Sunteți pe pagina 1din 2

ZAMOLXE

Controversele asupra personalitatii lui Zamolxe au inceput sa apara odata cu


mentionarea lui de catre Herodot si continua pana azi. Se presupune ca in jurul anului 1400ien,
acest dac pe nume Zamolxe a calatorit prin lume ajungand pana in Egipt ajungand sclav al lui
Pitagora, desi Herodt este de parere ca Zamolxe a trait cu mult inainte de Pitagora. In
peregrinarile sale, Zamolxe a acumulat multe invataturi in domeniul astronomiei, prevestirii,
medicinii. Intors inapoi pe meleagurile natale, el a juns vicerege. Din aceasta pozitie a pus sa i
se amenajeze o pestera pe muntele cunoscut mai tarziu sub denumirea de Kogaion. El s-a retras
aici in solitudine, arar primind pe rege si pe fruntasii daci. Pentru a da o lectie poporului care
se pare ca nu il mai asculta, el a disparut timp de patru ani, iar cand a revenit, poporul care isi
daduse de seama de pierderea suferita, l-a zeificat. Zamolxe a ajuns sa fie considerat zeul cerului
senin si al soarelui, el controland locurile unde ajungeau dacii dupa mo arte, si cu numele caruia
soldatii plecau la lupta.
Religia dacica mai cuprindea cateva ritualuri care ajuta la definirea ei si care merita
mentionate:
Herodot a descris poporul dac ca "cei mai viteji si mai drepti" traci. Curajul soldatilor
in lupta era dat de nepasarea in fata mortii stiind ca vor ajunge in imparatia lui Zamolxe. Soldatii
plecau in lupta strigand numele zeului si mureau zambind cu numele aceluiasi zeu pe buze.
Un ritual tot pentru a stimula curajul soldatilor era sfintirea cu apa din Dunare. Se pare ca inainte
de inceperea luptei fiecare soldat gusta apa din fluviu care era considerat sacru. Acest ritual este
lapidar mentionat in izvoare dar merita a fi studiat.
Dupa disparitia fizica a lui Zamolxe, contactul cu acesta se mentinea printr-un ritual de
sacrificiu care decurgea astfel: la fiecare patru ani un ales din cei mai viteji, mai frumosi si mai
inteligenti daci era aruncat in sus, el caznd in sulitele tinute in aer de alti patru daci. Acestuia
inaninte de a muri primea rugamintile poporului pentru zeul lor. Daca solul murea, insemna ca
zeul a primit doleantele. Daca insa mesagerul supravetuia, insemna ca zeul refuza solia si
tanarul era apostrofat ca nu era d emn de sarcina cu care fusese insarcinat. Acest ritual nu trebuie
vazut ca unul barbar daca se are in vedere in primul rand ororile la care erau martori dacii in
numeroasele razboaie pe care erau nevoiti sa le poarte, in aldoilea rand ca era un ritual care se
petrecea la intervale mari de timp si al treilea rand ca acest ritual a fost mentionat o singura
data, deci nu trebuie luat ca o certitudine.
O alta caracteristica a religiei stramosilor nostri, la fel de enigmatica ca si religia in sine
sunt locurile in care era practicata: sanctuarele. Acestea erau amplasate intotdeauna pe inaltimi,
pe tease artificial amenajate, cel mai adesea langa cetati si ce este interesant nu in interiorul
fortificatiei ci in afara acestora, ele fiind aparate mai mult de relief decat artificial. Aceste
amplasari ofereau intotdeauna un colt de liniste, necesar meditatiei sau poate tudiului, existand
ipoteza ca aceste sanctuare erau folosite si ca scoala. Ele erau alcatuite din tamburi de andezit
sau calcar, rar din alte tipuri de roci cand cele mentionate nu existau in imprejurimi. Acesti
tamburi erau asezati de cele mai multe ori pe patru randuri de cate 13 tamburi. In marea
majoritate a cetatilor mai existau si alte sanctuare cu aranjamente diferite ale tamburilor. Cea
mai insemnata incinta sacra este cea din capitala Sarmizegetusa in care au existat in timpul lui
Decebal un numar de 8 sanctuare din care doua erau de forma circulara si care prin aranjamentul
blocurilor se parea ca indeplineau functia de calendar.