Dimensiunea culturală

Producţiile hollywoodiene pot fi vizionate peste tot în lume, iar „americanizarea“ culturii
mondiale este un fapt incontestabil. Culturile regionale şi locale nu dispar însă din această cauză.
Din contră: informarea cu privire la aceste culturi este unul din fenomenele secundare ale
globalizării.
Dimensiunea culturala a globalizarii are acelasi ordin de importanta ca si aspectele
politice saueconomice ale globalizarii. Argumentele pentru decizia de a acorda importanta
globalizarii culturale sunt destul de vizibile, limba, identitatea, stilul de viata nu sunt abstractiuni,
cielemente fundamentale ale existentei noastre private, dar si publice.
Unde si cum traim, cine, in ce scop si cu ce mijloace ne influenteaza, care sunt
vehiculeleschimbarii in lumea de azi, la ce fel de valori aderam – toate acestea sunt intrebari
inevitabile pentru cineva care incearca sa se ghideze in mod constient si responsabil in labirintul
cotidian.Problema centrala este cea a existentei unei culturi globale.
Este, desigur, important sa ne intrebam despre uniformizarea stilului de viata al diverselor
comunitati din lume si despre implicatiile acestui fenomen asupra valorilor si identitatii acelor
comunitati, dar credem ca astfel de dileme pot fi analizate mai bine intr-un context larg. In
cemasura uniformizareastilului de viata, extinderea ariei de utilizarea a limbii engleze,
migratiafortei de munca, impunerea unor standarde tehnologice si de infrastructura care permit
ointerconectare globala a diverselor servicii pot determina – impreuna – emergenta unei
culturiglobale? Mai simplu spus, ating toate aceste fenomene incontestabile „masa critica”
necesaradiferentierii unei culturi in care oamenii sa se recunoasca la nivel global?

1.1. De la Esperanto la engleza

Limba este un constituent fundamental al culturii. Multi oameni isi determina identitatea
si fac distinctia dintre „ei” si „noi” plecand mai ales de la limba. Dezbaterea recenta din spatial
romanesc despre aparitia unui dictionar roman-moldovenesc este semnificativa in aceasta
directie. Ramanand in cultura romana, constructia identitatii moderne a romanilor a depins in
mod fundamental de trecerea la grafia latina, de insistenta Scolii Ardelene asupra latinitatii limbii
si de imbogatirea fondului lexical cu neologisme provenind din limbi latine, mai ales din
franceza. Mai recent, grafia cu „i” sau „a” a readus in atentie aspecte de acest gen.
S-a spus ca, dupa cel de- al doilea razboi mondial, comunistii au fortat trecerea la grafia
cu „i”, inclusiv a numelui tarii si a cuvantului „romin”, pentru a nega latinitatea romanilor si
pentru a-i apropia de panslavismul tacit al Rusiei sovietice. Revenirea la grafia cu „a” – mai intai
pentru cuvintele din familia lui „roman” – a fost tratata ca o recuperare a unui tezaur cultural,
desi o mare parte a populatiei nu a inteles miza acestor controverse. Am dat aceste exemple,
apropiate probabil de cititor, pentru a sublinia in ce masura limba conteaza pentru viata culturala
a unei comunitati.
Sa trecem acum de la aceste exemple romanesti la o perspectiva mai vasta. Intuitiv, o
cultura de anvergura globala nu poate exista fara un vehicul lingvistic comun. O astfel de
afirmatie, in conditiile actuale, trimite la dominatia limbii engleze pe scena internationala. Intr-
adevar, in continuare vom analiza aceasta hegemonie lingvistica incercand sa stabilim daca ea
este un simptom pentru un nou tip de universalism cultural. Mai exista vreun dubiu ca limba
engleza este in prezent cel mai aproape de idealul unei limbi universale? Da. Si nu e vorba de un
oarecare scepticism, ci de rezerve majore.
Idealul unei limbi universale este prezent in majoritatea culturilor. Faptul ca oamenii s-au
simtit nevoiti sa creeze mituri pentru a explica pluralitatea limbilor este semnificativ in acest
sens. Intr-o lucrare din 1993, tradusa in 2002 si in limba romana, Umberto Eco realizeaza o
impresionanta reconstituire a eforturilor de a depasi granitele lingvistice prin construirea sau
impunerea unei limbi universale. Cartea se numeste, deloc intamplator, „In cautarea limbii
perfecte”. Eco se refera doar la spatiul european, dar noteaza ca astfel de aspiratii au fost
prezente si in alte culturi(Eco, 2002). In functie de viziunea culturala dominanta in epoca,
incercarile de a ajunge la o limba universala au imbracat mai multe forme.
