COMUNICAREA VERBALĂ

Conf. univ. dr. Mihaela Jitea Prună

DESPRE LIMBAJ
Comunicarea verbală presupune
punerea în mişcare a limbajului. Prin
intermediul limbajului abordăm cea mai
mare parte a interacţiunilor noastre cu
lumea care ne înconjoară, iar dacă este
să ne referim la comunicarea interioară,
cu propria noastră fiinţă.
Folosind limbajul devenim conştienţi de
ceea ce suntem, de capacitatea noastră
de a ne face ascultaţi, de nivelul
recunoaşterii sociale şi de eforturile pe
care le facem zi de zi pentru a deveni
parte a grupurilor sociale.
DESPRE LIMBAJ 1

Limbajul ( Hybels&Weaver – 1989)

reprezintă un ritual, în sensul în care
acest ritual se “petrece atunci când
ne aflăm într-un anumit mediu în
care un răspuns convenţional este
aşteptat de la noi”.
Altfel spus, în funcţie de
caracteristicile situaţiei sociale în
care ne aflăm, individul este nevoit să
dea un răspuns conform cu
aşteptările celorlalţi, astfel încât să fie
privit cu seriozitate, să fie luat în
considerare şi să devină element activ
în relaţiile sociale.
CE INCLUDE COMUNICAREA VERBALĂ?
În general, comunicarea verbală
include:
- relatări privind situaţii, fapte,
întâmplări din viaţa de zi cu zi;
- sentimente şi reacţii la anumite
situaţii;
- părerile despre noi, despre alţii,
despre societate etc;
- opinii, atitudini, care exprimă
poziţia unui individ într-o situaţie
specifică, puncte de vedere mai mult
sau mai puţin subiective.
ABILITATE ŞI COMUNICAREA VERBALĂ
Capacitatea de a realiza eficient acest tip de
relaţionare presupune dezvoltarea unor
abilităţi prin exerciţiu şi studiu permanent
asupra efectelor acţiunilor individuale.

Abilităţile lingvistice se dezvoltă în timp, fără

un efort conştient, prin mecanismul de
relaţionare socială, fapt ce ne îndreptăţeşte,
la o primă analiză, să apreciem că nivelul
competenţei în folosirea limbajului nu poate
fi modificat.

„Ne-am însuşit limbajul ascultându-i pe alţii

şi imitând ceea ce făceau” (Christopher Turk,
Comunicarea eficientă)
DE CE DEPINDE MESAJUL VERBAL?

Capacitatea de a construi un mesaj verbal

clar şi bine structurat depinde de:
- stăpânirea cunoştinţelor aferente
subiectului abordat;
- exactitatea informaţiilor pe baza cărora se
structurează mesajul;
- ordonarea logică a ideilor;
- calitatea demonstraţiei;
- forţa de convingere(influenţă);
- capacitatea de a dialoga (cultura
dialogului);
- - capacitatea de a asculta.
TREI ÎNTREBĂRI...

Hybels şi Weaver fac apel la teoria

celor “5 W” pentru a construi un
model de eficientizare a comunicării
verbale.
Rezultatul este gândirea strategiei de
comunicare orală în jurul a 3
întrebări:
Ce dorim să comunicăm? - informaţia
Cum dorim să comunicăm? -
personalitatea
Cui dorim să comunicăm? - receptorii
CALITĂŢILE VOCALE

Mecanismele vorbirii reflectate prin:

- viteza de vorbire;
- intensitatea vocii;
- dicţia;
- timbrul vocii;
se subscriu sintagmei mai generoase
a “calităţilor vocale”, elemente care
influenţează decisiv performanţele de
comunicare ale individului.
CALITĂŢILE VOCALE

Calităţile vocale sunt primele

elemente sesizabile în
comunicarea verbală. Ele
creează buna impresie sau,
dimpotrivă, pot genera
interlocutorului o senzaţie de
nefiresc, de dialog obositor, de
situaţie stresantă.
INFLUENŢA NONVERBALĂ
În dinamica relaţiei de comunicare verbală, un
rol important, alături de calităţile vocale, îl joacă
elementele nonverbale.

Câteva situaţii posibile...

Privirea pune în evidenţă trăsăturile de caracter,
exprimând nervozitatea, modestia; mişcările
mâinilor exprimă sentimente de teamă, de
satisfacţie, de apărare, de detaşare etc; mişcările
corpului oferă informaţii privitoare la interesul
pentru comunicare, dezinvoltura sau timiditatea,
acceptabilitatea mesajului etc.
FACTORI DETERMINANŢI...

