PARTEA I-a

Regina unei țari mici!

Aceia cari sunt deprinși a vedea cârmuitori ai unor țari mai mari
înțeleg prea puțin ce înseamnă aceasta. Înseamnă muncă și
griji și nădejde, și multă trudă pentru slabă ispravă. Dar larg e
câmpul, și, dacă inima are voie bună, mare e opera.
Când eram tânără, gândeam că totul e muncă, muncă pieptiș în
sus; dar anii care trecură au adus altă cunoștință, o cunoștință
binecuvântată, și acuma știu.
Tara aceasta e mică, e nouă, dar e o țară care mi-e
dragă. Îmi trebuie ca și altora să li fie dragă; de aceea ascultați
câteva cuvinte despre dânsa. Îngăduiți-mă să zugrăvesc câteva
icoane, să fac câteva schițe așa cum le-am văzut cu ochii întăi,
apoi cu inima.

Țara mea, de Regina Maria a

României

Odată eram pentru acest popor o străină; acuma sunt

una dintre ei, și, pentru că vin de atât de departe, am
fost mai mult în stare să-i văd cu însușirile lor bune și cu
neajunsurile lor. Țara lor e o țară rodnică, o țară de întinse
șesuri, de grâu învălurat, de codri adânci, de stâncoși munți, de
râuri care în primăvară vuiesc de ape spumegate și care vara
nu sunt decât leneșe șuviți de apă pierdute între pietre. O țară
unde țaranii muncesc sub un soare care arde, o țară neatinsă
de murdăria fabricelor, o țară de extreme, unde iernile sunt de
gheață și verile ard ca în cuptor.
Legătură intră Răsărit și Apus.
La început era o țară străină. Drumurile ei prea prăfoase, prea
fără de capăt șesurile ei. A trebuit să mă învăț a-i vedea
frumusețile și a-i simți nevoile cu inima mea.
Puțin câte puțin străina a ajuns a fi una din ei, și acuma i-
ar plăcea ca pământul nașterii sale să vadă acestălalt pământ
cu ochii Reginei lui.
Da, puțin câte puțin am învățat să înțeleg acest popor și încetul
pe încetul, el a învățat să mă înțeleagă pe mine.
Acuma ne încredem între noi, și astfel, cu ajutorul lui
Dumnezeu, împreună vom merge spre un mai mare viitor.

Iubirea mea de libertate și de zări întinse, iubirea mea de aer

liber și de cărări necălcate m-a dus la multe descoperiri. Îmi
plăcea să călăresc singură ceasuri întregi ca să ajung la vre-un
sat pierdut, ca să dau de vre-o biserică în ruine stând între
crucile ei rustice pe vreun mal ori să mă aflu la cutare loc în
vremea apusului, când boltă și pămâmt erau să fie scăldate în
roșu înflăcărat.
O, apusurile românești, ce minunate sunt!

Douăzeci și trei de ani am cheltuit pănă acum în această țară,

fiecare zi aducând bucuria ei sau necazul ei, lumina ei sau
umbra ei; cu fiecare an interesul meu pentru dânsa s-a făcut
mai vast și întelegerea mea s-a adâncit; am ajuns să știu unde
era nevoie de mine ca să ajut.
N-am să mă apuc a povesti de așezămintele țarii mele,
de politica ei, de nume cunoscute lumii întregi. Alții au făcut
aceasta cu mai multă pricepere decât aș fi putut. Îmi trebuie
numai să vorbesc de sufletul ei, de atmosfera ei, de țaranii și
ostașii ei, de lucruri care m-au făcut să iubesc țara aceasta,
care au făcut ca inima mea să bată odată cu inima ei.
M-am purtat printre cei mai umili. Am întrat în căsuțele
lor, le-am pus întrebări, am prins în brațele mele pe
pruncii lor.
Le-am vorbit limba cu stângăcie, făcând multe greșeli, dar,
de și străină, nicăieri, între țarani, n-am întâmpinat neîncredere
ori bănuială. Erau bucuroși să-mi vorbească, bucuroși să
mă lase să întru în căsuțele lor și în deosebi să-mi
vorbească de năcazurile lor. Totdeauna de necazurile lor au
să povestească cei sărmani, dar aceștia o făceau cu o
demnitate deosebită, vorbind de moarte și de sărăcie cu o
resignare stoică, numărând mormintele copiilor lor așa cum
altcineva ar număra pomii sădiți în jurul casei.
Săraci sunt, neștiutori sunt țaranii aceștia. Părăsiți sunt
și plini de eresuri, dar este o mare nobleță în rasa lor.
Sunt cumpătați la mâncare și mulțămiți cu puțin, puține
sunt nevoile lor, dorințele lor sunt mărgenite; dar un vis mare
îl hrănește cu dragoste fiecare din ei în inima sa: el dorește să
fie stăpân pe pământ, să aibă în sama lui ogorul pe care-l
lucrează; dorește să-l poată numi al său. Aceasta mi-a spus
fiecare din ei și ei toți; era cântecul veșnic al tuturor cuvintelor
lor.

