9.

1 SCHIZOFRENIA
9.2 TULBURĂRI SCHIZOTIPALE
9.3 TULBURĂRI DELIRANTE PERSISTENTE
9.4 TULBURĂRI PSIHOTICE ACUTE ŞI TRANZITORII

9.1 SCHIZOFRENIA

9.1.1 . Conceptul de Schizofrenie

Tulburarea este descrisă din antichitatea Asiro – Babiloniană, Egipteană, Greacă şi

Romană sub diferite denumiri: lycantropie (Nabucodonosor uneori se credea lup şi se
comporta ca atare), „alienaţio mentis” etc., însă noţiunea de schizofrenie apare mult mai
târziu, abia la începutul secolului XX.
În anul 1852, în încercarea de clasificare a bolilor psihice, Morel a descris „demenţa
precoce” boală cu debut în adolescenţă, caracterizată prin tendinţa la izolare, comportament
bizar, manierisme şi evoluţie progresivă şi ireversibilă către deteriorare psihică şi cognitivă.
Ulterior, Kahlbaum (1874) descrie sindromul catatonic iar Hecker (1871) a descris hebefrenia
(nebunia juvenilă).
Ca entitate clinică distinctă boala a fost cert delimitată pentru prima dată în anul 1899 de către
E. Kraepelin (1856 – 1926), fondatorul psihiatrie clinice, sub denumirea de „demenţia
precox”, în a 6-a ediţie a Tratatului său de psihiatrie. Kraepelin descrie două grupe principale
de simptome ce caracterizează boala: 1. slăbiciune a activităţii emoţionale care constituie
„inima voinţei”, dispariţia activităţii mintale şi a instinctului de ocupaţie; 2. pierderea unităţii
intime a activităţii intelectuale, a emoţiilor şi a voinţei, în ele însele şi unele faţă de altele.
Revoluţia, aflată abia la început, este continuată de către E. Bleuler (1857 – 1939), care în
anul 1911 introduce termenul de schizofrenie (scindarea psihicului), în lucrarea celebră
„Demenţa precoce sau grupul schizofrenilor”, grupul de psihoze fiind caracterizat „printr-o
alterare a gândirii, afectivităţii şi relaţiilor cu lumea din afară, având un aspect specific care nu
apare în altă parte”.
Bleuler descrie: 1. simptome fundamentale: (cei patru „a”)
- autismul (retragerea în lumea interioară, alta decât realitatea exterioară);
- ambivalenţa (existenţa concomitentă a două sentimente puternice, dar opuse);
- aplatizarea afectivă (pierderea modulării, rigiditate, tocire până la pustiire);
- asociaţii anormale (pierderea relaţiei între idei).
şi 2. simptome accesorii: halucinaţii, deliruri, catatonia, simptome ce pot fi prezente şi în alte
boli psihice.
Alături de noţiunea de schizofrenie descrisă de Bleuler în anii 1911, apare noţiunea de
psihoză discordantă descrisă de Chaslin, în 1912, care elaborează conceptul de discordanţă
menit să explice şi el, disociaţia personalităţii.
Trebuie amintită şi contribuţia marelui psihiatru şi filozof fenomenolog K. Jaspers
(1883 – 1969) care abordează „problematica proceselor şi a dezvoltărilor” din punct de vedere
psihopatologic. Pentru Jaspers noţiunea de „proces” (psihotic) reprezintă o schimbare durabilă
cu o evoluţie progresivă constantă; aplicat la scară psihopatologică, procesul este un neoplasm
al psihismului şi cea mai bună reprezentare este cea a schizofreniei.
 O contribuţie importantă la dezvoltarea conceptului a adus-o K. Schneider care
încearcă elaborarea unui sistem diagnostic precis pentru schizofrenie prin decsrierea de
simptome de prim rang şi de simptome de rang secundar, boala putând fi diagnosticată şi
exclusiv de baza simptomelor de rang secundar sau, pur şi simplu, „pe aspectul clinic tipic”.
Ultima mare sinteză asupra conceptului de schizofrenie este realizat de către H. Ey (1900 –
1977) care în teoria sa organodinamicistă susţine principiul dublei patogenii, în care
biogeneza deţine rolul principal (ereditatea, neurofiziologia, neurobiochimia), iar psihogeneza
rolul secundar (factorii psihosociali).
În anul 1936 H. Ey. semnalează posibilitatea grupării cazurilor cu schizofrenie în: 1. cazuri cu
simptomatologie pozitivă (halucinator delirantă) şi 2. cazuri cu simptomatologie negativă
(pierderea performanţelor), arătând că potenţialul evolutiv al maladiei este în acelaşi timp un
potenţial involutiv al personalităţii.

