Predică la Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos

..Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos,,
Sfantul Andrei cel Nebun pentru Hristos este pomenit de către Biserica Ortodoxă pe 2
octombrie. Sfantul Andrei cel nebun pentru Hristos a fost de neam slav. El a căzut de tanăr
rob în război, şi a fost cumpărat de către Theognost, un bărbat foarte bogat din
Constantinopol, pe vremea împăratului Leon cel înţelept (fiul împăratului Vasile
Macedoneanul). Andrei era un tanăr foarte frumos la trup şi la suflet. Theognost l-a îndrăgit
mult, şi i-a îngăduit să stea la învăţătura sfintelor slove. Andrei a iubit mult învăţătura cărţii, şi
cu dragoste se ruga lui Dumnezeu, cu dragoste mare mergea şi la Sfintele Slujbe ale Bisericii.
Supunand-se unei vedenii cereşti ce i se arătase în vis, el a luat asupra sa cumplita
nevoinţa a nebuniei pentru Hristos. El s-a dus la fantana de unde scotea apă pentru stăpanul
lui şi cu un cuţit şi-a tăiat în faşii hainele de pe el, prefacandu-se că este nebun. Stăpanul lui,
Theognost s-a umplut de durere, l-a legat în lanţuri şi l-a dus la Biserica Sfintei Anastasia,
Izbăvitoarea de Farmece, ca să se citească rugăciuni pentru robul lui, Andrei. Dar Andrei nu
se vindeca deloc, şi de aceea stăpanul lui i-a dat drumul, ca unuia ce şi-a pierdut minţile.

Andrei se prefăcea ziua nebun, iar noaptea întreagă se ruga lui Dumnezeu. El a vieţuit
până la moarte fără să aibă nici un adăpost al lui. El nopţile şi le petrecea mergand pe străzile
marii cetăţi, aproape gol, şi mancand paine numai cand se îndura cineva de el să i-o dea. El
împărţea tot ceea ce primea cu cerşetorii pe care îi şi certa cu cuvinte batjocoritoare, astfel
încat să nu se vadă prefăcătoria lui, iar răsplată să nu primească, decat numai de la Unul
Dumnezeu. De aceea harul Domnului s-a revărsat peste el din belşug, iar Andrei s-a făcut
văzător cu duhul în inimile oamenilor, şi văzător şi al îngerilor şi al duhurilor necurate. El a
luat putere să alunge chiar și duhurile necurate de la oameni şi să scoată oamenii din păcatele
lor.

Se spune că Sfantul Andrei fost răpit la cer, unde a văzut în duh frumuseţile cereşti. El
L-a văzut şi s-a închinat înaintea Domnului Hristos Care şedea pe Tronul Slavei. Împreună
aflandu-se cu ucenicul lui iubit, Epifanie, el a văzut-o pe Sfanta Născătoare de Dumnezeu în
Biserica din Vlaherne cum acoperă poporul cu cinstitul ei Omofor. Această vedenie este de
atunci înainte prăznuită de Biserca Ortodoxă de pretutindeni, la fiecare întai octombrie al
anului, sărbătoare care se numeşte a Sfântului Acoperământ al Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu. El ,,a auzit cuvinte care la inima omului nu s-au suit şi pe care buzelor omeneşti
nu le este îngăduit să le grăiască,,. După o viaţă de mucenicie neîncetată, care aproape că nu
are egal în istoria Bisericii, Sfantul Andrei cel Nebun pentru Hristos s-a săvarşit către Domnul
în anul 911 în vârstă de 66 de ani fiind prăznuit de către Biserică în fiecare an la data de 2
octombrie.
..Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi..

Nebunul pentru Hristos nu e nebun cu adevarat, si aceasta este marea deosebire. El

este deplin sanatos la minte. El numai "fațărește" nebunia, el alege sa para nebun, el face totul
pentru ca toti ceilalti sa-l socoteasca cu adevarat nebun, ramanand însă stâpan pe gesturile si
vorbele sale, folosite întotdeauna cu un anume rost.

