanciparea societăţii româneşti după modelul occidental; prelungirea studiilor şi
dorinţa de a face carieră; lipsa resurselor necesare unui trai decent; problemele financiare, la care se
mai adaugă legiferarea concubinajului în Codul Familie şi în Noul Codul Civil, şi mai grav decât atât e
apropierea dintre concubinaj şi căsătorie realizată în interpretarea art. 8 din Convenţia Europeană a
drepturilor omului, care prevede că orice persoană are dreptul să i se respecte viaţa de familie, însă
în accepţiunea Curţii Europene noţiunea de familie are 2 înţelesuri: de jure- ca o consecinţă a
încheierii actului jurudic de cununie; şi de facto- ca rezultat al convieţuirii dintre bărbat şi femeie,
fără încheierea căsătoriei . Această atitudine occidentală faţă de familie, care aproape că nu mai face
diferenţa între cei care trăiesc în concubinaj şi cei căsătoriţi, este una foarte tragică ce ar trebui să ne
ridice mai multe întrebări, eu aş aminti doar una: De ce a dispărut perspectiva religioasă a vieţii de
familie din orice reglementare a Uniunii Europene pe această temă?
b2) În societatea zilelor noastre o structură tot mai des întâlnită este familia monoparentală. În
societatea tradiţională, ce avea la bază familia extinsă, cea monoparentală era dezaprobată, însă în
societatea modernă viziunea asupra familiei s-a schimbat, şi atunci când problemele apar în sânul
unei familii, în loc să se caute soluţii viabile pentru familia în cauză, de multe ori instanţele
judecătoreşti neţinând cont de integritatea familiei şi de statutul acesteia ca mică biserică, consideră
că este mai bine pentru copii ca părinţii să se despartă decât să fie supuşi unui climat conflictual,
care oricum va exista şi după despărţire, în încercarea fiecărui părinte de a-i atrage pe copii de
partea lui. Familia monoparentală are legătură şi cu concubinajul, în sensul că acesta poate duce la
apariţia acestui tip de familie, şi dau aici un exemplu: în urma naşterii unui copil unul din părinţi
acceptă să-l crească, fără a-l obliga pe celălalt să participe activ la creşterea copilului. Acest aspect
arată limpede că o astfel de structură familială nu e sănătoasă şi benefică pentru copil, în sensul că
acesta e lipsit de dragostea ambilor părinţi, de comuniunea familială şi în mod cert de posibilitatea
unei educaţii adecvate . În acest climat conflictual este indispensabilă intervenţia Bisericii, care are
totuşi o soluţie sau mai exact un remediu pentru a evita crearea unor noi familii (monoparentale,
reconstituite etc) pe fondul unei rupturi apărute într-o familie sănătoasă din toate punctele de
vedere.
b3) În acest context trebuie făcută câteva referiri şi la familiile recosntituite , care se formează prin
recăsătorie, în urma unui divorţ, deces etc. Acest tip de familie nu e neapărat dăunător societăţii şi
nici Bisericii, după cum bine ştim Biserica admite prin pogorământ căsătoria a doua şi a treia, însă
problemele apar atunci când în aceste familii, soţii au copii din căsătoriile anterioare, care nu pot fi
educaţi adecvat şi care nefiind fraţi de sânge crează anumite stări de conflict.
b4) Devianţele sexuale. Prin devianţă sexuală se înţelege orice formă de comportament sexual ilicit,
sau forme total denaturate de relaţie nefirească dintre persoane de acelaşi sex, prin practicarea
păcatelor împotriva firii (homosexualitatea şi lesbianismul), acestea atacă direct scopul căsătoriei:
naşterea de princi şi mântuirea. Aceste devianţe au existat dintotdeauna, le întâlnim şi în Sfânta
Scriptură , însă ceea ce ne pune în gardă astăzi e modul cum sunt privite acestea, şi anume ca fiind
normale şi capabile de integrare socială, însă ele nu sunt decât forme bolnavicioase ale instinctului
de procreare, pe care Biserica nu le acceptă niciodată. Ceea ce este şi mai grav, îl constituie faptul ca
în aceste forme de vieţuire, copiii care se nasc în familiile adevărate şi normale, fiind înfiaţi de
asemenea cupluri cu viaţă nefirească, devin obiectul plăcerii lor şi al deformării instinctului
procreerii, aşa cum şi colectivismul sexual transformă omul în sclavul plăcerilor dereglate de păcat,
ca şi întreaga gamă a perversiunilor sexuale care coboară pe om sub demnitatea sa .