Esperanto si-a castigat aderentii si celebritatea prin simplitate, neutralitate axiologica si
sustinere din parte unor personalitati influente (daca am mentiona doar nume precum de
Courtenay , Russell sau Carnap). Simplitatea era data mai ales de gramatica: paritatea literelor
(28) si sunetelor, un singur articol hotarat si lipsa celui nehotarat, etc. Neutralitatea valorilor este
extrem de importanta pentru acceptarea unui astfel de proiect. Latina a fost lingua franca a
Evului Mediu european nu numai datorita mostenirii culturale (greaca veche sau araba puteau
concura in acest caz) si a eforturilor politice de a restaura Imperiul apusean, dar si pentru ca „in
spatele latinei” nu se afla vreo forta politica cu pretentii hegemonice. Latina nu apartinea cuiva
anume. (Wallraff, 2000) Esperanto avea calitati comparabile. Lexicul, de exemplu, avea doua
mari surse: o parte era compus din termeni bazati pe radacinile cuvintelor comune limbilor
europene, o alta parte era construita plecand, in ordine,de la limbile neolatine, de la cele
germanice si de la cele slave (un principiu distributiv). Nu eravorba de a privilegia pe cineva, ci
de a realiza un obiectiv pragmatic: cat mai multi oameni sa inteleaga si sa invete aproape spontan
noua limba. (Eco, 2002).
Esperanto a pornit ca materializare a unui ideal umanist al universalitatii, dar in prezent
paremai curand o curiozitate. Totusi, la data la care Eco scria lucrarea citata, existau peste o suta
de periodice in Esperanto, precum si o literatura originala. De asemenea, in Esperanto au fost
traduse marile opere ale literaturii universale (Eco, 2002). In iulie 1996, miscarea
esperantistalansat asa-numitul „Manifest de la Praga” – disponibil pe website-ul miscarii,
inclusiv in limba romana. Manifestul contine sapte principii, printre care mentionam: comunicare
democratica, educatie transnationala, diversitate lingvistica, emanciparea omului(esperanto.net).
Engleza nu este materializarea vreunui ideal, ci o limba „naturala”, legata de o
comunitate binedefinita. A fost, in secolul al XIX-lea, limba puterii dominante de atunci –
Imperiul Britanic – si este si in prezent, intr-o alta forma dialectala, e drept, limba unicei
superputeri a planetei – SUA . Asa cum voi arata, aceste asocieri nu sunt lipsite de semnificatie.
Unde am putea cauta semnele care sa ne spuna daca engleza este sau nu noua limba universala,
motorul lingvistic al globalizarii culturale? Sa desfacem aceasta intrebare in intrebari secundare
care suportaverificari empirice. Cati oameni vorbesc engleza ca limba nativa? Cati invata
engleza? Cat deaccentuata este asimetria dintre engleza si alte limbi de circulatie internationala?
Cu ce fel de politici este asociata engleza? Cu ce fel de activitati economice? Cu ce valori si cu
cestil deviata? Pana la urma, are sens sa sustinem astfel de asocieri?
Barbara Wallraff este foarte cunoscuta datorita rubricii „Word Court”13 pe care a
sustinut-o in prestigioasa „The Atlantic Monthly” sub pseudonimul „Ms. Grammar” (Pinker,
1999). In noiembrie 2000, tot in „The Atlantic”, Wallraff a publicat un articol intitulat „What
Global Language?” care trateaza tocmai tema perspectivelor limbii engleze de a deveni o limba
globala.
Autoarea porneste de la a constata, in urma propriilor cercetari, un anumit consens
privind globalizarea limbii engleze. Acest consens popular nu este insa impartasit de specialisti.
Un fapt este cert:„Engleza a atins, in mod incontestabil, un anumit tip de statut global.”
(Wallraff,2000).
Cum se manifesta acest statut? Comunicam prin e-mail cand ne plictisim de chat, ne
cautam job-uri in care sefii ne aloca task-uri, exclamam „Oh, my god!”, ba chiar si unele
invective pe carele folosim sunt imprumutate din limba engleza. Copiii germani le marturisesc
parintilor: „Ich bin so happy!”, pana si francezii au inceput sa vorbeasca. Wallraff a publicat si o
carte cu acelasi nume pornind de la articolele sale. hulita „franglais”.
Fostele colonii ale Imperiului Britanic ,din Australia si India pana in Nigeria si Canada,
folosesc in mod curent limba engleza, fie calimba oficiala, fie ca lingua franca peste dialectele
locale, fie ca limba a unei parti a media sau aaltor institutii culturale.
O mare parte din presa internationala este editata in engleza, iar studiile dedicate
Internetului vorbesc de o „diviziune digitala” [eng. digital divide], de o adevarata prapastie intre
resurseleaccesibile celor ce cunosc limba engleza si resursele in alte limbi, fie ele si de
circulatieinternationala (spaniola, franceza, chineza mandarina,rusa etc.).
