Societatea de Științe Istorice din România,

Filiala Constanța

Făuritori ai României moderne

Referate prezentate la Simpozionul „Făuritori ai României
moderne”,
organizat la 18 mai 2018 de Liceul Tehnologic „I.C. Brătianu” din
comuna Nicolae Bălcescu (județul Constanța), sub auspiciile
Filialei Constanța a S.Ș.I.R.,
în cadrul manifestărilor dedicate Centenarului Marii Uniri
 Societatea de Științe Istorice din România,
Filiala Constanța

Făuritori ai României moderne

Referate prezentate la Simpozionul „Făuritori ai României
moderne”,
organizat la 18 mai 2018 de Liceul Tehnologic „I.C. Brătianu” din
comuna Nicolae Bălcescu (județul Constanța), sub auspiciile
Filialei Constanța a S.Ș.I.R.,
în cadrul manifestărilor dedicate Centenarului Marii Uniri

Dragoș Dumitru DRAGOMIR (coord.)

Constanța
2018
Surse foto:
• Tudor Vladimirescu – www.google.ro/imgres
• Avram Iancu - http://www.napocanews.ro/2017/08/laurian-stanchescu-scrisoare-
deschisa-premierului-m-tudose-declarati-oficial-luna-septembrie-luna-avram-
iancu.html
• Logo Ro 100 - http://www.antenasatelor.ro/vrem-sa-stii/romania-100/31481-
sigla-romania-100-deruteaza,-unii-cred-ca-tara-exista-de-numai-un-secol.html
• Al. I. Cuza - https://www.activenews.ro/prima-pagina/141-de-ani-de-la-moartea-
lui-Al.-I.-Cuza.-Ce-spun-istoricii.-Care-este-ADEVARATUL-motiv-al-abdicarii-
FORTATE-a-domnului-UNIRII-38290
• Ion C. Brătianu - http://www.wikiwand.com/ro/Ion_C._Brătianu
• Iuliu Maniu - https://ziarulunirea.ro/actiunea-national-taranista-iuliu-maniu-
initiativa-transilvaneana-pentru-refacerea-miscarii-national-taraniste-284008/
• Anghel Saligny - http://ro.nccmn.wikia.com/wiki/Fișier:Anghel_Saligny.jpg
• Pantelimon Halippa - http://vipmagazin.md/proiect/11-fete-ale-chisinaului-de-
ieri/
• Take Ionescu - http://www.scoalatakeionescu.ro/despre-noi.html
• Carol I și Ferdinand - https://www.pinterest.com/pin/571394271464789503/

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

SOCIETATEA DE ŞTIINŢE ISTORICE DIN ROMÂNIA (București) .
Filiala Constanța
Făuritori ai României moderne: referate prezentate la Simpozionul
"Făuritori ai României moderne", organizat la 18 mai 2018 de Liceul
Tehnologic "I.C. Brătianu" din com. Nicolae Bălcescu (jud. Constanța),
sub auspiciile Filialei Constanța a S.Ş.I.R., în cadrul manifestărilor
dedicate Centenarului Marii Uniri / Societatea de Științe Istorice din
România. Filiala Constanța ; coord.: Dumitru Dragoș Dragomir ; pref. de
Stoica Lascu. - Constanța : Ex Ponto, 2018
Conține bibliografie
ISBN 978-606-598-679-4

I. Făuritori ai României moderne. Simpozion (2018 ; Constanța)

II. Dragomir, Dumitru Dragoș (coord.)
II. Lascu, Stoica (pref.)

94

ISBN 978-606-598-679-4
© EX PONTO 2018
 Prefață
În Anul Centenarului Marii Uniri din 1918, când, într-un context
internațional deosebit de prielnic, străvechile provincii istorice
Basarabia, Bucovina și Transilvania s-au întrupat la „mama România” –
și, nu mai puțin, al Jubileului Dobrogei, 140 de ani de la Reintegrarea la
Statul Român (14 noiembrie 1878) –, sub egida Filialei Constanța a
Societății de Științe Istorice din România au avut loc mai multe
manifestări afectiv-memoriale, în școli din județ (dar și din jud. Tulcea).
Ele s-au încadrat în tradiția organizării, în ultimele trei decenii, a unor
astfel de manifestări – practic, toți profesorii de Istorie (membri sau nu)
constănțeni – și, prin extensie, dobrogeni, s-au onorat pe ei înșiși
rememorându-le elevilor, prin diferite forme, în afara clasei, momentele
de seamă ale istoriei noastre naționale, mai ales a evenimentelor-bornă
și a personalităților ce au însoțit și au marcat trecutul istoric al neamului
nostru.
În primăvara acestui an, în martie, sub genericul Zilele Basarabiei în
România de la Mare – Dobrogea, astfel de acțiuni au avut loc la școlile
gimnaziale din Râmnicu de Jos și Gârliciu, la Școala Gimnazială
„Adrian V. Rădulescu” din Murfatlar 1, Școala nr. 12 „B.P. Hașdeu” din
Constanța, Școala Gimnazială „Constantin Brâncuși” din Medgidia 2; la
Liceul Tehnologic „I.C. Brătianu” din comuna Nicolae Bălcescu; la
Liceul Tehnologic „C.A. Rosetti”, Colegiul Pedagogic Național
„Constantin Brătescu” și Liceul Tehnologic „Gheorghe Miron Costin”
din Constanța; respectiv, la Școala Gimnazială din Hamcearca (jud.
Tulcea) 3 și Școala Gimnazială nr. 12 din Tulcea 4.

1
www.ziuaconstanta.ro/stiri/cultura/sub-egida-filialei-constanta-a-societatii-de-stiinte-istorice-
zilele-basarabiei-in-romania-de-la-mare-la-murfatlar-galerie-foto-654849.html
2
www.ziuaconstanta.ro/stiri/cultura/sub-egida-filialei-constanta-a-societatii-de-stiinte-istorice-
din-romania-zilele-basarabiei-in-romania-de-la-mare-dobrogea-2018-la-final-la-medgidia-
655338.html
3
www.ziuaconstanta.ro/stiri/cultura/sub-egida-filialei-constanta-a-societatii-de-stiinte-istorice-
zilele-basarabiei-in-romania-de-la-mare-in-judetul-tulcea-galerie-foto-654957.html
4
www.ziuaconstanta.ro/stiri/cultura/o-noua-intalnire-sub-egida-filialei-constanta-a-societatii-
de-stiinte-istorice-galerie-foto-655154.html
5
 Arătam, la prima dintre aceste acțiuni cultural-educative (la 8
martie), „între altele: «Prima bornă din procesul istoric al făuririi Marii
Uniri a românilor din 1918, anume revenirea teritoriului românesc
dintre Prut și Nistru, cunoscut și sub numele de Basarabia, la
Țara-Mumă, este marcat de Filiala Constanța a Societății de Științe
Istorice prin susținerea Zilelor Basarabiei în România de la Mare –
Dobrogea. Vor avea loc, în acest sens, mai multe reuniuni
afectiv-memoriale în școli din județul nostru – prima are loc astăzi (n.r.
– 8 martie), la școala de aici, din străvechea așezare Râmnicu de Jos,
unde am învățat și eu în primele șapte clase –, precum și din județul
Tulcea –, elevii, tânăra generație în general, fiind acea parte a populației
care trebuie a fi mai cu responsabilitate conștientizată asupra trecutului
nostru istoric, în speranța poziționării naționale – recte, a națiunii
române – într-o lume tot mai uniformizată și globalizată. Centenarul
Marii Uniri va fi folosit, fără îndoială, o dată în plus, am convingerea,
de către slujitorii lui Clio dobrogeni – foarte mulți dintre ei absolvenți ai
facultății de profil din cadrul Universității «Ovidius» –, în primul rând
dascălii din instituțiunile de învățământ, în a insufla elevilor
permanențe ale istoriei naționale, dintre care procesul de făurirea unui
stat național, unitar și independent s-a finalizat în urmă cu o sută de
ani, într-un context internațional favorabil – anul istoric 1918, zenitul
istoriei moderne a neamului nostru, dintre Carpați, Tisa, Nistru și
Dunăre»” 5.
Iar în nordul Dobrogei, la Hamcearca, arătam, la 24 martie, de
asemenea, că „Reuniunea afectiv-memorială la care am avut onoarea a
fi invitați astăzi, în acest colț de rai – și cu generoasă și... portocalie
zăpadă! – al pământului României de la Mare se încadrează unui
program mai amplu inițiat de Filiala Constanța a Societății de Științe
Istorice din România, pus sub genericul Zilele Basarabiei în România de la
Mare – Dobrogea. Gândurile noastre s-au împletit în mod fericit cu
inițiativa inimoasei și destoinicei dobrogence care este profesoara
Vasilica-Lenuța Mihail, director al Școlii Gimnaziale din Hamcearca –
ce avea deja în planul activităților și marcarea Zilei de 27 Martie 1918,

5
www.ziuaconstanta.ro/stiri/cultura/sub-egida-filialei-constanta-a-societatii-de-stiinte-istorice-
zilele-basarabiei-in-romania-de-la-mare-au-debutat-la-ramnicu-de-jos-galerie-foto-
653673.html
6
Unirea Basarabiei cu «mama sa România», cum spuneau unioniștii
acum o sută de ani. Iar românii din Moldova de dincolo de Prut, cărora
le este dedicată manifestarea de azi, în semn de solidaritate frățească,
trebuie a ști că și dobrogenii sunt alături de ei în aceste vremuri de grea
încercare pentru soliditatea neamului nostru, nutrind nădejdea, ca, în
anii ce vin, Prutul să redevină un râu interior al «mamei noastre
România»” 6.
În suita acestor multiple manifestări se încadrează și lăudabila
inițiativă a Liceului Tehnologic „I.C. Brătianu” din Nicolae Bălcescu –
recte, a directorului adjunct, profesorul de Istorie Dragoș Dumitru
Dragomir –, de a organiza în parteneriat cu Societatea de Științe Istorice
din România, Filiala Constanța, Sesiunea de Comunicări Științifice
«Făuritori ai României Moderne», vineri, 18 mai 2018, ora 12.00. A fost un
„Centenar, serbat cu lecții de istorie, cântec și poezie” – cum titra o
publicație constănțeană 7 –, parte din comunicările prezentate la această
manifestare formând substanța volumului de față (cărora li s-au mai
adăugat încă câteva).
Sunt creionate, de către un mănunchi destoinici slujitori ai lui Clio
la catedre din mai multe județe ale Țării – Constanța și Tulcea, din Alba,
Brăila, Buzău, Dolj, Hunedoara și Neamț –, portrete ale unor veritabile
personalități ce au contribuit la clădirea României moderne.
Fie că sunt figuri-embleme – precum Tudor Vladimirescu, Avram
Iancu, Cuza Vodă (și Elena Cuza), Ciprian Porumbescu, regele Carol I,
Brătienii, Take Ionescu, regele Ferdinand, Marghiloman, Halippa, Maniu,
Vaida-Voevod –, ori personalități regionale (dobrogenii Dimitrie Chirescu
și Ibrahim Themo, respectiv reprezentativi fii ai Brăilei), ecleziastice
(episcopii Melchisedec și Nifon Niculescu) sau oameni de la începuturile
modernizării (Mihail Sturdza) – sunt reînviate timpuri în care o seamă
de adevărați patrioți s-au identificat cu idealurile înfăptuirii unității
național-teritoriale și, nu mai puțin, ale modernizării României în
„lungul secol” al XIX-lea, ca și în deceniile interbelice ale României
Mari.

6
http://www.obiectivtulcea.ro/marea-unire-de-la-1918-primul-pas-basarabia-la-hamcearca/
7
www.constantadeazi.ro/centenarul-serbat-cu-lectii-de-istorie-cantec-si-poezie-la-nicolae-
balcescu/?preview=true
7
 Este o modernitate care s-a regăsit și în spațiul României de la
Mare, net accelerată după 1878, anul Reintegrării Dobrogei la Statul
Român, Constanța constituind, mai mult decât oricare altă localitate din
Țară, exemplul cel mai edificator al relevantei revigorări economice,
politice și spirituale; corespunzător, caracterul cosmopolit al orașului se
atenuează, în favoarea accentuării elementelor de civilizație
românească, Constanța devenind un centru urban de seamă al Țării,
figurile sale reprezentative, până la jumătatea secolului al XX-lea,
provenind din zone etno-confesionale tradiționale, în care românii
ortodocși deveneau, treptat, cei mai numeroși – așa sunt primarii
Antonio Alexandridi, Mihail Coiciu, Ion Bănescu, George D. Benderli,
Virgil P. Andronescu, Horia P. Grigorescu; fruntașii vieții publice,
culturale și comerciale Ioan N. Roman, Petru Vulcan, Constantin N.
Sarry, Petre Ștefănescu-Dobromir, Anatole Magrin, Marin
Ionescu-Dobrogianu, Nicolae T. Negulescu, Mamut V. Celebi, Selim
Abdulachim, Pincus Șapira, Alexandru Logaridi, dr. Alexandru Pilescu,
dr. Achile Zissu, Husein Rifaat, Dumitru Alessiu, frațea Blebea, Take
Manicatide, Kevrok Manisalian, Ion Berberianu, Tănase G. Dabo, frații
Mihalache și Vasile Cotta, Gheorghe Biciola, Ion Bentoiu, Constantin
Pariano, Scarlat Vârnav, Jean Atanasov, frații Frangopol, preoții
Gheorghe Rădulescu și Nicolae Paveliu, Hector Serafidi, frații Oancea,
frații Golea, Vasile Lepădatu, Vasile P. Sassu, Dan Alecu ș.a.
Sunt, și aceștia, nu mai puțin personalități ce se constituie în
făuritori ai României moderne în partea ei transdunăerană – și a căror
pomenire se cuvine a fi făcută în Anul Centenarului Marii Uniri și al
Jubileului Dobrogea 140.
prof. univ. dr. Stoica Lascu,
președinte al Filialei Constanța a S.Ș.I.R.

8
 Un deschizător de drumuri: Tudor Vladimirescu
Prof. Titiroagă Constantin
Școala Gimnazială „Gheorghe Brăescu” Calafat, jud. Dolj

Născut in jurul anului 1780, la Vladimiri (Gorj), Tudor Vladimirescu a

fost un om cu multă carte, după standardele de atunci. A urcat, încet-încet, de
la starea de copil de țăran, la cea de arendaș de moșii, apoi funcționar al
statului („vătaf de plai", echivalentul funcției de subprefect), iar, ulterior, a
devenit negustor, apoi locotenent de panduri, pentru a ajunge, din păcate
pentru foarte scurt timp, în postura de cârmuitor al Munteniei. Deși a rămas
în istorie cu numele, neaoș românesc, Tudor, el se iscălea Theodor; o diferență
care marca trecerea sa de la starea în care s-a născut la ceea ce a devenit prin
educație.8
Ascensiunea lui Tudor s-a dator, precum atâtor nume mari din istorie,
existenței unor împrejurări speciale. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Țara
Românească, deși se bucura de autonomie internă, era secătuită de o
fiscalitate excesivă, atât din partea feudalității autohtone și a domnitorilor
fanarioți, cât și din prestațiile tot mai copleșitoare ale puterii suzerane,
Imperiul Otoman, care încerca să recupereze măcar parțial veniturile pe care
le aduceau teritoriile pierdute definitiv. Numai în perioada 1791-1806, s-au
succedat la tronul Țării Românești șase domnitori, aceasta fiind o perioadă în
care samavolnicia și arbitrariul au atins limita superioară, fanarioții încercând
să stoarcă maximum de venituri.9
Un rezident străin, care stătea de mai mulți ani în Principate, descria
perioada domnie lui Ioan Gheorghe Caragea: „Toate funcțiile statului erau
date la mezat, pe față; tot ce era avere publică și privată era de drept a
boierilor, mari și mici. Spătăria însăși, poliția generală a țării, încorona această
operă de spoliere universală și sistematică, ce devenea lege prin obicei.
Spătarul vindea căpeteniile de județe, instituite pentru apărarea hotarelor și

8
http://www.descopera.ro/descopera-istoria-romanilor/5154400-tudor-vladimirescu-domnul-
din-inima-oltenilor
9
Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă, București,
Editura Oscar Print, 1998, p.100.
9
liniștea publică; asemenea vistierul și vornicul vindeau funcțiile ce atârnau de
dânșii.
Plângerile către Poartă erau înăbușite de aurul lui Caragea, stors din
spinarea poporului; promisiunile de îndreptare erau eludate de vicleanul
gospodar; abuzurile mergeau crescând și țăranul abandona coliba spre a
migra sau deveni haiduc.”10
Tudor a fost beneficiarul indirect al activității unui domnitor luminat,
Constantin Ipsilanti, care, beneficiind de sprijinul Rusiei și profitând de
izbucnirea mișcării revoluționare antiotomane din Serbia vecină, a inaugurat
o politică îndrăzneață, printre măsurile sale fiind și aceea de a începe
organizarea unei armate pământene. Cu ocazia luptelor din cursul războiului
ruso-turc din 1806-1812, se vor distinge o serie de căpetenii ale pandurilor
olteni, ca Ion Solomon, Dumitru Gârbea, Ioniță Ceganu și Tudor
Vladimirescu. Astfel, generalul-maior Isaiev, comandantul detașamentului
din Oltenia, atesta, la 17 aprilie 1808, faptul că Tudor Vladimirescu de bună
voie a comandat peste 1.000 de panduri, timp de un an, și a oprit toate
atacurile turcilor. La 3 septembrie 1810, maiorul Redrikov atesta că Tudor
Vladimirescu, comandantul batalionului de panduri, a participat și s-a distins
în bătălia de la Cladova, „…din ziua de 4 iunie am preluat comanda acestui
post la ziua căderii cetății Cladova adică până la 3 septembrie. Acest sluger
comandând pe pandurii creștini ce îi sunt devotați, tot timpul cât a fost
bombardată cetatea acum căzută, el s-a aflat la bateria din fața cetății și a
întrerupt orice comunicație între garnizoana din Cladova și Adakale.” De
asemenea, se preciza că Tudor, prin informatorii săi, pe care îi avea
pretutindeni, știa cu exactitate toate mișcările turcilor.11
Tudor s-a întors la vatră în vremuri de pace, dar, atât climatul general
din societatea olteană, cât și câteva evenimente punctuale, au produs
radicalizarea sa. Ispravnicul județului Mehedinți, Nicolae Glogoveanu, fostul
său prieten din copilăria, fiul celui căruia Tudor îi adusese atâtea servicii,
într-un rând, i-a călcat moșia ca să-i dărâme moara. Oamenii care nu știau ce
însemna pentru un moșnean o călcare de hotar l-au numit „răzăș iubitor de
șicane”. Acest gen de experiențe l-au atins cel mai dureros și l-au îndârjit.
Contactul zilnic cu o administrație coruptă și cu o justiție venală au exasperat

10
C. D. Aricescu, Acte justificative la istoria revoluțiunei române de la 1821, Craiova, Editura
Typographiei Române G, Chitiu și I. Theodorian, 1874, p. 10.
11
Nicolae Ciachir, op. cit., p. 101 et. passim.
10
temperamentul său violent și susceptibil și au dat expresiilor sale o notă de
amărăciune și de revoltă. Astfel, coborând scările clădirii divanului domnesc,
unde pierduse un proces cu Nicolae Glogoveanu, Tudor i-a amenințat pe
boieri cu degetul, zicând: „Pe unde pun azi cocoanele voastre panglicile, vor
pune într-o zi oltenii mei curelele opincilor”. Tudor ar fi declarat episcopului
de Argeș, Ilarion: „De-oi trăi, voi face douăsprezece perechi de opinci din
pielea a doisprezece boieri divaniți”. În 1821, vorbind cu Ilarion despre boierii
care se angajaseră în lupta contra stăpânirii otomane și au fugit apoi la
Brașov, a izbucnit: „Ii voi scurta de o palmă, pe câți sunt boieri divaniți; îi voi
umplea apoi cu paie și-i voi trimite plocon din partea țării la curțile
împărătești, unde or să fie negreșit puși la muzeu; căci acolo e locul lor, lângă
hiarele sălbatece”.12
Scopul celor două înțelegeri secrete între Tudor Vladimirescu cu trei
mari boieri din Țara Românească, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și
Barbu Văcărescu, precum și cu fruntașii eteriști Iordache Olimpiotul și Ioan
Farmache, privind declanșarea unei acțiuni militare cu ajutorul pandurilor
săi, a fost depășit de desfășurarea ulterioară a evenimentelor. Scrisoarea din
11 februarie 1821, adresată marelui vornic Nicolae Văcărescu, deși începea
protocolar, conform uzanțelor epocii: „Cu multă plecăciune sărut mâna
cinstită dumitale”, s-a transformat într-un rechizitoriu la adresa clasei politice,
cu relevarea legitimității autorității lui Tudor, conferită de adeziunea
populară: „Dar, cum nu socotiți dumneavoastră că patrie se cheamă norodul,
iar nu tagma jefuitorilor ? Și cer ca să-mi arăți dumneata ce împotrivire arăt
eu împotriva poporului ? Că eu alta nu sunt decât numai un om luat de către
tot norodul țării cel amărât și dosădit din pricina jefuitorilor ca să le fiu
chivernisitor în treaba cererii dreptăților !”13
Nu este de mirare că, după declanșarea mișcării sale, ocârmuirea a
încercat să ia măsuri menite a o stârpi cât se găsea încă într-un stadiu
incipient. Biv vel serdarul Ioan Dîrzeanu enumera măsurile luate pentru
blocarea mișcării lui Tudor: „S-au orânduit într-adins și dumnealui logofăt
Dumitrache Bibescu comandir asupra tuturor pandurilor, ca să-i strângă pe
toți cei din județele Doljului și Mehedințului ce era în slujbă și să orânduiască

12
https://www.istorie-pe-scurt.ro/cine-a-fost-tudor-vladimirescu-patria-este-norodul-nu-tagma-
jefuitorilor/
13
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Univers
Enciclopedic, 1997, pp. 200-202.
11
dintre dânșii cu căpetenii alese și credincioase ca să meargă împotriva
slugerului Theodor, povâțuindu-i cu tot denadinsul a nu lăsa pe apostat să se
întinză, ci să-l izgonească dîn părțile acelea. S-au pornit și de la București un
sluger Costi, trăitor în județul Gorjului, ca să meargă acolo și după știința ce
are dă toți pandurii acelui județ să-i strângă pe toți. Și lăsând o ceată la
isprăvnicat spre strejuire, cu ceilanți să meargă la Tismana sau unde să va afla
adunarea răzvrătitorului, ca să le stea împotrivă strejuind și părțile județului
Gorj. S-au trimis și publicații către toți lăcuitorii județelor du peste Olt cu
blesteme și afurisanii ca să nu să cuteze vreunul a să amăgi la prilostioarele
propoveduiri ale răzvrătitorului. S-au tocmit din București și patru căpetenii
dă arnăuți, cu 200 hargiuri, fieșcăruia câte 50, ca să se trimiță la Craiova.(…)
S-au întocmit și la Craiova zabitu Doljului și al Romanațului cu câte 50 beșlii
și slugeru Solomon cu 80 panduri a fi dă străjuirea Craiovei.”14
Climatul general de nesiguranță existent pe parcursul anului 1821 era
redat de un martor ocular: „Aici în Craiova, după strejuirea ce amȗ făcutȗ,
aflăndu-mă nelipsitȗ, dănȗ mila luǐ Dumnezeȗ s'aȗ iconomisitȗ de aȗ scăpatȗ,
darȗ pă afară este maǐ mare jaf dă pandurǐ și haoțmanǐ.”15
Acțiuni locale, neorganizate, ale țărănimii s-au produs și în afara
drumului parcurs de oștirea pandurilor. Au fost semnalate cazuri de
nerespectare a prestațiilor pe moșiile boierești, de nesupunere la clacă, de
neplata birului, de răzbunare împotriva zapciilor. Uneori, țăranii i-au prins pe
slujbașii care, mai înainte, au abuzat de puterea lor și i-au dus în fața lui
Tudor pentru a fi judecați și pedepsiți, alteori, au aplicat singuri pedepse. Au
fost izgoniți arendași de pe moșii, au fost atacate și jefuite conace boierești, au
fost luate „în zapt” unele pământuri sau vii. Multe dintre aceste acțiuni erau
justificate ca pornind din ordinul lui Tudor Vladimirescu. Țăranii, în genere,
au exagerat conținutul proclamației de la Padeș și au tălmăcit-o potrivit
intereselor lor. Ei afirmau de exemplu că: „moșiile nu mai sunt boierești”, că
„nu mai este bir”, că li s-a poruncit „să caute de conace și alte trebi ostăsești”
și nu de moșiile boierilor. Așa ne-a rămas mărturia lui Dumitrache
Protopopescu, care s-a plâns că, în propria sa vie, un țăran a ridicat sapa să-l

14
*** Răscoala din 1821, Izvoare narative, vol. V, București, Editura Academiei Republicii
Populare Romîne, 1960, pp. 28-29.
15
Nicolae Iorga, Situația agrară, economică și socială a Olteniei în epoca lui Tudor
Vladimirescu. Documente contemporane, București, Editura Ministerului de Agricultură, 1915,
p. 163.
12
omoare spunând că „nu mai sunt ciocoi în țară”. Este foarte sugestivă și
caracterizarea de „războiul săracilor împotriva bogaților”, pe care un boier o
dă mișcării lui Tudor. După 1821, a început urmărirea participanților la
răscoală și darea în judecată a țăranilor „cu fumuri” sau „rău nărăviți încă de
pe vremea apostasiei”. care nu se mai supuneau prestațiilor feudale și nu
respectau nici alte drepturi ale stăpânilor.16
La 14 aprilie 1823, locuitorii satelor Dobrești, Lăcusteni, Căciulești și
Vrăbeți (Dolj), dădeau chezășie pentru șapte săteni acuzați că dețin arme din
vremea răscoalei:
„Prea cinstite dumneata biv vel logofete,
Noi patru sate jăluim milostivirii dumitale că, de sunt trei zile, ne-am
pomenit cu dumnealui cîrsărdar viind la noi, de unde luându-ne șapte
oameni, ce mai jos se arată, cărora făcându-le cerere de arme, cu cuvânt că
le-au ascuns din apostasie, după ce le-au făcut destule cazne cu felurimi de
chipuri, i-au trimis de aici la închisoare.
Ci fiindcă aceștia, și de au fost unii închinați cu apostașii, după cum s-au
amăgit și mult norod, dar rău nimănui n-au făcut, nici niscarva păgubași nu
se arată pă urma lor.
De aceea încredințăm noi cu chizășie dată pentru dânșii că oricând să
va fi dovedi la ei arme, ori că au cugetat spre fapte de tâlhărie, sau că niscarva
jafuri să vor afla la dânșii, să fim noi răspunzători pentru toate.”17
Când Tudor s-a răsculat în Oltenia și a pornit spre București, boierii care
rămăseseră în scaunul domniei, temându-se de năpădirea acestor cete
răsculate, l-au ales, pentru mai bună apărare și străjuire a orașului - spun niște
amintiri neiscălite -, pe căminarul Sava și „l-au îndatorat cu bună leafă ca să
strângă oameni vrednici spre paza orașului, care lucru l-au primit și el
bucuros știindu-se cirac al lui Calimah Vodă și vrând ca la venirea Măriii Sale
aici în scaun să se arate plăcut prin păstrarea orașului București
și să-și adaoge boeria”. Bimbașa Sava a găsit cu cale să nu lase pe Tudor să
intre în București. Însă boierii, fie de frica vărsării de sânge, fie pentru a nu se
răscula orașul sau fie că i-a amăgit Tudor cu momeli, n-au ținut seama de
părerea lui Sava, cu toate că din povățuirea lui se ridicaseră multe scânduri de

16
*** Răscoala din 1821, Documente interne, vol. I, București, Editura Academiei Republicii
Populare Romîne, 1959, p. 14.
17
*** Răscoala din 1821, Documente interne, vol. III, București, Editura Academiei
Republicii Populare Romîne, 1959, p. 283.
13
la intrările în oraș ale podurilor celor mari și se lăsase slobod numai podul
Calicilor prin care a și intrat în București Tudor cu cetele lui. Tudor a voit să
tragă la Mitropolie, dar n-a putut-o face, căci ea era apărată de oamenii lui
Tănase Arnăutul, omul Savei. Acest căpitan era foarte dârz și nebăgător în
seamă de moarte. Toate căpeteniile Eteriei erau semețe, îndrăznețe și
încrezătoare în ele. Văzând dârjenia căpitanului Tănase Arnăutul, Tudor a
tras la casele Brâncovenești - acolo unde, până mai deunăzi, a fost piața de
zarzavat Bibescu-Vodă - și a umplut curtea și tot locul acela de oamenii săi.18
Conform unei mărturii anonime provenite din tabăra eteriștilor,
Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domn Constantin Ipsilanti și, până de
curând, aghiotant al țarului Alexandru I, a sosit pe 28 martie la Colentina dar
„slugerul Tudor n-a binevoit să vină să cunoască pe generalisimul, ci stătea
închis în casa Brâncovenesei cu trei mii de panduri, trei tunuri și cu munițiile
necesare. Ah!, bărbaților greci, ce întristare simte sufletul meu să văd un
simplu român să aibă spirit de răzvrătire și să fie tare prevăzător, în timp ce
bunul nostru generalisim și toți ceilalți șefi să nu simtă lipsa mare a prafului
de pușcă.”19
Se pare că încercările lui Tudor de a impune o disciplină de fier și de a-și
ține în frâu trupele de panduri nu au fost încununate de succes. Cu mult
înainte ca turcii să treacă Dunărea spre a potoli și pedepsi răscoala lui Tudor
Vladimirescu și a eteriștilor, țara începea să se împrăștie, biciuită de teamă. Își
părăseau toți căminele, la voia întâmplării, goniți de jafurile și împilările
arnăuților și ale pandurilor, chiar dacă, la început ,îi primiseră cu sufletul și
brațele deschise, sau poate tocmai de aceea.20
La 3 aprilie 1821, Tudor Vladimirescu comunica mitropolitului Dionisie
că nu se retrage în fața turcilor: „Prin prea plecatul meu pitac fac cunoscut
prea sfinției tale că eu de aici nu mă aridic, nădăjduind la mila și ajutorul lui
Dumnezeu, până ce vor veni cei de dincolo (lucru nenădăjduit), ca să vorbesc
însumi cu dânșii, pentru ce au venit, ce caută și din a căruia povață și cuvânt
au venit, căci dintr-o auzire neînființată (și aceasta stratăghimă fanarioțească),
cu rușine ne va fi să ne spăimântăm, încât să ne și tragem, în vreme ce suntem

18
https://atelier.liternet.ro/articol/15832/Domenico-Caselli/Macelarirea-bucurestenilor-pe-
vremea-lui-Chehaia-bei-si-alte-minunate-povestiri-din-Bucurestii-de-la-inceputul-veacului-al-
19-lea.html
19
*** Răscoala din 1821. Eteria în Principatele Române, vol. IV, București, Editura
Academiei Republicii Populare Romîne, 1960, p. 248.
20
Emil Vîrtosu, 1821. Date și fapte noi, București, Cartea Românească, 1832, p. 3.
14
datori să ne jertfim pentru patria noastră, pentru care sunt și eu venit
dinpreună cu norodul.”21
Planurile lui Tudor au fost zădărnicite de trădare. Poate părea
surprinzător faptul că mica trupă de eteriști care l-au luat pe Tudor de la
Golești nu a întâmpinat nici o împotrivire din partea pandurilor. Excesiva lui
severitate cu trupa, până la cruzime, poate fi o explicație. În momentul
arestării, atârnau spânzurați într-un pom, din ajun, tânărul Urdăreanu, zice-se
frumos ca un arhanghel, și un alt căpitan, ambii iubiți de trupă.22
După moartea sa, în care răsculații nu au vrut să creadă mulă vreme,
pandurii s-au risipit, nevoind să lupte alături de Ipsilanti. În august,
detașamentele au fost complet nimicite de turci în bătălia de la Drăgășani.
Programul maximal al răscoalei nu a fost îndeplinit, dar perioada cuprinsă
între mișcarea lui Tudor Vladimirescu și adoptarea Regulamentelor Organice
a fost una dintre cele mai interesante din istoria modernă a principatelor.
Contemporanii s-au lăsat prinși de frenezia speranței, de nădejdea înnoirilor,
au socotit că suferințele lor și ale țării au încetat: „iată dreptatea; iată veacul cel
înăurit”, exclama Ionică Tăutu, dând glas sentimentului generalizat de
încredere în viitor. Între 1821 și 1830, muntenii și moldovenii au redactat zeci
de memorii și proiecte de reformă, de apeluri și proclamații, discutând în fel
și chip modul în care trebuie ctitorită epoca anunțată de P. Mumuleanu cu
formula „fraților simpatrioți, un veac nou ni s-a ivit”.23
Tudor Vladimirescu, prin lupta și sacrificiul său, netezise trecerea de la
feudalism spre modernitate a neamului românesc.

BIBLIOGRAFIE

A. Lucrări științifice
***, Răscoala din 1821, Documente interne, vol I-III, București, Editura
Academiei Republicii Populare Romîne, 1959;

21
*** Răscoala din 1821, Documente interne, vol. II, București, Editura Academiei Republicii
Populare Romîne, 1959, pp. 21-22.
22
Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, București, Editura
Humanitas, 2007, p. 172.
23
Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, București, Editura
Humanitas, 1992, p. 114.
15
 ***, Răscoala din 1821. Eteria în Principatele Române, vol. IV, București,
Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1960;
***, Răscoala din 1821, Izvoare narative, vol. V, București, Editura
Academiei Repubilcii Populare Romîne, 1960;
Aricescu, C.D., Acte justificative la istoria revoluțiunei române de la 1821,
Craiova, Editura Typographiei Române G, Chitiu și I. Theodorian, 1874;
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București,
Editura Univers Enciclopedic, 1997;
Ciachir, Nicolae, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă,
București, Editura Oscar Print, 1998;
Djuvara, Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri,
București, Editura Humanitas, 2007;
Georgescu, Vlad, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre,
București, Editura Humanitas, 1992;
Iorga, Nicolae, Situația agrară, economică și socială a Olteniei în epoca lui
Tudor Vladimirescu. Documente contemporane, București, Editura Ministerului
de Agricultură, 1915;
Vîrtosu, Emil, 1821. Date și fapte noi, București, Cartea Românească,
1932.

B. Surse online
https://atelier.liternet.ro/articol/15832/Domenico-Caselli/Macelarirea-bu
curestenilor-pe-vremea-lui-Chehaia-bei-si-alte-minunate-povestiri-din-Bucur
estii-de-la-inceputul-veacului-al-19-lea.html
http://www.descopera.ro/descopera-istoria-romanilor/5154400-tudor-vl
adimirescu-domnul-din-inima-oltenilor
https://www.istorie-pe-scurt.ro/cine-a-fost-tudor-vladimirescu-patria-es
te-norodul-nu-tagma-jefuitorilor/

16
 Mihail Sturdza și epoca sa
Prof. Bucur Mihai
Școala Gimnazială Nr. 1 Dorobanțu

Domnia și politica principelui Moldovei, Mihail Sturdza, de 15 ani, din

aprilie 1834 și până în iunie 1849, se încadrează într-un profund context
regional al schimbărilor, cauzat mai ales de ascensiunea Imperiului Țarist și
de decăderea accentuată a influenței otomane, la nord de Dunăre, adică în
Principatele Române.
La 7 octombrie 1826, prin Convenția ruso-otomană de la Akkerman, anume
la Cetatea Albă, Poarta Otomană era obligată să respecte libertatea
comerțului; suspendarea tributului pentru doi ani, cu condiția asigurării cu
grâu a Porții; lua sfârșit exilul boierilor români; domniile conducătorilor
români, adică „pământeni”, deja existente, erau limitate la 7 ani, cu aprobarea
țarului și a sultanului; alcătuirea unui Regulament pentru organizarea internă
a Principatelor, prin activitatea unor comisii formate din boieri români, care,
de fapt, va constitui baza Regulamentelor Organice. Toate aceste măsuri
exprimau, în același timp, și programul național formulat de către boieri.
Ca urmare a Bătăliei de la Navarino, din 8/20 octombrie 1827, când flota
anglo-franco-rusă, o distrugea pe cea turco-egipteană, se internaționaliza
conflictul greco-turc și Principatele devin, din nou, teatru de război ruso-turc.
În 1828, Principatele au fost ocupate de ruși, până în 1834, când armatele
țarului trec Prutul, ocupă Iași și București, iar, pe ruinele Brăilei, se ridică
orașul cel nou, cu străzi concentrice și radiale.
La 2/14 septembrie 1829, la Adrianopol - azi Edirne -, s-a încheiat un
tratat ruso-turc, în urma căruia dominația otomană lua sfârșit. Înalta Poartă
trebuia să cedeze trei raiale către Țara Românească - Turnu, Giurgiu și Brăila,
toate pe Dunăre; se respecta autonomia Principatelor; libertatea comerțului
pentru Principate, prin desființarea monopolului turcesc asupra vânzărilor;
libertatea navigației pe Dunăre și pe Marea Neagră, deci dreptul corăbiilor de
a trece prin Strâmtori, fapt ce va duce la înviorarea agriculturii și a
comerțului, în special cu vite și grâne, porturile Brăila și Galați cunoscând o

17
mare dezvoltare, un adevărat imbold pentru dezvoltarea agriculturii și a
comerțului prin desființarea exporturilor de grâne, oi, lemne, adică a dării pe
zaherea; deplina libertate a comerțului pentru toate produsele solului și
industriei lor. Acest moment a deschis calea pentru pătrunderea Principatelor
în marele circuit economic european, adică integrarea în sistemul capitalist
european, geneza capitalismului românesc, dar și formarea burgheziei
românești ca urmare a îndeplinirii a doua condiții - înlăturarea climatului de
insecuritate creat de dominația otomană și de regimul fanariot și libertatea
comerțului cu Occidentul, mai ales cu Anglia și Franța, care, cu vapoarele lor,
încep să ajungă în porturile dunărene și să încarce produse ale pământului
românesc. Rusia devenea protectoare a celor două Principate, iar controlul
puterii otomane căpăta accente de formalitate. Delta Dunării fusese anexată
de Imperiul Rus. Țarul Nicolae I l-a desemnat pe energicul general Pavel
Kiseleff - educat în Occident și bun administrator - să pună în practică
prevederile acestui tratat, dar, mai ales, ale Regulamentelor Organice, pentru
fiecare principat.
Regulamentele Organice, adoptate mai întâi de Țara Românească - în
iunie 1831, cu 371 articole - și, apoi. de Moldova - în ianuarie 1832, cu 425
articole -, inspirate de cele peste 100 proiecte boierești, a constituit o altă etapă
în modernizarea Principatelor Române, o mai veche inițiativă, propusă încă
din 1826, la Akkerman, de către Grigore Ghica. Baza acestei prime constituții
au constituit-o sintezele consulilor ruși din Principate, memoriile boierești,
dar și recomandările primite de la Petersburg - capitala țarilor. Comisiile
speciale de redactare erau puse sub conducerea consulului general rus,
Minciaki. Comisia de la Iași, este reprezentată de vornicul Mihail Sturdza și
vistiernicul Constantin Pașcanu - numiți de ruși -, vornicul Costache Conache
și vistiernicul Iordache Cataragiu - secretar, profesorul Gheorghe Asachi, iar,
cea de la București este alcătuită din banul Grigore Băleanu și vornicul
Gheorghe Filipescu - numiți de ruși -, iar logofătul Ștefan Bălăceanu și
hatmanul Alexandru Vilara aleși de Adunarea Obștească, secretar era Barbu
Știrbey. Cele două comisii nu au dorit să modifice structurile social-interne în
mod radical, cât, mai ales, să susțină unitatea celor două Principate, au
adoptat Regulamentele Organice în mai, respectiv octombrie 1831. Proiectele
Regulamentelor au fost adoptate de către Adunările Obștești Extraordinare,
de la Iași și București, dar și cu acordul puterii protectoare.

18
 S-a instaurat separarea puterilor în stat. Astfel, puterea executivă a fost
reprezentată de către domn, ales pe viață de o Adunare Obștească
Extraordinară, dar, doar din 1842, s-a respectat acest principiu, până atunci
domnii erau desemnați de Rusia și Poarta Otomană. Domnitorii conduceau
pe principiul centralismului, controlau problemele de la sate și administrația,
cu ajutorul unor oficialități numite în acest sens.
Puterea legislativă aparținea Adunării Obștești, formată din 42 membri,
alcătuită din boieri fideli domniei și din negustori și meseriași. Țăranii nu
aveau nici un reprezentant. Elaborau legi și prezentau rapoarte domnului
despre starea economico-socială a țării, numite anaforale. Domnii puteau
desființa Adunarea, dar doar cu acordul Turciei și a Rusiei. Țărănimea avea
dreptul la folosința ogoarelor, pășunilor și a fânețelor, dar trebuia să presteze
pe moșiile boierești un număr de 12 zile de clacă pe an, care, în realitate, era
de 40-50 zile, pentru că volumul mare de muncă planificat pentru o zi nu
putea fi atins. Suprafața de pământ atribuită țărănimii nu mai depindea, ca
înainte, de nevoile lor, ci doar de cantitatea de muncă și de alte servicii
prestate moșierilor. Puterea judecătorească s-a modificat prin înființarea
tribunalelor județene, a instanțelor de apel, în peisajul juridic apar procurorii
și avocații, drept pentru care procesele și sentințele au fost corecte,
evitându-se astfel abuzurile judiciare, se abolește pedeapsa cu bătaia, precum
și cea capitală. Înaltul Divan Domnesc reprezenta instanța superioară, care
dădea și soluții definitive.
În domeniul administrativ s-au creat departamente, sistemul fiscal a
fost modernizat prin promovarea unei taxe unice pe familie de 30 de lei,
numită capitația, s-a instituit pentru prima dată bugetul bazat pe venituri și
cheltuieli și s-au lichidat vămile interne, fapt care a ușurat considerabil Unirea
Principatelor Române, câteva decenii mai târziu.
De asemenea, armata, arhivele și școlile au fost create pe baza
principiului național, autoritatea statului asupra Bisericii Ortodoxe și
reducerea puterii clerului în sferele vieții civile. Pe de o parte, Regulamentul
Organic deschidea calea modernizării, pe de altă parte, frâna dezvoltarea,
prin menținerea privilegiilor boierimii și a clerului, scutiți, în continuare, de
impozit. Datorită creării armatei naționale, mulți tineri entuziaști s-au înrolat
ca iuncări, adică subofițeri, printre aceștia numărându-se Vasile Cârlova,
Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Bălcescu și Grigore Alexandrescu. În 1833,
ambasadorul rus de la Constantinopol introducea ,,articolul adițional”, prin
19
care orice modificare a Regulamentelor trebuia să obțină aprobarea celor
două puteri.
Mihail Sturdza, ca principe al Moldovei, a constituit întruchiparea
absolutismului luminat din secolul al XVIII-lea. Fidel Rusiei, spirit
gospodăresc, cu certe calități intelectuale și politice, sigur că a beneficiat de
acest context, în sensul că el a fost unul dintre autorii Regulamentelor.
Descendent din vechi și influente familii boierești, om de cultură europeană,
s-a bucurat de sprijinul țarului și a consulului Rusiei de la Iași, de aceea i-a
putut controla pe marii boieri, mai ales în cazul complotului din 1839,
organizat de către Leonte Radu prin Conjurația Confederativă, prin care se
preconiza unirea Moldovei, Țării Românești și a Serbiei, într-un singur stat.
Domnitorul era autoritar, iubitor de bani, vânzând titluri de boierie, om cult,
luminat, a modernizat administrația, a construit drumuri, a dezvoltat țara și
chiar a luat măsuri revoluționare pentru epoca sa. A secularizat parțial averile
mănăstirești în anul 1844 și a realizat dezrobirea țiganilor robi ai statului și
mănăstirilor. A reușit, cu acordul Adunării, introducerea articolului adițional,
în 1835.
În timpul său, în 1843, marele istoric Mihail Kogălniceanu deschidea, în
spiritul romantismului, primul curs de Istorie a Românilor, în ctitoria culturală
a domnitorului, Academia Mihăileană, căreia îi donează 600 de cărți,
corespunzătoare liceului și universității. Tot în această instituție de cultură au
mai activat și alte mari personalități ale culturii, anume Ion Ghica din
Muntenia și Eftimie Murgu din Banat. Semnele progresului se observă: dacă
în 1831, în Moldova, se aflau 22 de orașe, în 1845, existau 50 de orașe. Se
modernizează orașele Iași și Galați.
Iașul a beneficiat de multe înfrumusețări, anume în 1834 a fost construit
Obeliscul cu Lei din Parcul Copou și a fost înființat Muzeul de Istorie Naturală, în
1839 se deschidea prima expoziție de plante și flori exotice, iar din 1840 se
redacta revista de cultură „Dacia Literară” și tot atunci lua ființă primul
Teatru Național, sub conducerea lui Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri și
Mihail Kogălniceanu. În 1837, orașul Galați, alături de Brăila, devine oraș
porto-franco, de aceea se iau măsuri pentru dezvoltarea navigației pe Prut și
Siret. Mihail Sturdza a reorganizat Seminarul de la Socola și a instituit un
control asupra bunurilor bisericești și mănăstirești, fiind, deci, un precursor al
lui Cuza.

20
 În 1846, în Moldova se găseau 6.633 de negustori aparținând clasei
burgheze, 8.530 intelectuali și funcționari. Mulți burghezi din Moldova erau
evrei, armeni, greci, alături de români, ajungând la un total de 80.000. Lacom
de bani, Mihail Sturdza a vândut titluri de boierie, așa încât, dacă la începutul
domniei sale existau 853 boieri, la sfârșit erau 3.750 de boieri. În timpul său
s-au construit 250 km de drumuri din piatră, 400 de podețe, se deschid noi
rute către Iași și Galați, a redus abuzurile proprietarilor față de țărani, a
lichidat procesele restante și a înființat tribunale de apel și de comerț la Galați,
precum și unul corecțional la Iași.
Ca urmare a vidului de putere din Țara Românească, cauzat de
părăsirea tronului, din motive medicale, de către domnitorul Alexandru
Ghica, Sturdza s-a arătat interesat de funcție, dar în ceea ce privea unirea
Principatelor, arăta că aceasta nu se putea face decât cu sprijinul Occidentului.
A avut bune relații cu omologul său valah, Gheorghe Bibescu, în sensul că în
ianuarie 1848 a desființat vama dintre Moldova și Țara Românească, cu
excepția sării, fiind deci un promotor al unirii. În pofida manipulărilor
alegerilor și a controlului, domnul nu a putut stăvili valul de indignare la
adresa politicii sale. La 27/8 aprilie 1848, la Iași, revoluționarii au crezut într-o
cale pașnică, anume, în fața hotelului Petersburg, s-a adoptat o petiție,
Petițiunea Proclamațiune în 35 puncte, pe care au înaintat-o domnului, cerând
libertăți personale și facilități pentru țărănime, desființarea cenzurii, reforme
economice și administrative, dezvoltarea culturii. Mihail Sturdza a respins
înființarea unor noi Adunări Obștești și a unei gărzi civice. Domnul s-a
refugiat la cazarma miliției, coordonând reprimarea revoluției, treisprezece
lideri fiind arestați. Aproape 300 de revoluționari au fost arestați, mulți fugind
însă, în Bucovina, iar de acolo în Occident.
Mihail Sturdza moare la vârsta de 90 de ani, la Paris, fiind înmormântat
în stațiunea germană Baden Baden. Fără îndoială, principele Mihail Sturdza a
fost un patriot, măsurile sale constituind o bază de pornire pentru marele
domnitor Alexandru Ioan Cuza, măcar prin fondarea învățământului
superior, având ca prolog Academia Mihăileană, prin preocuparea față de
viața țăranilor, dar și a stilului autoritar de conducere, tocmai pentru a
implementa cele mai ample reforme, care vor schimba din temelii societatea
românească.

21
 BIBLIOGRAFIE

Bărbulescu, M. Deletant, D. ș.a., Istoria României, București, Editura

Corint, 2002;
Bulei, Ion, O istorie a românilor, București, Editura Meronia, 2012;
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București,
Editura Univers Enciclopedic, 1999;
Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, București, Editura
Humanitas, 2000;
Popescu, Demetru Petre, Voievozi, principi, domnitori, regi, București,
Editura Niculescu S.R.L. 2001;
Toderașcu, Ion, Agrigoroaiei, Ion, Istoria românilor, compendiu, Iași,
Editura Cultura fără Frontiere, 1996.

