Cap.

IV - REFORMA ECONOMICĂ ÎN CAPITALISM ŞI ÎN

SOCIALISM

4.1. Reforma sistemelor economice

4.2. Modificări (reformă) în cadrul economiilor capitaliste

a. Reforma în domeniul atributelor proprietăţii: proprietate privată

versus proprietate publică

b. Reforma economică în domeniul procesul decizional: tendinţe

evolutive în sectorul concurenţei

c. Recompensele. Redistribuirea veniturilor în capitalism

d. Reforma în cadrul mecanismelor de informare. Piaţa versus Plan

4.3. Reforma -Schimbări în sistemele economice socialiste

a. De ce este necesară reforma sistemelor socialiste?
b. Sistemele economice socialiste: modele de reformă
c. Reforma sistemelor de planificare
d. Reforma organizaţională
e. Descentralizarea-atribut al reformei în cadrul sistemelor
economice socialiste
f. Programele de reformă radicală: proiect şi dezvoltare
g. Programul de reformă: implementarea

h. Privatizarea
i. Reforma şi problemele sectoriale
j. Politicile de tranziţie
k. Epoca Reformei

Sistemele economice şi caracteristicile acestora sunt supuse

transformărilor de-a lungul timpului. Reforma economică oferă posibilitatea de a
modifica, de a transforma unul sau mai multe atribute ale sistemului şi de al
transla dintr-un atribut cu impact minor asupra sistemului economic într-unul cu
impact major. Spre exemplu o creştere uşoară a proprietăţii publice poate fi
considerată ca fiind o transformare minoră a unui sistem economic, în timp ce
trecerea de la plan la piaţă, cu siguranţă va reprezenta o modificare, o
transformare majoră a acestuia.
 4.1. Reforma sistemului economic

Reforma sistemului economic poate fi observată atât în sistemele

capitaliste cât şi în cele socialiste, dar acesta determină modificări,
transformări diferite pentru fiecare din acestea.
Reforma economică a sistemului capitalist apare în general ca o
evoluţie naturală, se realizează gradual şi este introdusă (declanşată) de
principiile descentralizării. Reforma economică în sistemele socialiste este
revoluţionară prin natura ei, ea este abruptă şi este introdusă de către o
autoritate centrală. Deşi există excepţii de la acestă clasificare simplă a
reformei economice, ea este folositoare în examinarea şi întelegerea acestui
proces.
Sistemele economice au experimentat de-a lungul timpului reforma
economică, acesta devenind astăzi o caracteristică principală a acestora.
Introducerea deciziei centralizate şi a agricuturii colective în fosta Uniunea
Sovietică către sfârşitul anilor 1920, precum şi introduceea acestui model
centralizat în ţările din Europa de Est şi în China după cel de-al doilea Război
Mondial, sunt exemple a unor schimbări rapide şi fundamentale ale sistemelor
economice. În aceste cazuri procesul decizional a devenit centralizat, piaţa a fost
înlocuită de către plan, proprietatea de stat a devenit dominantă comparativ cu
proprietatea privată, iar recompensele morale au devenit constat mai importante
decât cele materiale. Înlocuirea socialismului planificat cu un socialism în care
muncitorii au un rol foarte important în procesul decizional, aşa cum se întâlnea
în Iugoslavia anilor 1950, este un alt exemplu esenţial de modificare
fundamentală a unui sistem economic. În final încercarea de a se trece de la
economia planificată la economia de piaţă a ţărilor din Europa de Est şi a fostelor
state care aparţineau de Uniunea Sovietică reprezintă tot atâtea modificări
structurale ce-şi pun amprenta asupra sistemelor economice.
Dacă reformele sistemelor economice socialiste din trecut pot fi în general
identificate ca un pachet de schimbări introduse de autoritatea centrală, reforma
în sistemele economice capitaliste este mult mai dificil de a fi caracterizată.
Sistemele economice contemporane ale ţărilor industrializate sunt evident diferite
faţă de ceea ce reprezentau aceste sisteme în urmă cu 100 de ani. Şi aceste
sisteme au suferit modifcări fundamentale mai ales în urma trecerii de la un
sistem economic la altul (ex.feudalism la capitalism). Modificările s-au făcut
gradual, pe parcursul mai multor decenii, ceea ce face dificilă încercarea de a
delimita temporal strict perioda de tranziţie. Când resursele sunt alocate prin
intermediul pieţii, modificările în procedurile de alocare a resurselor sunt mult mai
puţin vizibile decât atunci când sunt făcute de către o autoritate centrală. În
acelaşi timp istoria furnizează suficiente exemple de sisteme economice
contemporane unde modificările structurale au fost evidente şi în sistemele
economice capitaliste. Cele mai sugestive exemple au în vedere fie privatizarea
din perioada “Doamnei de Fier” din Marea Britanie, fie naţionalizarea anumitor
obiective economice realizată în Franţa, fie programele majore de angajare
deplină a forţei de muncă din SUA promovate de anumiţi preşedinţi americani
după cel de-al doilea Război Mondial.
 Până acum reforma economică s-a identificat ca fiind - “o serie de
modificări a caracteristicilor unui sistem economic, modificări ce variază de-a
lungul timpului atât în sistmele economice socialiste cât sistemele economice
capitaliste”. Un program de reformă odată dezvoltat, nu înseamnă va fi şi
implementat. Întrebarea care se ridică este: Cum implementarea unei reforme
economice poate fi realizată şi cum poate fi măsurată?

