Sunteți pe pagina 1din 8

„Artistul care-şi reprezintă ţara şi epoca

devine în mod firesc universal, acum şi în


viitor.”1

Anul 1813 este unul dintre anii care au dăruit literaturii muzicale doi din cei mai
importanţi compozitori de operă, Giuseppe Verdi şi Richard Wagner. De naţionalităţi diferite,
unul italian şi celălalt german, cele două genii ale muzicii destinate operei nu s-au cunoscut şi
nu au avut vreo legătură unul cu celălalt, chiar dacă fiecare cunoştea traseul stilistic al
celuilalt. Creaţia acestora a avut sensuri total diferite tocmai datorită condiţiilor specifice în
care au trăit, s-au format, au creat şi au conceput estetic2.
În Italia începutului de secol XIX, cel mai preţios lucru pentru oameni era sentimentul
de trezire a conştiinţei naţionale care începea să devină din ce în ce mai puternic în inimile
lor. Datorită împărţirii ţării în mai multe state, unele supuse Spaniei, altele Austriei, respectiv
statelor centrale care sprijineau politica papală, întărirea pe plan emoţional, social, economic
pentru italieni a reprezentat unul dintre punctele de bază pe care compozitorii italieni au reuşit
după aceea să-şi conceapă ideile muzicale. Prin muzica pe care a compus-o de-a lungul vieţii
sale, Verdi a prezentat întregului popor italian trăirile sale, punând accent pe sacrificiile făcute
pentru reîntregirea naţională.
„M-am născut sărac, într-un sat sărac, nu am primit niciun dram de instruire în nimic;
nu am avut sub mâna mea decât o meschină spinetă şi, după un timp, am ajuns să scriu... note
peste note... şi nimic altceva decât note!”3; acestea erau destăinuirile lui Verdi către unul din
prietenii săi. Cu toate acestea, el nu a pus niciodată preţ pe partea materială, prin muzică el
reuşind să îşi atingă toate idealurile, prezentând practic italienilor aspecte din viaţa sa. Anul
1813 a adus o bucurie în familia Verdi4, şi venirea pe lume a micului Joseph-Fortunin-
Francois, traducerea în italiană fiind Giuseppe Verdi5. De-a lungul copilăriei, primele legături
cu muzica le-a avut datorită unei spinete vechi pe care a primit-o de la tatăl său. Joaca alături
de aceasta l-a îndemnat să îşi dezvolte anumite calităţi muzicale. Astfel a fost luat sub
protecţia parohului din Roncole, don Pietro Baistrocchi6 învăţând să cânte la orgă şi
descoperindu-şi noi abilităţii în direcţia studiilor muzicale. Pe lângă profesorul Baistrocchi,

1
Grigore Constantinescu, Giuseppe Verdi, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2009, p. 8.
2
George Pascu, Melania Boţocan, Carte de Istorie a Muzicii, Iaşi, Vasilianaˈ93, ediţia a III-a, 2012, p. 359.
3
Grigore Constantinescu, Giuseppe Verdi, op.cit., p. 8.
4
Carlo Verdi, tatăl compozitorului, căsătorit cu Luigia Uttini, mama acestuia, care au locuit în satul Roncole, din
apropierea oraşului Busseto.
5
Gustavo Marchesi, Verdi, Bucureşti, Editura Muzicală, 1987, p. 16.
6
Organist şi învăţător pentru clasele primare (magister parvulorum) - Gustavo Marchesi, Verdi, op. cit., p. 20.

