Sunteți pe pagina 1din 9

Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați

Facultatea Transfrontalieră de Ştiinţe Umaniste, Economice şi Inginereşti

Referat
la disciplina „Economia Mondială”

Tema: Problema datoriei externe în


țările în curs de dezvoltare

Studenta: Bratovan Eudochia Cadrul didactic coordinator:


Specializare: AI Ramona Mariana Calinica,
Anul de studii: II lect.univ.dr.ec

Cahul, 2018
Cuprins
Capitolul 1. Problema datoriei externe în țările în curs de dezvoltare ................ 3
1. Datoria externă a ţărilor în dezvoltare. ................................................................ 3
2. Tendinţe globale la nivelul ţărilor în dezvoltare .................................................... 5
3. Caracteristicile ţărilor în dezvoltare ...................................................................... 6

2
Capitolul 1. Problema datoriei externe în țările în curs de dezvoltare

1. Datoria externă a ţărilor în dezvoltare.

Prin noțiunea de datorie externă înțelegem că aceasta este o sumă de bani


îndatorată (indiferent de valută – dolar, euro) de la un stat străin sau diverse instițtii
financiare internaționale. Acești bani datorați sau împrumut bănesc are loc sub
formă de credite financiare garantate unui stat, unui guvern etc. Respectivul
împrumut bănesc se realizează în baza unor contracte bilaterale în care sunt stipulate
condiții concrete de primire și de restituire a acestuia (fiind incluse și costurile
corespunzătoare – credite cu dobândă fixă, credite cu dobândă variabilă), în
dependență de creditele oferite, iar cea mai importantă secțiune a acestor contracte
sunt costurile și garantia statului debitor care urmeaza în viitor să ramburseze
datoria externă formată.
Deci, datoria externă sunt mijloacele financiare (sau mărfuri, etc) pe care un
stat le deține față de creditorii străini, aceștea fiind persoane juridice sau fizice.
Dacă să ne referim la creditorii străini, atunci împrumuturile externe în ultimile
două decenii au căpătat o amploare nemaivăzută, rezultat al unui excedent de
capital al țărilor dezvoltate. Astfel, exportul de capital din țările dezvoltate, fiind
actualizat și sub așa numitele împrumuturi bănești externe (credite financiare),
sunt binevenite în țările din Estul Europei și nu numai.
Una din problemele globale cu care se confruntă economia mondială în
ultimii 20-30 de ani este reprezentată de creşterea permanentă a nivelului
datoriei externe a ţărilor în dezvoltare. Problema preocupă în egală măsură -
deşi, evident, de pe poziţii diferite - guvernele ţărilor debitoare, guvernele ţărilor
creditoare, instituţiile financiare internațional şi băncile comerciale creditoare,
specialiştii care studiază fenomenele mondo-economice contemporane.
Asistenţa financiară nu presupune în toate cazurile apariţia unei datorii, a
unei obligaţii de rambursare. Din categoriile de asistenţă financiară menţionate, doar
"ajutoarele cu caracter rambursabil", "împrumuturile pentru ajutor" şi "alte
contribuţii ale sectorului public" pot să conducă la apariţia unei datorii.
O delimitare conceptuală importantă ce trebuie făcută este între datoria
externă și datoria publică.
Astfel, datoria publică reprezintă ansamblul sumelor datorate de către stat,
ca urmare a politicii sale de a contracta imprumuturi. Datoria publică ia naştere
pe seama împrumuturilor destinate acoperirii cheltuielilor statului şi finanţarea
deficitului bugetar. Ea se crează, de regulă, prin emisiuni de titluri de credit de către
stat (obligaţiuni guvernamentale, bonuri de tezaur etc.), comercializate pe piaţa
internă şi/sau pe piaţa internaţională. Din punctul de vedere al scadenţei, datoria
publică poate fi datorie publică pe termen scurt sau datorie publică pe termen
3
lung, iar din punctul de vedere al modalităţii de exprimare, acesta poate fi
exprimată în monedă naţională sau în valută.
In privinţa datoriei externe, aceasta poate fi definită ca fiind suma în valută
contractată de o ţară cu alte ţări şi/sau organisme financiare internaţionale.
Dicţionarul de Relaţii Economice Internaţionale operează o distinctive intre
cei doi termeni, considerand că datoria externă este datoria publică externă
contractată şi/sau garantată de guvern, pe termen mediu şi lung (scadenţa mai mare
de un an). In această optică, datoria externă apare ca o componentă a datoriei
publice, iar definiţia menţionată mai sus poate fi considerată o definiţie
a datoriei externe în sens restrans.
O definiţie a datoriei externe în sens larg este cea cu care operează Banca
Mondială, conform căreia noţiunea de datorie externă include :
- împrumuturi publice (public loans) = obligaţii ale debitorilor publici (guvern,
agenţi guvernamentali, instituţii publice autonome);
- împrumuturi garantate de către stat (public guarantated loans) = obligaţii
externe ale debitorilor privaţi, garantate de către stat;
- împrumuturi private negarantate (private nonguarantated loans) = obligaţiuni
externe ale debitorilor private negarantate de către stat;
- credite de la F.M.I. (use of I.M.F. credit) = credite de la F.M.I. în afara celor
rezultate din tragerile ordinare, inclusiv modalităţile extinse de finanţare
(stocuri-tampon, finanţare compensatorie, modalitate extinsă de finanţare,
facilităţi pentru petrol);
- datorii pe termen scurt (short-terms debt) = datoriile pe termen scurt, publice şi
private (datorită dificultăţilor privind obţinerea de informaţii nu se poate face
distinctiv între cele două categorii), negarantate de către stat.
Din această enumerare se constată faptul că Banca Mondială operează, de fapt,
cu conceptual de datorie externă totală, în care sunt incluse totalitatea
împrumuturilor publice, împrumuturilor private garantate de către stat,
împrumuturile private pe termen lung negarantate de către stat, creditele luate de
la F.M.I, creditele pe termen scurt.
Caracterul global al problemei datoriei externe a ţărilor în dezvoltare rezultă
din cel puţin următoarele argumente:
- nivelul foarte ridicat al sumelor în discuţie şi sporirea lor continuă şi rapidă;
- diversitatea factorilor afectaţi de creşterea datoriei externe, interesaţi în găsirea
unor soluţii acceptabile;
- interdependenţele care iau naştere între problema datoriei şi alte probleme
globale (subdezvoltarea, problema alimentară, problema energiei şi a
materiilor prime, stabilitatea politico-militară etc.);
- consecinţele imprevizibile şi repercusiunile la scară globală ale nerezolvării
acestei probleme.
4
2. Tendinţe globale la nivelul ţărilor în dezvoltare