Măsurarea procesului de implemetare al reformei economice este o

problemă complexă. Dintr-un anumit punct de vedere, reforma economică este
introdusă în general, în efortul de a modifica rezultatele economice, prin
schimbarea caracteristicilor sistemului. Se poate analiza implementarea reformei
prin prisma rezultatelor economice ori direct, analizând modificările făcute asupra
caracteristicilor sistemului. În condiţiile în care nu se pot evalua rezultatele
economice şi nici modificarea caracteristicilor sistemului se consideră că reforma
a eşuat ? Mai mult decât atât cum pot fi identificate elementele de bază care să
permită cuantificarea reformei economice? Spre exemplu: dacă un program de
reformă intenţionează să modifice câteva componente ale sistemului economic,
dar în realitate nu o face, cum ar trebui emise judecăţi de valoare obiective în
legătură cu aceste componente?
Problema evaluarii procesului de implementare a reformei nu este
deosebit de dificilă pentru orice sistem economic. Mulţi specialişti argumentează
faptul că reforma economică din fosta Uniunea Sovietică, din era pre-Gorbaciov
a eşuat (reforma Cosâghin din anii 60).
Majoritatea schimbărilor din sistemele economice capitaliste prezintă de
asemeni controverse, şi deseori este dificil de a evalua efectiv care au fost
modificările aduse sistemului şi care s-au implementat în numele reformei.
De multe ori reforma poate eşua din motive diverse. În cele ce urmează
se va întreprinde o analiză cât mai amănunţită în această problematică.
În primul rând s-a sesizat că izolarea anumitor modificări ale
caracteristicilor sistemului faţă de modificările rezultatelor economice este dificilă.
Analizând modificare rezultatelor economice, care este certitudinea că noile
rezultate nu sunt urmarea acţiunii altor forţe decât schimbările sistemice? Autorii
sovietici au argumentat că reforma Cosâghin din 1965 a fost implementată
deoarece managerii întreprinderilor sovietice au propus noi reguli în
implementarea procesul decizional (managerial). Observatorii occidentali susţin
faptul că reformele respective nu au fost implementate şi ca urmare
performanţele economice sovietice nu au fost imbunătăţite până în anii 1970.
În al doilea rând unele din aceste reforme au eşuat şi datorită faptului că
ele au fost greşt implementate sau doar parţial implemantate. Spre exemplu unul
din obiectivele privatizării din Europa de Est îl constituie descentralizarea
procesului decizional şi translarea acestuia de la nivel central la nivel de
întreprindere. Cu toate acestea unii specialişti au remarcat faptul că acolo unde
se întâlnesc concentrări industriale ridicate, rezultatele privatizării din punct de
vedere al procesului decizional, pot fi diferite faţă de cele anticipate de
reformatori. În acest sens, deşi reformatorii caută beneficiile mecanismului
competiţiei de piaţă, în realitate structura industrială se poate transforma într-un
monopol care generează o serie de efecte mai mult sau mai puţin benefice
asupra sistemului. Un alt exemplu poate fi legat de preţurile administrate de către
stat. Dacă acestea sunt înlocuite cu cele stabilite de către mecanismele pieţii,
preţurile pot evolua în direcţii total nedorite în cadrul sistemului reformat.
Reforma preţurilor trebuie însoţită de o serie de modificări ale procesului
decizional.
În al treilea rând este dificil de a delimita în practică modificările politicilor
economice de modificărilor sistemului. În acest sens implemantarea unei politici
economice care nu este însoţită de o serie de schimbări sistemice necesare, va
creea ca rezultat ineficienţa politicii respective.
În final pe măsură ce se analizează progresul reformei economice, devine
evident că modificările structurale depind de natura reformei şi în practică aceste
transformări sunt ajustări sistemice sau simple transformări ale politicilor
economice respective. Spre exemplu pe măsură ce se analizează dezvoltarea în
ţările din Europa de Est se constată, că este mult mai uşor în a urmări rezultatele
modificărilor din sistem prin schimbările intervenite în politica macroeconomică
(ex. politica de stabilizare, politica ratei de schimb), decât prin încercarea de a
evalua impactul modificărilor organizaţionale sau sistemice implementate, pentru
a îmbunătăţi eficienţa unităţilor economice. Este mult mai uşor să cercetezi
evoluţia inflaţiei decât să analizezi modul de reflectare a acesteia în eficienţa
economică.
Momentul implementării schimbărilor este şi el important.Vor fi necesare
intervale de timp mai reduse atunci când de exemplu se urmăreşte
implementarea unei politici care are drept scop reducerea inflaţiei, dar aceste
intervale de timp vor deveni mai mari atunci când implemantarea modificărilor
sistemice urmăreşte îmbunătăţirea eficienţei econmice.
Examinarea contextului general al reformei economice permite să
nuanţarea reformei corespunzătore fiecărui sistem economic în parte. Această
abordare reflectă convingerea conform căreia dezvoltarea, implementarea şi
evaluarea reformei diferă de la un sistem economic la altul.

4.2. Modificări (reformă) în cadrul economiilor capitaliste

Mulţi specialişti au încercat să construiască un sistem de referinţă folositor

în studierea naturii schimbărilor ce caracterizează economiile capitaliste.
Probabil cel mai faimos sistem rămâne cel al lui Karl Marx. Din perspectivă
contemporană, principiile marxiste pot fi considerate ca fiind necorespunzătoare,
chiar dacă o bună parte a literaturii de specialitate a depus numeroase eforturi
pentru a înţelege acurateţea predicţiilor marxiste în legătură cu sistemele
economice. Mai mult, tema dominantă a operei lui Marx nu a fost analiza naturii
transformărilor sistemului capitalist, cât mai degrabă evidenţierea problemele
generale ale unui sistem în tranziţie, în cazul acesta a unui sistem economic care
definea trecerea de la capitalism la socialism.
În absenţa unei teorii generale a schimbării sistemului, se examinează
eforturile practice cu privire la reformă, evitându-se luarea în discuţie a
detaliilor schimbărilor în anumite cazuri concrete, analizându-se modificările pe
cele patru componente ale sistemului economic prezentate în capitolele
anterioare.

a. Reforma în domeniul atributelor proprietăţii: proprietate privată versus

proprietate publică

Dreptul de proprietate este o trăsătură fundamentală distinctă a

diferitelor sisteme economice, iar caracteristicile sale pot fi evaluate, chiar
dacă uneori acest lucru se realizează imperfect. Modificările importante în
natura proprietăţii (proporţia proprietate publică/proprietate privată) pot altera
fundamental natura sistemelor economice capitaliste. Într-adevăr, dacă statul
deţine într-o proporţie majoră proprietatea, atunci nu se va mai putea clasifica
un sistem economic ca fiind capitalist.
Sistemele capitaliste reale sunt mixte, unele deţinând un procent mai
mare de proprietate publică decât altele. Privatizarea apare atunci când
proprietatea publică se vinde sau trece în posesia proprietarilor privaţi.
Proprietatea publică apare atunci când procesul are loc în sens invers, fenomen
cunoscut sub numele de naţionalizare.
Raportul proprietate publică/proprietate privată poate fi modificat fie prin
programe guvernamentale (Guvernul Federal S.U.A. a creat un asemenea
program în timpul marii crize în Tennessee), fie prin acţiuni directe de vânzare-
cumpărare ale guvernului. Prin vânzarea procentului de acţiuni pe care îl
deţinea la British Air, Guvernul britanic a crescut proprietatea privată în Marea
Britanie, iar prin cumpărarea unei companii falimentare de oţel (British Steel) a
crescut proprietatea publică.
De cele mai multe ori opinia publică s-a manifestat dominant în favoarea
creşterii rolului proprietăţii publice în U.S.A., în timpul marii crize. În Marea
Britanie, alegerea guvernului laburist în anii 1940-1950 a evidenţiat un suport
politic pentru procesul de naţionalizare, în timp ce guvernul conservator din
anii 1970 şi 1990 a evidenţiat un sprijin pentru procesul de privatizare.
Alternanţa guvernelor socialiste şi conservatoare (a se înţelege de dreapta) din
Franţa au reflectat aceeaşi politică de privatizare şi naţionalizare. În fosta
Republica Federală Germania, guvernele socialiste şi conservatoare au
favorizat continuu procesul de privatizare de la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial, în acest fel, mari părţi din proprietatea publică a fost
transferată de guvernul german în proprietate privată în era postbelică.
În ceea ce priveşte structura proprietăţii în S.U.A. datele statistice arată
faptul că structura pământului (privit ca proprietate) nu s-a modificat considerabil
din 1930, precum şi procentul de out-put realizat de întreprinderile
guvernamentale. După o creştere a proprietăţii publice la începutul anilor 1930,
procentul acesteia a rămas relativ stabil, în pofida unei creşteri substanţiale a
consumului guvernamental. Tabelul 4.1. prezintă procentul de capital fix deţinut
în anii 1955, 1980 şi 2005 de către guvernele a şapte ţări industrializate. Se
observă că procentul de capital fix deţinut de guverne nu a variat semnificativ de-
a lungul timpului.