Majoritatea filmelor pe carele vedem sunt in limba engleza; la fel stau lucrurile si in cazul
jocurilor electronice, precum si al altor tipuri de entertainment. Multi dintre noi sunt nevoiti sa
citeasca literatura de specialitate in limba engleza pentru ca traducatorii nu pot face fata
avalansei de publicatii. In pietele oraselor noastre observam de multe ori bannere cu reclame in
limba engleza. Nu de mult, in Gara de Nord din Bucuresti se putea citi „How much do you pay
for a room?”. Reclama in engleza, intr-o gara romaneasca, pentru un grup hotelier francez.
Congresele, intrunirile stiintifice, intalnirile oamenilor de afaceri, summit-urile la nivel
inalt accepta tacit sau explicit folosirea limbii engleze.
Revenind la Wallraff , aceasta il citeaza pe jurnalistul Ted Anthony, amintind ca, in 2000,
vizitand Orientul Mijlociu, Papa li s-a adresat credinciosilor crestini, musulmani si evrei
inengleza, nu in latina, araba sau ebraica. Autoarea ofera si alte exemple: ASEAN foloseste
calimba de lucru engleza; 98% din fizicienii germani si 83% dintre chimistii germani
folosescengleza – situatie extrem de relevanta, tinand cont ca germana a detinut statutul de limba
astiintei la inceputul secolului al XX-lea; Banca Centrala Europeana are ca limba de lucru tot
engleza, desi Marea Britanie nu este parte a Uniunii Monetare Eropene. (Wallraff, 2000).
Am spus mai sus ca exista totusi rezerve puternice in ceea ce priveste globalizarea limbii
engleze si am mentionat ca Barbara Wallraff face o distinctie intre impresia majoritatii siopinia
specialistilor. Cum se explica aceste reactii? In primul rand, datele demografice nuconfirma
dominatia limbii engleze. In lume exista de trei ori mai multi vorbitori nativi dechineza decat de
engleza: 1, 113 miliarde fata de 372 de milioane. (Wallraff, 2000). Mai mult, incirca 50 de ani se
pare ca engleza va ceda locul secund grupului de limbi sud-asiatice (hindusa siurdu mai ales).
Prin 2050, engleza va avea aproximativ 508 de milioane de vorbitori nativi, fatade 1,384
miliarde de vorbitori de chineza si 556 de milioane de vorbitori de hindusa si urdu. Spaniola si
araba se vor apropia de engleza cu 486 si 482 de milioane de vorbitori nativifiecare. (Wallraff,
2000).
Acuratetea acestor predictii poate fi pusa la indoiala, dar semnificatia lor este greu de
eludat. Engleza domina lumea doar ca limba a doua. Ori insusirea unei limbi straine este o
investitieserioasa care presupune o motivatie puternica. Hegemonia limbii engleze nu poate fi
astfeldespartita de mostenirea coloaniala a britancilor si de puterea colosala a americanilor.
Engleza pre deosebire de Esperanto, este purtatoarea valorilor unei anumite culturi. In
acest proces, ea beneficiaza de forta si prestigiul acelei culturi. Umberto Eco noteaza cu umor in
lucrarea pe caream citat-o mai sus ca, „daca Hitler ar fi invins, iar Statele Unite ar fi fost reduse
la oconfederatie de statulete la fel de puternice si de stabile ca acelea din America Centrala, nu s-
ar putea oare formula ipoteza ca intregul glob ar vorbi astazi cu aceeasi usurinta germana , iar in
duty-free shop-ul (sau Zollfreier Waren) de pe aeroportul din Hong Kong publicitatea la
tranzistoarele japoneze ar fi facuta in limba germana?” (Eco, 2002). Suntem oare la un pas de a
vorbi de americanizare? Nu. Nu tocmai. Pentru ca tot am amintit deStatele Unite, sa ne
indreptam atentia spre situatia lingvistica de aici.
Daca limba engleza este acasa la ea oriunde in lume, atunci ea nu ar trebui sa aiba nici un
fel de probleme tocmai in taracare o promoveaza. Si totusi... Numarul vorbitorilor de limba
spaniola din SUA a crescut cu50% intre 1980 si 1990, cel al vorbitorilor de chineza cu 98% (2,4
milioane pe la inceputul acestui secol), cel al vorbitorilor de coreeana cu 127%, cel al
vorbitorilor de vietnameza cu 150% (Wallraff, 2000). Si acestea sunt date oficiale.
Multi dintre acesti imigranti vorbesc foarte prost engleza sau nu o vorbesc deloc. In
partea de suda SUA, exista deja canale de televiziune care emit in limba spaniola, iar publicatiile
in aceeasilimba nu mai sunt o raritate. Inscriptiile bilingve au devenit obisnuite pe strazile din
LosAngeles. In aceste conditii, populatia hispanica este supusa unei presiuni de asimilare
siimplicit de invatare rapida a englezei mult mai redusa. Unii autori atrag atentia ca nu se mai
poate vorbi in aceste conditii de identitati mixte, de tipul „Mexican-American”, ci de o
suprapunere mult mai vaga, de tipul „Mexican and American”.