1
Verdi a avut parte de sprijinul melomanului Antonio Barezzi7, educaţia muzicală a viitorului
compozitor fiind continuată mai departe de Ferdinando Provesi şi Seletti. Tot ceea ce Verdi a
reuşit să acumuleze de-a lungul acestei perioade s-a transformat în realitate odată cu plecarea
la Milano din anul 1832, această ocazie schimbându-i destinul. S-a alăturat mişcării Il
Risorgimento8, ajutând la însufleţirea aspiraţiilor poporului şi la întregirea unei torţe pline de
idealurile împlinirii unificării. Cu toate acestea, admiterea la Conservatorul din Milano a fost
o cotitură în continuarea studiilor muzicale9. Primind această lovitură şi având sprijinul
continuu al lui Barezzi, Verdi şi-a continuat studiile muzicale în particular cu Vicenzo
Lavigna10. În această perioadă, el a luat contact direct cu muzica contemporană de operă, şi
anume cea a lui Bellini, Donizetti, Rossini sau Mercadante.
Toate evenimentele petrecute în viaţa lui Giuseppe Verdi au avut scopul de a-i întări
concepţia asupra muzicii pe care el avea să o compună, tocmai prin descoperirea unor lucruri
noi, diferite, unice, pe care predecesorii săi nu au reuşit să le transpună în linii melodice
pentru a atrage publicul italian şi nu numai înspre sălile teatrelor unde se desfăşurau aceste
spectacole. Primul eveniment în care a avut contact cu „înalta societate italiană” a fost în
1834, unde cu ajutorul profesorului său Lavigna, Verdi a participat la repetiţiile Societăţii
Filarmonice, având norocul de a dirija una dintre acestea şi concertul care conţinea oratoriul
Creaţiunea de Joseph Haydn.
De la prima până la ultima operă, spiritul justiţiar şi de luptă a ştiut întotdeauna să fie
prezent în momente diferite, astfel Verdi şi-a exprimat ori de câte ori a reuşit cele mai
arzătoare doleanţe, inspirând poporul italian să îşi dorească să înfrunte greutăţile apărute în
unificarea naţională. Deşi la început percepţia publicului a fost sceptică, prin noutăţile şi stilul
componistic a reuşit devină cel mai aplaudat compozitor de operă italiană. Chiar dacă uneori
comparaţia cu Wagner arăta că Verdi îi seamănă sau încearcă să preia anumite motive din
creaţia acestuia, prin originalitatea sa Verdi a reuşit să definească mult mai bine concepţia
muzicii italiene.
Stilul componistic aduce noutăţi în privinţa exprimării muzicii faţă de maeştrii care îl
precedaseră. Avea un anume element de vivacitate ritmică, o înclinaţie spre frazarea

7
Preşedintele Societăţii Filarmonice - Gustavo Marchesi, Verdi, op. cit., p. 21.
8
Denumirea epocii din istoria Italiei, cuprinsă între 1820-1870, caracterizată de lupta pentru cucerire a
independenţei şi pentru crearea statului italian unitar, ducând la eliberarea de sub ocupaţia austriacă şi la
unificarea politică a Italiei – Alice Mavrodin, Verdi, Bucureşti, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor,
1970, p. 29.
9
A fost apreciat ca necorespunzător în privinţa pregătirii lui pianistice, cunoaşterea acestui instrument era
socotită ca fiind indispensabilă pentru cel care se dedica studiilor muzicale. Normele academice nu admiteau
faptul că un candidat nu ştia să ţină perfect mâna pe claviatură. – Gustavo Marchesi, Verdi, op. cit., p. 27.
10
Compozitorul şi pianistul Scalei din Milano