9.1.2. Trăsături psihopatologice

Boala se caracterizează prin distorsiuni fundamentale şi caracteristice ale gândirii,

percepţiei şi afectivităţii (slăbire afectivă până la aplatizare sau afecte nepotrivite) precum şi a
comportamentului.
Fenomene psihopatologice cele mai importante:
a) Simptome pozitive:
1. ecoul gândirii
2. divulgarea gândirii
3. percepţia delirantă
4. gândiri impuse, furtul gândirii
5. idee delirantă
6. halucinaţii (preponderent auditive)
7. tulburarea cursului gândirii.
Şi b) Simptome negative:
1. aplatizare afectivă
2. retragere emoţională
3. relaţie slabă, lipsa empatiei
4. retragere socială
5. dificultate în gândirea abstractă
6. lipsa de spontaneitate şi de flux a conversaţiei
7. abulie, apatie
8. gândire stereotipă, rigidă.

9.1.3. Tabloul clinic al schizofreniei constă în:

1. Tulburări de percepţie.
- halucinaţii auditive, sunt cele mai frecvente simptome: zgomote, muzică, cuvinte
disperate sau fraze. Unii pacienţi îşi aud propriile gânduri rostite tare şi cu claritate fie atunci
când le gândesc (sonorizarea gândirii) fie imediat după aceea (ecoul gândirii); mai pot să se
manifeste sub formă de voci care îl comentează sau îi dau ordine sau comenzi (halucinaţii
imperative).
- halucinaţii vizuale, sunt mai puţin frecvente şi apar de obicei împreună cu alte
halucinaţii.
- halucinaţii tactile, olfactive, gustative şi somatice.
 2. Tulburări de gândire, în forma şi conţinutul ei.
- disociaţie ideativă cu lipsa conexiunilor dintre idei, structura şi coerenţa gândirii sunt
pierdute (salată de cuvinte, verbigeraţie, schizofazie, neologisme etc.).
- fading mental: scăderea până la oprire a gândirii.
- baraj ideativ: oprire bruscă...apoi reluare.
- mentism: accelerarea până la incoerenţă.
- idei delirante: de persecuţie, de relaţie şi control, de posesiune a gândirii. Delirul
poate să apară sub formă de percepţie delirantă care duce la interpretarea delirantă: de la
percepţii reale se ajunge la o interpretare patologică a lor sau intuiţie delirantă când bolnavul
intruieşte, în mod brusc diferite lucruri periculoase, comploturi legate de propria persoană.
Dispoziţia delirantă bolnavul are presimţirea a ceva neplăcut, periculos şi este legată de
derealizare şi depersonalizare, creând o stare de anxietate.
În limbajul schizofrenului se găsesc: ecolalie, stereotipii, musitaţie, jargonofazie, neologisme
etc.

3. Tulburări de afectivitate: anomalii persistente ale dispoziţiei ca anxietatea, depresia,

iritabilitatea sau euforia. În al doilea rând o tocire a afectivităţii (aplatizare afectivă) cu
indiferenţă emoţională marcată şi persistentă sau diminuarea răspunsului emoţional. În al
treilea rând găsim o incongruenţă a afectelor cu inversiune afectivă, ambivalenţă afectivă.

4. Voinţa: slăbire sau exacerbare a voinţei ca şi în cazul delirurilor revendicative.

5. Atenţia: întâlnim o hipoprosexie cu lipsă a puterii de concentrare ca semn primar

sau autism cu ruperea de realitate şi concentrarea pe trăirile interioare.

6. Memoria: mai puţin afectată, o găsim diminuată.

7. Psihomotricitatea: unii pacienţi cu schizofrenie acută par în întregime normali. Alţii

par stângaci în comportamentul social, preocupaţi şi retraşi, bizari, unii râd sau plâng fără
motiv alţii par permanent perplecşi. În fine unii sunt zgomotoşi, agitaţi sau îşi schimbă brusc
comportamentul. Modificările în psihomotricitate constau mai ales în:
- stări catatone (flexibilitate ceroasă, catatonie);
- negativism activ (se opune) sau pasiv (nu execută);
- stereotipii de atitudine, de poziţie;
- agitaţie.