944 - Romania switches sides as Soviet forces

close in. A Soviet-backed government is installed
the following year.

1947 - Romania regains Transylvania under peace

treaty but loses some territory to Soviet Union.
King Michael is forced to abdicate and Soviet-style
people's republic is formed.
1975 - United States grants Romania most-favoured-nation status.
1977 - Bucharest earthquake kills around 1,500 people.

1965 - Nicolae Ceausescu becomes Communist

leader and pursues a foreign policy that often runs
counter to Moscow's lead, while increasing
repressive rule and personality cult at home

1996 - Centre-right election victory sweeps aside

former communists. Emil Constantinescu elected
president, Victor Ciorbea becomes prime minister.
2016 May - A Nato missile defence system is
installed in the face of Russia opposition.

Om de dreapta? Om de stânga? Etichete care nu-mi spun nimic. Oroare

politică. E atât de usor să te încadrezi, îti uiti sau îti ignori complexi tatea
si sinceritatea, îti retezi tendintele divergente si activezi afisându-te la
dreapta sau la stânga. Hotărât, nu sunt un om de actiune. Ba sunt si apolitic..

Cu privire la raportul români-străini („străinii4din interior, se în telege),

Mircea Vulcănescu constata lucruri uluitoare: „Cât umbli prin ora sele
românesti, prin toate straturile sociale, abia auzi dou ă, trei vorbe române sti.
In Muntenia, auzi mai mult frantuzeste, apoi nemteste si ungureste, mai
mult ori mai putin stricat. în Moldova, mai ales nemteste. în Ardeal,
nemteste si ungureste. în Basarabia si Bucovina, ruseste si nem teste, tot
stricat. Trei milioane de oameni trăiesc între zidurile caselor închise str ăzii,
în orase. Cincisprezece milioane trăiesc în casele din mijlocul cul tilor la
tară. Nici un milion din cei dintâi nu sunt români. Din cei din urm ă sunt
români peste paisprezece milioane.4Sătenii acestia alcătuiesc „România
românească4 si în ei stă „viitorul nostru ca neam4.4

Reîntregirea politică a României, la 1 Decembrie 1918, a dus la

o înflorire culturală fără precedent în istoria noastră, precum şi
la puternica dezvoltare a industriei, iar, prin unele locuri, şi a
agriculturii. În acel glorios răstimp, leul era valută, locomotivele
fabricate la uzina ”Malaxa” arătau precum cele japoneze de
astăzi, iar când ploua în Bărăgan, vestea se răspândea de toate
agenţiile de presă europene, stabilindu-se astfel preţul grâului
pe continent.
La rândul ei, presa românească a căpătat o amploare deosebită,
iar alături de publicaţiile antebelice, au apărut şi altele, de cele
mai diverse preocupări şi orientări. Puterea presei era din ce în
ce mai mare, căci, ca şi astăzi, era greu să ajungi şi să rămâi în
atenţia publicului dacă ziarele şi revistele nu te luau în seamă.
În acest sens, de pe la începutul acelei perioade, a rămas în
istorie o anecdotă despre un cunoscut avocat şi om politic,
Alexandru C. Constantinescu, care, atacat deseori de presă, din
mai multe motive, era încântat că este în mijlocul atenţiei, şi le
repeta ziariştilor, când îi întâlnea, această memorabilă frază:
”Înjuraţi-mă şi iar înjuraţi-mă, dar nu mă uitaţi!”

ntr-un mesaj publicat, vineri, pe propria pagină de

Facebook, primul ministru postdecembrist al
Învăţământului, filosoful şi eseistul Mihai Şora (care a
împlinit 99 de ani pe 7 noiembrie 2015) descrie aminitirea
stranie a cutremurului din 1977, care l-a marcat.