2
dramatică, acestea desprinzându-se de modelele cunoscute în muzica de operă11. Reuşea
excepţional să se integreze psihologic în spiritul epocii, asimilând într-un mod spontan
curenţii invizibili ce hrănesc viaţa spirituală a unei colectivităţi, pentru el aceştia
transformându-se în impulsuri creatoare12.
Pornea de la tiparele tradiţionale ale operei, transformându-le pe parcurs în elemente
individuale cu personaje majore. Misiunea lui Verdi era să păstreze vechea formă, golită de
conţinut, de a o concilia cu mentalitatea omenească şi totuşi de a nu o trăda în favoarea
dramei muzicale nordice13. De cele mai multe ori, pentru a introduce un personaj în scenă, se
folosea de aria solistică denumită „cavatină”, alcătuită dintr-un moment introductiv şi un
recitativ, mai apoi urmate de trei secvenţe, un moment liric într-un tempo lent, un pasaj de
legătură, în care de obicei se întâmpla ceva pe scenă, şi o cabaletta14 concluzivă, care cerea
virtuozitate din partea solistului. Părţile de duet erau denumite ca fiind „marele duet”, acestea
având o structură identică cu cea a părţilor solistice, existând totuşi o mică diferenţă prin
plasarea unei introduceri la Adagio, trecerea dintre acestea fiind exprimată prin tempo
dˈattacco15. Avea un prototip liric alcătuit din patru fraze16 care prezentau paralela existentă
între text şi muzică. De cele mai multe ori apărea în discursul interpretativ al unui personaj
din cadrul unui ansamblu. Pe măsură ce a început să cunoască şi să aibă contact cu muzica din
afara Italiei, Verdi a fost influenţat de modul liric francez, prologul.
Niciodată nu a dus lipsă de inspiraţie, ideile muzicale apărând în minte chiar la
lecturarea unui text, provocate fiind fie de imaginea poetică, fie de ritmul unui vers, de
situaţia scenică în ansamblu. În momentele în care nu credea că muzica se potriveşte textului,
îi cerea artistului să-l modifice17. La început, libretele pe care le-a folosit aveau structura
realizată din trei acte (uneori existând şi un prolog), urmând mai apoi opere cu patru acte, în
cazul celor compuse în Italia, şi cinci pentru cele destinate Parisului. Printre libretiştii care
i-au fost alături în realizarea unor opere de succes s-au numărat Temistocle Solera, Francesco
Maria Piave, Arrigo Böito. Cu toate acestea, el a fost stimulat de către marile lucrări ale
literaturii universale, ca cele ale lui Dumas, Hugo, Schiller, Byron, Shakespeare, acestea fiind

11
Grigore Constantinescu, Giuseppe Verdi, op. cit., p. 10.
12
Alice Mavrodin, Verdi, op. cit., p. 35.
13
Franz Werfel, Verdi, romanul operei, Bucureşti, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., 1964,
p. 80.
14
Coda unor arii de operă în special la operele italiene din sec. XIX, scrisă într-un tempo viu cu indicaţia
accelerando – Franz Werfel, Verdi, romanul operei, op. cit., p. 35.
15
The New Grove Dictionary of Music and Musicians, varianta online, (II) Dramatic forms
16
Schema fiind de obicei AAˈBA” sau AAˈBC
17
Alice Mavrodin, Verdi, op. cit., p. 78.

3
o adevărată inspiraţie pentru el18. Prin apropierea sa faţă de Schiller, compozitorul italian a
reuşit să exprime mai bine conştiinţa poporului, având o legătură puternică cu poeziile
scriitorului german19. Din aceasta, se poate observa compunerea mai multor opere pe texte de
Schiller, libretul ridicând de cele mai multe ori probleme datorită unor traduceri
necorespunzătoare. Pe plan dramatic, eficacitatea verdiană s-a tradus în primul rând prin
concizia libretului, introspecţia psihologică a umanului şi generarea unor conflicte în care se
întrepătund temele dragostei cu cele ale prieteniei sau ale politicii. Acest lucru l-a făcut pe
Verdi să reducă rolul orchestrei, dar care sprijină în continuare laitmotivului20.
Scriitura corală şi vocală s-a potrivit perfect cu vocile, excelând în puterea dramatică şi
dând individualitate ritmului şi conturului melodic. Schemele armonice au crescut odată cu
atingerea maturităţii dramatice. Liniile vocale dominau complexul tonal şi nu se intersectau
niciodată cu acompaniamentul muzical. Acest acompaniament era omofon în primele lucrări,
pe când în ultimele opere a avut o textură tematică, fiind alcătuit chiar şi din pasaje
polifonice21.
Liniile melodice erau uşor de memorat datorită folosirii unui limbaj armonic concis
care urmărea o anumită formă: secţiunea de început A cu armonii de treapta I şi a V-a, care
uneori se termina cu o modulaţie într-o gamă apropiată, secţiunea B care era instabilă din
punct de vedere tonal, iar ultima secţiune, fie revenirea lui A, fie un material muzical nou, C,
revenea în tonalitatea de bază. Verdi alegea tonalităţile părţilor din cadrul lucrării; doar cu o
privire asupra texturii vocale pe care el şi-o propunea să o descopere, în doar câteva minute, el
realiza transpuneri pentru a-i ajuta pe solişti în interpretarea rolurilor.
Printre caracteristicile muzicale pe care acesta şi le însuşeşte, cele mai importante sunt
simplitatea şi dinamismul. În privinţa libretelor, povestea era întortocheată, simplitatea
regăsindu-se în planul trăirilor afective pe care muzica le sugerează. Cu toate acestea, muzica
lui Verdi are şi în zilele noastre un efect electrizant, cu totul specific, mobilizator, fiind
compusă intenţionat cu acest scop. Muzica sa avea un potenţial cinetic prin frazele melodice
simetrice, sugestive, cu timpii întâi scoşi puternic în evidenţă, pulsaţia ritmică fiind susţinută
viguros, iar zvâcniturile regulate ale notelor cu punct prezentau un dinamism irezistibil22.
Din cele 28 de opere pe care le avem ca moştenire din partea compozitorului Giuseppe
Verdi, putem distinge şi clasifica trei perioade în evoluţia sa. Primul grup este considerat a fi

