AŞEZAREA SAŞILOR ÎN ARDEAL VĂZUTĂ DE NICOLAE IORGA

Aşezarea saşilor în Ardeal nu s-a făcut pe o cale de rânduire constituţională. Se afirmă

eronat de unguri, că regele Ungariei avea un fel de „deşert” în părţile ardelene şi dorind
să fie locuit, a chemat pe saşi, apoi, mai vrând să fie şi apărat, a chemat pe cavalerii
teutoni, care au stat ceva vreme în Ţara Bârsei, de unde au coborât şi au întemeiat o
cetate la Câmpulung. Teoria ungurilor ar fi aceea că regele a îngăduit o aşezare de
colonişti prin diferite locuri, însă teoria aceasta nu se poate susţine absolut prin nimic!
Cum nu se poate susţine nici teoria că, sosind în locurile acestea, coloniştii au căpătat
imediat o situaţie constituţională, arătându-li-se unde să se aşeze, unde vor ocupa
anumite puncte, cum se vor trage hotarele acestor puncte, prin urmare creindu-se o
provincie bine determinată a „oaspeţilor regelui”, denumirea generală din punct de
vedere naţional fiind „teutonici ultrasilvani”, adică germani de dincolo de pădurea
regelui, iar cuvântul de saşi sau saxoni, contemporan, corespundea unei nomenclaturi
populare.

Cum stau însă lucrurile cu adevărat? Încă de la sfârşitul veacului 11, Occidentul era plin
de populaţie graţie împrejurărilor economice de acolo. Unde se îngrămădeşte multă
populaţie, este şi multă sărăcie. Se poate adăuga şi un alt motiv, de ordine politică,
conform căruia creştinii merg în Orient să apere provinciile împăratului din Bizanţ
împotriva năvălirii turcilor în epoca lui Alexie Comnenul, când Bizanţul era într-o proastă
situaţie, curentul acesta luând caracterul pronunţat militar, spre Răsărit, iar cruciadele s-
au succedat foarte repede. Drept urmare în Germania, prin părţile Rinului, în lungul
fluviului, începând din părţile flamande şi trecând prin cele alsaciene, o populaţie deasă
şi săracă, mişcată şi de cruciade, porneşte spontan spre Dunărea mijlocie şi Munţii
Carpaţi. Ungurii erau obişnuiţi cu aceşti oaspeţi germani, Ungaria fiind cât pe-aici a se
preface într-o provincie germană, ungurii scăpând ajutaţi de alte influenţe, rusească,
bizantină şi altele, care au echilibrat influenţa cea mai puternică, aceea a germanilor.
Trebuie însă remarcat că germanii erau apoi la curtea regelui Ungariei şi în biserica
ungurească de la început, ei creaseră această biserică pe care au dominat-o multă
vreme. Germanii constituiau o populaţie ţărănească a unor provincii din vestul regatului.