Înălţimea şi intensitatea vocii

Are un impact deosebit de mare

pentru ascultător. O voce ascuţită, pe
care noi o numim adesea ca fiind
“piţigăiată” este supărătoare.
Intensitatea sunetelor indică fondul
energetic al individului şi trăsături
precum fermitate, calm, încredere în
sine etc.
FACTORI DETERMINANŢI...

Volumul vocii

Trebuie corelat cu contextul şi

spaţiul în care are loc dialogul. Nu
are rost să strigaţi sau să urlaţi într-o
încăpere în care se mai află 2
auditori, aşezaţi în apropierea
dumneavoastră. Reglarea volumului
se face după o anumită experienţă,
aproape natural.
FACTORI DETERMINANŢI...

Dicţia şi accentul

Au darul de a limpezi şi a face mai clar mesajul.

Părţile mai importante ale acestora pot fi scoase
în relief mai bine prin exerciţiu. O dicţie bună este
un atu în mâna unui vorbitor. Cu puţin exerciţiu,
dicţia se poate îmbogăţi.
FACTORI DETERMINANŢI...

Viteza de vorbire

Este esenţială pentru a se stabili un

ritm eficient al dialogului. O viteză
prea mare lasă impresia de grabă,
acest lucru putând bruia ascultarea.
Viteza de vorbire poate fi, pe de o
parte, expresia unor trăsături
temperamentale, a gradului de
apropiere afectivă dintre
interlocutori dar, pe de altă parte,
poate fi pusă în corelare directă cu
gradul de cunoaştere a subiectului
discuţiei.
FACTORI DETERMINANŢI...

Fluenţa
Reflectată prin caracterul continuu
sau discontinuu al vorbirii, poate fi
“măsurată” prin frecvenţa pauzelor.
Acestea trebuie să fie introduse în
discurs pentru a da interlocutorului
răgazul de a prelucra informaţiile pe
care le primeşte. Pauzele din vorbire
au acelaşi rol ca punctuaţia în
scriere. De regulă, pauzele scurte
divid ideile dintr-o frază, iar cele
lungi marchează sfârşitul frazelor.
Pauzele lungi se folosesc între două
capitole principale din mesaj sau
între cuprins şi încheierea mesajului.
FACTORI DETERMINANŢI...

Timbrul vocii
Inflexiunile sau modificările „sus-jos"
ale vocii – timbrul – influenţează, de
asemenea, modul în care mesajul este
recepţionat. Variaţiile în timbrul
vocii sunt, de multe ori, asociate cu
intensitatea şi cu viteza ei, pentru a
accentua sau mări interesul pentru
cele expuse. Totuşi, timbrul poate
trăda atitudinile şi emoţiile noastre.
Reacţia receptorilor la mesajul
nostru este influenţată şi de timbrul
vocii pe care-l folosim. Mai mult, un
cuvânt poate avea mai multe
înţelesuri, în funcţie de timbrul vocii.
PALIERELE COMUNICĂRII VERBALE

Un palier cotidian, unde regăsim

vorbirea curentă, cea din cadrul
discuţiilor familiare, a conversaţiilor
obişnuite, cu repetabilitate mare etc.

Un palier oarecum specializat, al

vorbirii elevate, în care regăsim
discursurile din conferinţe,
comunicările ştiinţifice, la cursuri, în
cadrul unor congrese şi consfătuiri
etc.
CE ESTE RETORICA?

Retorica, în sens general, se referă

la capacitatea de a convinge
interlocutorul de justeţea ideilor
expuse printr-o argumentaţie
riguroasă, pusă în valoare de stil. S-a
dovedit, încă din Antichitate
(Aristotel, Demostene etc) că retorica
este o artă menită să maximizeze
eforturile oratorului, prin punerea în
mişcare a cuvintelor.
METODE DE ARGUMENTARE

Metoda clasică presupune

adresarea directă către partener.
Aceasta presupune ca îi prezentăm
faptele şi informaţiile care constituie
baza demonstraţiei noastre. Este o
metodă în care informaţiile obiective,
de genul date statistice, indicatori
etc. sunt de preferat a fi utilizate
pentru a întări ideile prezentate.
METODE DE ARGUMENTARE
Metoda „fragmentelor”. Porneşte
de la ideea de a sparge discursul
interlocutorului în secvenţe şi de a
valorifica acele informaţii
nerelevante pentru discuţie. Această
stratagemă este aplicabilă în situaţiile
tensionate, când comunicarea devine
obositoare şi este nevoie de pauze.
Totodată, ea oferă oratorului
posibilitatea să-şi destabilizeze
interlocutorul folosind din dialog
doar acele date nesemnificative
oferite de acesta şi puse sub semnul
incertitudinii.
METODE DE ARGUMENTARE

