De ce s-a luptat Ştefan cel Mare cu

turcii?
Autor Marius Diaconescu 72399 vizualizări

Despre Ştefan cel Mare, domn al Moldovei între 1457 şi 1504, se

spune că a fost apărătorul creştinătăţii, al Europei împotriva turcilor
şi a islamului. A fost un adevărat „atlet al credinţei creştine“, după
cum îl caracteriza chiar Papa Sixt al VI-lea într-o scrisoare
redactată chiar în perioada războaielor lui Ştefan cel Mare cu turcii.

Manualele de istorie, cărţile şi studiile ştiinţifice, precum şi filmele

dedicate marelui nostru domnitor ne prezintă în unanimitate
această imagine eroică de apărător al creştinătăţii. Figura lui Ştefan
cel Mare a devenit sinonimă cu epopeea poporului român, care s-a
sacrificat pe altarul credinţei creştine în lupta împotriva
necredincioşilor turci. Şi totuşi, a apărat Ştefan cel Mare
creştinătatea?

Primele contacte ale moldovenilor cu turcii, din punct de vedere

politic şi militar, au fost mult mai târzii decât cele ale Ţării
Româneşti, care, după 1393, s-a aflat adesea sub presiunea
otomană. În 1412, cu ocazia Tratatului de la Lublin, încheiat de
regele Poloniei, Vladislav Jagello, cu regele Ungariei, Sigismund de
Luxemburg, a existat un act adiacent „secret“ care prevedea
împărţirea Moldovei între cele două puteri în cazul în care
Alexandru cel Bun, domnitorul Moldovei, nu ar fi participat la o
planificată cruciadă împotriva turcilor.

Documentul a fost un compromis între cei doi regi pentru

împărţirea Moldovei în zone de influenţă, deoarece suveranul
polonez era suzeran al domnitorului român, în timp ce regele
maghiar doar ridicase pretenţii. Înţelegerea de la Lublin dovedeşte că
domnul Moldovei arăta în acea vreme cel puţin o atitudine paşnică,
nebelicoasă, faţă de turci. Nici nu avea vreun motiv să aibă o altfel de
atitudine, atâta timp cât turcii nu au ridicat încă nicio pretenţie
asupra Moldovei.

Abia prin 1421 a fost un atac de pradă al turcilor în sudul Moldovei.

După moartea lui Mircea cel Bătrân, teritoriul dobrogean a fost
ocupat de turci. Astfel, Imperiul Otoman avea graniţă comună cu
Moldova pe Dunăre. Izvoarele nu menţionează alte asemenea
expediţii de jaf ale turcilor în prima jumătate a secolului al XV-lea.

După 1432, o dată cu moartea lui Alexandru cel Bun, Moldova a

fost într-o anarhie continuă, determinată de succesiunea la tron a
mai multor domnitori cu perioade scurte de domnie. Ba chiar, o
vreme, Moldova a fost împărţită în două ţări, fiecare cu propriul
domnitor, sfat domnesc, mitropolit şi domnitor ce jura distinct
credinţă regelui polonez. În ciuda acestei anarhii de peste două
decenii, turcii au cerut tribut doar în 1455, ceea ce dovedeşte că
înainte, Moldova nu a fost printre obiectivele otomane.

Mahomed al II-lea şi planurile de supunere a Europei

creştine
În 1455, sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului,
a cerut Moldovei să plătească un tribut de 2.000 de galbeni.
Cucerirea capitalei bizantine de către Mahomed al II-lea l-a
„îmbătat“ pe acesta cu o foarte mare încredere în propriile puteri,
plănuind supunerea întregii Europe creştine. Astfel, în 1454, el
cucerea o mare parte a Serbiei şi îşi trimitea flota să ameninţe
porturile nord-pontice.

Inclusiv Cetatea Albă a fost atacată de flota otomană. Turcii au cerut

coloniei genoveze Caffa din nordul Mării Negre un tribut anual de
3.000 de galbeni, care a început să fie plătit din martie 1455.
Tătarii din Crimeea au devenit şi ei vasali turcilor.