8. Conştiinţa: în debut apar stări de detaşare de visare absentă, stări oneiroide (amestec
de ral şi vis). În general conştiinţa este clară, însă bolnavul poate prezenta depersonalizare:
pierderea identităţii şi unităţii propriei persoane, sau derealizare: pierderea contactului cu
lumea din jur care apare artificială, ireală.
La bolnavul schizofren conştiinţa bolii este de obicei absentă, majoritatea bolnavilor
nu acceptă că trăirile lor sunt rezultatul bolii, ci de obicei le atribuie acţiunilor răuvoitoare
altor oameni.
9. Tulburări vegetative : vasoconstricţie, transpiraţii, constipaţie – diaree, tulburări de
lobido, apetit etc.
 Cele mai frecvente simptome ale schizofreniei acute (OMS 1973)
Simptom Frecvenţa %
1. Absenţa conştiinţei bolii 97
2. Halucinaţii auditive 74
3. Idei de relaţie 70
4. Suspiciune 66
5. Aplatizare afectivă 66
6. Voci care vorbesc pacientului 65
7. Dispoziţie delirantă 64
8. Idei delirante de persecuţie 64
9. Înstrăinarea gândirii 52
10. Sonorizarea gândirii 50

9.1.4. Forme clinice

Debutul în schizofrenii poate fi brusc, uneori prin fapte antisociale (debut medico –
legal) sau progresiv, prin dezvoltarea în timp a simptomelor, care se diversifică şi devin tot
mai intense, cuprinzând astfel întregul psihism şi luând diferite forme, prin asocierea unor
sindroame diferite.
a) Schizofrenia paranoidă: idei delirante, relativ stabile, frecvent de persecuţie,
influenţă, însoţite de halucinaţii (auditive); în această formă perturbarea acţiunilor, voinţei,
limbajului şi fenomenele catatonice sunt mai discrete.
b) Schizofrenia hebefrenică: în prin plan perturbări ale afectelor; se adaugă idei
delirante, halucinaţii flotante şi fragmentare, comportament imprevizibil şi iresponsabil.
Dispoziţie superficială, inadecvată, gândire dezorganizată cu discurs incoerent. Precoce apar
şi simptome negative, slăbire a afectelor şi pierderea voinţei.
c) Schizofrenia catatonică: pe prin plan perturbări psihomotorii importante:
hipokinezie, stupor, negativism, posturi catatonice şi flexibilitate ceroasă. Alternează cu
agitaţie violentă însoţite de stări oniroide cu halucinaţii intense.
d) Schizofrenia nediferenţiată (atipică): nu corespunde nici unei forme dar are din
fiecare câte ceva.
e) Tulburarea schizo – afectivă: pe primul plan al simptomatologiei sunt simptomele
afective şi simptomele schizofrenice, dar nu justifică nici diagnosticul de schizofrenie nici cel
de manie sau depresie.
- tulburarea schizo – afectivă de tip maniacal;
- tulburarea schizo – afectivă de tip depresiv;
- tulburarea schizo – afectivă de tip mixt.
f) Schizofrenia simplă: apariţie insidioasă şi progresivă a unor bizarerii de
comportament, imposibilitatea de a răspunde la exigenţele sociale, diminuarea globală a
performanţelor.
g) Schizofrenia grefată: apare pe o deficienţă mentală cu halucinaţii şi deliruri sărace.
h) Schizofrenia reziduală: stadiu cronic al evoluţiei schizofreniei, caracterizat prin
simptome negative durabile: încetinire psihomotorie, hipoactivitate, slăbire afectivă, pasivitate
şi lipsă de iniţiativă, sărăcirea discursului, comunicare neverbală săracă, neglijenţă
vestimentară şi lipsă de igienă, performanţă socială slabă.
i) Schizofrenia tardivă: debut peste 40 de ani, majoritatea cazurilor sunt femei.
 9.1.5. Diagnostic diferenţial:
1. cu neurastenia, isteria, psihopatia, la schizofrenie cu debut pseudonevrotic,
pseudoisteric, paseudopsihopatic.
2. psihoze schizofreniforme (toxice, reactive).
3. tulburarea bipolară (la schizoafectivi): tabloul este dominat de modificările de
dispoziţie.
4. psihoze organice: posttraumatice, epilepsie.