Tabelul 4.1.- Structura capitalului fix deţinut de către guvern în ţările

capitaliste dezvoltate (% în total)
Ţara Anii
1955 1980 2005
Canada 22 24 23
Finlanda - 16 16
Franţa 16 17 -
Grecia 3 1 -
Suedia 4 7 -
Regatul Unit 11 14 -
Germania 7 8 8

Concluzia este că raportul proprietate publică/proprietate privată a rămas

relativ constant timp de şase decenii, deci în aceste ţări s-a ajuns la un consens
în ceea ce priveşte proporţia tipului de proprietate. Schimbările de guvern nu au
alterat în mod considerabil consensul, altfel punerea în practică a oricăror politici
economice ar fi devenit dificilă.

b. Reforma economică în domeniul procesul decizional: tendinţe evolutive

în sectorul concurenţei

Modificările apărute asupra climatului concurenţial din economiile

capitaliste pot altera natura competiţiei dintre actorii economici, dar nu au ca
rezultat schimbarea naturii sistemului (acesta nu încetează de a mai fi capitalist).
Chiar şi o economie capitalistă, în care monopolul este o formă de organizare
des întâlnită, poate opera ineficient şi poate obliga consumatorii să plătească
preţuri mai ridicate pentru bunurile şi serviciile respective, dar sistemul în sine
rămâne tot capitalist.
Gradul de competitivitate în aceste sisteme este influenţat de legile
antitrust, regulamente, politica comercială, dar cu toate acestea este extrem de
dificil în a generaliza care este politica statului faţă de competiţie.
Dereglementarea în anumite ramuri economice este un alt aspect ce
ilustrează politica statului faţă de competiţie. Când o industrie, competitivă prin
potenţialul său, este reglementată de către stat (ceea ce deseori generează un
comportament anti-competiţie), gradul de competitivitate se reduce. Această
tendinţă de dereglementare (cunoscut ca un proces de retragere a statului din
economie) a început la sfârşitul anilor 1970 în S.U.A., şi a continuat în America
de Nord, Europa Occidentală şi Japonia în anii 1980 şi în ţăriile Europei de Est
dupa anii 90. Procesul de dereglementare a fost mult mai pronunţat în
transporturi, comunicaţii şi sistemul financiar bancar.
Un aspect mult mai puţin vizibil al politicii statului faţă de competiţie, şi
implicit mult mai dificil de caracterizat, îl constituie politica antitrust şi
mecanismele de punere în practică a acesteia. Majoritatea ţărilor capitaliste
industrializate au permis existenţa mai multor excepţii de la legile antitrust decât
a făcut-o S.U.A. Legile antitrust au rolul de a preveni abuzul acolo unde există un
monopol. Spre deosebire de legislaţia S.U.A., care declară ilegal orice
aranjament de stabilire a unor preţuri formale, alte state capitaliste industrializate
apreciază aceste acorduri de stabilire a preţurilor ca fiind legale, dacă preţurile
au un nivel rezonabil. În S.U.A. au intervenit o serie de modificări în legislaţia
antitrust din 1930. Principala modificare o reprezintă apariţia unei instituţii
specifice care reglementează legislaţia antitrust; până în anii 1950 această
instituţie interpreta orice comportament anti-competiţie ca fiind necorespunzător,
dar după 1950 interpretează acţiunea monopolurilor ca fiind necorespunzătoare
doar acolo unde acestea abuzează de puterea lor.
În anii 1970 şi 1980 s-a observat o interpretare mult mai liberală a legilor
antitrust, pornindu-se de la premisa că pe plan internaţional competiţia este mult
mai acerbă şi o societate comercială nu trebuie penalizată pentru succesul său
(se are în vedere în principal apariţia monopolurilor tehnologice – vezi cazurile
ATT şi Microsoft etc.).
Creşterea gradului de competiţie internaţională şi dereglementarea a
condus la intensificarea concurenţei între actorii economici. Dezvoltarea
accelerată a progresului tehnologic a permis apariţia unei game largi de produse
şi implicit la o competiţie mult mai strânsă. William Shepherd a realizat o
evaluare a evoluţiei competiţiei în economia S.U.A. El a ajuns la concluzia că
economia americană a devenit mult mai competitivă după anii 1960, ca o
consecinţă a creşterii competiţiei internaţionale şi a continuării procesului de
dereglementare. În conformitate cu studiul realizat de Shepherd, procentul
economiei americane care a fost efectiv competitiv a rămas relativ stabil, între
52-54% în intervalul 1939-1958, dar a crescut la 77% în 1980, ajungînd la circa
80% în 2005. Studii similare nu au fost realizate şi pentru alte ţări industrializate,
astfel încât nu se poate şti dacă experienţa americană este reprezentativă sau
nu. Oricum, deoarece toate ţările capitaliste industrializate au constituit subiectul
creşterii competiţiei internaţionale, impactul acestei dezvoltări a fost cel puţin
egal în aceste ţări.

c. Recompensele. Redistribuirea veniturilor în capitalism

Capitalismul utilizează recompensele materiale pentru a motiva

comportamentul economic. Dacă statul capitalist alterează distribuţie veniturilor
deţinute, participanţii care realizează aceste venituri vor fi mai puţin interesaţi în
realizarea lor. De exemplu, dacă sistemul tinde să egalizeze distribuţia veniturilor
după impunerea fiscală, atunci recompensele materiale vor înceta să mai
ghideze economic procesul decizional. Modificările sistemului fiscal pot astfel să
producă schimbări importante în natura sistemului economic capitalist.
Pentru ca un sistem fiscal să aibă un impact mare asupra sistemului de
recompensare, taxele trebuie să cuprindă o mare parte a veniturilor realizate în
economie şi să permită redistribuirea. Venitul este redistribuit fie prin impunere
fiscală progresivă (proporţional cu veniturile realizate), fie prin impunere fiscală
regresivă (invers proporţional cu veniturile realizate). Redistribuirea venitului
trebuie să cuprindă toate formele de factori ce generează venit şi trebuie
realizată progresiv pentru a nu bloca activitatea economică generatoare de venit.
Tabelul 4.2. cuprinde informaţii asupra schimbărilor intervenite în
sistemul de impunere fiscală a veniturilor în anii 1960 şi 1985, precum şi
despre nivelul impozitelor aplicate asupra altor bunuri.

