DEZVOLTAREA

Istoric

Dezvoltarea testului a început la sfârşitul anilor 50 ca o reacţie la controversele

profesionale faţă de capacitatea de predicţie a comportamentelor prin tehnicile
proiective. Piotrowski (1957) a observat că Mişcarea umană (M) de la Rorschach
reprezintă tendinţe acţionale prototipale care se aşteaptă să apară în comportamentele
manifeste. Totuşi există oameni care dau puţine răspunsuri M dar se manifestă în acest
sens. Astfel, s-a simţit nevoia de un instrument proiectiv care sa aibă drept obiectiv
reflectarea atitudinilor şi a tendinţelor acţionale apropiate de suprafaţă şi capabile să
releveze comportamentul individului. Aceasta a dus la prima utilizare experimentală a
planşelor cu schiţele mâinilor drept stimuli proiectivi.
Logica şi o serie de experimente iniţiale au sugerat că răspunsurile pot fi
clasificat în patru categorii: Interpersonal, Mediu, Dezadaptare şi Retragere. Apoi a fost
sugerat un număr de subcategorii, în special de Bricklin care au indicat avantajele
utilizării termenilor familiari din Testul Aperceptiv Tematic (TAT) pentru categoriile de
scoruri.
Validarea iniţială a testului a fos condusă de Piotrowski şi Bricklin la Colegiul
Medical Jefferson din Philadelphia. Studiul a fost centrat asupra investigării eficienţei
testului în predicţia comportamentelor de acting-out. Aceasta a culminat cu publicarea
monografiei cercetării originale. Monografia sugerează şi că testul poate fi util pentru
evaluarea personalităţii generale. Manualul iniţial prezenta testul ca o tehnică generală
de evaluare şi cercetările următoare s-au bazat pe modificările de scorare şi
argumentare.

Argumentare pentru Stimuli

De vreme ce mâinile sunt implicate în tot ceea ce fac oamenii, un test proiectiv
ce utilizează aceste imagini în poziţii ambigue se aşteaptă să declanşeze răspunsuri cu
semnificaţie comportamentală. Această ipoteză bazală a fost validată prin 20 de ani de
cercetări şi experienţă clinică ipoteza pe care se bazează testul.
Testul utilizează comparativ stimului structuraţi în imagini relativ nestructurate
permiţând varieri individuale şi totuşi restrângând răspunsurile la categorii definibile şi
clasificabile. Este conceput astfel încât tendinţele acţionale tipice să fie proiectate
asupra imaginilor mâinii de vreme ce mâna, atât în dezvoltare cât şi funcţional, este
crucială pentru interacţiune şi relaţionarea cu mediul exterior. Feedback-ul permanent şi
reciproc între mîini şi creier face ca percepţia şi cogniţia imaginilor semistructurate ale
mâinilor să reflecte tendinţe semnificative perceptual-motorii ale examinatului. Poate fi
negată importanţa mâinilor în stabilirea şi menţinerea contactului cu realitatea (Bricklin
1962):

După ochi, probabil cel mai dependenţi suntem de mâini. În fiecare minut din
fiecare zi a vieţii noastre mâinile au o multitudine de funcţiuni, de când ne
trezim până ne culcăm - şi există dovezi că şi în somn mâinile continuă să aibe
un rol activ, împreună cu ochii noştri. Începând cu spălatul şi îmbrăcatul
dimineaţa şi continuând cu munca din timpul zilei, până când mergem la
culcare, mâinile noastre lucrează. Ele ne aduc într-un contact continuu cu
mediul nostru. Ele ne alină când suntem bolnavi şi verifică părţile corpului
pentru a se asigura că sunt în regulă. Ele joacă un rol integral în practic toate
activităţile generatoare de plăcere, în special în preludiu. Pe timpul perioadei
preadulte ele joacă principalul rol în obţinerea plăcerii erotice. Ele sunt
 indispensabile pentru satisfacerea necesităţilor vitale. Mâinile şi nu ochii
reprezintă modul final de a verifica ce este sau nu real în lumea noastră. Dacă
veţi întreba pe cineva cum poate dovedi că ceva este tangibil sau real, vă va
răspunde: „Pentru că îl pot atinge.” Aceasta se întâmplă pentru că putem
atinge lucuri pe care le considerăm reale – nu pentru că le putem auzi sau
vedea. Atunci când nu ne vine să credem simţurile, nu căutăm cu vederea un
reper familiar şi nu încercăm să auzim un ton care să ne asigure că ceea ce se
întâmplă este real. Ne pişcăm cu degetele de la o mână. Mâinile şi nu ochii
sau urechile ne furnizează cel mai kinestezic feed-back, şi, în consecinţă, cea
mai intraindividuală informaţie (p.94-95).

