SISTEMUL GENITAL MASCULIN

Sistemul genital masculin este alcătuit din testicule (gonadele masculine), din
căile spermatice cu glandele lor anexe (prostata şi veziculele seminale) și din organul
copulator (penisul). Se dezvoltă din mezoderm.

TESTICULUL

Testiculul este o glandă citogenetică, formatoare de celule. Este în același timp

și o glandă cu dublă secreţie, exo- şi endocrină. Din punct de vedere exocrin, produce
celule sexuale, iar din punct de vedere endocrin elaborează testosteronul. Fiecare
organ testicular are o formă ovalară și următoarele dimensiuni aproximative: 4 cm
lungime, 2-3 cm lățime și 3 cm grosime. Testiculul este plasat în sacul scrotal,.
Testiculele sunt suspendate în scrot prin intermediul cordonului spermatic.

Structura histologică
Testiculul este un organ parenchimatos, în alcătuirea căruia intră: capsula,
stroma şi parenchimul.
Capsula. Este constituită din trei straturi concentrice: tunica vaginală;
albugineea și tunica vasculară.
a. Tunica vaginală, externă, este o seroasă derivată din peritoneu. Are două
foițe: viscerală și parietală. Foița viscerală se mulează pe suprafaţa testiculului în
regiunea antero-laterală. Este dispusă pe o membrană bazală care o separă de
albuginee. Foița parietală tapetează sacul scrotal, reflectându-se pe acesta în zona
posterioară testiculară. Între cele două foiţe se delimitează o cavitate unde celulele
mezoteliale sintetizează și elimină o peliculă de fluid, asigurând organului un anumit
grad de mobilitate și protecție.
b. Albugineea, tunica intermediară, este un înveliș alb-sidefiu, puțin elastic.
Structura sa histologică identifică un strat gros de ţesut conjunctiv cu rare fibre
elastice şi musculare netede, nervi, vase sanguine și limfatice. Se îngroaşă de-a lungul
feţei posterioare a testiculului, unde proemină în glandă, formând mediastinul
testicular. Acesta are semnificaţia anatomică a unui hil şi este de formă piramidală, cu
baza la periferie şi vârful spre interior. Conţine un sistem de canalicule anastomozate,
rete testis. Din capsulă, de la nivelul mediastinului, se desprind septe conjunctive fine,
bogat vascularizate, care împart testiculul în compartimente sau lobulii testiculari
(circa 250).
c. Tunica vasculară constă dintr-o rețea de vase sanguine, incluse într-un
țesut conjunctiv fin areolar. Derivă din artera și venele testiculare.
Stroma, de natură conjunctivo-vasculară, este slab reprezentată. Este formată
din :
1. stroma perilobulară - septe conjunctive fine, bogat vascularizate, care
compartimentează lobuli
2. stroma intralobulară – slab reprezentată, dispusă ăn jurul tubilor seminiferi
şi a celulelor interstiţiale Leydig.
Parenchimul are un aspect tubular caracteristic. Este format la nivelul fiecărui
lobul, din 1-4 tubi seminiferi (conferă parenchimului caracterul tubular caracteristic).