Aşezarea saşilor în Ardeal s-a făcut fără „petiţie” din partea năvălitorilor, fără plan sau
„rezoluţie” din partea regeleui Ungariei, ci instinctiv din partea unora şi primitiv din
partea regelui care i-a primit. Exceptând pe coloniştii sau saşii propriu zis care veniseră
să exploateze minele de sare, argint, la Sătmar, Dej, Rodna, precum şi cei aduşi la Cîrţa
[Kerz] cistercieni pe locurile lor, ei au venit în mici cete. Nu avem acte contemporane cu
aşezarea saşilor în Ardeal. Totuşi putem înţelege din actele târzii, că n-a fost vorba
despre un act chibzuit mult timp, decis ca măsură unitară, având în toate părţile efectele
sale, creând o situaţie omogenă sub raportul unei noi culturi a provinciei, care până
atunci ar fi fost cu totul pustie de locuitori. Saşii au venit ca ţărani, nu ca orăşeni, iar
oraşele s-au dezvoltat ulterior din satele primitive. În satele săseşti din secolele 12 şi 13,
se află ca şef al comunităţii rurale [locuitorii fiind plugari] un „comes” după cum îl spun
actele ungureşti. Deşi în anul 1224 saşii erau recunoscuţi ca „unsus populus”, un neam,
cerând aşadar „un jude”, [unus index], dintre aceşti „conţi” nici unul nu era „comes
Saxonum”, ci fiecare, era „cneaz” într-un sat anume, sau într-un grup de sate. Instituţia
aceasta a existat astfel şi pe teritoriul nostru, la Câmpulung, datorită aşezării acolo a
saşilor, fără privilegii, ca orice altă populaţie străină. Putem admite că venirea saşilor s-a
făcut sub şefii pe care şi-i aleseră singuri, special pentru această migraţiune, ulterior,
regii Ungariei având nevoie de şefi prin care să trateze cu coloniştii, au recunoscut doar
această situaţie a şefilor populari. Numele a rămas de la saşi, dar atribuţiile, şi acest
lucru este foarte important, atribuţiile care nu sunt ale unui „Graf” german din orice altă
regiune sunt luate, fără discuţie, de la organizaţia străveche românească a cnejilor de
sat. Aşadar saşii, departe să ne fi dat nouă organizaţia lor, propria lor organizaţie a fost
copiată după organizaţia primitivă a românilor pe care i-au găsit pe aceste locuri. Am
avut o prioritate etnică a românilor peste munţi, şi-n acest context amintim două lucruri
de mare importanţă. Nici o altă provincie din Ungaria decât cele locuite de români, şi
între acestea mai întâi Ardealul, n-are în fruntea sa un voievod. Singura provincie
ungurească aşadar care a avut de la început până în 1699, până la tratatul de la Carlovâţ
[în ultimele timpuri voievodul intitulându-se principe şi căutând să se asimileze cu
principii germani] o administraţie voievodală neschimbată, a fost Ardealul. „Şi cum oare
se poate explica aceasta altfel decât prin faptul că atunci când ungurii au intrat în Ardeal,
ei au găsit unul sau mai mulţi şefi români în deosebite cetăţi, graduri, însă fără îndoială
un voievod român pe care l-au păstrat şi l-au pus în serviciul regelui lor, cum s-au făcut
apoi în veacul 16 mai ales, şi cu cnejii noştri cari în Banat şi chiar într-o parte din vestul
Ardealului au fost adoptaţi de regalitatea ungară şi întrebuinţaţi pentru interesele ei de
dominaţie, cum, deci, în acest veac regele Ludovic cel Mare a luat şi pe voievozii din
Maramureş, Ugocea, Bereg şi i-a întrebuinţat ca pe nişte instrumente de dominaţie faţă
de populaţia supusă. Un popor barbar poate el oare infuza noi forme de administraţie,
sau este din contra încântat când găseşte forme vechi aşa încât, combinând cerinţele
sale şi datinile supuşilor săi, poate să capete prin aceasta serviciul militar, contribuţia
bănească a locuitorilor şi o bună administrarew a ţării?” [Nicolae Iorga] .În momentul
când au venit saşii au găsit o organizaţie patriarhală de o imemorială vechime. Saşii au
fost împărţiţi în Scaune [Stuhle] acestea toate formau mai târziu „Universitas Saxonum”.
Nicolae Iorga întreabă, pe bună dreptate, „Dar se mai întâlneşte undeva, la popoarele
germane, această organizaţie în Scaune? Se întâlneşte aşa ceva în alte provincii
ungureşti, cu locuitori unguri, germani sau slavi?” În secolul 15 în Ardeal, în epoca
Huniadeştilor, s-au organizat, pe vechea bază tradiţională, Scaune cu caracter militar
pentru românii din vestul provinciei, „sedes olachicales” sau „districtus”.

Voievodul nostru avea ca responsabilităţi, în afară de conducerea oştirilor pentru rege,

dreptul de a judeca. Fiecare „judeţ” era un „scaun”, cuvântul judeţ însemna scaunul de
judecată al judelui, locul unde judecătorul respectiv îşi desfăşura activitatea. Aşadar
voievodul este de datină românească, iar „scaunele” di Ardeal sunt, de asemenea, de
datină romanească. Însuşi „gerebii” saxoni erau în atribuţiile lor cneziale tot de datină
românească.
Micile sate săseşti, acele „biete sate” cum le numeşte Iorga, trebuiau pomenite în
documente, pentru că prezenţa acestor oameni acolo era o inovaţie etnică şi o inovaţie
constituţională, aşadar, se făceau acte pentru cei care intrau nu pentru cei care se
găseau acolo, la locurile lor. Aşa s-au aşezat saşii.