Delia Cristina Balaban

„Informationsvermittlung und öffentliche Meinungsbildung im

rumänischen Fernsehen“
(Transmiterea informatiei si formarea opiniei publice în
televiziunea din România).
(Information Broadcasting and Public Opinion Making in
Romanian Television)

Editura Presa Universitarã, Cluj-Napoca, 2003

Autoarea Delia Cristina Balaban aruncã o privire criticã asupra

peisajului mediatic al televiziunilor din România, fãcînd atît un scurt
istoric al acestei branse în tara noastrã, cît si, mai ales, o trecere în
revistã a principalelor evolutii care au avut loc în perioada de dupã
cãderea regimului comunist. Bazîndu-se atît pe studii consacrate în
domeniu, din tarã sau din strãinãtate, cît si pe experienta si pe
cercetarea proprie, autoarea redã o panoramã a dezvoltãrii sectorului
televiziunii, în general, precum si a diferitelor subsectoare ale acestuia,
gravitînd în jurul problemei informãrii politice a publicului.

Studiul poate pãrea, la o primã lecturã – fugitivã cum sunt mai toate
primele lecturi – un amalgam sec de teorie a mediilor de comunicare în
masã, în special a televiziunii, si de date statistice însirate exhaustiv
pe sute de pagini, în tabele si liste interminabile. O privire mai atentã
descoperã însã fãrã prea mare dificultate cã toate extrapolãrile
teoretice si întreaga bogãtie de date oferite spre lecturã converg într-o
manierã armonioasã în a rãspunde unei întrebãri de cercetare bine
definite, si anume în ce mãsurã si prin ce mijloace mediile de
comunicare, în special însã televiziunea, reusesc sã-si îndeplineascã
functia declaratã de informare – în principal politicã – a publicului larg
si, mai ales, cum reusesc institutiile mediatice sã-si defineascã si sã-si
realizeze aceastã functie în spatiul oferit de procesul dinamic de
transformare a societãtii aflate în tranzitie, cu toate influentele
civilizatiei vestice si sub presiunea mediului social, economic si politic
specific.

Tocmai aceste încercãri sunt descrise în primul capitol al lucrãrii, care

oferã o descriere pe orizontalã a peisajului audio-vizualului din
România, începînd cu înfiintarea, în 1956, a Televiziunii Române,
continuînd cu o comparatie a modului în care sistemul dual: institutii
publice / institutii private a fost implementat în statele Europei de
Vest, respectiv în România, si culminînd cu prezentarea
JSRI • No.5 /Summer 2003 p. 230

posturilor private de televiziune si a concurentei dintre acestea si

televiziunea publicã.

Cu toate cã se poate observa atentia acordatã detaliilor, relevante în

felul lor în atingerea scopului lucrãrii, unele detalii pe care mã
asteptam sã le descopãr în aceastã lucrare lipsesc: de exemplu, pentru
a numi doar cîteva, a fost omis aspectul cã postul B1TV apartine
companiei Fox, iar faptul cã mari trusturi de presã din strãinãtate fac
în ultimii ani eforturi sustinute pentru a acapara sectorul publicitar al
mass-mediei românesti nu este deloc mentionat aici. Putem însã pune
acest lucru pe seama imensei dinamici a transformãrilor prin care trece
sectorul TV în tara noastrã, datele prelevate pe teren tinzînd sã-si
piardã actualitatea în foarte scurt timp. Dacã mai luãm în considerare
si faptul cã de la începutul unei cercetãri de o asemenea amploare si
pînã la încheierea si publicarea ei au loc schimbãri care nu mai pot fi
prelucrate pe parcurs, aceste omisiuni sunt perfect scuzabile, cu atît
mai mult cu cît ele nu lezeazã tema principalã a cercetãrii.

Partea a doua a lucrãrii este, în ansamblu, o analizã pe verticalã a

structurii programelor diferitelor televiziuni, a ponderii diverselor tipuri
de emisiuni în grila de programe. Aici, autoarea sustine teoria
convergentei în sistemul dual al audio-vizualului, adicã a apropierii
structurii grilelor de program ale televiziunilor publice si ale celor
private. Aceastã convergentã îsi are originea, în principal, în relatiile
concurentiale din sectorul mediatic, fiind însã, paradoxal poate, si
creatoare de concurentã.

