24th May 2010

Mărturii despre Eternitate – experienţe de revelare a Sinelui

posted in Cunoastere de Sine, Revelarea Sinelui |

Undeva în fiinţa fiecărui om se află un plexus energetic, extrem de fin, care constituie „poarta”
către acea dimensiune infinită, atemporală, nemuritoare din noi. Este expresia lui Dumnezeu în
noi, sursa creaţiei pure, centrul fiinţei noastre. Anumite surse concordă în a situa proiecţia acestui
locus în corpul fizic într-o zonă aflată „în centrul pieptului, uşor către dreapta”. Altele vorbesc
doar despre Inima noastră, centrul spiritual al fiinţei umane, fără a preciza exact locul acesteia.
Cert este că zona pieptului este implicată în „Marea Trecere”, saltul de la fiinţa limitată şi
separată de restul lumii, la omul divin, fiinţa cosmizată care se regăseşte în toate elementele
Creaţiei, fiind unită cu Creatorul Însuşi, întru conştiinţă.

Contemplarea acestui lăcaş sacru al fiinţei noastre ne poate conduce gradat la experienţa tot mai
profundă a conştiinţei universale, a identităţii cu scânteia divină din noi. Dincolo de metode şi
tehnici meditative, dincolo de sisteme de credinţe şi valori aparţinând unor anume spaţii
geografice şi religioase, revelarea treptată a Sinelui constituie, cu certitudine, cea mai
copleşitoare şi mai împlinitoare aventură a fiinţei umane. Iată câteva mărturii ale unor căutători
spirituali, care în calea lor au ajuns la întâlnirea sublimă cu Sinele:

Tărâmul Păcii eterne

Destul de repede am experimentat o stare de dilatare, de expansiune a fiintei mele intr-un spatiu
asemanator cerului de noapte. Apoi, brusc, am avut intuitia ca intreg corpul meu, si toata fiinta
mea, erau… tot Universul. Corpul meu era Universul! Am avut atunci o viziune a mai multor
planuri paralele, luminate si colorate diferit, aidoma unor benzi energetice, care coexistau in
lumea manifestata. Si toate acestea.. eram eu! Aveam o perceptie clara ca sunt o fiinta
multidimensionala, si in constiinta mea dilatata a aparut atunci ”umbra” unei intrebari: oare n-am
sa ma risipesc, intre atatea planuri? N-am sa ma disociez, cumva?

Si atunci, subit, ca un raspuns primit intuitiv de undeva din strafundurile fiintei mele, am
perceput cum toate acele planuri, toate ”benzile” energetice cu culori si frecvente proprii
(inclusiv cu vibratii sonore proprii) se ”aliniau” cumva, de o parte si de alta a unui ax central, ca
un stalp extrem de luminos si la care, raportandu-ma, imi conferea o stare complexa: de
stabilitate totala, de pace negraita, de calm si de eternitate, de existenta atemporala. Simteam
cumva ca toate planurile sau benzile energetice ale fiintei mele vibreaza liber, ca universuri
oarecum autonome, care se fac si se desfac, se extind sau se contracta, insa acel ax central de
lumina eterna este imuabil, strabatand toate planurile vibrationale. Simteam ca, daca m-as
raporta la diversele benzi energetice, as putea experimenta suvoiul starilor emotionale, gandurile,
structurile uzuale ale psihicului… dar raportarea la lumina centrala imi aducea pacea eterna a
sufletului, si sentimentul ca sunt ca o corabie care, dupa multe zbateri in furtuni sau arsita
Soarelui, a ajuns la liman, la un tarm binecuvantat, dincolo de orice framantare a sufletului.