Tabelul 4.2. – Modificări ale sistemului fiscal în state capitaliste dezvoltate

State Taxe ca % din % Total Taxe Transferuri sociale
capitaliste P.I.B. Venituri din taxe Taxe pe bunuri ca% din P.I.B.
dezvoltate 1960 1980 2005 1970 1985 2005 1970 1985 2005 1960 1981 2005
Statele Unite 27 29 30 48 42 44 19 18 17 5,0 11,1 10,6
Canada 24 32 34 45 43 47 32 33 29 7,9 9,9 12,0
Franţa 32 42 45 18 18 18 38 29 29 13,5 20,3 21,7
Italia 27 30 36 17 36 36 38 26 26 9,8 5,7 17,3
Japonia 20 25 30 41 46 47 22 15 13 3,8 10,6 11,8
Suedia 28 49 57 54 42 41 29 25 24 8,0 18,2 15,1

Tabelul arată că în toate statele capitaliste taxele privite ca procent au

crescut (în S.U.A. cea mai mică creştere a fost de la 27% la 29%, iar în Suedia
de la 28% la 49%, fiind cea mai semnificativă creştere).
Impozitele asupra venitului şi asupra bunurilor oferă informaţii indirecte
asupra rolului de redistribuire a veniturilor de către sistemul fiscal. Impozitele
asupra venitului tind să fie progresive, iar cele asupra bunurilor – regresive. În
câteva ţări din cele analizate venitul obţinut din impozitare rămâne stabil sau
scade; iar în altele venitul obţinut din impozitare este acelaşi sau creşte foarte
uşor. Sunt totuşi şi ţări la care întâlnim modificări importante (creştere în cazul
Italiei şi scădere în cazul Suediei).
Tabelul exemplifică şi o descreştere generală a veniturilor din impozite
asupra bunurilor. Volumul taxelor încasate a scăzut substanţial în Franţa, Italia şi
Japonia, în timp ce în Canada şi S.U.A. au înregistrat creşteri nesemnificative.
Neavând informaţii valabile asupra ratelor de impozitare în fiecare ţară, se
încercă facem o evaluare a acestui proces. În ceea ce priveşte sistemele
analizate se observă că s-a înregistrat o creştere substanţială a volumului de
impozite obţinute în urma impunerii fiscale a venitului, dar nu se observă o
modificare substanţială a sistemului de impozitare. Concluzia care se desprinde
este aceea că rolul de redistribuire a sistemului fiscal nu s-a modificat foarte mult
în ţările capitaliste, chiar dacă volumul veniturilor din impozite a crescut
semnificativ.
Întrebarea care apare este: Ce au făcut guvernele capitaliste cu această
creştere de venituri din impozite şi taxe? Ultima coloană a tabelului oferă
răspunsul: creşterea semnificativă a cheltuielilor cu asistenţa socială (denumite
transferuri de securitate socială) ca procent în structura P.N.B. Efectul
transferurilor de securitate socială asupra recompenselor economice depinde
de modul în care acestea sunt distribuite. Dacă ele sunt distribuite în
concordanţă cu contribuţia participanţilor, atunci nu alterează rolul distribuţiei
veniturilor; dacă aceste transferuri sunt realizate într-o manieră
necorespunzătoare cu contribuţia participanţilor (aşa cum sunt programele
pentru săraci), atunci rolul distribuţiei veniturilor este alterat. Exemplu: Această
concluzie este cel mai uşor de observat în cazul S.U.A., unde deşi sistemul
fiscal îşi păstrează rolul de redistribuire a veniturilor se întâlnesc şi transferuri
cu caracter social. Principalul instrument al statului american de redistribuire a
veniturilor îl constituie transferurile sociale către cei care au venituri foarte
reduse.
O principală caracteristică a sistemului economic capitalist o reprezintă
faptul că proprietarii de capital (proprietarii individuali, parteneri de afaceri,
acţionari corporativi) sunt recompensaţi şi din profitul întreprinderii unde deţin
cote-părţi. În schimb, muncitorii sunt plătiţi direct prin salariu.
Capitalismul poate schimba această caracteristică oferind posibilitatea, în
anumite cazuri, ca salariaţilor să le revină o cotă-parte din profit. Deoarece
profitul poate fluctua de-a lungul timpului comparativ cu venitul salarial,
proprietarii (managerii) încheie înţelegeri contractuale cu salariaţii prin care se
angajează să le plătească un salariu atâta timp cât sunt solvabili. În schimb,
proprietarii de capital vor fi recompensaţi pe măsura riscurilor asumate.
Natura fundamentală a relaţiei dintre muncitor şi proprietarul de capital
poate fi denaturată prin modul de participare la profit în anumite situaţii. Dacă
recompensa economică a angajatului depinde parţial sau total de profitul afacerii,
atunci muncitorul devine şi el, parţial sau total, un capitalist şi îşi asumă riscul
corespunzător.
Avantajul participării la profit este acela că muncitorii devin material
interesaţi de profitabilitatea întreprinderii. Vor fi mai preocupaţi de procesul
muncii şi de cel de economisire decât erau înainte.
Noţiunea de participare la profit nu este nouă, dar a captat atenţia
economiştilor din ţările capitaliste deoarece Japonia a utilizat această formă de
cointeresare pe o scară largă după cel de-al doilea război mondial, media
bonusurilor pe muncitor poate ajunge şi la un sfert din veniturile realizate, dar şi
acestea rămân fluctuante cu profiturile întreprinderii.

d. Reforma în cadrul mecanismelor de informare.

Piaţa versus Plan

O caracteristică importantă a sistemelor economice capitaliste o

constituie capacitatea acestora de a furniza informaţii pentru factorii de decizie în
urma analizei pieţei. În acelaşi timp, există şi în prezent o dezbatere publică dacă
mecanismele pieţei au capacitatea de a reduce sau elimina intervenţia statului în
economie; intervenţie ce cunoaşte diferite forme şi variază ca intensitate în timp.
 O importantă schimbare a constituit-o acceptarea ideii, de către
majoritatea specialiştilor, că guvernul este responsabil de stabilitatea
macroeconomică. Această transformare, presupune implementarea gândirii
economice keynesiene, a intervenit în perioada postbelică, dar mai ales după
anii 1960. Guvernele capitaliste utilizează diferite instrumente, atât din sfera
fiscală cât şi din sfera monetară, pentru a realiza macrostabilizarea, foarte
important fiind faptul că e văzută ca o funcţie a statului.
Un alt tip de schimbare care se întâlneşte în ţările capitaliste o reprezintă
introducerea anumitor mecanisme de planificare şi implicit reducerea rolului
mecanismelor pieţei. Din această perspectivă apar diferenţe importante între
sistemele capitaliste reale şi de multe ori este acest lucru este foarte dificil de
evaluat.
De exemplu, pe măsură ce vor fi prezentate studiile de caz în acest curs,
vor apare contraste interesante între sistemele capitaliste. Marea Britanie, o ţară
cunoscută pentru rolul important pe care îl are guvernul în economia de piaţă,
dispune de o experienţă extrem de redusă în planificarea economică la nivel
naţional. Franţa, pe de altă parte, este binecunoscută pentru aplicarea planurilor
indicative; care reprezintă o abordare mult mai nuanţată a planificării cu rolul de
a asigura beneficii certe (un proces decizional mai bine argumentat şi bazat pe
informaţii de o calitate mai bună) actorilor economici şi sunt supuse unei
autorităţi de control într-un regim democratic. Din păcate, aşa se va observa că
este dificil în a stabili care părţi ale planurilor indicative au un impact semnificativ
asupra rezultatelor economice.
Japonia este un alt caz interesant de economie de piaţă capitalistă unde
statul are un rol foarte important, dar ca şi în cazul Marii Britanii, rolul statului
este exercitat în realitate prin terţe instituţii şi nu printr-o planificare directă.
Această problematică a rolului statului în economie rămâne actuală şi în prezent.
Există şi anumite cazuri unde sistemele capitaliste au dezvoltat anumite
forme de planificare care să permită modificarea rezultatelor economice, cel mai
bun exemplu fiind cel al statelor scandinave. Şi în S.U.A. au fost introduse
anumite planuri, dar rezultatele au fost nesemnificative de-a lungul anilor. În
S.U.A. nu există planuri în sensul utilizării unor mecanisme de planificare la nivel
naţional, rolul de fundamentare a deciziilor economice revenind puternicelor
entităţi corporatiste. Aceste discuţii au pus în evidenţă rolul statului în economie,
dar realitatea concretă a demonstrat că există şi alte modalităţi de a construi o
economie capitalistă (ex: politicile industriale care generează schimbări prin
implementarea accelerată a progresului tehnologic).
Indiferent de natura şi de gradul de intervenţia a statului în economie,
majoritatea ţărilor capitaliste nu utilizează în mod semnificativ mecanismul
planificării în alocarea resurselor.