În fața celor care i-au aflat taina sau a celor alesi de el, ca si atunci cand e singur,
leapada masca nebuniei, aratandu-se intreg la minte si deplin sanatos. Atunci cand nebunia
pentru Hristos si-o arata doar o data in viata, purtarea sa de mai inainte ori de dupa aceea nu
are in ea nimic patologic.

Cel cu adevarat nebun, chiar daca ajunge sa-si indure nebunia sa in Hristos, nu este un
adevarat nebun pentru Hristos in adevaratul inteles al cuvantului. Pentru ca cel nebun pentru
Hristos nu indura silit nebunia, ci insusi se sileste sa se arate nebun. Singur si-a ales conditia
de nebun si poate s-o paraseasca oricand voieste si sa se intoarca iarasi la ea, cand socoteste
ca-i este de folos. Aceasta nebunie nu-i pentru el un handicap, nu-i vatama viata psihica si nu-
i tulbura nici viata duhovniceasca. E ca si actorul, care ramane el insusi, chiar daca-si pune tot
sufletul in rolul pe care il are de jucat.

Ca nebunul pentru Hristos doar "fatareste" nebunia se spune in toate vietile de sfinti.
Despre Ammona, de pilda, se spune: "Batranul se facea nebun". Avva Or indeamna si el la
aceasta, zicand: "Sau fugind fugi de oameni sau batjocoreste lumea si pe oameni, facandu-te
pe tine nebun in multe".

Ce este, de fapt, nebunia intru Hristos ? Este - vorbind cu cuvintele sfantului Ioan
Gura de Aur - atunci cand ne smerim gandurile care ne vin inainte de vreme; cand reusim sa
ne pazim mintea de orice invatatura care ne vine "din afara", pentru a ne-o pastra curata si
libera, in stare sa primeasca, la timpul potrivit,, invatatura divina. Fiindca ceea ce ne
descopera Dumnezeu, aceea nu trebuie trecut prin experienta, ci primit prin credinta.
 Fiindca ratiunea omeneasca, in ce priveste credinta, "asculta" de ea insasi si nu este
obisnuita sa tina seama de cuvantul Revelatiei, de cel al ratiunii dumnezeiesti, sau cade in
rataciri, dintre cele mai grosolane, sau respinge cu totul adevarurile inalte, curate,
mantuitoare; fiindca mintea nu e in stare sa le inteleaga, daca nu le-a cunoscut chiar de la
izvor, din dumnezeiasca Revelatie. Atunci cand judeca netinand seama de Revelatie,
semetindu-se si la modul distructiv, introduce in sfera adevarurilor divine ipoteze si
consideratii care nu numai ca nu clarifica, ci de cele mai multe ori obscuri-zeaza cu
desavarsire tainele Revelatiei. Implicata intr-o activitate religioasa si morala, tinandu-se
departe insa de cuvantul lui Dumnezeu, ratiunea devine egolatra si fantezista, ramanand, in
cea mai mare parte, roaba propriilor preconceptii si a impulsurilor trupului. Ca este asa, ne
demonstreaza lumea antica. Cu toate ca avea in fata cartea mereu deschisa a naturii, care
marturiseste despre intelepciunea Creatorului (Fapt. 14, 17; Rom. 1, 20), iar vocea nedeslusita
a constiintei ii vorbea despre Dumnezeu, preainteleptul Proniator al lumii (Fapt. 17, 27; Rom.
2,15), antichitatea, cu intelepciunea ei, in dezvoltarea intelectuala si in cunostinte, nu L-a
cunoscut pe Dumnezeu. Cei ce s-au numit pe sine din nastere "intelepti" "au schimbat slava
lui Dumnezeu Celui ne-stricacios cu asemanarea chipului omului celui strica-cios si al
pasarilor si al celor cu patru picioare si al taratoarelor /.../ ca unii care au schimbat adevarul
lui Dumnezeu in minciuna si s-au inchinat si au slujit fapturii, in locul Facatorului" (Rom. 1,
23-25).