Acolo, intrand in acel stalp de lumina, am gasit sensul notiunii de pace absoluta. Doar ca orice
notiune si orice gand disparusera. ERAM pacea. ERAM ca o privire senina si atotstiutoare, care
contempla cu o suverana detasare si intelegere, de dincolo de timp, toate prefacerile si agitatia
structurilor mele supuse timpului. Acolo nu puteam gandi. Doar ERAM. De indata ce intentia
mea era sa-mi indrept atentia asupra benzilor energetice care, paralele, erau oarecum dispuse in
straturi succesive, la diferite nivele ale axului central luminos, dintr-o data parca incepeam sa
gandesc, sa percep agitatia mintii. Insa cum intentionam sa-mi plonjez atentia si constiinta in
axul luminos, imediat mintea se calma, si intram in starea de pace totala, de fericire calma si de
existenta dincolo de timp.
Atunci am intuit ca este esential, chiar in viata noastra cotidiana, sa ne mentinem intentia cat mai
mult orientata asupra Sinelui, asupra esentei noastre eterne.

Eu sunt Universul! Eu sunt….

Subit, am avut perceptia ca patrund intr-un univers special, alcatuit dintr-o lumina uniforma,
intensa dar nu orbitoare, pura fara a i se putea atribui vreo culoare ori nuanta. Era o lumina vie,
tacuta, eterna, nemiscata. Ca o prezenta cosmica, impregnata de pace si fericire.

In acea Lumina am pierdut complet simtul timpului. Ma odihneam si ma regeneram continuu in

acea Lumina, si ERAM Lumina. Experimentam o stare de fericire profunda si calma, de iubire
atemporala, care imi sustinea si imi reconforta intreaga fiinta. Ma aflam dincolo de orice
intrebari, si parca orice alte lucruri din viata obisnuita isi pierdusera orice importanta.

Simturile imi percepeau diferite zgomote usoare din jur. Dar, in mod aparent paradoxal, acestea
nu faceau decat sa ma determine sa-mi doresc si mai mult sa fiu acea Lumina. Si de indata ce
simteam acea dorinta, acel dor pentru lumina Sinelui, plonjam fulgerator in ea si ERAM una cu
ea. Zgomotele exterioare nu mai contau, si brusc, am trait o stare de… implozie in strafundurile
fiintei mele, urmata imediat de o dilatare nesfarsita, in acea Lumina calda si plina de pace. Si
atunci am simtit ca fiinta mea este… Universul. Cand faceam vreun mic gest, parca intreg
Universul il facea. Daca inspiram si expiram, parca intreg Universul inspira si expira!

Starea aceasta s-a pastrat mult dupa meditatie. Cand faceam un pas, aveam impresia ca tot
universul pasea impreuna cu mine. Si simteam o stare de iubire, de grija afectuoasa si protectoare
pentru toate acele lumi care traiau in mine, si care ma faceau la randul lor sa traiesc prin
existenta lor.

Dor de A Fi…
Trăirile pe care le-am experimentat sunt greu de descris în cuvinte: uneori intram într-o stare de
vid, de pace adâncă, supra-conştientă, în care nu exista nici un gând, nici un vârtej al minţii, nici
o stare afectivă particulară, cu obiect. Doar EXISTAM, fără gânduri, fără dorinţe, fără trecut sau
viitor. Dincolo de timp, într-un spaţiu lipsit de limite.
Altă dată, de la începutul meditaţiei, conştiinţa mea realiza un fel de implozie în spaţiul Inimii,
după care se dilata brusc într-o lumină clară, omniprezentă, intensă dar nu orbitoare, o lumină
conştientă de ea însăşi, şi care îmi oferea, parcă, tot ceea ce aveam nevoie.
De regulă, intram într-o formă de supra-conştiinţă profundă, elevată, pe care o simţeam mai
presus de gânduri.

Izvorul Iubirii eterne

Am simţit deja că mintea, căreia îi oferisem un suport de meditaţie, se disciplina; am intenţionat
să recapăt starea de non-gând pe care o tot experimentam de la începutul seriei de meditaţii, dar
în această seară lucrurile aveau să se petreacă altfel. Brusc, din spaţiul Inimii au început să
izvorască stări: mă simţeam ca un copil, chiar aveam senzaţia pregnantă că iau o poziţie fetală,
deşi corpul fizic nu mi se mişcase. Apoi, am trăit rapid, succesiv: o stare maternă profundă, ca şi
cum aş fi fost mama tuturor fiinţelor din Univers; o stare de retragere a simţurilor, de asceză, ca
şi cum aş fi fost un pustnic, un ermit. Şi altele, pe care nu le-am identificat atât de precis. Atunci
am avut intuiţia, dincolo de gânduri, că ceea ce experimentez sunt arhetipurile sufletului. Şi…mi-
am perceput sufletul, ca pe o energie care sintetiza toate stările de dinainte!