Economia mondială contemporană se caracterizează prin distribuirea inechitabilă


a venitului global şi prin ponderea ridicată a ţărilor în dezvoltare, în rândul statelor
lumii. Adâncirea decalajelor dintre ţările în dezvoltare şi ţările dezvoltate este tot
mai evidentă pe fondul accelerării procesului de globalizare……
Conceptul de stat în dezvoltare s-a conturat cel mai bine după al doilea război
mondial, când, odată cu dispariţia imperiilor colonial s-au adâncit şi mai mult
decalajele între ţările dezvoltate şi ţările în dezvoltare.
Statele în dezvoltare se împart în trei mari categorii: foste ţări coloniale, foste
ţări comuniste şi ţări cu regim comunist, majoritatea urmând un proces de
restructurare şi de tranziţie la o economie de piaţă, realitatea economică fiind
marcată de o mişcare mondială către capitalism.
Pentru a rezolva aceste problem ţările în dezvoltare trebuie să aibă ca ţintă
principală dezvoltarea economică. Întradevăr, ţările în dezvoltare care şi-au
recăpătat independent după cel de-al doilea Război Mondial, au elaborat şi pus
în practică programe ample de dezvoltare economică, dar nu toate încununate de
succes. Câteva exemple de ţări în dezvoltare care au derulat cu succes programe de
dezvoltare, găsim printre aşa numitele „noi state industrializate"(NSI) în Asia, mai
precis: Corea, Taiwan, Hong-Kong şi Singapore. Aceste ţări s-au bucurat de creşteri
repetate ale venitului pe locuitor, intrând în categoria ţărilor cu venituri ridicate.
Urmărind evoluţia ţărilor din Asia de Est, China, Malaezia, Tailanda şi Vietnam,
constatăm rate anuale de creştere economică mult superioare ţărilor dezvoltate.
În ţările de pe continentul african, creşterea economică redusă, a condus la
adâncirea decalajelor faţă de ţările dezvoltate.
În condiţiile globale prezentate, nu este greu să ne imaginăm cum această
dezvoltare inegală a statelor lumii are ca efect tensionarea relaţiilor internaţionale.

La două decenii de cel de-al Doilea Război Mondial, încă se remarcă


confruntarea dintre Nord (ţarile cu venituri înalte) şi Sud (ţările în dezvoltare cu
venituri reduse), ca fiind una dintre cele două axe majore în relaţiile internaţionale,
cealaltă constând în confruntările dintre - Vest - ţările cu economie capitalistă şi -
Est - ţările cu economie socialistă.
După sfârşitul Războiului Rece, conflictul dintre cele două superputeri s-a
transformat în conflicte interetnice şi terorism. Numeroasele conflicte izolate au
fost amplificate de adâncirea discrepanţelor economice dintre state, rezultând o
problemă serioasă în ceea ce priveşte stabilitatea sistemului politic internaţional.