Domnitorul Petru Aron, după ce a înţeles că suzeranul său, regele

Poloniei, nu este dispus să îl ajute, a consultat şi opinia boierilor.
Hotărârea a fost unanimă:să se accepte plata tributului. Astfel se
evita o confruntare armată cu turcii, deoarece plata tributului
asigura liniştea şi protecţia din partea otomană. Deja existau trei
somaţii din partea turcilor pentru acceptarea tributului.

Odată tributul plătit, tributarul intra în casa păcii, conform

dreptului islamic. Valoarea tributului nu era mare:2.000 de galbeni
nu era un efort financiar deosebit pentru Moldova. Iar din punct de
vedere al poziţiei pe plan internaţional, domnul Moldovei rămânea
în continuare vasal al regelui Poloniei, exercitându-se practic o dublă
suzeranitate – polonă şi otomană asupra Moldovei.

Dobândirea tronului Moldovei de către Ştefan cel Mare

(Portret al lui Ştefan cel Mare realizat în perioada comunistă după
litografia lui Costin Petrescu din 1904. Imaginea voievodului
moldovean este supradimensionată, acesta fiind transformat
într-un adevărat Goliat)

Conform obiceiului, orice os domnesc descendent din vechii

domnitori putea să pretindă drepturi asupra tronului Moldovei.
Inclusiv urmaşii nelegitimi aveau dreptul la tron. Chiar şi Ştefan cel
Mare era fiul unui bastard, tatăl său, Bogdan al II-lea, fiind rodul
unei relaţii nelegitime a lui Alexandru cel Bun.
Absenţa principiului primogeniturii, adică dreptul la tron al primului
născut, caracteristic dinastiilor occidentale, a cauzat majoritatea
luptelor pentru tron în Moldova şi Ţara Românească. Practic, orice
pretendent la tron care se bucura de sprijinul unei majorităţi a
boierimii, dar mai ales de susţinerea uneia dintre puterile vecine,
putea să obţină tronul.

La fel a urcat pe tron şi Ştefan cel Mare. A venit în Moldova cu oaste

primită de la domnul Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş. La Doljeşti s-a
înfruntat oastea munteană trimisă de Vlad Ţepeş şi un număr de
susţinători moldoveni din Ţara de Jos, în total circa 6.000 de oşteni,
cu un număr similar de oşteni ai lui Petru Aron. Bătălia a fost
decisivă, Ştefan a învins şi a fost recunoscut domn.

De ce l-a ajutat Vlad Ţepeş? Cărţile de istorie ne spun că astfel Vlad

Ţepeş dorea să îşi asigure un sprijin în campaniile antiotomane pe
care el le planifica! Total fals! Inclusiv Vlad Ţepeş plătea tribut
turcilor! După ce protectorul său, Iancu de Hunedoara, a murit la
sfârşitul lunii august 1456, răpus de ciumă în tabăra militară
cruciată, în condiţiile anarhiei din Ungaria, lui Vlad Ţepeş nu îi
rămăsese decât opţiunea tributului şi a închinării faţă de sultan.

Nu era o noutate ca un domn muntean pus pe tron de unguri să fie

recunoscut domn şi de sultan în urma plăţii tributului. Iar de
planificarea unor campanii antiotomane nici nu putea fi vorba în
mintea lui Vlad Ţepeş în 1457, când nici măcar tronul său nu era
sigur, iar planurile de cruciadă erau doar în mintea papilor, în lipsa
unui lider de talia lui Iancu de Hunedoara!

Chilia – cauza conflictului dintre Vlad Ţepeş şi Ştefan cel

Mare

Chilia a fost un important port la gurile Dunării, cu acces din Marea

Neagră, prin care tranzitau cantităţi importante de mărfuri aduse
din Orient, pentru desfacerea lor în Europa Centrală. Negustorii saşi
braşoveni aveau privilegii şi taxe vamale preferenţiale pe drumul
comercial al Brăilei, care ducea la portul Chilia. Cetatea a ajuns în
stăpânirea Moldovei în ultimii ani ai domniei lui Alexandru cel Bun.
Cel care controla portul beneficia de venituri substanţiale din vămile
percepute aici.