1
 Tubii seminiferi
Elaborează spermatozoizii şi reprezintă astfel unităţile morfofuncţionale ale
parenchimului testicular; sunt în număr de 700-900 în fiecare testicul, au un diametru
de aproximativ 0,2 mm și 30-70 cm lungime. Încep printr-un capăt orb (aspect de
ansă) şi au un traiect extrem de contorsionat, care se termină la vârful lobulului, de
unde devin tubi drepţi. Sunt alcătuiţi din două componente: conjunctivă şi epitelială .
1. Componenta conjunctivă (tunica proprie)
Este formată din lamele conjunctivo-elastice concentrice, ce conţin numeroase
capilare limfatice şi celule mioide care au caracter de fibre musculare netede,
prezentând intracitoplasmatic miofilamente contractile. Prin contracţia lor ritmică,
celulele mioide realizează modificarea diametrului tubilor, ceea ce ajută la deplasarea
pasivă a spermatozoizilor. Celulele mioide sunt organizate într-o manieră epitelioidă
(legate prin complexe joncționale de celulele vecine) și sunt dispuse sub formă de
straturi celulare concentrice, al căror număr variază cu vârsta şi creşte în mod deosebit
în boli asociate anomaliilor cromozomiale , de ex. sindromul Klinefelter. Celulele
mioide au o bogată activitate secretorie. Sintetizează inhibitori enzimatici, un
ansamblu de proteine (P-Mod-S) ce modulează activitatea celulelor Sertoli, precum și
diverşi factori de creştere (TGF-α, TGF-β, EGF). De asemenea, produc colagen I,
fibronectină şi proteoglicani.
În timp, tunica proprie se îngroașă, fenomen însoțit de scăderea ratei de producere a
spermatozoizilor.
2. Componenta epitelială (epiteliul germinal)
Este un epiteliu pluristratificat (4-8 rânduri celulare) şi polimorf; conţine 2
tipuri distincte de celule: Sertoli (rol de susţinere şi nutritiv) şi celulele liniei seminale
(dau naştere la spermatozoizi, prin proliferare şi diferenţiere).

Celulele Sertoli
Celulele Sertoli sunt adevăratele celule epiteliale ale tubului seminifer. Ele
reprezintă tipul principal de celule înainte de pubertate și la andropauză, în perioada
adultă fiind cam 10% din populația celulară a testiculului. Sunt înalte, cu numeroase
prelungiri care se extind către lumen și lateral. Conturul lor este neregulat, neclar (se
evidenţiază de regulă prin impregnări cu azotat de argint), datorită prelungirilor
citoplasmatice care se extind, se ramifică și se întrepătrund frecvent, înconjurând
celulele liniei seminale și servindu-le drept suport . Nucleul, situat la oarecare distanţă
de baza celulei, este oval, eucrom şi nucleolat (ceea ce diferenţiază aceste celule de
elementele spermatogenetice). În ariile imediat adiacente nucleului celular se
concentrează microtubuli de dineină și α-tubulină, în timp ce între membrana
plasmatică și RER se întâlnește un pachet compact de filamente de actină și
vinculină, toate având un rol decisiv în poziționarea celulelor liniei seminale la nivel
epitelial, în modificările de formă sau mobilitate celulară. Citoplasma, cu aspect
reticulat în microscopie optică, conţine numeroase picături de lipide, glicogen,
granule de pigment şi cristaloizii lui Charcot-Bottcher (având compoziţie şi funcţie
necunoscute). Ultrastructural, organitele sunt bine reprezentate (un reticul
endoplasmatic neted bogat, ribozomi liberi, aparat Golgi dezvoltat, numeroase
mitocondrii, lizozomi primari şi secundari) şi, de asemenea, elementele citoscheletale
(microfilamente și microtubuli), localizate apical, care atestă rolul structural al acestor
celule. Conectate prin joncțiuni gap (asigură cuplarea lor chimică şi ionică cu rol
important în coordonarea ciclului epiteliului seminifer), celulele Sertoli sunt în mod
caracteristic unite şi prin joncţiuni ocluzive şi iniţiază astfel bariera testicul-sânge.

