8.

Tendinţa conciziei

Trunchieri

Trunchierea cuvintelor, în special prin suprimarea părţii lor finale (cu unul
sau mai multe sunete, una sau mai multe silabe) e un fenomen curent în
variantele familiare şi argotice ale mai multor limbi. Unele din împrumuturile
moderne în română sunt, în limba de origine, rezultatul unor astfel de abrevieri:
metrou din franţuzescul métro, prescurtare din métropolitain), taxi (fr. taxi,
din taximètre), cinema (fr. cinéma, din cinématographe), pneu (fr. pneu, din
pneumatique) etc.

Apocopa (suprimarea unor foneme finale din cuvânt) e în română un

fenomen regional (în graiul maramureşan, mai ales) şi unul al limbii vorbite, cu
debit rapid şi o oarecare neglijenţă în pronunţare. Sextil Puşcariu considera ca o
tendinţă fonetică românească masarea energiei articulatorii la începutul
cuvântului şi neglijarea pronunţării părţii sale finale[1]. În ciuda acestor condiţii
favorabile (frecvenţa fenomenului în alte limbi romanice, prezenţa sa regională,
tendinţele articulatorii), cazurile de trunchiere lexicalizată – forme utilizate în
contexte sintactice variabile, diferite deci de „accidentele“ de pronunţare, chiar
recurente, de tipul tre’, poa’ etc. („tre’ să vină“, „poa’ să meargă“) sunt puţin
numeroase şi nu constituie în nici un caz o trăsătură puternică a limbajului
familiar sau argotic românesc[2].

Există, e drept, câteva exemple foarte cunoscute, din limbajul elevilor: prof,
dirig, bac, mate – şi al tinerilor în general (în domeniul aparaturii şi instrumentelor
muzicale): cas, mag, sax; într-un articol despre argoul studenţesc (Petre 1978)
se semnalează şi abrevierea as pentru asistent: e poate accidentală, oricum nu
prea răspândită. Din formele obţinute prin trunchiere, cele mai multe (cele
terminate în consoană, în special) sunt uşor articulabile (bacul, casul) şi consti-
tuie chiar bază de derivare: de la prof s-au format, de exemplu, femininul profă şi
diminutivul profic, de la dirig – dirigă. E atestat şi un adjectiv invariabil, simpa
(„spiriduşul meu e simpa“, RL 198, 1990, 1), dar forma pare mai curând un
franţuzism care, cel puţin deocamdată, nu s-a impus. Unele abrevieri reprezintă
izolarea elementului de compunere: adjectivul retro, adjectivul şi substantivul
mini („un film retro“, „o rochie mini“, „poartă mini“), adjectivul şi adverbul stereo,
substantivul zoo nu sunt obţinute pe teren românesc, ci împrumutate ca atare; o
creaţie autertică ar putea fi, însă, extra („o masă extra“), din extraordinar (cu
toate că şi aici există un corespondent francez al formei scurte); nici o sursă
exterioară nu se poate însă invoca în cazul lui supra, datorită sensului său
restrâns, particular şi perfect explicabil situaţional: prezent în multe cuvinte, el e
izolat doar din cel care desemnează supracontrolul din trenuri („făcea blatul şi l-a
prins supra“). Şi un prefix ca re- poate prelua, ajutat de context, sensul cuvântului
din care a fost izolat: în expresia „a trece la re“ (Petre 1978), re- înseamnă
„reexaminare“.