În 1447-1448, domnul Moldovei, Petru al II-lea, a cedat cetatea

Chilia lui Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei. De atunci până
în 1465, cetatea a fost apărată de o garnizoană maghiară.
Stăpânirea maghiară asupra Chiliei a fost confirmată de Bogdan al
II-lea, tatăl viitorului domn Ştefan cel Mare, precum şi de Alexandru
şi Petru Aron. Probabil că în perioada anarhiei din Ungaria din anii
1457-1458 cetatea a ajuns în stăpânirea lui Vlad Ţepeş, domnul
Ţării Româneşti.

Cetatea Chilia a fost mărul discordiei între Ştefan cel Mare şi Vlad
Ţepeş. Domnul Moldovei s-a străduit să redobândească Chilia. Cel
puţin din toamna anului 1460 conflictul dintre Ştefan şi Vlad era
deschis:saşii braşoveni îi promiteau lui Vlad o oaste de 4.000 de
soldaţi împotriva turcilor sau a Moldovei!
În timp ce domnul Ţării Româneşti s-a implicat total în cruciada
antiotomană planificată de Congresul de la Mantova, Ştefan cel
Mare a aderat la pacea dintre Polonia şi Imperiul Otoman. Cele două
opţiuni de politică externă au radicalizat conflictul moldo-muntean.

Încă din ianuarie 1462 sunt menţionate lupte la hotarele dintre cele
două ţări, ceea ce periclita comerţul în zonă. În aceste condiţii,
colaborarea dintre Ştefan cel Mare şi flota otomană la asedierea
Chiliei, în iunie 1462, nu trebuie să ne surprindă. Colaborarea
turcilor cu moldovenii conduşi de Ştefan a fost consemnată de
cronicarul Laonic Chalcocondil. După eşecul asediului, în care chiar
domnitorul Moldovei a fost rănit, oastea moldoveană a intrat în
Ţara Românească, dar a fost oprită de Vlad Ţepeş.

Abia la sfârşitul lunii ianuarie 1465, cu concursul negustorilor din

Chilia, Ştefan cel Mare a reuşit să cucerească mult râvnita cetate.
Probabil că, pentru a evita riscul unei campanii otomane, Ştefan a
acceptat sporirea tributului la 3.000 de galbeni.

1467 – victoria de la Baia asupra lui Mathias Corvin

Regele Ungariei, Mathias Corvin, a ridicat încă de la început

pretenţii de suzeranitate asupra domnului Moldovei, aşa cum
fuseseră şi raporturile dintre cele două ţări pe timpul lui Iancu de
Hunedoara. Presiunile diplomatice şi susţinerea pretendenţilor la
tronul Moldovei pe teritoriul Ungariei nu au reuşit să îl aducă pe
Ştefan la raporturile politice dorite de regele maghiar. Nici măcar în
1465 nu a intervenit ferm la solicitarea vasalului său, Radu cel
Frumos, domnul Ţării Româneşti, pentru redobândirea Chiliei.

Răscoala ardelenilor în vara anului 1467 i-a oferit regelui maghiar

prilejul să vină în preajma hotarelor Moldovei şi să încerce
clarificarea raporturilor cu Ştefan cel Mare. Nobilii ardeleni erau
nemulţumiţi de modificarea sistemului de impozitare şi, invocând
dreptul la rezistenţă al nobilimii, după ce au reînnoit pactul cu saşii
şi secuii – Unio trium nationum –, s-au revoltat împotriva regelui în
august 1467.

Regele a intervenit rapid împotriva răsculaţilor, a înăbuşit răscoala,

i-a executat pe lideri şi le-a confiscat averile. Unii răsculaţi s-au
refugiat în Moldova, ceea ce i-a determinat pe unii istorici să
exagereze rolul lui Ştefan cel Mare în organizarea răscoalei. Domnul
Moldovei nu a avut niciun rol în răscoală, pur şi simplu la el s-au
refugiat unii lideri ai răsculaţilor;din pricina relaţiilor tensionate
dintre Ştefan şi regele Ungariei, nu exista riscul ca să fie predaţi lui
Mathias Corvin.