2
Ele nu se multiplică după pubertate şi, fiind foarte rezistente (infecţii, malnutriţie,
iradiere), au o perioadă de supravieţuire mai îndelungată faţă de celulele liniei
seminale.
Îndeplinesc următoarele funcţii:
1. Suport, protecție și reglarea nutriției
Ramificaţiile celulelor Sertoli susţin celulele liniei seminale. Bariera testicul-
sânge protejează elementele spermatice de declanşarea unui atac imunologic. Celulele
liniei seminale depind de celulele Sertoli pentru schimbul de nutrimente şi metaboliţi
în compartimentul adluminal al barierei.
2. Fagocitoza
Fagocitează elementele celulare spermatogenetice involuate şi excesul de
citoplasmă al spermatidelor - corpul rezidual.
3. Secreția
Secretă continuu în tubii seminiferi un lichid testicular (bogat în fructoză,
steroizi, proteine, ioni), utilizat pentru nutriţia şi transportul spermatozoizilor.
Metaboliții necesari pentru asigurarea substratului nutritiv și energetic de care are
nevoie epiteliul germinal sunt produși sau transportați de către celulele Sertoli. Sub
controlul FSH sunt secretate: androgen binding protein – ABP (proteină fixatoare de
testosteron, care asigură concentraţia locală optimă a acestui hormon necesar
spermatogenezei), inhibine (inhibă secreţia de hormon FSH prin mecanism de feed-
back), activina (stimulează producerea de FSH), macroglobulinele (inhibă eliminarea
intraluminală a spermatozoizilor). De asemenea, se mai secretă hormonul
antimüllerian (glicoproteină ce acţionează în timpul dezvoltării embrionare,
determinând regresia ductelor mulleriene la fătul de sex masculin).
4. Participă la formarea membranei bazale a tubilor seminiferi.
Celulele Sertoli conlucrează cu celulele mioide pentru definitivarea unei membrane
bazale ferme, care să delimiteze eficient tubii seminiferi. Ele produc masiv colagen,
laminine, proteoglicani.

Celulele seminale
Se multiplică cu regularitate şi se maturizează în spermatozoizi. Sunt
reprezentate de: spermatogonii, spermatocite primare şi secundare, spermatide şi
spermatozoizi. Se diferenţiază progresiv, prin proliferare fiind împinse dinspre
regiunea bazală spre lumenul tubului seminifer. În vecinătatea lumenului se
transformă în spermatozoizi, care se vor detaşa de epiteliu, plutind liber în lumen
Spermatogoniile sunt celule mici, sferice, localizate în compartimentul bazal
al tubilor seminiferi. Repauzează pe membrana bazală, iar la pubertate, sub influenţa
testosteronului, declanşează ciclul celular. Citoplasma, palid colorată, conţine puţine
organite celulare, cu excepţia ribozomilor liberi. La om se cunosc 3 tipuri de
spermatogonii, care se disting prin morfologia şi caracterele tinctoriale ale nucleilor.
Spermatogonii suşă de tip A, întunecate (cromatina în blocuri) Sunt
înconjurate de citoplasma celulelor Sertoli adiacente. Posedă nuclei ovoizi,
hipercromi. Servesc drept celule de rezervă (stem) pentru epiteliul seminifer în care
sunt încorporate şi în care persistă toată viaţa şi prin diviziuni menţin constant
numărul de spermatogonii, formând, de asemenea, şi spermatogoniile de tip A, palide.
Spermatogonii de tip A, palide (cromatina pulverulentă) Au nuclei ovoizi,
eucromi. Sub influenţa testosteronului se divid şi refac populaţia de spermatogonii A
palide, dând naştere şi la spermatogoniile de tip B.
Spermatogonii de tip B Sunt cele mai numeroase. Ele încep să-şi piardă
contactul cu membrana bazală, nucleii lor, sferici, hipercromi, fiind aşezaţi mai la