Metoda “concluziilor”.
Presupune utilizarea concluziilor
intermediare în construcţia
discursului. Această metodă pleacă de
la evidenţa potrivit căreia, în
procesul comunicării, se schimbă
adesea termenii discuţiei.
METODE DE ARGUMENTARE

Metoda contrazicerii. Presupune

să exploatăm informaţiile oferite de
interlocutor şi să punem în evidenţă
contradicţiile existente în
argumentarea oferită de partener,
într-o modalitate, însă, defensivă.
Discursul oratorului trebuie să fie
lipsit de contradicţii.
METODE DE ARGUMENTARE

Metoda „Bumerangul”.
Presupune să foloseşti argumentele
interlocutorului drept armă
împotriva sa. Sub aspect
argumentativ, metoda nu are
eficienţă, dar ea destabilizează
interlocutorul, având o forţă de
influenţă mare asupra stabilităţii
emoţionale a auditorului.
METODE DE ARGUMENTARE
Metoda „susţinerii aparente”.
Presupune să disimulezi un accept şi
un acord în legătură cu mesajul
interlocutorului, ca mai apoi, să-ţi
dezvolţi propria argumentaţie.
Această modalitate de interacţiune şi
de gestionare a situaţiei
comunicaţionale mizează pe
apropierea ce se poate înregistra
între interlocutori, ca urmare a
sentimentului de confort şi uniune de
idei şi convingeri pe care, în calitate
de orator, îl creezi auditoriului.
RECOMANDĂRI...

Faceţi apel în discurs la afirmaţii care nu pot fi

contrazise (ex. : « Vorbim de o constatare pe care
nu o putem ignora…. « fără tăgadă această idee, pe
care trebuie să recunoaştem…. »)

Recurgeţi la contra-obiecţie, altfel spus, utilizaţi

enunţuri care « trădează » ce ar putea să spună
interlocutorul (Ex. : « aţi putea spune că…. », , « vă
gândiţi că… »)

Practicaţi tautologia în sens de repetare a

aceleiaşi idei cu alte cuvinte (Ex. : « sunt agitat
pentru că temperamentul meu este …. »)
RECOMANDĂRI...

Transformaţi « dovezi » obiective în mesaje

verbale, lăsând astfel faptele să vorbească de la
sine (Ex. : « problemele sociale ale populaţiei din
Valea Jiului au făcut Guvernul să adopte
măsuri…. »)

Faceţi apel la « conectori » (conjuncţiile curente)

şi la verbe care induc ideea presupunerii pe
marginea unor afirmaţii ale oratorului (verbe
precum « a presupune », « a imagina », « a
pretinde »). Acestea au rolul de a crea
receptorului impresia că este parte activă,
manifestându-şi opţiunea faţă de mesajul primit.
ALTE RECOMANDĂRI...

Priviţi interlocutorul, pentru a stabili

un contact vizual direct cu acesta şi
a-i monitoriza reacţiile. Acest fapt vă
permite să vă adaptaţi mesajul în
funcţie de interesul, mulţumirea celui
din faţa dumneavoastră;

Staţi drept în faţa interlocutorului,

încercând să nu vă balansaţi.
Balansul poate induce o stare de
grabă, uneori chiar de lipsă de
siguranţă;
ALTE RECOMANDĂRI...

Folosiţi oportunităţile pe care situaţia

comunicaţională vi le oferă. Altfel
spus, utilizaţi mijloace ajutătoare
dacă vi se permite, astfel încât să
aduceţi plus-valoare mesajului;

Prezentaţi-vă în faţa interlocutorului

ca şi cum aţi fi în cea mai bună formă.
O astfel de atitudine creează impresia
de siguranţă, de relaxare faţă de
situaţia de comunicare.
ALTE RECOMANDĂRI...

Priviţi-vă interlocutorul ca pe un
partener, nu ca pe un duşman. Este
neproductiv să promovăm o conduită
care să exprime convingerea noastră
că interlocutorul este în opoziţie.

Folosiţi-vă de calităţile vocale pe care

le aveţi. Accentuaţi ideile principale
prin ridicarea vocii, fără a depăşi
limita unui normal acceptat dincolo
de care se poate prezuma un act de
agresiune – sau schimbaţi ritmul şi
viteza de transmitere a mesajului.