22
 Avram Iancu - tribun al poporului
Prof. Dăescu Nicoleta
Colegiul Tehnic „Apulum” Alba Iulia

„... a fost reprezentantul cel mai de seamă al revoluției române

transilvănene și un veritabil erou al poporului, ale cărui virtuți le-a făcut să
strălucească peste veacuri ca o pildă vie urmașilor iubitori de patrie și ca un
izvor luminos de mândrie națională”. (Silviu Dragomir)
Avram Iancu a jucat un rol important în revoluția de la 1848 din
Transilvania, fiind conducătorul de fapt al Țării Moților, în anul 1849,
conducând armata românilor transilvăneni în alianță cu armata austriacă
împotriva trupelor revoluționar ungare, aflate sub conducerea lui Lajos
Kossuth.
Avram Iancu s-a născut în anul 1824, în Munții Apuseni, în comuna
Vidra, într-o familie de țărani moți înstăriți. Tatăl lui Avram Iancu, Alisandru,
a fost pădurar, apoi jude domenial, iar pe mamă o chema Maria Gligor.
Datorită situației materiale bune, Avram Iancu a urmat școala primară
în satul natal, Vidra, unde l-a avut ca învățător pe Mihai Gomboș, apoi, la
Poiana Vadului și Câmpeni. Gimnaziul l-a urmat la Zlatna, după care s-a
înscris la Liceul Piarist din Cluj. În anul 1844, a urmat Facultatea de Drept la
Cluj.
După moda timpului, a încercat să ocupe o funcție administrativă,
solicitând să fie primit într-o slujbă de practicant fără salariu. Având în vedere
că provenea dintr-o familie de iobagi, cererea sa a fost respinsă de guvernul
din Cluj. Astfel, s-a înscris ca și cancelist la Tg. Mureș, la Tabla Regească
(Curtea de Apel a Transilvaniei). În anul 1848, își ia examenul de avocat.
În perioada în care activează la Tg. Mureș i-a cunoscut pe tinerii români,
care aveau să-i fie camarazi în timpul acțiunilor revoluționare. Printre aceștia
se numără: Ioan Buteanu, Petru Dobra, Alex. Papiu Ilarian, Dionisie Pop
Marțian, Iosif Sterca-Șuluțiu, Nicolae Mureșan.
Izbucnirea revoluției pașoptiste din Ungaria și Transilvania l-a găsit pe
Avram Iancu la cancelaria de la Tg. Mureș, alături de alți români. La 26
martie 1848, Avram Iancu convoacă tinerii români la o întrunire la locuința sa,
23
pentru a-l asculta pe Nicolae Bârle, care sosise de la Blaj, unde participase la o
întrunire a intelectualilor români. Au decis organizarea unei adunări la Blaj,
în duminica Tomii, cu scopul „de a se face pașii necesari în cauza națională”.
După adunarea de la Blaj, unde au mai participa și Alex. Papiu-Ilarian,
Samuil Poruțiu și Florian Micaș, Avram Iancu a plecat în munți, la moții săi.
S-au organizat întruniri la Abrud, Câmpeni și Bistra, pentru a dezbate
punctele unui memoriu care urma să fie trimis guvernului. Avram Iancu a
perindat, alături de Simion Balint, satele de pe Râul Mare și Râul Mic, pentru
a sta de vorbă cu oamenii, pentru a-i mobiliza prin acțiune politică. Drept
urmare, Avram Iancu a fost catalogat de către guvern drept „primejdios” și
s-a ordonat arestarea lui. A fost invitat la Tg. Mureș de președintele Tablei
regești, dar scapă de arestare, deoarece guvernul nu a emis ordinul de
arestare. La întoarcere spre casă, a făcut un singur popas, la Blaj, pentru a se
pune la curent cu deciziile politice ale fruntașilor români. După această
acțiune, adresează moților un apel:
„Cereți vârtos să se șteargă iobăgia, pentru că, lucrând pe nimica de
vreo zece sute de ani în brazdele domnilor, ați plătit și de o sută de ori
pământul care vă dădea hrana vieții de pe o zi pe alta, cu atât mai mult că l-ați
plătit degeaba, pentru că acela a fost al vostru și pentru el s-a vărsat sângele
strămoșilor voștri... Să caute de aceea cu toții a se uni cu poporul, declarând
fără sfială ungurilor că nu se odihnesc până ce nu se va recunoaște prin lege
națiunea română și până ce nu va fi reprezentată în dietă, pentru a putea
judeca în ce chip și sub ce condiții să se unească cu Țara Ungurească”
Autoritățile ungare din Transilvania au interzis ținerea adunării
programate pentru data de 30 aprilie 1848, la Blaj. Cu toate acestea, la
Adunarea de la Blaj, Avram Iancu, alături de Ioan Buteanu, a participat în
fruntea a 2000 de moți. Cei doi, împreună cu Al. Papiu-Ilarian, au sfidat
samavolnicia lui Teleki și au prezentat revendicările românilor.
La 1 mai 1848, Avram Iancu, în fruntea moților, s-a întors acasă, în
munți. A început să-i mobilizeze pe români pentru a participa la a doua
Adunare Națională de la Blaj, adunare programată pentru data de 3/15 mai
1848. La acest eveniment, tânărul revoluționar a participat în fruntea a 10000
de moți, care au asigurat paza și ordinea adunării. Tribunul a luat parte la
toate discuțiile adunării.
La sfârșitul lunii mai 1848, Avram Iancu, alături de fruntașii români din
Munții Apuseni, a ținut, la Câmpeni, o consfătuire, prilej cu care tribunul a
24
susținut îndeplinirea sarcinilor iobăgești până la clarificarea legală a situației
și a precizat că doar dacă nu se va rezolva situația legal să se recurgă la forță.
După masacrul de la Mihalț, Avram Iancu a hotărât să-i strângă pe
moți, pentru a se putea apăra în caz de nevoie. Astfel, la Târgul de la
Câmpeni, el le-a cerut moților să se înarmeze, dar să rămână liniștiți și să nu
atace pe nimeni. A participat la cea de-a treia Adunare de la Blaj, din 12
septembrie 1848, în fruntea a 6000 de moți înarmați și s-a aflat printre
semnatarii procesului-verbal al adunării.
După Adunare, Avram Iancu s-a întors în munți, pentru ca, la 19
octombrie 1848, să pună bazele Legiunii „Auraria Gemina” în Țara Moților.
Avram Iancu a fost numit de Comitetul Român de Pacificațiune de la Sibiu în
rangul de „prefect” (echivalent cu cel de general). Primele tabere de
instrucțiune ale Legiunii „Auraria Gemina”, numite în epocă și lagăre, au fost
înființate la Câmpeni, Bistra, Măgina și Bucium. Însă, lipsit de ajutorul promis
de armata austriacă, Avram Iancu organizează apărarea Țării Moților prin
mijloace proprii.
În ce privește medierea dintre conducătorii celor două revoluții, română
și maghiară, rolul de mediatori le-a revenit revoluționarilor Nicolae Bălcescu
și Eftimie Murgu. În cazul lui Bălcescu, acesta ajunge în munți și îi prezintă lui
Avram Iancu oferta maghiară, ofertă venită, însă, prea târziu. Avram Iancu
i-a răspuns lui Lajos Kossuth în scris, arătându-i că, în condițiile date, cu
armata maghiară înfrântă și armatele austro-ruse învingătoare și stăpâne în
Transilvania, discuțiile sunt de prisos. În cazul lui Eftimie Murgu, acesta nu
mai ajunge în munți, fiind oprit la Ilia. Oricum, aceste negocieri au venit prea
târziu, în condițiile în care armatele austro-ruse erau în ofensivă, iar armata
maghiară în retragere. Avram Iancu a dat trupelor maghiare asigurarea că nu
le va ataca, lăsându-le să se retragă nestingherite.
În ce privește activitatea politică a lui Avram Iancu după anul 1849,
trebuie menționate vizitele făcute la Viena, pentru a cere soluționarea
problemelor românilor. Nu trebuie omise memoriile adresate, în numele
moților, atât țarului Rusiei, cât și guvernului austriac și chiar împăratului
Franz Josef. Pe acesta din urmă a refuzat să-l întâlnească în timpul vizitei
acestuia în Munții Apuseni, pe motiv că nu acceptată nici măcar împăratului
Austriei tărăgănarea în recunoașterea faptelor și drepturilor românilor care
au luptat și murit în anii 1848-1849 și în folosul Austriei. Demn de reținut este
și faptul că, din banii primiți de la împărat ca „recompensă”, după ce a achitat
25
numeroasele datorii personale, Avram Iancu, împreună cu Axente Sever și
Simion Balint, hotărăsc „fundarea unei societăți literare române”, care urma
să aibă drept scop „cultura și dezvoltarea limbii române, și publicarea de cărți
folositoare”. A fost depus la bancă „un capital de 2500 florini și desemnați 5
bărbați pentru compunerea statutelor”. Pe această temelie, a luat ființă, în
anul 1861, Astra.
În august 1852, „Crăișorul Munților” a fost arestat, împreună cu Mihai
Andreica și Dionisie Daraban, de autoritățile austriece, deoarece au sabotat
comisia care trebuia să măsoare pădurile pentru a putea fi introduse în
cadastru. De frica unei revolte românești, a fost mutat de la Alba Iulia la Sibiu
și, după un proces rapid, a fost achitat și eliberat. De asemenea, a refuzat
slujbele de la Viena și Sibiu, precum și despăgubirile oferite de guvernul
austriac pentru perioada cât a fost ținut de acesta în închisoare.
În ultimele două decenii ale vieții sale, a suferit de o boală psihică, dar,
conform părerilor specialiștilor - printre care se numără și medicul specialist
în neuropsihiatrie din Germania, Ovidiu Vuia -, Avram Iancu „nu a fost
nebun”.
A murit în dimineața zilei de 10 septembrie 1872, în localitatea Baia de
Criș, pe prispa brutăriei (azi muzeu) a lui Ioan Stupină. A fost înmormântat,
cu funeralii naționale, la 13 septembrie, în Panteonul Moților de la Țebea, jud.
Hunedoara, lângă „Gorunul lui Horea”. Pe ultimul drum, l-au însoțit foștii
comandanți militari ai românilor care se mai aflau în viață și anume: Simion
Balint, Axente Sever, Mihai Andreica, Nicolae Corcheș și Clemente
Aiudeanu. A fost declarat, de Comitetul de înmormântare, „erou al națiunii”,
iar, pentru a anunța moartea sa, clopotele s-au tras în munți timp de trei zile și
trei nopți.
Astăzi, Avram Iancu este considerat cel mai mare erou național al
românilor din Transilvania, iar memoria lui cinstită în mod deosebit de
români și îndeosebi de moți, între care trăiesc și azi urmașii foștilor lăncieri ai
lui Iancu, de la 1848.

26
 BIBLIOGRAFIE

Dragomir, Silviu, Avram Iancu, ediția a II-a, Editura Științifică, București,

1968;
Dudaș, Florian, Avram Iancu în tradiția poporului român, Editura Facla,
Timișoara, 1989;
Iscru, G. D., Revoluția română din 1848-1849, Editura Albatros, București,
1988;
Josan, Nicolae, Românii din Munții Apuseni de la Horea și Avram Iancu la
Marea Unire din 1918, Editura Altip, Alba Iulia, 2001;
Sterca-Șuluțiu, Alexandru, Biografia lui Avram Iancu, Editura tip.
Archidiecesane, 1897.

27
 Melchisedec Ștefănescu - episcopul unirii
Prof. Luchian Florin
Școala Gimnazială „Episcop Melchisedec Ștefănescu”, Gîrcina, jud.Neamț

La data de 16 mai 1892, se

stingea din viață, în târgul
Romanului, cel numit de Bogdan
Petriceicu Hașdeu, „personalitatea
cea mai impunătoare a culturii
române”. Astfel, în „Revista nouă”,
numărul 1-2 din aprilie-mai 1892,
apare un articol scris de Bogdan
Petriceicu Hașdeu, în care autorul îl
prezenta pe cel trecut în veșnicie:
„Fiindcă nu aparținuse nici unui
partid politic, moartea lui a trecut
aproape neobservată; și totuși a fost
un bărbat foarte remarcabil și un
român neaoș din moși și strămoși (...)
Episcopul Melchisedec Ștefănescu,
fără îndoială, a fost bărbatul cel mai cu știință dintre prelații noștri
contemporani și locul său în Academia Română, nu e o simplă conveniență
politică sau numai o greșeală de adresă, i se cuvenea lui în toată puterea
cuvântului(...)”
Această apreciere, dată de B. P. Hașdeu, dar și de mitropolitul
Moldovei Iosif Naniescu, care îl prezintă în fața mulțimii venită să-l
întâmpine la peronul gării pe noul episcop al Romanului, la 22 februarie 1879,
„cel mai învățat episcop al românilor”, a rămas neclintită și neștirbită de timp,
posteritatea confirmând așezarea lui Melchisedec Ștefănescu în galeria
marilor personalități ale culturii și istoriei românilor.
Dar, cine a fost episcopul Melchisedec Ștefănescu, personalitate
cunoscută în special în lumea clerului ortodox român și universal, dar mai
puțin cunoscut în lumea laică, om al bisericii, care a militat pentru autocefalia
28
acesteia, mare patriot român, membru al divanului ad-hoc de la Iași și
susținător al războiului de independență, ministru al Culturii în 1860 și
membru al Academiei Române din 1870, savant și teolog.
Mihail Ștefănescu, pe numele de mirean, s-a născut, la 15 februarie 1823,
în Gîrcina, județul Neamț. Tatăl și bunicul său au fost preoți în același sat, iar
mama, fiica preotului Ion Focșa din Negrești, l-a educat de mic copil cu
dragoste de Dumnezeu și de țară. La 7 ani, merge la școala din sat, iar, la 9
ani, este înscris la școala de la Biserica „Sf. Ion” din Piatra Neamț. „Părinții
văzând în Mihail deșteptăciune și dor de învățătură... și laude aduse de
învățătorii lui de până atunci, s-au decis a-l da la o școală mai înaltă”24. Este
trimis să studieze la Seminarul de la Socola (1834-1841 și 1842/1843), apoi la
Academia duhovnicească din Kiev (1848-1851), unde obține titlul de
„magistru în teologie și litere”. Între 1841-1842, este învățător la
Șerbești-Neamț, iar, în următorii ani, devine profesor la Seminarul de la
Socola. Între anii 1856-1861, îl întâlnim ca profesor și director la Seminarul din
Huși25.
S-a călugărit cu numele de Melchisedec în 1843, după care trece prin
toate etapele ierarhice ajungând în cele din urmă la rang de episcop.
Marile evenimente europene și noile aspirații ce îi frământau pe români
la mijlocul secolului al XIX-lea nu puteau lăsa indiferent pe un om de cultură
și o fire aleasă cum era Melchisedec. Cea mai vie dorință a românilor, în care
ei își puneau speranțele viitorului, era, atunci, unirea celor două state surori,
Moldova și Valahia. Acest vis al neamului a găsit în Melchisedec pe cel mai
hotărât luptător și pe cel mai devotat apostol al ei. În iunie 1856, Melchisedec
a ținut, în catedrala de la Huși, o predică înălțătoare în favoarea unirii.
Predica, numită de el Jertfă pentru unirea principatelor, stabilește legătura între
rugăciunea bisericii creștine „pentru unirea tuturor” și rugăciunea fierbinte a
bisericii române pentru unirea celor două țări surori.26 Predicatorul susține că
unirea moldovenilor cu muntenii e cerută de unitatea credinței, a limbii, a
moravurilor, precum și de identitatea originii. După ce arată foloasele unirii,
îndeamnă să nu fim surzi la chemarea unei surori mai mari a națiunii noastre

24
Articolul Melchisedec Ștefănescu, în Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, apud
http://bisericahttps://ro.wikipedia.org/wiki/Melchisedec_%C8%98tef%C4%83nescu.
24
Predica este publicată în ziarul.org/WhosWho/DTR/S/MelchisedecStefanescu.html.
25
https://ro.wikipedia.org/wiki/Melchisedec_%C8%98tef%C4%83nescu.
26
Predica este publicată în ziarul „Steaua Dunărei”, 14 iun. 1856, și a fost reprodusă în Acte și
documente la istoria renașterii României, vol. III, p. 260 și urm.
29
- a Franței -, care sprijină dorințele noastre și ne deschide drumul libertății și
al gloriei, oratorul adresează alternative stringente și frumoase fiecărei clase a
societății moldovenești:
„Ce voești tu, noblețe română, floarea nației noastre și care mai mult
decât toți datorești a te interesa de fericirea patriei! Voești oare ca în călătoriile
prin țările civilizate totdeauna să fii silită a te rușina de tine însuți, să-ți
ascunzi originea, să tăinuiești nația și țara ta și să cauți a te ascunde sub masca
de Grec, Leah, Ungur sau alt oarecare, afară de fața cea frumoasă de Român?
Dacă aceasta e înjosire, apoi dă mâna cu noblețea soră din Valahia și atunci
vei avea curaj a declara noblețea română înnaintea noblețelor europene și
acelea te vor saluta și stima după vrednicie. Voești să fii cinstită, mare și
puternică? Ajută mai întâi patria ta să se facă cinstită, mare și puternică.
Ce voești, cinstite clerule român! - urmașule al apostolilor, înnaintea
căror Cristos s-a rugat pentru unire? Voești oare să rămâi în ignoranță și
dispreț deapururea și să privești cu întristare corupția și pierzarea sufletelor
din neștiința legei lui Dumnezeu pe care ești dator a o predica oamenilor?
Dacă vrei să scapi de răspunderea cea înfricoșată, apoi dă mâna cu celălalt
cler frate din Valahia și prin întrunite puteri să ne silim a merge pe urmele
staturilor creștine, să înnavuțim biserica lui Dumnezeu, a patriei noastre cea
lipsită de pâinea cerească; ca să nu mai aibă străinul pretext de a ne dezbrăca
sub cuvânt de a ne păstra credința și biserica!
Ce voiți voi negustorilor? Veți voi oare ca pentru siguranța persoanei și
a averei voastre să alegeți și în viitor protecții străine în sânul țărei voastre, ca
în relațiunile comerciale să vă rușinați a spune ca sunteți români, și în țara
voastră să fiți împiedicați și respinși de viclenia dușmană, care țintește ca
Românul în patria sa să nu aibă altă soartă decât munca cea ostenicioasă a
câmpului? Dacă aveți simț național, iubire de patrie și dorință de folosul
vostru propriu, apoi înfiorați-vă de desbinare și alergați la unire cu frații
voștri din vecinătate, ca în unire să fiți tari și respectabili și steagul comercial
al patriei să fluture pe mările lumei și să vă aducă bogățiile neamurilor.
Păziți-vă de ceice prihănesc unirea; aceia sunt de simțuri evreești: doresc să
fiți voi slabi ca să fie ei tari.
Ce voiți voi sătenilor? Voiți să fiți orbi totdeauna, sclavi în rând cu
dobitoacele; să robiți brațele voastre și să vărsați sudoarea voastră în folosul
străinilor ce încalcă țara noastră când vor? Voiți ca pe totdeauna să fiți
salahorii, podvodarii lor și în loc de plată să nu luați decât jăfuire și loviri și
30
tratare de dobitoace? Dacă nu voiți a lăsa aceste dureri și fiilor voștri ca
moștenire și ca ei să vă blesteme în loc să vă pomenească, că i-ați născut; apoi
strigați și voi unire cu frații voștri din Valahia și Unirea aceasta vă va deschide
și vouă o cale luminoasă și vă va face să gustați din rodurile dreptăței și a
lebertăței, pe cari voi încă nu le-ați gustat de mult”.27
Astfel pregătea Melchisedec norodul, prin sfera sa de activitate, pentru
noile aspirații naționale.28
Melchisedec Ștefănescu se remarcă în activitatea politică din anul 1857,
când este ales membru al divanului ad-hoc de la Iași, ca reprezentant al
eparhiei Hușilor, unde se manifestă ca unul dintre cei mai înfocați susținători
ai unirii „În aceste momente mari ale națiunii - zice d-l Dimitrie A Sturdza -
Melchisedec a fost la înălțimea preotului și patriotului. Modul cum trata el
cestiunile venite în discuție, claritatea cu care le analiza și argumenta...
atraseră asupră-i de atunci atenția bărbaților de stat, care au recunoscut în el
un patriot convins, un bărbat de o cultură superioară..”.29
Ca reprezentant al clerului, Melchisedec era un partizan înfocat al
ideilor liberale ce se răspândiseră în toată Europa. În sânul divanului, a
susținut și a votat toate dezideratele partidului național progresist, iar, în
afara divanului, a fost un om de acțiune și de luptă, făcând o puternică
propagandă în favoarea unirii
Principatelor Române. Propaganda
o făcea prin convorbiri particulare,
prin discursuri ocazionale și, mai
ales, în biserică, după sfârșitul
liturghiei, prin predici înflăcărate, în
care îi îndemna pe toți să lupte
pentru unire. În Divan, a pledat
pentru ridicarea morală și materială
a clerului, dar, cel mai important,
pentru autocefalia bisericii române
și stabilirea unei legături cât mai
strânse între interesele statului și ale

27
Ibidem.
28
Constantin Diculescu, Episcopul Melchisedec – Studiu asupra vieței și activității lui,
București, Tipografia Cărților Bisericești, 1908, pp. 31-32.
29
Ibidem, p. 11.
31
bisericii30.
Venirea lui Al. I. Cuza pe tronul Principatelor Unite aduce în prim-plan
reforma secularizării. Cum realizarea acestei reforme întâmpina greutăți,
statul a încercat, mai întâi, să impună un control riguros asupra administrării
averilor mânăstirești. Încă din 1859, se înființează Comisia Regulatoare a
averilor mânăstirilor neînchinate din Moldova, în care a intrat și Melchisedec
ca reprezentant al clerului. Prin participarea sa la această comisie,
Melchisedec și-a atras ura neîmpăcată din partea călugărilor, care nu-l puteau
ierta că a dat concurs puterii civile la realizarea unei reforme ce a lovit direct
în interesele lor.31
În 1860, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, șeful guvernului din
Principatul Moldovei, Al. I. Cuza îl numește ministru al Cultelor pe
Melchisedec Ștefănescu. Numirea în această funcție îi atrage mulți adversari
politici tânărului episcop, care, nedorind să dea curs polemicii și atacurilor
virulente din partea lui Grigore Cuza, unchiul domnitorului, își dă demisia la
scurt timp. Deși a rămas cu o dezamăgire, după acest episod, față de politica
dusă în principat, Melchisedec nu se dezice de ideile si simțămintele sale
patriotice și acceptă să rămână doar simplu membru în Comisia de
secularizare și, în această calitate, să ia parte activă la realizarea reformei, care
va nemulțumi o mare parte a clerului monahal, ce îl acuză de trădarea
bisericii32.
În 1864, a fost înființată Episcopia Dunării de Jos, cu reședința la Ismail,
care cuprindea Brăila, Galațiul, Ismailul, Bolgradul și Covurlui. În fruntea
acesteia, este numit episcopul Melchisedec Ștefănescu „persoană demnă de a
ocupa asemenea funcțiune”33.
Nici în această funcție nu a avut o viață ușoară, deoarece lupta între
biserica română - controlată încă puternic de la Constantinopol - și guvernul
român era in toi. Ierarhii ortodocși îi cer episcopului să-și dea demisia și
aproape că îl conving, dar dându-și seama că acest lucru va da curs tendinței
de subordonare a bisericii marilor puteri străine, Melchisedec revine asupra
acestei demisii, spunând „Eu știu una că am lucrat și voiu lucra ca arhiereu

30
Ibidem, p. 40.
31
Constantin Diculescu, op. cit, pp. 41-42.
32
Ibidem, p. 44.
33
Astfel se exprimă ministrul Cultelor și Intrucțiunilor de atunci, N. Crețulescu, în referatul său
cu nr. 52046, din octombrie 1864, către Consiliul de Miniștri. „Monitorul Oficial”, 21 nov.-3
dec. 1864.
32
ortodox, pe atâta și ca Român. Pe cât mă îngrozesc de a lovi în biserică, pe
atâta mă feresc și de a fi taxat că aș face cauză comună cu străinii contra țărei
mele.”34
După înlăturarea lui Al. I. Cuza din 11 februarie 1866 și venirea pe
tronul țării a lui Carol I de Hohenzollern, confruntările dintre cele două
puteri, laică și ecleziastică, încetează, datorită Legii Organice a Bisericii, votată
de Parlament în 1872.
În 1868, Melchisedec a fost trimis, împreună cu Ion Cantacuzino - fost
ministru de Finanțe -, în misiune diplomatică la Curtea Rusiei, cu scopul de a
înmâna împăratului Alexandru al II-lea o scrisoare a Suveranului nostru și a
intra în tratative cu guvernul imperial asupra problemelor politice
nerezolvate. Misiunea nu se anunța deloc a fi ușoară, Rusia fiind total ostilă
României, mai ales în ce privește modul în care s-a făcut secularizarea în țara
noastră.
Într-o scrisoare către principele Carol, din 27 februarie 1868, Bismark se
exprima astfel asupra acestei misiuni: „Nu mă îndoiesc că misiunea la
Petersburg va avea un efect cu atât mai favorabil, cu cât episcopul de Ismail
va reuși să-și asigure simpatiile colegilor și coreligionarilor săi din Petersburg
și a arăta în chip public acest succes”35.
Într-adevăr, Melchisedec a fost bine primit de împărat, mitropolit și de
înalții demnitari ruși. Împăratul îi sărută mâna și se exprimă în felul următor:
„Bunele dispozițiuni ale principelui Carol se văd deja în persoanele ce a ales
intermediari!”36
Sunt admirabile răspunsurile cumpătate ale lui Melchisedec în toate
problemele discutate. Totdeauna își exprima convingerile cu finețe, dar, în
mod hotărât. Relațiile politice dintre Rusia și România s-au îmbunătățit cu
totul în urma acestei misiuni.
După întoarcerea din Rusia, domnitorul Carol comunică lui
Melchisedec dorința sa de a-l face consilier al tronului și a insistat să accepte
ministerul Cultelor, dar episcopul, știind cât de acute sunt patimile și luptele

34
Corespondențe și lucrări particulare pe anul 1865. Scrisoarea respectivă s-a publicat de I.
Kalinderu în Discurs de recepțiune, pp. 79-82.
35
Constantin Diculescu, op. cit., p. 51.
36
Ibidem.
33
politice de la noi, a declinat această onoare, preferând să se ocupe, în liniște,
numai de interesele bisericii.37
Totuși, și din această postură, de Episcop al Dunării de Jos, apoi, de
episcop al Romanului, el a continuat să servească intereselor naționale ale
tânărului stat român. În 1877, când izbucnește războiul de independență,
Melchisedec a oferit statului suma de 1.000 de lei pentru cumpărarea de
arme, iar, după război a făcut o listă cu subscripții, atrăgând de la diferite
persoane suma de 17.000 de lei pentru îngrijirea ostașilor răniți. Pentru a
mișca inimile credincioșilor și a-i convinge să susțină războiul de
independență, Melchisedec folosește, cu patos, un stil avântat, repetând
îndemnuri: „... să ne grăbim cu toții, bărbați și femei, avuți și săraci, să ne
grăbim a ajuta pe acești bravi ostași răniți; să ne grăbim a ajuta la restabilirea
sănătății și a vieții acestor ostași; să iubim pe acești bravi ostași răniți; să ne fie
scumpă viața lor, căci ei, uitând durerile lor, se vor mândri că sunt Români și
creștini, văzând că România creștină toarnă balsamul dragostei pe ranele lor,
îi poartă în brațele sale și prin rugăciunile și ajutoarele sale le trimite înger
păzitor la patul durerii”.38 Când sudul Basarabiei este răpit de Rusia,
Melchisedec refuză să predea conturile gestiunii financiare ale Eparhiei
Dunării de Jos, Imperiului Țarist și răspunde că „orice bani voi fi primit dela
consistoriul de Ismail, aceia sunt bani ai eparhiei Dunărei de Jos...
Întrebuințarea lor mă privește numai pe mine ca episcop, și eu nu am a da
nimănui cont afară de Sinodul bisericei române.”39
Chiar și activitatea în cadrul Academiei Române - al cărei membru
devine în 1870 - este subordonată marelui deziderat al unirii tuturor
românilor într-un singur stat. Melchisedec promovează formarea unei limbi
literare a tuturor românilor din spațiul locuit de ei, idee susținută și de poetul
V. Alecsandri, care spune că „cestiunea cărților religioase e o cestiune
delicată: limba lor trebuie să se purifice treptat, pas cu pas, pentru a nu
îngreuia înțelegerea prin termeni neobișnuiți și echivoci.”40
Din această postură, de membru al Academiei, Melchisedec militează
pentru formarea unei arhitecturi și culturi bisericești, dar și laice, naționale pe

37
Procese verbale ale ședințelor acelui Sinod, în „Almanahul Cultelor”, 1868, pp. 41-96.
38
Paul Mihail, 1877-1977 Centenarul Independenței de stat a României, în „Biserica Ortodoxă
Română, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române”, XCV, nr. 5-6, mai-iun. 1977, pp. 420-421.
39
Constantin Diculescu, op. cit., p. 140.
40
Ibidem, p. 126
34
baza studierii arhitecturii, inscripțiilor și tuturor artefactelor bisericești din
toate provinciile locuite de români. În ședința din 3 decembrie 1882, după ce
lecturează memoriul său, O vizită la câteva mânăstiri și biserici din Bucovina,
Melchisedec propune Academiei:
„Mânăstirile noastre ne-au păstrat multe resturi din vechea cultură a
Românilor. Bisericile noastre, dacă nu în totul, cel puțin în parte, reprezintă
motive sublime de arhitectură cari și astăzi fac onoare geniului străbun.
Pictura bisericească ne dă tipurile și modelurile, după care trebue să se cultive
la noi această artă. Deasemenea: sculptura, argintăria, desemnul și cusătoria
găsesc aici modele vrednice de imitat și continuat. Ele ne îndeamnă la
formarea tipurilor de arte naționale. Mânăstirile deasemenea prin
monumentele lor istorice ne dau o mulțime de date spre a ne complecta și
desvolta istoria trecutului nostru în toate privirile. Academia ar face un mare
serviciu culturei noastre intelectuale și artelor, dacă ar lua măsuri prin oameni
competinți a se aduna toate resturile culturei noastre antice păstrate prin
mânăstiri și a se publica într-un album, care să poată fi pus la dispozițiunea
publicului, a scriitorilor și a artiștilor români. Arhitectura noastră bisericească
lipsită de modeluri tipice a ajuns la anarhie, lăsată la caprițiul arhitecților cari,
cea mai mare parte, se conduc or de modeluri streine, or inventate de dânșii și
adeseori fără gust și rău nemerite. Dacă ar fi adunate într-un album
frumoasele motive antice de arhitectură bisericească, s-ar forma după ele o
arhitectură bisericească, proprie națională și totodată frumoasă, unitară.
Școalele noastre de pictură, desemnuri și cusătorie încă ar căpăta o mulțime
de modeluri pentru arta și industria națională”.41
Fire pragmatică, Melchisedec cere Academiei să dispună:
1. adunarea și studierea tuturor inscripțiilor din toate provinciile
locuite de români, din biserici, mânăstiri și alte monumente;
2. angajarea unui arhitect care să aleagă modelele și motivele cele
mai reprezentative din arhitectura noastră veche, să le deseneze și descrie,
compunând, după ele, modele de arhitectură bisericească națională;
3. angajarea unui pictor pentru a întocmi un album de pictură
veche, de sculptură, de desene ornamentale bisericești, de cusături și
argintărie.

41
Ibidem, p. 129.
35
 Pentru a pune în practică aceste propuneri, Academia urma să aloce o
sumă oarecare. Melchisedec argumentează aceste propuneri și prin faptul că,
în toate țările civilizate, s-a făcut deja acest demers, iar o asemenea lucrare va
fi o mare onoare pentru națiunea noastră. „Ea va da dovada cea mai pipăită
despre cultura și inteligența românească nu numai în prezent dar și în
veacurile de mult trecute; va lega cultura actuală cu cea trecută și în multe ne
va emancipa de robia spirituală, care ne împinge a căuta și adopta toate dela
străini.”42 Această propunere a fost pusă în aplicare câțiva ani mai târziu.
În ședința din 13 noiembrie 1882, Melchisedec prezintă un memoriu
asupra descoperirii adevăratului portret al lui Ștefan cel Mare, în
Evangheliarul de la Humor. În acel an, călătorise în Bucovina (provincie
stăpânită de Imperiul Austro-Ungar) și a descoperit, în cancelaria palatului
mitropolitan din Cernăuți, două exemplare de evanghelii moldovenenști,
unul dăruit de Ștefan cel Mare mânăstirii Humorului, altul dăruit mânăstirii
Voroneț de mitropolitul Moldovei, în 1550. Prima este deosebit de importantă
prin faptul că în ea se găsește portretul lui Ștefan cel Mare, iar Melchisedec
subliniază că acesta este singurul și adevăratul portret al marelui voevod
moldovean, deoarece evangheliarul respectiv a fost făcut din ordinul și cu
cheltuiala lui Ștefan și a fost în posesia sa înainte de a-l dărui mânăstirii
Humorului. Opinia lui Melchisedec a fost aprobată de toți membrii
Academiei, mai puțin de B. P. Hașdeu, care și-a exprimat îndoielile, susținând
că portretul poate fi al lui Petru Rareș.43 Studiile făcute de alți cercetători, la
începutul secolului XX, au dat câștig de cauză episcopului Melchisedec.
Ultimii ani ai vieții și-i petrece în funcția de episcop al Romanului
(1879-1892), unde duce o activitate științifică și canonică prolifică.

42
„Analele Academiei” seria II, 5, pp. 19-21.
43
Constantin Diculescu, op. cit., p. 130.
36
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Autocefale (1890) avându-l ca membru fondator
pe Episcopul Romanului Melchisedec Ștefănescu

Slujirea pentru țară continuă și după trecerea sa la cele veșnice, lăsând,

prin testament, o bogată colecție de cărți bisericești, de o inestimabilă valoare,
Academiei Române, iar toată averea agonisită a lăsat-o pentru scopuri
filantropice.
Dând la o parte figura politică, religioasă și aceea a savantului episcop
Melchisedec Ștefănescu, rămânem cu „omul” Melchisedec Ștefănescu, descris
atât de bine de Constantin Diculescu.
”...era bun și afabil cu toată lumea, avea o privire blândă, o înfățișare
plăcută, o inimă largă și simțitoare. Suflet sincer și caracter neșovăitor,
Melchisedec, atât în scris cât și în vorbire, spunea verde ce simțea și cugeta:
fățărnicia nu-i plăcea. Era comunicativ și vesel, dar nu vorbăreț. Persoana lui
avea un fel de demnitate impunătoare, o noblețe pe care i-o da nu vechimea
familiei sau strălucirea nașterii, ci cultura și superioritatea spiritului. În
întregul ființei sale se vedea o notă aristocratică, ceva care atrăgea; la el totul
era natural, nimic afectat. Admirator entuziast al naturei, iubia mult florile și

37
din grădina episcopiei atât la Ismail cât și la Roman făcuse un adevărat raiu
pământesc. În legătură cu aceasta, un lucru mai caracteriza gingășia inimei
sale: dragostea ce avea către copii în genere, pe care și-o manifesta atât în felul
vorbirei, cât și în faptă, cumpărându-le haine, cărți și orice fel de daruri
plăcute lor; de multe ori dându-le chiar bani.

Înmormântarea episcopului Melchisedec Ștefănescu – mai 1892

În toate actele și manifestările sale, în felul său de a trăi și a lucra, păstra

ordinea și regula. Era un om de acțiune și inițiativă: își urmărea aspirațiunile
cu o stăruință neobișnuită și prezenta lor nerealizare nu-l descuraja.
Ca toți oamenii distinși, Melchisedec era foarte darnic, nu însă risipitor.
În tot cursul vieței, de când a îmbrăcat rasa călugărească și până când
pământul a acoperit rămășițele sale, a lăsat urme neșterse de pietate și de
iubire către aproapele. După moarte, toată averea agonisită de dânsul în
lumea aceasta a lăsat-o pentru scopuri filantropice, nu ca de obiceiu
rudelor...”44
Teolog desăvârșit, om de cultură de o mare valoare, patriot și filantrop,
episcopul Melchisedec Ștefănescu rămâne una dintre figurile cele mai
importante din panoplia oamenilor politici ai vremii care au pus bazele
formării statului național român modern.

44
Ibidem, pp. 134-135.
38
 BIBLIOGRAFIE

Bărbos, Dumitru, Melchisedec Ștefănescu și raporturile româno-slave, Teză

de doctorat, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 2011;
Bușagă, Ioan, Meritul episcopului Melchisedec Ștefănescu în recunoașterea
autocefaliei BOR, în „Lumina”, 15 feb. 2010;
Chituță, Alexandru-Constantin, Episcopul Melchisedec Ștefănescu: „Noi
simțeam că suntem autocefali”, în „Lumina”, 10 oct. 2010;
Ciubotaru, Iulian-Marcel, Din corespondența inedită a episcopului
Melchisedec Ștefănescu, în „Historia Universitatis Iassiensis”, Iași, IV, 2013;
Diculescu, Constantin, Episcopul Melchisedec. Studiu asupra vieței și
activităței lui, Teză de licență, Universitatea din București, Facultatea de
Teologie, București, 1908;
Drăgoi, Eugen, Episcopul Melchisedec Ștefănescu, părinte al orfanilor, în
„Lumina”, 29 iun. 2012;
Istina, Marius-Alexandru, Câteva considerații privind opera istorică a
episcopului Melchisedec Ștefănescu, în „Carpica”, Bacău, XXVII, nr. 15, 1998;
Istina, Marius-Alexandru, Episcopul Melchisedec Ștefănescu și unirea din
1859, în „Carpica”, Bacău, XXVI, nr. 2-10, 1997;
Mihail, Paul, 1877-1977 - Centenarul independenței de stat a României, în
„Buletinul Oficial al Patriarhiei Române”, XCV, nr. 5-6, 1977;
Nicolau, Gherontie, Melchisedec. Zugrăvit de câțiva dintre ucenicii săi,
București, 1939.

39
 Alexandru Ioan Cuza și Carol I:
continuitate și dezvoltare la începuturile Statului
Român modern
prof. Mihai PARIS,
Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Constanța

Între anii 1859 și 1914, România a trăit una dintre cele mai faste și
mai rodnice etape ale devenirii ei. Tot ceea ce s-a realizat în această
perioadă a stat sub semnul a două mari personalități: Alexandru Ioan
Cuza și Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen.
De obicei, ne-am obișnuit să punem în opoziție cele două domnii,
când, ele se înscriu în cartea evoluției statului modern român într-o
succesiune logică și apar într-o strânsă corelare. În cele ca urmează,
vom scoate în evidență asemănările și deosebirile dintre cele două mari
personalități, care prin realizările lor au contribuit la edificarea Statului
Român modern.
Deși au lucrat amândoi cu devotament la construcția Statului
Român modern, erau diferiți, nu numai prin origine, unul descendent al
unei însemnate familii boierești moldovene, iar celălalt al unei vechi
case domnitoare germane, ci și prin educație, prin fire, prin
temperament 45. Născut la 20 martie 1820, la Bârlad, în sudul Moldovei,
Al.I. Cuza provenea dintr-o veche familie de boieri moldoveni. Studiază
la Iași și apoi la Paris, Pavia, Bologna. În 1844, se căsătorește cu Elena
Rosetti, fiica lui Iordache Rosetti și a Ecaterinei Sturdza, înrudindu-se
astfel cu două dintre marile familii din Moldova. Se află în primele
rânduri ale revoluționarilor de la 1848. După un scurt exil, revine în
Moldova și servește în armata princiară, unde, în 1858 ajunge colonel.
Se face cunoscut în 1857, când, pentru a protesta împotriva amestecului
Austriei și Turciei în alegerile pentru divanurile ad-hoc ale Moldovei,
își dă o demisie răsunătoare, din funcția de pârcălab al județului

45
Dan Berindei, Vieți paralele: Al. I. Cuza și Carol I, în „Dosarele Istoriei”, IV, nr. 3 (31),
1999, p. 4.
40
Covurlui. Era francmason și liberal în concepții. Era inteligent, abil în
relațiile cu oamenii, hotărât să ducă un lucru început la bun sfârșit 46.
Principele Carol avea 27 de ani în 1866. Se născuse la 8 aprilie
1839, la Sigmaringen, ca al doilea fiu al principelui Karl Anton de
Hohenzollern-Sigmaringen și al Josefinei de Baden. După ce primise
educație în familie, intră în armată în 1857, doi ani mai târziu fiind
sublocotenent, iar din 1863, locotenent în Regimentul Dragonilor de
Gardă din Prusia. Urmează cursuri de Istorie la Universitatea din Bonn
și, în răstimp, călătorește în Franța, Spania și Africa. Ia parte la războiul
contra Danemarcei din 1864 și este înaintat la gradul de căpitan. Era
înrudit, în același timp, cu regele Prusiei și, prin mama sa, o
Beauharnais, cu împăratul Franței 47.
Pentru amândoi, domnia a fost un lucru neașteptat.
Alexandru Ioan Cuza a fost desemnat pentru a ocupa domnia – pe
care Adunările ad-hoc voiseră a o încredința unui domnitor străin, ceea
ce puterile garante nu acceptaseră – și a fi depozitarul ei, un mandatar
al națiunii, în așteptarea unor împrejurări favorizante împlinirii voinței
naționale exprimate la Iași și la București în 1857. I s-a încredințat acest
„depozit sacru” tocmai pentru că nu era unul dintre aspiranții la
domnie și el a fost cel mai surprins de marea onoarea pe care i-o
făcuseră ceilalți fruntași ai mișcării naționale. A fost ales, poate, înainte
de toate, tocmai pentru că era dezinteresat și cinstit.
Principele Carol, la rândul său, nu fusese destinat să domnească,
ci carierei armelor, principe succesor la Sigmaringen urmând să fie
fratele său mai mare, Leopold. Ca și pentru Cuza, în ianuarie 1859, și
pentru Carol de Hohenzollern tronul care i s-a oferit a însemnat un
lucru neașteptat. Dar o trăsătură le este comună amândurora: deși nu
erau destinați inițial a domni, și-au onorat amândoi cu cinste înalta
misiune ce li s-a încredințat, Cuza însuflețit de un înalt patriotism și
simț civic, iar Carol I, îndeplinind sarcina pe care un principe
aparținând unei case domnitoare trebuia să o îndeplinească, când i se
oferea, și aceasta cu un înalt simț de datorie și de responsabilitate 48.

46
Ion Bulei, O istorie a românilor, Editura Meronia, București, 2007, p. 102.
47
Ibidem, p. 111.
48
Dan Berindei, op. cit., pp. 4-5.
41
 Cuza ales domn a apărut contemporanilor cu totul altfel decât ei îl
știau un om de lume, iubind plăcerile vieții, femeile frumoase, jocul de
cărți. Din momentul în care cele două Adunări Elective de la Iași și de la
București l-au ales domn al Moldovei și al Țării Românești, Cuza a
devenit domnitor, modificându-și comportamentul și asumându-și
sarcina cu maximă responsabilitate 49.
Noul domn, principele Carol I, avea să cunoască domnia cea mai
lungă (1866-1914) din istoria românească. Cu un remarcabil simț al
datoriei, el avea să-și îndeplinească îndatoririle de suveran cu
conștiinciozitatea și rigoarea caracteristice spiritului prusac. Deși
declara la venirea în țară: „Punând piciorul pe acest sfânt pământ, am
devenit român”, Carol nu s-a integrat moravurilor bizantino-orientale
ale clasei politice românești, a rămas întotdeauna fidel patriei și rasei
sale și a tratat altitudinal pe oamenii politici români. Puși în paralel, cei
șapte ani de domnie ai lui Cuza întrec, dacă se ia în considerare
amploarea și, mai ales, ritmul problemelor abordate și soluționate, cei
patruzeci și opt de ani ai domniei lui Carol. Și totuși, rolul lui în
edificarea României moderne a fost considerabil pentru că, așa cum a
relevat I.G. Duca: „el avea tocmai însușirile care ne lipseau nouă”,
românilor 50.
Alegerea lui Cuza ca domn a produs o cotitură în relațiile dintre
Principate și Poartă. Demnitatea a luat locul slugărniciei și străduințele
pentru dobândirea neatârnării, umilințelor. Măsurilor militare otomane,
Principatele Unite le-a răspuns cu îndrăzneală în 1859, arătându-se gata
de luptă. Pe plan diplomatic, domnitorul și consilierii săi au căutat să
schimbe natura legăturilor româno-otomane. Ceremoniile de
investitură au fost minimalizate în toamna lui 1859. Tendința spre
neatârnare față de Poartă s-a manifestat și când Costache Negri cerea
domnitorului să nu supună Porții „ceea ce este în propriile sale
atribuțiuni”.
Apărarea fermă a autonomiei țării a caracterizat noile relații
româno-otomane. Încălcările malului muntean al Dunării nu au fost
îngăduite și, totodată, Principatele Unite n-au admis includerea celor

Ibidem, p. 5.
49
50
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic,
București, 1999, pp. 222-223.
42
două țări în prevederile unui nou tratat comercial dintre Poartă și
Marile Puteri. Vizita din 1860 a lui Cuza la Constantinopol a indicat
noul stadiu al legăturilor româno-otomane. Rupând cu tradiția
umilitoare a predecesorilor, noul domn nu a cedat presiunilor și a
amânat mai bine de un an vizita sa la sultan. Găzduit la Palatul
Emirgian, vizitat de ambasadori și de ministrul de externe al Turciei, a
fost condus de vizir și primit ca un suveran de sultan. Reîntors în țară,
el aprecia călătoria drept „o simplă vizită de curtoazie”, pentru a
sublinia caracterul formal al vasalității țării 51.
Marile Puteri l-au recunoscut în mod formal pe Carol ca domnitor
în a doua jumătate a anului 1866 și la începutul anului 1867. N-au
impus nici un fel de condiții speciale, dar nu au acționat decât după ce
Carol ajunsese la o înțelegere cu guvernul otoman. Negocierile dintre ei
s-au prelungit pe tot parcursul verii, nici una dintre părți nevădind vreo
înclinație să cedeze în punctele esențiale, definitorii pentru relațiile
dintre ele. Carol și Consiliul de Miniștri insistau asupra menținerii
deplinei autonomii a țării, așa cum era specificată în vechile capitulații
și în tratatele internaționale ulterioare și cereau ca țara lor să se
numească România, Principatele Române Unite sau Principatele Unite, dar
fără adăugirea ale Munteniei și Moldovei, care ar fi implicat posibilitatea
separării lor. În ceea ce le privea, oficialitățile otomane cereau ca
Principatele Unite să-și accepte statutul de parte constitutivă a
Imperiului Otoman și să renunțe la dreptul de a încheia tratate cu alte
state. În cele din urmă, răscoala din Creta și mișcările din Serbia,
împreună cu hotărârea guvernului român, au convins oficialitățile
otomane să facă o serie de concesii importante. La 19 octombrie 1866,
marele vizir îl recunoaște pe Carol drept domn ereditar, dar nu cedează
în chestiunea autonomiei, stipulând că Principatele vor trebui să
rămână parte integrantă a Imperiului Otoman. Un astfel de statut
impunea, după părerea sa, păstrarea legăturilor seculare între
Principate și suzeranul lor, precum și respectarea tratatelor și
convențiilor dintre acesta și țările străine cel puțin în măsura în care nu
știrbeau drepturile moldo-vlahilor. Marele vizir și-a exprimat și
speranța că Principatele Unite vor crește tributul anual, că vor lua toate

51
Dan Berindei (coord.), Istoria românilor, vol. VII, tom I, Editura Enciclopedică, București,
2003, pp. 499-500.
43
măsurile practice pentru protejarea supușilor otomani angajați în negoț
în Principate și că nu vor permite „elementelor revoluționare” să se
concentreze pe teritoriul lor. În răspunsul său din 20 octombrie 1866,
Carol a acceptat aceste condiții, iar a doua zi a plecat la Constantinopol
pentru a primi firmanul din partea sultanului prin care i se acorda
recunoașterea formală ca domnitor 52.
Pentru principele Carol lucrurile au fost și mai ușoare și mai grele:
mai ușoare deoarece, odată acceptat de puterile Europei, el avea în
spate apartenența sa la o mare casă domnitoare; mai grele, deoarece
tocmai originea sa făcea mai umilitoare dependența de Poarta otomană.
Nu întâmplător, când s-a înfățișat la palatul sultanului, ignorând ce i se
spusese, a trecut cu calul său prin poarta rezervată monarhilor
neatârnați! Situația aceasta de vasalitate l-a apăsat nespus și
corespondența sa dezvăluie acest lucru și în consecință, nu a fost adept
mai aprig al luptei pentru independență decât tânărul principe! Dar
regele Carol I avea totuși o problemă care l-a apăsat întreaga domnie,
grăbindu-i și sfârșitul! Era născut german și, în mod firesc, această
origine nu s-a putut șterge vreodată din mintea și mai ales din sufletul
său. S-a străduit să strângă într-un singur mănunchi cele două patrii ale
sale, cea de naștere și cea de adopțiune, dar s-a văzut incapabil de a o
face. Formal, în 1883, România a aderat la Tripla Alianță, dar niciodată
românii n-au putut renunța la idealul întregirii lor naționale și
principala aliată a Germaniei era Austro-Ungaria, deținătoarea atâtor
teritorii locuite majoritar de români! De asemenea, deși avea sânge
francez în vene, Carol I era înainte de toate german și ca atare l-a iritat
și dragostea românilor pentru Franța, atât de puternic manifestată,
chiar la începuturile domniei sale, în vremea războiului franco-german
din 1870-1871 și necontenit vizibilă printre altele și prin aderarea la
cultura franceză a majorității clasei conducătoare. În întreaga sa
domnie, contradicția aceasta fundamentală l-a apăsat și mai ales când,
în 1914, marea înfruntare a devenit o tragică realitate și când națiunea a
refuzat prin reprezentanții ei cei mai autorizați să-l urmeze în lupta
nefirească în care el voia s-o antreneze alături de aliați nefirești.

52
Keith Hitchins, România 1866-1847, Humanitas, București, 1994, pp. 30-31.
44
 În cei 55 de ani, statul național român s-a constituit prin unirea
Moldovei și Țării Românești în succesivele etape ale domniei personale
și ale unirii depline politico-administrative, când România a devenit o
realitate ireversibilă, trecând, apoi, în 1866, la instituirea temeiurilor
monarhiei constituționale sub o dinastie străină pentru a dobândi în
1877-1878 Independența, prin implicarea în luptă și vărsarea sângelui
fiilor ei și obținând recunoașterea noului ei statut de către puterile
lumii. De Unirea Principatelor și de desăvârșirea ei,
politico-instituțională, se leagă numele lui Cuza. El a fost domnul unirii,
cel care a simbolizat-o, dar a și realizat-o, printr-o implicare și stăruință
neostenită. Lui îi revine meritul că de la începuturile sale, Statul Român
a fost instituțional unitar, că nu s-a ales calea federală care, în zona
primejdioasă a continentului căruia îi aparținem, ar fi putut pune în
primejdie stabilitatea și chiar ființarea statului național. Dacă de
personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza se leagă marele moment al
Unirii Principatelor, de cea a domnitorului Carol I se leagă marea clipă
a cuceririi independenței și a obținerii confirmării ei de către Marile
Puteri 53.
Domnia lui Cuza (1859-1866) a fost, fără îndoială, una din
perioadele cele mai pline de înnoiri din istoria modernă a României.
Din octombrie 1863 și până în ianuarie 1865, Cuza a încredințat
conducerea țării unui guvern de orientare liberală condus de Mihail
Kogălniceanu, adeptul unor reforme interne radicale; în decembrie
1863, a fost adoptată Legea Secularizării averilor mânăstirești, o măsură
care figurase încă din anii „20 ai secolului în programele politice și prin
care un sfert din teritoriul țării, închinat până atunci locurilor sfinte,
reintra în circuitul economic național”. Apoi, în primăvara anului 1864,
guvernul a adus în discuție Legea agrară, propunând împroprietărirea
clăcașilor, cu despăgubire, pe loturile pe care le aveau în folosință. În
fața opoziției parlamentare, domnul a hotărât suspendarea lucrărilor
Corpului Legiuitor (mai 1864) și și-a arogat puteri depline, guvernând
țara prin decrete și legi; Legea agrară a fost promulgată imediat, urmată
de o nouă Constituție numită Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris
din 1/14 august 1858. Guvernarea autoritară nu a fost lipsită de unele

53
Dan Berindei, Vieți paralele..., pp. 5-6.
45
avantaje, domnul reușind să introducă în scurt timp un mare număr de
legi și reforme, cum ar fi cele privind instrucția publică sau
reorganizarea sistemului judecătoresc. În 1865, au fost de asemenea
adoptate noi coduri penale, civile și de procedură penală 54.
Se cuvine să precizăm faptul că suportul moral și material extern
cel mai de seamă în procesul de consolidare și modernizare a Statului
Român l-a constituit Franța. Pentru modificarea armatei și
administrației, Cuza a solicitat o misiune militară și civilă care au sosit
în România și au avut un rol important în edificarea instituțiilor
administrative românești, care au urmat în linii mari, modelul celei
franceze. Astfel au lut naștere Curtea de Conturi, Casa de Depuneri și
Consemnațiuni, Universitatea, Conservatorul, Consiliile Permanente
județene și comunale. Au fost preluate și adoptate regulamentele civile
și militare și s-a introdus o întreagă terminologie de specialitate. În
administrația centrală și locală, în justiție, în armată și la finanțe, în
comunicații și lucrări publice, în toate sectoarele administrative, în
învățământ și sănătate, termenii de origine franceză au predominat. La
fața locului, Cuza a beneficiat în permanență de sprijinul împăratului
Napoleon al III-lea prin implicarea diplomaților francezi. Desăvârșirea
Unirii în 1861, secularizarea averilor mănăstirești, lovitura de stat,
reforma agrară, Statutul dezvoltător sunt doar câteva din actele lui Cuza
care s-au bucurat de acceptul și sprijinul Franței. Umbrela protectoare a
Franței, asistența diplomatică, sprijinul politic, inspirația modelului
francez au fost toate posibile după 1859, datorită aceleiași politici a lui
Napoleon al III-lea, care a sprijinit mișcările naționale la confluență cu o
strategie mai largă și proprie în răsăritul Europei. Perioada 1860-1865
scoate în evidență însă și o serie de tensiuni în relațiile Principatelor
Unite cu Franța, sugerând o anumită epuizare a politicii răsăritene a
acestei puteri, pe măsură ce problema unificărilor naționale în centrul și
estul Europei întră într-o nouă etapă, iar năzuințele românilor începeau
a depăși limitele convenabile Franței lui Napoleon al III-lea 55.