18
Howard Ulrich & Paul Pisk, A History of Music an Musical Style, London, 1963, p. 528.
19
Elsa Bienenfeld, Verdi and Schiller, The Musical Quarterly, vol. 17, no. 2, p. 204.
20
Antoine Goléa, Marc Vignal, Dicţionar de Mari Muzicieni, Bucureşti, Univers Enciclopedic Gold, 2010, p.
480.
21
Howard Ulrich & Paul Pisk, A History of Music an Musical Style, op. cit., p. 529.
22
Alice Mavrodin, Verdi, op. cit., p. 45.

4
din 1839, anul primelor încercări în scrierea unei opere, până în 1850. Acesta este alcătuit din
15 opere23. Caracteristicile principale ale acestora sunt influenţa predecesorilor, folosirea
formelor tradiţionale, armoniilor şi a stilului colorat, prin care Verdi a reuşit să transpună în
muzică trăirile poporului, respectiv mişcarea Risorgimentului24. Cele mai importante opere
din această perioadă au fost Oberto, conte di San Bonifacio, La battaglia di Legnano, Luisa
Miller, Macbeth, Nabucco. În mod evident, în cadrul acestei perioade pe pot identifica mai
multe genuri de operă, printre care drama (Oberto, conte di San Bonifacio), drama lirică (I
Lombardi alla prima crociata, Ernani, Giovanna dˈArco), tragedia lirică (Alzira, La battaglia
di Legnano), melodrama tragică (Luisa Miller). Nabucco era alcătuit dintr-o muzică nouă,
necunoscută, atrăgând atenţia tuturor oamenilor prin mesajul textului care era accentuat de
muzica scrisă de Verdi. Muzica însăşi era mult mai amplă şi mai puternică decât oricare operă
de belcanto, apariţia unor artificii vocale fiind menită să dea strălucire trăirilor şi emoţiilor
personajelor25. Folosirea unui limbaj vocal apropiat poporului a dat naştere unei arte populare
şi a unei ample utilizări a corurilor26, care reprezentau vocea poporului, cel mai cunoscut fiind
Va pensiero.
Cea de a doua perioadă de creaţie se stabileşte între anii 1851-185827, fiind alcătuită
din 5 opere. Cele mai reprezentative pentru acest timp sunt cunoscute sub denumirea de
„Triada maturităţii”, respectiv Rigoletto, Il Trovatore şi La Traviata. Prin aceste opere, Verdi
a reuşit să scrie o muzică mai amplă, bogată în sunete ambiţioase, orchestra devenind un
suport pentru partitura vocală28. În opera La Traviata, el evocă spiritul muzicii de salon a
timpului, într-un ritm mereu săltăreţ, valsant.
Ultima perioadă este cea mai completă, atât din punct de vedere muzical, cât şi din
punct de vedere al libretelor. Verdi nu mai scria opere într-un timp foarte scurt, începea să fie
atent la detalii, punând din ce în ce mai mult accent asupra rolului orchestrei. Cuprinde
operele dintre anii 1859-189329. Toate operele din această perioadă se disting una faţă de
cealaltă datorită caracterelor diferite ale personajelor, a muzicii care pregătea ceva nou odată