4.3. Reforma -Schimbări în sistemele economice socialiste

Modificarea sistemică a unei economii poartă denumirea de reformă, care

este un proces căruia i se supun sistemele capitaliste, cât şi sistemele socialiste.
 În examinarea impactului reformei economice se observă că este dificil în
a evalua rezultatele acesteia prin studiul modificărilor uneia sau mai multor
componente ale sistemului, dar incidenţa reformei trebuie evaluată din punct de
vedere a rezultatelor economice efective. Analiza realizată, prin prisma acestei
viziuni, în sistemele socialiste planificate obligă să se remarce că influenţa
acestora asupra rezultatelor economice a fost extrem de redusă.
Un exemplu este reforma lui Kosîghin din anii 1960 din Uniunea Sovietică,
chiar dacă s-au modificat regulile în baza cărora erau conduse întreprinderile în
speranţa creşterii eficienţei în economie, în practică această acţiune a eşuat. În
lumina efectelor relativ limitate ale reformelor din sistemele socialiste planificate
acestea au fost caracterizate ca simple experimente. Există o tendinţă de a
vedea reformele contemporane specifice anilor,’80-’90, din sistemele socialiste
ca având un caracter radical, chiar dacă performanţele economice înregistrată de
acestea a fost extrem de redusă. Natura programelor de reformă aplicate recent
în sistemele socialiste au căpătat un interes crescut atât din punct de vedere
teoretic, cât şi practic.
Reforma sistemelor economice socialiste este focalizată asupra a patru
problematici:
- care au fost factorii economici majori care au condus reforma
economică în sistemele economice socialiste?
- ce opţiuni de reformă sau modele alternative sunt valabile pentru
schimbarea componentelor sistemului economic existent în aceste
ţări?
- în condiţiile în care aceste reforme sunt văzute ca fiind radicale, cum
se va putea realiza obiectiv implementarea acestora?
- în cazul în care majoritatea sau toate componentele sistemului se
modifică într-un grad mai mare sau mai mic, există posibilitatea
definirii unui sistem în tranziţie şi identificării naturii politicilor necesare
să ghideze acest proces de tranziţie?

a. De ce este necesară reforma sistemelor socialiste?

Deşi conceptual reforma economică se bucură de un mare interes

teoretic, programele de reformă din sistemele socialiste au condus către o
abordare mult mai pragmatică a problematicii în cauză. Forţele care au promovat
reforma economică în Europa de Est şi Uniunea Sovietică erau îngrijorate de
performanţele economice din ce în ce mai reduse. Majoritatea indicatorilor
economici au arătat că sistemul sovietic se afla în regres în ultimul deceniu
(1980-1989), în condiţiile în care se urmărea o creştere rapidă a economiei,
asemenea concluzii nu erau deloc încurajatoare.
Fără o îmbunătăţire semnificativă a productivităţii muncii, creşterea
gradului de bunăstare economică a cetăţenilor rămânea un simplu deziderat.
Au existat multe cauze care au determinat slabele performanţe economice
ale sistemelor socialiste, dar încercarea de a trece de la o creştere economică de
tip extensiv la una de tip intensiv s-a dovedit foarte dificilă. Modelul stalinist avea
ca şi obiectiv utilizarea la capacitate maximă şi aducea cu orice preţ a resurselor
în procesul de producţie. Ideea subutilizării resurselor a fost abandonată de către
toate sistemele socialiste. Aceste sisteme nu erau conduse după regulile pieţei,
iar alocarea, dotarea tehnologică nu a dus la rezultatele scontate; eficienţa nu a
fost unul din elementele prin care sistemul economic de comandă clasic a
devenit performant.
Mai mult, în contrast cu natura ciclică a problematicii productivităţii în
sistemele de piaţă, sistemele socialiste au cunoscut un declin continuu al
productivităţii de-a lungul anilor 1980.
Interesant este faptul că reforma în sistemele socialiste a început la
mijlocul anilor 1960 şi a crescut în intensitate în anii 1980 şi 1990. Începând cu
mijlocul anilor 1980, performanţa în majoritatea ţărilor socialiste s-a deteriorat
până în punctul în care cerinţele primare ale cetăţenilor nu au mai putut fi
satisfăcute. În condiţiile neadecvării recompenselor materiale şi morale a
comportamentului economic, îmbunătăţirea productivităţii a rămas o simplă
speranţă. Majoritatea sistemelor socialiste nu au mai fost capabile să concureze
suficient de bine pe pieţele externe şi, implicit au început să aibă probleme în
asigurarea importului pentru bunurile necesare neacoperite din producţia internă.
Privită din această perspectivă,necesitatea imperativă a unor reforme
apare ca evidentă în sistemele socialiste.

b. Sistemele economice socialiste: modele de reformă

Se observă că reforma sistemelor socialiste s-a focalizat asupra

modificării unuia sau tuturor componentelor sistemului; de asemenea, s-a
precizat faptul că reforma a fost evaluată ca având rezultate modeste privite atât
prin prisma schimbării structurii sistemului, cât şi prin rezultatele economice
deţinute.
Reformele radicale puse în practică după anii 90 au putut genera
modificări ale sistemului, atât în ansamblu, cât şi pe fiecare din componentele
sale, principalul lor obiectiv fiind trecerea de la economia socialistă centralizată la
economia de piaţă capitalistă.
Literatura economică care a analizat şi analizează reforma economică în
sistemele socialiste s-a focalizat asupra unor modele care diferă între ele prin
intensitatea cu care acestea au fost puse în practică. Din acest punct de vedere,
reforma statelor socialiste se studiază, în funcţie de caracteristici pe trei direcţii:
- încercări de a îmbunătăţi procesul de planificare;
- modificări ale acordurilor organizaţionale;
- descentralizarea procesului decizional.