În unele din cazurile citate, cuvintele de origine sunt neologisme lungi şi

relativ greoaie, simplificabile într-o pronunţare rapidă; e şi cazul lui schizo („tipul
e schizo“) din schizofrenic (sau schizoid); prescurtarea conferă, cel puţin în acest
exemplu – ca şi pentru ţăcă, la care cuvântul de bază e un termen familiar
(ţăcănit), o conotaţie „ameliorativă“, glumeaţă, atenuând din duritatea etichetării.
Comoditatea în pronunţare se recunoaşte şi în forma Inter, abreviere orală
curentă pentru numele hotelului Intercontinental, des înregistrată în reportajele
din presă. O abreviere larg răspândită, secu (din securitate: „băieţii de la secu“)
a fost favorizată, probabil, de aluziile pe care le permitea prin omonimie (cu
adjectivul sec; dar şi în jocul de cuvinte „Mănăstirea Secu“). Nu multe exemple s-
ar putea adăuga celor de mai sus; unul e atestat încă din micul glosar de argou
Cota 1936: şme pentru şmecher. Forma pare să fie viabilă: o reîntâlnim în Preda
1988: 43: „Se crede şme de Bucureşti“. Tot mai frecvent apare naşpa (din
naşparliu): „Vom acorda premiul de cel mai naşpa student“ (OS 24, 1991, 3);
„cea mai «naşpa» fază a trăit-o o dată cînd (…) a rămas mut sesizînd că şi-a
uitat ştirile în altă încăpere“ (EZ 2313, 2000, 2).

Scurtarea se produce uneori după modelul unor diminutive moderne

marcate afectiv (hipocoristice), de la numele proprii, deci cu adăugarea unei
terminaţii, de obicei -i; argoul militar actual (Moise 1982) obţine din foarte
simpatizatul cuvânt liberare foma libi, la rândul ei cu diminutivul libişor („Hai libi!“,
„hai libişor! “), iar din plutonier – hipocoristicul pluti.

Unele cazuri nu sunt simple apocope produse în stilul oral, ci provin din
abrevierile folosite în scris: tov (tovarăş), probabil şi sold (soldat). Tot în argoul
militar a fost înregistrat şi ta major – în care primul element, ta, e o reducere a
unul cuvânt argotic şi familiar, ironic şi depreciativ: tablagiu.

Lista de termeni pe care am discutat-o e, desigur, incompletă; cei care i s-ar

adăuga nu cred că pot, totuşi, schimba impresia de productivitate relativ redusă a
acestui mijloc în codul oral. E probabil ca trunchierea lexicală să se dezvolte în
continuare sub influenţa altor limbi, precum franceza şi mai ales engleza, în care
(tot în registrele stilistice ale oralităţii) e foarte frecventă. Varianta familiară a
limbii române nu pare totuşi să urmeze un model de concizie extremă; se pot
inventaria, dimpotrivă, termeni (e drept, nici ei foarte numeroşi) la care s-a operat
o „lungire“, o sufixare tautologică – respectiv una care nu a schimbat nici sensul,
nici încadrarea lor lexicală, având o pură valoare expresivă, conotativă:
prietenar[3]; străinez nu diferă de prieten, străin decât prin efectul glumeţ al
încadrării în câte o serie lexicală. Principiul economiei de efort nu e atotputernic.
 Trunchierea numelor

Cazul numelor de persoană este unul special: există în română

hipocoristice formate prin trunchierea unor prenume (Nicu, Teo, Alex/Alec, Grig
etc.), dar ele par a fi, în cea mai mare parte, împrumutate sau oricum nu foarte
vechi. Şi mai nouă este, în română, trunchierea numelor de familie. Explicaţia
principală e de natură sociolingvistică: trunchierea presupune familiaritate
dezinvoltă, un tip de relaţie interpersonală care nu corespunde cazurilor oficiale,
solemne, de folosire a numelui de familie ca marcă a distanţei sociale. E foarte
probabil ca acest tip de trunchiere (care reduce, de exemplu, pe Ştefănescu la
Ştef) să fi acţionat la început în mediul şcolar, în care numele de familie e folosit
destul de mult, iar situaţiile oficiale („strigarea catalogului“) şi cele informale
(relaţii de colegialitate, amiciţie, solidaritate de vârstă) se amestecă şi se
influenţează.