23
Oberto, conte di San Bonifacio (1839), Un giorno di regno (1840), Nabucco (1842), I Lombardi alla prima
crociata (1843), Ernani (1844), I due Foscari (1844), Giovanna dˈArco (1845), Alzira (1845), Attila (1846),
Macbeth ( 1847), I masnadieri (1847), Il corsaro (1848), La battaglia di Legnano (1849), Luisa Miller (1849),
Stiffelio (1850).
24
Howard Ulrich & Paul Pisk, A History of Music and Musical Style, op. cit., p. 525.
25
Harold C. Schoenberg, Vieţile marilor compozitori, Bucureşti, Editura Lider, 1997, p. 240.
26
Antoine Goléa, Marc Vignal, Dicţionar de Mari Muzicieni, op. cit., p. 478.
27
Rigoletto (1851), Il trovatore (1853), La Traviata (1853), Les vêspres siciliennes (1855), Simon Boccanegra
(1857).
28
Harold C. Schoenberg, Vieţile marilor compozitori, op. cit., p. 245.
29
Un ballo in maschera (1859), La forza del destino (1862), Don Carlos (1867), Aida (1871), Othello (1887),
Falstaff (1893).

5
cu schimbarea actului şi a evenimentelor care au loc în viaţa compozitorului şi a poporului
italian. Opera Un ballo in maschera aducea noutate prin simplu fapt că depăşea profunzimea
lirismului, fiind plină de idei spumoase. Don Carlos supune atenţiei publicului mai degrabă
destinul regelui chinuit Filip al Spaniei, decât pe cel al eroului principal, cea mai interesantă
scenă fiind cea a autodafé-ului care prezintă pe plan muzical cromatisme rar întâlnite,
prezentate în detaliu prin intrarea tromboanelor ameninţătoare30. Deşi este considerată a fi cea
mai populară operă a lui Verdi, Aida nu conţine şi cea mai bună parte muzicală scrisă de
compozitor. Întreagă muzică a marşurilor şi baletelor din cel de al doilea act a fosc scrisă cu
scop comercial, pentru un eveniment important din Cairo. Ultimele două opere, Othello şi
Falstaff, prezintă gândirea lui Verdi spre sfârşitul carierei. Othello este cea mai măreaţă dintre
operele sale tragice, Verdi punând toată experienţa acumulată e parcursul întregii sale vieţi. A
avut la îndemână cel mai bun libret scris vreodată, în care a introdus o combinaţie de dramă,
impetuozitate şi compasiune fără precedent. Nu există un pasaj slab, gest fals, decât o fuziune
între cuvinte, acţiune şi muzică. Reprezintă o operă compusă din elemente îmbinate cu mare
grijă pentru a forma un tot unitar31. În Falstaff, melodrama dispare, totul fiind subtil, rapid,
plin de râsete dispreţuitoare, mai degrabă o glumă muzicală în care tristeţea este
subînţeleasă32.
Orchestra folosită în general era dominată de instrumentele de suflat din lemn, corzi,
uneori Verdi aducând elemente noi prin pasaje solo sau grupări de instrumente combinate în
stilul perioadei romantice33.
Chiar dacă este cunoscut datorită creaţiei pentru operă pe care acesta a scris-o, Verdi a
compus lucrări vocal-simfonice şi instrumentale. Cele mai reprezentative pentru genul
vocal-simfonic sunt Messa da Requiem34, Quatro pezzi sacri, Stabat Mater, Te deum, ultimele
două fiind pentru cor mixt şi orchestră, în timp ce pentru muzica instrumentală sunt Romanza
senza parole – pian, Quatetto per due violini, viuola e violoncelo.
Melodia verdiană, spre deosebire de cea wagneriană, este desprinsă de orchestră, iar în
privinţa raportului cu textul, muzica vocală nu este încătuşată de prozodie şi de prezenţa
laitmotivelor simfonice ca la Wagner, liniile vocale păstrându-şi frumuseţea. Verdi rămâne în
istoria operei ca un dramaturg care se sprijină pe melodie, atât în definirea caractereor şi a
trăirilor personajelor, cât şi în încleştarea dramatică, fără a neglija celelalte componente

30
Harold C. Schoenberg, Vieţile marilor compozitori op. cit., p. 245.
31
Ibidem, p. 251.
32
Ibidem, p. 25.2
33
Howard Ulrich & Paul Pisk, A History of Music and Musical Style, op. cit., p. 530.
34
Această lucrare a fost destinată celui mai de seamă reprezentant al Risorgimentului, Alessandro Manzzoni, la
trecerea la cele veşnice, fiind astfel omagiul adus de Verdi acestuia.