9.1.6. Evoluţie: intermitentă, cu recădere la diferite intervale. La tratamentul clasic 7-8

cazuri din 10 se pierd socio-profesional. Neurolepticele atipice au redus cifra la 2-3 cazuri din
10.
Factori ce influenţează evoluţia: ereditatea; personalitatea premorbidă; constituţia;
vârsta la debut; nivelul intelectual; familia (armonioasă); forma de debut (zgomotos evoluează
mai bine); forma clinică (cele cu simptomatologie negativă mai proastă evoluţie); prezenţa
factorilor suportivi; prezenţa factorilor somatici (influenţează negativ); complicaţii cu
toxicomanii; complianţa tratamentului.
Factori cu caracter predictiv pentru evoluţia schizofreniei
Prognostic bun Prognostic prost
1. Debut brusc Debut insidios
2. Episod scurt Episod lung
3. Lipsa unui istoric de boală psihică anterioară Istoric de boală psihică anterioară
4. Marcate simptome afective Simptome negative
5. Vârsta mai înaintată la debut Vârstă tânără la debut
6. Căsătorit(ă) Singur(ă), separat(ă)
7. Bună adaptare psihosexuală Slabă adaptare psihosexuală
8. Personalitate anterioară normală Personalitate anterioară anormală
9. Bune rezultate în muncă Slabe rezultate în muncă
10. Relaţii sociale bune Izolare socială
11. Complianţă bună Complianţă slabă

9.1.7. Epidemiologie: prevalenţa bolii este de 1% din populaţie. Vârsta de debut 18-
25 ani bărbaţi, 26-40 ani femei. Bărbaţii au evoluţie mai proastă decât femeile: 90% dintre
bărbaţi fac boala înainte de 30 de ani, faţă de 25% femei.

9.1.8. Etiologie:
Există mai multe ipoteze care încearcă să explice cauza bolii.
1. Ipoteza neurodezvoltării anormale (ipoteza neuroanatomică): 25% dintre bolnavii s-
au evidenţiat anomalii cerebrale constând în scăderea fluxului cerebral, lărgirea spaţiilor
ventriculare, volumul cerebral temporal stâng, mai redus, scăderea densităţii substanţei
cenuşii. Datorită acestora se ajunge la o „disconectivitate funcţională” cu lipsa corelării
funcţionale dintre diferite arii cerebrale.
2. Ipoteze neurochimice:
- ipoteza dopaminică (D.A.): s-a constatat în simptomele negative o scădere a
activităţii neuronilor D.A. în cortexul prefrontal iar în schizofrenia cu simptome pozitive o
creştere a activităţii D.A. în sistemul mezo limbic şi în aria tegmentală ventrală. La ora
actuală se ştie că hiperfuncţia receptorilor D2 generează simptome pozitive iar hipofuncţia
receptorilor D1, din cortexul prefrontal generează simptome negative. Pe aceste mecanisme se
bazează în mare măsură şi tratamentul cu medicamente antipsihotice neuroleptice.
 - ipoteza serotoninică, a glutamatului şi fenciclidinei, cea GABA – ergică (scăderea în
hipocamp a acidului gama amino-butiric) substanţe care la rândul lor, ca şi D.A., fac parte
dintre neurotransmiţători.
3. Ipoteze infecţioase virale: infecţia virală din al 2-lea trimestru de sarcină induce
vulnerabilitatea pentru schizofrenie, conform unui studiu epidemiologic retrospectiv pe
mamele expuse la epidemiile de gripă şi vulnerabilitatea crescută la schizofrenie a copiilor.
4. Ipoteza diateză – stres (sau a vulnerabilităţii): susţine o vulnerabilitate moştenită în
urma unor injurii la nivelul hipocampului (hipoxie, infecţii, traumatisme obstetricale), care în
condiţii de mediu psihotreumatizant (evenimente de viaţă stresante cum ar fi o mamă
schizofrenă) favorizează apariţia bolii.
5. Ipoteza vulnerabilităţii genetice: studiile pe gemeni au demonstrat că gemenii
monozigoţi au o concordanţă de 47% pentru schizofrenie faţă de dizigoţi care au concordanţă
de numai 12-14%. Concordanţa este mai mare pentru simptomele negative faţă de cele
pozitive iar monozigoţii au tendinţa de a face tipuri identice de schizofrenie.
S-a mai observat, de asemenea, la copii proveniţi din mame schizofrene şi adoptaţi imediat
după o naştere o incidenţă mai mare a schizofreniei decât la copiii adoptaţi de la mame
normale. Nu există un factor sigur care să determine apariţia bolii, ipotezele de mai sus
pledând pentru o vulnerabilitate multicauzală în care factorii ereditari se intrică cu cei socio-
culturali.
9.1.10. Tratamentul:
Obiectivele tratamentului în schzofrenie sunt: atenuarea simptomelor; prevenirea
recăderilor; corectarea defectelor ce rămân (de personalitate etc.); evitarea suicidului;
creşterea autostimei şi ancorării în realitate; reintegrarea familială, socială şi profesională;
atenuarea impactului asupra aparţinătorilor.
Tratamentul: - fazei acute
- de întreţinere
- cazurilor cronice.
Medicaţia folosită este axată pe antipsihotice clasice (haloperidol, levomepromazină)
sau mai nou cele din clasa antipsihotice atipice (olanzapină, risperidonă, amisulprid etc.). Se
asociază cu anxiolitice, ataractice sau hipnotice la nevoie. Tratamentul nemedicamentos
constă în psihoterapie sub diferite forme, la cazurile stabilizate.