După ce i-a pedepsit pe răsculaţi cu o oaste de circa 8.000 de oşteni

adunaţi din vestul Ungariei, Mathias a adunat şi oastea nobiliară din
Transilvania şi a trecut în Moldova. În orice caz, nu erau 40.000 de
ostaşi în armata maghiară, cum se exagerează de către unii istorici!
Dacă i-au trebuit 8.000 de oşteni să învingă răscoala ardelenilor, de
unde să mobilizeze în Ardeal încă 32.000 de soldaţi? Un total de
12.000 sau cel mult 15.000 de oşteni ar fi mai aproape de realitate.
În ultima parte a expediţiei în Moldova, Mathias a jefuit satele şi
târgurile pentru a face presiuni asupra domnitorului, care tergiversa
supunerea. Jaful era şi o răsplată a oastei maghiare participantă la
campanie.

În ciuda complotului unui număr mare de boieri, Ştefan a reuşit să

învingă oastea maghiară într-o ambuscadă la Baia, profitând de
avantajul terenului şi surpriza atacului nocturn. Succesul lui Ştefan
cel Mare la Baia l-a umilit pe regele Ungariei, care a plecat pe targă
de pe câmpul de luptă. Lui Ştefan victoria i-a dat încrederea în
puterea militară a Moldovei.

Războiul dintre Moldova şi Ţara Românească

Încă din 1468, animozitatea dintre Radu cel Frumos, domnul Ţării
Româneşti, şi Ştefan cel Mare a degenerat în pregătiri de război.
Cauza era cetatea Chilia şi drumul comercial care ducea la ea. Etapa
ameninţărilor a fost depăşită în februarie 1470 de Ştefan, care a
jefuit Brăila şi Târgul Floci, cele mai importante centre comerciale
ale Ţării Româneşti.
Ştefan cel Mare, aşa cum apare el înfăţişat într-o miniatură din
Tetraevangheliarul de la Mănăstirea Humor (din anul 1473). Ştefan
este reprezentat în genunchi, oferind Tetraevangheliarul Maicii
Domnului şi pruncului Iisus. Tetraevangheliarul a fost descoperit în
anul 1881 de către cărturarul Melchisedec, care îşi exprima opinia
că miniatura cu pricina este „adevăratul şi autenticul portret al
marelui Ştefan!“ (în Analele Academiei Române)

Regele Poloniei, Cazimir, a încercat să medieze pacea dintre cei doi

domnitori chiar la solicitarea lui Ştefan cel Mare. Era o manevră
diplomatică abilă din partea domnitorului moldovean, care a invocat
pericolul unui atac turcesc în sprijinul lui Radu, ceea ce ar fi putut
afecta şi interesele poloneze.

Replica lui Radu a venit în toamna aceluiaşi an, când prezenţa sa şi a

oastei muntene este atestată la Buzău pentru a ataca Moldova. A
ridicat pe malul Siretului o cetate, ceea ce l-a determinat pe Ştefan
să ia măsuri similare, ba chiar a sabotat proiectul muntean prin
devierea cursului râului. În martie 1471, moldovenii i-au înfrânt la
Soci pe munteni, Radu cel Frumos pierzând cu această ocazie şi
sceptrul.
Încă din 1472, Ştefan l-a întreţinut în Moldova pe Laiotă Basarab,
pretendent la tronul Ţării Româneşti.

Duşmănia dintre cei doi domnitori, Radu şi Ştefan, degenerase şi

Ştefan a conceput un plan de schimbare a voievodului muntean. În
noiembrie 1473, Ştefan a atacat cu întreaga oaste Ţara
Românească, l-a învins pe Radu, i-a luat tezaurul, le-a luat în
captivitate pe soţia şi pe fiica domnitorului muntean (fiica i-a
devenit peste câţiva ani soţie lui Ştefan) şi l-a instalat domn pe
Laiotă Basarab.
Intervenţia lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească,
cauza războiului cu turcii

Turcii nu au intervenit direct în conflictul dintre Radu cel Frumos şi

Ştefan cel Mare. Ambii domnitori erau vasali ai sultanului şi plăteau
tribut. În anumite momente ale războiului moldo-muntean s-au
aflat trupe turceşti în Ţara Românească, însă ele nu au intervenit
deloc în conflict. Este cunoscut rolul de mediator al păcii între cele
două părţi beligerante pe care l-a avut regele polonez la solicitarea
lui Ştefan cel Mare.