54
Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în prezent, Humanitas, București,
1995, p. 167.
55
Iulian Oncescu, Politica orientală a lui Napoleon al III-lea și destinul României moderne, în
„Historia”, IX, nr. 92, 2009, p. 63.
46
 Alexandru Ioan Cuza a demonstrat în ceea ce a privit politica
externă a tânărului stat, destoinicie și inteligență politică, îndrăzneală în
limitele posibilului și dăruire către patrie, nu doar în vorbe ci și în fapte.
Cu puterile garante relațiile s-au desfășurat ca și cum Principatele Unite
ar fi fost neatârnate. Relații bune au fost întreținute și cu Piemontul și
mai apoi Italia, dar relații normale au existat în timpul lui Cuza între
România și toate Puterile Europene, stabilindu-se și începuturile
relațiilor cu Statele Unite ale Americii. Promovând o activitate de
politică externă la nivelul general al diplomației europene, aproape
similară cu cea a statelor suverane, având în permanență viziunea unei
Românii desăvârșite, Cuza a conferit tinerei diplomații românești o
nouă dimensiune. Politica externă a statului național modern român
constituie un moment important în evoluția statală a unei Românii
libere și independente, un model de comportament și un exemplu de
urmat 56.
Așadar, toate domeniile vieții publice au fost supuse unui proces
de reînnoire și de europenizare. În ceea ce privește opera reformatoare a
lui Carol I, trebuie să precizăm că acesta a fost un continuator.
Neîndoielnic, în lunga sa domnie, opera de reformă a putut fi realizată
într-un ritm mai lent, mai ales că ceea ce fusese fundamental fusese
înfăptuit în domnia predecesorului său, dar ceea ce este important, este
că direcția reformatoare inaugurată de Cuza n-a fost stăvilită și că
România și-a continuat pe toate planurile, procesele de modernizare și
de aliniere europeană, având loc, totodată, o evidentă consolidare a
instituțiilor și structurilor moderne realizate în cei șapte ani de domnie.
Amândoi atât Alexandru Ioan Cuza, cât și Carol I, au fost cum se
cuvine adevăraților conducători de state și de națiuni, ocrotitori ai
culturii. Este adevărat că și în această privință, Carol I este cel care,
desăvârșește și consolidează lucrurile poate prea grabnic înfăptuite, dar
efectiv realizate, în vremea lui Cuza. În 1860 și 1864 au fost create cele
două universități ale României dinainte de 1918: cea de la Iași și cea de
la București și tot lui Cuza i s-a datorat prima lege modernă a
Instrucțiunii Publice din 1864. Sub Carol I, viața universitară în cele
două mari centre s-a consolidat și s-a dezvoltat, atât în ceea ce privește

56
Dan Berindei, Alexandru Ioan Cuza și politica externă a statului național român, în
„Historia”, IX, nr. 91, 2009, pp. 26-27.
47
cadrele didactice, din ce în ce mai competitive și mai „europene”, cât și
numărul catedrelor și calitatea procesului de învățământ.
Spre sfârșitul veacului al XIX-lea, o bună parte dintre cadrele
necesare Statului Român puteau să fie pregătite în țară. Un rol
important a revenit, în timpul domniei regelui Carol I și noilor legiuiri
privind învățământul ale lui Spiru Haret, din ultimul deceniu al
secolului al XIX-lea. În 1866, a fost constituită Societatea Literară,
devenită în 1867 Societatea Academică și care, din 1879, va fi Academia
Română – înalt for de știință și cultură, ale cărei proiecte fuseseră
elaborate încă în vremea lui Alexandru Ioan I, dar care s-a bucurat de
sprijinul și deosebita prețuire din partea lui Carol I. Tot regele va fi
creatorul importantei fundații, care i-a purtat numele și prin care a
căutat să sprijine procesele de dezvoltare a culturii naționale 57.
Din portretul antologic făcut regelui în amintirile sale politice de
către I.G. Duca, reținem următoarele rânduri, poate cele mai
edificatoare: „Într-o țară care n-avea noțiunea timpului, regele Carol
aducea simțul exactității matematice. Într-o țară de aproximație în toate,
el a adus conștiinciozitatea impusă până la meticulozitatea germană.
Într-o țară de zvâcnituri, de entuziasm violent și de descurajare pripită
sau cel puțin de rapidă plictiseală, el a adus o stăruință nezdruncinată,
liniștită și regulată ca bătăile numeroaselor orologii ce umpleau
apartamentele sale. Într-o țară plină de nerăbdare și de neastâmpăr, el a
adus răbdarea care știe să pregătească și astâmpărul care știe să-i
mențină seninătatea, într-o țară cu mentalitate orientală, el a adus un
spirit occidental în vremea tocmai când acea țară se străduia să se
avânte în marea vâltoare a civilizațiunii occidentale, într-o țară care, din
cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obișnuită cu planuri dinainte
făcute și bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un
program și l-a îndeplinit întocmai” 58.
Programul lui Carol I a avut trei obiective fundamentale:
stabilitate politică prin regim constituțional, modernizare și continuitate
dinastică. În primii ani ai domniei, rodajul politic a fost foarte anevoios
și formula părea să falimenteze. Caracterul acerb al luptei politice s-a
răsfrânt și asupra domnitorului, astfel că prințul străin, cerut atât de

57
Dan Berindei, Vieți paralele..., pp. 6-7.
58
Florin Constantiniu, op. cit., p. 223.
48
stăruitor, a fost și el atacat cu violențele de limbaj al unei vieți politice
încă primare. Începutul de domnie a lui Carol stă sub semnul
modelului belgian. România se voia o Belgie a Orientului, adică prosperă
în interior și la adăpost de primejdiile din exterior. Constituția
României din 1866 a fost, în bună parte o copie a celei belgiene din 1831.
Aceasta din urmă era croită pentru o țară în care secole de viață urbană
creaseră un climat de disciplină și o tradiție solidă de ordine în viața
publică. Liberalismul constituției belgiene era perfect adecvat societății
pe care era chemată să o cârmuiască. Nu acesta era cazul în România,
unde secole de-a rândul obiceiul pământului fusese invocat împotriva
legii, iar legea împotriva obiceiului pământului, pentru ca arbitrarul
domnesc și corupția dregătorilor să desăvârșească haosul 59.
Cu toate acestea, Carol I a reușit să stăpânească, respectând
Constituția din 1866, lumea politică. A fost cu adevărat arbitrul ei, cu
imensul merit al unei neimplicări personale. A beneficiat și de
posibilitatea unei alternative simple, liberală sau conservatoare și
pragmatic a instituit sistemul rotativei constituționale. A rămas un
model de comportament pentru un monarh constituțional și a avut
marea înțelepciune de a renunța la proiectul unei modificări a
Constituției printr-o accentuare a puterilor pe care aceasta i le conferea.
România modernă datorează mult celor doi conducători ai
începuturilor ei – Cuza Vodă și lui Carol I. În perspectiva istoriei ei nu
trebuie văzuți antinomic, ci succesiv, ca factori de seamă ai unui proces
evolutiv, pozitiv și ascendent. Moartea i-a unit, așezându-i pe amândoi
acolo unde se cuvenea: în Panteonul națiunii asupra căreia au domnit
cu cinste 60.

59
Ibidem, p. 224.
60
Dan Berindei, op. cit., p. 7.
49
 B I B L I O G R AF I E

Berindei, Dan, Vieți paralele: Al. I. Cuza și Carol I, în „Dosarele

Istoriei”, IV, nr. 3 (31), 1999;
______ (coord.), Istoria românilor, vol. VII, tom I, Editura
Enciclopedică, București, 2003;
______, Alexandru Ioan Cuza și politica externă a statului național
român, în „Historia”, IX, nr. 91, 2009;
Bulei, Ion, O istorie a românilor, Editura Meronia, București, 2007;
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura
Univers Enciclopedic, București, 1999;
Keith Hitchins, Keith, România 1866-1847, Humanitas, București,
1994;
Georgescu, Vlad, Istoria românilor. De la origini până în prezent,
Humanitas, București, 1995;
Oncescu, Iulian, Politica orientală a lui Napoleon al III-lea și destinul
României moderne, în „Historia”, IX, nr. 92, 2009.

50
 Doamna Micii Unirii – Elena Cuza

Prof. Iacob Magdalena

Școala Gimnazială ,,George Coșbuc“ din 23 August

Intro: In spatele oricărui om politic mare se află, adesea în modestie și

anonimat, un mare și ales suflet de femeie. Capricioasă cum e, viața scoate
uneori la iveală oameni-giuvaer, precum această sfioasă doamnă. Nouă nu ne
rămâne decât să le prețuim strălucirea.
Roxana Roseti
În ciuda unei povești de dragoste destul de tumultoasă, Elena
Rosetti a fost una dintre cele mai puternice femei care a reușit să țină în
frâu conflictele politice care au afectat România în perioada revoluției
de la 1848, devenind Înalta Doamnă a României după Unirea din 1859
înfăptuită de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Pe numele ei întreg, Elena Rosetti Solescu, viitoarea Doamnă a
României a făcut parte dintr-o familie boierească cu importante
încrengături de rudenie cu marile familii din Moldova, în primul rând
cu cei din familia Sturdza. Copilăria și-a petrecut-o la moșia părinților
din Solești, în ținuturile Vasluiului, iar educația intelectuală și-a făcut-o
la Miclăușeni, acolo unde familia Sturdza a construit un pension de
mare calitate.
La vârsta de 15 ani, cu ocazia unui bal, ajunge la Iași, intrând,
astfel, în societatea ieșeană, ocazie cu care îl cunoaște pe Alexandru
Ioan Cuza. Se îndrăgostește de acesta pe loc, ca un adevărat „coup de
foudre“. Dorește din tot sufletul să se căsătorească cu el și, peste doar
patru ani, reușește să își realizeze acest vis. De la bun început, însă,
mama Elenei, Catinca Rosetti, o persoană energică și autoritară, nu are
o părere bună despre viitorul ginere. Din această cauză, viitoarea
doamnă a României va fi sfâșiată pur și simplu, fiind nevoită să aleagă
între dragostea profundă pentru mama ei și iubirea totală, până la
sacrificiu, pentru Cuza.
Peste puțin timp, la Galați, apar primele semne ale unei posibile
rupturi între cei doi. În ciuda faptului că Alexandru Ioan Cuza era
51
cunoscut ca fiind un soț nu prea statornic, soția lui trece peste orice și va
ilustra atașamentul și devotamentul său în timpul revoluției de la 1848
când, cu ajutorul consulului englez din Galați, îi salvează pe
revoluționarii care trebuiau exilați în Turcia. Un moment notabil este
acela când îi îmbată pe vâslași, iar aceștia vor îndrepta luntrele pline cu
revoluționari nu spre malul turcesc, ci spre cel românesc.
Îl va urma pe soțul ei și pe ceilalți revoluționari în peregrinările lor
la Brașov, Cernăuți sau Paris. Trăiește cu toată intensitatea sufletească
posibilă momentul Unirii și îl sprijină din toate puterile pe soțul ei ca să
ajungă pe tronul celor două principate.
Anturajul nu o găsea frumoasă: mică, subțire, cu o expresie severă,
timidă. O micuță conservatoare ce gândea că viața politică nu li se
potrivește femeilor. Dubla alegere ca domnitor a lui Cuza din ianuarie
1859 a venit ca o surpriză pentru ambii soți. Deși și-a controlat emoțiile
față de cei din jur, teama Elenei a sporit. Era tânără și lipsită de
experiență, complet nepregătită pentru noua situație. Iată ce îi scria
mamei ei: "Mâine voi merge la o recepție și mărturisesc starea de
confuzie. Am trăit întotdeauna departe de societate și nu cunosc nici
eticheta, nici obligațiile pe care trebuie să mi le asum. Sper în
generozitatea compatrioților mei, care-mi vor ierta naivitatea și
simplitatea". (cf. Magazin istoric, ian. 1998).
Cu ținuta dreaptă, cu părul negru pieptănat în două părți, în
rochii dantelate, cu camelii albe în păr, Elena se străduia din răsputeri
să se ridice la nivelul așteptărilor și al îndatoririlor sociale ce îi reveneau
ca primă doamnă a țării. Lua parte la ceremoniile de la palat, prezida
dineuri, organiza baluri și spectacole de teatru, primea personaje
importante în audiențe particulare. Dar... într-una din sălile palatului,
prietenii o găseau deseori croind haine pentru săraci.
Atenția ei s-a îndreptat mai ales asupra orfanilor. A creat azilul
care îi poartă numele, instalat la Cotroceni, în 1862. S-a preocupat și de
educația femeilor, de problemele bătrânilor, de îmbunătățirea
condițiilor din spitale, a întemeiat muzee și a ctitorit monumente
publice. Alecsandri îi va dedica "Măriei Sale Doamnei" volumul de
poezii populare, ca un semn al legăturii dintre sufletul ei și al poporului
român. Deja, în cercurile înalte, era numită "minunata principesă".

52
 Curând după instalarea la București, Cuza cade în mrejele Mariei
Obrenovici, o adevărată devoratoare de personalități, printre amanții ei
oficiali fiind și un rege sârb și un mare duce austriac. Profund umilită ca
femeie, Elena se retrage, pentru un timp, la Paris, unde dragostea sa
pentru Cuza rămâne la fel de fierbinte. O dovedește, printre altele,
sprijinul diplomatic pe care ea i-l oferă soțului ei. Se împrietenește cu
Eugenia, soția împăratului Napoleon al III-lea și, prin acesta, reușește să
sprijine autonomia proaspătului stat român.
Elena a călătorit în Italia, a citit mult, a purtat corespondență cu
Hermiona Asachi - căsătorita cu Edgard Quinet și exilată cu soțul în
Elveția -, a frecventat spectacole, expoziții și saloane culturale, fiind
primită și de împăratul Napoleon. Astfel, sfioasa doamnă Elena s-a
schimbat radical, încât, la întoarcerea acasă (1862), părea o altă femeie
uimindu-l pe soț și uluindu-și rivala care s-a retras smerită într-o casa
mică din mahalaua Amzei lângă Podul Mogoșoaiei (azi Calea Victoriei).
Doamna Elena a luat comanda palatului domnesc. Organiza
primiri, se ocupa de educația femeilor, lua în grijă bătrânii, iniția acțiuni
sociale ca o politiciană de „culoare roșie“ - cum spunea soțul lui C. A.
Rosetti -, înființa Azilul pentru copii, vizita orașe, spitalele și școlile
ajutându-le prin competența instruirii parisiene. Oamenii o consideră,
cu adevărat, prima Doamnă a României, cea care avea să înfrunte
alături de Cuza orice adversitate. Se dedică din tot sufletul acțiunilor
caritabile care sporeau, și mai mult, prestigiul familiei domnitoare.
Fiindcă Cuza cumpărase Palatul de la Ruginoasa (1862), doamna
Elena s-a ocupat de înzestrare și mobilare. Ruginoasa era locul ei de
refugiu, numai cu soțul, unde rivala nu avea acces.
Pentru puterile străine dușmănoase actelor Unirii românilor, cum
ar fi Turcia sau Rusia, un divorț între Elena Cuza și domnitor ar fi fost
cel mai bun pretext pentru a anula Unirea românească.
Din păcate, situațiile umilitoare se înmulțesc. Maria născând un
băiat, cu gândul de a deveni doamnă oficială cum se spunea, în familie
apărea altă problemă. Într-o zi, Alecu i-a propus să-l înfieze, drept copil
orfan găsit, dar doamna Elena a refuzat simțindu-se jignită. Asistând
însă din balcon la o întâlnire a lui Cuza cu țăranii veniți la Ruginoasa
(septembrie 1864) să-i mulțumească pentru legea rurală ce transformase
„trei milioane de clăcași în trei milioane de proprietari“, i-a considerat
53
„păcatul“ minor, pe lângă marile acte patriotice. Astfel, generoasă, i-a
îndeplinit dorința spunându-i că înfiază copilul din datorie de suflet
„cum tu îți faci o datorie de sânge“.
Maria Obrenovici, care se pare că era în legătură cu mai multe
servicii secrete străine, a mai dat naștere unui fiu despre care toată
lumea știa că este tot al lui Alexandru Ioan Cuza. Elena nu putea avea
copii și i-a crescut și i-a iubit pe cei doi băieți ai domnitorului,
Alexandru (Sașa) și Dimitrie, de parcă ar fi fost ai ei. Oficial, s-a spus ca
fuseseră adoptați doi orfani, dar toată lumea știa adevărul. Mama
Elenei, Catinca Rosetti, nu era de acord cu această situație, considerând
inadmisibilă prezența la Curte a copiilor din flori. Binevoitoare, cum îi
era felul, Elena le-a luat apărarea copiilor, gândind că așa este mai bine
pentru toată lumea.
Gestul întărea căsnicia, Cuza știindu-și soția o mamă desăvârșită,
mai bună decât Maria. Viața continua, doamna Elena ocupându-se de
copiii pe care mama lor avea motiv să-i viziteze adesea la palat. Acolo
au găsit-o pe Maria Obrenovici și ofițerii complotiști intrați cu pistoalele
în dormitorul domnitorului pe la cinci dimineața, în 11 februarie 1866,
cerându-i să semneze abdicarea.
Arestat, după semnare, a fost dus în casa unui conspirator, apoi la
Cotroceni, unde, cu ajutorul consulului francez Tillot, l-a putut vedea și
Elena, înțelegându-se ca dânsa să mai rămână câteva zile (până în 17
februarie) pentru a pregăti copiii de drum și a rezolva inerentele
probleme de familie și gospodărie.
Urcat într-o trăsură specială, în seara de 13 februarie 1866,
ex-domnitorul păzit de trei militari era condus la Predeal și exilat peste
graniță. Spre surprinderea tuturor, pe drum i s-a alăturat și Maria care a
plecat de bunăvoie cu omul proscris, care nu mai reprezenta nimic
pentru o femeie interesată de mărire sau materialistă, cum o
categoriseau contemporanii. Deși era bănuită că ar fi fost unealtă a
complotiștilor, nu a dat nici o lămurire. A păstrat legea tăcerii.
Fiindcă omul care crease România, scosese din robie țărănimea și
bisericile, ctitorise universități la Iași și București și introdusese marile
reforme europene, pleca din țară hulit și păzit ca un tâlhar, l-a însoțit
până la Viena. Acolo, trecând peste unele neînțelegeri, a ajuns și
doamna Elena cu copiii și fratele Constantin, înnegurați de întâmplare
54
și supărați de prezența ei. În preajma lor apărea uneori și Maria, dar
asta nu o mai supăra pe buna doamnă Elena, intrată definitiv în
drepturile sale matrimoniale și îngrijindu-și cu dăruire soțul, care îi
aprecia bunătatea și înțelepciunea. Doamna Elena o primea pe Maria cu
milă și înțelegere să-și vadă copiii, considerând-o „o biată rătăcită“ în
drumurile ei. (Lucia Borș, „Doamna Elena Cuza“).
Anii de exil ai lui Cuza au fost cei mai fericiți pentru ea: au
călătorit împreună la Ems, Paris, Aix les Bains, Reichenhall, și-au
cumpărat o casă la Dabling, lângă Viena, o altă vilă lângă Florența,
pentru a se stabili în final la Heidelberg. Își câștigase respectul lui Cuza,
chiar dacă nu și dragostea. L-a îngrijit, cât a fost bolnav, în ultima
perioadă a vieții, l-a vegheat când i-a murit în brațe...
După moartea sa, Elena s-a întors în țară. Această doamnă
deosebită a murit la puțin timp după aniversarea unei jumătăți de veac
de la Unirea Principatelor. „În dimineața de 2 aprilie 1909, la ora 5, își
dete sfârșitul, desfăcându-se de legăturile sale pământești. (...). Fu
îmbrăcată în rochia neagră, pe care și-o pregătise singură. (...) În urma
morței sale, Mitropolitul Moldovei trimise ordine ca pe tot întinsul
Moldovei să se tragă clopotele bisericilor și mânăstirilor, «pentru ca
râul, pădurea și muntele să afle că a murit Doamna Elena Cuza»„ (cf.
Lucia Borș – „Doamna Elena Cuza”).
Elena este apreciată de istorici pentru iubirea pe care a păstrat-o
nestinsă pentru cel care a fost eroul României și eroul iubirii sale.
(opinia istoricului vasluian Dan Răvaru)

55
 Ioan Nenițescu – o mare personalitate a Dobrogei
moderne
prof. Anisia EMILEAN,
Școala Gimnazială nr. 12 din Tulcea

Reintegrarea Dobrogei la Statul Român, în noiembrie 1878,

reprezintă, după Unirea Moldovei cu Țara Românească, la 1859, o nouă
și importantă etapă în procesul formării statului național unitar român,
proces încheiat prin Marea Unire de la 1918.
Importanța istorică a unirii actului de la 14 noiembrie 1878 trebuie
văzută atât sub aspectul consecințelor benefice pentru întreaga societate
românească, cât și prin prisma schimbărilor fundamentale petrecute în
viața dobrogenilor în perioada care a urmat.
După revenirea Dobrogei la Țară, Parlamentul, guvernul și regele
Carol găseau necesară o perioadă de tranziție pentru depășirea marilor
decalaje de ordin economic și social și pentru armonizarea legilor și
cutumelor locale din noua provincie cu legislația întregii țări. Pentru
dobrogeni unirea a însemnat conectarea la noile exigente ale epocii, o
deschidere spre progres și civilizație.
Pe umerii prefecților
județelor Tulcea și Constanța,
apăsau grele răspunderi. Legea
de organizare a Dobrogei din
1880 le atribuia acestora puteri
mai mari decât ale prefecților din
celelalte județe ale țării. Erau
numiți prin decrete regale,
puteau numi și revoca primari, le
erau subordonate Consiliile
Județene, ca și poliția locală. De
prestația lor depindea

56
repopularea Dobrogei, prin încurajarea revenirii musulmane refugiată
în vremea războiului și prin împroprietărirea unor români-moldoveni,
munteni și ardeleni – veterani de război, „însurăței” și „coloniști” 61.
Ei trebuiau să vegheze la respectarea legilor, la eliminarea
corupției din aparatul administrativ și să impulsioneze activitatea
economică și culturală.
Cel mai vrednic dintre prefecții Tulcei a fost, în primele decenii de
după 1878, Ioan Nenițescu.
S-a născut la Galați în 1854 și a murit la vârsta de numai 47 de ani,
în 1901. A fost nu numai unul dintre poeții care au slăvit în versurile lor
eroismul ostașilor români în Războiul de Independență ci și unul dintre
participanți.
În anul 1877, odată cu intrarea României în Războiul
Ruso-româno–Turc, studentul Ioan Nenițescu se înrolează voluntar în
armata română. Astfel, la 18 august părăsește casa părintească, scriind
poezia Adio mamei, subintitulată „Plecând spre câmpul luptei“, în care
emoția plecării de acasă este copleșitoare: Rămâi cu bine, dragă mamă, azi
eu mă rup de l-al tău sân,/ Cu fruntea plină de mândrie, cu pieptul plin de
mult senin,/ Mă duc spre Dunărea bătrână, cu frații mei să mă-ntâlnesc,/ Și cu
dușmanii țării mele, mâini piept în piept să mă lovesc./ Iar de e scris să mor,
atuncea să nu mă plângi, ci cu mândrie/ Să-ți amintești de fiu-ți care drept a
pășit spre datorie.
Face parte din cadrul Regimentului 13 Dorobanți, ca
sublocotenent, în această calitate luând parte la asediul redutelor
Grivița 1 și Grivița 2, în luptele cărora va fi rănit. Pentru faptele de
vitejie este decorat cu distincțiile „Steaua României“ și „Virtutea
Militară“ 62.
La 1878 pleacă în Germania unde-și completează studiile la
universitățile din Berlin și Lipsca, și astfel pregătit se reîntoarce în țară
doctor „Magna Cum Laude” în Filosofie și Pedagogie” 63.
A funcționat ca profesor de Istorie și Pedagogie la Școala Normală
de Institutori din București, apoi ca inspector general în Ministerul

61
Iosif Colcer, Personalități tulcene, Editura Karograf S.R.L., Tulcea, 2011, p. 9.
62
Adrian Portase, Ioan Nenițescu – poetul „simțirii românești“, în Ziarul „Lumina”, 4 martie
2010.
63
Stoica Lascu, Mărturii de epocă privind Istoria Dobrogei(1878/1947), vol. I (1878-1916)
Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța. Bibliotheca Tomitana II), 1999, p. 531.
57
Instrucțiunii Publice, deputat de Covurlui, își desfășoară activitatea de
prefect al județului Tulcea în perioada iunie 1897-august 1900.
Pasiunea sa pentru literatură 64 îl fac să se înscrie „ca audient“ la
Facultatea de Litere din Iași, unde începe să frecventeze asiduu
ședințele Societății Literare „Junimea“ (1875). Din această perioadă
datează și primele versuri ale lui Ioan Nenițescu, pe care le închină lui
V. Alecsandri, mentor spiritual. Deși își va face debutul publicistic în
ziarul „Gardistul civic“ din Galați (august 1874), debutul său literar se
va întâmpla în revista „Convorbiri literare“ din 1878 cu poeziile
Sfârșitul toamnei, Când ceața, Viorica. Debutul editorial va veni mai
târziu, odată cu volumul de versuri Flori de primăvară (1880), urmat de
poemul Șoimii de la Războieni (1882).
De asemenea, la ședințele Junimii va fi printre primii auditori ai
poemului eminescian Luceafărul, după cum notează Titu Maiorescu în
Însemnări zilnice din data de 28 octombrie 1882: „Aseară Junimea cu
Alecsandri, Zizin, Gane, Beldimanu, Anette, dna. Rosetti, Mite
Alduleanu, Caloianu, Hermes-Popescu, J. Cerchez, Jipescu, Chibici,
Eminescu, Slavici, Păucescu, Burghele, Nenițescu, în total 23 de
persoane. O frumoasă nouă nuvelă a lui Gane pentru Almanahul
studenților de la Viena, 4 poezii drăguțe de Nenițescu, scrisoarea lui
Slavici din Italia, frumosul Luceafăr al lui Eminescu, șlefuit. Apoi
Alecsandri a povestit din viața sa, în special din Montpellier. Până la
ora 1 noaptea. Încântătoare seară“ 65.
Cu scopul declarant de a contribui la „ridicarea nației pe o treaptă
mai înaltă a culturii”, a editat în 1885 revista „Țara Nouă” care s-a
bucurat de o frumoasă apreciere din partea lui Nicolae Iorga. În
editorialul acestei publicații („științifică, politică, economică și
culturală“) se putea citi: „Numai deșteptarea tuturor elementelor
sănătoase și energice, însuflețite de pasiune pentru adevăr și pentru
bine și înzestrate cu atâta tărie de caracter încât convingerile lor să
devină fapte, numai o puternică mișcare intelectuală și moral, de care să
fie cuprinsă țara de la un unghi la altul, va stârpi relele de care suferim
astăzi, va regenera moravurile, va răspândi instrucția până în cel mai de

64
Axenia Hogea, Personalia. Dicționar biobibliografic (Biblioteca Județeană „Panait Cerna”
Tulcea), Ex Ponto, Constanța, 2000, pp. 129-130.
65
Adrian Portase, op. cit.
58
pe urmă cătun, într-un cuvânt va ridica nația la o treaptă mai înaltă a
culturii” 66.
Același crez patriotic este exprimat și în poeziile sale adunate în
volumele Flori de primăvară (1880), Șoimii de la Războieni (1882), Pui de lei
(1891), ca și în drama istorică în cinci acte Radu de la Afumați (1897).
Binecunoscutele versuri din Țara mea și Pui de lei au pioșenie imnică:
Acolo este țara mea/ Și neamul meu cel românesc/ Acolo eu să mor aș
vrea/Acolo vreau eu să trăiesc; respectiv, Eroi au fost, eroi sunt încă/ Și-or fi
în neamul românesc/ Căci rupți sunt ca din tare stâncă/ Românii orișiunde
cresc.
A mai publicat poeme de inspirație istorică, precum Moartea lui
Decebal, „Mihai Vodă Craioveanul, Voievodul Ștefan, Spătarul Coman, Paul
Chinezul, La ospățul Dunării; ș.a.
În 1895 a primit titlul de membru corespondent al Academiei
Române, obținând din partea acestui înalt for de cultură și un premiu
pentru lucrarea De la românii din Turcia europeană. Pe plan politic s-a
remarcat ca deputat în Parlament, dar mai ales ca prefect al județului
Tulcea.
Sosit în orașul de la Porțile Deltei în 1897, într-un județ periferic de
mare întindere teritorială, cu drumuri impracticabile și sate izolate, cu
oameni care se zbăteau în nevoi de tot felul, cu o administrație în care
se găseau destui neaveniți și profitori, a reușit în scurt timp să câștige
încrederea și respectul tulcenilor. A făcut dreptate în împroprietărirea
dobrogenilor și a noilor veniți, a înființat noi sate, ajutându-i pe
localnici să-și construiască case, școli și biserici. Vedea în sporirea
numărului de locuitori ai Dobrogei calea spre dezvoltarea activității
economice și culturale a provinciei 67.
Ca administrator a înființat mai multe sate în Delta Dunării:
Regele Carol, Principele Carol, Carmen Sylva, Romula, Floriile,
Piatra-Roșie, Iglanii și localitățile Principele Ferdinand și Fântâna
Dulce 68. A procedat și la românizarea denumirii unor localități mai
vechi, ținând seama de sporirea populației românești în Dobrogea și de

66
Iosif Colcer, op. cit., p. 10.
67
Ibidem, p. 11.
68
Lascu Stoica, op. cit., p. 531.
59
necesitatea unei mai bune comunicări între locuitorii întregului spațiu
național.
A încurajat, de asemenea, inițiativele întreprinzătorilor particulari
și a reușit să dea o nouă înfățișare edilitară orașului Tulcea și multor
localități din județ. Au fost aduse îmbunătățiri drumurilor comunale;
au fost construite podurile dintre lacurile Razelm și Babadag și au fost
extinse legăturile telefonice pentru scoaterea din izolare a multor
localități.
Monumentul („Reanexării” – cum era denumit în epocă) Dobrogei,
așezat pe vârf de stâncă – „Colnicul Hora” –, care domină Dunărea și
orașul, și Monumentul Voievodului Mircea cel Bătrân, o podoabă a
orașului Tulcea, s-au ridicat prin inițiativa sa, ca amintire nepieritoare a
drepturilor noastre istorice 69.
Pentru prefectul-poetul Ioan Nenițescu impulsionarea vieții
culturale a fost o prioritate. S-a străduit să răspândească lumina științei
de carte până și în cele mai îndepărtate sate din deltă. În orașul Tulcea a
înființat o tipografie și o librărie și a reușit să ducă la îndeplinire două
dintre cele mai arzătoare dorințe ale localnicilor: transformarea
gimnaziului înființat în 1883 în liceu și construirea unui monument
dedicat cinstirii memoriei eroilor Independenței și ai reunirii Dobrogei
cu Țara. Ridicarea unui asemenea monument era și unul dintre
obiectivele „Ligii pentru propășirea Dobrogei”, înființată de Ioan
Nenițescu împreună cu Grigore Tocilescu în 1896.
În urma demersurilor la Ministerul Instrucțiunii Publice au fost
obținute aprobările necesare, iar pe plan local au fost obținute
aprobările necesare. La 1 septembrie 1897, a transformat primul
gimnaziu din Tulcea în primul liceu din Dobrogea, cu deschidere în
acel an a clasei a V-a, liceală 70 (Liceul de Băieți din Tulcea, astăzi
Colegiul Dobrogean „Spiru C. Haret”). Tot el a cerut și a obținut
înființarea Școlii Secundare de Fete (gradul I) din Tulcea (2
noiembrie 1897), devenită apoi Liceul „Principesa Ileana”. Cele
două școli au avut un rol uriaș în dezvoltarea vieții economice și
culturale din Dobrogea. Mulți dintre absolvenții lor au ajuns ingineri,

69
Ibidem.
70
Nicolae C. Ariton, Tulcea. Amintirile unui oraș, Ed. ZOOM print & copycenter, Iași, 2017,
p. 136.
60
profesori, medici, ofițeri, arhitecți, scriitori, muzicieni; câțiva ilustrând
chiar la nivel național știința și arta românească.
A pus bazele Tipografiei „Naționale” (cu librărie) și a strâns
fondurile necesare renovării Bisericii „Sfântul Nicolae”.
Pe 17 octombrie 1879, suita regală, însoțită de oficialități tulcene și
un numeros public local, se deplasează pe Colnicul Hora, unde așază
piatra de temelie a viitorului Monument al Independenței. Doctorul
Carol Davilla își donează decorațiile personale, care sunt învelite
într-un pergament și așezate și ele la baza monumentului 71. Lucrările au
trenat, mai apoi, din lipsă de fonduri. Șansa realizării monumentului a
fost marele român Ioan Nenițescu, care s-a implicat cu toate forțele
sufletului și cugetului său. A fost creat un comitet condus de primarul
orașului I. Dinescu, format din 8 membri (industriași, comercianți și
profesori), el asumându-și rolul de președinte de Onoare. Comitetul a
reușit să adune suma foarte mare de 120.000 lei, din care au fost
cheltuiți pentru Monument doar 110.000 lei, restul fiind destinați
ridicării unei statui care să-l imortalizeze pe domnitorul Mircea cel
Bătrân. Arhitect-șef a fost numit sculptorul Giorgio Vasilescu, iar după
decesul acestuia (1898), munca a fost continuată de Constantin
Bălăcescu. Soclul a fost realizat din granit dobrogean, iar Obeliscul (22
m înălțime), din granit de Bavenno, a fost lucrat în atelierul de pietrărie
al lui Innocenție Piragano din Milano. Statuile din bronz Dorobanțul și
Vulturul (5 m înălțime), împreună cu decorurile implantate pe obelisc,
au fost turnate în celebrul atelier al lui Munarelti din Veneția 72.
Pentru contribuția adusă la dezvoltarea cultural-spirituală și
economică a Tulcei, lui Ioan Nenițescu i s-a ridicat un bust, în
1911 73.
În lucrarea Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei, este
inserat un articol din „Conservatorul Tulcei”, nr. 24 din 6
noiembrie 1911, în care este descrisă solemnitatea de dezvelire a
bustului lui Ioan Nenițescu: „Cu o deosebită solemnitate, și în fața
unei numeroase asistențe, a avut loc Duminică 30 Octombrie,

71
Idem, Tulcea. Ghidul călătorului romantic, nostalgic și rafinat, Ed. ZOOM print &
copycenter, Iași, 2015, p. 71.
72
Iosif Colcer, op. cit., p. 13.
73
Viorel Dima, Enciclopedia personalităților tulcene, Ex Ponto, Constanța, 2017, p. 193.
61
desvelirea bustului regretatului bun român, fost prefect al
județului Tulcea.
Din București au sosit și au asistat la această solemnitate d-na
Elena Nenițescu, văduva defunctului, împreună cu fiii, d.
Haralambie Nenițescu, frate; d. dr. Mendonie, prim ajutor al
Capitalei, d. Curelescu, consilier comunal și delegat din partea
consiliului comunal al Capitalei, d. V. Bălăcescu, din partea
Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice și numeroși amici ai
regretatului Ion Nenițescu.
Numeroase delegațiuni, venite din județ, compuse din
subprefecții plășilor, din învățători, preoți, primari și secretari,
sute de locuitori și veterani, ocupau tot interiorul și exteriorul
parcului «Carmen Sylva», unde se oficia solemnitatea.
Populațiunea orașului nostru, fără deosebire de origine și
naționalitate, a fost splendid reprezentată la grandiosul festival.
Membrii comitetului, în frunte cu președintele d. prefect
Petru Th. Sfetescu, iau loc pe estrada din fața monumentului.
Elevii liceului și elevele, ocupă partea din stânga estradei din
mijloc, iar persoanele oficiale ocupă tribuna din dreapta
monumentului.
Restul spațiului parcului e ocupat de numerosul public din
oraș și județ.
De odată se face liniște profundă; P.C. sa protoiereul Em.
Bogatu, înconjurat de întreg clerul local începe oficierea serviciului
religios. Corul catedralei dă răspunsurile D. prefect Sfetescu, în
calitate de președinte al comitetului, citește actul comemorativ,
care e zidit în piedestalul monumentului, iar muzica militară
intonează Deșteaptă-te române.
Pânza albă care acoperea bustul, e dată jos, și chipul
imortalizat în bronz al marelui român, apare vederei publicului.
Aplauze și urale răsună din toate părțile. Monumentul e
solemn. Pe când unii aplaudă și admiră chipul măreț al bravului
român, văduva defunctului își șterge ochii de lacrimi. Corul
intonează Pui de lei, nemuritoarea poezie a marelui Nenițescu,
pusă pe muzică de d. G. Zavalide, dirigintele corului catedralei,
după care d. prefect Sfetescu, trece la tribună:
62
 Onorată Doamnă,
Onorată familie,
Domnule Primar,
Doamnelor și Domnilor,
… Activitatea acestui fruntaș este întinsă și variată: ostaș, poet,
scriitor, profesor, prefect, îl găsim pe primul plan. Cultura sa vastă,
energia fără seamăn și iubirea de neam, i-a deschis calea nemuririi „Marilor
Români”.
Sărbătorind astăzi memoria dispărutului mare și bun român, ne rămâne
mângâierea și mândria că mai trăiesc din acelaș neam aceleași podoabe: d-l
Dimitrie Nenițescu, ministrul Industriei și al Comerțului, și fiii lui Ion
Nenițescu „Pui de lei”.
Domnule Primar, vă încredințez spre îngrijire și pază, monumentul lui
Ion Nenițescu, icoană vie a românismului.
Cuvântarea de răspuns a d-lui primar:
Domnule Președinte,
Primesc cu cea mai mare mulțumire și recunoștință această frumoasă
podoabă întrupată în persoana lui Ion Nenițescu și ridicată prin bine-voitorul
concurs al tulcenilor, cari au recunoscut calitățile marelui roman Ion
Nenițescu. Poet din fire, cu o cultură vastă; naționalist înfocat, care nu dorea
decât unirea românilor de pretutindenea; viteaz ostaș, care nu s-a dat în lături
de a-și vărsa sângele pe câmpul de luptă pentru țara lui, și-a sacrificat viața
prin încordarea la muncă și desfășurarea de forte supra-omenești, luptând
pentru binele țărei și prosperitatea acestui oraș și județ pe cale culturală a
naționalismului și administrativă. A cinsti memoria lui Ion Nenițescu, care s-a
jertfit pentru deșteptarea neamului în această parte a locului, e un act de
recunoștință ce dovedește virtutea unui popor” 74.
Din anul 2005, Școala nr. 11 din Tulcea îi poartă numele. Bustul
său, opera a sculptorului Alexandru Galai, se află astăzi pe Aleea
personalităților tulcene ale științei și culturii românești, de lângă Biblioteca
Județeană „Panait Cerna”.
Ioan Nenițescu a crezut până la sfârșitul vieții sale în propriile
cuvinte: „A munci conștiincios pentru un adevăr și încă pentru acel
ce este temelia viitorului, nu poate fi niciodată o lucrare pierdută,

74
Stoica Lascu, op. cit., pp. 532-533.
63
chiar când lucrarea ar rămânea deocamdată izolată, chiar când ar
întâmpina nepăsare și nepricepere”.

BIBLIOGRAFIE

Ariton, Nicolae C., Tulcea. Ghidul călătorului romantic, nostalgic și

rafinat, Editura ZOOM, Iași, 2015;
______, Tulcea. Amintirile unui oraș, Editura ZOOM, Iași, 2017;
Dima, Viorel, Enciclopedia personalităților tulcene, Ex Ponto,
Constanța, 2017;
Hogea, Axenia, Personalia. Dicționar biobibliografic (Biblioteca
Județeană „Panait Cerna” Tulcea), Ex Ponto, Constanța, 2000;
Lascu, Stoica, Mărturii de epocă privind Istoria Dobrogei (1878-1947),
vol. I (1878-1916) Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța.
Bibliotheca Tomitana II), f.e., Constanța, 1999;
Portase, Adrian, Ioan Nenițescu – poetul „simțirii românești“, în
Ziarul „Lumina”, 4 martie 2010.

64
 Episcopul Nifon Niculescu – figură emblematică a
Eparhiei Dunării de Jos, la început de veac XX
prof. Vasilica-Lenuța MIHAIL,
Școala Gimnazială din Hamcearca (jud. Tulcea)

Anul 2018 este momentul în care sărbătorim evenimentul politic

major al anului 1918: desăvârșirea statului național unitar român.
Realizată prin unirea provinciilor românești cu România – la început a
fost Unirea Basarabiei cu România la 27 martie, mai apoi Unirea
Bucovinei cu România în 28 noiembrie, iar în final Unirea Transilvaniei,
Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România –Țara-Mamă –, pe 1
Decembrie 1918. Cele trei uniri formează împreună Marea Unire de la
1918, pentru ca acum, în 2018, la 100 de ani de la acele evenimente, să
sărbătorim CENTENARUL MARII UNIRI.
Istoria zbuciumată a pământului românesc, cuprins între Carpați,
Dunăre și Marea Neagră, ne demonstrează tăria de caracter a poporului
român, care până în anul de grație 1918, a mai avut etape importante în
desăvârșirea sa ca stat național. Să nu uităm anul 1859 și remarcabila
personalitate a primului domn al Principatelor Unite Moldova și Țara
Românească, Alexandru Ioan Cuza, să nu uităm anul 1878, când la
finalul unui război, nu pornit de noi, dar de care nu ne-am ferit – și
miile de soldați căzuți pe redutele turcești sunt mărturie a sacrificiului
suprem pentru Independența națiunii române – mica, dar străvechea
Scythia Minor – Dobrogea, a revenit în cadrul Statului Român, din
ansamblul căreia, după moartea lui Mircea cel Bătrân, a fost smulsă din
trupul Țării Românești
Și toate acestea s-au făcut cu credință, credința creștină a
românilor a făcut Unirea – 1859-1878-1918 –, pentru că toată suflarea
românească trebuia să trăiască împreună, într-un singur stat,
ROMÂNIA.
Dobrogea, pământ legendar dintre Dunăre și Mare, leagănul
creștinătății românești, are propria istorie, dar care armonios se

65
împletește cu istoria poporului român. Despre începuturile
creștinismului în spațiul carpato-danubiano-pontic, Pr.Prof. Mircea
Păcurariu, ne spune că a ajuns foarte timpuriu în provincia romană
Scythia Minor de unde s-a difuzat în Dacia, posibil prin intermediul
trupele imperiale până în anul 271, iar după Retragerea Aureliană,
creștinii din interiorul regiunilor estice ale Imperiului roman au putut
căuta refugiu la nord de Dunăre, pentru a scăpa de persecuțiile
autorităților împăraților de dinaintea domniei lui Constantin cel Mare.
Creștinarea acestei zone este urmarea vizitei Apostolului Andrei,
fratele Sfântului Petru, ca și a discipolilor direcți ai acestora, cu mult
înainte de cucerirea romană. Tradiția creștină afirmă că Sfântul Andrei
s-a adăpostit într-o peșteră din Dobrogea, în timp ce își mărturisea
credința, nu cu mult înainte de a fi martirizat. Apostolul Andrei este
socotit de Biserica Ortodoxă Română ca fiind Sfântul ocrotitor al
neamului românesc, deoarece Eusebiu, scriitor din Antichitatea, îl
menționează ca Apostol al Daciei și al Sciției inferioare: „Sfinții Apostoli
ai Mântuitorului, precum și ucenicii lor, s-au împrăștiat în toată lumea
locuită pe atunci. După tradiție, lui Toma i-au căzut sorții să meargă în
Parția, lui Andrei în Sciția, lui Ioan în Asia” 75.
Timp de secole, după organizarea Bisericii, vlădicile din această
zonă s-au trudit pentru împărtășirea sfintei credințe, dar și pentru
ridicare de lăcașuri de cult într-o zonă, unde timp de 460 de ani
minaretele turcești erau cu mult mai înalte decât turlele bisericilor
creștine.
În ceea ce privește jurisdicției bisericești, teritoriul Dobrogei de
Nord ținea de Mitropolia Proilaviei, cu sediul în orașul Brăila (a cărei
activitate însă încetează în anul 1828), iar ținutul sud-dobrogean, de
Mitropolia Dristrei (vechiul Durostor). O perioadă scurtă de timp, între
anii 1813-1828, întregul ținut al Dobrogei a fost subordonat, sub raport
bisericesc, Mitropoliei Proilaviei, la aceasta adăugându-se și Mitropolia
Dristrei.
În condițiile dificile în care se manifesta viața religioasă în acest
ținut aflat sub stăpânire turcească, românii dobrogeni au căutat să aibă
relații bune cu creștinii de peste Dunăre și mai ales cu eparhiile cele mai

75
Mircea Păcurariu, Sfinți daco-români și români, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei,
Iași, 1994, p. 13.
66
apropiate din Moldova, Basarabia și Țara Românească. Acestea au fost
și locurile de unde au venit cărți de slujbă tipărite în ateliere nemțene și
transilvănene și tot din teritoriile românești de la nord de Dunăre
veneau atât preoți pentru lăcașurile creștine cât și dascăli-învățători
pentru ai învăța carte pe localnicii din satele și orașele Dobrogei. 76
Eparhia Dunării de Jos a fost cea care a știut într-o perioadă de zbucium
să fie liantul dintre creștinii din Țara Românească și Dobrogea.
Episcopia Dunării de Jos a fost înființată prin Decretul nr. 1617 din 17
noiembrie 1864, al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în condițiile în
care, după înfăptuirea istoricului act al Unirii Principatelor Române, la
1859, se impunea și în plan bisericesc o mai bună organizare
administrativă. Noua eparhie cuprindea județele Covurlui, Brăila,
Ismail și Bolgrad și avea sediul la Ismail.
După încheierea Războiului de Independență și urmare a
Tratatului de Pace de la Berlin, la 1878, județele din sudul Basarabiei
vor intra în componența Rusiei, sediul Episcopiei se va muta la Galați.
Eparhia primea, în schimb, județele Tulcea și Constanța, fapt petrecut în
martie 1879, când prin Decretul domnesc 77 semnat de regele Carol I
„districtele de peste Dunăre, până la o dispozițiune ulterioară se alipesc
la Eparhia Dunării de Jos, pentru a se putea da curs lucrărilor relative la
administrația bisericească din acea parte“ 78. Pentru o perioadă scurtă de
timp, Episcopia Dunării de Jos va administra și două județe din
Cadrilater, respectiv Durostor și Caliacra. Odată cu înființarea
Episcopiei Constanței, în 1923, teritoriul canonic se reducea la zonele
Galați și Tulcea.
Eparhia Dunării de Jos, acest spațiu geo-spiritual a fost hărăzit,
prin rânduială divină, spre a fi păstorit de ierarhi, care, prin mărturiile
lăsate, s-au așezat cu cinste în galeria slujitorilor Sfintei Bisericii
Creștine Române. Ierarhii Dunării de Jos, ce-și au rădăcinile în slujirea
vechilor ierarhi tomitani, urmând apoi marilor mitropoliți ai Proilaviei,
au strălucit, în istoria multiseculară a eparhiei, printr-o slujire sfântă,

76
Tudor Mateescu, Din legăturile religioase ale Dobrogei cu Moldova înainte de 1877, în
„Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LI, nr. 9-12, 1975, pp. 716-720.
77
Decretul nr. 633 din 16 martie 1879.
78
Diac. Anghel Constantinescu, Monografia Sfintei Episcopii a Dunărei de Jos. Alcătuită la
împlinirea a 40 de ani de domnie a M.S. Carol I, Regele României, Socec, București, 1906,
pp. 126-127.
67
prin jertfa lor misionară, prin râvna pastorală și nu în ultimul rând, prin
pasiunea lor pentru cultură și civilizație.
Este și cazul Episcopului Nifon Niculescu (1909-1922), ajuns în
scaunul episcopal în anul de grație 1909, care poate fi considerat fără
nici un dubiu, o personalitate providențială care, depășind greutățile
acelor timpuri de început de secol XX, și-a dedicat toată priceperea atât
pentru ridicarea vieții bisericești, cât și a celei culturale și din Dobrogea.
Născut în București, la 1 iulie 1858, primește la Botez numele
Nicolae. A urmat Școala Primară „Silvestru“, iar apoi Seminarul
Teologic Central din București. Și-a început activitatea ,,de jos”, fiind o
vreme cântăreț bisericesc la Biserica „Albă” din București, pentru ca
mai apoi să fie hirotonit diacon tot în această biserică. Ca diacon slujește
puțină vreme și la Biserica „Kretzulescu” (Crețulescu), iar după
primirea harului preoției, în 1882, slujește la Biserica „Albă” în locul
socrului sau. Însă bucuria acestui moment este știrbită de trecerea la
cele veșnice a soției sale, chiar a doua zi după hirotonirea ca preot.
După ce a rămas văduv, a fost tuns în monahism la Mănăstirea
„Cernica”, primind numele Nifon. În 1892 își finalizează și studiile
teologice universitare, la Facultatea de Teologie din București, a fost
numit „revizor eclesiastic al eparhiei Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei”,
iar ulterior a deținut și titulatura de profesor cu titlu provizoriu la
catedra de „religiune” de la externatul de fete din Ploiești. A fost
profesor de Religie, Limbă română, Muzică și Psaltichie la mai multe
școli din București. Profesor de Psaltichie a fost și fiului său Simeon
Niculescu (1888-1941), care va continua tradiția pe linie muzicală,
devenind dirijor-profesor, compozitor și fondator al Societății Simfonice
„Muzica”.
Î.P.S. Mitropolitul Primat, văzând calitățile acestuia, i-a încredințat
postul de director al Cancelariei Sfântului Sinod. A candidat la postul
de arhiereu cu titlul de Nifon Ploieșteanu, pe care l-a câștigat, fiind ales
de regele României, Carol I. La 25 Martie 1893 a fost hirotonit arhiereu,
iar în ziua de 1 aprilie Mitropolitul Primat l-a numit pe P.S. Nifon
Ploieșteanu pe postul de vicar al Sfintei Mitropolii 79. A primit harul
arhieriei prin osteneala mâinilor mitropolitului Ghenadie Petrescu, ale