Mi-am orientat atunci intenţia ferm, dar blând, asupra Sinelui Divin. Şi atunci, toată acea energie
a sufletului s-a dirijat, plină de efervescenţă şi de o iubire copleşitoare, către un tărâm al fiinţei
mele pe care-l percepeam ca pe un ax nemişcat, etern, care contempla tăcut toată această
manifestare energetică. Am trăit atunci o stare uluitoare: era ca şi cum sufletul meu era o
polaritate feminină, care se unise cu o polaritate masculină, Sinele. Şi din acea uniune izvora o
iubire care îmi umplea pieptul atât de copleşitor, încât au început să-mi curgă lacrimi pe obraji.
Era ca şi cum femeia din mine se unea cu bărbatul din mine, şi prin acea uniune se creau
universuri. Simţeam o formă de zbatere extrem de subtilă, şi totuşi copleşitoare, în piept. Şi în
acelaşi timp, toată această manifestare părea contemplată, cu un surâs etern, transcendent, de o
prezenţă copleşitoare şi totuşi discretă, tăcută, veşnică.
Acum, totul s-a resorbit în inima mea. Şi mă rog la Dumnezeu să retrăiesc acele stări, şi să le
trăiască toate fiinţele umane!

Dansul cosmic
Aveam un soi de efervescenţă în fiinţa mea, şi de aceea îmi impuneam să-mi menţin atenţia ferm
orientată spre zona Inimii. Totuşi, cu cât mă fixam mai mult în acel loc, cu atât mai greu îmi era
să amorsez procesul specific: mai întâi scufundarea în Inimă, apoi dilatarea în spaţiul Inimii.
Parcă băteam continuu, din ce în ce mai tare, la o poartă care nu se deschidea! Ce se petrecea?
Nu înţelegeam, şi eforturile mele, la nivelul intenţiei şi atenţiei, se amplificau. Brusc, ceva
dinlăuntrul fiinţei mele, o călăuză interioară, mi-a transmis: ”Nu mai fă eforturi! Lasă totul să
curgă lin…” M-am supus imediat, decuplându-mă de la starea aceea de concentrare înverşunată
şi sterilă. Am ajuns să contemplu blând, ca o mângâiere, zona Inimii. Şi atunci, am auzit ca de
departe ceva ca un murmur duios, un sunet plin de Iubire, care izvora de undeva de departe,
dinspre ceva dincolo de timp.

M-am lăsat purtată către acel murmur, şi de acesta, până când am simţit o stare de Iubire calmă,
statornică, precum o vibraţie constantă, ce alimentează toate fiinţele din univers. Şi atunci, am
ajuns să-mi simt…Sinele! Ca pe o prezenţă tăcută, eternă, stabilă. Însă de data aceasta nu mai era
aidoma unui ax central, sau de vreo altă formă perceptuală. Mă simţeam într-un spaţiu infinit,
precum cerul de noapte. Iar Sinele era… delocalizat. Mă simţeam ca o sferă de rază infinită, cu
centrul în orice punct din univers. Mesajul era: Sinele este pretutindeni! Am avut atunci intuiţia
că sunt în comunicare cu… Sinele lui Dumnezeu! Îl simţeam peste tot. Simţeam atomii
conştienţi de lumină, care comunicau simultan de la un capăt la altul al universului! Îl simţeam în
planete, în stele, în fiinţe pe care nici nu le cunoşteam, de undeva din Galaxie. Şi toate… eram
eu!