5
3. Caracteristicile ţărilor în dezvoltare

Economia mondială este compusă în principal din ţări în dezvoltare, circa 123
de state, care deţin cel mai mare spaţiu teritorial şi peste 75% din populaţia
mondială.
Ţările în dezvoltare se caracterizează printr-un nivel de trai foarte scăzut şi prin
concentrarea populaţiei în mediul rural. Conform datelor furnizate de Banca
Mondială, venitul mediu pe cap de locuitor în ţările dezvoltate, din cadrul
OCDE, atinge circa 25.000 USD, faţă de nivelul de 280USD atins în cele mai
sărace 39 de ţări.
Subdezvoltarea este o problemă globală cu care se confruntă marea majoritate
a ţărilor lumii, fiind rezultatul acţiunii următoarelor categorii de factori:
- factorilor naturali (sărăcia resurselor naturale, climă nefavorabilă);
- factori socioculturali (tradiţii, mentalităţi religioase);
- factori economici (specializarea în producţie, gradul de deschidere
economică).

Problema subdezvoltării a fost abordată la întâlnirea la nivel înalt al


Organizaţiei Naţiunilor Unite din 2002, care a avut ca rezultat semnarea unui
document extrem de important „Iniţiativa Obiectivelor de Dezvoltare ale
Mileniului" (Millenium Development Goals - MDG) care urmărea:
- Eradicarea sărăciei extreme şi a foametei;
- Asigurarea educaţiei primare pentru toţi locuitorii planetei;
- Promovarea egalităţii între sexe şi creşterea participării femeilor în
societate;
- Reducerea mortalităţii infantile;
- Îmbunătăţirea stării de sănătate a mamelor;
- Combaterea SIDA, a malariei şi a altor boli;
- Asigurarea durabilităţii protecţiei mediului;
- Dezvoltarea unui parteneriat global pentru dezvoltare.

Din populaţia totală de 6,1 miliarde, numai circa 950 milioane se pot bucura
de un venit mediu care depăşeşte 9.200 USD. Cu alte cuvinte la 16% din populaţia
globului îi revine mai mult de 80% din venitul mondial.
În contrast, 2.5 miliarde de oameni, sau aproape 40% din populaţia globului,
înregistrează un venit mai mic de 750USD, sub 3% din venitul global.
Estimările sunt făcute în termeni de VNB de către Naţiunile Unite, pe baza
estimărilor VNB convertite în USD pe baza cursurilor de schimb oficiale.
În plus, sunt mulţi indicatori în afară de VNB, care să reflecte nivelul de trai în
ţările în dezvoltare. De exemplu, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Hrană
6
(Alimentaţie) şi Agricultură (FAO) estimează că un sfert din populaţia ţărilor
îndezvoltare, circa 815 milioane trăiesc sub pragul subzistenţei, majoritatea
concentrându-se în Africa.
Accesul la educaţie şi la sănătate este slab. Mortalitatea infantilă este un alt
indicator care a atins cote alarmante în ţările în dezvoltare, spre exemplu, în Africa
105 copii din 1000 nou născuţi mor până la vârsta de 1 an, spre deosebire de 5 în
ţările dezvoltate membre OCDE.
Conform Indicelui Dezvoltării Umane - IDU (Human Development Index -
HDI) calculat în cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, care ia
în considerare pe lângă nivelul PIB şi aspecte calitative cum ar fi speranţa de
viaţă, accesul la educaţie, ţările în dezvoltare se împart în trei categorii:
- Ţări cu dezvoltare umană ridicată (High Human Development), din care fac
parte ţări precum Hong Kong, Singapore, Rep. Coreea, Mexic, Ungaria, Romania.
- Ţări cu dezvoltare umană medie (Medium Human Development), din care fac
parte ţări precum China, Brazilia, Tunisia, Rusia, Albania, Belarus.
- Ţări cu dezvoltare umană redusă (Low Human Development), din care fac parte
ţări precum Senegal, Angola, Etiopia.

Ponderea statelor în dezvoltare în economia mondială este de circa 20-25% din


PIB mondial. Nivelul redus al PIB se datorează în mare parte dezvoltării sectoarelor
economice primare. Profilul lor economic este în general agricol sau agrar-
industrial, asigurând circa 30% din producţia agricolă mondială.
Industria extractivă contribuie de asemenea în mare măsură la PIB.
Orientarea şi dezvoltarea economică a statelor în dezvoltare constituie o problemă
globală. Fluxurile de investiţii străine directe atrase nu depăşesc 20% din total.
Rezultatul constă într-un nivel tehnologic şi ştiinţific slab al proceselor de producţie.
Ca urmare dezvoltarea economică continuă să fie o dezvoltare extensivă, bazată pe
utilizarea ineficientă a factorilor de producţie. Sectorul industrial şi sectorul
serviciilor rămânând slab dezvoltate.
Ţările în dezvoltare au o pondere redusă în fluxurile comerciale internaţionale, circa
25%, datorită ponderii ridicate a produselor primare la export, obstacolelor
tarifare şi netarifare ridicate de către ţările dezvoltate şi instabilităţii preţurilor,
fenomen ce se manifestă la intervale scurte de timp.
În scopul extinderii colaborării economice internaţionale şi a atenuării
decalajelor care despart ţările în dezvoltare de ţările dezvoltate, sub egida ONU s-a
constituit UNCTAD - Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare.