79
*** Schiță biografică, în „Vocea Bisericii”, II, nr. 4 și 5, 1895, pp. 3-4.
68
episcopului Silvestru Bălănescu al Hușilor și ale episcopului Partenie
Clinceni al Dunării de Jos. Astfel, a împletit pasiunea pentru muzica
bisericească cu activități administrative însemnate, fiind protopop și
revizor eclesiastic al Mitropoliei Ungrovlahiei, apoi secretar al Sfântului
Sinod.
Foarte pasionat de muzică, episcopul Nifon Niculescu a fost un
bun cunoscător al psaltichiei și al muzicii liniare, pe care, așa cum
mărturisea deseori, le deprinsese de la profesorii săi de la Seminarul
Central, Ștefanache Popescu și Atanasie Verzianu. A fost înzestrat de
Dumnezeu cu darul elocinței, avea o caligrafie de mare frumusețe, iar
eleganța ținutei impunătoare impresiona pe oricine. ,,Arhiepiscopul de
Galați arăta de parcă tocmai a coborât de pe vitraliul unei ferestre!” 80.
Dar dintre harismele cu care a fost înzestrat cea mai de preț, care
strălucea cu precădere, era vocea de excepție. Atunci când oficia slujbe
la Biserica „Domnița Bălașa“ toată lumea bună a Capitalei și nu numai,
venea pentru a-i asculta cântarea și predica. În acea epocă, se zicea că
singurul cu care putea concura era cunoscutul arhiereu Evghenie
Humulescu, compozitor de piese psaltice și interpret virtuoz.
În timp ce era arhiereu vicar la București a scris o Carte de muzică
bisericească pe psaltichie și pe note liniare pentru trei voci. Această carte a
fost publicată cu suportul financiar oferit de Iorgu Dumitrescu, care a
plătit pentru ca notele psaltice să fie lucrate la Viena. Apărută la început
de secol XX, este una dintre lucrările semnificative în domeniul muzicii
bisericești de la noi, iar conținutul dezvoltat pe două coordonate: istoria
muzicii și cântări bisericești. Lucrarea face un itinerariu în istoria
muzicii, începând cu vechii greci, continuând cu descrierea evoluției
muzicii bisericești în primele secole creștine, subliniind contribuția
marilor sfinți imnografi, făcând referire și la principiile reformei
hrisantice, ca mai apoi să fie trecute în revistă toate numele și lucrările
realizate de marii psalți și compozitori români de secolul al XVIII-lea și
al XIX-lea, nefiind uitate nici personalitățile reprezentative ale muzicii
bisericești liniare din epocă. În următoarele 400 de pagini ale cărții sunt
redate cântările utilizate de cântărețul bisericesc și de preot la Liturghie
și celelalte slujbe bisericești. Apărută în 10.000 de exemplare, Carte de

80
Ethel Greening Pantazzi, România în lumini și umbre (1909-1919), Humanitas, București,
2015, p. 43.
69
Musică Bisericească pe psaltichie și pe note lineare pentru trei voci este
însoțită de următoarea prefață: „Piosul creștin și inimosul Român, d-l
Iorgu Dumitrescu, comerciant în comuna Podu Bărbierului, județul
Dâmbovița, care a tipărit mai multe cărți religioase și le-a împărțit
gratuit Creștinilor, observând lipsa unei cărți de cântări bisericești pe
ambele musici, și apreciind lucrarea mea ca folositoare bisericilor, mai
ales de la sate, a binevoit a o tipări cu cheltuiala sa, în 10.000 de
exemplare; și ne-am decis, a o împărți în daru, tuturor preoților,
cântăreților, învățătorilor și seminariștilor, spre vecinică pomenire a
smereniei mele, care m-am ocupat multă vreme cu întocmirea ei, cum și
a d-lui Iorgu Dumitrescu, care a cheltuit, spre a se tipări” 81.
Pe lângă aceasta, a editat „Viețile sfinților“ în 12 volume, și alte
cărți pentru credincioși: Mântuirea păcătoșilor, Catehismul ortodox, Bolnavi
și bătrâni și Mângâitorul celor întristați. Din multele sale prelegeri la
diverse manifestări, a publicat într-o lucrare și Patru conferințe religioase
ținute la Societatea Femeilor Române.
Scaunul Episcopiei Dunării de Jos a rămas vacant în urma alegerii
P.S. Pimen al Dunării de Jos ca Mitropolit al Moldovei. În data de 22
martie 1909 au avut loc alegeri de episcop pentru acest scaun. În urma
votului, P.S. Nifon Ploieșteanu a primit 128 de voturi, P.S. Meletie
Gălățeanu, 30 de voturi iar P.S. Sofronie Craioveanu, 1 vot – așadar,
noul episcop al Dunării de Jos a fost ales P.S. Nifon Ploieșteanu, care
imediat după ce s-au anunțat rezultatele alegerilor spune că cele trei
coordonate ale păstoririi sale vor fi „Patria, Biserica și Coroana” 82. În
data de 24 martie 1909 a avut loc ceremonia de învestire, fiind rostite
discursuri de către P.S. Nifon al Dunării de Jos și de regele Carol I,
prezent la ceremonie. La 26 martie 1909 a avut loc ceremonia de
instalarea P.S. Nifon ca episcop al Dunării de Jos, păstorind la Galați
până în toamna lui 1921, când s-a pensionat. În discursul pe care l-a
rostit P.S. Nifon, în Catedrala din Galați, cu ocazia ceremoniei de

81
Nifon N. Ploeșteanu, Carte de Musică Bisericescă pe Psaltichie și pe note liniare pentru trei
voci. Întocmită de..., Vicarul Sfintei Mitropolii a Ungro-Valachiei, profesor de Religiune la
școla secundară de fete, gradul al II-lea din capitală, și Arhiereu al bisericei Domnița Bălașa.
Tipărită în tipografiile: Joseph Göbl (Gutenberg), a Cărților Bisericești și Carol Göbl,
București, 1902, p. 8.
82
*** Alegerea, învestitura și instalarea noilor episcopi, în „Biserica Ortodoxă Română”,
XXXIII, nr. 1, 1909-1910, pp. 12-36.
70
întronizare ca ierarh al Dunării de Jos, la 26 martie 1909, a spus, între
altele: „Caracteristica veacului în care trăim este ambiția după a ști tot.
Cercetările sale nu cunosc nici obstacole, nici margini; și tocmai în
cucernicia aceasta, de multe ori pierde drumul adevărului și al virtuții.
Biserica, care însoțește pe om, ca o mamă iubitoare în toți pașii, aduce
aminte la urechia oricui că adevărul și virtutea vin de la Dumnezeu și
că acolo unde tronează El e pace, liniște și bunăvoire între oameni” 83.
În ceea ce privește activitatea sa ca episcop al Dunării de Jos,
continuă pe aceiași linie a înaintașului său, Pimen Georgescu, și acordă
o mare atenție păstoririi zonei Dobrogei, pentru care hirotonește preoți,
ridică și sfințește biserici, susține mănăstirile, pe care le dezvoltă și face
vizite pastorale. Intensă activitate edilitară în eparhie, se remarcă
îndeosebi la mănăstirile din Dobrogea. Biserica din piatră a Mănăstirii
Celic Dere a fost construită între anii 1901-1916, ctitorită de episcopul
Partenie Clinceni. În anul 1909 lucrările se reiau de către P.S. Nifon
Niculescu care a ridicat zidurile și acoperișul, inclusiv biserica de la
subsol, pe baza planului întocmit de arhitectul Toma Dobrescu din
București.
La Mănăstirea Saon în 1 septembrie 1909, Episcopul Nifon a pus
temelia bisericii celei noi, cu trei turle, zidită din piatră și cărămidă, cu
Hramul „Acoperământul Maicii Domnului”. Însă construcția ei a fost
întreruptă din cauza evenimentelor din timpul Primului Război
Mondial. În cadrul reorganizării Mănăstirii Cocoș, la 23 aprilie 1910
Episcopul Nifon Niculescu pune temelia celor 24 chilii noi ce se leagă
de clopotniță după planul întocmit de arhitectul Toma Dobrescu și care
la capătul dinspre răsărit se termină cu o frumoasă clădire cu două etaje
(în prezent, aici se găsește muzeul). Între anii 1911 și 1932, vechile
biserici de la mănăstire au fost demolate și s-a ridicat, impunătoarea
biserică de astăzi. Pictura în ulei a fost realizată de pictorul italian
Francesco de Biase 84. În încăperile de la parterul clopotniței a fost
așezată tipografia pe care Episcopul Nifon o obține de la București, cu

83
Nifon Niculescu, Cuvântări rostite de Episcopul Nifon al Dunărei-de-Jos la diferite
ocasiuni. 1909-1916, Tipografia Profesională, Dim. C. Ionescu, București, 1916, pp. 42-52.
84
Arhim. Ieronim Motoc, Mănăstiri dobrogene și din părțile Dunării de Jos, în xxx De la
Dunăre la Mare. Mărturii istorice și monumente de artă creștină. Ediția a II-a, Editura
Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1979, p. 191.
71
aprobarea ministrului Instrucțiunii și Cultelor, Spiru Haret 85. Era o
tipografie cu litere chirilice, împachetată în lăzi, adusă din străinătate, la
comanda și pe cheltuiala Mănăstirii Neamț și care stătea la Tipografia
Cărților Bisericești din București, fără utilizare. „Mașina a fost instalată
provizoriu lângă clopotniță“. În timpul Primului Război Mondial
tipografia a fost luată de trupele care se retrăgeau și transportată în
Bulgaria, fără să mai fie restituită mănăstirii 86. În memoria acestuia,
tipografia a fost numită ,,Spiru Haret”.
Pasiunea pentru cultură și civilizație o transpune și în lucrările
sale ca eparh la Dunărea de Jos. Astfel, este întemeiată Școala de Pictură
Bisericească de la Mănăstirea Celic Dere și Școala de Cântăreți
bisericești de la Galați. Aceasta din urmă avea să dăruiască absolvenți –
dascăli de biserică – pentru județele cuprinse în Eparhia Dunării de Jos
din acea vreme (Covurlui, Tulcea, Constanța, Durostor, Caliacra), dar și
pentru cele învecinate, ca Brăila, Vrancea, Bacău, Vaslui – de unde
veneau mereu candidați. Într-unul din rapoartele privind activitatea
acestei școli, episcopul Nifon se exprima despre muzică în aceiași
termeni în care, odinioară, Sfântul Vasile cel Mare scria despre Psalmi,
zicând că ea „dezvoltă simțirile, ridică moralul, cadențează pasul,
înfrânge patimile și transportă pe om în sfere mai senine, ridicându-l cu
mintea la Dumnezeu“ 87.
După înființarea Școlii de Cântăreți Bisericești de la Galați,
episcopul Nifon îi încurajează pe cântăreți pentru a se organiza și a se
întruni în primul Congres al Cântăreților Bisericești din România
(1912). Întrucât crescuse „de mic pe piatra Bisericii, ascultând și
aprofundând frumoasele melodii ale muzicii orientale“ 88, a susținut în
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în repetate rânduri, o
consolidare a statutului cântărețului bisericesc, militând totodată
pentru cultivarea muzicii bisericești „românite“ de maeștrii săi înaintași
și cerând tipărirea operelor fundamentale ale acestora, operă

85
Arhimandrit Roman Sorescu, Monastirile dobrogene, Tipografia Profesională Dim. C.
Ionescu, București, 1914, p. 23.
86
Conform publicației „Cartea bună”. Revistă a tipografiei Mănăstirii Neamț, I, nr. 1, 15
februarie 1923, pp. 3-9.
87
Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al B.O.R., București, 2000, p. 45.
88
Nifon Niculescu, op. cit., p. 215.
72
considerată ,,clasică” pentru muzica psaltică a Bisericii Ortodoxe
Române. Făcea referire în special la operele lui Dimitrie Suceveanu,
Ștefanache Popescu sau a lui Macarie Ieromonahul. La Galați s-a îngrijit
de definitivarea frumoasei și unicei Catedrale de aici. Lucrările de
construcție s-au desfășurat între anii 1906 și 1917, planurile fiind
întocmite de mari arhitecți ai vremii: Petre Antonescu (1873-1965) și
Ștefan Burcuș (1871-1928). După trecerea în scaunul de mitropolit al
Moldovei a predecesorului său, episcopul Pimen, sarcina de ridicare a
măreței biserici a fost preluată de noul episcop al Dunării de Jos, Nifon
Niculescu, care se va strădui să finalizeze lucrările și să doteze
Catedrala cu toate obiectele necesare slujirii. Pereții interiori vor fi
pictați în ulei, în stil realist, în acest sens fiind angajat pictorul Costin
Petrescu (1871-1954).
La 6 august 1917, în toiul luptelor de la Mărășești, din Primul
Război Mondial, ierarhul Dunării de Jos sfințește Catedrala, „în vremea
unui năprasnic răsboi, când tunurile dușmane răsună deasupra
orașului“, așa cum și documentul de sfințire consemnează: Această
sfântă biserică cu hramul Sf. Ierarh Nicolae – Catedrala Episcopală din Galați
– s-a ridicat din temelie cu cheltuiala statului român, în anul 1906, prin
osârdia P.S. Episcop Pimen, astăzi Mitropolit al Moldovei, subt domnia regelui
Carol I și s-a desăvârșit și sfințit de Episcopul Nifon al Dunării de Jos, în ziua
de 6 august 1917, subt domnia M.S. Regelui Ferdinand I al României și pe
vremea marelui Război european 89.
Nu doar mănăstirile fac obiectul preocupării sale, în anii de
păstorire a eparhiei Dunării de Jos, grăbește finalizarea bisericilor
începute, încurajează construirea de noi lăcașuri de cult, contribuind cu
bani, acolo unde a fost nevoie. Și era nevoie... după secole de ocupație
turcească mai ales în Dobrogea era nevoie de un astfel de ,,curent”,
aducător de miresme duhovnicești. Amintim aici pe cele din localități
ale județului Tulcea: Parcheș (1897-1912), Beștepe (1897-1914), Iazurile
(1900-1914), Nufăru (1905-1912), Izvoarele (1906-1912), Traian
(1907-1914), Sulina I (1910-1912), Ceamurlia de Jos (1912-1914),
Țiganca-Nifon (1911-1912), iar unele finalizate după pensionarea sa:
Revărsarea (1912-1922), Babadag I (1903-1923), Turcoaia (1897-1924),

89
Pisania Catedralei Episcopale din Galați.
73
Chilia Veche (1897-1925). Toate aceste fac parte din pleiada de lăcașuri
de închinăciune ridicate în timpul Episcopului Nifon al Dunării de Jos,
având ca scop redresarea și încurajarea vieții religioase din această
parte a țării, conform tradiției de veacuri a Bisericii Ortodoxe Române.
De numele Episcopului Nifon Niculescu al Dunării de Jos se leagă
și istoria micii localități de la izvoarele Taiței, Țiganca, pe numele vechi,
azi Nifon, sat în care, de aproape 19 ani, mi-am întemeiat un cămin
împreună cu familia mea, actualmente soțul meu fiind preotul paroh al
Parohiei Nifon, Protoieratul Niculițel – Episcopia Tulcii.
Piatra de temelie a noului locaș este pusă de însuși P.S. Nifon, la
11 august 1911, când hotărăște ca biserica din satul Țiganca să aibă ca
prim hram ,,Sf. Ierarh Nifon”, în amintirea acestui sfânt care a fost
patriarhul Constantinopolului și apoi mitropolitul Țării Românești, iar
al doilea Hram ,,Adormirea Maicii Domnului”, în amintirea fostei
Mănăstiri Taița. La slujba oficiată cu acest prilej au fost de față starețul
Mănăstirii Cocoș, arhimandritul Roman Sorescu, preoții Paul Popescu
și Artemie Taischi, ieromonahul Grigore Dinescu, contabilul Casei
Bisericii Alexandru Philimon, dar și șeful Ocolului Silvic Ion S.
Ionescu 90. Ridicarea bisericii a durat doi ani, iar construcția
impunătoare ce domină cu privirea împrejurimile nu s-ar fi putut înălța
fără ajutorul material venit din partea episcopul Nifon, care a donat în
acest sens suma de 12.000 lei, știut fiind faptul că bugetul Primăriei
comunei Balabancea, de care aparținea satul Nifon, nu a permis
decontarea cheltuielilor de întreținere nici în cazul Mănăstirii Taița 91.
Acesta este și motivul pentru care autoritățile locale vor propune
schimbarea numelui localității din Țiganca în Nifon, noua denumire
fiind aprobată prin Legea pentru modificarea tabloului comunelor
rurale, satelor, cătunelor din țară, alăturat la Legea pentru organizarea
rurală și administrării plășii din 12 aprilie 1913.
Activitatea Episcopului Nifon se regăsește și în sprijinul acordat
campaniilor militare din Primul Război Mondial. Noul an 1916 este

90
Arhivele Episcopiei Tulcii. Fond Parohia Nifon, dos. 82.
91
Așezare monahală cu o existență de aproape jumătate de secol (1830?-1880?), înființată la
izvoarele Taiței, în apropierea localității Țiganca-Taița, mănăstire care a dispărut și ca urmare a
problemelor financiare apărute după prădarea sfântului locaș de bandele de cerchezi, în timpul
Războiul de Independență.
74
întâmpinat cu teamă și speranță de către înaltul prelat, iar după intrarea
în război a României de partea Antantei, reușește să pătrundă în inimile
celor cel ascult, cu cuvinte blânde și înțelepte: „Ca român, sufletul meu
e stăpânit de grija vremurilor atât de grele prin care trece scumpa
noastră Românie. Este adevărat că suntem o țară mică, că jur-împrejurul
nostru para focului se înalță tot mai cotropitoare, că totuși, prin acest
foc va trebui să răzbim pentru a realiza idealul nostru național, oricâtă
durere ne-ar pricinui. Ca ierarh al vostru însă, sufletul meu este plin de
cea mai caldă speranță, neîndoioasă, că neamul nostru va izbuti, cu
ajutorul lui Dumnezeu, și prin puterile lui, să-și îndeplinească marea și
frumoasa datorie la care este chemată generația de astăzi (…). Ca păstor
al vostru, ca român și ca mai bătrân frate al vostru, vă zic: Sus inimile
noastre către floarea de aur a idealului nostru național! Steagurile
noastre de luptă sunt steaguri de vitejie încercată, totdeauna biruitoare!
Așa vor fi și acum” 92.
Nu putem să nu amintim în biografia lui Nifon Niculescu al
Dunării de Jos și participarea acestuia la momentul emoționant al Unirii
Ardealului cu Țara-Mamă de la 1 Decembrie 1918. În vederea primirii
delegației ardelene, alcătuită din episcopul dr. Miron Cristea al
Caransebeșului, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, Alexandru
Vaida-Voievod și Vasile Goldiș, la Palatul Regal din București, pentru a
preda Regelui Ferdinand „Actul Unirii“, protocolul regal a prevăzut,
mai întâi, o slujbă de Te-Deum. Slujba a fost săvârșită în Catedrala
Mitropolitană „Sfinții Împărați“, de către episcopul Nifon Niculescu al
Dunării de Jos, recunoscut drept un liturghisitor neîntrecut. În
monografia pe care o dedică Patriarhului Miron Cristea, Ion
Rusu-Abrudeanu arată că Te-Deum-ul s-a săvârșit „în prezența
membrilor Guvernului prezidat de Ion I.C. Brătianu, a corpului
diplomatic, a delegațiunei ardelene și a reprezentanților autorităților
militare și civile“ 93. De altfel, în pregătirea acestui moment solemn și
copleșitor, episcopul Nifon emisese o circulară pe care a îndreptat-o
către toți preoții, credincioșii și ostașii români din Eparhia Dunării de
Jos. Textul arăta, discret, decăderea morală și spirituală creată în

92
Scrisoare pastorală nr. 373, în ,,Bibliotheca Septentrionalis” [Baia Mare], 16 iunie 2018,
ediție on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com).
93
Ion Rusu-Abrudeanu, Miron Cristea, Cartea Românească, București, 1929, p. 282.
75
Moldova de Nord, cu precădere în Basarabia de retragerea trupelor
rusești și îndemna la echilibru, liniște, pace și susținerea, în continuare,
a proiectului uriaș ce stătea înainte, Marea Unire: „Ați auzit că spre
răsărit de noi, rău-sfătuitori au îndemnat mulțimea suferindă și lipsită
să se răzvrătească: au ucis inteligințe, au distrus averi și au prefăcut în
cenușe așezăminte de interes obștesc... A ucide frate pe frate nu-i
libertate, ci anarhie; a distruge totul nu este civilizație, ci barbarie...
Suntem la o răspântie unde totul putem câștiga, dar și unde putem
pierde totul. Pentru a câștiga întregirea neamului și scăparea fraților
noștri de sub jug străin, ne trebue liniște, pace, muncă și înțelepciune.
Când este vorba de întemeerea României Mari, suferințele, nedreptățile
și neegalitățile sociale să le lăsăm pentru moment și să lucrăm cu puteri
unite, mai întâiu la mărirea și statornicirea noastră înlăuntru hotarelor
noastre lărgite și la vreme toți vom găsi libertatea așteptată și buna stare
dorită“. 94 În aceeași circulară, episcopul Nifon îndemna preoțimea să
sfătuiască pe toți, credincioși, civili și ostași să mențină ordinea în sate
și orașe. Este lesne de înțeles că mesajul ierarhului, receptat de toți, a
avut un efect mai mult decât benefic 95.
Data de 8 decembrie 1920 este nefastă în istoria modernă a
României: se înregistra primul atentat cu bombă, petrecut chiar în
clădirea Senatului. Pregătit și derulat de adepți ai unei formațiuni
extremiste a timpului, momentul a șocat opinia publică și a creat o mare
panică în lumea politică, prin faptul că în urma deflagrației au decedat
atunci episcopul greco-catolic Demetru Radu, ministrul Justiției,
Dimitrie Greceanu, care a murit de septicemie câteva zile mai târziu, și
Spirea Gheorghiu, care a decedat, de asemenea, în zilele care au urmat,
din cauza complicațiilor survenite în urma exploziei. Episcopii Nifon
Niculescu și Roman Ciorogaru, dar și președintele Senatului, generalul
Coandă au fost răniți grav. Pentru că îi purta un mare respect, regele
Ferdinand l-a vizitat pe episcopul Nifon în spital și s-a interesat mereu
de starea lui. Urmare a acestui episod nefericit, sănătatea Episcopului
s-a șubrezit mult și acest lucru s-a văzut în diverse situații, chiar și

94
Nifon, Episcopul Dunării de Jos, Circulara nr. 1053, Galați, 15 noiembrie 1918.
95
Pr. Lucian Petroaia, Aspecte din slujirea ierarhilor Dunării de Jos, pentru susținerea unității
de neam (I), în „Călăuza Ortodoxă”. Revistă a Arhiepiscopiei Dunării de Jos [Galați], nr. 353,
2018.
76
atunci când slujea. Starea de sănătate s-a înrăutățit simțitor, culminând
cu un sever atac de paralizie, care i-a și anunțat sfârșitul. În legătură cu
pensionarea petrecută în toamna anului 1921, preotul profesor Ioan
Mihălcescu scria cu tristețe că Episcopul Nifon, care avea atunci doar 61
de ani, „ar mai fi putut păstori încă multă vreme dacă n-ar fi căzut
victimă criminalului atentat…“.
La 1 ianuarie 1922 se retrage din viața bisericească 96, iar la 27
februarie 1922 trece la cele veșnice. Trupul său a fost depus la Biserica
„Domnița Bălașa“, unde, timp de trei zile, credincioșii care veniseră
cândva să îi asculte glasul său minunat i-au depus omagiile. La
înmormântare au slujit mitropolitul Pimen Georgescu și arhiereii
Evghenie Humulescu (Piteșteanul), Teofil Mihăilescu, locțiitor al
Eparhiei Buzăului, Platon Ciosu, locțiitor al Eparhiei Dunării de Jos, și
Sofronie, fost episcop al Râmnicului.
Despre activitatea defunctului arhiereu la cârma Episcopiei
Dunării de Jos, în cuvântul său, episcopul-vicar Evghenie a subliniat:
„Prin munca depusă pe tărâmul bisericesc și cultural, s-a ridicat la
demnitatea de episcop al Dunării de Jos, în care calitate s-a ilustrat în
eparhie prin clădiri și sfințiri de biserici, prin restaurări de mănăstiri,
prin înființarea în ele a unor școli și ateliere de lucru, cârmuind clerul
cu dragoste și păstorind poporul părintește. Mai ales în Dobrogea și
Cadrilater, unde populația este de mai multe neamuri, a căutat să se
facă tuturor toate, ca pe toți să-i dobândească, fără a slăbi, a știrbi și a
jigni ceva din demnitatea Statului“ 97.
Pentru toate acestea și multe altele care nu au fost amintite aici,
atât în istoria Bisericii Ortodoxe Române, dar în mod special în istoria
Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Episcopul Nifon Niculescu rămâne un
model de ierarh luminat și jertfelnic, un patriot sincer, iar cunoașterea
trecutului nostru spiritual de aici, de la Gurile Dunării, reprezintă un
omagiu adus înaintașilor, și, angajează în același timp, actualele și
viitoarele generații de creștini, dar și de istorici și teologi, pe calea
cunoașterii și valorificării trecutului Bisericii și a neamului nostru
românesc.

96
*** Cronica bisericească. Demisia P.S. Nifon Episcopul Dunării de Jos, în „Biserica
Ortodoxă Română”, XL, nr. 3, 1921-1922, pp. 226-227.
97
***, Moartea Episcopului Nifon, în Ibidem, XLI, nr. 5, 1922-1923), pp. 379-380.
77
Episcopul Nifon Niculescu Catedrala Episcopală din Galați
(1909-1922)

Biserica din satul Nifon (jud. Tulcea) Circulara nr. 1053/1918

78
 BIBLIOGRAFIE

Arhivele Episcopiei Tulcii.

Fond Parohia Nifon.
-
*** Alegerea, învestitura și instalarea noilor episcopi, în „Biserica
Ortodoxă Română”, XXXIII, nr. 1, 1909-1910;
Constantinescu, Anghel, Monografia Sfintei Episcopii a Dunărei de
Jos. Alcătuită la împlinirea a 40 de ani de domnie a M.S. Carol I, Regele
României, Socec, București, 1906;
*** Cronica bisericească. Demisia P.S. Nifon Episcopul Dunării de Jos, în
„Biserica Ortodoxă Română”, XL, nr. 3, 1921-1922;
Greening Pantazzi, Ethel, România în lumini și umbre (1909-1919),
Humanitas, București, 2015;
Mateescu,Tudor, Din legăturile religioase ale Dobrogei cu Moldova
înainte de 1877, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LI, nr. 9-12, 1975;
*** Moartea Episcopului Nifon, în „Biserica Ortodoxă Română”, XLI,
nr. 5, 1922-1923;
Motoc, Ieronim, Mănăstiri dobrogene și din părțile Dunării de Jos, în
xxx De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice și monumente de artă creștină.
Ediția a II-a, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați,
1979;
Niculescu, Nifon, Carte de Musică Bisericescă pe Psaltichie și pe note
liniare pentru trei voci. Întocmită de..., Vicarul Sfintei Mitropolii a
Ungro-Valachiei, profesor de Religiune la școla secundară de fete,
gradul al II-lea din capitală, și Arhiereu al bisericei Domnița Bălașa.
Tipărită în tipografiile: Joseph Göbl (Gutenberg), a Cărților Bisericești și
Carol Göbl, București, 1902;
______, Cuvântări rostite de Episcopul Nifon al Dunărei-de-Jos la
diferite ocasiuni. 1909-1916, Tipografia Profesională, Dim. C. Ionescu,
București, 1916;
Păcurariu, Mircea, Sfinți daco-români și români, Editura Mitropoliei
Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994;
______, Nifon Nicolescu, în Dicționarul Teologilor Români, Editura
Univers Enciclopedic, Petroaia, Lucian, Aspecte din slujirea ierarhilor
79
Dunării de Jos, pentru susținerea unității de neam (I), în „Călăuza
Ortodoxă”. Revistă a Arhiepiscopiei Dunării de Jos [Galați], nr. 353,
2018;
Rusu-Abrudeanu, Ion, Miron Cristea, Cartea Românească,
București, 1929;
*** Schiță biografică, în „Vocea Bisericii”, II, nr. 4 și 5, 1895;
Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 2000;
Sorescu, Arhimandrit Roman, Monastirile dobrogene, Tipografia
Profesională Dim. C. Ionescu, București, 1914.
-
Scrisoare pastorală nr. 373, în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia
Mare(MM), 16 iunie 2018, ediție on-line
(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com).
http://ziarullumina.ro/lumini-din-biografia-unui-ierarh-harismatic
-79408.html.
http://www.calauza.edj.ro/wp-content/uploads/2015/07/DSC4680.j
pg.

80
 Ciprian Porumbescu (1853-1883) – simbol al
românilor bucovineni
prof. Carmen-Elena ȚILIVEA,
Școala Gimnazială nr. 3 „Ciprian Porumbescu” din Constanța

Familia acestui simbol al românismului din străvechea provincie

Bucovina este de origine polonă, dar românizată, numele adevărat fiind
Golombiovski pe care tatăl său, Iraclei, și l-a schimbat în Porumbescu.
„Preotul Iraclie Porumbescu, tatăl lui Ciprian, abia de la 5 aprilie 1881
ajunge să se cheme (și oficial) Porumbescu, în loc de Golembiowski,
corespondentul, oarecum polonez, al numelui românizat: Porumbescu.
La data de 5 IV 1881, «căpitănatul» (prefectura) județului Suceava îl
înștiințează pe parohul Iraclie, de la Stupea (jud. Suceava), că Guvernul
Țării (= guvernul Bucovinei) îi recunoaște această schimbare de nume.
Cochetarea cu numele Porumbescu e de dată veche. În importantele
sale Amintiri despre Vasile Alecsandri (care ni-l evocă pe bardul din
Mircești refugiat în Bucovina, la 1848), Iraclie Porumbescu mărturisește:
„Pe mine când veneam la el (= la Alecsandri), ori când mă chiar întâlnea
pe drum, totdeauna mă bineventa, respectiv mă saluta cu: «Porumbiță
întristată, Și-ntr-o țară depărtată, Eu ca tine sunt străin, Tu cânți tristă,
eu suspin», primul cuvânt, adică din strofa aceasta a lucrului său
propriu, aluziune șăgalnică la numele meu. La fel, în acesteași Amintiri,
Iraclie înseamnă: «Alecsandri, intrând eu pe ușă și încă neavând când
a-l saluta cu «bunădimineața», mă și bineventa cu stereotipul
Porumbiță întristată – și, la fel: «Vii Porumbiță întristată?» și celelalte
zise de el... Dr. Valeriu Branișce, istoriograf al lui Ciprian Porumbescu,
interpretează și dânsul șăgalnicul salut al lui Alecsandri pentru
studentul în teologie Iraclie Golembiovschi, ca aluzie la numele
Porumbescu, mai adăugând că «Iraclie încă la 1848... își zicea
Porumbescu, care nu era numai pseudonimul său literar, ci și numele
lui în viața de toate zilele». E deci locul să lămurim – pe cât ni-i posibil
(întrucât avem în față-ne unele din primele publicații ale lui Iraclie

81
Porumbescu) – cum numele Porumbescu fu «pseudonimul» lui Iraclie
Porumbescu.
Versiunea a II-a din stihuirea studentului Iraclie – Cătră zimbrul
Moldovei după pătimirile ei în Martie 1848 – filadă în patru pagini – cu
indicația: «Jărtvit junilor Patrioți Români de I.G...wski, vădește încă tot
semnătura Golembiowski»”.
Viitorul părinte-paroh Iraclie Porumbescu a făcut liceul la
Cernăuți și Lemberg, iar Institutul Teologic la Cernăuți (1847-1850). El a
început să scrie poezii patriotice în ziarul „Zimbrul”, referitoare la
românii bucovineni, ceea ce a atras atenția fraților Hurmuzachi, care îl
angajează ca secretar la redacția ziarului „Bucovina”. Se împrietenește
cu pleiada de intelectuali români, le dă ajutor pentru trecerea graniței,
mai ales cu Vasile Alecsandri; de altfel, la îndemnul acestuia el va
culege poezii poporale și va frecventa cursurile lui Aron Pumnul de
Limba și Literatura Română. Începând cu 1850 a fost preot în mai multe
comune din Bucovina (Șipote, Boian, Stupca și Fărăuții Noi). Iraclie
Porumbescu a militat și el pentru unirea tuturor românilor, dar sub
sceptrul Austriei; el a avut nouă copii dintre care doar trei vor rămâne
în viață: (Ciprian, Mărioara și Ștefan); după moartea lui Ciprian,
Mărioara va publica și populariza creațiile inedite ale lui Ciprian
Porumbescu.
Ciprian Porumbescu a văzut lumina zilei în comuna Șipotele, din
zona Sucevei, la 12 octombrie 1853. În ce privește înclinația spre muzică
un rol important îl are și mediul de viață în care a trăit, toți cei din
familie erau înzestrați cu un asemenea dar. Primul profesor de Muzică
l-a avut pe Carol Miculi, prieten cu tatăl său (a ajuns director al
Conservatorului din Lemberg). Din 1860 va urma cursurile Școalei
Poporale române din comuna Ilișești; n 1863 a dat examenul de clasa a
IV-a primară la Suceava, iar apoi va intra la Liceul de Băieți. În
primăvara anului 1865 familia Porumbescu s-a mutat la Stupca – noua
parohie a lui Iraclie Porumbescu devenind adevărata patrie a lui
Ciprian. Aici se afla o colonie de țigani lăutari, de aici se împrăștiau
lăutarii prin Bucovina și Moldova. Când petrecea vacanțele acasă el
stătea de vorbă cu ei, asculta cântecele lor și învăța. De studiul muzicii
nu s-a putut ocupa sistematic din cauza lipsei de instructor. Un rol
deosebit în activitatea sa de muzician a avut-o Chir Grigore-Vindireu
82
un lăutar din Bucovina, această influență se vede în compozițiile de mai
târziu ale lui Ciprian.
La 15 august 1871 va fi unul dintre principalii animatori la
Serbarea de la Putna, organizată de Eminescu și Slavici. Tineretul
bucovinean a ajutat la lucrările pregătitoare pentru primirea oaspeților
care se anunțaseră din toate părțile locuite de români, printre acești
tineri se afla și Ciprian Porumbescu. Participând la festivitate și cântând
„Daciei întregi”, simbolizată de adunarea de la Putna, se va situa alături
de toți intelectualii români care va milita toată viața prin intermediul
artei și direct pentru desăvârșirea unității naționale. Peste doi ani,
Ciprian Porumbescu a intrat la Institutul Teologic Greco-Oriental din
Cernăuți (de la 1875 Facultatea de Teologie). La Seminar munca lui a
început să dea roade, el a compus cântări bisericești pe care corul
seminariilor le cânta la slujba din Catedrală și a compus și alte cântări –
Hora națională, Dorința. Studenții români ajunși la Universitate au
căutat să beneficieze de toate avantajele pe care le oferea noua
organizare universitară. Primul lor gând a fost să fondeze o societate
literară-culturală a românilor universitari, a luat ființă la inițiativa lui
T.V. Stefanelli la 10/22 decembrie 1875 Societatea „Arboroasa”.
Asociația era condusă de un comitet format din patru membri în frunte
cu un președinte. Ciprian Porumbescu a fost cel de-al doilea președinte
– calitate în care el va stabili legături cu alte societăți studențești
românești, anume la Iași (Clubul Studenților), Viena („România Jună”),
Budapesta (Societatea „Petru Maior”), cu societăți din Transilvania
(„Șincaiana din Gherla” și „Iulia” din Cluj). Din decembrie 1875 până în
septembrie 1876 s-au ținut șapte conferințe, iar la 4 aprilie 1876 a avut
loc prima ședință literară. Manifestările social-culturale începeau
printr-o conferință în legătură cu istoria poporului român, urma un
program muzical literar, se citea din foile memoristice „Leuștean”
(1875-1877) și „Cocoveica Arboroasei” (1877) litografiate de studenți și
se petrecea până târziu. În cadrul acestor manifestări erau prezentate
compozițiile muzicale ale tânărului Ciprian: Primăvara, Tabăra română,
Patria română. Societatea „Arboroasa” avea o bibliotecă proprie,
cuprindea cărți și ziare românești, deși autoritățile habsburgice au
interzis intrarea lor în Bucovina. Astfel, Mihai Eminescu în toamna
anului 1875 a adus în Bucovina câteva broșuri scrise de Mihail
83
Kogălniceanu, precum Răpirea Bucovinei (interzisă de autoritățile
habsburgice); această broșură arăta pe baza documentelor autentice
aflate în arhiva secretă a Curții de la Viena, felul în care, prin minciuni,
viclenie și corupție Bucovina a fost anexată la Austria. Împlinindu-se în
octombrie 1877 o sută de ani de la decapitarea lui Grigore Ghica se
făceau la Iași mari pregătiri pentru serbarea Centenarului morții
acestuia.
La 12 octombrie 1877 Ciprian Porumbescu a convocat Comitetul
de conducere al „Arboroasei” hotărându-se de comun acord, trimiterea
unei telegrame la Iași: Primăriei Iași. Arboroasa societatea junimii
române din partea detrunchinată a vechii Moldove aduce condoleanțe
membrilor săi pentru tutorul decapitat. Comitetul. În cursul aceleiași
ședințe s-a adus la cunoștința Comitetului faptul că Ministerul
Instrucțiunii Publice și Cultelor din București acordase Societății
„Arboroasa” un ajutor de 250 de lei hotărându-se trimiterea unei
scrisori de mulțumire adresată Ministerului și Adunării Deputaților de
la București. Ambele telegrame au fost expediate de vicepreședintele
„Arboroasei”, Zaharia Voronica, în dimineața zilei de 1/13 octombrie
1877. În aceiași zi telegrama trimisă primăriei ieșene a ajuns la Iași, fiind
citită de primarul Emanuel Pastia cu prilejul procesiunii organizate de
autoritățile locale la mormântul lui Grigore III Ghica. La serbarea din
Iași a asistat și consulul austriac unde a auzit telegrama de condoleanță,
a copiat textul telegramei și l-a trimis Ministerului de Externe austriac.
La 5 noiembrie 1877, guvernul austriac cerea guvernatorului Bucovinei
să procedeze la anchetarea condițiilor în care au fost expediate
telegramele. Guvernatorul l-a însărcinat pe Franz Steiner să facă un
control în localul Arboroasei, care era adăpostită în Mitropolia ortodoxă
. El a ridicat o parte din actele societății între care și procesul verbal în
care se consemna solicitarea ajutorului de 250 de lei. La 11 noiembrie
1877, guvernul Bucovinei a hotărât dizolvarea „Arboroasei” pe motiv că
și-a depășit obiectivul statutar. Tot în aceiași zi a fost confiscată întreaga
arhivă, inclusiv două scrisori ale societăților studențești „Claineana”
din Blaj și „Șincaiena” din Gherla care felicitau pe colegii lor pentru
telegrama trimisă la Iași, s-au mai confiscat banii în numerar și două
carnete de depunere, suma de 500 de florini eliberată de Banca
Românească din Gura Humorului .
84
 Autoritățile însă căutau acte să furnizeze dovezi despre o acțiune
politică de trădare a tinerilor români, îndreptată împotriva statului
austriac. S-au făcut astfel noi cercetări la locuințele membrilor Societății
„Arboroasa”, inclusiv la foști membri ai societății. Guvernatorul
Bucovinei a sesizat totodată pe procurorul orașului care a ordonat
deschiderea instrucției penale formale dispunând arestarea preventivă
a celor cinci membri ai Comitetului societății. La 15 noiembrie 1877,
practicantul de tribunal Beno Straucher, însoțit de patru gardieni s-a
prezentat la internatul Facultății de Teologie unde i-au arestat pe cei
patru membri ai comitetului Zaharia Voronca – vicepreședinte,
Constantin Morariu, Orest Popescu și Eugen Sireteanu.
De asemenea, Ciprian Porumbescu, absolvind studiile se găsea la
Stupca, a fost arestat și dus de la un post de jandarmi la altul.
Tribunalul din Cernăuți a constatat că Seminarul Ortodox din Cernăuți
a fost „utilizat” ca centru de „propagandă”. Mitropolitul a fost vizat să
aibă grijă ca în viitor “să nu se mai abuzeze de seminar în scop de
propagandă națională politică”, să se creeze un spirit care va face din
seminariști preoți conștiincioși și cetățeni austrieci. Ziarele românești au
protestat împotriva tratamentului aplicat celor întemnițați. S-a
manifestat mai ales solidaritatea românilor bucovineni și în special al
colegilor arestați. În pofida riscurilor, judecătorul de instrucție Zotta i-a
facilitat lui Porumbescu întrevederea cu tatăl și sora sa și tot el a adus
celor cinci arestați vestea cuceririi Plevnei de armata română. S-au făcut
și încercări de eliberare pe cauțiune. Redactorul C. Tomasciuc a
intervenit cu autoritatea funcției sale pentru eliberarea provizorie a
celor cinci arestați, iar boierul Alecu Niculiță Popovici de Stupca și-a
oferit zălog moșia sa evaluată la 200000 florini pentru a obține
eliberarea pe cauțiune a celor arestați.
Capetele de cauzare au fost: a) Comitetul trimisese telegrama la
Iași; b) cu ocazia unei serbări, membrii Arboroasei au toastat în
sănătatea poporului și a ostașilor armatei române că s-au jertfit la
Plevna și Grivița; c) studenții au fluierat la curs un profesor de drept
roman care a insultat poporul român; d) au scris Ministerului Culturii
din București pentru a le trimite bani ca să-și doteze biblioteca . La 1
februarie 1878, în marea sală a Palatului Mitropolitan – în aceeași în
care 40 de ani mai târziu se va vota Unirea Bucovinei cu România a
85
început procesul intentat celor cinci tineri fiind evidentă intenția
autorităților judiciare de a-i scoate vinovați pe cei aflați pe banca
acuzaților. Timp de trei zile cât au durat dezbaterile acuzații s-au
transformat în acuzatori punând în încurcătură chiar pe procurorul
imperial. Aceștia au dat dovadă de curaj și demnitate susținând dreptul
românilor la viața națională proprie și la manifestarea atașamentului lor
față de românii din țară și de pretutindeni.
Principala atenție a autorităților judiciare s-a îndreptat asupra lui
Ciprian Porumbescu. Un schimb de replici între procuror și acuzat în
jurul semnificației expresiilor „maica noastră națiune română comună”
și „detrunchiat” din cuprinsul telegramei. Militantul patriot român
arată că expresia „frați detrunchiați” reprezintă ca și cum o ramură s-a
desprins de trunchi, iar „detrunchiat” înseamnă că națiunea română
este despărțită o parte din români sunt aici în Bucovina, cealaltă parte
dincolo (recte – în România). Și ceilalți patru acuzați au dovedit în
afirmațiile lor fermitate, dârzenie în afirmarea dreptului de exprimare
liberă a tuturor naționalităților din Bucovina.
În pledoariile lor, avocații apărării Dr. Roth, dr. Tabora și dr. Atlas
au căutat să nege caracterul politic al acțiunii tinerilor studenți români,
Bucovina sublinia unul dintre apărători, avocatul Roth – „nu are nevoie
de procese politice”, deoarece trebuie să se spună că aici „umblă
stafiile”; în decizia adoptată după o oră și jumătate de deliberări, jurații
s-au pronunțat pentru nevinovăția celor cinci acuzați. Era ora 11
noaptea celei de-a treia zi de dezbateri. Autoritățile au hotărât însă
desființarea Societății „Arboroasa”, a fost o grea lovitură aplicată
studențimii române. Cum fără societăți nu puteau exista, frații membri
ai Societății și ceilalți studenți români au înființat în 1878, noua
societate, numită „Junimea”, care a continuat tradiția începută de
„Arboroasa”. Timp de trei decenii Societatea „Junimea” a fost la
Cernăuți singura societate studențească românească care a făcut
membrilor ei educația socială și națională. Temnița și procesul înscenat
n-au putut să-l oprească pe Ciprian Porumbescu să militeze mai
departe pentru idealurile generației sale, el înscriindu-se mai întâi la
Asociația internațională „Academische Lesehalle”, unde a fost o vreme
vicepreședintele, iar apoi a trecut la Societatea „Junimea”.

86
 Apoi, Ciprian Porumbescu se va înscrie la Facultatea de Filozofie a
Universității din Cernăuți. Viața, necesitățile luptei pentru unitate i-a
îndreptat atenția spre trecutul de luptă a poporului. „După echivalarea
unor examene de la Facultatea de Teologie, va trece la Facultatea de
Filozofie cercetând cu asiduitate istoria”. În 1880 pleacă la Viena unde
pe lângă continuarea cursurilor începute la Cernăuți, urmează și
cursurile la Conservator dându-și examenele de armonie, compoziție,
violină, contrabas. În acest oraș va fi găzduit de pictorul Epaminonda
Bucevschi, fiul preotului din Ilișești. La Viena face parte din Societatea
românească „România Jună” care în fiecare an angaja câte un bal și
invita elita vieneză. În 1880 este dat acest bal, el compune valsul
Camelii. La Viena a compus imnul Pe-al nostru steag, care va fi imnul
„României June”. Dar greutățile materiale în care se zbătea Ciprian
Porumbescu și întreaga sa familie l-a determinat să întrerupă studiile și
să-și găsească o ocupație pentru a putea trăi. Fiind informat că în
Transilvania sunt vacante catedrele la gimnaziile din Brașov și Năsăud,
Ciprian optează pentru Brașov. Unul din motive l-a constituit vechile
legături pe care familia Porumbescu le-a întreținut cu intelectualii
acestui oraș, un alt motiv era acela că Ciprian a strâns legături de
prietenie cu unii tineri la Viena și prin intermediul prietenilor săi
compozițiile sale erau cunoscute în Transilvania și Banat înainte de
sosirea sa la Brașov.
Pe lângă catedra de profesor pe care a obținut-o la un liceu
ortodox începând cu 11 noiembrie 1881 el va solicita și postul de dirijor
al Corului Bisericii „Sf. Nicolae” din Șchei datorită salariului mic. Cu
sănătatea șubredă Ciprian Porumbescu va începe o activitate fără răgaz
în afara orelor de clasă, făcând repetiții, dirijând concerte și
compunând. La sfârșitul anului 1881 și începutul anului 1882 Ciprian
Porumbescu a stimulat sprijinul pe care îl acordase românii brașoveni,
definitivează partiturile operetei Crai Nou. Anii petrecuți la Brașov au
fost cei mai rodnici din viața lui C. Porumbescu. Aici a realizat cele mai
de seamă opere muzicale, s-a afirmat ca unul din cei mai de seamă
compozitori naționali .Toată lumea își pusese speranțe în talentul lui
Ciprian Porumbescu, dar boala făcea progrese rapide. Se simțea rău și
medicul l-a sfătuit să plece la Nervi în Italia pe malul Mării Mediterane,
o stațiune cu climă dulce. Medicii l-au sfătuit să nu-și ia vioara
87
considerând-o dăunătoare căci în executarea cântecelor punea prea
multă pasiune și el avea nevoie de o viață liniștită fără emoții.
Ajuns la Nervi dorul de a cânta îl învinsese și prietenii au fost
nevoiți de a-i trimite vioara. Ciprian l-a vizitat pe compozitorul
Rigoletto în vila sa de lângă Genova . Dar iarna pentru Italia a fost rece
și boala lui se agrava, la 10 martie 1883 după ce a vizitat Florența, Pisa și
Roma, Ciprian Porumbescu s-a întors la Stupca, iar la 6 iunie 1883 va
muri istovit de boală.
Constantin Morariu scria atunci: „Cu chipul său falnic și cu
privirea sa simpatică Ciprian îi magnetiza pe oricine, astfel încât puterii
lui atractive nu-i putea rezista nimeni, era blând plăcut la vorbă, foarte
onest, de o rară bunătate de inimă, duios chiar și atunci când părea a fi
foarte revoltat. Nu e de mirare că în orice societate el era matca pe lângă
cei ce se adunau. Puterea aceasta de cucerire o recunosc toți membrii
societăților studențești: «Arboroasa», «Junimea», «România Jună» al
căror membru a fost, mărturisesc brașovenii care l-au cunoscut pe când
era la ei profesor, o mărturisesc toți cei ce l-au întâlnit cu diferite
prilejuri”.
În deceniile ce au urmat, idealurile naționale ale generației lui
Ciprian Porumbescu – și ale lui însuși, părăsind această lume la doar 30
de ani –, crescută în școala naționalistă a Junimii a început să revendice
drepturi în conducerea politicii naționale. Ea a început o propagandă
pentru noul ei crez, pe care boierimea nu dorea să-l accepte. Iar în
perioada următoare, în politica românilor din Bucovina aveau să se
cristalizeze tot mai mult ideile naționale pentru care a militat și Ciprian
Porumbescu – idea înfăptuită la 15/28 noiembrie 1918, când Congresul
General al Bucovinei, întrunit la Cernăuți (sub președinția lui Iancu
Flondor), a hotărât, în unanimitate, Unirea pe veci a Bucovinei cu
Țara-mamă – România: „După sforțări și jertfe uriașe din partea
României și a puternicilor și nobililor ei aliați, s-au întronat în lume
principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile și când în urma
loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a zguduit din
temeliile ei și s-a prăbușit și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei
și-au câștigat dreptul la libera hotărâre de sine, cel dintâi gând al
Bucovinei dezrobite se îndreaptă către Regatul României, de care
întotdeauna am legat nădejdile dezrobirii noastre. De aceea, noi,
88
Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a Țării și
fiind învestit singur cu puterea legiuitoare, în numele suveranității
naționale, hotărâm: unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în
vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul
României”.
Visul lui Ciprian Porumbescu – de unirea a tuturor românilor
într-un singur stat – era, în sfârșit, împlinit!
... Memoria marelui patriot și simbol național Ciprian Porumbescu
avea să fie, după moartea sa atât de timpurie, cu pioșenie întreținută –
școli, cămine culturale, asociații cultural-artistice, ansambluri corale din
întreaga țară inclusiv la Constanța) poartă astăzi numele celui care a
fost Ciprian Porumbescu.
Prezentăm, în încheiere, un document elocvent , din anul 1922, ce
prezintă o sinteză a activității, la începutul secolului al XX-lea, a unei
astfel de asociații culturale.
Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu” în Suceava
Nr. 12 Suceava, în 17 Ianuarie 1922
Domnule inspector,
Reuniunea noastră, înființată în toamna anului 1903, a desfășurat
în tot decursul existenței sale o activitate vie și rodnică pentru
propagarea muzicei naționale și prin aceasta pentru întreținerea
sentimentului național românesc în acest colț de sud al Bucovinei
înstrăinate. La concertele ei s-au executat compozițiuni de compozitori
bucovineni ca Flondor, Porumbescu, Mandicevschi și Vorobchievici,
dar și compozițiuni de Musicescu, Vidu, Dima, Teodorescu, Șorban, J.
Movilă, Mezzetti, T. Brediceanu ș.a. Reuniunea a cultivat și muzica
bisericească, executând cântările liturgice la sărbătorile mari în bisericile
din Suceava. S-a făcut și muzică instrumentală, așa d. e. la marele
concert comemorativ din 25 Mai (7 Iunie) 1908, când se împlineau 25 de
ani de la moartea talentatului compozitor, cu al cărui nume se
mândrește reuniunea; s-a executat atunci uvertura din opera „Titus" de
Mozart și „Rapsodia română" de Ciprian Porumbescu. Din îndemnul
reuniunii noastre, tot atunci s-a sărbătorit amintirea lui Ciprian
Porumbescu în centrele mai însemnate ale românimii și anume la
Bârlad („Armonia”), București („Carmen”), Coșteiu (Banat),

89
Oradea-mare („Hilaria”), Reșița-montană („Reun. de cântări"), Sibiu
(„Reun. rom. de muzică"), Turnu-Severin („Doina").
În același timp, reuniunea a întreprins și marea operă a tipăririi
compozițiunilor inedite ale lui Ciprian Porumbescu, din care au apărut
11 fascicule, conținând coruri mixte, coruri bărbătești, piese pentru voce
cu acomp. de pian și compozițiuni pentru pian. Activitatea intensivă a
reuniunii se evidențiază și prin faptul că încă în 1908 ea a putut
întreprinde un turneu, dând concerte și la Câmpulung și la Vatra
Dornei, cuprinzând astfel în raza sa tot sudul Bucovinei. Această
activitatea bogată a fost întreruptă prin răsboiul mondial, când, sub
ocupațiunea rusească, reuniunea a îndurat mari pierderi materiale, mai
ales în ce privește mobiliarul. în Noemvre 1919 reuniunea s-a reactivat
și acum e în plin progres. Cultivând în trecutul său și teatrul, reuniunea
a putut să se avânte astăzi la încercarea de a reprezenta opereta „Crai
nou” de Ciprian Porumbescu, încercare ale cărei sorți de reușită le-ați
putut aprecia chiar D. Voastră în persoană, în seara de 16 Ianuarie 1922,
când, sosind în mijlocul nostru, cu o spontaneitate vrednică de
admirare și recunoștință, v-ați oferit să dați prețioase îndrumări pentru
punerea în scenă și regia piesei. Pe temeiul acestei activități vă rugăm,
d-le inspector, să binevoiți a interveni la on. ministeriu al artelor ca să se
acoarde reuniunii noastre o subvențiune din fondurile bugetare,
destinate pentru sprijinirea și încurajarea societăților corale.
În numele comitetului: Grigorie Solinteg, viceprezident Victor
Morariu, secretar I
Domniei Sale
Dlui Grigorie de Pantazi, inspector al Artelor.