Derivaţii ale categoriilor de scorare

Primele două categorii combinate cantitative de scorare ale testului sunt
Interpersonal şi Mediu. Aceste categorii au fost derivate plecând de la premisa că
indivizii interaţionează cu alte fiinţe şi lucruri neînsufleţite. Acestea au fost, la rândul lor,
împărţite în funcţie de modurile mai diferenţiate în care relaţiile interpersonale şi cu
mediul sunt gestionate şi reflectate în răspunsurile din test. În plus, dezadaptarea
psihologică se presupune că se manifestă în termeni de dificultăţi obiective şi subiective
care afectează în mod dăunător activităţile interpersonale şi/sau cu mediul. În
consecinţă, categoria Dezadaptare a fost considerată ca definitorie pentru tendinţele de
eşec în desfăşurarea unor activităţi tipice datorită unor slăbiciuni interne ale
protagonistului (mâna), sau anumitor aspecte antagonice sau prohibitive ale mediului
interpersonal sau impersonal. Dezadaptarea implică un sentiment neplăcut de
strângere datorită inadecvării mâinii şi/sau unui antagonism extern puternic. În final, o
reacţie mai severă la problemele vieţii ar putea fi reprezentată de tendinţele de eşec
sau colaps ale acţiunilor (spre exemplu: o adaptare urmată de o retragere din situaţiile
reale şi grade variate de comportament neadecvat). Apoi, cea de-a patra categorie
combinată, Retragerea, reprezintă inabilitatea examinatului de a proiecta o acţiune
corespunzătoare în mâinile desenate. În general, este de aşteptat ca neuroticii să
obţină scoruri ridicate la categoria Dezadaptare, în timp ce psihoticii să obţină scoruri
ridicate în categoatia Retragere, deşi se anticipează şi suprapuneri. Cercetări anterioare
au confirmat în mod empiric aceste aşteptări. Aceste studii au sprijinit prezumţia iniţială
conform căreia răspunsurile la Testul Mâinii pot fi aranjate logic în funcţie de un sistem
de clasificare cu semnificaţii psihologice.
Categoriile cantitative de scorare au fost proiectate să reflecte natura şi dispoziţia
pentru un comportament şi constituie abordarea formală a interpretării Testului Mâinii.
Totuşi, pe măsură ce s-a acumulat şi experienţă clinică cu acest test, s-a dovedit că şi
alte variaţii de răspuns ar fi fost utile de notat datorită implicaţiilor interpretative
simbolice ale acestora. Parametrii „calitativi” extind scorurile cantitative şi/sau
informaţiile transmise despre motivaţia sau scopul din spatele tendinţei de acţiune.
În urma a 20 de ani de utilizare a Testului Mâinii au fost dezvoltate 17 scoruri
calitative. În trecut a existat o largheţe în ceea ce priveşte dezvoltarea sau stabilirea
unor categorii auxiliare. Cele 17 categorii care au rezultat reprezintă acele scoruri
pentru care experienţa a confirmat faptul că au valoare pentru scopuri clinice. Patru
categorii calitative (Fraze automate, Repetiţie, Impotenţă şi Perplexitate) corespund
celor patru „semne” care au fost asociate sindromului organic al creierului (Wagner &
Wagner, 1981). Ele sunt similare celor care au fost descrise prima dată de Piotrowski
(1936) în lucrarea sa despre Rorschach. Celelalte 13 categorii de scorare calitativă
rămase au rolul de a extinde şi modifica implicaţiile psihologice ale scorurilor
cantitative.Aceste scoruri calitative au fost alese datorită implicaţiilor lor clinice
importante şi relativ constante.