Ludwig van Beethoven (1770- 1827)

CREATIA CONCERTANTA – CONCERTUL PENTRU VIOARA SI

ORCHESTRA IN RE MAJOR

Istoria muzicii universale cunoaste multi compozitori mari, ale caror lucrari au
supravietuit veacurilor, dar singur Beethoven, dintre toti a fost supranumit „Titanul”. Titan, ca
artist si ca om deopotriva, fiindca in arta, ca si in viata a invins prejudecatile timpului sau, a
incurajat nazuintele spre libertate ale popoarelor ce se trezeau dintr-un lung somn al istoriei
vitrege, a inlaturat destoinic piedicile ce i s-au ridicat in cale si s-a inaltat deasupra amaraciunilor
care l-au insotit pana in cel din urama ceas.
Viata lui Beethoven incepe in anul 1770 la Bonn, unul dintre orasele germane presarate
de-a lungul Rinului, pe atunci resedinta arhiepiscopului si a princepelui elector din Koln.
Capitala a tarii pentru un timp –in perioada ce a urmat celui de-al doilea razboi mondial, cand au
existat „doua Germanii”- Bonnul ramane mai departe capitala in marea istorie a creatiei muzicale
culte, ca leagan al celui mai cutezator dintre talentele ce i-au determinat evolutia.
Familia Beethoven se tragea din nordul flamand, unde pregatirea muzicala avea loc de
cinste inca din vremuri indepartate. Asemenea pregatire a impus primirea primului Ludwig van
Beethoven (bunicul care a trait intre anii 1712- 1773) printre muzicienii Curtii din Bonn. Si
numele fiului sau (Johann, tatal viitorului compozitor 1740- 1792) va figura printre cantaretii
angajati ai Curtii de la Bonn. O familie luminata de prezenta tandra a sotiei sale (Maria
Magdalena), a carei viata se va sfarsi curand, in anul 1787, cand cei trei copii (din sapte cati
adusese pe lume) aveau inca multa nevoie de ea.
Ne-au parvenit numeroase amanunte in legatura cu lipsurile materiale in care au crescut
acesti copii, despre faptul ca Ludwig- cel mai mare dintre ei si cel care va da stralucire
nepieritoare numelui Beethoven si orasului Bonn- nu s-a putut bucura decat de o educatie
generala redusa la cativa ani de scolaritate elementara, in pofida setei de cunoastere de care el a
dat dovada de-a lungul vietii sale. S-au transmis amanunte si in legatura cu veleitatea tatalui sau
de a face din el un copil minune, asemenea fenomenalului Mozart, care uimise nu de mult lumea
muzicala a vestului european. Se povesteste ca, in acest scop nu ii era crutat nici somnul, fiind
trezit in zorii zilei de catre tatal sau care se intoarcea de la petreceri, pentru a studia la pian. Din
nefericire, acest tratament nu a reusit sa il dezguste pe copil de miraculoasa lume a suntelor, ci a
contribuit la pregatirea lui pentru a putea concerta de mic in public. Avea pe atunci opt ani, dar
pe afisul care anunta evenimentul ce urma sa aiba loc la Academia de muzica din Koln, tatal il
declara doar de sase ani, pentru a mari efectul performanteleor sale artistice. Totusi nu i se poate
reprosa lui Johann van Beethoven meritul de a fi cel care a dezvaluit pentru prima data fiului sau
tainele muzicii, cel care i-a dat primele lectii de cantat la clavecin si i-a pus vioara in mana, cel
care l-a initiat in ceea ce se numea „Generalbassspiel” (interpretarea basului cifrat) si chiar in
unele notiuni de tehnica componistica. Dar daca biografii lui Beethoven nu au reusit sa transmita
cu exactite varsta la care au inceput sa se manifeste primele lui contacte cu mirajul muzicii, ei au
transmis in schimb numele indrumatorilor ce au dus mai departe munca tatalui. Este semnalat
numele lui Tobias Pfeiffer, unii dintre partenerii de petrecere ai tatalui, tenor intr-o trupa de
actori din localitate. Se pare ca acestui artis – care era bun clavecinist si flautist – precum si
tanarului violonist Franz Rovantini ( prieten al familiei si indrumatorul sau in cantatul la vioara)
a datorat micul Beethoven primele indrazneli in desfasurarea fantezei sale improvizatorice. Dar
peste aspectul amatoristic, lipsit de sistematizare, care a caracterizat prima perioada din instruirea
sa muzicala, s-a suprapus si stratul de cunostinte cucerit curand prin studiile facute cu cativa buni
organisti (Egidius van Eeden, Willbald Kock). Dar muzicianul care va lasa incontestabile urme
in formarea lui va fi organistul Christian Gottlieb Neefe (1748-1798).
Revenind la studiile muzicale primare facute de Beethoven in copilarie, trebuie subliniat
faptul ca organistul Neefe a fost muzicianul- pedagog care a intuit profunzimea talentului cu care
era inzestrat elevul sau si care, convins de marea sa raspundere, i-a condus (din anul 1781)
invatatura muzicala pe cat de dezinteresat, pe atat de metodic. Din anul 1782 Beethoven devine
ajutorul si suplinitorul de baza al profesorului sau, ca organist in perioadele unora dintre
absentele sale, iar din 1785 figureaza in documentele de arhiva si cu titlul de „al doilea organist
al Curtii”
Insotindu-si mai intai profesorul la repetitiile si spectacolele intrate in repertoriul trupei