3
distanţă de membrana bazală decât cei ai spermatogoniei A şi conţin unul sau doi
nucleoli mari, centrali. Se divid prin mitoză şi produc celule fiice, care se diferenţiază
în totalitate în spermatocite primare. Odată începută diferenţierea, celulele rezultate
în urma diviziunilor consecutive rămân interconectate prin punţi citoplasmatice.
Spermatocitele primare (de ordinul I) sunt cele mai mari dintre toate celulele
seminale (17-19 μ). Au o citoplasmă redusă, palid bazofilă şi un nucleu central, mare
şi veziculos. Aceste celule pierd total contactul cu membrana bazală şi sunt aşezae în
cavităţile formate de citoplasma celulei Sertoli.
Spermatocitele secundare (de ordinul II) sunt similare celor primare, dar mai
mici (8-12 μ). Au o perioadă de viaţă foarte scurtă, fiind considerate elemente de
tranziţie şi sunt greu vizibile în preparatele histologice. Prin diviziunea lor se
formează spermatidele.
Spermatidele sunt celule mici, sferice; au nucleul mare, veziculos şi
hipercrom, iar citoplasma este redusă, bazofilă. În citoplasmă se găsesc mitocondrii,
reticul endoplasmatic neted, aparat Golgi bine dezvoltat şi doi centrioli. Dau naştere
spermatozoizilor.
Spermatozoidul este celula sexuală masculină matură. Are capul fixat în
grosimea epiteliului seminal, coada plutind în lumen (intraluminal se găsesc rar
spermatozoizi liberi). Este format din patru segmente: cap, gât, corp (piesa
intermediară) şi coadă. Capul este format din nucleul condensat, acoperit în jumătatea
anterioară de acrozom (perforator). Gâtul, scurt şi îngust, este reprezentat prin
centriolul proximal care uneşte corpul de cap. Corpul este cuprins între cele două
jumătăţi ale centriolului distal. Central, se găseşte filamentul axial, cu structura tipică
a unui cil mult alungit (un complex de 9 perechi de microtubuli dispuşi concentric faţă
de un tub central). În jurul său se întâlneşte un inel format din nouă filamente groase,
ce conţin miozină, acoperit de un strat subţire de citoplasmă, delimitată de
plasmalemă. Coada, foarte lungă, are ultrastructural o piesă principală şi o piesă
terminală. La nivelul piesei principale, filamentul axial este înconjurat de un înveliş
fibros (teaca fibroasă), care se îngustează brusc înainte de terminaţia cozii. Piesa
terminală are structura unui flagel înconjurat de plasmalemă.

Bariera testicul-sânge
Totalitatea structurilor care se interpun între sângele circulant din capilarele
testiculare şi spermatozoizi formează bariera testicul-sânge (hemato-testiculară). Este
alcătuită din: capilar, tubul seminifer (respectiv tunica proprie), celulele Sertoli.
a. Capilarul este de tip fenestrat (endoteliu fenestrat, membrană bazală
continuă) şi, ca urmare, este permeabil pentru macromoleculele mari.
b. Tunica proprie, la nivelul zonei dintre celulele mioide, este permeabilă
pentru anumite substanţe.
c. Celulele Sertoli reprezintă componenta esenţială a barierei, fiind
impermeabilă (prin joncţiunile lor ocluzive); determină constituirea la nivelul tubului
seminifer a două compartimente: bazal şi adluminal.
Compartimentul bazal este mai îngust, fiind situat între joncţiunile
ocluzive dintre celulele Sertoli şi membrana bazală epitelială. Aceste
complexe joncţionale sunt alcătuite din suprapunerea paralelă a zonelor
adiacente din cele două membrane plasmatice. Compartimentul bazal permite
schimbul de substanţe nutritive şi alte materiale între sânge şi spermatogoniile
de la acest nivel.
Compartimentul adluminal, cuprins între joncţiuni şi lumenul tubului
seminifer, este izolat de schimbul direct; ca urmare, celulele seminale

4
 (spermatocite, spermatide şi spermatozoizi), aflate în stadii evoluate de
diferenţiere faţă de spermatogoniile bazale, se aşează pe expansiunile
citoplasmatice ale celulelor Sertoli pentru ca nutrimentele să le fie accesibile.
În compartimentul adluminal se creează un mediu favorizant pentru maturarea
celulelor seminale. Proteinele rezultate din aceste celule sunt obstrucţionate de
barieră să ajungă în sânge (vasele din ţesutul interstiţial) şi astfel este oprită
formarea de anticorpi. Deoarece maturitatea sexuală apare târziu la om (după
dezvoltarea imunocompetenţei organismului), spermatozoizii pot fi consideraţi
“non-self”, iar trecerea lor în sânge poate determina apariţia unei reacţii
autoimune. Profaza meiozei I este singurul moment din întregul proces de
spermatogeneză în care joncţiunile dintre celulele Sertoli se deschid şi permit
trecerea spermatocitelor de ordinul I spre compartimentul adluminal,
reînchizându-se apoi imediat.