90
 BIBLIOGRAFIE

Cârlan, Nicolae, Iraclie Porumbescu. O prezentare monografică, în

„Suceava”. Anuarul Muzeului Județean, X, 1983;
Cenușă, Mircea, Ciprian Porumbescu și Brașovul, în „Suceava”.
Anuarul Muzeului Județean, X, 1983;
Ciachir, Nicolae, Din istoria Bucovinei 1775-1944, Editura Didactică
și Pedagogică, București, 1993;
Dumitriu, Eugen, Contribuții la răspindirea operei lui Ciprian
Porumbescu, în „Suceava”, Anuarul Muzeului Județean, X, 1983;
Economu, Radu, 1878. Ciprian Porumbescu înfruntă autoritățile
habsburgice, în „Magazin istoric”, XXII, nr. 2, 1988;
***, Istoria românilor, vol. VII, tom II: De la Independență la Marea
Unire (1878-1918). Coordonator: Acad. Gheorghe Platon, Editura
Enciclopedică, București, 2003 (subcap. Bucovina – autor: Mihai
Iacobescu);
Leu, Paul, Ciprian Porumbescu, Editura Muzicală, București, 1978.
______, Conștiința originii etnice românești in familia Porumbescu, în
„Suceava”. Anuarul Muzeului Județean, X, 1983;
Morariu, Leca, Iraclie și Ciprian Porumbescu. Ediție îngrijită,
prefațată, adnotată, glosar și catalog al creației lui Ciprian Porumbescu
de Vasile Vasile, I-II, Editura Ldana, Suceava, 2014;
Nistor, Ion, Istoria Bucovinei, Humanitas (Colecția Historia
Magistra Vitae), București, 1991;
Opriș, Ioan, O pagină de istorie a Societății Corale „Ciprian
Porumbescu”, în „Suceava”, Anuarul Muzeului Bucovinei, XXXVII, 2010;
Sbârcea, George, Ciprian Porumbescu, Editura Ion Creangă,
București, 1984;
Zub, Alexandru, Putna (1871): programul unei generații, în
„Convorbiri literare”, 137, nr. 1, 2004.

91
 Doi preoți români: Dimitrie Chirescu și Alexei
Mateevici
Prof. dr. Dascălu Vincențiu - Armand
Colegiul Tehnic „Nicolae Titulescu” Medgidia

1. Un preot și învățător dobrogean - Dimitrie Chirescu

Dobrogea pare definită precis în imaginarul colectiv. Se trece cu
vederea că, mai curând decât Marea cea mare, Delta mirifică, Munții cei
vechi, Dobrogea este expresia vieții locuitorilor ei. Existența, luptele și
victoria impresionantă a unui preot din Podișul Dobrogei de Sud este
pledoarie în acest sens.

Rădăcinile
Părintele Dimitrie Chirescu se naște în 1842, la Rasova, cel dintâi
din cei cinci copii ai familiei lui Iorga Chirea. Tatăl este venit din părțile
Ialomiței în Dobrogea, pe la 1830-1835. Era știutor de carte și iscusit în
cântarea bisericească. Există posibilitatea ca înaintașii lui să se fi băjenit
din Dobrogea, iar descendentul lor să fi revenit la matcă. Cu siguranță,
la scurt timp după stabilirea în Rasova, se impune drept pildă
comunității. Inițial, drept psalt al bisericii satului. Apoi ca înălțător al
școlii românești. Conform opiniei învățătorului Vasile Helegiu, era fost
elev al uneia dintre școlile întemeiate de vestitul Macarie Ieromonahul
în Valahia.
Apără de atacurile cerchezilor comunitatea și este numit ciorbagiu
(primar) al Rasovei. Cel numit, cu admirație de către turci, Deli-Iorga,
pentru virtuțile morale și îndrăzneala afirmării drepturilor românilor
dobrogeni, pentru încăpățânarea ce frânge ezitările orientale și
ambiguitățile mai marilor unei provincii de margine a Imperiului
Otoman, demonstrând că loialitatea înseamnă asumarea ei deschis, ca
mijloc de dezvoltare a comunității, încredințează fiului său, ca
moștenire, continuarea muncii. Pentru aceasta, îi este alături de
cumnatul său, preotul Encică, îndrumător nu lipsit de severitate, iar,

92
după absolvirea școlii primare, aflat sub îndrumarea mitropolitului
Grigore de Silistra, care, potrivit cercetărilor profesorului Gheorghe
Dumitrașcu, „îl remarcase în biserica din Rasova, ținându-i isonul la
cântările slujbei”, elev al Seminarului din Silistra. Grija părintească
rodește, deoarece potrivit părintelui Niculae M. Popescu, „băiatul
întrecea în virtuți pe tatăl său” nu doar în privința cunoștințelor -
stăpânind limba fiecărei nații locuitoare a Dobrogei, pe lângă latină,
elină, engleză, franceză -, dar și în viziunea asupra croirii viitorului
provinciei.

Înălțarea ramurilor
Prima schiță a proiectului său - contactul cu lumea. Profesorii,
colegii - parte dintre ei cei dintâi elevi ai lui Dimitrie în cadrul pregătirii
la disciplinele studiate, cunoscuții, bulgarii, evreii, grecii, armenii,
turcii, tătarii, cerchezii, negustorii, bijutierii, țârcovnicii, mica burghezie,
nobilii scăpătați sunt piesele caleidoscopului care oferă imaginea
cărămizilor aflate la dispoziția sa. Întors la Rasova, pare doar succesor
al părintelui său. Obținerea calității de cântăreț al bisericii se constituie,
la primă vedere, drept reazem acestei opinii. De asemenea, statutul de
învățător la Alimanu, din 1862.
Se căsătorește cu Gherghina Drăgușin, fiica primarului satului.
Uciderea, în 1864, a tatălui său, determină revenirea lui Dimitrie la
Rasova, ca învățător.
Ajuns în satele din vecinătate, până la Cernavodă, ascultă, învață,
se străduiește a îndrepta erori. Și, mulțumită drumurilor parcurse,
limpede îi este că Biserica și Școala sunt răspuns al efervescenței ce la
Stambul purta numele proiectelor reformiste ale Tanzimatului, iar, în
vecinătățile Rasovei, a rostirii limpezi a drepturilor românilor. (Eugen
Drăgoi).
Coagularea demersurilor izolate se realizează prin constituirea, în
1870, a Societății Române de Limbă și Cultură, al cărei țel dintâi este
cultivarea limbii române. Patronajul mitropolitului Silistrei îngăduie
inspectarea de către Dimitrie a școlilor dintre Silistra și Tulcea.

93
 Cele dintâi roade
Hirotonirea are loc în 1871, devenind preot al bisericii din Rasova,
parohia unchiului său. Predica devine unealtă modelării conștiințelor și
vremurilor. În 1872, mutat la Cernavodă, construiește casa parohială,
una dintre camere devenind școală. Reface biserica Sfântul „Ierarh
Nicolae”. Devine un nou Solomon, căci o singură biserică ortodoxă
existând în vechiul Axiopolis, fiecare dintre semințiile drept creștine
consideră că are dreptul a participa la Sfânta Liturghie săvârșită în
limba sa. Cunoscător al fiecăreia dintre acestea, noul paroh se impune
drept slujitorul potrivit.
Eforturile constituirii unei parohii unite prin credință și prin
slujirea unui scop comun se reflectă în numărul sporit de enoriași. Și,
firesc, de elevi. O odaie este insuficientă. Cum și obținerea de manuale,
din România, nu este chiar ușoară. Cucernicul Părinte Dimitrie pune
temelie clădirii corespunzătoare unui spațiu de învățământ demn de
inscripția străjuind camera - școală Studiul român 1875. După patru ani,
în 1879, noua școală, construită cu sprijinul noilor autorități, este
inaugurată.
Însă, așa cum menționa fiul său, Ion D. Chirescu, nu este doar
preot, ci și revizor școlar. Mulțumită râvnei sale, „a împânzit malul
drept al Dunării cu școli românești.” La Cochirleni și Topalu. La
Seimeni și Ivrinezu. Clădiri modeste, în care se învață carte românească.
Căutarea învățătorilor. Convingerea familiilor ce află în munca celor
cărora le-au dat naștere folos sporit față de învățătură. Înfruntarea
ostilității autorităților, temătoare de apariția focarelor de răzvrătire față
de stăpânirea otomană - organizațiile subversive grecești și bulgărești
nefiind puține -. Aceste preocupări sunt completate de dobândirea de
însărcinări noi de către fostul paroh din Rasova, devenit, în 1875,
protopop al județului Silistra Nouă, subprotoiereu al județului
Constanța, în 1879. Ultima ascultare transcende conotațiile
administrative, reflectând prețuirea strădaniei unui bun român de către
autoritățile instalate, în noiembrie 1878, în Dobrogea, după revenirea
provinciei la România. Înfruntând adversități, riscându-și, nu în rare
ocazii, viața, sfidând cutume, păstrează vie românitatea între Dunăre și
Mare, împotriva unora dintre cercurile bucureștene care defineau
Dobrogea drept ilustrare unei terra deserta, încredințând prefectului
94
Ion Bănescu școlile îndrumate. Pe durata războiului ruso-româno-turc
din 1877-1878, se preocupă de protejarea turmei sale, facilitând trecerea
pe malul stâng al Dunării, iar, pe perioada administrației ruse în
Dobrogea, intermediind între autorități și populație.
După 1878, mulțumit de înălțarea celor două școli din Cernavodă,
se dedică misiunii duhovnicești. În 1882, este pusă piatra de temelie a
unei noi biserici. Ca în situațiile similare, implicarea este deplină.
La slujba Sfântului Maslu participă, ca și în anii anteriori,
musulmani, siguri că ar putea datora tămăduire suferințelor prin
rugăciunea preotului. Ca și înainte, este prezent la mănăstirea de la
Celic Dere, de hramul sfântului locaș.
Predicile, odinioară în română, turcă, bulgară, rusă, continuă să
tâlcuiască universalitatea mesajului Sfintei Scripturi și folosul
nefrângerii credinței. Străbaterea localităților dobrogene odrăslește
culegerea de folclor. Cunoașterea pământurilor fostei Sciții Minor îl
transformă în consilier măsurătorilor topografice și cercetărilor
arheologice.
Viața de familie completează, prin cei doisprezece copii, imaginea
unuia dintre preoții ce au devenit model de împlinire.

Amurgul
La 9 octombrie 1890, la Cernavodă, este pusă piatra de temelie a
podului peste Dunăre proiectat de Anghel Saligny. Slujitorul serviciului
religios - Părintele Dimitrie Chirescu. Cel felicitat, la sfârșitul
cuvântului duhovnicesc, de însuși suveranul țării, Carol I. Sănătatea îi
devine tot mai fragilă. Este internat la Spitalul Brâncovenesc din
București. Părăsește această viață la 13 decembrie 1890. Regele pune la
dispoziție un vagon pentru aducerea trupului vrednicului preot la
Cernavodă. Este înmormântat în cimitirul ortodox. O cruce albă. O
lespede amintind de cea de la Curtea de Argeș a lui Radu de la
Afumați. Asemenea aceleia, și cea a Părintelui Dimitrie cuprinde fiecare
dintre luptele purtate. Biruința cea mai de seamă nu diferă de cea a lui
Deli-Iorga. Cinci dintre copii au continuat slujirea la catedră. Unul a
urmat cariera armelor. Altul - avocat. Cât despre faima înaintașilor,
aceasta pare a fi revenit compozitorului I. D. Chirescu, compozitor de
muzică corală de primă mărime , cel care, în memoriul din noiembrie
95
1972, prin care solicita acordarea numelui părintelui său uneia dintre
străzile orașului Cernavodă, menționa –„nu este altă persoană care să fi
activat ca Preotul Învățător Dimitrie Chirescu pe teren cultural, național
și religios în Dobrogea, în timpul stăpânirii turcești. […] Preotul
Chirescu are pentru Dobrogea aceleași merite pentru învățământ,
credință și românism, pe care le-a avut Gheorghe Lazăr în Muntenia
(...)”.

2. Alexei Mateevici – 100

„Înalt și sprinten ca un paltin, pe umerii rotunzi avea chip de Crist
blajin, încadrat în plete lungi, castanii, și o barbă blondă, despicată în
două. Pe fața-i blândă, cu pistrui mici sub bolta unei frunți înalte și
luminoase sclipeau doi ochi căprui, puțin înmuiați în lacrimi și de o
melancolie nespusă.” (Ion Buzdugan)

Începuturi
Născut la 16 martie 1888, la Căinari, actualul raion Căușeni, la 50
de kilometri sud de Chișinău, iul preotului Mihail Mateevici și al
Nadejdei, fiica protopopului din Căușeni. Școala primară o urmează la
Zaim, unde familia se mută în 1893.
În 1897, este înscris la Seminarul Duhovnicesc din Chișinău. O
alegere firească, nu doar ca rod al tradiției familiale - stră-străbunicul,
străbunicul, bunicul și un unchi pe linie maternă fiind slujitori ai
altarului -, ci ca purtare a unei îndatoriri, deslușită treptat, mulțumită
rolul bisericii satului dintr-o gubernie imperială, care, dincolo de
fireasca misiune spirituală, aparține nevoii de nestingere a conștiinței
naționale. Absolvă, în 1902, cursurile seminarului, continuând studiile
la Seminarul Teologic din Chișinău. Participă la dezbaterile privind
proiectele de reformă inițiate în domeniul învățământului. În aceeași
măsură, realitățile sociale sunt cu aceeași atenție cântărite. Cel dintâi
prag - moartea, la 42 de ani, a părintelui Mihail Mateevici, la 24 iulie
1906. Nu doar pierderea tatălui, ci și competiția pentru obținerea
parohiei Zaim îl tulbură. Cu această ocazie, publică primul articol,-
Chestiunea preoțască în „Basarabia”, denunțând lăcomia, ipocrizia și
lipsa de scrupule a unui sistem profund corupt.

96
 Publicistul, poetul, preotul
Materialul constituie începutul unei activități publicistice
impresionante, nu doar prin numărul materialelor, ci, mai cu seamă,
prin domeniile abordate, de la viața Bisericii, problematica socială și
culturală, la etnografie, folclor, arheologie, critică de artă, reportaj și
traduceri din literatura rusă.
De asemenea, susține predici în Catedrala ortodoxă din Chișinău.
În 1907, devine membru al redacției „Basarabiei”. Începe să publice cele
dintâi poezii. În același an, Nadejda Mateevici se mută la Chișinău.
Seminarul se închide, ca măsură de coerciție pentru tulburările elevilor.
Este prilej pentru dedicarea activității publicistice, pentru cel care, trei
ani mai târziu, absolvă seminarul ca șef de promoție. Rezultatul -
înmatricularea ca student al Academiei Duhovnicești din Kiev, fără
susținerea examenului de admitere, în calitate de bursier. La Kiev,
activitatea publicistică continuă, la „Luminătorul”. Devine membru al
Societății Cultural-Naționale „Deșteptarea” a studenților moldoveni.
Principala doleanță - revenirea la folosirea, în școlile primare, a limbii
române.
În „Buletinul Eparhiei Chișinăului” publică studii și articole
despre tradiții basarabene, despre istoria Bisericii „moldovenești”. De
asemenea, începe colaborarea cu publicația „Cuvântul moldovenesc ”.

Anul 1914
Este anul ce lesne poate fi definit ca apogeu al existenței lui Alexei
Mateevici. Susține lucrarea de licență: Concepția religioasă și filozofică
a lui Fechner, clasându-se al șaselea din cei patruzeci și opt de
absolvenți ai prestigioasei Academii kievene. O lucrare de peste 800 de
pagini, care îi îngăduie să devină magistru în științe fără probe
suplimentare. În același an este hirotonit preot, pe seama catedralei
Sfânta Sofia din Kiev. Se căsătorește cu Teodosia Novițki, profesoară la
Școala Eparhială din Kiev. În septembrie, la solicitarea sa, devine
profesor de omiletică, liturghie la Seminarul Teologic din Poltava. Nu
după multă vreme, se transferă la Seminarul Teologic din Chișinău,
unde predă limba greacă și Sfânta Scriptură. Este ales membru al
Societății Bisericești de Istorie și Arheologie din Basarabia.

97
 Amurgul
Continuă să publice. Susține discursul de despărțire la serbarea de
absolvire a promoției 1915. În vara acestui an, este prezent la Căușeni,
pentru studiul trecutului și a arhitecturii bisericii „Sfânta Adormire a
Maicii Domnului”. Rezultatul – prelegere în ședința Societății de Istorie
și Arheologie. Demersul relua truda bunicului matern, preotul Ioan
Neaga, ce publicase, în 1862, un material despre locaș.
La 16 septembrie, ca preot militar, este mobilizat pe frontul din
Galiția, în regimentul 41 infanterie. La 23 decembrie, se naște fiica sa,
Nina. Un an mai târziu, pe fondul intrării, la 15 august, a României în
război, solicită să fie transferat în România. Este încadrat în brigada 71
rusă de artilerie, pe linia frontului Tecuci-Mărășești. Continuă să trimită
materiale pentru „Buletinul Eparhial” și Societatea de Istorie și
Arheologie, al cărui membru al comisiei editoriale devenise anul
anterior.
Prezența în țara-mamă este, de la început, fructuoasă. Atât prin
întâlnirile cu oamenii de cultură, cât și pentru colectele de carte pentru
Basarabia. Revine frecvent la Chișinău. La 20 mai 1917, participă la
Congresul studenților români din Basarabia. O săptămână mai târziu -
la cel al învățătorilor moldoveni din Basarabia. Ambele, la cea dintâi
întrunire. La mijlocul lunii iunie, susține lecții de istoria literaturii
române la cursurile de limba română pentru învățători, cursuri
prefațate de recitarea „Limbii noastre”, înaintea unei audiențe
impresionante. Poezia fusese scrisă pe front, la Mărășești, la 17 iunie
1917. Există mărturii despre drumurile sale în satele Moldovei. A slujirii
la Cosmești și Movileni.
Revenit pe front, contractează tifos abdominal. Este internat la
Tecuci. Solicită să revină în Basarabia. Trece la cele veșnice la 13 august
1917. Este înmormântat, a doua zi, în cimitirul central din Chișinău. În
octombrie 1917, Congresul ostașilor moldoveni declară autonomia
Basarabiei, alegând, ca organ reprezentativ, Sfatul Țării. La 27 martie
1918, Sfatul Țării hotărăște unirea Basarabiei cu România. Se împlinește
visul căruia îi închinase, el și buneii săi, întreaga trudă și deplina
nădejde. Visul, de asemenea, al lui Simeon Murafa și Andrei
Hodorogea, luptători pentru unirea Basarabiei cu România, uciși la 20
august 1917.
98
 Comparat cu Mihai Eminescu, căci, „numai Eminescu a mai știut
să scoată atâta mireasmă din ritmurile poporane” (George Călinescu),
cu Nicolae Labiș, prin vârsta fragedă a muririi și forța talentului (Î.P.S.
Antonie Plămădeală), Alexei Mateevici ne este, la un secol de la trecerea
sa la Domnul, mai cu seamă întrebare. Despre ceea ce simțim, încă a ne
defini. Despre idealuri. Despre conștientizarea, de către fiecare dintre
noi, a noțiunii de patrie. Răspunsul nu ne este dat a-l putea amâna.

BIBLIOGRAFIE

A. Lucrări de specialitate
Birda, Tiberiu, 125 de ani de școală cernovodeană, Constanța, Editura
Mondograf, 2001;
Helgiu, Vasile, Școala românească dobrogeană de la înființare până la
1938. Monografie. Istoric, documente, diagrame, Constanța, Institutul de
Arte Grafice „Albania”, 1938;
Popescu, Niculae M., Preoți de mir adormiți în Domnul, București,
Ed. Basilica, 2015;
Mateevici, Alexei, Versuri, Bacău, Editura Vicovia, 2013.

B. Periodice
„Adevărul” (2015)

C. Surse online
http://ziarullumina.ro/

Dimitrie Chirescu -sursa foto: black-sea.travel Alexei Mateevici | sursa

foto: Wikipedia
99
 Rolul mocanilor în modernizarea Dobrogei
Prof. Nedelcu Monica Izabela
Școala Gimnazială „Dumitru Gavrilescu” Gârliciu

Românilor băștinași din Dobrogea, supranumiți și „dicieni”, li s-au

alăturat, în anumite momente, alți români veniți din celelalte teritorii din
stânga Dunării, mai ales din județele Ialomița, Buzău și Brăila, așa-numiții
„cojani”, și din județele vecine ale Moldovei, cunoscuți sub numele de
„moldoveni”. Unii dintre aceștia se refugiau în Dobrogea pentru a scăpa de
obligațiile fiscale, de îndeplinirea corvezilor și a zilelor de muncă datorate
boierilor, de serviciul militar etc. Alții veneau ca lucrători sezonieri în timpul
muncilor agricole de vară, pe baza unor înțelegeri între domnitori și Poartă.
Acestora li se adăugau români ardeleni, în special cei din satele de pe direcția
Brașov-Făgăraș-Sibiu-Orăștie, zonă în care oieritul a fost întotdeauna ocupația
principală a localnicilor. Cunoscuți în Dobrogea sub numele generic de
mocani, aceștia erau supranumiți după locul de baștină „bârsani”, „săceleni”,
„brăneni”, „moroieni”, „făgărășeni”, „mărgineni” etc.98 Termenul de „cojan”
însemna, în graiul muntenilor, locuitor de la câmp, în opoziție cu mocan, care
însemna cioban de la poalele Bucegilor, păstor din Carpați.
Păstorii transilvani, cunoscuți sub numele de mocani, au jucat un rol de
o deosebită importanță în viața economică, socială și culturală a Dobrogea.
Transhumanța mocanilor a luat proporții, mai ales după ce în Transilvania
s-au luat măsuri mai aspre pentru apărarea ogoarelor contra stricăciunilor
turmelor. Atunci, o parte din numeroasa populație de mocani, de la poalele
Carpaților Meridionali, cca. 200.000 - după Johan Hinz -, a fost nevoită să se
reverse spre întinsele câmpii ierboase și puțin cultivate extracarpatice și
sud-dunărene. Păstorii sau oierii transilvani - cei din Țara Hațegului, cei din
jurul Sibiului, mărginenii - numiți și țuțuieni -, apoi, mocanii sau bârsanii din
jurul Brașovului, cât și românii din Secuime (Covasna­Brețcu), au coborât
până la Dunăre, Prut, Nistru și în Dobrogea, ba au ajuns chiar în Crimeea, la

98
Ion Penișoară, Unele aspecte dialectale în entopica dobrogeană, în „Dacoromania”, Cluj-
Napoca, serie nouă, VII-VIII, 2002-2003, p. 193.
100
Marea Azov, în Caucaz, Cuban și pe Volga, duși de interese, cu turmele lor
numeroase.99
Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, istoricul Andrei Papadopulo Vretos
arăta că în Dobrogea se aflau aproximativ 3.000 de mocani, mulți dintre
aceștia fiind păstori. De asemenea, legea de împroprietărire în Dobrogea din 3
aprilie 1882 a permis venirea unui număr însemnat de români originari din
Transilvania, atrași de facilitățile oferite de stat.
Ion Ionescu de la Brad, în corespondența cu Ion Ghica, oferea informații
importante cu privire la mocanii stabiliți în provincia dintre Dunăre și Mare:
„Mocanii se numesc românii din Ardeal care în puterea tratatelor dintre
Austria și Turcia vin de iernează cu vitele în Dobrogea. Din acești români,
unii rămân de vărează, cumpărând suhaturi de la meregii (arendașii) ce le iau
câte pe un an în arendă din Constantinopol și de pe la satele ce îi primesc. Cei
mai mulți mocani vin din Săcelele Brașovului, din Săliștea, Vale, Talâșca,
Galișu, Rășinari din ținutul Sibiului, din Poenari și Rădeni, din ținutul
Miercurii. Cei mai mulți mocani după iernatic se duc de vărează vitele la
munți în Țara Românească, numai acei din Săcele, Săliște și Poenari rămân
aici de vară. Mocanii (din Dobrogea) se despart în trei clase: clasa întâi au
târlele celor bogați, puțini la număr, clasa a doua este formată din asociația
mai multor mocani care se pun sub șef și pe numele lui păstoresc; clasa a
treia, cea mai numeroasă din toate, este alcătuită din mocani cu 100 până la
500 oi și care n-au relații cu guvernul, ci cu oamenii și satele care le vând
merele cu paguba visteriei.”
Cităm și din alte surse: „Din toate părțile nu se auzea decât ‹‹pământ,
pământ, cumpărați pământ!›› Nimeni ca mocanii nu au înțeles mai bine acest
strigăt. Singuri ei au prevăzut valoarea economică a acestor terenuri peste ani
de zile. Pe când cojanii se rugau de ingineri să nu li se dea pământ că nu au ce
face cu el, mocanii tăceau și cumpărau mereu. Se împrumutau de bani, unii
vindeau din oi și luau pământ pe numele lor. De atunci ei sunt cei mai mari și
mai numeroși bogătași din Dobrogea.” (A. Culea, Mocanii în Dobrogea, în
„Tribuna”, Arad, 1912, nr.17)
„Majoritatea mocanilor sunt stabiliți pe lângă și în satele tătărești,
locuitorii acestor sate sunt prea puțini activi și nu mult inteligenți, având
singura calitate de a fi buni și docili. Mocanul, definitiv stabilit, are vocațiunea

99
Doina Duciu, Dobrogea și transhumanța transilvană, p. 152, în
http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_bcss/bcss_1/20_duciu.pdf
101
în aceste părți, între altele, de a face din tătar un bun cultivator; în absența
mocanilor, tătarul nu știe decât orz, puțin mei și mult iubita lui bostănărie…,
de la venirea mocanilor, s-a introdus pe lângă celelalte culturi și aceea a
porumbului.” (P. Chihaia, în „Gazeta Transilvaniei”, 11-12 iulie 1881)
Teodor Burada, folclorist, etnograf și muzicolog român, relata, în urma
călătoriei efectuate pe aceste meleaguri, în 1880: „Locurile imense din
Dobrogea pentru pășunat au dezvoltat într-o proporție colosală agricultura
pastorală. În alte țări și chiar la noi în părțile de dincoace de Dunăre,
principala ocupație a cultivatorului este îngrijirea ce o are de a aduna de cu
toamna nutrețul trebuitor pentru ernatul vitelor; fiecare gospodar se îngrijește
ca să aibă nutreț îndeajuns pentru cel puțin cinci luni de iernat; în Dobrogea,
însă, unde earna nu durează de cele mai multe ori decât 5-6 sĕptĕmăni,
îngrijirea nu e chiar atât de mare; adeseori vitele, în cursul acelor săptămâni
de earnă, găsesc earba uscată cu care se nutresc. Aceste împrejurări dintre cele
mai favorabile au fost causa pentru care sute de păstori romăni mocani,
călĕtoresc in toți anii din Transilvania în Dobrogia, spre a duce la ernatic
nenumĕrate turme de oi. Numărul oierilor și al meilor se ridicau înainte de
rĕsboiu la aproape un milion, acuma însă după nenorocirile suferite, acest
numĕr a scăzut foarte mult. Păstorii mocani sunt foarte primitori și
indatoritori. În călĕtoria mea, mi s`a intămplat mai de multe ori a mănca pe la
stăni, și pe ori unde am fost găsduit cu cea mai mare bunăvoință; voind a-i
mulțămi pentru ingrijirea și merindele ce mi se dăduse, nicăiure n`au vrut să
primească vre-o plată, spunĕndu-mi-se că merindele sunt date de Dumnezeu,
și nu se cade a se lua plată de la drumeț pentru hodina și măncarea lui. Acest
obiceiu se păstrează la toți păstorii romăni ori în ce țară se află ei. Mulți din
acei păstori mocani cu timpul nu se mai întorc în locul de unde au venit, ci se
așază în Dobrogia pentru totdeauna, căsătorindu-se cu fetele romănilor, și nu
s`ar putè intămpla altfel, căci părinții nu consimțesc niciodată a-și da fetele ca
să meargă în țară străină; obiceiu vechiu și nestrămutat la romăni, care explică
contopirea diferitelor rase ce au emigrat în țerile romăne, cu poporul de
baștină“.(sic)100
Alexandru P. Arbore realiza observații similare, la 1922: „Câmpia goală
și întinsă a Dobrogei, pe lângă asemănarările topografice cu șesuri întinse, cu
ușoare ondulațiuni ici colea, cu ținuturi pustii sau prielnice pentru cultură, cu

100
Teodor T. Burada, O călătorie în Dobrogea, Iași, Tipografia Națională Strada Alecsandri,
1880, pp. 7-8.
102
mlaștini și bălți, oferă, ca și câmpiile mai sus pomenite, aceiași vegetațiune
caracteristică prin aspectul său ierbos, rigid și uscat. Suprafața plană, foarte
întinsă, condițiunile climatului continental, care determină starea secetoasă,
vânturile continue fac ca perioada de vegetațiune, necesară pentru săvârșirea
actelor interne de nutrițiune, să devie mai scurtă și insuficientă pentru
cerințele arborilor fructiferi. Starea secetoasă face ca aceste ierburi, ce cresc
iute și abundent primăvara, să se usuce la începutul verei când pământul
devine uscat, iar atmosfera se umple de de vârtejuri de praf, care dau un
aspect așa de trist și de curios ținuturilor continentale dobrogene. Ciclul de
desvoltare anuală a plantelor unor asemenea regiuni trebuie să aibă o scurtă
durată, adaptată acestui climat. Așa se explică și primăvara timpurie și
desvoltarea grabnică a ierburilor ce durează puțină vreme și apoi se usucă. Pe
lângă aceasta, influența mării face ca iarna să fie mai dulce. Asemenea
condițiuni, pe lângă care se mai adaugă și raritatea localităților locuite, (…) au
favorizat o intensivă desvoltare a vieții păstorești. (…) Lâna de Dobrogea însă
era renumită, căci Brașovenii o întrebuințau probabil la facerea postavurilor
cu care făceau un întins comerț. Pentru ocrotirea ogoarelor săsești de
stricăciunile oilor și de focurile provocate de pe urma sălașurilor păstorești,
s´au luat severe măsuri împotriva păstorilor, de către diferiți stăpânitori ai
Ardealului. Ne mai având unde să-și pășuneze oile, ciobanii bârsani au fost
nevoiți să-și caute în altă parte iarba necesară, creindu se astfel mișcările
turmelor cu păstori dincoace în Țară (…) Înaintarea treptată în seșul muntean
i-a adus la Dunăre, pe care au trecut-o apoi ajungând astfel până în
Dobrogea”.101
La 1850, mai mult de un milion de oi cutreierau Dobrogea întreagă.
Oierii trebuiau să plătească următoarele dări: un piastru de oaie, patentă
consulului austriac; taxa pentru a putea străbate țara, dată mudirului,
aproape un piastru pe oaie; chiria pământului de care aveau nevoie pentru
hrana turmelor, care se plătea mudirului, subașei, satului (uneori, la toți trei)
sau antreprenorului care închiriase pământurile neocupate; beilicul sau
zeciuiala oilor. Prețurile crescuseră, dacă ținem seama de faptul că, la 1830, se
plătea numai 4 parale de cap de oaie și una din cincisprezece. Treptat,
„dezvoltarea agriculturii, care a dus la restrângerea întinderii pământului,
noile așezări ale cerchezilor și tătarilor ce și-au întins stăpânirea asupra

Alexandru P. Arbore, O încercare de reconstituire a trecutului românilor din Dobrogea,

101

Constanța, Tipografia „Victoria”, George I. Georgescu, 1922, pp. 29-31.

103
câmpiilor pline de ierburi și care amenințau, prin felul de a fi a acestor două
populațiuni, siguranța turmelor, creșterea dărilor pentru pășunat și noile
impozite, necunoscute până acum pricinuiră o grabnică decăderea a vieții
păstorești. (…) Cu acestea decăzuseră și o mulțime de negustori greci și
bulgari, cari se ocupau cu comerțul cașului și al brânzei…” Drept urmare,
mocanii au fot obligați să se stabilească permanent în satele dobrogene,
alături de ceilalți români și de tătari, turci sau bulgari. Astfel, mocanii trec de
la nomadism la viața de plugari .102
Mocanii au jucat un mare rol în istoria Dobrogei, valorificând, secole
de-a rândul, dar mai ales după 1800, bogatele și întinsele pășuni dobrogene.
În egală măsură, s-au îndeletnicit și cu comerțul, iar cei statorniciți definitiv în
Dobrogea au practicat agricultura. Astfel, se poate afirma că, din punct de
vedere economic, mocanii au constituit elementul cel mai activ al provinciei,
depășindu-i în multe privințe și pe românii autohtoni, striviți de
multiseculara stăpânire otomană. În același timp, păstorii transilvăneni au
contribuit la dezvoltarea, pe toate planurile, a legăturilor dintre românii din
Dobrogea și cei din teritoriile de la stânga Dunării. Stabilirea mocanilor în
satele și orașele dobrogene a întărit elementul românesc, grăbindu-i, în același
timp, la trezirea conștiinței naționale pe românii autohtoni, deoarece, așa cum
arăta Ion Ghica: „Toți mocanii sunt naționaliști și prin ei cauza națională
poate înainta pretutindenea pe unde pleacă și merg ei”. Este, de asemenea,
remarcabil aportul lor la viața spirituală a Dobrogei, atât din punct de vedere
cultural, cât și religios.103
I. Simionescu constata, la 1928, că „toate satele de pe aici (…) au fost la
început tătărești. Războaiele au împrăștiat tătarii. Locul lor l-au luat unde
nemții, unde mocanii presărați în drumul oilor. Satele ajung mari, cu
gospodării temeinice, căci dacă săcelenii și mocanii nu-și părăsesc obiceiul
străvechi de a avea casa în mijlocul curții și nu s-au deprins încă să o alinieze
la stradă, în schimb gospodăria lor nu e mai prejos de a neamțului vecin, din
același sat, sau vecini cu satele.”104

102
Ibidem, pp. 36-37, 39, 47.
103
Robert Stănciugel, Permanența și continuitatea românilor autohtoni în Dobrogea, în
/coord.Virgil Coman, Luminița Stelian, Nicoleta (Grigore) Paraschiv/, Profesor universitar
Valentin Ciorbea la 70 de ani. O viață în siajul muzei Clio, București, Editura Etnologică,
2016, p. 313.
104
I. Simionescu, O țară din povești. vol.I Dobrogea, București, Editura „Cartea românească”,
1928, p. 76.
104
 Mihail Sadoveanu relatează în nuvela Povestea baciului Tomegea, despre
„vremea când cucereau Mocanii Dobrogea”. Pentru ciobanii tineri, viitori
colonizatori ai acestor meleaguri, Dobrogea a fost, la început, o poveste spusă,
la focul de seară, de bacii mai vechi. La 1878, față de perioada interbelică,
Dobrogea „tot așa era, numai lume mai puțină și satele mai rare. Și erau
păgâni mulți, și hoți”. Transhumanța mocanilor ardeleni a constituit o
adevărată epopee: „Și noi mergeam spre Dobrogea prin târguri și sate,
poposind aici, întârziind colea, Se rădica o pulbere până la nouri pe drumul
nostru; par´că trecea o oaste mare. Ai văzut cum vin oile de la munte. Sună
tălăngi în toate părțile și trec berbecii și oile răpegior, dând mărunt din cap
după pas; măgarii cu samare se văd de departe peste lâna oilor,
cumpănindu-și poverile. În desage, la oblâncuri, câte-o mioară cu piciorul
betejit; numai cu capul scos afară, se uită în toate părțile și behăește dulce
câteodată. Printre saricele ciobănești se țin în cumpănă cățelandri cruzi care
nu pot face drumul pe jos, se uită și ei ca niște proști la lumea prin care trec,
și-și țin cumpăna în mers, ca să nu cadă de pe samar. Iar dulăii cei mari și
cățelele umblă cu limbile scoase săltându-și blănile bățoase și par´că se trezesc
dintr´un vis și tresar ageri, când bârâie ciobanii, ori fâșcăie ascuțit,
înălțându-și bâtele. Așa am umblat noi am trecut Dunărea pe niște vase late,
după aceia ne-am împrăștiat pe pășuni (…) Ciobanii și bacii cei vechi au
durat stâni și așezări ca pentru o vreme mai lungă. Și astfel o duceam noi
bine, numai ne erà dor de munte; și cânta câte unul seara din caval de jale”.105
Din documentele și relatările de epocă putem contura figurile câtorva
mocani ardeleni care au marcat, prin viața și activitatea lor, destinul
tărâmului dintre Dunăre și Mare, în perioada de după revenirea la patria
mamă.
Pe 23 noiembrie 1880, s-a permis stabilirea definitivă a lui Aldea Nestor,
român din Transilvania, „de profesiune econom de vite”, în comuna
Danachioi, ocolul Constanța. Prefectura a dispus totodată „a se da numitului
pământ pentru casă și arătură”, rămânând „a fi supus condițiunilor ce se vor
impune tuturor de categoria cea mai în urmă”. Aldea Nestor a devenit o
figură importantă în comună. În ianuarie 1905, în urma unei consfătuiri a
marilor proprietari desfășurată la Constanța, a fost confirmat candidat pentru
Consiliul Județean și a fost ales cu 33 de voturi. De menționat că respectivul

105
*** Antologia Dobrogei. Prozatori și poeți cu prilejul cincantenarului,/ coord. Alexandru
Lascarov-Moldovanu, Apostol D. Culea/, București, Casa Școalelor, 1928, pp. 52-54.
105
se afla la al doilea mandat în această funcție. În vara lui 1907, Consiliul
Județean, plasa Constanța, a fost dizolvat, iar el nu a mai candidat. În
februarie 1908, în plasa Constanța, erau consemnați cinci mari proprietari care
își cultivau singuri moșiile; printre ei se număra și Aldea Nestor, care deținea
o moșie de 1.346 ha, care îi aducea un venit anual de 19.680 lei. La sfârșitul
anului 1913, A. A. Nestor din comuna Carol I, scotea spre vânzare 100 ha
pământ arabil, o moară cu trei perechi pietre prevăzută cu motor de benzină
42 Hp, împreună cu o casă de locuit în sat.106
Nu este de mirare că Petru Vulcan îi făcea o frumoasă prezentare în
lucrarea sa: „S’a născut la 1845 în Satu-Lung, comitatul Brașov. S’a stabilit în
Dobrogea la Comuna Carol I încă de la anul 1879, unde posedă proprietățile
d-sale. Pe o întindere de 800 hectare pământ arabil cultivă grâu, orz, ovăz,
porumb, mei, dughie și vie, iar 600 hectare de pe domeniul său le are
destinate pentru pășunea vitelor a căror economie a dezvoltat-o la noi prin oi
de rasă, cai, boi, vaci, etc. D. Aldea Nistor posedă mai multe proprietăți și în
Constanța unde se bucură de multă vază prin excelentele sale calități de bun
român. A fost ales în mai multe sesiuni Membru în Consiliul județean, fapt
care ne dă măsura popularității sale.”107
Familia Roșculeț a venit în Cartal (Vulturu) din Săcele, după 1877, și a
obținut mari proprietăți în Dobrogea. Părinții lui Nicolae Al. Roșculeț, născut în
Săcele, în 1878, s-au stabilit, în 1881, în comuna Cartal. Au venit aici cu 7.000
oi și 300 vite mari, dar au fost obligați să abandoneze economatul de vite din
cauza prețurilor mari pentru islaz. În 1910, Nicolae Al. Roșculeț era proprietar
a 600 ha pământ arabil și a unui mare număr de oi și vite. În 1911, îl găsim
înregistrat ca proprietar și comerciant în Șiriu. Alex. N. Roșculeț deținea, prin
1912, pe mereaua comunelor Runcu și Vulturul, peste 1.000 ha. În 1912,
deținea 650 ha în satul Terichioi (Runcu), 230 ha în comuna Enghez (General
Scărișoreanu), 1000 oi si 100 vite mari. Acesta deținea, în 1922, 139 ha - pe care
le cultiva singur - în Terzechioi. În 1924, N. Roșculeț era înregistrat cu o
cârciuma la Cobadin, iar, în 1916, la Enghezu, 200 ha, arendate lui Constantin
Rainu. În 1916, Al. Roșculeț, care apare ca moștenitor, deținea, în comuna
Cartalu, 400 de ha, pe care le cultiva singur. În aceeași localitate, tot cu titlu de

106
Dragoș Dumitru Dragomir, Luigi Frigioiu, Istoria unui sat dobrogean. De la Danachioi la
Nicolae Bălcescu, Constanța, Editura Dobrogea, 2016, p. 33.
107
Petru Vulcan, Albumul național al Dobrogei. 1866-1877-1906, București, Tipografia
Regală, 1906, p. 34.
106
moștenitor, apare și Nicolae Roșculeț, cu 800 de ha, pe care le muncea singur.
În 1924, Al. M. Roșculeț și moștenitorii erau înregistrați ca mari proprietari la
Cartal.108
N. Golea s-a născut în Satul Lung din comitatul Brașovului și a venit în
România în 1865, ca econom de vite, în 1872, a trecut în Basarabia, iar, în
Dobrogea, s-a stabilit în 1878. Odată stabilit pe aceste meleaguri, pe lângă
negustoria cu vite, s-a ocupat și cu agricultura. Om integru, a ajuns unul
dintre marii proprietari ai județului Constanța și a fost ales consilier județean
în mai multe rânduri. Fiul său, C. Golea, născut, în 1875, în comuna Satu-Lung
din comitatul Brașov, cu studiile făcute în Transilvania, a trecut, în 1897, în
Dobrogea, s-a stabilit la Medgidia și s-a ocupat cu agricultura, fiind numit și
primar al acestui oraș.
Irimia I. Blebea, născut în 1862, în Săcele, tot comitatul Brașov, absolvent
al Școlii Comerciale Superioare din Brașov, după o „ucenicie” de cinci în
Brăila (1881-1886), unde părinții săi se ocupau, de 25 de ani, cu agricultura și
negoțul de vite, a trecut în Dobrogea, unde a practicat agricultura până în
1899, când a fost angajat la nou-înființata Bancă de Scont, iar, la 18 septembrie
1903, a fost numit director al acestei instituții financiare.
Ioan Gh. Popa, născut în 1849, ploieștean cu origini transilvane, negustor
și crescător de vite în Basarabia până la retrocedarea acesteia, s-a retras în
Dobrogea, ocupând un loc de frunte între marii proprietari de vite, în plus,
fiind aproape neîntrerupt membru în consiliul comunei urbane Cernavoda,
ocupând și demnitatea de primar. „S-a remarcat în cultivarea diverselor rase de
vite și a fost medaliat la expoziția regională din județul Constanța pentru excelentele
sale produse economice.” Gheorghe Gh. Popa, născut, în 1851, în Satu Lung,
comitatul Brașov, a trecut, în 1867, în Basarabia, iar, de aici, în 1879, în
Dobrogea, la Peletlia (azi, Săcele) din județul Constanța, unde a cumpărat o
moșie, pe care realiza cultură rațională, „obținând cu produsele sale la
expoziția agrară din București medalia de argint. Paralel cu cultivarea moșiei
sale s-a ocupat și cu creșterea vitelor, și îndeosebi cu creșterea oilor a căror
rasă a reușit să o amelioreze obținând medalia de aur la expoziția regională
din Constanța în anul 1899. Din cele de mai sus reiese clar că mulțumită

108
Lavinia-Dacia Gheorghe, Personalități mocane în județul Constanța (secolul XIX -
începutul secolului XX), în „Acta Musei Porolissensis”, Zalău, XXXI-XXXII, 2009-2010,
p. 76.
107
românilor noștri care au descălecat de peste munți, Dobrogea a progresat
mult în ramura agriculturii”.
Ioan Moțoiu, născut, în 1847, în satul Cernatu din comitatul Brașov.
După un periplu prin Ialomița și Basarabia, s-a oprit, în 1878, în comuna
Tașpunar (azi Siliștea, județul Constanța). A fost mare proprietar de pământ
și negustor de vite. „Pe vremuri, când bandiții jefuiau și prădau satele
Dobrogei, într-o luptă cu acești bandiți a fost rănit la un picior.” A fost ales
consilier comunal și numit primar în mai multe rânduri și a fost decorat cu
„Coroana României” în gradul de cavaler.
Nicolae Gheorghe Nica Popa, născut, în 1859, în comuna Satu Lung din
Transilvania, a trecut, la 1878, în Dobrogea, unde deținea 120 hectare, pe care
le semăna cu grâu, orz, ovăz, porumb și lucernă.109
Acestea sunt doar câteva exemple de oameni veniți din inima
românismului pentru a pune umărul la ridicarea și dezvoltarea unui nou,
dar, de fapt, atât de vechi, teritoriu național.

109
Petru Vulcan, op .cit., pp. 39, 56, 61, 82, 88, 91, 93.
108
 Sursă foto: Petru Vulcan, Albumul național al Dobrogei. 1866-1877-1906,
București, Tipografia Regală, 1906

BIBLIOGRAFIE

***, Antologia Dobrogei. Prozatori și poeți cu prilejul cincantenarului, /coord.

Alexandru Lascarov-Moldovanu, Apostol D. Culea/, București, Casa
Școalelor, 1928;
Arbore, Alexandru P., O încercare de reconstituire a trecutului românilor din
Dobrogea, Constanța, Tipografia „Victoria”, George I. Georgescu, 1922;
Profesor universitar Valentin Ciorbea la 70 de ani. O viață în siajul muzei Clio,
/coord. Coman, Virgil, Stelian, Luminița, Paraschiv (Grigore), Nicoleta/,
București, Editura Etnologică, 2016;
Dragomir, Dragoș Dumitru, Frigioiu, Luigi, Istoria unui sat dobrogean. De
la Danachioi la Nicolae Bălcescu, Constanța, Editura Dobrogea, 2016;
Lascu, Stoica, Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (1878-1947), vol. I
(1878-1916) (Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța. Bibliotheca
Tomitana. II), f.e., Constanța, 1999;

109
 Rădulescu, Adrian, Bitoleanu, Ion, Istoria Dobrogei, ediția a 2-a revizuită,
Editura Ex Ponto, Constanța, 1998;
Simionescu, I., O țară din povești. vol.I. Dobrogea, București, Editura
„Cartea românească”, 1928;
Vulcan, Petru, Albumul național al Dobrogei. 1866-1877-1906, București,
Tipografia Regală, 1906;
Burada, Teodor T., O călătorie în Dobrogea, Iași, Tipografia Națională
Strada Alecsandri, 1880;
„Acta Musei Porolissensis”, Zalău, XXXI-XXXII, 2009-2010;
Dacoromania”, Cluj-Napoca,serie nouă, VII-VIII, 2002-2003;
http://diam.uab.ro

110
 Personalități ale Medgidiei - dr. Ibrahim Themo
(1865 -1945)
Dr. Ilie Adrian
Prof. dr., Director adj. Școala Gimnazială „Constantin Brâncuși” Medgidia

Albanez la origine și musulman

practicant, Ibrahim Ehtem, după
numele real, sau Themo, cum a fost
cunoscut, s-a născut la Struga, în
sudul Macedoniei, în sânul unei
familii ce provenea din satul Piatra
Albă (Gur i Bardhë), regiunea Mati
din Albania110. Încă din tinerețe a fost
un luptător și un revoluționar ce a
luptat pentru interesele conaționalilor
săi. Profesor și medic oculist de
renume, a ales să se stabilească în
Medgidia și să contribuie la
dezvoltarea orașului.
Un om care, prin povețe și
îngrijiri părintești, a izbutit să facă
populația tătară și turcă să-l cheme la nevoie. A izbutit să-i facă pe
musulmani „accesibili higienei”111 și să contribuie la propășirea spirituală a
acestora. Naționalist de marcă, a militat pentru emanciparea Albaniei, „pe
care o dorea imperiu… ...dacă se poate”112 și a iubit necondiționat Dobrogea
și Medgidia.