stabile a teatrului, apoi contribuind ca violonist la realizarea lor, Beethoven ia contact cu lumea
artistica, cu munca si idealurile ei, cu totul deosebite de cele pe care le cunoscuse in casa
parinteasca sau in ambianta capelei princiare la care functiona ca organist- secund. Este
momentul in care incep sa se contureze trasaturile specifice ale personalitatii sale.
Daca majoritatea lucrarilor compuse la Bonn nu sunt destul de repezentative in ceea ce
priveste compozitiea, ele cuprind o fantezie inepuizabila si o evidenta inclinatie a compozitorului
catre puritate melodica. Aceasta calitate se detaseaza si din cateva lied-uri compuse de-a lungul
celor zece ani de creatie din orasul natal, gen care nu va figura decat trecator in evolutia
compozitorului, majoritatea ramanand in afara listei de opusuri.
In luna noiembrie a anului 1792, Bethoveen paraseste meleagurile natale la care nu se va
mai intoarce nici la moartea tatalui sau. Cu asemenea simtaminte adunate in sufletul sau tanar si
cu un pretios manunchi de lucrari in manuscris sau chiar tiparite se incheie prima perioada din
viata compozitorului, cea a plamadirii personalitatii sale artistice O personalitate in care se
stratificasera pe rand impresiile culese din prospetimea melodiilor cantate pe malurile Rinului si
din elanurile imnurilor revolutionare venite din rasaritul francez, peste invatatura sa muzicala in
care bunele traditii se intalneau cu modernitatea gandirii fiilor lui Bach, a muzicienilor de la
Mannheim si chiar cu cea a ilustrilor sai contemporani de la Viena – Haydn si Mozart.
Din anul 1792 pana la sfarsitl vietii (1827), Beethoven va deveni si el un fiu adoptiv al
Vienei. Pentru inceput, recomandarile contelui Waldstein ii deschid portile catorva saloane
aristocratice, dar nu va trece multa vreme si talentul sau impresionist il va purta in intimitatea
celor mai nobile familii vieneze, de la cea a printului Lichowsky- care ii va oferi gazduire intre
1794-1796, pana la cea imperiala. Cel mai mic frate al imparatului, arhieducele Rudolf, ii va fi
elev si prieten, dar pana atunci Beethoven insusi redevine elev. Joseph Haydn ii este indrumator
de-a lungul anilor 1793- 1794, iar pe masa de lucru a lui Salieri raman incrustate cuvintele: „ Pe
aici a trecut elevul Beethoven”.
Pentru a-si putea plati studiile la mai marii maestri ai Vienei, Beethoven a fost nevoit sa-
si cheltuiasca o mare parte a timpului sau de studii si creatie dand lectii de pian sau aventurandu-
se in turnee de concerte la Praga, Berlin, Budapesta (1796). Este o perioada in care gloria
pianistului o intrece pe cea a compozitorului.
Scantei ale compozitorului de geniu apar insa in multe din paginile lucrarilor compuse
pana in anul 1800, toate aproape in genurile muzicale de camera: sonate pentru pian- printre care
si celebra „Patetica”, sonate pentru vioara si pian, violoncel si pian, pentru corn si pian; trio-uri
cu pian, cu clarinet, de coarde, si alte incercari pentru variate ansambluri timbrale, toate
incununate cu grupul celor sase „Cvartete pentru coarde” op. 18, atat de reprezentative pentru
stadiul de perfectiune atins de geniul cvartetistic.
Marturii despre universul sau interior, purtand ultimele ganduri despre viata si sensuile ei
vor mai aparea doar in muzica ultimului grup de „Cvartete pentru coarde”- op. 127, 130, 131,
132, 133, 135- compuse intre anii 1824-1826. Sunt creatii ce au inaltat genul pe o culme suprema
ilustrand o arta ce s-a dovedit vizionara in substanta si forma. Intr-una dintre paginile lor ( in
partea a treia a Cvartetului in la minor op. 132) rasuna glasul profund al credinciosului: „ Imn
inchinat divinitatii de catre un om insanatosit”. Sensul lui programatic atesta interventia unei
oaze de liniste in starea sanatatii compozitorului. Dar crizele si suferintele fizice vor continua sa
intrerupa eforturile sale de a compune, culminand catre anul 1826, cand la tulburarile hepatice se
vor adauga complicatii pulmonare si circulatorii. La data de 3 ianuarie 1827 el isi scrie
testamentul, prin care da o ultima dovada despre marea sa dragoste pentru nepotul sau Karl, lasat
unic mostenitor al bunurilor si drepturilor sale.
Dupa ani grei, lipsit de auz, lipsit de dragostea pe care a cantat-o cu evlavie si a asteptat-o
zadarnic, dupa un sir de procese umilitoare pentru a-si dobandi drepturi banesti sau dreptul de a-
si intemeia o familie, Beethoven da raspunsul prometeic, cantand frumusetea vietii si eternitatea
ei spirituala.
In dupa-amiaza zilei de 26 marie 1827 el se desparte de aceasta viata a carui rost l-a
inteles,l-a acceptat si l-a onorat. Pe 29 martie intreaga Viena a urmat cortegiul funebru, cu faclii
impodobite cu flori, la cimitirul de la Wahring. Peste cateva decenii (1888) urmele lui pamantesti
vor fi transportate in cimitirul central al Vienei, unde i se vor alatura curand cele ale tanarului
Schubert si nu peste multa vreme cele ale lui Bhrams urmasul sau de drept istoric.
 Creatia concertanta