Dincolo de demografie, in aldoilea rand, exista o opozitie sistematica in lume fata de
primatul limbii engleze .Asa cum s-a vazut in cazul Québec , situatia limbii engleze este precara
in aceasta provincie a Canadei , guvernul local discriminand puternic limba engleza in favoarea
francezei. Canada ,subliniem, este majoritar anglofona. Uniunea Europeana impune limitarea
proportiei productiilor noneuropene difuzate de televiziunile din Uniune; tacit, acest tip de
legislatie vizeaza productiile americane.
Costa Gavras recomanda intr-un interviu din 1995i mplementarea unei legislatii
asemanatoare si in cinematografie. (Gavras, 1995). Tarile europene isi promoveaza propriile
limbi si culturi, atat prin arhitectura institutionala a UE, care acorda statut egal limbilor din
Uniune, cat si independent, prin intermediul unor oficii culturale specializate precum Goethe
Institut si Intitut Français ( Kellner, Soeffner, 2002). De multe ori, aceste organizatii colaboreaza
pentru promovarea unei identitati europene vazutaca alternativa la cultura „zgomotoasa” a
Americii (Kellner, Soeffner , Ideea aceasta este exprimata si in Eco, 2002. 2002).
Uniunea Europeana a lansat o televiziune proprie pe 16 octombrie 2004 care va emite in
toate limbile din Uniune. In afara Europei opozitia imbracaforme diverse.
India produce mai multe filme decat SUA, iar Brazilia, cel putin in anii ’90,depasea SUA
in ceea ce priveste productiile de televiziune (Eisner, 1991). Telenovelele inspaniola sau
portugheza au invadat, de altfel, si Romania postdecembrista. Asiaticii se arata maideschisi fata
de productiile din regiune, cele din Japonia– de la filme de animatie si benzidesenate la
melodrame si telenovele – fiind apreciate in mod special (Aoki, 2002).
Este de retinut ca rezistenta fata de dominatia limbii engleze nu este neaparat apanajul
elitelor.Chiar daca ea domina ca limba a afacerilor si a stiintei, in cadrul comunitatilor, fie ele si
deimigranti, nu se poate vorbi de aceeasi situatie. In alta ordine de idei, aceasta rezistenta nu
estesporadica. Ea imbraca forma unui proiect politic si civic legat de conservarea valorilor
siidentitatilor locale si a patrimoniului cultural in general. In acest sens, nici opozitia si temeril
elegate de dominatia limbii engleze nu sunt libere de valori.
In al treilea rand, extinderea ariei de folosire a englezei ascunde un aspect familiar
lingvistilor.Limbile unitare sunt de fapt niste fictiuni culturale. Nu exista o engleza, ci o suma de
dialecte,mai mult sau mai putin reciproc inteligibile.
 Barbara Wallraff insista asupra acestei idei inarticolul citat mai sus. In 1998, de
exemplu, un film scotian („My Name Is Joe”), in limba engleza, a fost complet subtitrat pentru
difuzarea in Statele Unite (Wallraff, 2000).
Engleza vorbita de unii membri ai comunitatii de culoare din SUA este partial
ininteligibila pentru un vorbitor al englezei americane standard, ca sa nu mai vorbim de
vorbitorii de engleza britanica. Exista studii care arata ca aceasta varianta si-a dezvoltat chiar si o
gramatica distincta.
Pe masura ce engleza se extinde, ea se va fractura. Desigur, performantele tehnologiei
informatiei si comunicarii relativizeaza aceasta fragmentare. Ea nu este si nu va fi vizibila la
nivelul superficial al limbii, dar fisurile devin imediat evidente cand se joaca jocuri de limbajmai
complexe, cand avem de-a face cu ambiguitati sau nuante. Eco noteaza ca Destutt de Tracy, cel
care a vorbit prima data de ideologie la sfarsitul secolului al XVIII-lea, a intuit acest pericol:
„Chiar daca astazi toti oamenii de pe fata pamantului ar cadea de acord sa vorbeasca
aceeasilimba, foarte curand, prin insasi influenta uzului, aceasta s-ar altera si s-ar modifica in mii
demodalitati diferite in diferitele tari, dand nastere la tot atatea idiomuri distincte, care s-ar
indeparta progresiv unul de celalalt.” (de Tracy – „Elements d’idéologie”, II, in Eco, 2002).