Iar in viata morala "au schimbat fireasca randuiala cu cea impotriva firii". Nu numai
paganii, ci si iudeii, care se considerau, mai mult decat alte popoare, cunoscatori ai adevarului
despre Dumnezeu, laudandu-se cu aceasta si cu faptul ca ar fi avut cea mai buna lege morala,
chiar si ei - cu toata intelepciunea lor - nu L-au inteles corect pe Dumnezeu, rataceau "nestiind
Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu" (Mt. 22, 29), iar in privinta moralei, multi dintre ei
"pe din afara" se aratau "drepti oamenilor, inauntru insa /.../ plini de fatarnicie si faradelege"
(Mt. 23, 28). Nu se poate afirma insa ca o asemenea mentalitate era specifica numai omului
din perioada precrestina si ca ganditorii lumii crestine ar fi obtinut succese importante,
abordand cu propriile lor mijloace domeniul adevarurilor Revelatiei dumnezeiesti. Realizarile
aparente ale reflectiei contemporane in domeniul religios invedereaza din nou faptul ca
ratiunea, fie ea si crestina, daca nu se bazeaza pe temelia asezata de Dumnezeu prin prooroci
si apostoli (Efes. 2, 20), nu creeaza nimic durabil si nu aduce nimic "mangaietor pentru
credinta si Biserica". Realitatea arata limpede ca unii crestini, aflandu-se in plina lumina a
adevarului, raman nevazatori si se indeparteaza de ea, fiindca "s-au racit in gandurile lor si
inima lor cea nesocotita s-a intunecat" (Rom. 1, 21).

Astfel, daca unei minti "innoite" (Efes. 4, 23) i se intampla deseori sa greseasca in
chestiuni de credinta, in cautarea adevarului, fapt demonstrat in mod evident de nenumaratele
rataciri pe care le intalnim in lumea crestina, cu atat mai mult ratiunea cea dupa fire a omului,
pornita sa-l caute si sa-l cunoasca pe Dumnezeu, inclina, asa cum am vazut, sa se abata de la
calea ce a fost aratata de insusi Creatorul. De aceea, Dumnezeu a binevoit - dupa cuvantul
Apostolului - "sa mantuiasca pe cei ce cred prin nebunia propovaduirii" (I Cor. 1, 21). De
fapt, nu cu o nebunie reala, ci cu una aparenta. Fiindca adevarata nebunie nu inseamna a vorbi
in dodii, ci a nu intelege credinta. Pentru cei ce primesc propovaduirea cu credinta, aceasta
"aparenta nebunie" este "puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu" (I Cor. 1, 24).
"Asa cum dascalul porunceste invatacelului - spune sfantul Ioan Gura de Aur - sa se duca
acolo unde ii spune el si, cand vede ca acela o ia prea mult inainte, bizuindu-se pe propriile
puteri, dorind sa invete singur, inceteaza sa-l mai supravegheze, facandu-l sa inteleaga ca
singur nu poate sa-si adune cunostinte si ca trebuie sa se lase indrumat, tot asa si Dumnezeu
ne-a poruncit sa urmam calea contemplarii creaturilor.

El a randuit totul in asa fel incat omul, trecand de la observarea obiectelor create spre Creator,
sa se minuneze de puterea Lui. Imens este cerul, necuprins pamantul, minuneaza-te deci de
Facatorul lor, fiindca acest cer imens nu numai ca a fost creat de El, ci a fost creat cu usurinta,
si acest pamant necuprins a fost facut de El din nimic. Si pentru ca lumea nu a dorit sa-l
cunoasca pe Dumnezeu dupa intelepciunea ei, atunci Dumnezeu avea sa transmita invatatura
Sa printr-o propovaduire de parelnica nebunie, nu prin rationamente, ci prin credinta. Acolo
unde este intelepciunea lui Dumnezeu, nu mai e loc pentru intelepciunea omeneasca. Fiindca,
facand o afirmatie precum aceasta: "Fiinta care a creat o lume atat de minunata si de mareata
este Dumnezeu, a carui putere este nemarginita si negraita", facem un rationament, in ordinea
intelepciunii omenesti, o incercare de a-L percepe pe Dumnezeu pe cale rationala. Mai
inainte, oamenii puteau apela exclusiv la rationamente de ordinul intelepciunii cea dupa fire,
exterioara, conducandu-se si dupa natura. Astazi insa. cine nu se face nebun, adica nu lasa
deoparte orice rationament si orice filosofare si nu recurge la credinta, acela nu se poate
mantui. Avem nevoie astazi de o credinta simpla.