Toate cele trei direcţii de acţiune au produs modificări ale celor patru
componente ale sistemului şi cu o anumită indulgenţă pot fi considerate ca şi
modele de sine stătătoare. Mulţi analişti ai reformelor aplicate în sistemele
socialiste au caracterizat primele două direcţii de acţiune ca fiind modificări de o
joasă intensitate având ca scop într-o primă fază îmbunătăţirea sistemului
tradiţional socialist şi negenerând îmbunătăţirea semnificativă a performanţelor
economice. Pe de altă parte, cea de-a treia direcţie de acţiune, descentralizarea,
a devenit asociată cu reforma economică radicală şi care implică modificări de
sistem majore.
Această nuanţare permite emiterea de judecăţi de valoare mult mai
obiective asupra direcţiilor de acţiune prin care procesul de reformă a fost
implementat sau a trecerii de la sistemul economiei de comandă la sistemul
economiei de piaţă.

c. Reforma sistemelor de planificare

Mulţi observatori occidentali consideră că îmbunătăţirea mecanismelor de

planificare este o alternativă pentru determinarea unor schimbări majore ale
sistemului economic. Argumentele care susţin o asemenea afirmaţie pornesc de
la premisa că planificarea nu a fost perfectă şi că aceasta, privită ca proces,
poate fi îmbunătăţită prin utilizarea pe scară largă a tehnologiilor informaţionale.
Dacă în urmă cu câteva decenii managerii de întreprindere luau decizii greşite
datorită lipsei de informaţii, acum acest proces este mult îmbunătăţit prin accesul
la diverse informaţii. Dezvoltarea unor noi metode de planificare, instalarea unor
canale de informaţi mai performante şi acordarea unei atenţii mai mari pentru un
sistem de recompense corespunzător, ar trebui, să ofere un sistem de planificare
perfect care să permită îmbunătăţirea performanţelor economice ale oricărui
sistem.
Deceniul şapte, anii 1970, a fost acea perioadă de timp când s-au făcut
cele mai multe încercări de îmbunătăţire a procesului de planificare atât în ex-
U.R.S.S., cât şi în Europa de Est.

d. Reforma organizaţională

Schimbarea aranjamentelor organizaţionale ale structurii de planificare

existente reprezintă o a doua alternativă de reformă. O reformă
organizaţională tipică are în vedere structurarea unor organizaţii intermediare
în ierarhia organizaţională. Miniştrii sunt prea puţin implicaţi faţă de
întreprinderile pe care le conduc. Mai mult, fiecare ministru supervizează
întreprinderi care produc o gamă largă de bunuri; aceştia nu pot fi la curent cu
problemele specifice ale fiecărei întreprinderi. Astfel, apare necesitatea
existenţei unor agenţii sau asociaţii profesionale, care să aibă rolul de a realiza
o interfaţă între echipele ministeriale şi managerii de întreprinderi. Acest grup
organizaţional intermediar ar trebui să dispună de capacitatea de a înţelege şi
de a administra un grup de firme, ce prezintă o tipologie de activităţii
economice comune, cu mai mult succes.
Un alt mod de a implementa reforma organizaţională este trecerea de la
planificarea sectorială la planificarea regională. O economie planificată pe baze
sectoriale poate pune, la un moment dat, interesele de ramură deasupra
intereselor naţionale. Trecerea la planificarea regională poate determina
depăşirea obstacolelor pe care le pune birocraţia şi încurajează fluxurile
informaţionale către unităţile economice. Este genul de reformă pe care Nikita
Hruşciov a încercat-o în ex-U.R.S.S., dar fără succes, către sfârşitul deceniului
cinci şi începutul deceniului şase.

e. Descentralizarea-atribut al reformei în cadrul sistemelor economice

socialiste

Descentralizarea, a treia categorie de reforme a sistemelor socialiste,

este dificil de a fi caracterizată cu precizie. În termeni generali,
descentralizarea reprezintă procesul de delegare a autorităţii decizionale şi a
responsabilităţilor de la nivelurile superioare la cele inferioare.
Descentralizarea este deseori văzută ca o reformă reală care poate produce
schimbări fundamentale ale naturii sistemului şi în special reduce rolul
planificării centralizate.
Descentralizarea presupune că deciziile de alocare a resurselor vor fi
trecute în sarcina unor niveluri ierarhice inferioare. Mult mai important este faptul
că într-o economie descentralizată deciziile nu mai sunt luate de planificatori, ci
de către cei de la niveluri ierarhice inferioare, iar aceştia trebuie să opereze cu o
serie de termeni ca: preţ, cost, profit, cifră de afaceri etc. În acest sens,
managerii de întreprindere vor deveni mai puţin atenţi la semnalele
planificatorilor şi mai receptivi la semnalele trimise de piaţă.
Acest gen de reformă economică a fost frecvent caracterizată ca o
reformă reală, ori cel puţin ca o reformă semnificativă, în termeni contemporani
denumită reformă radicală. Existenţa sa dă naştere la noi şi dificile întrebări în
legătură cu dezvoltarea pieţelor, sistemele anterioare fiind dominate de
planificatori, de proprietatea de stat şi de absenţa semnalelor pieţei. În final,
trebuie notat faptul că o clasificare a reformelor în acest mod poate fi utilă,
puţinele eforturi depuse în analiza unor sisteme practice reducându-se la
abordări unidimensionale. Spre exemplu, contrastul este evident între eforturile
de reformă realizate în anii 50-70 în ex-U.R.S.S. şi eforturile de reformă depuse
în prezent de ţările est-europene. Prima avea un caracter mai mult organizaţional
şi a avut un impact nesemnificativ, în timp ce în a doua situaţie se are de-a face
cu o înlocuire a sistemului centralizat cu un sistem bazat pe economia de piaţă.
Intensitatea procesului de reformă obligă să se acorde o atenţie sporită
implementării instituţiilor şi organizaţiilor care dau sens economiei de piaţă,
precum şi politicilor economice aplicate pe parcursul procesului de tranziţie.

f. Programele de reformă radicală: proiect şi dezvoltare

Structura politică s-a modificat şi, indiferent cum sunt prezentate

programele de reformă, toate au determinat schimbări fundamentale ale
sistemelor în cauză. În acest sens programele de reformă din prezent cunosc
modificări semnificative, centrul de greutate deplasându-se de la sistemul
planificării la sistemul economiei de piaţă.
Mai mult, dacă în trecut încercările de reformă au fost văzute ca directivă
de la centru, în prezent programele de reformă pornesc de jos în sus şi presupun
o modificare substanţială a contractului social. Din acest punct de vedere
mecanismele tranziţiei la economia de piaţă sunt mult mai dificile de pus în
practică datorită lipsei unei viziuni unitare asupra obiectivelor economice ce
trebuie urmărite. Din acest motiv este prematur a preciza “demisia socialismului
din istorie” şi a politicilor socialiste în zone precum distribuţia venitului, bunurile
publice şi altele.
Atât proiectarea programelor de reformă cât şi implementarea acestora
sunt influenţate de o varietate de factori care diferă de la o ţară la alta. Ar fi mult
mai uşor să analizăm separat aceşti factori, dar în economia reală aceştia se află
în relaţii de interdependenţă şi cunosc conexiuni dintre cele mai variate astfel:
1. Promovarea schimbării în orice sistem se loveşte de rezistenţa unei
părţi a participanţilor ce se constituie în subiecţi ai sistemului. Astfel, natura
sistemului politic şi evoluţia acestuia de-a lungul timpului (şi mai ales pe
parcursul procesului de implementare a reformelor) se constituie în factori de
favorizare şi de restricţie a succesului reformelor economice. Spre exemplu, în
sistemele centralizate şi dominate de un singur partid politic de-a lungul anilor,
participanţii şi-au atins obiectivele lucrând cu sistemul. În acest sens, este de
aşteptat ca managerii, administratorii, birocraţia şi acele segmente ale populaţiei
ale căror poziţii economice le vor fi afectate să opună rezistenţă la schimbare.
Chiar şi în cazul când puterea politică a rămas centralizată, participanţii opun
rezistenţă la schimbări atunci când nu este în interesul lor de a o susţine.
Eforturile de reformă nereuşite din Uniunea Sovietică constituie un foarte bun
exemplu. Prin contrast, eşuarea tentativei loviturii de stat din august 1991,
demisia Partidului Comunist şi declaraţia de independenţă de către mai multe
republici sovietice reprezintă toate acele forţe care au redus semnificativ
rezistenţa participanţilor la schimbare. Oricum, având în vedere importanţa
factorilor politici în dezvoltarea şi implementarea reformelor economice, este
important a se aprecia că reforma economică este un proces dificil. Sistemul
politic însuşi nu poate fi acuzat automat de problemele care apar în proiectarea
şi implementarea reformelor.