Asa cum am sugerat mai sus, afirmatia lui de Tracy ar putea fi falsificata usor in
conditiileactuale. Totusi, merita sa meditam asupra ei atunci cand ne intrebam, cu Barbara
Wallraff, „carelimba globala?”.

1.2. Identitate și stil de viață

Am aratat mai sus ca exista atat argumente pro, cat si contra globalizarii englezei. Unele
suntdescriptive (datele demografice), altele sunt normative (diversitatea culturala in UE).
Esteimportant sa retinem ca acel „statut global” al limbii engleze de care vorbea Wallraff nu
poate fiidentificat cu universalitatea sau cu statutul de limba globala propriu-zisa. Vom incerca
incontinuare sa completam tabloul schitat mai sus cu o analiza a stilului de viata si a relatieia
cestuia cu identitatea culturala a comunitatilor si indivizilor.
Ca si in cazul limbii, engleze, si in ceea ce priveste modul in care oamenii isi
desfasoaraactivitatile zilnice exista temeri legate de uniformizare si impunerea unui model
dominant.Aceasta temere este sustinuta de ideea ca felul in care traiesc oamenii construieste pana
la urma imaginea de sine si identitatea. Putem insa vorbi de o uniformizare a stilului de viata? Si
aceasta intrebare contine de fapt un numar de intrebari secundare: unde, cat si cum muncesc
oamenii,cum se informeaza, cum au evoluat relatiile din familie si comunitate, cum se distreaza
si cum isi petrec timpul liber, cat si unde calatoresc etc. Nu putem acoperi toate aceste intrebari,
dar vomoferi raspunsuri pentru unele dintre ele.
Ca si in cazul limbii engleze, partea vizibila a icebergului sugereaza ca, intr-adevar,
asistam la o uniformizare a stilului de viata la nivel planetar, uniformizare care ia de cele mai
multe ori formaamericanizarii si este paralela cu o uniformizare a valorilor. O analiza mai atenta
arata insa ca fenomenul pe care il avem in vedere este departe de a fi univoc. Intr-un articol
celebru din 1992, profesorul Benjamin Barber afirma:„Planeta se faramiteaza rapid si, in acelasi
timp, faratragere de inima, se unifica.” (Barber, 1992 – traducerea noastra).Aceasta afirmatie ar
putea fi folosita pentru a descrie oricare din dimensiunile globalizarii, dar credem ca ea rezuma
intr-un mod stralucit ce se intampla pe plan cultural. Nimeni nu poate contesta emergenta unui
proces de „nivelare”. Acesta este sustinut de ubicuitatea noilor tehnologii media, mai ales de
televiziune si Internet, de corporatiile multinationale care isiimporta in filiale propria cultura
organizationala si identitatea de marca, de ieftinirea transporturilor si comunicatiilor, de migratia
fortei de munca etc.
Cateva date pot fi relevante: numarul de televizoare raportat la 1000 de locuitori s-a
dublat intre1980 si 1998 (de la 121 la 247) si este intr-o crestere continua. De asemenea, numarul
calatorilor care viziteaza o tara straina s-a dublat intre 1980 si 1996 (de la 260 de milioane la
circa 600 demilioane). Intre 1990 si 1996, durata convorbirilor telefonice internationale a crescut
de la 33 demiliarde de minute la 70 de miliarde de minute. In 1930, o convorbire de trei minute
New York – Londra costa 245 de dolari (cursul din 1990), in 1960, 50 de dolari, in 1990, 3
dolari, in 1999, 35de centi. (Novak, 2003).
In Japonia, marile lanturi de restaurante fast-food au inceput afacerile in anii ’70. In
1976, McDonald’s era deja pe locul al saptelea ca cifra de afaceri, in 1977, pe locul al treilea, in
1980, pe locul al doilea si, in 1982, pe primul loc. KFC a intrat in topul primelor zece lanturi
derestaurante in 1980. In 1990, era pe locul al doilea, dupa McDonald’s. Vanzarile restaurantelor
McDonald’s in 1996 au insumat 298,3 miliarde de yeni (Aoki, 2002). Japonia are o cultura
dominata de conservatorim si totusi noul stil de viata, numit de Tamotsu Aoki „fast-food-izare”,a
avut succes. Germania ar putea fi un alt exemplu in acest sens. Turistii trebuie sa faca eforturi
pentru a descoperi ceva autentic german intr-o tara care pare mai apropiata de America
decatcelelalte state europene (Kellner, Soeffner, 2002).
Este prematur, chiar si dupa acest sir de exemple sa tragem concluzia ca stilul de viata
almajoritatii oamenilor se compune din munca in mari corporatii, distractie televizata, calatorii
cuavionul, convorbiri internationale si un meniu format din hamburgerii si Coca-Cola.