Una dintre dezvoltãrile cele mai remarcabile din peisajul televiziunii din
România este poate cel al invadãrii grilelor de program cu forme
„hibride” de emisiuni, de genul infotainment (joc de cuvinte dintre
information si entertainment), care prolifereazã cu aceeasi amploare în
mediile private si în cele publice. Capitolele trei si patru ale lucrãrii
sunt dedicate tocmai acestor forme hibride din sectorul de stiri si,
respectiv, de politicã, forme care, în goana lor pentru audientã –
obtinutã, evident, în principal prin ceea ce se numeste entertainment –
ajung sã sacrifice chiar functia de bazã a mediilor de comunicare, deci
si a televiziunii, care este informarea.

Aceasta este, de fapt, partea cea mai interesantã si mai elaboratã din
punct de vedere stiintific din întreaga lucrare, aici avînd loc
operationalizarea efectivã a expunerilor teoretice anterioare si
convergenta acestora cu materialul empiric-statistic. Astfel, autoarea
ajunge la concluzia cã „cei care îsi procurã informatiile politice exclusiv
prin intermediul televiziunii (peste 70% din totalul populatiei, dupã
cum aratã primul capitol), sunt informati doar superficial asupra
evenimentelor politice. (...) Imaginea pe care si-o poate face
telespectatorul
JSRI • No.5 /Summer 2003 p. 231

român despre viata politicã este ca participarea la un joc, ale cãrui

reguli nu-i sunt cunoscute.”

Cu toate cã materialul statistic si empiric pus la dispozitia cititorului

poate duce foarte usor la diminuarea credibilitãtii cercetãrii în sine prin
excesul de material ce trebuie prelucrat de cititor (aceasta fiind, de ce
sã nu o spunem, metoda preferatã a multor colegi de breaslã pentru a
masca eventuale inadvertente sau incoerente), pot spune cã autoarea
dã dovadã de curaj, încercînd sã spunã lucrurilor pe nume. Este
vremea unor astfel de lucrãri, care sã nu se mai multumeascã cu
simple retrospective, ci care sã vinã cu o criticã precis formulatã si
bazatã pe studii stiintifice simple, dar clare, asa cum este si cercetarea
de fatã.

„Propria epocã nu poate fi schimbatã”, îi scria Goethe acum mai bine

de 200 de ani, în vara lui 1798, lui Schiller, „însã poti sã i te
împotrivesti si sã pregãtesti aparitia unor efecte pozitive.” Poate cã
autoarea, Delia Balaban, nu a reusit aici pe deplin acest lucru, dar în
mod clar a gãsit solutia idealã de abordare, din perspectiva stiintelor
comunicãrii, a problemei lipsei de informare a cetãteanului.
JSRI • No.5 /Summer 2003 p. 232

JSRI • No. 5/Summer 2003

Faptul că cea mai mare parte a societăţii româneşti este lipsită de cultura politică necesară
unei bune funcţionări a democraţiei este o realitate tristă, general constatată, ridiculizată şi
deplânsă. Se vorbeşte uneori chiar de un „analfabetism politic”. (Nadia Nechifor)