Oricum, în momentul de faţă procedeul e la modă în limbajul jurnalistic,

aplicându-se personalităţilor zilei şi mai ales, în mod ironic, oamenilor politici. Şi
în acest caz, explicaţiile implică un tip special de relaţii: cel căruia i se abreviază
numele e o persoana publică, bine cunoscută (om politic, actor, sportiv etc.),
tratată cu o anumită familiaritate. Un rol important par să-l joace condiţionările
fonetice: numele trebuie să fie ceva mai lung, să se preteze opririi pe o vocală
sau să producă o figură fonetică de repetiţie, de simetrie. Prototipul trunchierii
actuale e reprezentat de forma bisilabică, cu final vocalic şi conţinând aceeaşi
vocală în ambele silabe. Dintre primii miniştri de după 1989, doi au beneficiat în
limbajul presei de desemnări abreviate, care corespund perfect prototipului,
Stolojan – „Stolo munceşte cu spor la Washington“ (Adevărul 277, 1992, 6); „pe
sub scaunul lui Stolo“ (AC 45, 1992, 3) şi Văcăroiu – Văcă. Preferinţa pentru
acest tipar e confirmată şi de forme ca Vătă (din Vătăşescu) – „noul loc de
muncă al lui «Vătă» se găseşte sub umbrela generoasă a lui A.S. “ (EZ 1736,
1998, 1) –; Hrebe (din Hrebenciuc) – „Năică, Liviu şi Hrebe“ (RL 1733,1995, 3)
– ; Lăcă (Lăcătuş) – „la mulţi ani, Lăcă“ (Ziua 859, 1997, 9); Pata (Patapievici) –
„Hai să-l facem pe Pata“ (22 41, 1998, 16) etc. Deşi nu avem posibilitatea de a
verifica numele de la care s-a pornit, nefiind vorba de o personalitate publică, e
posibil ca şi forma Mătă – „«Mătă» de la Costineşti“ (EZ 656, 1994, 10) – să fi
rezultat din trunchierea unui nume de familie (nu e însă total exclusă originea în
hipocoristicul unui prenume).

Apar şi trunchieri în care partea rămasă din nume nu conţine o vocală

repetată, dar respectă condiţiile caracterului bisilabic şi ale finalei vocalice (în -u
sau -o): „cuplul «Măgu şi Gelu»“[4] (AC 8, 1992, 2). În unele cazuri mai puţin
frecvente, forma abreviată e modificată prin adăugarea finalei vocalice -i, ca în
hipocoristicele prenumelor („dom' Truţi“ = Truţulescu, RL 2462, 1998, 2).
 Formele trunchiate din numele de familie se folosesc mult mai des în
desemnare sau adresare către bărbaţi; persoanelor de sex feminin li se aplică
acest tratament mult mai rar, de obicei în mediul şcolar sau de echipă (Milo,
pentru Lavinia Miloşevici); totuşi, codul social – care recomandă la noi să se
evite folosirea exclusivă a numelui de familie pentru o femeie – pune în acest caz
o stavilă tendinţei de expansiune a procedeului.