Izvoarele nu menţionează vreo mediere din partea sultanului, dar

tocmai prezenţa trupelor turceşti în Ţara Românească cel puţin în
mai 1470 şi ianuarie 1471 sugerează rolul de „mediere“ a
conflictului. Sultanul a fost direct lezat în interesele sale la Dunărea
de Jos prin schimbarea domnului Ţării Româneşti. Indiferent de
simpatia lui Mahomed al II-lea faţă de Radu cel Frumos, schimbarea
domnitorului muntean era un act de infidelitate şi o provocare la
război la adresa Porţii.

Gradul de supunere a Ţării Româneşti faţă de Poartă era mult mai

mare decât al Moldovei. Interesele Porţii în Ţara Românească erau
mult mai mari datorită poziţiei geo-strategice a acesteia faţă de
principalul inamic al turcilor în regiunea Dunării, regatul Ungariei.

În timpul campaniei din Ţara Românească din noiembrie 1473,

Ştefan a numit pârcălabi în cetăţile muntene, ceea ce era un atribut
al domnului ţării. Laiotă Basarab era atât de îndatorat lui Ştefan
încât a renunţat la prerogativele sale domneşti. Astfel, Ştefan cel
Mare apare în postura de suzeran al lui Laiotă, o postură care leza
puternic interesele otomane. La finalul lunii decembrie 1473,
trupele turceşti au intervenit direct şi l-au reinstalat pe tron pe
Radu cel Frumos şi au întreprins o expediţie de jaf în sudul Moldovei.
După trecerea iernii, domnul moldovean a devastat ţara vecină, dar
nu a reuşit să îl alunge de pe tron pe domnul pus de turci, după cum
n-a reuşit acest lucru nici în campania din toamnă. Sultanul l-a
somat pe Ştefan să reia plata haraciului şi să predea cetatea Chilia.

Deja conflictul se acutizase, intrase într-o fază în care nu mai era

cale de întoarcere. Acesta este momentul în care sultanul a dispus o
campanie în Moldova pentru liniştirea graniţei imperiului în zonă.
Aşa a avut loc prima campanie de supunere a Moldovei faţă de
Poartă, desfăşurată în iarna 1474-1475, terminată cu o victorie
categorică a lui Ştefan cel Mare.

Unii istorici consideră că Ştefan a preluat iniţiativa în 1473 şi a

declanşat conflictul cu turcii prin întreruperea plăţii haraciului şi
schimbarea domnitorului muntean. În acelaşi timp, constată că anul
respectiv a fost impropriu declanşării războiului antiotoman,
deoarece turcii tocmai i-au învins pe perşi şi erau bine poziţionaţi în
Europa. Pentru a explica acţiunea lui Ştefan se încearcă legarea
declanşării conflictului de căsătoria domnitorului moldovean cu
Maria de Mangop, descendentă a împăraţilor bizantini, şi arogarea
titlului imperial.

A subestimat Ştefan cel Mare poziţia lui Radu cel Frumos

la curtea otomană?

În ciuda acestor explicaţii, nimeni nu s-a întrebat de ce Ştefan cel

Mare şi-ar fi dorit un război cu turcii în acel moment. Tributul de
3.000 de galbeni îi asigura liniştea din partea turcilor. Ce motiv ar fi
avut Ştefan să declanşeze războiul cu turcii? Arogarea titlului de ţar
în 1473 dovedeşte orgoliile şi ambiţiile domnitorului, în niciun caz
vreun plan de alungare a turcilor din Balcani! Din punct de vedere
militar, Ştefan s-a dovedit un bun strateg, care ştia să îşi evalueze
capacităţile militare. Oricât de pios şi de creştin ar fi fost, era
conştient că nu poate face faţă singur turcilor.