2. Factorii de mediu care, aşa cum s-a argumentat anterior, afectează

rezultatele economice au un rol determinant în succesul reformei. Asemenea
factori sunt mulţi şi variaţi; de exemplu, mărimea ţării, resursele naturale şi
problematica dezvoltării regionale sunt factori cheie. Este nerezonabil să se
afirme că schimbările sistemice sunt facilitate în sistemele care nu au resurse
primare sau care nu suferă disparităţi regionale extreme.

3. Natura sistemului economic şi politicile promovate în trecut sunt

importante. Spre exemplu, se poate argumenta că un sistem care a fost relativ
centralizat, care a cunoscut o aversiune faţă de comerţul internaţional şi care a
promovat o anumită tipologie a problematicii investiţilor a creat şi a susţinut
anumite aranjamente organizaţionale ce vor fi foarte dificil de modificat. Astfel,
structura industrială va trebui să-şi mute centrul de greutate de la industria grea
către nevoile consumatorilor, dar lipsa impactului pieţelor externe asupra
structurii economice o va face dificil de adaptat la noile cerinţe. În sistemele
centralizate dominate de aranjamente planificate nu au fost dezvoltate
elementele de infrastructură necesare pentru un proces decizional
descentralizat. Aranjamentele bancare în asemenea sisteme nu favorizează
dezvoltarea pieţelor, iar politica monetară nu se constituie într-un mecanism de
ghidare a sistemului. În acest fel, dezvoltarea reformelor variază în funcţie de
experienţa economică a ţărilor şi nu trebuie să surprindă dacă această
experienţă este diferită în cazul Poloniei, Iugoslaviei sau Albaniei. Nu este
adevărat că nivelul de dezvoltare economică atins la un moment dat este foarte
important, ceea ce este cu adevărat important este natura acestei dezvoltări în
termeni de mecanisme utilizate, de politici urmate, de intervalul de timp implicat,
într-un cuvânt de sistemul economic rezultat.

g. Programul de reformă: implementarea

Procesul actual de implementare a reformelor economice a început să fie

înţeles mai bine în ultima vreme. Aceasta deoarece reformele recente, în special
cele din Europa de Est şi potenţial cele din spaţiul ex-sovietic, au cunoscut o
modificare fundamentală: dezvoltarea economiei de piaţă prin procesul de
privatizare, dezvoltarea unei infrastructuri specifice economiei de piaţă şi
promovarea unor politici economice corespunzătoare sunt utilizate pentru
ghidarea sistemelor de piaţă. Ţinând cont de aceste circumstanţe speciale este
necesar a lua în considerare nu numai proiectul de bază al programului de
reformă, ci şi condiţiile în care acesta a fost implementat şi, în special, natura
procesului de tranziţie. În timpul acestui proces, elemente ale noului şi vechiului
sistem coexistă, mecanismele capabile să ghideze economia prezintă
caracteristici ale ambelor sisteme şi o varietate de noi şi importante probleme
aparte.
În primul rând problema gradualităţii este foarte importantă. Gradualitatea
poate fi caracterizată în diferite moduri, iar în trecut accentul s-a pus pe
abordarea sectorială a reformelor economice.Spre exemplu a devenit clar că
China a ales cu entuziasm transformările în economia rurală în primul rând, şi
ajustarea altor sectoare în al doilea rând. Se poate argumenta că această
strategie are sens într-o ţară săracă cu segmente largi din populaţie angajate în
activităţi agricole. Experienţa sovietică oferă un contrast interesant. Studiind
„Perestroika”, devine evident că nu sectorul agricol a fost ales pentru
transformare, dezvoltarea complexului militaro-industrial la un nivel ce
presupunea anumite nevoi de apărare, mult superioare Chinei, a generat o
dezvoltare inadecvată a sectorului agricol cu implicaţii directe asupra
necesităţilor zilnice de aprovizionare a cetăţenilor sovietici. Anumite eforturi de a
rezolva aceste probleme pot genera o creştere substanţială a beneficiilor şi pot
încuraja populaţia să suporte procesul reformelor la un cost acceptabil.
 Gradualitatea a fost văzută ca o problemă aparte a strategiei reformelor,
dar necesită o interpretare specifică. Se consideră cazul unui manager de
întreprindere într-o economie planificată care trebuie să aloce resursele ţinând
cont de piaţă. Dacă preţurile sunt utilizate în procesul decizional, mecanismul
pentru stabilirea şi modificarea preţurilor trebuie dezvoltat. S-a reţinut deja că
dacă preţurile înlocuiesc regulile planificării în procesul decizional, acestea
trebuie să reflecte insuficienţe relative (mecanismul preţurilor reflectă mai bine
realitatea decât în cazul stabilirii lor de către autoritatea centrală).
Întrebarea care se ridică : „este suficient un singur mecanism specific
economiei de piaţă pentru a schimba modul de conducere a întreprinderilor?”
Necesitatea gradualităţii reformelor este evidentă, precum şi existenţa anumitor
dezechilibre pe parcursul acestor reforme. Dacă deciziile luate la nivelul
gospodăriilor (menajelor) şi întreprinderilor se iau ţinând cont de semnalele pieţei
(preţuri), atunci preţurile existente trebuie să fie schimbate când nu mai reflectă
realitatea economică şi mai ales mecanismul de formare a preţurilor (piaţa)
trebuie pus la locul lui şi activat. Mecanismele pieţei sunt uşor de definit în teorie,
dar problemele practice sunt mult mai complexe.

h. Privatizarea

În majoritatea programelor de reformă din statele socialiste, privatizarea

este văzută ca o problemă majoră. Premisa de bază a acestei acţiuni este
credinţa că proprietatea privată este esenţială pentru dezvoltarea pieţelor, o
viziune nu tocmai populară printre gânditorii socialişti. Oricum, aşa cum s-a văzut
există diferenţe semnificative între cazurile analizate. În anumite ţări est-
europene o conducere tenace spre privatizare a fost încetinită nu de către
ideologie, ci de dificultăţile practice ale acestui proces. În alte cazuri, problema
proprietăţii este şi în prezent în dezbatere.