6
muzicale35. Dacă la început aborda subiecte din viaţa zilnică, prezentând prin muzicalitatea
specific verdiană imagini veridice, datorită subietelor istorice care oglindeau eroismul
luptătorilor pentru eliberarea Italiei, în finalul carierei prezintă subiecte cu caracter dramatic,
bazate pe discriminarea socială. Operele sale au fost concepute pentru un public larg, nu
pentru unul aristocrat.
A întruchipat marile pasiuni ale omului, dar şi puternice conflicte umane, configurate
cu subtile nuanţe psihologice. Râmăne în istoria muzcii ca fiind compozitorul care a obţinut
un echilibru între muzica strâns legată de cuvinte şi în care muzica ridică expresia la un înalt
nivel36.
Pentru mulţi italieni, numele său simboliza Vittorio Emmanuele, Re dˈItalia37, datorită
spiritului natural care dăinuia în creaţia sa. Puterea de a se apropia de poporul italian l-a
îndemnat să participe la întregirea Italiei ca naţiune şi să contureze portretul culturii italiene
prin munca sa.
Asemuirea unor lucrări ale lui Verdi cu eticheta de „wagnerism” a fost o insultă pentru
acesta, care susţinea că există un temperament italian opus celui german. Eticheta era atribuită
compozitorului datorită lucrărilor sale care deveneau mai lungi, mai bine orchestrate şi
ingenios asamblate38.
Creaţia sa componistică prezintă un arc evolutiv pe o perioadă de 60 de ani, care
porneşte de la o dramă cu structuri izolate, coruri închegate, arii tristrofice – Nabucco, şi
ajunge la expresia perfectă a dramei lirice declamatorii concepută aproape după formula
discursului continuu - Othello39.
„Artistul trebuie să scruteze viitorul, să descopere în haos lumi noi, şi dacă pe noul
drum vede departe, departe o luminiţă, să nu se lase înspâimântat de întunericul din jur, să
meargă mai departe, şi dacă vreodată se împiedică şi cade, să se ridice şi să o ia înainte...” –
Verdi40.

35
George Pascu, Melania Boţocan, Carte de Istorie a Muzicii, op. cit., p. 364.
36
Ibidem, p. 366.
37
Harold C. Schoenberg, Vieţile marilor compozitori, op. cit., p. 241.
38
Ibidem, p. 248.
39
Antoine Goléa, Marc Vignal, Dicţionar de Mari Muzicieni, op. cit., p. 479.
40
Alice Mavrodin, Verdi,op.cit.

7
Bibliografie

*** The New Grove Dictionary of Music and Musicians, New York, Oxford University Press
1. Bienenfeld, Elsa, Verdi and Schiller, The Musical Quarterly, vol. 17, no. 2
2. Constantinescu, Grigore, Giuseppe Verdi, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2009
3. Goléa, Antoine, Vignal. Marc, Dicţionar de Mari Muzicieni, Bucureşti, Univers Enciclopedic Gold,
2010
4. Marchesi, Gustavo, Verdi, Bucureşti, Editura Muzicală, 1987
5. Mavrodin, Alice, Verdi, Bucureşti, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1970
6. Pascu, George, Boţocan, Melania, Carte de Istorie a Muzicii, Iaşi, Vasilianaˈ93, ediţia a III-a, 2012
7. Schoenberg, Harold, C., Vieţile marilor compozitori, Bucureşti, Editura Lider, 1997
8. Ulrich, Howard, Pisk, Paul, A History of Music an Musical Style, London, 1963
9. Werfel, Franz, Verdi, romanul operei, Bucureşti, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din
R.P.R., 1964