c) Avortul. Această mare problemă a secolelor XX şi XXI şi cu siguranţă şi a celor următoare, macină
şi distruge oameni, familii şi naţiuni, ba mai mult îi determină pe cei căsătoriţi să vadă în relaţia
dintre bărbat şi femeie numai plăcerea, înlăturând obligaţiile familiale. Dacă până nu demult lumea
trăia sub îndemnul biblic: “creşteţi şi vă înmulţiţi”, astăzi lumea fuge de acest îndemn urmându-şi
instinctul într-o manieră hedonistă. Suprapopularea sau extincţia populaţiei sperie oarecum
cuplurile şi le înfluenţează numărul de copii pe care vor să-i nască, şi dacă totuşi au ajuns la limita
propusă, limită ce nu depăşeşte astăzi 1-2 copii, practică avortul care nu e altceva decât un asasinat,
de care cei mai mulţi nu-s conştienţi, din pricina faptului că nu au fost educaţi şi informaţi în acest
sens; ei trebuie conştientizaţi că din momentul unirii spermatozoidului cu ovulul, că încă din starea
de organism monocelular este vorba despre o fiinţă vie integrală . Un lucru care doare şi mai tare cu
privire la avort, este tragedia legalizării acestuia, destul de veche în România . Acest lucru este foarte
grav deoarece dă libertatea de a se comite crimă, cu alte cuvinte este singura crimă permisă şi
legală, poate că acesta este şi motivul pentru care statisticile sunt înspăimântătoare. În România,
între anii 1957-2008 există înregistrate 22178906 avorturi , e o realitate foarte tristă pentru un
popor ortodox, o realitate care doare din toate punctele de vedere. O întrebare care se pune frecvent
e aceea: Acceptă Biserica avortul? Răspunsul e categoric: Nu, deoarece avortul are aceiaşi gravitate ca
şi crima, însă există o situaţie în care “Biserica acceptă avortul doar în cazul în care trebuie să se facă
o alegere între viaţa mamei şi a copilului, este admisibil moral să se acorde prioritate mamei” .
d) Migraţia. Este un fenomen la modă în România, început prin anii ‘90 şi intensificat în anii 2000, şi
care ridică atâtea probleme, atât în ce priveşte stabilitatea familiei, cât şi educaţia copiilor ce au
părinţi plecaţi la muncă în străinătate. Fenomenul acesta crează câteva scenarii nefavorabile familiei
şi Bisericii: un părinte rămâne în ţară cu copiii, iar celălalt lucrează în străinătate, unde furat de
mirajul financiar şi posibilitatea locurilor de muncă, pune viaţa religioasă pe un alt loc, asta cu atât
mai mult cu cât “Ortodoxia în Occident rămâne o prezenţă discretă, iar asistenţa socială în diaspora
nu e foarte diversificată” . Acesta e un scenariu, dar un altul cu implicaţii şi mai grave este acela în
care ambii părinţi pleacă în Occident la muncă, iar copiii rămân în grija bunicilor, neamurilor, fapt ce
atrage după sine câteva consecinţe grave: -copiii sunt privaţi de dragostea ambilor părinţi, însă sunt
stimulaţi financiar de aceştia având posibilitatea de a deschide şi alte uşi interzise, fără ca cineva să
îi oprească şi să le ofere posibilitatea de a discerne; apoi scindarea familiei prin separarea părinţilor
de copii aduce şi mai multă fragilitate şi scade potenţialul vieţii religioase, copiii nu mai frecventează
biserica, şi prin aceiaşi situaţie trec şi părinţii pe motiv că programul de muncă nu le permite. Este
vremea să luăm atitudine şi să demonstrăm că familia -mică biserică- este mai importantă decât
chemarea financiară a Occidentului.
e) Influenţa mass-media. Prin mijloacele de informare, dar mai ales prin televiziune, publicaţii şi
reviste cu conotaţii sexuale, internet şi programe TV se atentează la viaţa de familie, apoi prin
publicitatea care se face pronografiei şi pacatelor împotriva firii, sexualităţii în general, îi deturnează
pe tineri de la adevărata viaţă de familie, punându-le pe primul loc satisfacerea exagerată şi
nefirească a instinctului sexual.
Problemele cu care se confruntă familia creştină nu se rezumă numai la cele de mai sus, ci sunt mult
mai multe şi diferite ca prioritate, efecte, consecinţe etc, însă ceea ce e bine de reţinut e că dacă s-ar
lua atitutine într-un mod şi mai serios în rezolvarea problemelor mari, ar dispărea din grafic multe
din cele mai puţin periculoase. Ei bine, pe acest fundal al noilor provocări seculare ce ameninţă
familia trebuie să apară curajul Bisericii de a se implica pe deplin în acestea şi de a căuta soluţii
actuale care să garanteze “supravieţuirea” familiei creştine în societatea secolului XXI.
Fragment… Vasile Pop