110
Richard Constantinescu, Ibrahim Themo-medic, revoluționer, om politic și umanist, în
„Viața medicală”, nr. 42 (1396), oct. 2016, f. 1.
111
Petru Vulcan, Albumul național a Dobrogei 1866-1877-1906, București,Tipografia Regală,
1906, p. 29.
112
Ibidem.
111
 Revoluționari albanezi la Istanbul113
A întemeiat organizațiile „ Junii turci” și „Uniune și progres”, fiind arestat
de autoritățile otomane de patru ori. În aceste condiții, își va schimba numele,
în Themo, fiind urmărit de agenții sultanului Abdul Hamid al II-lea, în
vremea căruia s-a încercat un asasinat asupra sa și a fost condamnat la moarte
în contumacie, de un tribunal din Istanbul. Și-a finalizat studiile medicale în
anul 1892, activând în cadrul Spitalului Haydarpașa din Istanbul. După
echivalarea studiilor, a activat în cadrul Spitalului „Colțea” din București,
refugiindu-se la Constanța, în anul 1895. Cel care l-a sprijinit permanent a fost
primarul Kemal Hagi Ahmed, care i-a oferit și slujba de medic la spitalul
orășenesc Medgidia114. Pentru acest tratament pe care l-a primit, va oferi, la
rândul său, servicii medicale gratuite și găzduire pentru cei sărmani și
bolnavi în locuința sa. În Medgidia, există o locuință unde și-a petrecut o
parte din viață115.
Petru Vulcan făcea o descriere a calităților medicului albanez ce era
„medic de plasă de un deceniu aproape și aducând reale servicii populației
musulmane prin faptul că, așa fatalistă cum e la orice caz de boală sau
epidemie, în loc de ajutor medical, recurge la hoge sau se resemnează. Prin

113
http://www.pashtriku.org; Ibrahim Themo se află pe rândul al doilea, a treia poziție, de la
stânga către dreapta.
114
Richard Constantinescu, op. cit, f. 1.
115
Locuința se află pe strada Mărgăritarului, din Medgidia.
112
povețe și printr-o îngrijire părintească, doctorul Themo a izbutit să facă
populațiunea tătară și musulmană să-l cheme în caz de nevoie, știut fiind că
femeile musulmane mai bine ar prefera să moară, decât să cheme lângă ele
un doctor creștin”116.
Ibrahim Ethem (Themo), a fost o importantă personalitate a Medgidiei.
Date importante despre biografia sa, se găsesc în „Ittihat ve Terakki”,
publicată la Medgidia în anul 1939, nefiind tradusă în limba română117.
Ibrahim Themo absolvise facultatea de Medicină militară „ Gühane”
din Istanbul, devenind membru al organizației „Junilor Turci”. Datorită
tensiunilor politice și a faptului că devenise o persoană indezirabilă pentru
regimul sultanului Abdul Hamid, a fost nevoit să se refugieze la Constanța în
anul 1895, unde va primi cetățenia română peste doi ani, în 1897. Se stabilește
la Medgidia, ajungând medic oficial, fără a renunța la activitatea din cadrul
organizației „Junilor turci”118.

116
Petru Vulcan, op. cit., p. 30.
117
Lavinia Gheorghe, Ibrahim Themo – revoluționarul democrat balcanic, personalitate
albanezo-turco-română, în 90 de ani în slujba istoriei și muzeografiei militare. 1923-2013,
București, Editura Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”, 2013, p. 214; Idem, The
revolutionary doctor Ibrahim Themo in Romania, în „Annals of the Academy of Romanian
Scientists Serie son History and Archeology”, vol. 5, nr. 4, 2013, p. 25-26; Autobiografia a fost
dictată cumnatului său Ahmed Mecsi, fiind bătrân și bolnav; Mehmet Ali Ekrem, Din istoria
turcilor dobrogeni, Editura București, Kriterion, 1996, p. 181; această apariție are loc în
condițiile înființării Asociației „Uniune și progres”. Doctorul Themo mai publicase anterior o
lucrare de medicină foarte bine documentată și plină de sfaturi pentru populația turcă și tătară.
118
Lavinia Gheorghe, Ibrahim Themo – revoluționarul…, p. 215.
113
 La Medgidia este ajutat de primarul Kemal Hagi Ahmet, împreună
înființând, între anii 1896-1897, mai multe secții ale mișcării în Dobrogea și
Bulgaria119.
Activitatea sa a fost deosebit de complexă, contribuind la înființarea
unor școli musulmane în localitățile Dobrogei, îndemnând populația să-și
trimită copiii la școală și militând pentru emanciparea femeii musulmane. În
anul 1902, și-a dat demisia de la Spitalul din Medgidia, părăsind țara și
stabilindu-se la Paris, unde avea să-și desăvârșească pregătirea medicală. Îl
vom regăsi în anul 1903, la Hârșova, unde se implica în fondarea unei școli.
Același lucru îl va întreprinde și la Constanța, unde va înființa o școală medie
cu predare în limba turcă. În anul 1906, se mută la Constanța și își stabilește
reședința în cartierul Anadalchioi120.
Între anii 1909-1911, a deținut funcția de medic șef al Inspectoratului
Sanitar și director al Institutului de Caritate din Istanbul121.
Se implică și în activitatea politică, făcând parte din rândul
conservatorilor democrați ai lui Take Ionescu. Va lua parte la cel de-al doilea
război balcanic și la Primul Război Mondial, activând ca medic pe frontul din
Moldova și având gradul de maior. Deși avea origine albaneză, nu a ezitat să
participe la Primul Război Balcanic din anul 1912, fiind trimis de statul român
în fruntea unei echipe medicale, la Istanbul. Pentru serviciile aduse, statul turc
le-a oferit celor din echipa medicală, câte un ceas din aur, iar statul român i-a
decorat la întoarcerea în patrie122.
În anul 1914, va fi trimis din nou, în fruntea unei alte echipe medicale, în
Albania, unde bântuiau frigurile galbene123, fiind în fruntea unui detașament
de voluntari ai Crucii Roșii. Experiența sa în tratarea acestei boli era
cunoscută, de nenumărate ori ocupându-se de locuitorii Medgidiei care
sufereau de această maladie, cunoscută și sub numele de febră
palustro-pernicioasă. Pe de altă parte, era atras de locurile de baștină, oscilând
între țara de origine și patria de adopție, acționând ca revoluționar și ca
apărător al comunității musulmane din Dobrogea.

119
Ibidem, p. 216.
120
Ibidem, p. 217.
121
Richard Constantinescu, op. cit., f. 1.
122
Lavinia Dacia Gheorghe, Aspecte privind afirmarea intelectuală a turcilor și tătarilor din
Dobrogea, în perioada 1878-1914, în „Din istoria tătarilor", vol. I, Constanța, Editura New
Line, 2010, p. 51.
123
Ibidem.
114
 După cele două confruntări militare balcanice, se va întoarce la
Medgidia, unde își va ocupa locul în Spitalul orășenesc. A activat și în cadrul
Seminarului musulman din Medgidia, unde a ținut cursuri de igienă, în
perioada 1908-1923124.
A susținut revenirea insulei Ada Kaleh sub administrație românească și
a sprijinit acțiunile lui Mustafa Kemal Ataturk.
A publicat numeroase articole și a pus bazele unor publicații precum:
„Sada-yi Millet" („Vocea națiunii”), Conducătorul conversațiunei în românește și
turcește (Tipografia Ișik, Medgidia, 1915) și a publicat Dicționarul turc-român
(două volume)125. Coordona Tipografia Isîk (Lumina), din Medgidia , militând,
încă din anul 1902, pentru înlocuirea alfabetului arab cu cel latin. Se va
implica în transferarea Seminarului Musulman de la Babadag la Medgidia.126
Va preda elevilor de la Seminar disciplinele Medicină populară, Reguli de
îngrijire și sănătate. Frecvent, făcea parte din comisii de examinare a
absolvenților, fiind foarte apreciat de conducere și de elevi.

Dr. Ibrahim Themo și prof. Mircea Dragomirescu127

124
Adrian Ilie, Comunitățile turcă și tătară din Medgidia. Aspecte privind organizarea
politică, socială, economică, religioasă și culturală, Constanța, Editura Ex Ponto, 2015,
pp. 40-41.
125
Lavinia Gheorghe, Ibrahim Themo – revoluționarul…, p. 221; Idem, Aspecte privind
afirmarea intelectuală a turcilor și tătarilor….. p. 41.
126
Adrian Ilie, Comunitățile turcă și tătară din Medgidia…., p. 135 ; Idem, Sistemul
educațional Islamic. Seminarul musulman din Medgidia (I), în „Ziua de Constanța”,
24 oct. 2017; Corneliu Marinescu, Medgidia. Studiu monografic, Constanța, Editura Dobrogea,
2006, p. 125.
127
Colecția Adrian Ilie.
115
 Va continua activitatea politică, fiind un conducător local al Partidului
Poporului (ce-l avea lider la nivel național pe generalul Alexandru Averescu),
devenind senator de Caliacra al acestui partid, în anul 1920. Se va implica și în
viața politică a urbei Medgidia, fiind, în anul 1928, membru al Consiliului
Comunal. Va continua să fie un membru marcant al Partidului Poporului,
atât în calitate de lider local, la Medgidia (poziție pe care o va ocupa și în anul
1934), dar și la nivel județean, unde ocupa funcția de membru în Consiliul
Județean al partidului128. Va participa la Congresul Uniunii Balcanice
Medicale, din anul 1936, fiind reprezentantul României129.
După cum povestea avocatul Dan Alecu, fiul fostului director al
Seminarului musulman din Medgidia, Alexandru Alecu, doctorul Ibrahim
Themo „era pe lângă un bun curant și un bun doctor al sufletului. Era blând,
se apropia de oameni și le alina suferințele fiind iubit de toată populația”130.

Medicul Ibrahim Themo în tinerețe131

128
Lavinia Gheorghe, Ibrahim Themo – revoluționarul…, pp. 218-220.
129
Richard Constantinescu, op. cit., f. 1.
130
Constantin Ionașcu, Rezistența anticomunistă din Dobrogea, ediția a II-a, Constanța,
Editura Ex Ponto, 2005, p.70.
131
http://www.pashtriku.org
116
 Medicul oculist Ibrahim Themo

Lucrare a lui Ibrahim Themo132

132
www.telegrafonline.ro
117
 Dr. Ibrahim Themo la o vârstă înaintată133

133
www.pasthriku.org; „Viața medicală”, nr. 42, oct. 2016.
118
 Piatra funerară a familiei Themo134
A murit la vârsta de 80 de ani, în 1945, fiind înmormântat în sicriu
căptușit cu tablă de zinc și învelit în tricolorul patriei adoptive, în cimitirul
musulman din Medgidia. În scrisoare lăsată pentru a fi citită după moartea sa
scria că „nu dorește obișnuita pomană pentru că toată viața sa a făcut destulă
pomană prin: tămăduirea bolnavilor, redarea vederii orbilor prin tratamente
și intervenții chirurgicale gratuite, prin ajutorarea nevoiașilor și prin ocrotirea
celor 23 de orfani, astăzi medici, avocați, ofițeri, învățători, meseriași etc. În
locul mesei de pomană, la care se îndeasă cei înstăriți, iar cei nevoiași îi
privesc cum se-ndoapă, vreau să împărțiți săracilor din localitate, timp de trei
zile, câte 100 de pâini calde și câte un sfert de kilogram de cașcaval pentru
fiecare din ei, chiar la brutărie”135.

134
Colecția Corneliu Marinescu
135
Richard Constantinescu, op. cit., f. 1.
119
 Bustul lui Ibrahim Themo la Medgidia136
Este un important reper pentru comunitatea musulmană din Medgidia,
pentru care a luptat, susținând cu tărie emanciparea și afirmarea acesteia.

136
Bust dezvelit în anul 2016 – Arhiva fotografică a Primăriei Medgidia.
120
 Kemal Hagi Amet

Tătar la origine, s-a stabilit la Medgidia odată cu valul de coloniști veniți

din Crimeea. A acumulat bunuri și proprietăți. A deținut mai multe funcții
de-a lungul vieții, fiind respectat de membrii etniei sale, dar și de românii care
începuseră a se stabili în provincie. Datorită stării materiale bune, a fost
posibilă plecarea sa în hagialâc la Mecca, primind, ulterior, și titlul de hagi
(haci, agi), pelerin la „locurile sfinte”.
Funcția de primar a deținut-o în mai multe rânduri, din 1886 până în
1898, cu întreruperi137. În situația unor crize politice, prefectul județului
Constanța apela la fostul primar, ca urmare a experienței pe care acesta o avea
în domeniul administrației.
S-a implicat în realizarea construcției Bisericii ortodoxe „Sf. Petru și
Pavel” din Medgidia, care a fost construită în perioada 1890-1899. În anul
1897, zidurile se ridicau la înălțimea de un metru, dar stagnau din lipsa
fondurilor. În aceste condiții, se constată intervenția primarului musulman
Kemal Hagi Amet (Ahmed), însoțit de preotul localității, Cristache
Georgescu, și de negustorul Iordan Stoianoff, care s-au deplasat la București
pentru a obține fonduri de la Ministerul Cultelor. A intrat în audiență la

137
Adrian Ilie, Medgidia. Istoria orașului de la 1918 până în prezent, Constanța, Editura Ex
Ponto, 2012, p. 81.
121
ministrul Culturii de atunci, Take Ionescu, și a început să îl certe ,într-o
română aproximativă și plină de culoare, cuvintele sale rămânând
consemnate în documentele vremii: „Domn menistră, la mine primar
Medgidia este. Acolo ai ceput biserica pentru creștini, ai făcut temelia, ama
para pusin și nu putem merge mai departe. Treba dau ajutor ispraim a la
Biserica”.
Take Ionescu îi răspunde tătarului că nu există destule fonduri, dar
acesta nu renunță, continuând în același stil: „La mine tatar musulman este, la
tine urman (român) și cristian este. La mine vrei facem biserică Medgidia, la
tine nu vrei? Rușine bre, aman, aman!” 138.
Ca urmare a acestui demers, a fost obținută de la ministrul Take
Ionescu, suma de 10.000 de lei, pentru finalizarea lucrărilor bisericii, lucru
care se regăsește și în articole din presa vremii. Contribuții financiare au avut
și oamenii locului, printre care comerciantul și viitorul primar, Nicolae
Șteflea, care, alături de alți enoriași, au reușit să strângă suma de 38.000 lei.
Interesant este faptul că și comunitatea musulmană, destul de
numeroasă în oraș, a contribuit cu suma de 18.000 lei, iar autoritățile județene
au completat cu alți 2.000 lei. Fără îndoială, exemplul primarului musulman a
reprezentat un imbold pentru comunitatea musulmană, care va dona o sumă
importantă necesară finalizării unei construcții religioase creștine. Putem
trage concluzia că, la Medgidia, exista un respect reciproc între diversele
confesiuni și că oamenii trăiau în bună pace și armonie.
Din alte surse, se pare că suma se ridica la valoarea de 70.000 lei.
Biserica va fi sfințită la 15 martie 1899, iar slujba va fi oficiată de Prea Sfințitul
Episcop al Dunării de Jos, înconjurat de clerul local139.
Kemal Hagi Amet a participat le adoptarea unor importante decizii
pentru comunitate, atât în calitate de consilier local (după 1878), cât, mai ales,
în calitate de primar. În anul 1882, realiza o evidență a proprietarilor așezării
cifrată la 62 de proprietari, care aveau în posesie 2186 hectare, alți 22 de
proprietari deținând 1345 ha, din totalul suprafeței de 5100 ha. Populația
așezării era, la acel moment, cifrată la 1003 locuitori140.

138
Idem, Aportul primarului Kemal Agi Amet la construcția Bisericii „Sfinții Apostoli Petru și
Pavel” din Medgidia, în „Tomisul ortodox”, I, nr. 2, feb. 2017, pp. 28-30.
139
Ibidem, p. 29.
140
S.J.A.N.C., Fond Inspectoratul Cadastral Constanța, dos. 126/1880-1889, ff. 1-3.
122
 În anul 1885, se realiza o parcelare și delimitare a terenurilor. În zona de
nord a orașului, către Târgul Panair, terenurile erau oferite creștinilor, iar, în
partea de sud a așezării, erau în posesia musulmanilor și a creștinilor cu titluri
de proprietate mai vechi141. În 1890, cu aprobarea primarului, se construia de
către Primărie, un abator comunal, necesar crescătorilor de vite142.
În 1893, în condițiile unei crize politice accentuate, va fi numit primar,
moment în care Kemal Hagi Amet deținea funcția de consilier comunal. Va
deține funcția o perioadă scurtă de timp, până la 13 iunie 1894143. S-a implicat
în pietruirea străzilor orașului, aducând piatră din cariera „Maria”, pe care o
exploata personal144.
Se va implica personal în construcția Palatului Comunal - în 1893 -145,
care, deși a avut de suferit de-a lungul timpului, se păstrează și în prezent,
fiind sediul administrației locale și una din construcțiile emblemă ale
orașului. În anul 1899, Kemal Hagi Amet era înregistrat cu peste 40 de hectare
de teren, devenind unul din marii proprietari funciari ai zonei146.
Poate fi considerat una din personalitățile marcante ale orașului,
implicându-se activ în dezvoltarea acestuia, două construcții emblematice ale
localității, fiind realizate în vremea conducerii sale: Biserica ortodoxă cu hramul
„Sfinții Apostoli Petru și Pavel” și Palatul Comunal.
O stradă din oraș îi poartă numele, pentru ca acesta să dăinuiască peste
vremuri, iar municipalitatea i-a conferit titlul de cetățean de onoare al orașului, la
data de 2 septembrie 2006.

BIBLIOGRAFIE

A. Ibrahim Themo
Constantinescu, Richard, Ibrahim Themo-medic, revoluționar, om politic și
umanist, în „Viața medicală”, nr. 42 (1396), oct. 2016;
Corneliu Marinescu, Medgidia. Studiu monografic, Constanța, Editura
Dobrogea, 2006;

141
Ibidem.
142
Ibidem, Fond Primăria Medgidia, dos. 12/1890-1895, f. 145.
143
A.N.I.C., Fond M.A.I.D.A., Dosar 410/1890, ff. 45-46
144
M.D. Ionescu-Dobrogeanu, Dobrogea în pragul veacului XX, București, 1904, p. 304.
145
S.J.A.N.C., Fond Prefectura Constanța, nr. 140, inventar 149, f. 3.
146
Ibidem, Fond Inspectoratul Cadastral Constanța, Dosar 126/1880-1889, f. 24.
123
 Ekrem, Mehmet Ali, Din istoria turcilor dobrogeni, București, Editura
Kriterion, 1996;
Gheorghe, Lavinia, Ibrahim Themo – revoluționarul democrat balcanic,
personalitate albanezo-turco-română, în „90 de ani în slujba istoriei și
muzeografiei militare. 1923-2013”, București, Editura Muzeului Militar
Național „Regele Ferdinand I”, 2013;
Idem, The revolutionary doctor Ibrahim Themo in Romania, în „Annals of
the Academy of Romanian Scientists Serie son History and Archeology”, vol.
5, nr. 4, 2013;
Gheorghe, Lavinia Dacia, Aspecte privind afirmarea intelectuală a turcilor și
tătarilor din Dobrogea, în perioada 1878-1914, în „Din istoria tătarilor", volumul I,
Constanța, Editura New Line, 2010;
Ilie, Adrian, Comunitățile turcă și tătară din Medgidia. Aspecte privind
organizarea politică, socială, economică, religioasă și culturală, Constanța, Editura
Ex Ponto, 2015;
Idem, Sistemul educațional Islamic. Seminarul musulman din Medgidia (I), în
„Ziua de Constanța”, 24 octombrie 2017;
Ionașcu, Constantin, Rezistența anticomunistă din Dobrogea, ediția a II-a,
Constanța, Editura Ex Ponto, 2005;
Vulcan, Petru, Albumul național a Dobrogei 1866-1877-1906, București,
Tipografia Regală, 1906;
http://www.pashtriku.org
www.telegrafonline.ro
Colecția Adrian Ilie.
Colecția Corneliu Marinescu
Arhiva fotografică a Primăriei Medgidia.

B. Kemal Hagi Amet

Ilie, Adrian, Medgidia. Istoria orașului de la 1918 până în prezent,
Constanța, Editura Ex Ponto, 2012;
Idem, Aportul primarului Kemal Agi Amet la construcția Bisericii „Sfinții
Apostoli Petru și Pavel” din Medgidia, în „Tomisul ortodox”, I, nr. 2, feb. 2017;
Ionescu-Dobrogeanu, M.D., Dobrogea în pragul veacului XX, București,
1904;
A.N.I.C., Fond M.A.I.D.A., dos. 410/1890;
S.J.A.N.C., Fond Inspectoratul Cadastral Constanța, dos. 126/1880-1889;
124
S.J.A.N.C., Fond Primăria Medgidia, dos. 12/1890-1895;
S.J.A.N.C., Fond Prefectura Constanța, nr. 140, inv. 149.

125
 Regele Carol I, Brătienii și Dobrogea
prof. univ. dr. Stoica LASCU

Schițam, la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, în publicații

constănțene, câteva pagini – printre primele, după al Doilea Război
Mondial, în spațiul dobrogean – despre personalitatea și locul în istoria
românilor 147 și a Dobrogei 148 a lui Ion C. Brătianu (1821-1891) (când am
avut șansa a organiza și vernisa și o expoziție fotodocumentară: „din
câte știm, unica manifestare de acest gen inițiată în țară cu prilejul
aniversării a 170 ani de la naștere și a comemorării a 100 ani de la
moartea marelui patriot român” 149); respectiv, câțiva ani mai târziu, a
legăturilor lui Ionel Brătianu (1864-1927) cu spațiul României de la
Mare; tot în acei ani, era făcută propunerea „ca memoria marelui bărbat
politic al României moderne, Ion C. Brătianu, să fie eternizată prin
atribuirea numelui său unei localități constănțene” 150; iar în mai 1998,
arătam că „Dobrogenii, mai cu seamă – față de care regele Carol I și-a
manifestat constant atașamentul –, trebuie să-și recupereze valorile
istoriei, Căpitanului de la 1877 conferindu-i-se cinstea cuvenită; una
dintre comunele mari și bine gospodărite ale Dobrogei – cum ar fi Cumpăna
sau Comana de pildă – ar trebui să-și dispute întâietatea în a purta numele
de Carol I, în joc nefiind vorba, se înțelege, de simpatii politice, ci de
recunoștință națională”.

147
Stoica Lascu, Ion C. Brătianu – făuritor al României moderne. 100 de ani de la moarte, în
„Cuget liber”, III, nr. 362, 4 mai 1991, pp. 1-2; „Ion C. Brătianu nu e al nimănui în parte. Ion
C. Brătianu e al țării întregi”. Ion C. Brătianu, în „Farul”, II, nr. 63, 10-17 mai 1991, p. 3.
148
Idem, Ion C. Brătianu și Dobrogea. In memoriam, în „Cuget liber”, III, nr. 382, 1-2 iunie
1991, p. 3.
149
Idem, La muzeul de istorie națională și arheologie din Constanța. Expoziția
fotodocumentară „Ion C. Brătianu”, în Ibidem, III, nr. 374, 22 mai 1991, p. 2.
150
Idem, Însemne ale recunoștinței noastre întru perpetuarea memoriei înaintașilor. Opinii
(Marea Unire din 1918), în Ibidem, V, nr. 1.018, 4-5 decembrie 1993, p. 2.
126
 Însemne ale recunoștinței noastre întru perpetuarea memoriei
înaintașilor
În mod obișnuit, într-un stat democratic, în care componentele
societății civile se constituie ca osatură a acestuia, inițiativele relevării
personalității unor înaintași, semeni cu merite aparte în varii domenii,
revin nu atât statului – precum în situația unui regim totalitar –, cât
diverselor categorii de cetățeni și instituții apolitice, social-culturale ori
chiar și administrative. Iată de ce, în urmă cu un an, Asociația
Cultural-Istorică Dobrogeană „România de la Mare” din Constanța a
propus, în paginile acestui cotidian, ca în fiecare an, la 23 Noiembrie –
ziua intrării autorităților civile și militare în oraș, în 1878 – să fie
marcată Ziua Recunoștinței Constănțenilor sub perpetuul memento IN
MEMORIAN ILLUSTRUM CIVIUM TOMITANORUM, propunere care
nu a găsit, din păcate, din partea autorităților municipiului, ecoul
așteptat. Singurele manifestări ca atare s-au limitat doar la adăugarea,
de către Asociație, la patrimoniul afectiv al Cetății, a patru plăci
memoriale 151 – altele două sunt în curs de executare în momentul de față
–, precum și la lansarea, tot în „Cuget liber”, a unui zadarnic apel 152

151
Cele patru plăci memoriale au următorul conținut:
În acest loc s-a aflat „Hotel d’Angleterre”, la mansarda căruia a locuit zece zile, în iunie 1882,
MIHAI EMINESCU (1850-1889), Poetul Național al românilor. (Placă memorială pe fațada
Hotelului „Intim”, str. N. Titulescu nr. 9).
În acest loc s-a aflat casa în care a locuit, în perioada 1908-1931, IOAN N. ROMAN (1866-
1931), avocat, poet, publicist, om politic, istoric, numit de N. Iorga „patriarhul Dobrogei”.
(Placă memorială pe fațada Magazinului „Romarta copiilor” din bd. Tomis, vis-à-vis de Parcul
Teatrului). (La începutul mileniului nostru, fațada clădirii fiind reamenajată – placa a
dispărut...)
În această casă a locuit, în perioada 1907-1922, funcționarul român, născut în Macedonia,
PETRU VULCAN (1869-1922), poet, romancier, publicist, animator al vieții culturale din
Dobrogea. (Placă memorială pe fațada casei din str. Decebal nr. 31, colț cu str. Răscoalei din
1907).
În această casă s-au aflat, în perioada 1923-1944, tipografia și redacția ziarului „DOBROGEA
JUNĂ” (1904-1944, cel mai important ziar interbelic dobrogean, condus de Constantin N.
Sarry. (Placă memorială pe fațada imobilului din str. Răscoalei din 1907 nr. 27, colț cu str. C.
Brătescu).
152
Conținutul este:
Apel pentru ridicarea bustului primului prefect al jud. Constanța (1878-1881; 1882-1883)
Remus N. OPREANU (1844-1908)
În noiembrie 1993 se vor împlini 115 ani de când teritoriul dintre Dunăre și Mare,
DOBROGEA, „această veche posesiune a prinților noștri de mai înainte” – cum se sublinia în
manifestul Domnitorului Carol I către Armată, „Dat la Brăila la 14 noiembrie, anul 1878” – a
„devenit din nou pământ românesc”; se consfințea, astfel, recunoașterea pe plan internațional a
127
drepturilor istorice ale României asupra provinciei ce aparținuse cândva și lui Burebista și lui
Mircea cel Bătrân, și în care sălășluiau, din epoca de etnogeneză a poporului român, în chip
neîntrerupt, strămoșii noștri.
În tot cuprinsul lunii noiembrie 1878, autoritățile militare și civile române sunt primite de către
populația Dobrogei într-o atmosferă de veridică sărbătoare, momentele de bucurie colectivă ale
românilor transdunăreni regăsindu-se și la Chiustenge (Constanța) începând cu 23 noiembrie –
ziua sosirii armatei și autorităților administrative, în frunte cu prefectul numit – magistratul
bucureștean REMUS N. OPREANU.
Personalitatea acestui prim prefect al județului Constanța (1878-1881; 1882-1883) – el
respinsese titlul de guvernator al Dobrogei, care i se propusese, în credința patriotică și
conștiința că structura administrativă a noului teritoriu trebuie să fie, din primul moment,
aidoma celei din restul Ţării – a fost recunoscută ca atare atât în timpul vieții sale, cât și în
deceniile de după trecerea sa în neființă, la numai 64 de ani; ea era judecată mai ales din
perspectiva înrâuririi extrem de benefice a sa asupra organizării și administrației județelor
Constanța și Tulcea, a revigorării naționale a populației românești autohtone, a promovării, în
același timp, a unei politici de toleranță națională și confesională în spațiul transdunărean al
tânărului principat independent din 1877 și transformat în Regat în 1881; era personalitatea, cu
temeinice studii filologice și juridice susținute la Pisa și Paris, despre care ziaristul Const.N.
Sarry avea să scrie în 1931: „Acela care se va apuca să scrie cândva istoria Dobrogei românești
– a Dobrogei revenită la Ţara-mamă în urma războiului de neatârnare din 1877-1878 –, acela,
îndată după numele Marelui Căpitan Carol I, al neasemuitului său sfetnic Ion Brătianu și al
înțeleptului Mihail Kogălniceanu, va trebui să se oprească neapărat asupra personalității lui
Remus Opreanu, cel dintâi guvernator (de fapt, prefect – n.n.) al provinciei noastre”; era acea
personalitate – numită de către turcii și bulgarii dobrogeni Babà Opreanu (recte – „tata”,
apelativ dat unui tânăr de 34 de ani!) – pe care românii transilvăneni, buzoieni, brăileni sau
ialomițeni, împroprietăriți în timpul mandatului său prefectorial, mai ales cei din zona Peștera,
unde își avea și el o proprietate, o invocau adesea în rugăciunile lor cucernice, de veșnică
recunoștință: „Doamne, orânduiește ca sufletul ales, plin de bunătate al boierului Opreanu, să
fie așezat între cei drepți, că tare bun a fost în viață!”; a fost personalitatea pe larg evocată în
1938 – când se comemorau trei decenii de la moartea sa –, între alții și de către fruntașul
național-țărănist constănțean, distinsă figură intelectuală a orașului, avocatul Dan Alecu:
„Generațiile au trecut pe rând, nivelând viața provinciei și ridicând-o la înalta formă de astăzi a
Dobrogei românești. Din trudnicile începuturi de atunci n-a mai rămas nici o urmă, aproape
nici oameni cari să le mărturisească. Dar de atunci și până astăzi – înfruntând generațiile,
trecând peste schimbările înfăptuite de vremi, fâlfâind deasupra progresului – a străbătut ca un
îndreptar, ca o icoană și ca un simbol personalitatea și opera lui Remus Opreanu, realizată în
ceea ce nu cade sub controlul oamenilor, și tocmai de aceea e veșnic, în sufletul provinciei și în
sufletele noastre”.
Acestei personalități românești, devenită aproape figură de legendă în istoria modernă a
Dobrogei – căreia autoritățile municipale și județene i-au perpetuat, mai de mult, memoria prin
atribuirea numelui său unei străzi din Constanța și a unui sat din județ –, propunem, prin
urmare, a i se ridica un bust, care să străjuiască clădirea Prefecturii, în vecinătatea bustului
primarului Ion Bănescu; a unui monument memorial a cărui dezvelire, la 23 noiembrie 1993,
de Ziua Recunoștinței Constănțenilor – IN MEMORIAM ILLUSTRUM CIVIUM
TOMITANORUM –, să facă parte integrantă dintr-un program mai larg de manifestări
organizate de către autorități cu prilejul aniversării și a 115 ani de la Reintegrarea Dobrogei la
Statul Român.
În ceea ce ne privește, avem credința că Apelul de față va găsi ecoul cuvenit pe măsura
semnificației sale culturale și patriotice, atât în rândurile autorităților și instituțiilor locale și
128
pentru ridicarea bustului primului prefect al județului Constanța
(1878-1881), Remus N. Opreanu.
Ne luăm iarăși, de aceea, îngăduința continuării sensibilizării
factorilor puterii, având certitudinea ca opinia publică dobrogeană – în
mod particular, constănțenii – este în consens cu necesitatea ca și în
acest colț de țară românească înaintașii să fie cinstiți la cotele unui
civism contemporan, de extracție europeană, atât de clamat altminteri.
Mai întâi, reiterăm propunerea pe care subsemnatul a mai făcut-o
într-un cadru instituționalizat județean, anume ca memoria marelui
bărbat politic al României moderne, Ion C. Brătianu, să fie eternizată
prin atribuirea numelui său unei localități constănțene. La timpul
potrivit, argumentam că cea mai bună alegere ar fi comuna 23 August,
căreia, însă, i s-a atribuit atât de uzitată denumire de Unirea. Exprimăm
nădejdea că se va găsi un primar patriot a cărui localitate să se
mândrească cu numele unuia dintre ctitorii României moderne, așa
cum li s-a făcut onoarea lui Cuza Vodă, Nicolae Bălcescu, Mihail
Kogălniceanu și Remus Opreanu – personalități ce au înrâurit atât de
benefic istoria națională și locală în vremea lui Ion C. Brătianu.
Pe de altă parte, în urmă cu trei ani, cu prilejul primei marcări a
Zilei Naționale, s-a mai făcut propunerea ca străzi din Constanța să
poarte numele unor mari patrioți care s-au identificat cu înfăptuirea
idealului unității naționale, propunere însușită și ea la vremea
respectivă, dar care nu s-a transpus în practică, din motive, ne place să
credem, pur birocratice și tehnice. Iată de ce credem că actualul
Consiliu Local, primarul nu ar avea nimic de obiectat ca unele artere
din oraș (la vremea respectivă erau și nominalizate – str. Poporului,
Prelungirea b-dul 1 Mai, porțiuni din b-dul Aurel Vlaicu) să perpetueze
memoria unor figuri-simbol ale înfăptuitorilor Marii Uniri,
reprezentând atât provinciile istorice, cât și Vechiul Regat – respectiv
Iuliu Maniu, Pantelimon Halippa, Iancu Flondor, Take Ionescu, Alexandru
Averescu.

județene, cât și a opiniei publice, a agenților economice și a mijloacelor mass-media, al tuturor

celora care simt românește și în acest străvechi colț al pământului înnobilat prin truda și
acțiunile înaintașilor noștri.
14 noiembrie 1992
(apud „România de la Mare”, I, nr. 2/special, 1992, p. 40)
129
 Ar fi, din partea constănțenilor, încă o mărturie a respectului lor
pentru jertfele înaintașilor, generațiilor tinere insuflându-li-se, și pe
această cale, reparatorie – cu implicații civice și morale semnificative –,
sentimentul aparținerii unei istorii cu bogate tradiții patriotice, în care
jertfele personale s-au pus în slujba întăririi unității Neamului, a
propășirii Statului Român. Ar fi încă un memento al unor dominante de
istorie românească într-o Europă preocupată tot mai vădit înspre
recuperarea valorilor naționale ale fiecărui popor în perspectiva
integrării într-o vastă familie, în care fiecare membru să se poată
mândri, pe bună dreptate, cu personalitățile sale de excepție, de
dimensiuni europene.

Regele Carol I și Dobrogea

În fiecare an, la 9 Mai, în calendarul istoric al poporului român
este marcată data proclamării Independenței României, în condiții
internaționale care, în 1877, înlesneau afirmarea ca atare a suveranității
Statului Român modern. În conștiința epocii, este demn de remarcat
faptul că această dată – 9 Mai – a fost receptată ca momentul simbolic al
proclamării Independenței, așa cum, de pildă, consemnează revistă
românească ce apărea în Transilvania, la Gherla, „Cărțile săteanului
român”: „Ziua de 9/21 mai 1877 va fi scrisă cu litere de aur în istoria
românismului pururea mare și învingător, căci în această zi (luni) Dieta
(Adunarea Deputaților – n.n.) și Senatul României – cu un suflet și cu o
voință, cu un cuget și o inimă – au proclamat ROMÂNIA ca STAT
INDEPENDENT (împărăția neatârnată). Și prin aceasta, rupându-se
legămintele subscrise cu lacrimi de sânge prin domnii români Mircea și
Bogdan – cu păgânii Baiazid și Selim I – POPORUL ROMÂN s-a făcut
DOMN peste viața și soarta sa!”
Într-adevăr, în această zi, ministrul de Externe M. Kogălniceanu
este interpelat asupra conduitei României în războiul ruso-turc,
răspunsul marelui bărbat politic român constituind, în fapt, Declarația
de Independență a României: „Domnilor deputați, nu am nici cea mai
mică îndoială și frică de a declara în fața Reprezentațiunei Naționale că
noi suntem o națiune liberă și independentă”; în aceeași zi, Adunarea
Deputaților votează o rezoluție prin care „ia act că războiul între
România și Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta și
130
Independența absolută a României au primit consacrarea lor oficială”
(tot în aceeași zi, Senatul adoptă și el un act asemănător). (Întâmplarea
făcând ca a doua zi, 10 mai, să fie ziua în care domnitorul Carol I
sărbătorea intrarea, în anul 1866, în Capitală, Independența va fi
sărbătorită, până în 1947, în această zi de mai, în Memoriile sale,
Suveranul consemnând pentru 10/22 mai 1877: „Sărbătoarea națională
de astăzi se celebrează de astă dată cu deosebire, ca fiind ziua
proclamării independenței”).
Participarea României la războiul împotriva Imperiului Otoman,
alături de Rusia, se va concretiza nu doar în consfințirea obținerii
Independenței – consemnată ca atare prin hotărârea Congresului de
Pace de la Berlin (1878) –, ci și în aceea a reintegrării teritoriului
românesc dintre Dunăre și Mare (Dobrogea) la Statul Român, în
noiembrie 1878, reparație istorică validată, de asemenea, de către Marile
Puteri.
Începând de acum, Dobrogea va cunoaște o veritabilă renaștere
național-spirituală și economică în cadrul Regatului, vrednicul rege
Carol I având o propensiune mai aparte față de această provincie decât
față de alte regiuni ale Țării, până la încetarea sa din viață (septembrie
1914).
Astfel, chiar conținutul primelor acte oficiale adresate
dobrogenilor la 14 noiembrie 1878 – Înalt ordin de zi către armată la
ocuparea Dobrogei, respectiv Proclamațiunea către dobrogeni – este
pilduitor pentru preocuparea pe care autoritățile statale române o vor
arăta, în deceniile ce urmează, pentru modernizarea Dobrogei: „creștini
și musulmani, primiți dar cu încredere autoritățile române; ele vin cu
anume însărcinare de a pune capăt dureroaselor încercări prin care ați
trecut, de a vindeca rănile războiului, de a apăra persoana, averea și
interesele voastre legitime, în sfârșit de a vă dezvolta bunăstarea morală
și materială”. Regele Carol I 153, „Beiul Carolu” – cum era denumit de

153
Cărți despre el, apărute în România în ultimele trei decenii – Mite Kremnitz, Regele Carol
al României. O biografie. [Ediție îngrijită de Ion Nuță și Boris Crăciun], Editura Porțile
Orientului, Iași, 1995 /160 pp./; Sorin Liviu Damean, Carol I al României, vol. I: 1866-1881,
Paideia (Seria Istorie), București, 2000 /276 pp./; Vasile Docea, Carol I și monarhia
constituțională. Interpretări istorice, Presa Universitară Română, Timișoara, 2001 /204 pp./;
Sorin Cristescu, Carol I. Corespondența personală (1878-1912). Prefață de Ion Bulei, Tritonic,
București, 2005 /496 pp./; Idem, Carol I și politica României, Paideia, București, 2007 /430
131
către dobrogeni până în 1878 – va efectua prima sa vizită oficială în
Dobrogea în octombrie 1879, când va sosi la Constanța și Tulcea, fiind
salutat cu bucurie și încredere de către dobrogenii ce-i ieșeau în
întâmpinare. „Aceste populațiuni, compuse din toate naționalitățile, de
toate regiunile, români, greci, bulgari, germani, turci, tătari, erau toate
întrunite printr-un singur sentiment: dorința de a vedea, de saluta, de a
iubi pe bunul lor domnitor, pe reprezentantul libertății, justiției,
toleranței și civilizațiunii europene”. Sunt veniți locuitori din satele
înșirate de-a lungul căii ferate Cernavoda-Constanța, „spre a asculta,
măcar în fuga căii ferate, pe suveranul român, iar femeile și copiii,
zărind trenul, în semn de respect se aruncau la pământ”.

pp./; Carol I al României, Jurnal, vol. I: 1881-1887. Stabilirea textului, traducere din limba
germană, studiu introductiv și note de Vasile Docea, Polirom, Iași, 2007 /616 pp./; Ion Bulei,
Stelian Ţurlea, Carol I. Un destin pentru România, RAO, București, 2009 /192 pp./; Paul
Lindenberg, Regele Carol I al României. Traducător Ion Nastasia, Humanitas (Colecția Casa
Regală), București, 2010 /288 pp./. [Ediție princeps – Berlin: F.D. Verlagbuchhandlung,
1906.]; Scrisorile Regelui Carol I din Arhiva de la Sigmaringen 1878-1905. Studiul
introductiv, stabilirea textului, traducerea, adaptarea și notele Sorin Cristescu, Paideia,
București, 2012 /542 pp./; Sorin Cristescu, Die Briefe König Karls I. von Rumänien an seine
Familie, Band I (1878-1888); Band II (1888-1895); Band III (1895-1912), Paideia, București,
2013 /344+268+306 pp./; Idem, Regele Carol I în rapoartele diplomatice austro-ungare 1877-
1914 [4 vol. ], vol. I: 1878-1896; vol. II: 1896-1908; vol. III: 1908 -1913; vol. IV: 1913-1914,
Paideia, București, 2013, 2014, 2016, 2017 /424+448+456+364 pp./; Mite Kremnitz, Regele
Carol al României. Povestea unei vieți. Traducere din limba germană și note de Roland
Schenn. Prefață de prof. dr. Sorin Liviu Damean, Corint (Seria Istorie), București, 2014 /160
pp./. [Ediție princeps: Leipzig, 1903.]; Silvia Irina Zimmermann, Regele Carol I în opera
Reginei Elisabeta (Carmen Sylva). Cuvânt înainte de ASR Principele Radu al României.
Prefață de Nicolae-Șerban Tanașoca, Curtea Veche Publishing (Colecția Cărți Regale),
București, 2014 /208 pp./; Adrian Cioroianu, Andrei Radu, Carol I. Primul și cel mai mare
rege al românilor, Curtea Veche Publishing (Colecția Cărți Regale), București, 2015 /96 pp./;
Sorin Cristescu, Ultimele 67 de zile din domnia Regelui Carol I. Telegrame. Studiu introductiv,
traducere și note de Sorin Cristescu, Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016 /312 pp./; Sorin Liviu
Damean, Carol I al României un monarh devotat, Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016 /392
pp./; Ion Bulei, Un Hohenzollern în România: Carol I, Meteor Press, București, 2018 /200 pp./.
Precum și, recent, în Germania – Silvia Irina Zimmermann (Hg.), „In zärtlicher Liebe Deine
Elisabeth“ – „Stets Dein treuer Carl“. Der Briefwechsel Elisabeths zu Wied (Carmen Sylva)
mit ihrem Gemahl Carol I. von Rumänien aus dem Rumänischen Nationalarchiv in Bukarest.
1869-1913 [Corespondența Reginei Elisabeta cu Regele Carol I din Arhivele Naționale ale
României. 1869-1913]. Teil 1: 1869-1890. Anfangsjahre in Rumänien. Unabhängigkeitskrieg.
Königreich Rumänien. Teil 2: 1891-1913. Exil der Königin. Rückkehr auf den rumänischen
Thron. Historisch-kritische Ausgabe. Herausgegeben, kommentiert und eingeleitet von Silvia
Irina Zimmermann, Hans Jürgen Krüger†, Edda Binder-Iijima, Ralf-Georg Czapla
(Schriftenreihe der Forschungsstelle Carmen Sylva – Fürstlich Wiedisches Archiv), ibidem-
Verlag, Stuttgart, 2018 /952 pp./.
132
 La Tulcea, suveranul va pune piatra fundamentală la Monumentul
Dobrogei, vizitează bisericile existente în oraș, școlile de aici (română,
bulgară, greacă, germană, protestantă, armeană, israelită), alte instituții.
Prezența domnitorului în Dobrogea constituie prilejul înmânării, din
partea locuitorilor mai multor așezări, a unor petiții ce reclamau
îmbunătățiri economice și sociale, exprimându-se încrederea în simțul
de dreptate al suveranului, „și fiți încredințat, Măria Ta, că noi și copiii
noștri, punându-ne temelie pe principiile de libertăți de care se bucură
confrații noștri – cum se spunea, de pildă, în petiția locuitorilor din Hârșova–,
vom apăra moșia orice năvăliri din afară sau amestecul dușmanilor”.
Impresiile domnitorului asupra acestei călătorii în Dobrogea sunt
redate într-o scrisoare trimisă tatălui său, în care se spunea, între altele,
relevându-se tradițiile istorice românești în această parte a Țării: „Din
distanță în distanță, foarte aproape una de alta, pe movile și pe dealuri,
se văd ruinele cetăților romane, atât pe țărmurile Mării, cât și pe malul
Dunării. Asemenea în mijlocul țării se văd din zare în zare, deosebit de
ruinele de cetăți, atât de multe movile naturale și artificiale, încât de
le-am privi ca morminte de oști, din care multe și sunt, am putea
într-adevăr zice că românul în Dobrogea calcă pretutindeni pe ruinele măririi
străbunilor săi! (subl.n.)”.
Următoarea vizită a suveranului – proclamat rege în 1881 – va
avea loc, la Constanța, la 10 septembrie 1889, însoțit fiind de principele
moștenitor Ferdinand; este vizitat orașul (Catedrala, Biserica Greacă,
Biserica Armeană, Giamia, Primăria, școlile, alte instituții). „Un timp
îndelungat a trecut de când n-am venit în Dobrogea. Cu atât mai mare
este dar bucuria mea, de a mă găsi împreună cu moștenitorul
prezumtiv al Coroanei în mijlocul dumneavoastră și a constata marele
progres făcut în cursul a 10 ani”, avea să mărturisească suveranul la
prânzul de gală respectiv. După ce salută prezența „tinerei noastre
marine” (reprezentată prin vasul „Elisabeta”), Carol I conchide: „Ridic
dar acest pahar în onoarea Dobrogei, urmând ca această frumoasă
provincie, în care sentimentul românesc s-a înrădăcinat într-un timp așa
de scurt, să prospereze și să se dezvolte în liniște și pace, în sănătatea
orășenilor din Constanța, care făcându-ne o primire tot așa de strălucită
și călduroasă ne-au arătat dragostea și devotamentul lor, pentru care vă
mulțumesc din tot sufletul.
133
 Să trăiască Dobrogea și portul său Constanța”!
În anul următor, la 9/21 octombrie 1890, regele Carol I va participa
la solemnitatea punerii pietrei fundamentale a Podului „Carol I” de
peste Dunăre, rostind o scurtă cuvântare în care se arată că „sunt fericit
că am putut încununa întâiul stâlp al podului în fața unei întruniri așa
de impunătoare și a populațiunii din Dobrogea, care a alergat din toate
părțile spre a fi martoră la această operă, care va lega de-a pururi aceste
două țărmuri ale Dunării, înfrățind interesele și cimentuind unirea între
aceste două trunchiuri ale Statului Român în chip trainic și nepieritor”.
Peste cinci ani, suveranul va asista la inaugurarea, la 14
septembrie 1895, a maiestosului arc dantelat de peste Dunăre, Podul
„Regele Carol I” proiectat de ing. Anghel Saligny). Festivitățile sunt
impresionante și realmente populare (participă peste 20.000 de
„suflete”); în cadrul lor, „punctul culminant al serbării a fost trecerea
peste pod a celor 15 locomotive, a căror șuere împreună cu sunetele
dela vapoarele ce staționau în portul Cernavoda, cu bubuitul tunurilor
de pe deal și canoniere, cu sunetul trîmbițelor, tobelor, al muzicilor
militare și aclamațiunile mulțimei produceau – consemna presa vremii –
un concert imposibil de spus și de descris”. Răspunsul regelui la
cuvântările rostite relevă, între altele, importanța pe care o acorda capul
Statului propășirii economice a României moderne: „Întruniți aci, pe
țărmurile Dobrogei, deapururea unită prin sângele vitejilor noștri și din
nou făurită, printr-un lanț de fier cu România, serbăm un eveniment
așteptat cu nerăbdare de țara întreagă, care va găsi un răsunet mare
departe de hotarele sale. Săvârșirea podului peste Dunăre, dorit de un
sfert de veac de Mine este astăzi un fapt împlinit și uriașă se ridică
înaintea noastră această falnică operă, ca o mărturie vădită a tăriei
regatului.
Geniul omenesc, în care se răsfrâng progresul și avântul puternic
al României, a învins toate greutățile, a înlăturat toate piedicile, spre a
executa această lucrare trainică și nepieritoare, care trebuie să arate lumii
că vrednic este poporul de frumoasa sa chemare la gurile Dunării și pe pragul
Orientului (subl.n.).
Monumentele sunt istoria vie a popoarelor; până astăzi, urmele lui
Traian nu s-au șters. Cine nu vorbește de podul său de la Severin? Să
dea Dumnezeu ca al doilea pod, stabilit după mii de ani pe Dunărea de
134
Jos, să trăiască veacuri spre a povesti generațiilor viitoare, din neam în
neam, că numai prin jertfe, lupte și o muncă statornică, Statul Român a putut
fi întemeiat (subl.n.).
Mândru pot fi dar, că sub Domnia Mea s-a conceput și isprăvit de
inginerii noștri acest măreț pod, care va atrage o însemnată parte a
comerțului european pe căile noastre ferate, fiindcă astăzi stăpânim
linia cea mai scurtă între mările nordice și țările din Orient.
Aruncăm acum o privire mai departe pe Mare, pe această
nemărginită cale de apă, unde se încrucișează nenumăratele drumuri
ale mișcării lumii întregi, care răspândesc bogățiile asupra națiunilor.
Prin portul de la Constanța, podul peste Dunăre ne deschide această
cale largă, care va spori într-un mod neașteptat relațiunile noastre
comerciale și va asigura dezvoltarea noastră maritimă”.
Opera de modernizare a Dobrogei va continua la acest sfârșit de
secol, Regatul român cunoscând, în ansamblul său, o dezvoltare
semnificativă mai ales în plan economic; o componentă care va deveni
cu timpul tot mai importantă pentru România va fi Portul Constanța,
lucrare de dimensiuni considerabile – pentru acea epocă – față de care
regele Carol I și-a manifestat, constant, preocuparea deosebită.
„Serbarea de astăzi are îndoită importanță – va spune el la festivitatea de
începere a lucrărilor Portului, la 16 octombrie 1896 –, căci punând întâia
piatră a noului port al Constanței, am pus și temelia pentru dezvoltarea
noastră maritimă”.
Până la momentul inaugurării oficiale a Portului, în 1909, regele se
va afla deseori pe șantierul construcției, i se vor arăta planurile, va
supraveghea mersul lucrărilor. „Uriașa lucrare a Portului, lucrările
Primăriei și îndeosebi întărirea malurilor, erau cercetate de marele rege
în amănunțime și adeseori cuvântul său autorizat, pus acolo unde
trebuia, a netezit multe din greutățile de care se izbeau înfăptuirea
acestor lucrări”, relatează un contemporan în 1914.
De asemenea, Marina Română a beneficiat de sprijinul șefului
Statului, el participând, în repetate rânduri, la Constanța, la sfințirea
unor nave, prilej cu care releva importanța marinei pentru comerțul
Țării: „ridic paharul meu pentru un viitor fericit al Marinei noastre
comerciale, ca și celei militare, sigur fiind că amândouă, la împlinirea
datoriei lor, departe de țară vor fi însuflețite de o singură simțire, vor fi
135
călăuzite numai de un singur gând: Patria și cinstea națională, și că pe
vasele lor, ori unde ele se vor afla, va răsuna strigătul așa de scump
tuturora: «Să trăiască România!»”, spunea Carol I în 1898, la un banchet
dat pe vaporul „Regele Carol I”.
Nu era pierdut nici un prilej de a se face referiri la Dobrogea și
locuitorii săi: „Mulțumindu-vă călduros pentru strălucita primire cu
care am fost întâmpinați – toasta regele la Constanța, la 23 septembrie 1907,
la sfârșitul unor manevre militare – urez județului și orașului toată
fericirea și ca mărețul nostru port să devie un izvor de bogăție pentru
țară, asigurându-i dezvoltarea sa economică.
În sănătatea locuitorilor din Dobrogea!
Ura!”
Un alt moment având drept gazdă Constanța, cu o încărcătură
istorică deosebită nu numai pentru dobrogeni, a fost inaugurarea, la 26
septembrie 1909, a Portului Constanța, prilej de evidențiere, din partea
suveranului, a importanței legăturilor comerciale internaționale ale
Țării, a locului Dobrogei și dobrogenilor în ansamblul național. „Cu
drept cuvânt putem privi dar (Portul Constanța – n.n.) ca pe un factor
de căpetenie al propășirii noastre economice și ca o mândrie națională.
Portul Constanța cu ajutorul serviciului nostru maritim ne-a pus în
legătură statornică și directă cu târgurile și cu porturile străine, mai ales
cu apusul Europei, care este cel mai mare cumpărător al produselor
noastre naționale.
Activitatea acestui centru comercial, care se va desfășura desigur
fără daune pentru porturile noastre dunărene, va fi adevăratul barometru
al desvoltării noastre economice (subl.n.).
De aceea, am credință că deși marele lucrări ce s-au săvârșit până
acum nu sunt decât un început față de ce rezervă viitorul și că Constanța
va deveni peste scurt timp, nu prea depărtat, unul dintre cele mai importante
porturi ale Mării Negre (subl.n.).
Cu acest prilej nu pot să nu remarc azi – continua regele Carol I,
circumstanțiind importanța pentru dobrogeni a momentului politic – o
strânsă legătură și apropiată între acest eveniment și intrarea
dobrogenilor în deplina viață constituțională a țărei. Prin această
întrupare desăvârșită a Dobrogei de patria română, de la sânul căreia
nimic n-o mai poate despărți, s-a înfăptuit pe veci ținta străbunilor
136
luptători pentru stăpânirea Mării Negre, visul bătrânului Mircea
Voievod și al lui Ștefan cel Mare”.
În încheierea răspunsului suveranului, acesta exprima
gratitudinea față de dobrogeni pentru ospitalitatea cu care îl
întâmpinau de fiecare dată: „Cu adânci recunoștințe mulțumesc
tuturor, pentru primirea strălucită cu care am fost întâmpinat din
partea orașului, ca și pentru bunele urări ce mi s-au adus în cuvinte așa
de călduroase și măgulitoare și sunt fericit că am plăcutul prilej a ridica
paharul meu pentru prosperarea mereu crescândă a portului Constanța
și pentru fericirea scumpilor noștri dobrogeni”.
Într-adevăr, locuitorii Dobrogei beneficiau, de câtva timp, de o
atenție și mai sporită din partea autorităților române, în frunte cu
regele; acesta indicase, într-adevăr, Parlamentului, în Mesajul regal de la
15 noiembrie 1908 – când era marcată deschiderea sesiunii anuale a
Corpurilor Legiuitoare –, necesitatea ca și dobrogenilor să li se acorde
toate drepturile politice, respectiv să poată participa la alegeri și să aibă
reprezentanți în Parlament. „Ieri împlinit treizeci de ani de când, în
capul armatei, am pus piciorul pe pământul Dobrogei recâștigată prin
sângele vitejilor noștri ostași și căzuți în războiul independenței. De
atunci, această parte a României a luat un avânt puternic. Prin
conștiința națională prin lucrările mărețe și roditoare cu care Regatul a
înzestrat-o necontenit, ea este astăzi de-a-pururea unită cu patria
mumă, prin simțăminte de dragoste și recunoștință.
A sosit, dar, momentul să întindem asupra județelor Constanța și
Tulcea regimului nostru constituțional”.
Prin consecință, începând din 1912 dobrogenii își vor trimite
reprezentanți în Parlament (deputați și senatori) răstimpul până la
această dată fiind consacrat dezbaterilor politice și publice asupra
traducerii constituționale a indicațiilor regelui; inițial, este adoptată o
lege restrictivă în privința drepturilor politice acordate dobrogenilor și
doar prin intervenția energică a Suveranului aceasta este modificată
benefic; delegații locuitorilor Dobrogei se prezintă regelui cu memorii,
iar acesta, „singurul care cunoștea mai bine Dobrogea și sufletul
supușilor săi”, intervine pentru modificarea legii „în sensul
recomandării suveranului, care înțelegea cu adevărat interesele

137
superioare ale statului său” – aprecia, în 1914, Const. Venturatu,
locuitor al Hârșovei, în paginile gazetei „Dobrogea jună”.
În anul 1913, partea de sud a Dobrogei este reîntregită cu corpul
propriu-zis al teritoriului românesc dintre Dunăre și Mare, județele
Durostor și Caliacra adăugându-se celorlalte componente
administrative ale Regatului.
În statornica sa preocupare pentru destinele țării, suveranul
vizitează, în mai 1914, „noul teritoriu alipit României”, la sfârșitul
călătoriei exprimându-și satisfacția „pentru dragostea cu care am fost
întâmpinați de întreaga populație, fără deosebire de neam și credință.
Aclamațiile nesfârșite din vechea cetate lui Mircea cel Bătrân, mai ales
(Silistra – n.n.) au găsit un răsunet recunoscător în inimile noastre;
dorința mea vie este ca acest străvechi oraș, atât de înfloritor până acum
câteva veacuri, să-și redobândească, împreună cu toată regiunea ce-l
înconjoară, strălucirea de altădată, printr-un nou avânt propășire sub
domnia Mea”, se arăta într-o Scrisoare a suveranului adresată
prim-ministrului Ion I.C. Brătianu.
Peste doar câteva săptămâni, regele se va afla, pentru ultima vară,
la Constanța, când primește vizita țarului Nicolae al II-lea al Rusiei (1
iunie 1914). „Ne amintim cu toții cum, în timpul preparativelor pentru
primirea țarului, mergea regulat la Cazino de două ori pe zi ca să
inspecteze personal mersul lucrărilor și să dea el singur o mulțime de
indicațiuni despre cele ce trebuiau făcute. Vizitele acestea – consemna un
memorialist în „Conservatorul Constanței”, în toamna anului 1914 –,
aproape neobservate chiar de vizitatorii ce se preumblau de-a lungul
digului din dreptul bulevardului, le făcea cu aceeași simplitate și lipsă
de etichetă, care făcuse din marele Căpitan cel mai iubit dintre
obișnuiții Constanței”. Într-adevăr, regele Carol I venea la Constanța de
mai multe ori pe an, „fără fastul plictisitor pentru un rege, străbătea
zilnic orașul, aproape singur în trăsură, spre a se duce în port la
Pavilionul Reginei și spre a se înapoia la Palat, iar noi – ne lasă mărturie
contemporanii – ne obișnuisem într-atât cu lucrul acesta, încât
manifestațiile zgomotoase din alte părți erau înlocuite cu saluturile
pline de respect și de adâncă iubire, cărora el le răspundea cu o vădită
plăcere”.