Resursele militare şi economice ale Moldovei nu se puteau măsura cu

cele ale turcilor. Majoritatea acţiunilor diplomatice ale lui Ştefan
demonstrează abilităţile sale diplomatice. Un asemenea strateg a
riscat însă conflictul cu turcii în momentul în care a decis
schimbarea de pe tronul Ţării Româneşti a lui Radu cel Frumos,
protejatul sultanului. Ştefan cel Mare a subestimat poziţia lui Radu
cel Frumos la Curtea otomană şi a riscat. Nu se aşteptase ca turcii să
intervină direct şi să îl atace.

Construcţia Mănăstirii Putna, menită a fi necropola familiei

domnitorului, a început la 10 iulie 1466. Mănăstirea a fost sfinţită
la 3 septembrie 1469, în prezenţa lui Ştefan cel Mare şi a familiei
sale.

Retorica discursului antiotoman

A apărat Ştefan cel Mare creştinătatea? A fost Moldova o pavăză
pentru Ungaria şi Polonia împotriva turcilor? Drumul turcilor spre
Europa nu trecea deloc prin Moldova, ci prin Serbia, de-a lungul
Dunării. Traseul este determinat de poziţia geostrategică a Moldovei.
Nicio oaste otomană nu a planificat vreodată să treacă Dunărea în
Moldova, apoi să traverseze Carpaţii, ca să ajungă în Ungaria! Iar în
privinţa Poloniei, cel puţin în timpul domniei lui Ştefan cel Mare în
Moldova, era o pace trainică între polonezi şi turci, aşa că moldovenii
nu aveau ce sau pe cine să mai apere.

Retorica lui Ştefan cel Mare cu privire la rolul Moldovei în apărarea

Europei creştine se reduce doar la o figură de stil, specifică epocii.
Mathias Corvin, regele Ungariei, se declara şi el apărător al
creştinătăţii. Iar el era mult mai îndreptăţit, deoarece prima ţară
vizată de turci în drumul spre centrul Europei era Ungaria. În plus,
în toate planurile de cruciadă antiotomană vehiculate de papi în
timpul domniei sale, Mathias Corvin era considerat liderul capabil să
conducă lupta împotriva turcilor.

Desigur că Papa se bucura de orice succes împotriva turcilor. Victoria

lui Ştefan cel Mare a fost privită ca un triumf al creştinătăţii
împotriva păgânilor. Numindu-l pe Ştefan „atlet al credinţei
creştine“, Papa copia o figură de stil des întâlnită în documentele
papale. „Atlet al lui Hristos“ a fost numit Iancu de Hunedoara şi fiul
său, Mathias, regele Ungariei.

De cele mai multe ori, absenţa banilor era suplinită cu laude şi

metafore care trebuiau să îi încurajeze pe comandanţii creştini să
lupte împotriva păgânilor. Aceste figuri de stil nu suplineau însă
necesităţile militare şi, mai ales, financiare ale campaniilor
antiotomane. În schimb, astăzi, peste secole, metaforele retoricii
medievale antiotomane s-au transformat în „certitudini“.
Războiul cu turcii a fost un război defensiv, de apărare, este exclus
deci orice plan de cruciadă conceput de Ştefan cel Mare. Nici pe
departe acţiunile sale antiotomane nu prelungesc cruciadele lui Iancu
de Hunedoara, care au fost acţiuni ofensive. Şi nici măcar cu luptele
lui Vlad Ţepeş nu suferă comparaţie, acesta preluând iniţiativa şi
atacând garnizoanele turceşti în sudul Dunării. Speranţa unui sprijin
extern, după ce războiul cu turcii a fost declanşat, l-a făcut să caute
sprijinul papal şi să se declare un convins luptător împotriva turcilor.

Eroarea de calcul deja se produsese însă. Ştefan a subestimat poziţia

sultanului faţă de Ţara Românească şi, mai ales, faţă de domnitorul
credincios Porţii, Radu cel Frumos. Reacţia a fost pe măsură şi, în
ciuda succeselor militare ale lui Ştefan, politica anti-munteană a
domnitorului moldovean l-a costat peste un deceniu de războaie.
Experienţa relaţiilor cu turcii s-a concretizat în testamentul politic
al lui Ştefan cel Mare, care îi sfătuia pe urmaşii săi să păstreze
raporturile bune cu turcii, pentru că în ei pot avea mai mare
încredere decât în creştini.