Spermatogeneza
Cuprinde totalitatea proceselor de proliferare, creştere şi maturare, prin care
din celulele iniţiale, spermatogonii, iau naştere spermatozoizii maturi. Începe la
pubertate şi se continuă în decursul întregii vieţi sexuale a bărbatului. Decurge în două
stadii principale, care se desfăşoară rapid secvenţial: spermiocitogeneza (caracterizată
prin procese proliferative, de creştere şi maturare şi spermiogeneza (reprezentată prin
metamorfozarea, fără diviziune, a spermatidelor în spermatozoizi maturi). În final are
loc separarea spermatozoizilor şi detaşarea unei părţi de citoplasmă reziduală.

Ciclul epiteliului seminifer

Defineşte secvenţa modificărilor de maturare ce au loc într-o arie dată a
epiteliului germinativ, între 2 apariţii succesive ale unui stadiu de spermatogeneză.
Un stadiu de spermatogeneză corespunde unei arii din epiteliul germinativ, în care
celulele seminale rezultate din aceeaşi spermatogonie A palidă se conectează prin
punţi citoplasmatice şi constituie un sinciţiu; numai în acelaşi sinciţiu dezvoltarea
celulară este sincronizată. Ca urmare, procesul evolutiv nu este uniform, ci secvenţial,
neantrenând niciodată în mod simultan acelaşi tip de celule în toţi tubii seminiferi. Se
realizează astfel o evoluţie ciclică a epiteliului seminifer. La om, numărul de stadii
distincte dintr-un ciclu este de 6. Distanţa dintre două stadii identice ale epiteliului
seminal formează unda de epiteliu. La om există 6 unde epiteliale, care se repetă şi
corespund celor 6 stadii de spermatogeneză şi, astfel, se explică aspectul neomogen al
tubilor şi polimorfismul lor celular (în unii tubi se găsesc numai spermatozoizi, iar în
alţii numai spermatide)

Celulele interstiţiale Leydig

Sunt situate în ţesutul conjunctiv lax dintre tubii seminiferi şi alcătuiesc, în
totalitate, glanda interstiţială. Elaborează testosteronul, care influenţează procesul de
spermatogeneză şi controlează apariţia caracterelor sexuale secundare masculine
Se dispun în grupuri unghiulare, compacte, perivascular. Sunt mari, ovalare
sau poliedrice. Citoplasma este intens eozinofilă, fiind granulară central şi vacuolară
periferic. Conţine numeroase organite: mitocondrii cu creste tubulare, un aparat Golgi
bine dezvoltat, lizozomi şi peroxizomi, RER şi un REN caracteristic (reţea fină de
tubi ce se anastomozează). Intracitoplasmatic apar numeroase picături de lipide
(responsabile de aspectul vacuolar), incluzii proteice (cristale Reinke), iar la
persoanele în vârstă, pigment lipocrom şi de lipofuscină. Se remarcă absenţa
veziculelor secretorii, testosteronul fiind eliberat pe măsură ce sinteza este

5
completă. Nucleii sunt sferici, nucleolaţi şi conţin granule grosolane de cromatină.
Frecvent sunt celule binucleate.
Activitatea şi numărul celulelor interstiţiale Leydig depinde de stimulii
hormonali. În sarcină, hormonii placentari gonadotropi trec la făt şi stimulează
celulele interstiţiale fetale să producă hormon androgen, necesar diferenţierii
embrionare a aparatului genital masculin. Celulele embrionare interstiţiale rămân
diferenţiate până la 4 luni şi jumătate de sarcină, după care regresează, cu scăderea
consecutivă a sintezei de testosteron. Sunt inactive până la pubertate, când reiau
sinteza de testosteron, ca răspuns la stimulul hormonului LH numit şi ICSH
(interstitial cell stimulating hormone).

Corelaţii clinice
1. Acumularea masivă, patologică de fluid între cele 2 foiţe ale tunicii vaginale
are ca urmare apariţia locală a unui hidrocel.
2. Venele plexului pampiniform din cordonul spermatic pot deveni, prin
disfuncţii valvulare, extrem de sinuoase şi dilatate, generând apariţia unor formaţiuni
de tip varicocel.
3. Malnutriţia, alcoolismul, acţiunea unor medicamente, consumul cronic de
droguri, stresul, efortul fizic accentuat, infecţii virale (oreion, HIV), ca şi afecţiunile
renale severe, determină alterări ale spermatogoniilor şi descreşterea consecutivă a
producţiei de spermatozoizi.
4. Radiaţiile X, sărurile de cadmiu şi chimioterapia citotoxică sunt toxice
pentru celulele liniei seminale, cauzându-le moartea şi determinând implicit
sterilitate.
5. Sindromul cililor imobili se caracterizează prin spermatozoizi imobili şi
consecutiv prin infertilitate. Este datorat lipsei dyneinei sau a altor proteine care
intervin în mobilitatea flagelului din spermatozoizi. Coexistă cu infecţii respiratorii
severe, datorate aceluiaşi defect.