Drepturile de proprietate în sistemele socialiste sunt inerente sub

influenţa politicului. Schimbarea acestor drepturi implică schimbări importante
ale structurii de putere economică şi a modului cum va fi folosită această
putere. Este dificil de a evalua întreprinderile în sistemul socialist; abordarea
corporatistă nu există în aceste cazuri. Unele întreprinderi sunt eficiente,
atractive şi uşor de privatizat; altele au pierderi şi sunt neatractive pentru
majoritatea cumpărătorilor potenţiali.
A doua problemă care trebuie dezbătută după gradualitatea reformelor
este viteza cu care acestea sunt implementate. Abordarea gradualistă
presupune o implementare a reformelor în etape succesive cu mare atenţie şi
cu viteză redusă; în acest caz este de aşteptat ca sistemul reformat să
funcţioneze în condiţii optime numai după câţiva ani.
O abordare diferită de aceasta este „terapia de şoc”. În acest caz
schimbarea politicilor economice şi a mecanismelor se face repede şi într-o
perioadă scurtă de timp. Viteza este văzută ca invers proporţională cu
intensitatea măsurilor adoptate. De exemplu, aplicarea „terapiei de şoc” în cazul
Poloniei a fost văzută ca posibil de realizat deoarece intensitatea măsurilor de
care avea nevoie economia poloneză nu a fost foarte mare. Mai mult, importul
democratic pentru reformă a fost mai puternic în cazul Poloniei, se poate
argumenta că schimbările rapide tind să reducă rezistenţa la schimbare. În
practică, reforma sistemelor socialiste nu a tins să fie rapidă, viteza în care au
fost introduse reformele fiind diferită de la stat la stat.
Al treilea element critic al implementării reformelor este dezvoltarea
actuală a componentelor noului sistem, desemnate să înlocuiască componentele
sistemului socialist. Astfel, infrastructura necesară unui sistem bazat pe
economia de piaţă trebuie construită; în acest sens este uşor de înţeles de ce
procesul de reforme economice din Europa de Est este deseori văzut în termeni
de privatizare.
Dincolo de problema actuală a implementării privatizării în sens tehnic, nu
este întotdeauna clar ce tip de piaţă va rezulta. Este în general argumentat că
odată ce firmele sunt privatizate şi mecanismele centralizate sunt eliminate,
tranzacţiile între firme vor servi la ajustarea preţurilor. Dar deseori, în special
când o ţară este mică, structura industrială este inerent competitivă, necesitând
dezvoltarea şi implementarea procedurilor antitrust – un alt element care lipseşte
din infrastructura sistemelor socialiste.

i. Reforma şi problemele sectoriale

Multe din discuţiile despre reformă au fost, în general, despre natura

procesului şi despre probleme apărute la un nivel sau altul în eforturile de
reformare radicală a sistemelor socialiste. Trebuie reţinut că fiecare sector în
parte se confruntă cu probleme specifice. În agricultură apar probleme noi legate
de privatizarea pământului, dezvoltarea pieţelor agricole şi eliminarea
subvenţiilor agricole. Problemele pot fi generale, dar soluţiile concrete trebuie să
fie specifice fiecărui sector.
O altă zonă critică o constituie comerţul exterior. Aşa cum s-a observat,
reforma comerţului exterior din multe puncte de vedere a fost o componentă
critică de-a lungul procesului. Încă o dată, probleme speciale apar. În majoritatea
cazurilor, reforma aranjamentelor comerţului exterior a început cu
descentralizarea structurii de comerţ, de la monopolul ministerului de resort la
nivelul întreprinderilor, modificarea regulilor utilizate în luarea deciziilor şi
schimbarea acordurilor financiare care stau la baza comerţului.
Principala problemă o constituie corecţia aplicată monedei naţionale către
o valoare cât mai aproape de realitate, precum şi obţinerea convertibilităţii
acesteia în cel mai scurt timp posibil. Forţele care influenţează pieţele financiar-
monetare şi valutare sunt treptat introduse, într-o primă fază este acceptată o
convertibilitate internă limitată, pentru ca în final convertibilitatea să fie deplină.

j. Politicile de tranziţie
 Atenţia afost concentrată asupra problemelor complexe ale sistemului
economic; în plus, faţă de modificările specifice trebuie avute în vedere şi
adaptarea politicilor economice la noua dinamică a realităţii. Apare astfel
distincţia dintre sistem şi politici. Problema dificilă o constituie dezvoltarea unor
politici macroeconomice coerente, în special a unor politici fiscale şi monetare
corespunzătoare. La acest nivel macroeconomic este esenţială dezvoltarea
unor politici capabile să susţină stabilitatea economică şi în acelaşi timp
promovarea creşterii economice în contextul reformelor. Obiectivul îl constituie
stabilizarea macroeconomică şi eficienţa microeconomică.
Pe măsură ce sunt studiate diferite sisteme economice, se observă că
sistemul socialist centralizat a angajat accesul direct al statului la resurse şi la
mecanismele de control, specifice. Un asemenea sistem beneficiază de bugete
importante, cheltuielile sunt controlate de către stat, iar veniturile sunt
colectate direct de la întreprinderi; politicile monetare şi financiare au un rol
limitat. Pe măsură ce rolul statului se restrânge trebuie dezvoltate noi surse de
venit.
De-a lungul perioadei de tranziţie guvernele sunt tentate să realizeze noi
emisiuni de bani pentru a acoperi diverse deficite. În condiţiile în care noile
mecanisme ale pieţei nu funcţionează, producţia nu creşte, inflaţia se
constituie într-un rezultat inevitabil.
Descentralizarea procesului decizional la nivelul întreprinderilor,
abandonarea politicilor specifice sistemului socialist au ca rezultat direct
creţterea şomajului. Din aceste considerente la nivelul sistemului trebuiesc
introduse mecanisme prin care să acorde indemnizaţii de şomaj şi programe de
reconversie profesională.
Chiar şi cu un program de reformă clar şi rezonabil şi cu o viziune limpede
asupra obiectivelor ce trebuie îndeplinite, perioada de tranziţie oferă provocări
unice, iar practica depăşeşte deseori teoria. Nu există reţete magice pentru
procesul de tranziţie şi nu va fi acelaşi în două ţări diferite.

k. Epoca Reformei

Este evident că sfârţitul anilor 90 reprezintă o decadă dinamică pentru

analiza sistemelor economice comparative. În trecut, sistemele economice
erau stabile în limite rezonabile şi orice reformă a fost modestă sau
conservatoare. De la introducerea „Perestroikăi” în Uniunea Sovietică termenul
de reforme radicale a fost din ce în ce mai uzitat. Această problematică a
reformei implică reducerea sau eliminarea planificării, introducerea
mecanismelor pieţei şi expansiunea comerţului exterior prin intermediul
mecanismelor pieţei. Proiectarea şi introducerea acestor sisteme, schimbările
care trebuie promovate şi răspunsul populaţiei la acestea reprezintă provocări
majore ale perioadei de tranziţie.