Sigle

Tendinţa de concizie a limbajului familiar, manifestată prin apocopele

accidentale sau prin trunchierile lexicalizate, produce şi alte tipuri de prescurtări;
una dintre acestea constă în reducerca unei formule la iniţialele cuvintelor ei.
„Compunerea prin abreviere“, legarea iniţialelor unei sintagme nominale într-un
nou cuvânt e un procedeu modern curent, aplicat în primul rând denumirilor de
instituţii. Scrierea introduce o diferenţiere stilistică între forma canonică, cu
majuscule şi puncte (C.F.R.), şi cea care transcrie şi leagă fonetic pronunţarea
literelor (cefere); aceasta din urmă intră în sfera familiarului, a unui respect
scăzut şi a unei obişnuinţe crescute cu instituţia al cărui nume e în cauză: „Un
pecere revigorat“, „fostul redege“ (TL 246, 1990, 1), „avea aprobarea cepeex“
(AP 14, 1990, 1), „o nouă şedinţă a meane“ (Adevărul 17.07.1990, 1), „din faţa
sediului ceape“ (Phoenix 37, 1990, 8). Grafiile acestea par să ateste tendinţa de
integrare a compuselor prin abreviere în fondul de substantive comune ale limbii;
în cazul dat, ele reflectă şi o modă jurnalistică a primelor luni de după decembrie
1989: de scriere cu iniţiale minuscule a numelor de persoane şi de instituţii legate
de regimul politic totalitar (cf. Avram 1990). Deprecierea obiectului se manifestă
prin anularea grafiei instituţionalizate – dar şi prin tratamentul popular şi familiar
al siglelor care primesc nu numai (lucru firesc) articol – „cucerirea ceceului“,
(Phoenix 27, 1990, 1), „oile ceapeului“ (Cuvântul 26, 1990, 7) – dar şi, uneori, o
terminaţie de singular în -u [5]: „sereleu“ (Timpul 36-37, 1990, 8).

Mai interesantă e situaţia în care, în limbajul familiar şi cu intenţie ludică, o

sintagmă (chiar verbală sau adverbială) este redusă la iniţialele cuvintelor ei.
Câteva exemple sunt destul de cunoscute: în argoul militar, abrevierea AMR
corespunde enunţului „au mai rămas“, urmat de numărul de zile pe care recrutul
le mai are de aşteptat până la liberare („Ce se poate citi în sala de aşteptare din
gară: Maka, AMR 20 de zile, Micăiţă (...) etc.“ – Preda 1988: 257); sigla se
adaptează foarte uşor şi la statutul de substantiv comun, articulabil şi declinabil;
şi saltul semantic e remarcabil în expresia „cu amereul sigilat“, caracterizând un
militar de carieră. De altfel, aceeaşi noţiune e desemnată şi prin substantivul
apevist, derivat din sigla APV – „armată pe viaţă“. Derivatul pepecist – „student
care se prezintă nepregătit la examen, sperând într-un concurs de împrejurări
favorabile“ (cf. Petre 1978) are ca punct de pornire iniţialele enunţului „poate pică
ceva“.

În toate aceste cazuri – ca şi, adesea, în cele în care e redus sistematic la

iniţiale numele unei persoane (mai ales, de remarcat, numele format din trei
elemente: CMI – Cornel Mihai Ionescu, DRP – Dumitru Radu Popescu) efectul
de surpriză al decodării, sporul de rapiditate al exprimării, impresia de „cod
secret“, cunoscut de cei iniţiaţi sau descifrat de cei inteligenţi sunt argumente în
favoarea impunerii formei. Umorul este produs de aceste condiţii, dar în special
de actul lingvistic prin care o realitate comună, un enunţ în vorbire familiară e
tratat ca o instituţie, e inclus într-o serie cu care nu are nimic comun. Autoritatea
conferită de sigle (şi a cărei existenţă e probată, chiar din primele situaţii citate,
de încercările de a o submina) se află într-un evident contrast cu conţinutul
expresiei abreviate.

O funcţie mai nouă a unor astfel de abrevieri este aceea de a reduce din
efectul de saturaţie produs de expresiile la modă, de a dinamita clişeul. Calea
cea mai sigură e şarja; clişeul este recunoscut ca o instituţie, a cărei autoritate s-
ar manifesta prin reducerea „numelui“ la siglă; dacă intenţia ar fi doar de
economie a expresiei, nu s-ar recurge la majuscule. La începutul anilor '90 au
fost mult folosite în presă siglele parodice O.D.S.S. (sau, mai greoi, O.D.S.S.S.)
– „odiosul dictator şi sinistra sa soţie“ – şi O.A.P.P. – „o anumită parte a presei“:
„cei specializaţi în timpul ODSSS în telegrame“ (Caţavencu 14, 1991, 7);
„publicaţii de OAPP“ (Zig-zag 70, 1991, 3)[6].