Am folosit exemplul Japoniei si am mentionat si Germania. Este posibil ca aceste cazuri
sa nu fierelevante. Cele doua tari au pierdut cel ce-al doilea razboi mondial si aceasta trauma s-a
tradus printr-o mai mare permeabilitate fata de modelul cultural al invingatorilor. Deviza „Nie
Wieder” [aproximativ „Sa nu repetam niciodata!”] a Germaniei postbelice este relevanta in
aceasta privinta (Kellner, Soeffner, 2002). Africa de Sud este un exemplu asemanator, in acest
caz fiindvorba insa de alt tip de trauma colectiva – aparheid-ul. Nici sud-africanii nu sunt extrem
de preocupati de conservarea unui specific local. Studiile au aratat ca numai 2 – 3% din populatie
prefera o „cale africana” modelului occidental (Bernstein, 2002).
Nici chiar in aceste cazuri speciale nu putem vorbi totusi de o uniformizare consistenta.
Eadevarat ca japonezii sunt lideri in industriile de varf si, in consecinta, sunt foarte familiarizati
cutehnologiile media si de comunicare. E la fel de adevarat ca intr-o cultura dominata
deceremonial si politete, s-a ajuns sa se manance in picioare in fast-food-uri. Un american sau
uneuropean ar fi totusi suprinsi sa afle ca, in ciuda similaritatilor, Japonia isi conserva
diferentele. Restaurantele traditionale supravietuiesc si chiar cunosc o dezvoltare, cultura
orezului si pestelui nu a fost inlocuita ci doar a pierdut monopolul.
Companiile japoneze sunt printre cele mai moderne din lume, dar stilul lor de
management estesubstantial diferit de cel vestic: duratele de angajare sunt mult mai mari,
loialitatea este un factor fundamental in realizarea obiectivelor de calitate si fiabilitate, ierarhiile
sunt mult mai stricte siau la baza de multe ori relatii mentor-discipol, femeile au deocamdata un
rol secundar. Media japoneze sunt si ele „altfel”. De exemplu, din cauza diferentierii rolurilor si
statusurilor in limba,invitatii de la televiziune se adreseaza intotdeauna unei femei tinere din
studio [jpn. Kikite =ascultatoare], cu statut vizibil inferior, pentru a nu jigni pe cineva din public
care ar putea aveaun statut superior invitatului (Aoki, 2002; Schneider, Silverman, 1997).
In India, tara cu trecut colonial si in care limba engleza si fosta metropola sunt inca
importante,stilul de viata este totusi incomparabil cu cel vestic. Marile companii si industria de
publicitate si media care le insoteste sunt prezente si aici, dar, de exemplu, marile lanturi de
restaurante fast-food nu au avut mare succes din cauza specificului bucatariei locale.
McDonald’s a incercat saaplice politica specificului local, construind chiar bucatarii separate
pentru preparatalevegetariene, dar nici aceasta masura nu i-a convins pe consumatorii indieni
(Srinivas, 2002).
In Egipt, o alta fosta colonie britanica, diferentele pe care le-ar putea constata un
european ar fi poate si mai mari.
Cultura egipteana este dominata de Islam; desi Egiptul nu este condus de fundamentalisti, nu se
poate vorbi de un stat laic sau secular in sens european. Rolurile pe care le joaca religia, clasa
sociala si genul in societatea egipteana sunt in mod clar distincte de ce se intampla in Vest.
Clerul islamic este prezent in chestiunile de interes obstesc, iar unele organizatii religioase
exercita functii de asistenta sociala. Spatiul public egiptean – la fel ca in majoritatea societatilor
musulmane – este aproape exclusiv masculin. Probabil ca europenii ar fi socati sa afle ca de
cealalta parte a Mediteranei, in ciuda legilor guvernului de la Cairo si a opozitiei clerului islamic,
se estimeaza ca 50% din femei au suferit asa-numita „purificare”(circumcizie feminina)
(Schneider, Silverman, 1997).
Am mentionat intentionat doar exemple care par la prima vedere in avantgarda
globalizarii culturale. Simpla lor pluralitate demonstreaza ca nu poate fi vorba de o cultura
globala. Ca si incazul politicului, anumite aspecte culturale sunt pur si simplu mai putin ancorate
in teritoriu. A se nota insa ca subculturile rezistente la globalizare, puternic legate de pamant si
sange, sunt cel putin la fel de numeroase si puternice. Revolutia tehnologica si schimbarile
politice au insemnat nu numai colapsul distantelor si slabirea unor culturi mai mici, dar si
explozia diversitatii.