„În 4 martie 1977, eram invitat la cină de

prietenii Veronica Porumbacu și Mihail
Petroveanu. „– Mai vine și Cutare…“, mi-a
spus Milo la telefon, „nu pot să nu-l invit,
am niște obligații față de el.“„– Dragul meu,
noi ne vom vedea în altă zi“, i-am răspuns.
„Chiar nu-mi face plăcere să-l întâlnesc pe
Cutare în casa dumitale…“

Blocul în care locuiau Veronica și Milo s-a

prăbușit la cutremur; nimeni, dintre cei
prezenți la cina lor, nu a scăpat cu viață.
Între timp, acum câțiva ani, când am
deschis voluminoasele dosare de urmărire
întocmite de Securitate pe numele meu, l-
am regăsit pe „Cutare“ exact așa cum îl
intuisem atunci: toxic, laș, mincinos, – un
turnător cu mare greutate în aparatul
Securității, care ne tâlhărea viețile și ne
otrăvea întâlnirile.

Bunul Dumnezeu m-a ocrotit și în seara

aceea”,
Convenţia Democrată preia puterea de la
PDSR, iar Emil Constantinescu devine
preşedinte.

Un alt an care merită aniversat, din punctul meu de

vedere, este 1996. În ce mă privește pe mine, pentru că
atunci s-a născut copilul meu. Dar și în ce privește
generația noastră în general, pentru că e anul în care
ne am bucurat electoral (e drept că pentru scurtă durată):
Emil Constantinescu a fost ales președintele României,
după atîta Iliescu, și cu toții credeam că lucrurile se vor
schimba radical.

Spuneam, mai deunăzi, că mă consider un om al anilor ’90:

atunci, patetic spus, „am pornit în viață“. Cred că asta-i
perioada care ne definește pe fiecare dintre noi. Dacă anii
’80, reprivindu-i, în film și alte cele, mi se par ușor falși,
anii ’90 îmi par încă firești. Firești, desigur, pentru mine și
ale mele: cred că psihologic și etic, ba chiar și
vestimentar, am rămas cumva acolo, pe dinăuntru (chiar
dacă pe dinafară mă străduiesc să fac față schimbărilor și
mă dau drept o persoană a anilor 2010-2020).

Împărtășesc, încă, așteptările de Cenușăreasă din Pretty

Woman (1990, Garry Marshall) și o admir pe Julia Roberts.
Idealurile mele de iubire se învîrt între The Bridges of
Madison County(Clint Eastwood, 1995), The Age of
Innocence (Martin Scorsese, 1993), Wild at Heart (David
Lynch, 1990) și The English Patient (Anthony Minghella,
1996) și chiar Ghost (Jerry Zucker, 1990) (în ciuda
inegalității vădite dintre filme) – între pasiune formidabilă
și interzisă, dedicație absolută și sacrificiu, iar admirațiile
mele nețărmurite și constante, și masculine, și feminine,
se îndreaptă în continuare către Meryl Streep, Michelle
Pfeiffer, Juliette Binoche, Winona Ryder, Demi Moore,
Ralph Fiennes, Nicolas Cage, Clint Eastwood (deși, știu, și
între ei sînt unii din „ligi“ diferite). Dorințele mele de
evaziune, escapism și revoltă sînt reflectate de Thelma și
Louise (Ridley Scott, 1991), de Pulp Fiction (Quentin
Tarantino, 1994) și cel mai mult de Falling Down (Joel
Schumacher, 1993), preferatul meu din mai toate timpurile,
oferindu-ne o perfectă imagine a societății de consum, dar
și a revoltei împotriva acesteia. Depășit, poate, de mai în
spiritul anilor 2000 (deși e făcut în 1999) American
Beauty (Sam Mendes), în care doar mai nuanțatul personaj
interpretat de Kevin Spacey îl poate egala pe cel întrupat
de Michael Douglas. Accesiunea socială e, pentru mine,
cea din Forrest Gump (Robert Zeemeckis, 1994) sau
din Fisher King (Terry Gilliam,1991). Tot de acolo îmi iau
relația cu miraculosul, supranaturalul, completată cu cea –
recunosc, mai mult decît naivă – din Ghost. Filozofia
asupra lumii și vieții o iau din The Big Lebowski (Joel și
Ethan Coen, 1998). Și lista ar mai putea continua,
desigur…