Mai mult, absenţa unei culturi politice a fost însoţită, până la începutul secolului XX, dar şi în
anii de comunism, de lipsa unui limbaj politic propriu-zis. Cu toate acestea, apariţia
împrumuturilor lingvistice în acest sector al limbii şi nu numai, din engleză în special, a
generat stări de îngrijorare în anumite medii (veşnicele stări de îngrijorare româneşti!), am
spune noi, nefondate.
Termeni, precum „briefing”, „know-how”, „lobby”, „mass-media”, „staff”, „summit”,
internaţional recunoscuţi şi utilizaţi, însă doar cu statut de împrumuturi recente în limba
română, sunt uneori consideraţi ca fiind în neconcordanţă cu normele limbii literare sau ca o
simplă expresie a snobismului postdecembrist.
În general însă se vorbeşte cu destulă detaşare despre împrumuturile lingvistice din engleză,
intensificate îndeosebi în a doua jumătate a secolului al XX-lea, când furnizează termeni nu
numai pentru sectorul politic, dar şi pentru domenii precum economie şi finanţe, industrie,
marină, sport, cinematografie, viaţă mondenă, informatică. Acest fenomen reprezintă, în fapt,
o rezonare cu spaţiul european, absolut normală şi, am adăuga noi, necesară, în momentul de
faţă.
Pentru a reveni, însăşi răspândirea cuvântului „politic” în sine pe plan internaţional permite
înglobarea în discursul actual a unor compuse şi frazeologisme străine care conţin
corespondenţe ale acestui cuvânt. Este mai ales cazul anglicismului frazeologic “political
correctness”, „corectitudine politică”. Spre exemplu, “political correctness” apare în ROMÂNIA
LIBERĂ, 1999, nr. 2923, p.2/5: „Primul film al lui Dan Piţa (...) a trebuit să lupte cu rigorile
political correctness-ului epocii comuniste”, iar “politically correct”, „corect politic(eşte)” în
ADEVĂRUL LIT., VII, 1998, nr. 447, p.1/3: „au produs textul politically correct, care să le ţină
obrazul curat în faţa ‘organelor’ de peste Ocean şi tinichiaua departe de coadă”.
În treacăt fie spus, anglicismele respective sunt folosite adesea greşit în ce priveşte grafia
sau/şi gramatica. Astfel, iată cum s-a scris în DILEMA VI, 1998, nr. 306, p. 15/1: „Cărţile
pentru copii se întrec în political corectness”, sau în CURENTUL III, 1999, nr. 57, (418), p.
18/2: „Aceşti indivizi au un instinct de a fi political corectness”. Aceste exemple de
incorectitudine nu fac altceva decât să întărească opinia generală conform căreia discursul
politic, deficitar din punctul de vedere al culturii politice, se află în permanenţă în conflict cu
normele limbii literare.
Această situaţie nu trebuie însă generalizată. De multe ori, discursul politic poate conferi
anumitor îmbinări de cuvinte o anumită celebritate sau un caracter memorabil, dezvoltând
sensuri noi, figurate. Iată un exemplu celebru. În 1946 omul de stat britanic Winston Churchill
a folosit într-un discurs rostit în S.U.A. îmbinarea de cuvinte englezeşti “iron curtain”, fr.
„rideau de fer”, rom. „cortină de fier”, pentru a atrage atenţia că statele socialiste s-au
separat, din punct de vedere politic şi militar, de cele capitaliste. Prin discursul său şi mai ales
ca urmare a celebrităţii sale dobândite în timpul războiului, Churchill nu a făcut decât să
transforme o combinaţie frazeologică deja existentă, care denumea, printre altele, grilajul
mobil de fier care proteja vitrinele magazinelor, într-o expresie „memorabilă”.
Şi discursul politic românesc postdecembrist poate fi considerat o sursă a expresiilor
memorabile. Un caz aparte este reprezentat de expresia „proştii lui Brucan”, o traducere, am
putea spune liberă, sau mai degrabă o adaptare românească a engl. “stupid people”, persoane
incapabile de a lua singure o decizie (politică) şi care pot fi uşor influenţate în acest sens, un
fel de corespondent substantival al rom. „a duce/ a purta de nas pe cineva” (cf. şi „proşti, dar
mulţi!”). Iată şi un exemplu din EXPRES-MAGAZIN, 20-27 mai, 1992, p.32: „Existenţa
‘proştilor lui Brucan’ avertizează asupra posibilităţilor de a folosi la scară naţională mijloacele
trasului pe sfoară”.
În concluzie, multe expresii frazeologice specifice limbajului politic românesc contemporan
sunt exemple strălucite de creativitate lexicală. Pentru a fi corecţi, poate tot atât de multe se
constituie în clişeele cele mai banale, după Roland Barthes, în „gradul zero” al vorbirii. Se
cultivă, bineînţeles, ca o caracteristică generală, aglomerarea de împrumuturi, mai ales din
engleza americană, însă multe dintre ele vor rămâne probabil fără urmări după selecţiile ce se
vor produce în viitor.
Problema rămâne, aşadar, deschisă.