1.3. Media și rețelele culturale

Nu imi propun in aceasta sectiune sa spun ceea ce se stie deja despre media din
exeprienta cotidiana. Ca si in celelalte sectiuni, ridic o seama de probleme pe care le consider
importante prin analiza catorva fenomene sau situatii relevante. Ma intereseaza mai ales
perspectivele pe care le au media electronice, precum si anumite aspecte de obicei neglijateale
situatiei din prezent. Media electronice au capatat o pozitie dominanta in lumea de azi, farainsa a
elimina tiparul. Internetul, care a pornit ca un sistem militar, este in prezent zona in care se cauta
resursele urmatoarei revolutii media. Se vorbeste din ce in ce mai mult de o unificare asistemelor
de comunicare si entertainment prin compatibilizarea tehnologiilor de emisie si a interfetelor.
Televizorul, sistemul audio, telefonul, faxul, computerul, web-cam-ul si consola de jocuri
ar putea fi „unificate” in viitor. Televiziunea digitala de inalta rezolutie, explozia Internetului
siaccentul pe interactivitate anunta deja aceste transformari. Spectatorul este deja din ce in ce
maimult un utilizator care, daca isi permite, ia ce si cand place din ofertele „furnizorilor”.
Cuvantulde ordine incepe sa fie si in aceasta zona „retea”.
Intr-o lucrare recenta, profesorul Mark Taylor citeaza dintr-un articol din 1990 al
editorialistuluiThomas Friedman de la New York Times: „Simbolul razboiului rece a fost zidul,
care despartea toata lumea. Simbolul globalizarii este Word Wide Web-ul, care uneste toata
lumea.” (Friedmancitat in Taylor, 2001 – traducerea noastra).
Taylor explica: „Pe cand zidurile separa si sechestreaza in efortul de a impune ordinea
sicontrolul, retelele leaga si apropie [eng. relate], unind pe toata lumea in conexiuni
multiple,evolutive si definite reciproc pe care nimeni nu le controleaza cu adevarat.”(Taylor,
2001).
Dupa Taylor, fenomenul la care asistam este aparitia unei culturi a retelelor [eng. network
culture] in conditiile in care acesta este „un moment al complexitatii” (Taylor,
2001).Complexitatea presupune depasirea unui mod de gandire si organizare bazat pe opozitii
binare – valoare – nonvaloare, dreapta – stanga, comunism – capitalism, emitator – receptor,
actor – spectator. Stephen Hawking, cel mai cunoscut fizician al timpurilor noastre, face
urmatoareacomparatie: pe de o parte, evolutia innoieste ADNul cu circa un bit de informatie pe
an; pe dealta parte, in fiecare an sunt publicate circa 200 000 de carti noi, informatia atingand
valori de peste 1 000 000 de biti pe secunda.
Chiar daca numai un bit dintr-un milion ar fi folositor, procesul ar fi de 100 000 de ori
mai rapiddecat evolutia (Hawking, 2001). Daca am mai adauga faptul ca, de la 90 000 de
articolestiintifice publicate in 1950, in 2000 se ajunsese la 900 000, iar viteza si
complexitateacomputerelor se dubleaza la fiecare 18 luni (asa-numita „lege a lui Moore”)
(Hawking, 2001),tabloul ar deveni si mai clar. Traim intr-un „sos” de informatie. Un intreg
curent de gandiredezvoltat mai ales dupa anii ’60 pe continentul european, de constructivismul,
incearca sa-si dea seama de transformarile din domeniul culturii – si nu numai – vorbind de
depasirea „gandiriitari” si a idealurilor modernismului. Dupa Gianni Vattimo, societatea
postmoderna este una„transparenta”, a comunicarii generalizate (Vattimo, 1995).
In ciuda criticilor, precum Adorno, care vorbea de masificarea produsa de „industriile
culturale”,dupa Vattimo, mass-media au condus la promovarea diversitatii: „Acest efect al mass
media apare exact contrariu fata de imaginea pe care si-o facea despre ele un filozof ca Theodor
Adorno. Pe baza experientei sale de viata din Statele Unite in timpul celui de-al doilea
razboimondial, Adorno [...] prevedea ca radioul (si doar mai tarziu televiziunea) ar avea efectul
de a produce o omologare generala a societatii, permitand si chiar favorizand [...] formarea
dedictaturi si de guverne totalitare, capabile, precum „Marele Frate” din 1984 de George Orwell,
sa exercite un control capilar asupra cetatenilor, cu ajutorul distribuirii de sloganuri, de
propaganda (comerciala, ca si politica), de viziuni stereotipizate ale lumii. Ceea ce s-a
petrecut,insa, de fapt in ciuda oricarui efort al monopolurilor si al marilor centrale capitaliste, a
fost maidegraba ca radioul, televiziunea, jurnalele au devenit elemente ale unei explozii si
multiplicari generale de Weltanschauungen, de viziuni ale lumii.” (Vattimo, 1995).