In momentul in care Beethoven se stabileste la Viena, genurile domeniului simfonic-

uvertura, simfonia, concertul- erau cu mult mai indragite de melomani fata de cele apartinand
muzicii de camera. Sonoritatea orchestrala capriva publicul rasplatind pe interpret cu furtunoase
aplauze ca si in ziua de azi. Beethoven a compus un numar important de lucrari simfonice ( 9
simfonii, 7 concerte, cateva uverturi- unele apartinand muzicii de scena).
Vreme de un deceniu si jumatate ( 1795-1809) el va crea si va darui literaturii concertante
7 lucrari celebre: 5 concerte pentru pian si orchestra, unul pentru vioara si orchestra ( re major) si
altul pentru pian, vioara, violoncel si orchestra ( triplu concerti in do major), la care s-ar mai
putea adauga doua „Romante” pentru vioara si orchestra si „ Fantezia pentru pian, cor si
orchestra”.

Concertul pentru vioara si orchestra in re major

Beethoven a elaborat prin concertele sale tipul traditional al concertului traditional. Acest
concert trebuie socotit ca un moment de seama al stilului clasic si deopotriva romantic : suplu,
clar, viguros si plin de optimism. El reprezinta un tip de concert oarecum nou fata de concertele
lui Mozart, acest tip de concert fiind preluat de catre romantici: Brahms, Mendelssohn, Bruch,
Schumann, Ceaikovski, Dvorak. Este un punct culminant si deopotriva un inceput de drum in
literatura violonistica.
Noutatea concertului lui Beethoven consta in rolul nou acordat orchestrei in redarea
continutului emotional. In concertul lui Beethoven orchestra participa ca un partener egal.
Concertul a fost prima oara interpretat la Viena in 1806, chiar in anul compunerii sale, de
catre violonistul Franz Clement. La acea data concertul nu s-a bucurat de o primire prea
calduroasa din partea publicului.
 Beethoven nu a compus nici o cadenta pentru acest concert, indicand doar locul ei de
intercalare. Din cele peste zece cadente realizate de-a lungul vremii de interpreti, se detaseaza
cele semnate de Joseph Joachim si de Fritz Kreisler, integrate organic in spiritul si marea
cursivitate muzicala din conceptia lucrarii.
Lansat de Joachim si de urmasii lui celebri de la sfarsitul secolului romantic, apoi de cei
din pragul urmatorului veac, unicul concert pentru vioara si orchestra conpus de Beethoven va
deveni un ideal greu de atins de violonistii veacurilor urmatoare, o piatra de incercare in toate
salile de concerte ale lumii, in toate concursurile care cer an de an talente interpretative.
Nu exista incheiere mai potrivita decat insasi vorbele marelui compozitor: „Cine patrunde
sensul muzicii mele va scapa de ticalosia in care se tarasc ceilalti oameni...”