CĂILE SPERMATICE

Căile sau ductele spermatice (seminale) sunt formate din totalitatea structurilor
tubulare cu rol de depozitare şi conducere a spermatozoizilor. După localizare, se
clasifică în căi spermatice intratesticulare şi extratesticulare.
Căile spermatice intratesticulare
Fac legătura între tubii seminiferi şi epididim. Sunt reprezentate de tubii drepţi
şi rete testis.
Tubii drepţi Rezultă din fuzionarea tubilor seminiferi din acelaşi lob
testicular. Sunt scurţi şi au un diametru de aproximativ 25 μ. Sunt delimitaţi la început
de celule Sertoli, iar ulterior de un epiteliu simplu cubic. Celulele cubice prezintă
microvili scurţi şi de obicei un singur cil. Epiteliul este dispus pe o membrană bazală,
iar ţesutul conjunctiv din jur este lipsit de fibre musculare netede.
Rete testis Este constituită dintr-o reţea de canale ce se anastomozează,
situată în ţesutul conjunctiv dens al mediastinului testicular. Epiteliul canalelor este
simplu cubic sau turtit, celulele prezentând un singur cil şi câţiva microvili scurţi.
Membrana bazală este subţire şi separă epiteliul de ţesutul conjunctiv bogat
vascularizat.
Căile spermatice extratesticulare
Există 4 tipuri de căi extratesticulare: ductele eferente şi canalul epididimar
(care alcătuiesc împreună epididimul), canalul deferent şi ductul ejaculator.

6
 Ductele eferente
Din rete testis se desprind 10-15 canalicule numite conuri sau ducte eferente;
ele constituie în totalitate capul epididimului. Au iniţial un foarte scurt traiect drept,
după care devin puternic încolăcite, determinând formarea unor mici conuri. Sunt
alcătuite din epiteliu, corion şi tunica musculară.
Epiteliul este format din celule înalte, ciliate (prin bătaia cililor
participă la transportul spermatozoizilor) şi grupe mici de celule cubice,
neciliate (au funcţie de absorbţie a lichidului testicular elaborat de celulele
Sertoli), alternanţa lor dând lumenului un aspect neregulat.
Intracitoplasmatic, ambele tipuri celulare prezintă vacuole lipidice, granule de
pigment brun, iar în celulele scunde se găsesc lizozomi.
Corionul este un ţesut conjunctiv cu numeroase capilare sanguine,
ceea ce justifică denumirea ductelor eferente de “conuri vasculare”.
Tunica musculară este alcătuită din fibre musculare netede dispuse
circular.
Ductele eferente se deschid în canalul epididimar.