9.2. TULBURAREA SCHIZOTIPALĂ

Este caracterizată prin comportament excentric, anomalii ale gândirii şi afectivităţii – ca în
schizofrenie, dar neevidenţiindu-se nici un simptom specific schizofreniei manifeste sau într-
un moment oarecare de evoluţie al acesteia.
Se constată: răcire afectivă, anhedonie, comportament straniu sau excentric, tendinţe la izolare
socială, idei bizare, idei de persecuţie, ruminaţii obsesionale, uneori episoade tranzitorii cvasi
– psihotice: iluzii intense, halucinaţii auditive sau de altă natură, idei pseudo-delirante - în
lipsa unor factori declanşatori externi (stres).
Evoluţia corespunde unei tulburări de personalitate schizotipală.

Diagnostic diferenţial:
- personalitatea schizoidă; - trăsăturile de personalitate apar din copilărie.
- personalitatea schizotipală,
- Schizofrenie - de limită
- latentă
- prepsihotică
- prodromală
 - pesudnevrotică
- pesudopsihopatică.
- psihoze organice, epilepsie cu tulburări psihotice.
- alte psihoze (toxice, reactive).

9.3. TULBURĂRI DELIRANTE PERSISTENTE

Tulburări diverse caracterizate esenţial prin prezenţa unor idei delirante persistente ce nu
pot fi clasate printre tulburările schizofrenice, afective sau organice. Ideile delirante durează
uneori toată viaţa.

a) Paranoia: delirul este cronic, sistematizat şi nehalucinator. Apare pe o personalitate