Ea trebuie cautata pretutindeni si preferata oricarei intelepciuni. Fiindca credinta lui Hristos,
ca mod concret de a te "preda" lui Dumnezeu cu tot sufletul, este ea insasi invatatura (I In. 2,
20, 27) pentru crestin, facandu-l sa primeasca, fara sovaire, adevarurile neapropiate ale lui
Dumnezeu; in timp ce pentru intelepciunea cea dupa fire, ele par nebunie; oricine crede in
Hristos (Rom. 1, 16) marturiseste acele adevaruri ca "puterea lui Dumnezeu si intelepciunea
lui Dumnezeu" (I Cor. 1, 24). Credinta crestina, ca o putere harica, face minuni, ceea ce
intelepciunea cea dupa fire nu poate face. Ea savarseste cu intelepciune acele minuni neluate
in seama, dar care nu inceteaza niciodata. De aceea, nici un crestin nu se va lasa condus de
propria-i intelepciune, ci se va supune, neconditionat, hotararii nemarturisite a proniei
dumnezeiesti (Fac. 22), recunoscand, cu smerenie, neputinta intelepciunii omenesti in
patrunderea tainelor intelepciunii dumnezeiesti" (Iz. 3 si 4; Evr. 23, 29).

"Daca i se pare cuiva, intre voi, ca este intelept in veacul acesta, sa se faca nebun, ca sa
fie intelept" (I Cor. 3, 18). "Cel ce te crezi intelept in veacul acesta, fa-te nebun, ca sa fii
intelept" - din aceasta se intelege intelept cu adevarat, in fata lui Dumnezeu. Cine este intelept
in veacul acesta ? Cel ce nu judeca asa cum porunceste Dumnezeii, prin revelatie, ci dupa
cum ii apar lucrurile in propria-i judecata. "Apostolul intelege prin aceasta o intelepciune
lipsita de harul Duhului, care se conduce numai dupa judecata omeneasca" (Teodorit).
Respingand aceasta parelnica intelepciune, Apostolul spune: fiecare "sa se faca nebun", adica
mai intai de toate, sa se recunoasca pe sine lipsit de orice intelepciune; apoi sa considere ca
intelepciunea aparenta nu este intelepciune, ci o fantasma a intelepciunii.
Apoi sa accepte si invete un asemenea mod de viata, pe care el insusi il va fi socotit,
mai inainte, "nebunie", la fel ca toti cei cu care impartasea o asemenea convingere. Sa se
infatiseze inaintea tuturor inteleptilor lumii acesteia ca si cand ar fi nebun.
A fi nebun inseamna a te socoti pe tine asa, dupa judecata omeneasca, si a-i face si pe altii sa
te considere asa, descoperind ca te-ai schimbat radical. Apostolul indeamna nu doar la
parasirea intelepciunii celei "exterioare", dar si la trecerea la nebunia propovaduirii. Iar pe
unul ce face aceasta nu se poate ca lumea sa nu-l ia drept nebun: crede in Cel rastignit, isi
imparte averea, isi supune trupul la cazne, petrece noptile in rugaciune, nu raspunde celor ce il
batjocoresc. Desi are inaintea ochilor frumuseti de toate felurile, nu are ochi pentru ele; se
gandeste mereu la ceva si isi doreste ceea ce ramane nevazut si de el, si de altii. Dupa
intelepciunea veacului acesta, este o nebunie vrednica de toata osanda.