Canalul( ductul) epididimar

Este un canal subţire şi lung, foarte contorsionat, localizat în regiunea
posterioară a testiculului. Formează corpul şi coada epididimului. Este alcătuit din
epiteliu, corion şi tunica musculară.
Epiteliul, de tip pseudostratificat, este compus din 2 tipuri celulare:
celule bazale şi celule principale.
- Celulele bazale sunt scurte şi au o formă piramidală, cu nuclei
rotunzi şi hipercromi. Citoplasma este redusă, clară şi cu puţine
organite. Se crede că aceste celule funcţionează ca şi celule stem,
având rol în regenerearea celulelor principale.
- Celulele principale, sunt înalte şi prezintă nuclei bazali, ovalari sau
neregulaţi, eucromi, cu 1-2 nucleoli mari. Prezintă stereocili, ce se
proiectează în lumen. Intracitoplasmatic se găsesc numeroase
organite (RER - localizat bazal, REN, endolizozomi, corpi
multiveziculari, complex Golgi supranuclear, dezvoltat). La nivelul
polului apical există vezicule de pinocitoză; mai pot apare vacuole
lipidice şi granule pigmentare. Rolul lor constă în resorbţia
fluidului luminal endocitat de veziculele de pinocitoză, pe care-l
eliberează apoi endolizozomilor. Se apreciază că 90% din lichidul
ce părăseşte testiculul este resorbit la acest nivel. Mai mult, aceste
celule fagocitează resturile de citoplasmă neîndepărtate de către
celulele Sertoli. De asemenea, ele produc glicerofosfocolina, o
glicoproteină ce inhibă capacitatea spermatozoizilor de-a fecunda
ovulul, până la pătrunderea spermei în tractul genital feminin.
Printr-un mecanism necunoscut, ambele tipuri celulare epiteliale
secretă numeroşi factori care facilitează maturarea
spermatozoizilor. Epiteliul pseudostratificat este dispus pe o
membrana bazală, care-l separă de corion.
Corionul este reprezentat printr-un ţesut conjunctiv lax.
Tunica musculară este alcătuită dintr-un strat subţire de fibre
musculare netede, care se îngroaşă treptat spre coada epididimului şi astfel se

7
 organizează în 3 straturi: intern longitudinal, mijlociu circular şi extern
longitudinal.

Canalul deferent
Canalul deferent este un conduct musculo-membranos; el continuă epididimul
şi se caracterizează printr-o tunică musculară foarte puternică. Înainte de a pătrunde în
prostată, prezintă o dilatare, „ampula”, care se continuă cu canalele ejaculatoare. Este
alcătuit din 3 tunici: mucoasa, musculara şi adventiţia (unii autori iau în considerare şi
prezenţa unei submucoase intens vascularizate)
Tunica mucoasă: Epiteliul este pseudostratificat şi multe din celule
prezintă sterocili; este situat pe o membrană bazală subţire, care îl separă de
corion , care prezintă numeroase vase.
Tunica musculară, foarte groasă, este alcătuită din 3 straturi: intern
longitudinal, mijlociu circular şi extern longitudinal mai slab dezvoltat.
Adventiţia este formată din ţesut conjunctivo-elastic cu vase, nervi şi
chiar fibre musculare netede, izolate. Venele, foarte exprimate, constituie
plexul pampiniform,
Canalul ejaculator
Canalul ejaculator este ultima porţiune a celui deferent (respectiv segmentul
distal faţă de veziculele seminale). Este situat în parenchimul prostatic, având o
lungime de 1,5-2,5 cm, cu un diametru de 0,2 mm. Canalul ejaculator este alcătuit
din mucoasă şi adventiţie.
Mucoasa este puternic pliată. Epiteliul cilindric simplu, pseudostratificat sau
bistratificat, devine în porţiunea terminală de tip urotelial. Celulele epiteliale de tip
secretor conţin o semnificativă cantitate de pigment galben, care dă mucoasei o
culoare caracteristică. În corion există numeroase vene anastomozate care se continuă
cu ţesutul erectil al corpului spongios.
Adventiţia de natură conjunctivo-vasculară, conţine numeroase elemente
nervoase.

GLANDELE ANEXE ALE CĂILOR SPERMATICE

Glandele anexe ale căilor spermatice sunt reprezentate prin veziculele

seminale, prostată şi glandele bulbo-uretrale ale lui Cowper.

VEZICULELE SEMINALE

Sunt diverticuli ai canalului deferent ce se formează în porţiunea sa terminală,

respectiv la trecerea în canalele ejaculatoare. Au o structură tubulară, puternic
încolăcită; ansele de la nivelul zonelor de contact sunt solidarizate prin ţesut
conjunctiv, ceea ce determină un aspect vezicular.
Mucoasa este puternic cutată. Epiteliul este pseudostratificat, dar poate fi şi
simplu cilindric, înălţimea sa variind după faza de secreţie, vârstă şi alţi factori
(exemplu nivelul sanguin al testosteronului). Corionul, ţesutul conjunctiv subepitelial,
conţine fibre elastice.
Tunica musculară este formată din fibre musculare netede, dispuse pe două
straturi: intern circular şi extern longitudinal.
Adventiţia este alcătuită dintr-un strat de ţesut conjunctiv fibroelastic.