Principalele probleme întâmpinate de ţările în dezvoltare în cadrul comerţului


mondial sunt:
- creşterea lentă a cererii la produsele de bază;
7
- tendinţa de scădere a preţurilor internaţionale la produsele de bază, comparativ cu
preţurile la produsele manufacturate;
- imposibilitatea finanţării importurilo r de produse manufacturate pe baza
exportului de produse de bază;
- scăderea ponderii ţărilor în dezvoltare în comerţul mondial cu produse de bază.

UNCTAD –Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare,


promovează o politică de rezolvare a problemelor legate de exportul de produse
primare a ţărilor în dezvoltare, concretizată prin încheierea de acorduri
internaţionale pe produse primare.
Tot în sprijinul ţărilor în dezvoltare în cadrul GATT s-a instituit SGP - Sistemul
Generalizat de Preferinţe Vamale Nereciproce şi Nediscriminatorii în favoarea
ţărilor în dezvoltare.

Circa jumătate din ţările în dezvoltare se confruntă cu datorii externe mari.


Serviciul datoriei externe urmează o curbă ascendentă. Serviciul datoriei externe
cuprinde cotele scadente de amortizare a unui împrumut şi dobânzile aferente.
La „explozia" datoriei externe în ţările în dezvoltare au contribuit:
- creşterea ratei dobânzii (LIBOR - London Inter-Bank Offered Rate) datorită
creşterii cererii de credite;
- deteriorarea termenilor schimbului;
- accentuarea protecţionismului în ţările dezvoltate.

Datorită creşterii alarmante a datoriei externe, a apărut necesitatea reamenajării


datoriilor externe la care participă „Clubul de la Londra" - Comitetul băncilor
private, „Clubul de la Paris" – Comitetul guvernelor ţărilor creditoare, Fondul
Monetar Internaţional şi ţara debitoare. Băncile nu iau în discuţie dobânzile
datorate, care trebuie plătite la termen. Ceea ce se negociază este doar
reeşalonarea amortizării împrumutului, precum şi condiţiile unui împrumut
suplimentar, menit să permită debitorului plata serviciului scadent şi al datoriei .
Condiţiile acordurilor de reeşalonare nu sunt avantajoase pentru ţările în
dezvoltare deoarece ele presupun „actualizarea" valorii împrumutului şi a ratei
dobânzii. Ceea ce se realizează prin reeşalonare este doar restabilirea pe termen
scurt a capacităţii de plată a ţării debitoare.
Principalele ţări în dezvoltare în ordinea Produsului Intern Brut sunt: China,
India, Mexic, Brazilia, Argentina, Indonezia.

Datoria externa este, încă, o problema deosebit de acută pentru ţările


sărace. Conform Băncii Mondiale, datoria a 188 de țări în curs de dezvoltare se
ridica la inceputul lui 2002 la 2442,1 miliarde dolari americani, iar datoria țărilor
8
celor mai îndatorate se ridica la sfîrșitul anului 2000 la 342,6 miliarde dolari
americani. Datoria externă este inegal repartizată pe regiuni, țările din America
Latină avand cea mai mare datorie (809,1 miliarde dolari americani), urmate de cele
din Asia. Scurtarea maturității împrumuturilor bancare constituie o altă sursă de
creștere a datoriei externe. Ea își are originea în modificările survenite în cadrul
instituțional și economic al economiei mondiale după declanșarea crizei datoriei
externe. Astfel, creditorii și-au îndreptat atenția către țările în curs de dezvoltare
cu economiile cele mai performante, au apărut noi instrumente financiare,
reglementările Băncii Reglementelor Internaționale au favorizat împrumuturile
pe termen scurt etc.

In concluzie, datoriile reprezintă o practică de bază şi o soluţie pentru orice


economie funcţională. Guvernele lumii împrumută bani pentru a finanţa proiecte
precum drumuri, spitale, şcoli şi pentru a reuşi să respecte promisiuni legate de
reducerea taxelor.
Se mai poate afirma că problema datoriei externe a devenit tot mai mult
problema tuturor: a creditorilor şi a debitorilor. De aceea, toate măsurile prezentate
includ atat eforturile donatorilor, cat şi pe cale ale receptorilor, în scopul gestionării
cat mai eficiente a acestei situaţii.