138
 Suveranul se simțea mai ales în elementul său atunci când, des,
poposea – singur – în clasele și laboratoarele Liceului de Băieți
„Mircea”: „În cei din urmă patru ani ai vieții sale n-a fost primăvară în
care această școală să nu aibă cinstea și mândria unei vizite regale”.
În semn de respect față de memoria regelui Carol I, primarul
Constanței, profesorul Virgil P. Andronescu, va propune Consiliului
Comunal, la 4 noiembrie 1914, ridicarea unui Monument și a unei Statui
celui care „și-a arătat nesfârșita sa dragoste, ridicând portul și orașul la
înălțimea unde se află, sprijinind nevoile noastre de dezvoltare cu sfatul
și cu fapta, dând o indicație certă de ce trebuie să fim; suntem datori să
dăm o dovadă de recunoștință vădită și, în acest scop, propun ca în
orașul nostru să-i ridicăm un monument măreț, care să arate viitorimei,
prin prezența lui aci, că stăpânirea noastră la Mare este pentru
totdeauna și că am știut să ne ridicăm sufletul și inima până la marea
lui faptă și gândire”.
... Din păcate, astăzi, memoria merituosului suveran nu este
cinstită pe măsura vrednicilor sale fapte; proiectul din 1914 n-a mai
prins viață, iar mai apoi instaurarea unei noi forme de stat – Republica –
l-a proiectat pe regele Carol I într-un con de umbră ce se cuvine, astăzi,
a fi înlăturat.
Dobrogenii, mai cu seamă – față de care regele Carol I și-a
manifestat constant atașamentul –, trebuie să-și recupereze valorile
istoriei, Căpitanului de la 1877 conferindu-i-se cinstea cuvenită; una
dintre comunele mari și bine gospodărite ale Dobrogei – cum ar fi Cumpăna
sau Comana de pildă – ar trebui să-și dispute întâietatea în a purta numele
de Carol I, în joc nefiind vorba, se înțelege, de simpatii politice, ci de
recunoștință națională. Și poate o asemenea inițiativă trebuie luată în
seamă cât mai neîntârziat, căci, iată, în toamnă, marcăm 120 de ani de la
Reintegrarea Dobrogei la Statul Român, Carol I fiind – alături de
prim-ministrul Ion C. Brătianu (și numele său trebuie să-l poarte o
localitate dobrogeană!) și Mihail Kogălniceanu –, unul dintre părinții
Dobrogei românești.

Ion C. Brătianu și Dobrogea

După cum este bine cunoscut, Dobrogea – această străveche
provincie românească dintre Dunăre și Mare – a revenit în spațiul
139
teritorial al statului nostru după Războiul de independență, urmare
directă a sacrificiilor și eroismului tinerei armate naționale pe câmpul
de bătălie antiotoman, dar și – în egală măsură – a unui context
internațional (european) favorabil, care a fost corect intuit de către
guvernul domnitorului Carol I, respectiv de către prim-ministrul Ion C.
Brătianu 154.
Într-adevăr, în anii 1877-1878, Ion C. Brătianu a avut – alături de
alți oameni politici, între care M. Kogălniceanu, ministrul de Externe
din acea perioadă – o atitudine politică străbătută în egală măsură de
patriotism și simț al realității, chestiunea Dobrogei (strâns legată de cea
a Basarabiei) fiind pe larg dezbătută în Parlament, în presă, în
conciliabulele diplomatice. În cadrul dezbaterilor parlamentare, în
repetate rânduri Ion C. Brătianu a susținut necesitatea ducerii unei
politici pragmatice, care să țină seamă de atitudinea Puterilor Europene,
favorabile expansiunii teritoriale a Rusiei spre Gurile Dunării,
recunoașterea Independenței însăși fiind condiționată de cedarea celor
trei județe basarabene din nordul Deltei: în aceste condiții, când
raportul de forțe înclina vizibil în favoarea Rusiei, apărarea și
promovarea intereselor naționale ale României impunea recuprinderea
Dobrogei în granițele Țării, prim-ministrul Ion C. Brătianu aducând
argumente istorice, strategice, politice în fața membrilor Corpurilor
Legiuitoare, unii dintre ei neînțelegând semnificația recuprinderii
Dobrogei la Patria-mamă.
În viziunea lui Ion C. Brătianu, dreptul istoric al României asupra
teritoriului dintre Dunărea de Jos și Marea Neagră apare ca indubitabil,
de necontestat. Fiind o lungă perioadă istorică în calea invaziunilor
asiatice, acest teritoriu colonizat de către Traian a aparținut românilor
care „i-au gonit pe tătari și au posedat Dobrogea”, stăpânirea bulgară
fiind aleatorie. „Desfid să vină oricine cu un singur document, ca să
probeze că Dobrogea a făcut parte din statul Bulgariei. Turcia a venit la
începutul sec. al 15-lea de a luat-o de la noi cu sabia și acum când s-a

154
Despre el, lucrări apărute în ultimele trei decenii – Din scrierile și cuvântările lui Ion C.
Brătianu. Lupta pentru redeșteptarea națională, I-II, TipoMoldova, Iași, 2002-2003 /314+346
pp./; Ioan Todea, Ion C. Brătianu. O viață în slujba țării și a națiunii române (1821-1891),
Editura Universitară, București, 2011 /288 pp./; Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C.
Brătianu 1821–1891, Humanitas (Colecția Memorii. Jurnale. Seria Vintage), București, 2014
/314 pp./.
140
luat dela Turcia înapoi, s-a luat iarăși cu ajutorul brațului României. Să
nu ni se zică dar că Dobrogea a fost a Bulgariei – spunea Ion C. Brătianu
în septembrie 1878, de la tribuna Senatului român; NOI AM POSEDAT-O
CU SÂNGELE NOSTRU, AM PIERDUT-O CU SABIA ȘI ACUM S-A
REÎNTORS LA NOI IARĂȘI CU SABIA!”
Între argumentele cu valoare pragmatică invocate de
prim-ministrul în favoarea Dobrogei, cel referitor la necesitatea ieșirii la
Mare a Țării (după pierderea celor trei județe din nordul Deltei Dunării)
este pertinent, căci „luând Dobrogea ne deschidem o poartă prin care
ne punem în raport cu lumea întreagă și cu Occidentul, către care ziceți
d-voastră că aveți toate aspirațiunile” (se adresa celor ce se temeau de
extinderea influenței Rusiei, prin acceptarea Dobrogei). El era convins
de însemnătatea strategică a Dobrogei pentru apărarea României în fața
vecinilor slavi ce o înconjurau la nord-est și la sud, ca și pentru
impunerea mai puternică a Statului Român, având Dobrogea, în fața
Marilor Puteri europene: „Numai atunci România poate să fie de interes
european, când vom avea gurile Dunării în mâinile noastre. Când însă
nu vom avea Dobrogea – avertiza Ion C. Brătianu – nu vom avea nici
gurile Dunării și țara noastră ne mai reprezentând nici un interes
european, atunci cel dintâi străin venit își va juca calul în România,
după placul său și acel cari au voit totdeauna să ne înghită vor domni
peste voința românilor”.
Un interes constant a manifestat Ion C. Brătianu pentru
dezvoltarea economică a Dobrogei, pentru îmbunătățirea vieții
locuitorilor acesteia. El pornea de la premisa că „d-lor, plămânii, gura
prin care are să respire și respiră România este portul românesc la mare,
la Chiustengea și Chiustengea are să fie și cetatea apărării României: cu
ea avem să ne punem în raport cu lumea întreagă, prin ea vom avea cea
mai mare cale de comunicațiune a comerțului nostru, atunci mai cu
seamă când puterile vecine vor căuta să ne închidă porțile”.
Pragmaticul om politic era dublat și de un vizionar lucid, atunci când
afirma că „Dobrogea are să fie nu numai grădina României, ci a Europei
întregi, numai să fim activi și cu curaj”, iar „Constanța e manită să
devie unul din cele dintâi și cel mai bun port al Mării Negre”. În 1882,
când se punea problema răscumpărării liniei de cale ferată dintre
Constanța și Cernavodă, de la compania engleză ce o construise în
141
perioada 1858-1860, Ion C. Brătianu releva multiplele avantaje pentru
Statul Român, pentru angrosiștii cerealieri, ca această linie ferată să fie
răscumpărată: „Sunt încredințat că drumul de fer la Constanța are să
dezvolte interesele noastre economice și să tragă o mare parte din
traficul nu numai transporturilor ce se fac în Orient, dar și al aceluia din
Occident și că din ce în ce traficul are să crească mai mult”.
Preocupări notabile a avut Ion C. Brătianu și în sfera organizării
administrative a noii regiuni, constatând, în 1883, că „nu este Stat în
lume care să fi făcut pentru o provincie anexată mai mult decât am
făcut noi pentru Dobrogea”, fapt recunoscut „de opiniunea tuturor
oamenilor de Stat din Europa”. Două ar fi, după părerea sa, cauzele ce
au dus la obținerea de netăgăduite progrese în modernizarea Dobrogei
– trimiterea aici a unor funcționari superiori onești și cu experiență și
acordarea de către stat a unui regim economic și fiscal favorizant, ideii
de progres: „noi ne-am ocupat din toate puterile de Dobrogea, l-am
făcut o mulțime de avantagii; nu numai că am trimis acolo oamenii cei
mai distinși, cei mai capabili și mai onești, dar n-am supus pe
dobrogeni ani întregi la nici un impozit, pe când bieții săteni români
(din restul județelor țării – n.n.) plăteau impozite și impozite grele ca să
susțină Dobrogea” – declara Ion C. Brătianu în Adunarea Deputaților în
noiembrie 1883. Și tot aici susținuse, în februarie 1879, necesitatea acută
a ajutorării dobrogenilor, prin deschiderea de către guvern a unui credit
„spre a veni în ajutorul celor suferinzi din Dobrogea. Este peste putință
de a lăsa să moară de foame acei oameni, cari din cauza războiului și-au
părăsit căminele, și azi întorcându-se în căminele lor, nu au mai găsit
nimic acasă”.
În privința raportului dintre populația autohtonă românească și
cele alogene, Ion C. Brătianu are o viziune istorică onestă, plină de
veridicitate: „În Dobrogea sunt niște colonii bulgărești mai mici decât
cum sunt coloniile din Basarabia, ceeace dovedește că populațiunea
principală a Dobrogei sunt românii, iar nu bulgarii cari au venit mai
târziu și s-au așezat aci ca coloniști” – spunea el în septembrie 1878. Cât
privește populația autohtonă, Ion C. Brătianu declară în fața deputaților
„că în Dobrogea nu vom găsi nici o rezistență. Aveți credință în bărbăția
românilor, că vor ști să facă o Românie liberă dintr-o țară care a fost a
strămoșilor noștri, dintr-o țară bogată care ne asigură de gurile
142
Dunării”.
Într-adevăr, deceniile care au urmat au probat premonițiunea lui
Ion C. Brătianu în ce privește transformarea Dobrogei într-o provincie
cu instituții și infrastructuri moderne, interesul Statului Român
conjugat cu munca dobrogenilor catapultând această provincie a Țării
de la o înapoiere specific orientală la o dezvoltare proprie sfârșitului de
veac al XIX-lea. Iată de ce, la stingerea sa din viață, la 4 mai 1891,
durerea dobrogenilor este firească, prin dispariția lui Ion C. Brătianu,
regiunea românească dintre Dunăre și Mare pierzând nu numai un fost
prim-ministru al statului dintre cei mai capabili, dar și un adevărat
părinte, coautor, alături de Mihail Kogălniceanu și domnitorului Carol
I, al revenirii Dobrogei la România, al reîncadrării ei în aria firească a
evoluției unitare a neamului românesc; cu atât mai de înțeles și
îndreptățite ne apar, astfel, rândurile îndurerate scrise de la Ostrov de
către Elisa V. Pius în mai 1891: Românii Dobrogei depun pe mormântul
venerat al marelui patriot Ion C. Brătianu șiroaie de lacrimi nesfârșite, regrete
adânci și fără consolare, lăsând ca Istoria, acest judecător nepărtinitor al
națiunilor să-i redea aceea ce trufia omenească încercase să înăbușe.

Ionel Brătianu și Dobrogea

În urmă cu 130 ani 155, la 20 august 1864, vedea lumina zilei fiul cel
mare al lui Ion C. Brătianu, personalitate de seamă și ctitor al României
moderne, patriot din generația pașoptistă, de numele căruia se leagă
acte fundamentale în propășirea țării noastre în a doua jumătate a
veacului trecut. La moartea acestuia, în 1891, șefia Partidului
Național-Liberal este preluată de fratele său, Dimitrie Brătianu, iar
după încetarea și a acestuia din viață, în anul următor, președinte este
ales Dimitrie A. Sturdza.
Aceasta din urmă va coopta, în 1897, ca membru al guvernului
condus de el, pentru prima dată, și pe Ionel Brătianu 156, în calitate de

155
Stoica Lascu, Ionel Brătianu și Dobrogea. 130 de ani de la nașterea lui Ion I.C. Brătianu, în
„Cuget liber”, VI, nr. 1.238, 20-21 august 1994, pp. 1, 6.
156
Despre el, lucrări din ultimele trei decenii – Ioan Scurtu, Ion I.C. Brătianu. Activitatea
politică, Editura Museion, București, 1992 /142 pp./; Elisa Brătianu, Ion I.C. Brătianu.
Memorii involuntare. Texte stabilite, note și prezentare Marian Ştefan, Editura Oscar Print,
București, 1999 /162 pp./; Anastase Iordache, Ion I.C. Brătianu corifeu al democrației și al
liberalismului românesc, Albatros (Colecția Historia), București, 2007 /590 pp./; Ion
143
ministru al Lucrărilor Publice (era inginer prin studii), ceea ce va
constitui începutul unuia dintre cele mai prodigioase cartiere politice
din România primei treimi a veacului nostru. O carieră care va fi
încununată – și îi va conferi dimensiuni cu adevărat istorice – prin
activitatea de mai apoi de prim-ministru al României, în mai multe
perioade: decembrie 1908-decembrie 1910, ianuarie 1914-ianuarie 1918,
noiembrie 1918-septembrie 1919, ianuarie 1922-martie 1926. Începând
din ianuarie 1909, Ion I.C. Brătianu este ales și președinte al P.N.L., pe
care îl va conduce cu necontestată autoritate până la moarte – survenită
în chip neașteptat, la 24 noiembrie 1927, datorită unei „anghine
streptococice cu septicemie”.
Trecea în cele de neființă, astfel, în mod prematur, unul dintre cei
mai de seamă bărbați ai istoriei noastre, personalitatea politică pe care
patriotismul neîntinat l-a călăuzit în întreaga activitate, conduita sa
publică putând fi oferită de-a pururea ca pildă acelor semeni ai noștri
care își iau răspunderea treburilor Cetății și destinelor, în general, ale
Națiunii: „Sunteți, domnilor, reprezentanții unui popor care este
mândru de trecutul său și care trebuie să aibă mare încredere în viitorul
său. Nu scădeți rolul pe care el trebuie să-l aibă în lume; fiți cât de
modești pentru persoana dv., nu fiți modești pentru poporul pe care îl
reprezentați” – se adresa el parlamentarilor în decembrie 1919.
Ca și pentru tatăl său, și pentru Ionel Brătianu Dobrogea a
reprezentat un colț al Țării pentru care a avut o afecțiune aparte. A
vizitat-o, pentru prima dată, în 1879, „când, copil, am întovărășit la
Tulcea pe părintele meu care făcea, ca prim-ministru, întâia vizită
oficială în aceste locuri. Evocarea acestei amintiri îmi produce, cum ușor
vă dați seama”, mărturisea el într-un toast rostit la Tulcea, la 20
septembrie 1910, o profundă emoție.
Pentru Ionel Brătianu Dobrogea reprezintă un vechi teritoriu
românesc, care, în 1878, fusese redobândit „prin victoria armatelor
române”, el fiind conștient că, în Dobrogea, „în afară de drepturile

Novăcescu, Ion I.C. Brătianu. Concepție și management politic, Eikon (Colecția Universitas),
București, 2011 /414 pp./; Ioan Todea, Ion (Ionel) I.C. Brătianu. Întregitor și făuritor al
României moderne (1864-1927), Editura Universitară, București, 2014 /384 pp./; Nicolae Şt.
Noica, Ion I.C. Brătianu, inginer constructor și om de stat, Vremea (Colecția Fapte. Idei.
Documente), București, 2017 /176 pp./; Ioan Scurtu, Ionuț Cojocaru, Ion I.C. Brătianu, Editura
Univers Enciclopedic (Colecția Personalitățile Marii Uniri), București, 2017 /322 pp./.
144
istorice, noi mai reprezintăm elementul de cultură și de progres”. În
calitate de ministru al Lucrării Publice, Ion I.C. Brătianu pledează
pentru preluarea de către stat, în regie, a lucrărilor de construcție a
Portului Constanța, în 1899; întreprinzătorul particular – francezul
Hallier – neonorându-și contractul, a adus prejudicii Statului Român,
motiv pentru o intervenție energică a autorităților acestuia, în frunte cu
ministrul Lucrărilor Publice – I.I.C. Brătianu.
În aceeași calitate, de membru al Guvernului, el pledează pentru
modernizarea Flotei noastre maritime, solicitând Parlamentului votarea
de credite în acest sens, atât pentru cumpărarea de vase (bateluri – cum
le numea el), cât și pentru pregătirea de personal navigant în
străinătate, în ideea de a renunța la serviciile „căpitanilor de bateluri
străini”, astfel încât „încetul cu încetul vom introduce elemente luate
din marina statului, adică elemente românești”, iar „treptat vom căuta
să avem numai elemente românești” – exprima el, la Camera, la 6 mai
1898, exigența unui imperativ național al epocii.
Spre sfârșitul primului deceniu al veacului nostru [al XX-lea],
problematica acordării tuturor drepturilor politice constituționale
dobrogenilor va deveni de mare actualitate; pe de o parte, situația în
Balcani se deteriora, pe de altă parte, maturitatea civică a dobrogenilor
reclamă soluționarea unui provizorat constituțional ce dura din 1980
(dobrogenii nu aveau reprezentanți în Parlament – până în 1912).
Relevând, la 13 decembrie 1908, imperativele interne și complexitatea
situației internaționale, ministrul de Interne Ion I.C. Brătianu și
prim-ministru de la 27 decembrie 1908) arăta în discuțiunea
răspunsului la Mesajul Tronului că „Noi nu suntem un Stat balcanic,
nici geograficește, nici politicește (subl.n.)”.
De remarcat, pe de altă parte, preocuparea arătată de Brătianu de
a feri Dobrogea de manifestarea unor sechele civice cu caracter
politicianist și partizanat carierist, atât de nocive în restul Țării: „Dacă
voim să dăm drepturi politice locuitorilor Dobrogea, apoi nu înțelegem
prin aceasta ca Dobrogea să fie locul politic – ca să zic așa – al tuturor
vântură țară (subl.n.)”. În sfârșit, să mai arătăm, pentru relevarea
succintă a acestei problematici, că I.I.C. Brătianu a fost, în calitate de
ministru de Interne, raportorul la Expunerea de motive a Legii care va
duce, în perioada 1909-1912, la acordarea tuturor drepturilor politice
145
dobrogenilor, în prima parte a documentului, prezentat Parlamentului
în ședința din 1 martie 1909, sunt expuse împrejurările reunirii
Dobrogei cu România, iar în partea a doua sunt sintetizate progresele
economico-culturale și politice înregistrate de Dobrogea după 1878.
Ca urmare a acordării drepturilor politice dobrogenilor, începând
cu 1908-1909, se pun bazele – la Constanța și Tulcea – ale organizațiilor
partidelor naționale, Ion I.C. Brătianu va fi prezent la Constanța în
octombrie 1910, când se inaugurează Clubul Național-Liberal; mai apoi,
discursul rostit la adunarea generală a liberalilor constănțeni, la 20
noiembrie 1911, este dezvoltat pe ideea relevării doctrinei liberale Prin
noi înșine, a unui partid care „caută întărirea noastră (recte – a Țării) pe
tărâmul economic, pentru a fi cât mai puțin – și a sfârși prin a nu fi
deloc – tributari altora. El tinde a pune în valoare munca și capitalul nostru
(subl.n.). Fostul și viitorul prim-ministru nu scapă prilejul a atinge
coarda sensibilității patriotismului local al celor prezenți, promițând că
„Noi (liberalii – n.n.) voim să facem din Constanța un centru de lumină
și de prosperitate care să reflecteze ca un far, până departe, pe celelalte
țărmuri ale Mării Negre, viața și civilizația românească (subl.n.)”. Și cu alt
prilej se va afla Ion I.C. Brătianu la Constanța: astfel, la 1 decembrie
1913, el pledează pentru succesul reformelor sociale proiectate de
P.N.L., mărturisind, în fața „marilor proprietari din Dobrogea”, că
„sunt puțini români de peste Dunăre cari sunt mai mult legați de Dobrogea
decât de mine (subl.n.)”, iar în toastul dat în calitatea sa, la Cazino,
sărbătoritul avea să exprime frumoase aprecieri la adresa
constănțenilor: „Întruniți la Constanța plămânul vieții noastre
economice, floarea aleasă a civilizației României (subl.n.), focar din care
avem pretenția ca această civilizație să radieze cât mai intens și cât mai
departe în Orientul chemat la o viață nouă”.
O atitudine patriotică consecventă a avut Ion I.C. Brătianu și
vis-à-vis de necesitatea reîntregirii Dobrogei, prin recuperarea, în 1913,
a părții sale sudice, dislocată de Marile Puteri, în anul 1878. În calitatea
sa de președinte de partid, el face la Senat următoarea declarație, la 5
septembrie 1913: „În numele partidului național-liberal declarăm că
suntem fericiți să votăm anexarea noului teritoriu, care consacră
mărirea Regatului și constituie răsplata avântului măreț al națiunii și
oștiri”; de asemenea, în calitatea de prim-ministru, atunci când, în
146
martie 1914, se discuta în Parlament Legea de organizare a Dobrogei Noui,
el susține adoptarea acesteia, relevând funcțiunile comprehensive ale
acesteia față de populațiile alogene, dar și fermitatea legiuitorului
român în asigurarea integrării celor două județe sub-dobrogene.
Fiu devotat neamului său, Ionel I.C. Brăileanu rămâne în istoria
națională ca una dintre cele mai exemplare personalități, cu o activitate
pilduitoare pentru generațiile de români care l-au urmat, iar pentru noi,
dobrogenii, memoria sa se cere cu atât mai mult cinstită cu cât el a avut
o afecțiune atât de specială pentru problematica și soarta regiunii dintre
Dunăre și Mare – Dobrogea.

BIBLIOGRAFIE

Brătianu, Elisa, Ion I.C. Brătianu. Memorii involuntare. Texte

stabilite, note și prezentare Marian Ștefan, Editura Oscar Print,
București, 1999.
[Brătianu, Ion C.] Din scrierile și cuvântările lui Ion C. Brătianu.
Lupta pentru redeșteptarea națională, I-II, TipoMoldova, Iași, 2002-2003.
Cantacuzino, Sabina, Din viața familiei Ion C. Brătianu 1821–1891,
Humanitas (Colecția Memorii. Jurnale. Seria Vintage), București, 2014.
Iordache, Anastase, Ion I.C. Brătianu corifeu al democrației și al
liberalismului românesc, Albatros, București, 2007.
Lascu, Stoica, Ion C. Brătianu – făuritor al României moderne. 100 de
ani de la moarte, în „Cuget liber”, III, nr. 362, 4 mai 1991.
______, La muzeul de istorie națională și arheologie din Constanța.
Expoziția fotodocumentară „Ion C. Brătianu”, în „Cuget liber”, III, nr. 374,
22 mai 1991.
______, „Ion C. Brătianu nu e al nimănui în parte. Ion C. Brătianu e al
țării întregi”. Ion C. Brătianu, în „Farul”, II, nr. 63, 10-17 mai 1991.
______, Ion C. Brătianu și Dobrogea. In memoriam, în „Cuget liber”,
III, nr. 382, 1-2 iunie 1991.
______, Însemne ale recunoștinței noastre întru perpetuarea memoriei
înaintașilor. Opinii (Marea Unire din 1918), în „Cuget liber”, V, nr. 1.018,
4-5 decembrie 1993.
______, Ionel Brătianu și Dobrogea. 130 de ani de la nașterea lui Ion
147
I.C. Brătianu, în „Cuget liber”, VI, nr. 1.238, 20-21 august 1994.
Noica, Nicolae Șt., Ion I.C. Brătianu, inginer constructor și om de stat,
Editura Vremea (Colecția Fapte. Idei. Documente), București, 2017.
Novăcescu, Ion, Ion I.C. Brătianu. Concepție și management politic,
Eikon (Colecția Universitas), București, 2011.
Scurtu, Ioan, Ion I.C. Brătianu. Activitatea politică, Editura Museion,
București, 1992.
______, Ionuț Cojocaru, Ion I.C. Brătianu, Editura Univers
Enciclopedic (Colecția Personalitățile Marii Uniri), București, 2017.
Todea, Ioan, Ion C. Brătianu. O viață în slujba țării și a națiunii
române (1821-1891), Editura Universitară, București, 2011.
______, Ion (Ionel) I.C. Brătianu. Întregitor și făuritor al României
moderne (1864-1927), Editura Universitară, București, 2014.
x
Bulei, Ion, Un Hohenzollern în România: Carol I, Meteor Press,
București, 2018.
______, Stelian Țurlea, Carol I. Un destin pentru România, RAO,
București, 2009.
Carol I al României, Jurnal, vol. I: 1881-1887. Stabilirea textului,
traducere din limba germană, studiu introductiv și note de Vasile
Docea, Polirom, Iași, 2007.
Cioroianu, Adrian, Andrei Radu, Carol I. Primul și cel mai mare rege
al românilor, Curtea Veche Publishing (Colecția Cărți Regale), București,
2015.
Cristescu, Sorin, Carol I. Corespondența personală (1878-1912).
Prefață de Ion Bulei, Tritonic, București, 2005.
______, Carol I și politica României, Paideia, București, 2007.
______, Die Briefe König Karls I. von Rumänien an seine Familie, Band
I (1878-1888); Band II (1888-1895); Band III (1895-1912), Paideia,
București, 2013.
______, Regele Carol I în rapoartele diplomatice austro-ungare
1877-1914 [4 vol. ], vol. I: 1878-1896; vol. II: 1896-1908; vol. III: 1908
-1913; vol. IV: 1913-1914, Paideia, București, 2013, 2014, 2016, 2017.
______, Ultimele 67 de zile din domnia Regelui Carol I. Telegrame.
Studiu introductiv, traducere și note de Sorin Cristescu, Cetatea de
Scaun, Târgoviște, 2016.
148
 Docea, Vasile, Carol I și monarhia constituțională. Interpretări istorice,
Presa Universitară Română, Timișoara, 2001.
Damean, Sorin Liviu, Carol I al României, vol. I: 1866-1881, Paideia
(Seria Istorie), București, 2000.
______, Carol I al României un monarh devotat, Cetatea de Scaun,
Târgoviște, 2016.
Kremnitz, Mite, Regele Carol al României. O biografie. [Ediție îngrijită
de Ion Nuță și Boris Crăciun], Editura Porțile Orientului, Iași, 1995.
______, Regele Carol al României. Povestea unei vieți. Traducere din
limba germană și note de Roland Schenn. Prefață de prof. dr. Sorin
Liviu Damean, Corint (Seria Istorie), București, 2014. [Ediție princeps:
Leipzig, 1903.]
Lindenberg, Paul, Regele Carol I al României. Traducător Ion
Nastasia, Humanitas (Colecția Casa Regală), București, 2010. [Ediție
princeps – Berlin: F.D. Verlagbuchhandlung, 1906.]
*** Scrisorile Regelui Carol I din Arhiva de la Sigmaringen 1878-1905.
Studiul introductiv, stabilirea textului, traducerea, adaptarea și notele
Sorin Cristescu, Paideia, București, 2012.
Zimmermann, Silvia Irina, Regele Carol I în opera Reginei Elisabeta
(Carmen Sylva). Cuvânt înainte de ASR Principele Radu al României.
Prefață de Nicolae-Șerban Tanașoca, Curtea Veche Publishing (Colecția
Cărți Regale), București, 2014.
______, (Hg.), „In zärtlicher Liebe Deine Elisabeth“ – „Stets Dein treuer
Carl“. Der Briefwechsel Elisabeths zu Wied (Carmen Sylva) mit ihrem Gemahl
Carol I. von Rumänien aus dem Rumänischen Nationalarchiv in Bukarest.
1869-1913 [Corespondența Reginei Elisabeta cu Regele Carol I din
Arhivele Naționale ale României. 1869-1913]. Teil 1: 1869-1890.
Anfangsjahre in Rumänien. Unabhängigkeitskrieg. Königreich Rumänien.
Teil 2: 1891-1913. Exil der Königin. Rückkehr auf den rumänischen Thron.
Historisch-kritische Ausgabe. Herausgegeben, kommentiert und
eingeleitet von Silvia Irina Zimmermann, Hans Jürgen Krüger†, Edda
Binder-Iijima, Ralf-Georg Czapla (Schriftenreihe der Forschungsstelle
Carmen Sylva – Fürstlich Wiedisches Archiv), ibidem-Verlag, Stuttgart,
2018.

149
 Aspecte din viziunea economică și activitatea
politică a lui Ion C. Brătianu
prof. Dragomir Dragoș Dumitru
Liceul Tehnologic „I.C.Brătianu” din Nicolae Bălcescu

Liberalul Ion C. Brătianu, unul din marii artizani ai României moderne,

servitor devotat și eficace al interesului național157, a făcut parte dintr-o nouă
categorie socială, aceea a burghezo-moșierimii, categorie aparte, apărută încă
din secolul XVIII, dar devenită importantă abia în veacul al XIX-lea, când
membri ai boierimii au fost antrenați în activități economice capitaliste, cum
ar fi comerțul, industria sau creditul.158
„Să vorbești despre viața lui Ion C. Brătianu e să vorbești de toată Istoria
României de la 1848 până la 1890”, scria, într-una din lucrările sale, I.G. Duca.
„Una se confundă cu cealaltă. Nici nu cred să fie om a cărei viață să fi fost mai
strâns împletită de aceea a epocii sale decât viața lui Ion C. Brătianu.”159
Evident, subiectivă, fiica sa cea mare scria că viața „tatei a fost un model de
cinste înaltă, de bunătate, de abnegație, de energie și de intuiție genială
pentru îndrumările ce inițiativa lui veșnic activă dedea în toate direcțiile.”160

Perioada pașoptistă
Revoluția de la 1848 a constituit, pentru Brătianu, cel dintâi prilej de a se
remarca pe scena istoriei. Curios, poate, la acel moment, un alt fruntaș
pașoptist, Nicolae Bălcescu considera că atât Ion C. Brătianu, cât și
C.A.Rosetti erau „oameni de sentiment, dar nu de cugetare, simțul practic le
lipsește de tot și nu sunt capabili de a studia o chestiune înainte de a vorbi de

157
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, București, Univers Enciclopedic,
1997, p. 239.
158
Vlad Georgescu, Istoria ideilor politice românești (1369-1878), München, Colecția istorică
Jon Dumitru Verlag, 1987, p. 19.
159
Apud Ioan Todea, Ion C. Brătianu. O viață în slujba țării și a națiunii române (1821-1891),
București, Editura Universitară, 2011, p.17.
160
Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu (1821-1891), București, Editura
Humanitas, 2013, p. 29.
150
dânsa.” Brătianu avea idei mai revoluționare decât Rosetti, dar nici el nu era
om de guvernare, deoarece iubea „turburarea pentru turburare”.161
Tinerii revoluționari pașoptiști considerau că Regulamentele Organice
au constituit instrumentul juridic prin care Rusia s-a substituit Turciei în
acțiunea de frânare a renașterii politice a Principatelor. Mai târziu, la 1864, Ion
C. Brătianu a numit Regulamentul „codificarea sclaviei României”, deoarece
supusese pe domn Rusiei, pe boier domnului, iar pe popor boierilor; epoca
regulamentară devenise un fel de nouă epocă fanariotă, grație căreia o
societate deziluzionată de încetineala progresului căuta să-și explice
contradicțiile modernizării.162
Participând la revoluția din februarie 1848, unii dinte ei cu arma în
mână, având legături cu fruntași ai noii revoluții franceze, nădăjduind, mai
ales, în sprijinul lui Lamartine, care acceptase patronajul Societății studenților
români de la Paris, revoluționarii din Principate s-au bizuit pe sprijinul
Franței. „Unii încep să viseze - scria Ioan Axente la 16/28 aprilie 1848, cu
oarecare ironie, referindu-se la frații Brătianu - că poate le va fi zis Lamartine:
‹‹în momentul de față, tineri români, este vremea de a vă dobândi libertatea și
neatârnarea››”. Dar, sprijinul guvernului republican francez s-a dovedit în
bună măsură iluzoriu.163
În 1848, I. C. Brătianu a îndeplinit funcția de secretar al guvernului
vremelnicesc, alături de C.A.Rosetti, N. Bălcescu și A.G.Golescu, cei patru
constituind elementele cele mai tinere și mai dinamice din rândul
revoluționarilor,164 care au avut un rol major în adoptarea unor reforme
radicale. Gruparea condusă de Ion C. Brătianu și C.A.Rosetti s-a constituit
într-o tendință politică înclinată spre măsuri ferme, reorganizarea rapidă a
noului regim instituțional, convocarea adunării națioanle și o atitudine de
respingere a ingerințelor străine.165 Astfel, Brătianu, alături de Bălcescu,
Rosetti și A.G.Golescu, se numără printre semnatarii decretului din 19 iunie,
care desființa cenzura „pentru totdeauna”. De asemenea, Decretul 258 al

161
Constantin D. Aricescu, Capii Revoluțiunii Române dela 1848: judecați după propriele lor
acte, București, Typographia Stephan Rassidescu, 1866, pp.13-14.
162
Vlad Georgescu, op. cit., pp. 65-66.
163
Dan Berindei, Diplomația românească modernă de la începuturi la proclamarea
independenței de stat (1821-1877), București, Editura Albatros, 1995, p. 89.
164
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor. Din cele mai vechi timpuri și
până astăzi, ediția a doua, revăzută și adăugită, București, Editura Albatros, 1975, p. 588.
165
Apostol Stan, Mircea Iosa, Liberalismul politic în România. De la origini până în 1918,
București, Editura Enciclopedică, 1996, p. 61.
151
Guvernului Provizoriu, din iulie 1848, care fixa, în 25 de articole, menirea,
procedura de alegere și funcționarea viitoarei Adunări Constituante - decret
semnat, printre alții, de Ștefan Golescu, Ioan Heliade Rădulescu, Nicolae
Bălcescu și Ion C. Brătianu - și care fixa data alegerilor pentru 9 și 18 august,
introducea, practic, un sistem de vot universal.
După reprimarea revoluției, I.C.Brătianu s-a alăturat mișcării de
emigrație, continuând să creadă, ca și tovarășii săi, în reizbucnirea revoluției
europene și în necesitatea solidarității celor care doreau nu numai înfăptuirea
unor patrii renăscute, dar și a unei Europe democratice și solidare. Dar, la
Brătianu, rolul mulțimii este pus în surdină, accentul căzând pe aspectul
național al viitoarei revoluții.
Între 1849 și 1859, I.C.Brătianu se raliază ideii referitoare la misiunea
europeană a națiunii române, de zid al Europei. România renăscută trebuia să
fie un bastion al Europei liberale în răsărit și o barieră în calea
expansionismului rusesc. I. C. Brătianu a scris, la 1851, 1853, 1854 și 1857,
despre românii veacurilor trecute ca de un bastion avansat al Europei
creștine, și de românii din vremea sa, ca de un bastion avansat al Europei
democratice.
I.C.Brătianu, în Bilanțul situațiunii (1858) și Discurs (1869), are o
concepție aproape „genetică” despre poporul român, care și-ar fi păstrat
nealterate „instinctele” dobândite la origine, când, grație romanilor, făcea
parte din zona civilizației europene. Aceste trăsături primare alcătuiesc
fondul tradițional, pe baza căruia s-au ridicat instituțiile democratice ale
Evului Mediu românesc, iar existența lor face împrumutul nu numai posibil,
dar și eficient, pentru că, de fapt, nu este vorba de un împrumut, ci de
reîntâlnirea a două structuri similare, izvorâte din aceeași origine. În acest fel,
tradiția nu mai este așezată, ca la junimiști, undeva în epoca pre-modernă, ci
în antichitate și în evul mediu, ea devenind nu victima modernizării, ci
punctul ei de plecare, posibilitatea asigurării ritmului rapid. Brătianu
dezbracă tradiția de giubea și caftan, înțelegând prin acest termen nu
obiceiurile căpătate în vremea decăderii politice, ci fondul etnic primar și
presupusele instituții democratice ale veacurilor XIV-XVI. Pentru Brătianu
(Naționalitatea - 1853), națiunea se identifică cu poporul, iar conștiința
națională cu spiritualitatea sa. Începuturile națiunii rezidă în perioada
simbiozei daco-romane, iar întreaga istorie a neamului românesc este o
continuă strădanie de manifestare a națiunii, de creștere a gradului de
152
conștiință în ceea ce privește caracteristicile sale, rostul în lume și destinul
istoric. Ceva mai târziu, în mesajul de deschidere al Adunării Constituante
din 1866, Brătianu a preluat tema poziției geografice neprielnice a statelor
românești, care a apărut în istoriografia românească încă din secolul al
XVI-lea, de la Grigore Ureche.
O parte a pașoptiștilor emigrați (Bolliac, A.C.Golescu-Albu, Eliade,
I.C.Brătianu) au încercat să convingă Poarta să îngăduie alcătuirea unei
legiuni române care să lupte alături de aliați în războiul Crimeii, cerere
respinsă de turci, așa cum respinseseră, și până atunci, orice tentativă
întreprinsă de moldo-valahi de a așeza relațiile româno-turce pe temeiuri mai
echitabile, de colaborare, nu de supremație. La 1855, după retragerea
armatelor ruse din Principate și ocuparea acestora de către imperiali, Brătianu
devine anti-austriac, incriminând expansionismul Vienei, prezentându-l pe
Franz Iosef drept continuator al politicii țariste. Austria apărea, în acele
momente, ca principal obstacol în calea unirii și a realizării programului
național. În același an, ca un ecou al evenimentelor din 1821, Brătianu a
sprijinit revendicările teritoriale grecești pe seama Turciei.166

Domnia lui Cuza

La 1857, cu sprijinul Comitetului Central Unionist, condus de
Constantin Crețulescu, un liberal moderat, dar mai ales printr-o activitate
intensă desfășurată la nivel local, alături de un număr apreciabil de liberali,
Ion C. Brătianu a candidat în Argeș și a obținut dreptul de reprezentare în
Adunarea ad-hoc munteană. Ardoarea cu care, atât în presă, cât și în reuniuni
publice, propaga ideile egalitare, a provocat teamă și neliniște nu numai în
rândurile moșierimii conservatoare, ci și ale liberarilor moderați moldoveni.
Așa se explică epistola pe care Mihail Kogălniceanu o trimite, din Iași, lui
Dimitrie Brătianu, la 28 octombrie 1857, prin care se exprima nemulțumirea
grupării respective față de activitatea lui I.C.Brătianu, socotită prea radicală,
cerându-se ca acesta din urmă să se stăpânească și să nu mai tune împotriva
firmanelor otomane. Deputațiunea moldoveană, în frunte cu fruntașul liberal
C. Negri, ajungând la București și intrând în relații cu muntenii, a fost
surprinsă și chiar scandalizată de violența de limbaj a unor oratori, precum
I.C.Brătianu, C.A.Rosetti și C. Bolliac. C. Negri a spus că nimeni în Moldova

166
Vlad Georgescu, op. cit., p.,47 et passim.
153
nu profesa doctrine atât de radicale și că asemenea exagerări mai mult
compromiteau decât serveau cauza progresului. I.C.Brătianu, care se
impusese ca principal orator în diverse medii de la baza societății, nu numai
că nu s-a moderat, dar, conform unui raport diplomatic francez, a devenit
mai ardent, mai pasionat și mai intolerant ca niciodată.167
După Mica Unire, liberalii din Principatele Unite au apărut la început
sub forma unui conglomerat. Cei mai avântați erau radicalii sau „roșii”
munteni care, în 1859, erau considerați un partid „1848 sau național sau
revoluționar”. Erau adunați în jurul lui Ion C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu,
C.A.Rosetti, frații Golescu ș.a., cuprinzând elementele radicale ale revoluției
pașoptiste și ale exilului. Aceștia s-au grupat, după revenirea în țară, în jurul
ziarului „Românului” („Românulŭ”, după ortografia vremii) și al unor
grupuri răspândite în Muntenia și Oltenia (la Ploiești, Craiova, Râmnicu Sărat
etc.), sediul clubului național fiind în București, la hotelul „Concordia”. Ion C.
Brătianu și C.A. Rosetti susțineau caracterul imperios al concretizării
constituționale a principiilor de libertate și egalitate, spre a se ajunge la
stingerea rivalităților de clasă și la înfrățirea tuturor românilor.
Radicalii încercau să contrabalanseze atotputernicia conservatorilor prin
recursul la presiunea populară: recurgeau la grupuri de agitatori în genul
comisarilor de propagandă de la 1848, organizau reuniuni populare, cu
deosebire pe Câmpul Libertății, de lângă București, se lansau în mișcări
petiționare, prin strângere de semnături, dar și prin demonstrații de stradă, ca
formă de protest împotriva unor politici guvernamentale. Nu este de mirare
că Ion C. Brătianu era socotit de Barbu Catargiu „o fântână de aberații
imprevizibile, un receptacul al tuturor extravaganțelor, al tuturor nebuniilor
și, în același timp, al tuturor îndrăznelilor care au germinat creierul tuturor
nebunilor și tuturor sceleraților” acelui secol.168
Brătianu, deja lider al burgheziei în ascensiune, devenise un critic acerb
al clasei boierești, pe care o acuza de lipsa spiritului practic, incapacitatea
integrării în activitatea economică, fie că este vorba de agricultură sau de
industrie, aptitudinea pentru funcții și inaptitudinea pentru muncă. El se
preocupă îndeaproape de problema originii boierimii, subliniind caracterul
său inițial militar, transformarea din oștean în dregător, din dregător în

Apostol Stan, Mircea Iosa, op. cit., pp. 69, 83.