În lumea reală, trăiam, în 1996, după cum spuneam, sub

semnul unei duble fericiri: personale și naționale. Cea
personală era populată de toate posibilele reprezentări,
care mai de care mai idilice, asupra nașterii și creșterii
copiilor. Stînd eu mult acasă și privind la serialele de la –
încă, pe atunci – fragedul PRO TV (dintre care nu-l mai
pomenesc decît pe Quantum Leap, cel despre un călător în
timp), îmi imaginam viața idilică cu bebelușul după ce
acesta se va naște (așa cum, pe un alt plan, la fel de
utopic, îmi imaginam viața idilică în România adînc
metamorfozată de victoria Convenției Democratice).
Imaginarul standard, în ambele cazuri, îmi oferea variante
de bunăstare cu floricele și fundițe roz (deși știam că
bebelușul va fi băiat, dar chestiile coloristice, am aflat și
eu mai tîrziu, sînt doar prejudecăți sexiste).

Copilul s-a născut și a fost, aș zice, ca orice mamă,

perfect. Doar că din Maternitate a luat o infecție, așa că a
trebuit să ia antibiotice de mic. În apartamentul moștenire
temporară de familie în care eram proaspăt mutați nu era
apă caldă, fiind, fix atunci, o revizie de o lună. Prizele
săreau, mai apărea cîte unul din deja celebrii gîndaci de
bucătărie (de talie mică), cîte o inundație. Primele bone pe
care le-am avut au fost ori nepricepute, ori nebune (noroc
că stăteam și noi cu ele). Una dintre ele ne suna aproape
în fiecare zi, la 6 dimineața, să se plîngă de ziua
precedentă. O alta a făcut o criză de inegalitate socială,
aruncîndu-ne în față că noi mîncăm fripturi, în timp ce
copiii ei nu au ce mînca. O a treia m-a certat ea pe mine
că nu eram atentă cu copilul.

Tetinele de la biberoane ne-au luat foc, într-o dimineață,

pentru că am uitat oala în care fierbeau (așa se
dezinfectau pe vremea aceea) mai mult decît trebuia pe
foc. Am realizat, încet-încet, că nu avem nevoie de scutece
de finet, așa cum ne sfătuise nu mai știu cine din familie,
căci existau, de mult, pamperși (!) și nu trebuie să fierbem
rufe într-un uriaș cazan pe aragaz, căci există mașini de
spălat cu program de fierbere.

Pe fondul tuturor acestor șocuri culturale și revelații,

copilul a crescut mare, frumos și deștept, evident, iar noi
am supraviețuit. Și ne-am bucurat, alături de întreaga
generație, de urmările fabulosului rezultat la alegeri, pînă
cînd, la următoarele alegeri, am avut de optat între Iliescu
și Vadim Tudor.
Când am aflat că am câstigat, redactam discursul presedintelui în
eventualitatea înfrângerii“

Petrecusem întreaga zi la sediul de campanie si redactam un proiect de

discurs al presedintelui în eventualitatea înfrângerii, când a intrat în biroul
meu Dorin Marian. Palid, s-a rezemat de perete si a spus: „Se pare că am
câstigat“. Am lăsat de-o parte discursul pe care nu l-am mai terminat
niciodată.

Ne-am dus cu totii la Primărie, într-un haos euforic, după care eu însă a
trebuit să mă duc la TVR, unde avea loc o dezbatere cu sefii de campanii,
analisti politici si ziaristi. Dezbaterea a tinut ore si ore la rând, si, abia
când s-a terminat, am ajuns la sediu, unde trebuia să termin un articol
pentru Revista „22“. Acolo a venit si presedintele ales cu un alai de
sustinători entuziasti.

Am o fotografie din acel moment, fără îndoială cel mai fericit din cei patru
ani care au urmat. Într-adevăr, atunci totul era posibil. Dar stiti cum se
spune: campania este poezia, guvernarea e proza.

În data de 29 martie 2004, România devenea membră

a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, NATO, cea
mai mare alianță militară din istorie. Însă aderarea
României la NATO nu a fost un proces lin, ci a presupus
și une

ART IS THE LIE THAT TELLS THE TRUTH