Mă simţeam într-o pluralitate de forme, de manifestări, vii şi luminoase. Atunci, de la periferia

conştiinţei, a apărut umbra unui gând: ”Dacă mă risipesc aşa, nu am să mă anihilez?” Imediat,
răspunsul a venit sub forma unei spontane prize de conştiinţă: ”Nu există moarte, există doar
viaţă!” Instantaneu, această percepţie m-a umplut de o stare aidoma unei beţii: nu se putea
petrece nimic rău sau periculos, căci eram…pretutindeni! Mă simţeam atom conştient de lumină,
planetă, Soare, fiinţă umană şi spirit nelimitat, în acelaşi timp. Şi atunci, Acela (sau Aceea) a
început să danseze. Aveam percepţia că dansam, într-o stare de nebunie plină de o bucurie
exuberantă, spontană şi încrezătoare: ”Sunt pretutindeni! Sunt etern! Sunt!” Undeva mai jos,
mintea (sau ce mai rămăsese din ea) încerca să gândească, să identifice stările cu structuri
teoretice cunoscute: Sinele Divin, Dansul lui Shiva, nebunie Divină… Nu-mi păsa de minte. Nu
mă interesa ce spunea ea. Mă bucuram şi trăiam frenetic acel dans indescriptibil, care de fapt îmi
întreţinea sentimentul că sunt pretutindeni.

Simţeam o stare de iubire exuberantă, efervescentă, pentru toate câte există în manifestare.
Consecventă, mintea (sau ce mai rămăsese din ea, într-o formă intuitivă) îmi transmitea: acesta
este sensul sintagmei ”Iubeşte şi fă ce vrei!” Mă simţeam fantastic de liberă! Nimic nu mă putea
sustrage de la această stare, de conştiinţă şi energie delocalizată, dansând liberă şi fericită. La un
moment dat, mai percepeam şi zgomote exterioare: tusea uşoară a cuiva, foşnete, lătratul unui
câine… Şi subit, simţeam nevoia să le aduc pe toate către Sine. Am intuit fulgerător că aceasta
este cheia fundamentală: toate stările izvorăsc din Sine, şi dacă le întoarcem către Sine, atunci
când le trăim, ele ne vor conduce la Sine! Am urmărit să evoc fulgurant diferite stări, şi pe toate
le-am oferit ca ofrandă Sinelui. Ele mă readuceau în Sine! Atunci am avut clar o percepţie
copleşitoare: ”Totul e Iluziee!” Iar dansul cosmic al Sinelui a continuat.

Sinele dorea acum să se manifeste prin dans, şi l-am lăsat să se manifeste astfel. Totuşi, în
momentul în care conştiinţa mea s-a orientat spre aspectul de martor, peisajul cosmic al dansului
s-a topit pentru o clipă într-un soi de tăcere vie, mustind de energie potenţială. Simţeam că acolo
se află toate universurile posibile, că este… câmpul potenţial al Creaţiei lui Dumnezeu! Am
simţit cum fiecare intenţie, fiecare gest pe care o fiinţă din Univers l-ar face, ar genera spontan
manifestări specifice ale acestui câmp potenţial. Intuiam că fiecare cuvânt, fiecare gând sau
acţiune de-a noastră naşte o lume. Că toate ştiinţele omeneşti îşi au sursa în acest câmp potenţial,
cu infinite posibilităţi.

Această înţelegere m-a umplut de o bucurie fără margini. Toată viaţa mea de până acum am
studiat Universul şi oamenii. Acest lucru nu mai era necesar. Există o ştiinţă unică, Ştiinţa
Sinelui, care le explică pe toate, restul sunt doar particularizări ale ei. Atunci a apărut o altă idee
iluminatoare: ”Nu există o cale către Sine. Sinele ESTE calea!”
Eram total năucită de bogăţia informaţiilor primite. Oricum, ceea ce am scris aici, am impresia că
nu redă nici 10% din ceea ce am trăit şi din ceea ce mi s-a comunicat. Cert este că starea de
bucurie efervescentă, copleşitoare a rămas. Îmi venea să râd fără motiv. Nu-mi păsa. Ceva din
mine repeta fără încetare: ”Sunt pretutindeni! Sunt pretutindeni!”
Şi aşa suntem, cu toţii, mereu…

Un articol de psiholog Aida Şurubaru

Societatea Academică AdAnima Bucureşti
www.adanima.org