Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că statul român trebuie să-i plătească Elenei Cojocaru, drept

reparaţie morală pentru dreptul care i-a fost încălcat, suma de 39.000 euro. Hotărârea CEDO surprinde
exact obstacolele pe care le întâlnesc frecvent românii care doresc să afle dacă soţia, copilul sau fratele lor a
murit în spital din cauze obiective ori din culpa unui cadru medical.

- Decesul. Fiica Elenei Cojocaru, o tânără de 29 de ani însărcinată în luna a opta, s-a internat în Spitalul
Judeţean Suceava pe 8 octombrie 2001, fiind consultată de dr. I.M., care i-a prescris Duvadilan (un
medicament vasodilatator).

În noaptea de 9 spre 10 octombrie 2001, starea de sănătate a tinerei s-a înrăutăţit. La solicitarea soţului şi
mamei pacientei, medicul a acceptat, într-un final, să contacteze telefonic un profesor universitar de la
Spitalul "Cuza Vodă" din Iaşi, care i-a recomandat să efectueze, de urgenţă, o operaţie cezariană, pentru a
salva viaţa tinerei. Dr. I.M. a refuzat, dar a acceptat ca pacienta să fie transferată la Spitalul "Cuza Vodă" din
Iaşi. Prin urmare, tânăra a fost transportată 150 km cu o ambulanţă, dar fără să fie însoţită de vreun medic.
Când a ajuns la Spitalul "Cuza Vodă" din Iaşi, era deja în comă. Operaţia de cezariană a fost efectuată la 30
de minute după sosirea la spital, dar tânăra a murit după 10 minute de la intervenţie. Copilul, o fetiţă, a
decedat de asemenea, la două zile distanţă.

- Investigaţia Poliţiei. Poliţia Iaşi a început ancheta, din proprie iniţiativă, pe 10 octombrie 2001. Raportul de
necropsie, întocmit de Institutul de Medicină Legală Iaşi şi trimis Poliţiei, a arătat că "nu se constată
omisiuni" în atitudinea tehnico-medicală faţă de victimă.

- Primele două plângeri penale. Pe 6 februarie 2002, ginerele Elenei Cojocaru a depus prima plângere
penală, cerând să fie investigat decesul soţiei şi fiicei sale. A doua plângere a fost depusă pe 27 martie 2002,
împotriva personalului medical de la spitalele din Suceava şi Iaşi. Procurorul conexează cele două plângeri şi
decide neînceperea urmăririi penale (pe 26 iulie 2002), bazându-se pe raportul de necropsie. Soţul tinerei
decedate contestă decizia procurorului (31 iulie 2002), dar nu are câştig de cauză (decizie datată 30
septembrie 2002).

- A treia plângere penală. De data aceasta, vizat a fost, explicit, dr. I.M., acuzat de omor prin imprudenţă. Pe
10 iunie 2003, printr-un alt document, Institutul de Medicină Legală Iaşi informează Poliţia Suceava că
medicul ar fi trebuit să efectueze o serie de analize dată fiind starea pacientei, că pacienta nu a fost
monitorizată adecvat pe perioada transportului la Iaşi şi că lipsa unui diagnostic timp de trei zile a agravat
starea acesteia. "Mai mult de atât, printr-o monitorizare atentă a mamei şi a fătului, precum şi printr-un
tratament adecvat, moartea celor doi putea fi evitată", este concluzia medicilor legişti.

Dr. I.M. a contestat raportul şi, ca atare, Poliţia Suceava s-a adresat, pe 25 august 2003, Institutului Naţional
de Medicină Legală "Mina Minovici". Pe 12 ianuarie şi 8 martie 2004, Poliţia Suceava insistă la Bucureşti să
le fie transmise concluziile, subliniind că acestea sunt esenţiale pentru rezolvarea cazului. Concluziile vin pe
23 aprilie 2004 şi arată că acţiunile personalului medical de la Spitalul din Suceava pot fi justificate din
perspectivă medicală. Pe 4 mai 2004, procurorul decide neînceperea urmăririi penale împotriva dr. I.M. Şi
această decizie este contestată de aparţinători la procurorul ierarhic superior, fără succes.

- Acţiuni în instanţă. Elena Cojocaru atacă deciziile procurorilor de neîncepere a urmăririi penale, iar, până
în martie 2010, dosarul se plimbă pe la Tribunalul Suceava, Judecătoria Suceava, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Judecătoria Iaşi, Tribunalul Iaşi. În cele din urmă, instanţă decide redeschiderea anchetei penale
împotriva dr. I.M.

După alte câteva luni, pe 21 decembrie 2010, procurorul decide, iar, neînceperea urmăririi penale, de data
aceasta pe motiv de prescripţie. Reclamanta contestă decizia, întâi la procurorul ierarhic superior, apoi în
instanţă. Dosarul se plimbă, din nou, pe la diferite instanţe, până pe 26 septembrie 2012, fără succes însă.

- Ancheta disciplinară. Pe 16 mai 2002, la solicitarea dr. I.M., Comisia de Jurisdicţie Profesională a Colegiului
Judeţean al Medicilor Suceava decide că "nu sunt elemente care să sugereze o eroare medicală sau alte
deficienţe în tratamentul şi investigaţiile asigurate" tinerei de 29 de ani decedate. Concluziile Comisiei de
Jurisdicţie Profesională sunt validate de Colegiul Medicilor Suceava pe 30 mai 2002.

- Concluziile CEDO. Prevederile articolul 2 din Convenţie nu sunt îndeplinite dacă protecţia acordată de
legea internă este doar una teoretică. Mai presus de toate, aceasta trebuie să fie eficientă în practică.
"Curtea reţine, nu în ultimul rând, că, indiferent dacă dr. I.M. a acţionat intenţionat sau nu, probele
disponibile la dosar indică anumite disfuncţionalităţi în coordonarea părţilor implicate în tratarea ei, precum
şi o întârziere în acordarea tratamentului de urgenţă adecvat stării", se mai arată în decizia CEDO.

Curtea a mai constatat că autorităţile române nu au reuşit să clarifice aspecte esenţiale ale cazului, inclusiv
cauza decesului, dacă medicul şi-a îndeplinit sau nu obligaţiile profesionale şi dacă tratamentul prescris a
fost sau nu potrivit.