Ne indreptam spre o perspectiva paradoxala, care sugereaza ca nu are nici un sens sa
vorbim de o cultura globala, ci de un ansamblu quasiglobal, un hibrid dinamic, asimetric,
uneori aproapeamorf, poliglot, caracterizat prin diversitate si nelipsit de tensiuni si fracturi. In
fond, un portretal multiculturalismului. Imaginea pe care ne-o ofera mai ales mass-media este nu
atat aceea aunei culturi, cat a unor retele culturale, care acopera planeta, fara insa a-i include pe
totilocuitorii ei.
Nu este vorba insa doar de media, ci si de alte fenomene de mai mica anvergura, dar a
caror importanta nu trebuie subestimata. Exista organizatii ale specialistilor in diferite domenii,
precum si a elitelor culturale si politice care functioneaza dupa aceleasi principii ale
retelei:comunicare permanenta, flexibilitate – geometrie variabila, asimetrie, constituire pentru
ofunctionare indelungata sau ad hoc. Organizatiile neguvernamentale formeaza si ele retele
pentrua promova diverse idei: de la protectia mediului si lupta impotriva fumatului, la
interzicereaminelor terestre si libertatea consumului de marijuana.
O conferinta organizata in 2002 de New York Universiy si Columbia University a avut in
vedere efectele globalizarii culturale asupra Parisului si New Yorkului. Unele lucrari s-au axat
asupra elitelor culturale din cele doua orase, asupra legaturilor dintre aceste elite si a migratiei
dintr-unoras in celalalt. Metafora retelei este adecvata si in acest caz (Beaugard, 2002; Savitch,
2002).
Imaginea aceasta este cu atat mai clara daca avem in vedere Internetul. Abonatii listelor
dediscutii tematice cunosc desigur empiric ce inseamna o retea culturala. Ar fi insa o eroare
gravasa consideram Internetul o resursa de acceasi categorie cu sistemele de comunicare
siinteractiune pe care le-am avut pana acum la dispozitie. Reteaua globala este structural
diferita.Cine nu intelege acest lucru va avea de pierdut masiv in lumea de maine, spune o
specialista in cultura digitala si publicitate. Nu este vorba doar de interactivitate, ci si de
revalorizareacomunicarii unu-la-unu (interviu cu E. Dyson in Berger, 2001).
In Romania sunt circa patru milioane de utilizatori de internet, iar ritmul de crestere este
de unmilion de utilizatori pe an. Viitorul anunta schimbari semnificative in ce intelegem prin
media,spatiu public, interactiune, interactivitate. Unul din specialistii in realitate virtuala,
NobuyoshiTerashima, arata ca suntem pe punctul de a trece de la experimentele cu spatii virtuale
la unconcept integrat de „hiperrealitate” [eng. hyperreality], bazat pe confluenta inteligentei
umane cu inteligenta artificiala si a realitatii fizice cu realitatea virtuala.
Cercetarile desfasurate intre 1986 si 1996 au aratat ca aplicatii de genul teleconferinta in
spatial virtual sunt fezabile cu tehnologia actuala. Exista deja aplicatii pentru educatie sau
asistentamedicala (Tiffin, Terashima, 2001).

1.4. Concluzii

Criticii globalizarii culturale nu sunt putini. Ar trebui insa sa nu reactionam nepotrivit

fata de o falsa amenintare. Nu traim intr-o cultura unica si nimeni nu a interzis deocamdata
folosireaverbelor neregulate (Orwell, 2002; Pinker, 1999). Desigur, unele critici sunt bine
fundamentatesi au la baza preferinta pentru anumite principii. Iata ce spune conservatorul Horia
RomanPatapievici despre scandalul care a fost produs de pozitiile conservatoare ale lui Allan
Bloom: „Valul de propaganda furioasa orchestrata de ’progresisti’ impotriva criticilor formulate
de Allan Bloom la adresa ’revolutiei multiculturaliste’ din universitatea americana ne-a reamintit
ca a te fi eliberat de anumite intolerante traditionale nu te scuteste de bigotismul altora, careinca
nu si-au semnalat potentialul destructiv.” (Patapievici, 2001).
 Alte critici au capatat insa un caracter obsesiv. Probabil fragmentul de mai jos va suna
familiar cititorului. „Americanizarea, ca o boala vicleana, ar pune in pericol cele mai adanci
radaciniale sufletului occidental; in cateva decenii, fara sa observe procesul imprceptibil,
francezii ar deveni neo-americani. De dragul mandriei noastre nationale, acceptam o mica
rezerva:americanizarea, desi inevitabila, se va desfasura mai lent in Franta decat in Elvetia,
Germania, Suedia, Anglia si in general toate tarile occidentale. Chiar si asa, perspectiva parea
destul de sumbra, caci ce este un american? Un robot uman, un adorator al masinilor, spalat pe
creier de filme, publicitate si televiziune, lipsit de traditie, viata de familie sau intimitate, un
facator debani pentru care dolarul este unica valoare universala [...].” (Emmanuel, 1958).