Că mecanismul unor astfel de abrevieri ad hoc e un procedeu comic o

dovedeşte şi o variantă a sa, care îşi bazează efectul pe omonimie: sigla pentru
care se propune şi se răspândeşte o interpretare există deja în limbă, ca un
cuvânt oarecare, termen comun sau nume propriu: ADI, perceput în primul rând
ca hipocoristic de la Adrian(a), e „tradus“ ca „academician doctor inginer“[7]. Şi
mai des, e reinterpretată chiar o siglă preexistentă şi foarte cunoscută: de la
P.C.R. (Partidul Comunist Român), care era, în anii partidului unic, unul din
acronimele cele mai utilizate în discursul oficial, se reface formula „pile,
cunoştinţe, relaţii“; O.Z.N. substituie traducerii curente („obiect zburător
neidentificat“, cf. UFO) interpretarea „o zeamă neidentificată“; T.B.C., denumirea
unei maladii, devine sigla pentru „tutun, băutură, cafea“ (Volceanov, Volceanov
1998).

În orice caz, procedeul sintagmelor abreviate prin iniţiale este, în toate

exemplele discutate, figură de stil şi nu mijloc de a asigura rapiditatea
comunicării: legătura cu o abreviere ca „ş.a.m.d.“ e numai formală, nu şi
funcţională. Fenomenul pare destul de nou, fiind legat, desigur, de modelul pe
care îl oferă multiplicarea siglelor în societatea modernă[8]. Majoritatea
exemplelor mai vechi sunt accidentale şi n-au avut şansa de a se impune. O
excepţie pare a fi formula abreviată (folosită iniţial de jucătorii de poker, ulterior şi
de alţi vorbitori) pe neve – „pe nevăzute“; circulaţia ei e mai mult orală, dar în
rarele ocazii în care e notată în scris poate apărea chiar şi ca o siglă care o
apropie de exemplele discutate mai sus: P.N.V. („Ne-a dus şmecherul ăsta
P.N.V.“ – Papilian 1988: 42).

[1] „Energia şi precizia articulării scade, în limba română, la sfîrşitul cuvântului“

(Puşcariu 1994: 190; cf. p. 185).

[2] Cf. Puşcariu 1994: 186.

[3] V. supra, p. 225.

[4] Măgu provine din numele de familie Măgureanu; Gelu, în schimb, e un

prenume.

[5] Această terminaţie e normală în procesul de adaptare morfologică a

substantivelor împrumutate care au finală atipică pentru română, în vocala
accentuată -e, -o sau -i; cf. separeu (din fr. séparé), cadou (din fr. cadeau),
lambriu (din fr. lambris). Apariţia lui -u la articularea cu articolul hotărât
stimulează extinderea sa şi la forma nearticulată.

[6] Prima sintagmă reprezintă clişeizarea unuia dintre modurile în care au fost
desemnaţi Nicolae şi Elena Ceauşescu în momentele imediat următoare căderii
lor de la putere. Cea de-a doua, preluată dintr-un discurs prezidenţial de după
1989 devenise un clişeu ironic care funcţiona ca aluzie la nemulţumirile noii
puteri faţă de criticile din presă.

[7] „Academician doctor inginer“ era segmentul onorific care preceda în mod
obligatoriu numele „Elena Ceauşescu“ în formula oficială din ultima perioadă a
regimului condus de Nicolae Ceauşescu.

[8] În Volceanov, Volceanov 1998 sunt cuprinse, alături de mai răspânditele

A.D.I., A.M.R., P.C.R., şi inovaţiile O.Z.N., T.B.C., V.S.D. (în argoul militar: „vineri,
sâmbătă, duminică“), ca şi sigle ale unor formule care cuptind termeni vulgari sau
obsceni (A.Z.P., B.B.C.). Inventarul pare să sugereze că procedeul e într-o
anumită măsură în expansiune.