premorbidă, ideile delirante se desfăşoară într-o ordine şi coerenţă logică dar pornesc de la
postulate false. Delirul este impenetrabil la critică şi bolnavul prezintă o sugestibilitate
crescută pentru tot ce întăreşte aceste convingeri delirante. Sistemul de valori personal are o
netă orientare egocentrică, individualistă.
Paranoia are trei modalităţi de dezvoltare:
1. în sector (pătrunde ca o pană în realitate).
- delirul pasional şi de revendicare (Clerambault) este caracterizat printr-o exaltare
afectivă şi supraaprecierea propriei persoane cu idei delirante de nezdruncinat. Aceste deliruri
se constituie pe binomul persecuţie – megalomanie, explicat schematic printr-un complex de
frustrare şi inferioritate care generează anxietatea iar prin supracompensare se ajunge la
agresivitate şi convingerea autoputerniciei. Bolnavii cu delir de revendicare pot fi cverulenţi,
procesivi (revendică proprietăţi, drepturi) care din persecutaţi devin persecutorii celor din jur;
inventatorii (revendică o invenţie); idealiştii pasionali (prezintă revendicări ideologice).
Delirurile pasionale sunt cele de gelozie (convingerea delirantă a subiectului că este înşelat) şi
delirul erotoman (cel mai des pacienta se crede iubită de o persoană cu rang superior care
ezită să-i declare dragostea. Această convingere o determină să preseze persoana să
recunoască iubirea şi să-i răspundă chemărilor. Refuzul părţii opuse şi explicaţia că
sentimentele ei sunt unilaterale transformă iubirea în ură).
2. în reţea: ideile delirante au puncte de plecare multiple care se unesc între ele într-un mozaic
lax şi difuz.
Într-o asemenea modalitate de dezvoltare descriem delirul de interpretare care are ca
mecanism de constituire înglobarea unei percepţii exacte într-un context eronat (percepţia
delirantă) sau apariţia spontană şi nemotivată de idei (intuiţia delirantă).
Ca şi conţinut aceste deliruri pot fi de persecuţie (urmărire, otrăvire , ucidere etc.) şi de mărire
(filiaţie, misiuni divine, roluri politice).
3. delir concentric (paranoia senzitivă de relaţie): în care subiectul este centrul evenimentelor ,
al „proceselor” organizate de cei din jur. Personalitatea premorbidă se caracterizează prin
slăbiciune lăuntrică, hipersensibilitate, timiditate şi scrupulozitate. Pe aceşti factori de
vulnerabilitate un eveniment psihotraumatizant poate declanşa boala (caracterul senzitiv)
accentuând discrepanţa dintre ambiţia personală, scopurile orgolioase propuse şi ineficienţa
personală trăită în mod ruşinos. Temele principale sunt cele de persecuţie (se cred dispreţuiţi,
batjocoriţi, urmăriţi, acuzaţi etc.) şi de mărire (corespondente orgoliului originar).
De obicei comportamentul exterior al bolnavilor rămâne ordonat ca şi funcţiile psihice în
afara delirului, evoluţia depinde în mare măsură de felul în care lumea înconjurătoare este
înţelegătoare sau nu. Frecvent bolnavii se deprind să trăiască alături de delir.
 b) Parafrenia: alterarea mult mai atenuată a funcţiilor afective şi volitive, deci
păstrarea mai bună şi durabilă a personalităţii; procesul are debut tardiv, asupra unei
personalităţi deja formate şi mai puţin vulnerabile. Pe lângă delir sunt prezente şi
halucinaţiile.
Forme: 1. sistematică: 35-40 ani, cu triplu automatism (senzitiv – senzorial, ideo verbal
şi motor): idei de persecuţie; halucinaţii.
2. expansivă: delir de mărire, bogăţie.
3. confabulatorie: delir bogat, bizar, tematică misterioasă, aventuroasă, halucinaţii.
4. fantastică: idei luxuriante, fantastice, aventuroase, mare bogăţie imaginativă.
În parafrenie bolnavul menţine un contact bun cu realitatea.

9.4. TULBURĂRI PSIHOTICE ACUTE ŞI TRANZITORII

Sunt caracterizate prin apariţia acută de simptome psihotice: halucinaţii, idei delirante şi
dezorganizare masivă a comportamentului normal.
Tabloul clinic patologic se dezvoltă în zile până la două săptămâni. Se vindecă complet în două
sau câteva luni, uneori în săptămâni sau zile.
Tulburarea se asociază frecvent unui factor de stres acut survenit cu zile sau până la două
săptămâni înainte.
Simptomele se mai însoţesc deseori de stare de perplexitate sau hebetudine, cu perturbarea
orientării în timp, spaţiu sau la propria persoană – fără cauză organică.
Forme:
a) Tulburarea psihotică acută polimorfă fără simptome schizofrenice: tulburările
psihotice sunt foarte variabile, polimorfe, instabile, uneori cu extaz alteori cu anxietate şi
irascibilitate, cu debut brutal şi dispar rapid, fără recădere.
b) Tulburarea psihotică acută cu simptome schizofrenice: tablou polimorf, instabil, dar
cu simptome tipic schizofrenice pe toată durata tulburării.
c) Tulburarea delirantă indusă (delir în doi): un inductor delirant şi un indus vulnerabil.
Tratamentul tulburărilor delirante persistente, a tulburărilor schizotipale şi tulburărilor
psihotice acute şi tranzitorii urmează indicaţiile şi obiectivele tratamentului din schizofrenie.