8
 PROSTATA

Este un organ parenchimatos, hormono-dependent şi glandular, ce înconjoară

uretra la ieşirea din vezica urinară.
Capsula Este formată din ţesut conjunctiv dens, fibre elastice, numeroase
fibre musculare netede şi vase de sânge (mai ales vene). De pe faţa profundă a
capsulei se desprind travee care împart incomplet parenchimul glandular în lobuli,
corespunzători glandelor prostatice principale.
Stroma Este conjunctivo-musculară, cu aspect puternic celular. Se descriu
două tipuri de nuclei, care reprezintă cele două tipuri principale de celule: nucleii de
fibrocite (alungiţi, fuziformi, hipercromi, cu citoplasma nedecelabilă) şi nucleii
celulelor musculare netede (voluminoşi, cu extremităţi drepte sau rotunjite,
înconjuraţi de citoplasmă eozinofilă). Fibrele groase de colagen sunt dublate de fibre
musculare netede, a căror contracţie este răspunzătoare de expulzia produsului de
secreţie spre uretră. În regiunea apicală se adaugă şi o serie de fibre musculare striate.
Parenchimul Glandele prostatice sunt de tip compus tubulo-alveolar, divizate
(mai mult didactic decât practic) în componentă secretorie şi sistem ductal. Deoarece
asigură şi funcţia de rezervor pentru produsul secretat, sunt frecvent dilatate chistic.
Lumenul lor este caracteristic neregulat, prin prezenţa unor excrescenţe papilare
intraluminale. Ductele prostatice sunt morfologic identice cu adenomerul, cu excepţia
arhitecturii generale (adenomerele având un contur mai neregulat. Adenomerul este
tapetat de un epiteliu cilindric simplu sau pseudostratificat (existând şi arii de
bistratificare). Ductele prostatice se varsă în uretră, fiind tapetate de un epiteliu simplu
cilindric, care devine terminal de tip urotelial. Epiteliul prostatic conţine mai multe
tipuri de celule, cu origine embrionară diferită; cele din endoderm sunt celulele bazale
(intermediare – apar doar în condiţii patologice) şi principale (secretorii). Celulele
bazale, situate în profunzime, pe membrana bazală, reprezintă elementele de rezervă
(30% din celulele epiteliale), care se divid şi se diferenţiază în celule secretorii.
Celulele secretorii au nucleii orientaţi spre polul bazal. Citoplasma acestor celule
este clară, vacuolară, cu numeroase organite (mitocondrii, lizozomi, complex Golgi),
granule lipidice şi pigmentare; ele sintetizează un număr mare de substanţe din
constituţia lichidului seminal, Celulele endocrin-paracrine apar în toate zonele
epiteliale ale prostatei, fiind localizate printre celulele secretorii. Funcţia celulelor
endocrin-paracrine în prostata normală nu este clarificată.
Corelaţii clinice
Atrofia prostatei apare odată cu înaintarea în vârstă şi este corelabilă cu
reducerea stimulului hormonal androgenic. Caracteristic, procesul este difuz, se
reduce volumul celulelor secretorii.
Hiperplazia nodulară benignă reprezintă o activare a creşterii glandei, având ca punct
de plecare stroma şi glandele mucoase şi submucoase, care se hipertrofiază, ducând la
apariţia unor noduli caracteristici.
Adenocarcinomul prostatic reprezintă a doua tumoră malignă ca frecvenţă la
bărbaţi. Apare de regulă în zona periferică. Afectează aproximativ 30% din populaţia
masculină peste vârsta de 75 de ani. Adesea celulele canceroase intră în sistemul
circulator şi metastazează osos. Actualmente există teste de laborator ce permit
detecţia incipientă a acestei tumori (PSA – antigenul specific prostatic, fosfataza
alcalină – a cărei nivele crescute sunt corelate întotdeauna cu carcinoame prostatice cu
metastaze diseminate în special în ţesutul osos).