167
168
Apostol Stan, Putere politică și democrație în România. 1859-1918, București, Editura
Albatros, 1995, pp. 18-20.
154
curtean, toate acestea pentru a ajunge la concluzia că starea în care se afla nu
mai justifica menținerea unor privilegii sociale și politice pe care le dobândise
în trecut pentru alte merite. Atât în Bilanțul situațiunii (1858), cât și în
memoriul către Cuza (1859), Brătianu înșiră revendicările burgheziei
românești, dreptul ei nu la împărțirea puterii cu vechile clase sociale, ci la
însăși exercitarea sa în numele întregii țări. Pentru Brătianu, ascensiunea
burgheziei era un fenomen natural, tot așa cum naturală i se pare și
decăderea boierimii; datorită virtuților ei, energie, moralitate, dragoste de
libertate, patriotism, clasa de mijloc este chemată a lua cârma statului în
întreaga Europă; burghezia nu ar fi, deci, „o clasă, ci o societate nouă, prin
care se manifestă conștiința națională, geniul chiar al României”.169
Barbu Catargiu, în schimb, nu visa la o nobilime închisă în caste ca a
Indiei sau ca oligarhia venețiană, ci o nobilime accesibilă fiecărei capacități,
cum era cea engleză, care cu timpul să cuprindă în sânul ei toată inteligența
română. Liderii liberali nu voiau clase superpuse, așa cum se dezvoltaseră ele
pe calea istorică, ci o societate de indivizi juxtapuși, în care un Kogălniceanu
să aibă același vot cu nu știu care cârciumăraș de mahala, un fel de pastă
moale, maleabilă, din care agitatorii să facă ce vor voi. Barbu Catargiu cerea
ca dreptul electoral să fie restrâns numai în cercul celor capabili de a se servi
de el, iar nu să fie răzlețit fără nici o garanție pe toată suprafața teritoriului
românesc. El era convins de tristul adevăr că nu toți locuitorii unui stat înțeleg
interesul general și că, spre a se ajunge la priceperea lui, se cere o educație și o
instrucție specială; cei mai mulți dintre alegători nu știu ce este un buget, iar
hoțiile sau malversațiunile săvârșite asupra statului nu-i ating deloc.170
Problematica complicată existentă în epocă a făcut ca, la începutul lunii
aprilie 1862, atât C.A.Rosetti cât și I.C.Brătianu să demisioneze din Adunarea
Deputaților, sub diferite pretexte. Adevărata cauză a retragerii lor era poziția
delicată în care îi plasa cesiunea rurală. Căci, dacă s-ar fi pronunțat pentru
împroprietărire, ar fi pierdut sprijinul puținilor moșieri care îi susțineau, dacă
ar fi fost împotriva ei, i-ar fi nemulțumit pe țărani.171
Brătianu s-a opus tendințelor de domnie autoritară ale lui Cuza,
susținând, încă din 1863, că era greșită părerea conform căreia Convenția de

169
Vlad Georgescu, op. cit., pp. 92-94, 101-102.
170
Stelian Neagoe, Cazul Barbu Catargiu. O crimă politică perfectă, București, Editura
Scripta, 1992, pp. 80-81.
171
Ibidem, p. 68.
155
la Paris ar fi dat dreptul domnitorului să conducă efectiv. Numai miniștrii o
puteau face, întrucât erau răspunzători în fața corpului legiuitor. Domnitorul
nu se cuvenea să își atribuie o asemenea prerogativă fără a i se ridica
inviolabilitatea.172
Spre mijlocul anilor 1860, criticile la adresa domniei lui Cuza se
înmulțiseră. Moșierii erau nemulțumiți fiindcă li se luase o parte din pământ,
o sumă de fruntași politici munteni îl acuzau pe domn de dictatură. La
acestea se adăuga starea grea a finanțelor: bugetele se soldau cu deficite,
lefurile se plăteau cu mari întârzieri. La 1 noiembrie 1865, erau rămășite de
impozite neîncasate în valoare de 54 milioane lei, adică a treia parte din
totalul veniturilor anuale ale statului. În sfârșit, anturajul lui Cuza număra
unele persoane, în frunte cu Cezar Librecht, directorul general al Poștelor și
Telegrafului, a căror moralitate lăsa de dorit. Toate acestea au creat o
atmosferă grea. La 3/15 august 1865, în lipsa domnitorului, plecat la Ems, în
Germania, să-și îngrijească sănătatea, a izbucnit o mișcare de stradă, repede
înăbușită, cu prilejul căreia Ion C. Brătianu a fost arestat.173 Nu este deci, de
mirare că Brătianu s-a numărat printre semnatarii actului privind necesitatea
domnului străin (1865), alături de C.A.Rosetti, Ion Ghica, Dimitrie Ghica și
alții.174
Din momentul loviturii de stat și al instituirii domniei personale,
retrăgându-se într-o activitate conspirativă și deschizându-se spre legături cu
puterile garante, pe fondul unei domnii erodate, după înfăptuirea reformelor,
de camarilă, stagnare, criză financiară și corupție, opoziția
liberal-conservatoare, ai cărei exponenți erau Ion. C. Brătianu, C.A.Rosetti, Ion
Ghica și Lascăr Catargiu, acționează, concertat și coordonat, în vederea
atingerii scopului propus. În consecință, după ce l-au răsturnat pe Cuza,
printr-o lovitură de palat, realizată cu complicitatea unor comandanți militari,
adversarii regimului personal, au creat o vacanță a tronului, care a fost
rezolvată, cu mari dificultăți externe, la 10 mai 1866, prin aducerea unui
principe străin.175

172
Apostol Stan, op. cit.,p. 28.
173
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 625.
174
Vlad Georgescu, op. cit., p. 158.
175
Apostol Stan, op. cit., pp. 36-37.
156
 Independența
Ion C. Brătianu se gândea la o posibilă proclamare a independenței țării
încă din 1869.176 Probabil de aceea, Brătianu, iar nu altcineva, era
prim-ministru când Parlamentul României, în ședința din 9/21 mai 1877, a
proclamat independența deplină a țării. Moțiunea votată de Cameră cu o
zdrobitoare majoritate - 79 de voturi din 81 -, lua act „că rezbelul între
România și Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta și independența
absolută a României au primit consacrarea lor oficială”.177
În vara anului 1875, odată cu răscoalele din Bosnia și Herțegovina,
problema orientală s-a redeschis, iar, în scurt timp, o bună parte a Peninsulei
Balcanice era în flăcări. Momentul era hotărâtor, iar România, așezată între
trei imperii, trebuia să evite orice acțiune riscantă. În consecință, cu toate că
simțămintele națiunii române erau favorabile luptei de eliberare a popoarelor
balcanice, timp de aproape doi ani, a fost menținută neutralitatea. Totodată,
s-a încercat, din nou, ca, pe cale diplomatică, Poarta să fie determinată, măcar
în „ceasul al doisprezecelea”, la cesiuni. Dar, chiar și acum, Poarta a evitat să
dea curs propunerilor avansate de ministrul de Externe, Mihail
Kogălniceanu, la 16/28 iunie 1876, de a fi recunoscută „individualitatea
statului român”. Atunci, primul ministru Ion C. Brătianu, după ce a constatat,
în urma unei întrevederi cu împăratul Francisc Iosif, că Austro-Ungaria avea
de gând să dea mână liberă Rusiei, cu care se înțelesese, a început să
negocieze cu marele vecin de la Răsărit, încă din septembrie 1876, la Livadia,
eventualitatea unei cooperări politico-militare.178 În memoriile sale,
diplomatul rus A.I.Nelidov îi atribuie lui Ion Brătianu următoarele cuvinte în
legătură cu sudul Basarabiei: „Am avut la Livadia sentimentul că aceasta este
o chestiune de onoare pentru împărat (...) vom căuta o compensație și eu voi
putea să pregătesc opinia noastră publică”.179
Principiul indivizibilității și inviolabilității teritoriului național, inclus și
în primele două articole ale Constituției din 1866, a fost afirmat, cu deosebită
vigoare, la mijlocul anilor 1870, odată cu redeschiderea „chestiunii orientale”
și cu iminența unui nou război ruso-turc, menit a aduce modificări politice și
teritoriale în Balcani. Românii s-au temut că beligeranții le vor încălca

176
Vlad Georgescu, op. cit., p. 306.
177
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 632.
178
Dan Berindei, op. cit., pp. 172-173.
179
Florin Constantiniu, op. cit., p. 241.
157
teritoriul și că Rusia nu le va respecta integritatea și prevederile tratatului de
la Paris; diplomația lui Brătianu și Kogălniceanu s-a îndreptat în direcția
obținerii de asigurări, în această privință, pe care Rusia le-a dat, cu atât mai
multă ușurință cu cât era hotărâtă să nu le respecte. Brătianu era pe deplin
conștient de tendințele expansioniste ruse în Balcani, așa cum o demonstrase,
în 1866, redactând Le panslavisme. După San Stefano, luările de poziție ale
guvernului român se vor înmulți, culminând, în iulie 1878, cu memoriul
prezentat de Brătianu și Kogălniceanu Congresului de la Berlin, prin care se
cerea ca nici o parte a teritoriului să nu fie înstrăinată, se propunea
interzicerea dreptului de trecere prin România a trupelor ruse și se revendica
Delta Dunării, inclusiv Insula Șerpilor.180
Brătianu a avut de înfruntat și opiniile scepticilor, care considerau că
România nu are beneficii de pe urma revenirii Dobrogei. În cadrul
dezbaterilor sesiunii extraordinare a Corpurilor Legiuitoare pe marginea
Convenției încheiată cu Rusia la 4/16 aprilie 1877, examinând alternativele
pentru care țara ar fi putut opta, primul ministru Ion C. Brătianu și ministrul
de Externe Mihail Kogălniceanu au admis posibilitatea unei colaborări
militare „cu condiția de a cere ca avantagii independența, gurile Dunării și
Dobrogea”. Un an și mai bine mai târziu, în cadrul unui discurs memorabil
rostit în Senat, la 28 septembrie 1878, pe marginea revenirii Dobrogei la
România, primul ministru Ion C. Brătianu spunea: „Noi am posedat-o cu
sângele nostru, am pierdut-o cu sabia și acum s-a reîntors iarăși la noi cu
sabia! … Și dumneavoastră vă e teamă că un pământ care a fost stăpânit de
noi, n-o să putem să-l facem pământ românesc ? Un pământ între Mare și cel
mai mare fluviu din Europa dumneavoastră voiți să-l lăsați ?” Alte națiuni,
continua, în esență, vorbitorul, ar fi făcut orice sacrificiu pentru a ajunge la
mare, deoarece, mai ales pentru români, „luând Dobrogea ne deschidem o
poartă prin care ne punem în raport cu lumea întreagă și cu Occidentul către
care ziceți dvs. că aveți toate aspirațiile”.181
Într-un discurs suștinut în Cameră, pe 30 septembre 1878, Brătianu
sublinia: „Înțeleg că noi am refuzat să cedăm Basarabia, fiindcă nu am voit să
ne facem vânzători ai pământului străbunilor noștri. Nu am voit să facem
aceasta cu nici un preț, cu toate că ni s-a zis că dacă primim schimbul, ne va

Vlad Georgescu, op. cit., pp. 297, 315.

180
181
Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, ediția a 2-a revizuită, Constanța,
Editura Ex Ponto, 1998, pp. 341-342.
158
da oricât vom vrea din Bulgaria. Ni s-a zis, cereți oricâte miliarde de la Rusia:
‹‹elle doit vous le payer›› și eu am răspuns, dimpreună cu colegul meu, că
banii îi fac oamenii vrednici, dar pământul strămoșesc nu se poate face”.182

Viziunea liberală
Doctrina liberalismului radical avea drept exponenți fruntași ai
revoluției de la 1848 (I.C.Brătianu și C.A.Rosetti), oameni ce doreau schimbări
prin care să se marcheze o ruptură totală de trecutul regulamentar. Erau, prin
aspirație republicani (la 1876, Brătianu încă mai considera că „numai
republica este guvernul cel mai bun”; dimpotrivă, tot el relata, la 27 ianuarie
1871 că, la o reuniune liberală, N. Ionescu făcuse propunerea „nesocotită” de a
se renunța la domnitor, urându-i-se „călătorie bună”), dar fuseseră convertiți
la regimul monarhiei constituționale, datorită împrejurărilor externe.
Crezând, ca într-o religie, în principiul suveranității poporului, aspirau la o
deschidere politică cât mai largă spre păturile de jos ale societății. Stabileau
relații directe cu masele populare și realizau un fel de educație civică, pentru
ca viața politică românească să devină mai reprezentativă. Doreau să ardă
etapele de dezvoltare social-economică, înlăturându-se, astfel, înapoierea
seculară impusă de vicisitudinile externe, prin modernizarea
instituțional-economică și organizarea statului dintr-o perspectivă apropriată
a înfăptuirii unității integrale a națiunii române și a independenței statale.
Viziunea economică era limitată de preocuparea de apărare a pieței interne
față de concurența străină.183
Între 1852 și 1859, proiectele de înființare de bănci sunt tot atât de
numeroase - Grigore V. Ghica, N. Suțu, N. Russo, C.A.Rosetti, I.C.Brătianu,
I.Ionescu de la Brad - pe cât au fost de numeroase și neizbutite încercările
practice de creare cu ajutor străin a unor astfel de instituții. În 1860, la cererea
domnului Cuza și pe temeiul unei expuneri de motive alcătuite de
I.C.Brătianu, Comisia Centrală de la Focșani a alcătuit un „proiect de lege
privitor la înființarea unei monede naționale”, numită „romanat”.184
Ion C. Brătianu afirmase necesitatea unei economii independente încă
din discursul-program din ianuarie 1869.185 Tocmai de aceea, el a fost un

182
Ion C. Brătianu, Acte și cuvântări. Volumul 4, București, Cartea Românească, 1932, p. 122.
183
Apostol Stan, op. cit., pp. 70-71, 81, 83.
184
Vlad Georgescu, op. cit., pp. 211-212.
185
Ibidem, p.198.
159
vehement critic al convenției comerciale cu Austro-Ungaria (1875), care a
blocat dezvoltarea industrială a țării, imperiul vecin dobândind libertatea de a
exporta în România produse industriale, fără să întâmpine dificultăți vamale.
Drept urmare, dacă balanța comercială a României față de Austro-Ungaria a
fost excedentară în perioada 1871-1875, ea s-a soldat, între 1876-1886, cu
deficite constante, care s-au ridicat la aproape 700 de milioane lei. Această
situație l-a determinat pe I. C. Brătianu să constate că „ni se lasă nouă țarinele
ca să le arăm și să producem spre a alimenta comerțul și industria străină”.
De altfel, la expirarea acelei convenții, în timpul unuia din guvernele
Brătianu, a fost pus în aplicare un tarif protecționist și votată prima lege
pentru protecția industriei naționale (1887), în urma cărora a fost activat
procesul de industrializare a țării.186
În 1890, s-a constituit Navigația Fluvială Română, prima instituție
națională de navigație civilă. Printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniștri, din
28 aprilie 1895, a fost însărcinat Gr. Manu să organizeze Serviciul Maritim
Român. A fost alocat un credit - 2,5 milioane lei și, apoi, încă 10 milioane ,în
1896, în timpul guvernului I.C.Brătianu -, o sumă considerabilă pentru aceea
vreme, pentru cumpărarea, de la o societate austriacă, a primei nave a S.M.R.,
vaporul mixt de pasageri și de mărfuri „Medeea”. La 14 august 1895, acesta a
plecat spre Istanbul în prima călătorie sub pavilion românesc, având la bord
25 de pasageri și 600 tone mărfuri generale.187

Activitatea guvernamentală
După 1859, Parlamentul a devenit tribuna principală de la care oamenii
politici și-au expus și explicat programul. Printre oameni politici mai vechi
(M. Kogălniceanu) sau mai tineri (P.P.Carp, Titu Maiorescu,ș.a.), I.C.Brătianu
a excelat în disputele parlamentare, strălucind prin talentul său oratoric și
profunzimea gândirii.188
Între 1866 și 1891, luând în considerare și perioadele de interimat
ministerial, Ion C. Brătianu a fost de 4 ori prim-ministru (președinte al
Consiliului de Miniștri, conform denumirii din epocă: 24 iulie 1876-9 aprilie
1881 și 9 iunie 1881-20 martie 1888), de 9 ori ministru de Finanțe; de 7 ori la
Interne, tot de 7 ori la Război, de 2 ori la Lucrări Publice, tot de 2 ori la Culte și

186
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., pp. 639-640.
187
Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit, p. 402.
188
Vlad Georgescu, op. cit., p. 33.
160
Instrucțiune, câte o dată la Externe (Afaceri Străine) și la Agricultură,
Industrie, Comerț și Domenii.189
Astfel, după instalarea principelui Carol, Ion C. Brătianu s-a numărat
printre candidații preferați pentru posturile ministeriale. Dar, deși a fost
primul român care îl cunoscuse pe prințul Carol, acesta nu i-a acordat cârma
guvernului, preferându-l pe Lascăr Catargiu. Iată cum motiva Carol I
alegerea, în memoriile sale: „Pe când liberalul Brătianu, conform ideilor
parlamentarismului modern francez, așteaptă toată mântuirea de la hotărârea
poporului însuși asupra soartei sale și voește să conceadă influența asupra
guvernului țărei unor pături cât se poate de largi ale poporului, Cataregiu,
mai liniștit și mai practic,pune temeiul de căpetenie pe înființarea unei
administrații sistematic organizate.”190
I.C.Brătianu a devenit ministru de Interne la 1 martie 1867, în timpul
guvernării lui Constantin A. Crețulescu, dar opoziția internă l-a atacat pentru
trecutul său de revoluționar radical, neacordându-i credit pentru capacitatea
de a conduce o activitate ministerială de asigurare a liniștii publice. Faptul că
a cerut prefecților, printr-o circulară din 20 iulie 1867, să vegheze pentru
protejarea țăranilor în raporturile acestora cu proprietarii și arendașii,
rezultate din tocmelile agricole, l-au determinat pe conservatorul Chr. Tell să
îl acuze că este socialist. Într-o circulară din 15 aprilie 1876, Brătianu atrăgea
atenția asupra rolului primarilor din comunele rurale în menținerea ordinii
publice, aceștia fiind obligați „a apăra și a chezășui interesele legitime ale
tuturor locuitorilor de orice stare din ocolul comunelor”. Brătianu observa că,
dacă „mulțimea” voise a face din primari simpli executori „ai unor instincte și
tendințe rătăcite”, cei înstăriți credeau că îi vor transforma în „oameni
câștigați pentru afacerile lor, gata la toate cererile”. O asemenea atmosferă
împiedica dezvoltarea economiei, căci „fără siguranță, capitalurile se ascund,
fără capitalism nu e comerciu, fără comerciu producțiunea scade, căci
valoarea ei se împuținează”.191
Presa franceză și cele mai înalte autorități franceze - inclusiv Napoleon
al III-lea - au făcut presiuni asupra lui Carol să-l îndepărteze de la putere:

189
Ion Mamina și Ion Bulei, Guverne și guvernanți. 1866-1916, București, Editura SILEX,
1994, pp. 171-172.
190
Memoriile regelui Carol I al României, vol. I, p. 68, Apud Apostol Stan, Mircea Iosa, op.
cit., p. 97.
191
Apostol Stan, Mircea Iosa, op. cit., pp. 123-125.
161
„Oamenii care sunt buni pentru a face revoluții și pentru a răsturna guverne
nu sunt niciodată buni pentru a guverna” (din Apostol Stan, Începuturile
liberalismului). Carol s-a despărțit de el cu părere de rău și episodul acesta a
amenințat să-i învenineze relațiile cu Ion C. Brătianu, rămas, în fundul
sufletului, republican. Acesta a fost unul dintre inițiatorii acțiunii antimonar-
hice cunoscute sub numele de Republica de la Ploiești (august 1870) și a
cunoscut, din nou, pentru scurtă vreme, detenția, alături de alți conspiratori
-printre care Eugeniu Carada, generalul N. Golescu, B.P.Hașdeu și Anastasie
Stolojan -. Aceasta nu îl împiedica pe I.C.Brătinau să aprecieze, în ianuarie
1871, că detronarea lui Carol putea să provoace României consecințe fatale.192
Dovadă a faptului că domnitorul îl aprecia în continuare o constituie
realitatea că, după grațierea celor 41 de complotiști, Carol I a apelat, din nou,
la serviciile sale. Cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea dispărea din
politica europeană în 1870 și-și trăia ultimii ani în exil, la Londra.193
Deși a fost omul politic de care domnitorul Carol I simțea cea mai multă
nevoie, Brătianu nu a căutat niciodată să măgulească tronul, pe care-l socotea
însă extrem de util țării și ocupat, din fericire, de o puternică personalitate.194
Aprecierea era reciprocă, dacă ținem cont de faptul că, la 20 mai 1867, Carol I
îl caracteriza pe I.C.Brătianu ca fiind „unul din cei mai capabili bărbați de stat
ai României, care se sprijinește pe clasa de mijloc și pe mica proprietate, dar
nu lingușește nicidecum instinctele rele ale mulțimei”.195
În calitate de ministru de Interne, Brătianu cerea prefecților, în prima
parte a anului 1876, să nu mai admită abuzuri la recrutarea prin tragere la
sorți și să nu mai tolereze neplata impozitelor. La 19 februarie 1868, în calitate
de ministru de Finanțe, se adresa prefecților, anunțându-i că sosise primul
transport de monedă națională de aramă și dispunea să se vegheze ca țăranii
să nu fie înșelați, deoarece moneda de aramă semăna cu aceea de aur
franceză. Preluarea interimatului portofoliului de Război, la 3 august 1868, a
inaugurat un nou sistem de atribuire a funcției respective, nu unui ofițer, cum
se procedase până atunci, ci unui civil, modalitate concordantă cu regimul

192
Ioan Scurtu, Monarhia în România, (1866-1947), București, Editura Danubius, 1991,
pp. 22, 28.
193
Mircea Gheorghe, Ion C. Brătianu - un mare lider liberal,
https://paginiromanesti.ca/2013/05/31/ion-c-bratianu-un-mare-lider-liberal/
194
Ion C. Brătianu, op .cit., p. 11.
195
Memoriile regelui Carol I al României, vol. III, p. 91, Apud Apostol Stan, Mircea Iosa,
op .cit., p. 104.
162
politic parlamentar al României. Deoarece efortul de înarmare al României
depășise posibilitățile financiare ale statului, radicalii au recurs la subscripție
publică în județe, pentru strângerea unor sume de bani, iar Brătianu, în
calitate de ministru de Război, a efectuat deplasări în țară, pentru a le
impulsiona și pentru a urmări activitatea de cristalizare a unor noi structuri
militare.196
În domeniul educațional, până la accederea la guvernare, I.C.Brătianu
insista asupra principiului instrucției libere de monopolul tutelar al statului.
Programa Partidului Național-Liberal din 1875, însă - semnată, între alții, de
Brătianu și Kogălniceanu -, se mulțumea să enunțe necesitatea dezvoltării
instrucției gratuite și obligatorii, repetând, în fond, prevederea
guvernamentală.197
Ultima și cea mai lungă guvernare a lui Ion C.Brătianu, supranumit
„Vizirul” pentru spiritul și stilul său autoritar, a înregistrat două realizări
importante: rezistența - încununată de succes - față de tentativa
Austro-Ungariei de a-și impune controlul asupra Dunării fluviale și
proclamarea regatului (14/26 martie 1881), precedată de reglementarea
succesiunii lui Carol I (care nu a avut decât o fiică moartă la vârstă fragedă),
prin desemnarea ca prinț moștenitor a nepotului lui Carol, Ferdinand.198
Puterea la care ajunsese Brătianu este reflectată și prin mostrele de
servilism oferite drept ofrandă de unii parteneri politici, cum ar fi Dimitrie A.
Sturdza: „Or de câte ori dl. Brătianu mă va chema pe banca ministerială, voi
veni, și de îndată ce-mi va zice: e bine să lucrezi aiurea și să vină altul în locul
d-tale, totdeauna voi face așa”. Același D.A.Sturdza caracteriza politica lui
Brătianu: „iată programul unui adevărat patriot, a unui adevărat bărbat de
Stat, program urmărit zi de zi, cu o muncă neobosită, conștiincioasă și
curajoasă, cu o abnegație și o deciziune rară în timp de treizeci de ani”.199
Treptat, fostul pașoptist radical, adept al ideilor generoase, se
transforma într-un om politic pragmatic, care știa ce vrea, îndrăgostit, tot mai
mult, de putere, un om al rațiunii de stat. Din 1884, I. C. Brătianu a început să
guverneze excesiv de autoritar, stârnind din ce în ce mai mult nemulțumiri,
invidii și aprehensiuni, chiar și printre colaboratorii săi. Regele nu voia să

196
Apostol Stan, Mircea Iosa, op. cit., pp. 108, 118-121.
197
Vlad Georgescu, op. cit., p. 242.
198
Florin Constantiniu, op. cit., p. 254.
199
Stelian Neagoe, op. cit., pp. 27, 33.
163
renunțe la el și continua să rămână premier, încrâncenându-se la putere și
însigurându-se. Treptat, cei mai mulți colaboratori l-au părăsit, îngroșând
rândurile opoziției. A fost părăsit de aproape toți liberalii bătrâni, toți vechii
lui tovarăși de luptă de la 1848, în frunte cu fratele său, Dumitru, și cu
nedespărțitul său tovarăș C.A.Rosetti.
Creșterea rândurilor opoziției, care încerca să realizeze o Opoziție
Unită, formată din diversele dizidențe liberale, junimiști sau conservatori,
precum și faptul că nemulțumirile acestei opoziții încep să ia și o direcție
antiregală, Carol I fiind acuzat că-l protejează pe șeful liberal, menținându-l la
putere, au fost fatale pentru cariera politică a lui Ion C. Brătianu. Ultimul său
guvern se prăbușește într-o atmosferă de corupție (afacerile Anghelescu și
Maican – „Din primul an al venirei sale la putere, favoriții săi au început să
fure la ministerul de război și au furat într-un până acum câteva luni. O
bandă de mizerabili și-a bătut joc în curs de doisprezece ani de averea și de
interesele țării, cele mai de căpetenie. Mai multe sute de milioane au fost
acordate pentru trebuințele armatei, fără murmur, cu bucurie chiar, deși
oricine își poate lesne închipui cu câtă greutate contribuabilii acestei țări
sărace le suportau. Și aproape toți acești bani au fost risipiți, au fost pierduți,
țara a rămas sărăcită și armata înzestrată cu un material de război
îndoios.”200), surescitare politică și nemulțumire generală.201

Sfârșitul
Conform mărturiilor vremii, în ziua de vineri, 3 mai 1891, România a
fost zguduită de un cutremur de pământ. A urmat o înrăutățire rapidă a
vremii, cu furtună și un val de frig. Oricât ar părea de romantică această
prezentare, dezlănțuirea elementelor a corespuns cu intrarea lui Ion C.
Brătianu în agonie. La ora 11.00, extremitățile corpului său au început să se
răcească. La ora 15.05, inima celui care a fost părintele României moderne s-a
oprit. A murit înconjurat de fiii săi, de prieteni și dușmani vremelnici. Ultimul
gest politic al lui Ion C. Brătianu ar fi fost făcut cu câteva minute înainte să
moară și cu puțin timp înainte ca Regele Carol I să intre în încăpere. Și-a
îndreptat privirile către prietenii săi politici și le-a șoptit: „Să fiți cu ochii pe

200
Ministru de resboi model, în „Epoca”, III, nr. 685, 6/18 martie 1888, p. 1.
201
Ion Mamina și Ion Bulei, op. cit., pp. 54-57, 61-63.
164
rege, că prea l-am făcut mare!”202 A fost înmormântat la conacul său de la
Florica, județul Argeș.203
În presa vremii, acesta era un moment prielnic pentru reamintire: „Ioan
Brătianu este exemplul cel mai izbitor al urcării iuți și vertiginoase până la cea
mai înaltă treaptă socială într-o țară tânără, naivă, unde multe idei noi,
instituții noi și provizoratul politic timp de 30 de ani au răsturnat vechile
clase, au dărâmat vechile instituții și au adus la suprafață pături sociale și
oameni cu desăvârșire noi. (…) Plin de un entuziasm comunicativ, posedând
o suplețe de spirit extraordinară având ochiul pătrunzător și prevăzător,
întreaga lui persoană respirând cea mai irezistibilă simpatie și atracție, el a
știut pe unii ai orbi cu entuziasmul său, pe alții a-i captiva cu atracția
persoanei sale, iar pe alții a-i atrage cu fertilitatea espedientelor spiritului său
suplu. (…) Desigur că nimeni, fie și cel mai mare admirator al lui I.Brătianu,
nu poate pretinde că primul-ministru de la 1887, dinastic, cu idei reacționare
și cu ideal de cancelar al României, putea să aibă vre-o asemănare cu
democratul entuziast și cu revoluționarul de profesie de la 1848 și 1852. (…)
Ilustrul mort nu a fost liberal, în sensul propriu al cuvântului, ci patriot,
naționalist, în felul său bine înțeles și în modul cum înțelegea el iubirea de
țară. (…) I. Brătianu a fost omul care a jucat cel mai mare rol în ultimii 20 de
ani. A fost un moment, cam pe la 1882-1883, când puterea, prestigiul și
autoritatea sa fură imense. Niciodată un mare cancelar nu a avut o curte așa
de strălucită și o putere așa de nemărginită. Evenimentele ce s-au succedat,
greșelile ce el a comis și pe care toată lumea le cunoaște, au avut de rezultat ca
prestigiul și autoritatea lui morală să scadă, lucru ce i-a adus căderea.”204
Astfel s-a stins una din marile personalități ale vieții politice românești
din secolul al XIX-lea, care și-a adus o contribuție majoră la înfăptuirea
României moderne.

202
http://evz.ro/miturile-istorice-ale-romanilor-bratienii.html
203
https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2016/05/04/documentar-125-de-ani-de-la-
moartea-lui-ion-c-bratianu-fondator-al-partidului-national-liberal-07-55-48
204
G. Panu, Ion C. Brătianu, în „Lupta”, an VIII. No.1407, luni 6, marți 7 mai 1891, p.1.
165
 BIBLIOGRAFIE

A. Lucrări științifice
Aricescu, Constantin D., Capii Revoluțiunii Române dela 1848: judecați
după propriele lor acte, București, Typographia Stephan Rassidescu, 1866;
Berindei, Dan, Diplomația românească modernă de la începuturi la
proclamarea independenței de stat (1821-1877), Editura Albatros, București, 1995;
Brătianu, Ion C., Acte și cuvântări. Volumul 4, București, Cartea
Românească, 1932;
Cantacuzino, Sabina, Din viața familie Ion C. Brătianu (1821-1891),
Editura Humanitas, București, 2013;
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Univers
Enciclopedic, București, 1997;
Georgescu, Vlad, Istoria ideilor politice românești (1369-1878), Colecția
istorică Jon Dumitru Verlag, München, 1987;
Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C., Istoria românilor. Din cele mai
vechi timpuri și până astăzi, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura
Albatros, București, 1975;
Scurtu, Ioan, Monarhia în România, (1866-1947), Editura Danubius,
București, 1991;
Stan, Apostol, Putere politică și democrație în România. 1859-1918, Editura
Albatros, București, 1995;
Stan, Apostol, Iosa, Mircea, Liberalismul politic în România. De la origini
până în 1918, Editura Enciclopedică, București, 1996;
Rădulescu, Adrian, Bitoleanu, Ion, Istoria Dobrogei, ediția a 2-a revizuită,
Editura Ex Ponto, Constanța, 1998;
Mamina, Ion, Bulei, Ion, Guverne și guvernanți. 1866-1916, Editura
SILEX, București, 1994;
Neagoe, Stelian, Cazul Barbu Catargiu. Ocrimă politică perfectă, Editura
Scripta, București, 1992;
Todea, Ioan, Ion C.Brătianu. O viață în slujba țării și a națiunii române
(1821-1891), Editura Universitară, București, 2011.

B. Presă
„Epoca”(1888), „Lupta”(1891)

166
 C. Surse online
http://evz.ro/miturile-istorice-ale-romanilor-bratienii.html
https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2016/05/04/documentar-125
-de-ani-de-la-moartea-lui-ion-c-bratianu-fondator-al-partidului-national-liber
al-07-55-48

167
 Despre Brătienii veacului al XIX-lea
prof. Ion MOICEANU,
redactor, revista „Agora” (Constanța)

Date generale
Geaba se laudă Apusul cu familiile și dinastiile lui rămase în
istorie, ca de pildă Merovingieni, Carolingieni, Bourboni, Tudori,
Stuarți ș.a.m.d., pentru că trebuie să se știe că și noi am avut astfel de
familii care au jucat rolul de adevărate dinastii, încoronate sau nu, cum
au fost: Basarabii și Mușatinii, Bălenii și Cantacuzinii, Brâncovenii și
Cantemirii, apoi Goleștii și Brătienii – ca să dau doar câteva exemple din
noianul care ar putea fi menționat aici.
Dar, dintre ele, ultima s-a impus în viață politică românească, fără
a fi încoronată, pe o perioadă de 150 ani, de la Tudor Vladimirescu la
instaurarea regimului comunist, dând Țării mari oameni politici cum au
fost Ion, Dumitru, Ionel, Vintilă, Dinu sau Gheorghe Brătianu – care au
diriguit direct sau din „umbră” viața politică în timpul unor
evenimente cruciale cum au fost: Revoluția Română de la 1848, Unirea
de la 1859, cucerirea Independenței de Stat a României, participarea la
Primul, apoi la al Doilea Război Mondial, făurirea României Mari și
altele.
În demersul nostru nu vom porni chiar de la documentul dat de
Mihnea cel Rău, fiul lui Vlad Țepeș, la 29 iulie 1508, în care se
pomenește despre Brătienii de lângă Brădet, dar trebuie amintit actul
intitulat Cartea de alegere a satului Brătienii, în care sunt nominalizați cei
trei frați: Iane logofătul, Oancea și Iordache.
Ene Brătianu, devenit vătaf al plaiului Loviștei se căsătorește cu
Safta Balotă cu care a avut patru feciori și patru fete: Toma, Dincă,
loniță, Mihai și Safta, Tita, Uta și Sultana. Dintre aceștia, Dincă Brătianu,
născut la 1788, unul din cei patru fii ai lui Ene Brătianu, se căsătorește
cu Anastasia (Sica), fiica lui Costin Tigveanu de la Suici, care intră în
familia Brătienilor. Dincă Brătianu era cel mai bogat dintre toți frații și
surorile, dispunând de un venit de 8500 lei pe an proveniți din moșiile
168
lăsate de taică-său, din viile pe care le deținea, din hanurile și casele din
Pitești. El a devenit unul dintre cei mai de seamă demnitari din județul
Argeș, fiind, imediat după 1821, ca și tatăl său, vătaf al plaiului Loviștei,
apoi ocârmuitor de județ, membru în Obșteasca Extraordinară Adunare
de la 1831 la 1844, anul morții sale. Dincă și Anastasia au avut mai mulți
copii așa cum se obișnuia în epocă, trei băieți: Teodor, Dumitru și Ion și
patru fete: Maria, Ana, Zinca și Cleopatra.
Anastasia se stinge din viață în 1839, iar soțul ei, Dincă, în anul
1844, ambii fiind înmormântați în tinda Bisericii Domnești din Curtea
de Argeș, acolo unde, ulterior, vor fi înhumați și primul dintre fii,
Teodor (+1884), precum și Elena, soția acestuia. Ocârmuitorul de Argeș
n-a precupețit niciun efort material pentru a-și trimite băieții la studii în
străinătate, dar, deși uneori era copleșit, el și-a păstrat demnitatea. De
exemplu, când pe la 1830 generalul Pavel Kiseleff trecea prin Pitești, îi
propune o bursă de studii pentru fiul sau, Dumitru, aflat în sărăcie la
Paris, dar îl refuză pentru că stolnicul era „prea mândru pentru a primi
asemenea daruri”. Primul dintre fii, Teodor, s-a născut în 1812, a ajuns
maior, apoi, ca și tatăl, ocârmuitor de județ, singurul dintre frați care a
făcut parte din Partidul Conservator, căsătorit cu Elena Dragoescu, apoi
cu Maria Lerescu. După primul băiat au urmat două fete: Maria,
călugărița Maximilia, care cu voia și la sfatul părinților ei a ajuns stareță
la mănăstirea Ostrov și Văleni, apoi Ana (Anica) măritată cu un boier
de viță veche, Alecu Furdulescu.
Au venit pe lume apoi doi băieți, Dumitru și Ion, după care au
urmat alte două fete: Zinca, măritată cu Ghiță Enescu și Cleopatra
căsătorită cu Gheorghe Lerescu, apoi cu Petre Cecropid. Dintre toți cei
șapte copii ai lui Constantin-Dincă Brătianu (Constantin Brăteanu), doi,
și anume Dumitru dar mai ales Ion, s-au detașat și s-au impus ca mari
personalități ale întregului secol al XIX-lea.

Dumitru Brătianu
Născut în anul 1818, Dumitru Brătianu a copilărit împreună cu
fratele mai mare, Teodor, în orașul de pe Argeș – Pitești și a început să
cunoască lumina cărții în orașul natal, de acolo va merge la Sfântul Sava
în București, unde i-a avut ca profesori pe Florian Aaron, Simion
Marcovici, Jean Vaillant care era și directorul instituției.
169
 Dotat cu inteligență și pasionat de cunoaștere, el se va apleca cu
sârg asupra studiului, numărându-se mereu printre premianți și fiind
„favoritul mamei”. Ca și alți tineri studioși, fiul prefectului de Argeș a
luat drumul „orașului luminilor” cu realitățile căruia s-a acomodat
foarte repede. Dotat superior, cu aptitudini peste medie, Dumitru
Brătianu a susținut cu succes Bacalaureatul la Paris, după care,
influențat de compatriotul sau, Nicolae Crețulescu, a urmat cursurile
Facultății de Medicină, doar un an pentru că nu i s-au potrivit, el fiind
atras de litere. N-a urmat nici Școala Normală pentru că la absolvire
trebuia să profeseze meseria în Franța, iar el nici nu se gândea să nu se
întoarcă acasă, devenind folositor țării sale. Așa s-a decis și a urmat
Facultatea de Drept pe care a terminat-o strălucitor, pregătind o teză de
doctorat pe care n-a mai putut-o susține din cauza izbucnirii revoluției
de la 1848, apoi revenirea în Țară, lungul exil, lupta pentru Unire și
Independența la care a participat activ. La Paris, Dumitru Brătianu
devenise inițiatorul tuturor acțiunilor întreprinse de Societatea
Studenților Români organizată sub patronajul poetului Al. de
Lamartine, la îndemnurile lui Edgar Quinet și Jules Michelet.
Revenit în țară îl găsim pe baricadele revoluției române alături de
fratele sau Ion C. Brătianu și de alți camarazi veniți de la Paris sau aflați
în țară. A urmat exilul, misiunile pe care le-a avut la Pesta și
Constantinopol, peregrinările între Paris și Londra, iar – ceea ce am
considerat mereu o mândrie națională – el va face parte din grupul
corifeilor democrației europene, devenind secretar al Comitetului
Central Democratic European, înființat la Londra, din inițiativa lui
Giuseppe Mazzini, A.A. Ledru-Rollin ș.a. și care-și propunea să
organizeze o nouă revoluție simfonă și sincronă la nivel European
(invitația i-a fost adresată lui N. Bălcescu, dar acesta a refuzat preferând
să rămână la Paris pentru a definitiva lucrarea istorică Românii supt
Mihai Voievod Viteazul, pe care o considera mai importantă pentru
români decât participarea lui la C.C.D.E.).
De la înălțimea poziției pe care o deținea în cadrul C.C.D.E.,
Dumitru Brătianu a lansat Apelul către locuitorii din Principate, Londra,
10 septembrie 1852, în care evocă imaginea frumoasei sale patrii liberă
și democratică, spunând cu un optimism incurabil: „Mâine România
inimilor noastre, România mare ca România lui Traian, vitează ca
170
România lui Mihai, eroică ca România pompierilor, sublimă ca România
poporului din Câmpia Libertății, mâine România, maica și fiica noastră,
va rupe vălul ce învăluise a sa frunte și diadema ei va fi mândra noastră
podoabă și veselia luptei. Trăiască Republica Democratică și Socială.
Trăiască Republica Română”. Un alt moment important din viața lui și
a țării a fost Congresul de Pace de la Paris din 1856 organizat după
Războiul Crimeei (1853-1856), când a fost invitat de lordul Palmerston
să locuiască la Paris pe timpul Congresului, iar lordul Clarendon îl
prezintă contelui Walewski ca președinte al Forului European
(Congresului). Înainte de plecarea din Paris, Dumitru Brătianu trimite o
scrisoare lui Al. Walewski și un memoriu împăratului Napoleon al
III-lea în care argumenta necesitatea imperios necesară a Unirii
Principatelor Române.
Reîntorși în țară după îndelungi demersuri și eforturi,
nepermițându-i-se trecerea graniței decât cu încuviințarea Puterilor
potrivnice Unirii, în iulie 1857 cei patru exilați – C.A. Rosetti, Ștefan și
Nicolae Golescu, împreună cu Dumitru Brătianu – erau primiți cu
entuziasm și cu buchete de flori la Giurgiu și la barierele Capitalei
având satisfacția că se pot alătura celor care luptau pentru Unirea
Moldovei cu Muntenia, ceea ce se va înfăptui în urma unor noi și mari
eforturi, la 24 ianuarie 1859.
Deși Mihail Kogălniceanu, Ion Bălăceanu și alții se opuneau
trimiterii la Paris a lui Dumitru Brătianu și N. Golescu, preferându-l pe
Ion Ghica – fruntaș al grupării liberal moderate, cei doi ajung la Paris,
iar Brătianu a fost primit în audiență de împăratul Napoleon al III-lea
cu deosebită cordialitate despre care, la 23 decembrie 1858 scria C.A.
Rosetti în „Românul” său. Nu există nicio îndoială că în alegerea lui
Alexandru I. Cuza ca domn și în Muntenia, un rol decisiv l-au avut
Goleștii, Brătienii și C.A. Rosetti. Într-o aprigă confruntare dintre
liberalii radicali și conservatori (aceștia aveau vicepreședinția Adunării
Elective, dar al cărui secretar era Dumitru Brătianu), liberalii îl propun
ca domnitor pe Nicolae Golescu, care se retrage la 24 ianuarie 1859
pentru a lăsa posibilitatea alegerii lui Al.I. Cuza. Procesul verbal de la
alegeri era semnat și de Dumitru Brătianu în calitate de secretar, din
care funcție va demisiona a doua zi, fiind numit secretar de stat al Țării
Românești.
171
 În timpul domniei lui Cuza va deține mai multe funcții și
demnități ocupând mereu primele locuri de sacrificiu dar și de onoare
în misiunea de înfăptuire a României moderne. Nu numai M.
Kogălniceanu îl sfătuia pe Cuza, ci și Dumitru Brătianu, spunându-i:
„Fii, Prea Înălțate Doamne, fii Domnitorul așteptarei seculare a
Românilor! Fii iubit precum iubește românul libertatea și independența
Ta! Fii mare ca durerile și aspirările României”. De asemenea, Dumitru
Brătianu folosește prima aniversare a zilei de 24 ianuarie pentru a-l
felicita pe Cuza spunându-i: „Până aici, Prea înalte Doamne... ai fost fiul
răsfățat al națiunii, al Europei întregi...; de aici înainte, ai să fii eroul
României, și eroismul este serios, grav, sacru... înaintea eroismului
invidiile, geloziile dispar, se topesc toate”. După detronarea lui Al. I.
Cuza la 11 februarie 1866 de care sunt responsabili „roșii” grupați în
Coaliția opoziționistă, Dumitru Brătianu devine și primar al
Bucureștiului până în 1867, când va deveni ministrul Cultelor și
ad-interim la Lucrările Publice.
Dumitru Brătianu ca și ceilalți liberali radicali în frunte cu fratele
său, Ion, revin la ideea alegerii unui prinț străin pe tronul țării așa cum
se făgăduise în Adunările ad-hoc din 1857. Plecat în misiune
diplomatică la Belgrad pentru a cumpăra praf de pușcă și muniții,
Brătianu îi trimite o scrisoare autografă lui Mihail Obrenovici din partea
prințului Carol I, după care va pleca la Paris cu misiunea de a obține
recunoașterea lui Carol I ca domn al României. El a făcut parte din mai
toate guvernele fiind ministru în mai multe rânduri și portofolii, apoi
primar al Capitalei, deputat și senator și chiar prim-ministru între
aprilie și iunie 1881.
Liberalii și-au strâns rândurile și și-au format Coaliția da la
Mazar-Pasa – de la numele englezului St. LaKeman, fost general în
armata otomană, în casa căruia s-a constituit această coaliție devenită
Partidul Național-Liberal. Acesta și-a creat organizații județene, iar din
Comitetul Central alcătuit din 25 de membri, făceau parte atât liberali
radicali ca: Ion C. Brătianu, fratele său Dumitru Brătianu, C.A. Rosetti,
precum și moderații Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, D.A. Sturdza,
Alexandru G. Golescu ș.a. În decembrie 1876, guvernul României l-a
trimis pe Dumitru Brătianu în misiune diplomatică specială la
Constantinopol, în preajma deschiderii Conferinței reprezentanților
172
Marilor Puteri, pentru a face demersuri în două probleme
fundamentale: 1) recunoașterea neutralității României în cazul
izbucnirii războiului între Rusia și Poartă, război devenit inevitabil din
cauza repetatelor refuzuri ale otomanilor, și 2) retrocedarea de către
Turcia a Deltei Dunării. Eforturile și demersurile lui Dumitru Brătianu
au rost zadarnice, nota lui fiind respinsă de ministrul turc de Externe.
La sfârșitul lui ianuarie 1877 se reîntoarce în țară, iar în aprilie este ales
vicepreședinte ai Senatului.
După cum se știe, refuzul Porții de a ne acorda independența pe
cale pașnică și poziția retrogradă pe care a avut-o Turcia la noua
Conferință a Marilor Puteri de la Londra din martie 1877, au arătat
tuturor că singura cale rămăsese războiul. Senatul își dă acordul la
Convenția româno-rusă din 4 aprilie 1877, după ce cu o zi înaintea
semnării ei, fracționistul Nicolae Ionescu fusese înlocuit de la Ministerul
Afacerilor Străine cu Mihail Kogălniceanu, cel care în noua sa calitate
proclamă Independența de Stat a României, la 9 mai 1877. Cu acest
prilej, ca vicepreședinte al Senatului, Dumitru Brătianu, aducea un
omagiu domnitorului Carol I spunând: „astăzi... toate inimile debordă
de bucurie, eroismul străbunilor noștri a reînviat în ai lor strănepoți și
aspirațiunile noastre au devenit o realitate”. El ne-a reprezentat cu mare
cinste la Constantinopol până la începutul lunii aprilie 1881, când a fost
rechemat în țară, pentru a lua funcția de prim-ministru și ministru de
Externe, în urma demisiei surprinzătoare a lui I.C. Brătianu, după
proclamarea regatului la 14 martie 1881 (cauza fiind pretențiile
Austro-Ungariei în problema Dunării).
Totuși, întreaga afacere a rămas în familie pentru că puterea n-a
fost cedată altui partid și nici măcar altui liberal din afară familiei, iar
Ion C. Brătianu miza pe faptul că țara își va da seama că „fără el nu se
poate”. În 1882 Dumitru Brătianu înființează ziarul propriu „Națiunea”,
în paginile căruia își atacă fratele aflat la conducerea partidului și a
guvernului, ajungând să alcătuiască o disidență liberală numită
„liberalii puri” față de „liberalii impuri” ai lui Ion. Totuși, până în 1885,
Dumitru Brătianu nu a trecut de partea opoziției care urmărea
răsturnarea guvernului, dar din toamna acelui an el trece de partea
conservatorilor formând opoziția unită care publică un Manifest semnat
de Dumitru Brătianu, Mihail Kogălniceanu și generalul Nicolae
173
Haralambie din partea PNL și Lascăr Catargiu, împreună cu Gheorghe
Vernescu din partea Partidului Liberal-Conservator.
Această ruptură dintre frați n-a ținut cont nici de vechile relații de
prietenie, nici de cele familiale și nici de cele de sânge, ceea ce-l face pe
Titu Maiorescu să spună: „Opoziția-unită primește prin Dimitrie
Brătianu nota amară a unei dușmanii de familie”. În ceea ce îl privește
pe Dumitru Brătianu, acesta își va îndrepta atacurile și împotriva
noului guvern conservator scriind în „Națiunea”: „Lupul care a intrat
acum în tarla este un lup turbat... Toți liberalii să sărim... pe lup”. După
moartea mult regretată a marelui Ion C. Brătianu survenită la 4 mai
1891, în casa lui de la Florica, ziarul PNL reunit, „Voință națională”, din
25 mai îl proclamă ca șef al partidului pe Dumitru Brătianu. Împăcarea
venise prea târziu!
Sănătatea lui Dumitru Brătianu devenise din ce în ce mai șubredă,
iar la 8 iunie 1892 se stinge din viață după o grea suferință, chiar de ziua
fratelui său, Ion, care dispăruse cu un an mai devreme. Regele Carol I
adresă Eugeniei Brătianu o telegramă în care își exprimă regretul
profund și respectul față de soțul defunct: „Iau cea mai vie parte la
cruda nenorocire care v-a lovit. Moartea iubitului vostru soț răpește
României un mare patriot, mie un amic devotat, care în toate actele sale
n-a fost călăuzit decât de iubirea sa de țară”. Emil Constinescu afirmă
recunoscător: „Noi suntem niște pitici pe lângă acești giganți”, iar D.A.
Sturdza, evocând viața și activitatea lui Dumitru Brătianu, spunea:
„fapte semănate de triumph pentru popor și de suferințe pentru sine”.
Dumitru Brătianu a influențat mai mult și mai bine decât alții
cursul evenimentelor în care s-a implicat total așa cum au fost:
Revoluția română de la 1848, înfăptuirea Unirii de la 24 ianuarie 1859,
neutralitatea României, apoi participarea ei la Războiul de
Independență, recunoașterea pe plan internațional atât a aducerii lui
Carol ca principe cât și a independenței naționale, contribuind în cel
mai înalt grad la împlinirea idealurilor naționale, reprezentând o
excepțională pildă pentru generațiile viitoare, prin devotamentul său,
prin sublima înțelegere a nevoilor și durerilor neamului românesc.

174
 Ion C. Brătianu
Al cincilea copil al lui Constantin Brătianul era Ion născut la
Pitești, la 8 iunie 1821. A urmat cursurile școlii în orașul natal, iar după
decesul mamei sale, Sica Brătianu, în 1839, deci pe când avea 18 ani,
este trimis și el, ca și Dumitru, la studii în „orașul luminilor”, deși inițial
orientarea era spre Germania.
La Paris studiază ingineria și economia politică, iar împreună cu
fratele său, Dumitru, cu Nicolae Bălcescu și alți tineri români aflați în
capitala Franței, participă pe baricadele revoluției pariziene din
februarie 1848, pătrunde în sala tronului de unde smulge o bucată de
catifea din acel tron. Revine în țară „chemat” de evenimentele de la
București și mobilizează masele alături de Bălcescu, de Golești, de
fratele Dumitru și celălalt „frate siamez”, C.A. Rosetti salvând temporar
Revoluția Română. După înfrângerea acesteia, este nevoit să plece în
exil, ca și alții, unde va continua lupta prin presă, fiind ferm convins de
necesitatea Unirii și cuceririi Independenței țării sale.
În urma Congresului de la Paris, în 1857, revine în țară și este ales
deputat de Argeș în Divanul ad-hoc al Țării Românești (Ștefan Golescu
și Nicolae Rucăreanu erau deputați de Muscel) sprijinind nu numai
Unirea, dar și alegerea lui Al.I. Cuza pe tronul Principatelor Române.
Depărtarea domnitorului de liberalii radicali ai lui Ion Brătianu și C.A.
Rosetti, precum și nerespectarea de către Al.I. Cuza a uneia din
cerințele formulate în 1857 de Adunarea ad-hoc de a aduce pe tronul
țării un principe străin, îl determină pe Ion Brătianu să formeze coaliția
opoziționistă (și nu monstruoasă!) care-l va detrona pe Cuza.
El este cel care, împreună cu Ion Bălăceanu, reprezentatul
României în capitala Franței, vor face diligențe pe lângă Napoleon al
III-lea și Otto von Bismarck să fie de acord pentru a-l convinge pe Carol
de Hohenzollern să vină și să preia tronul țării. De teama Austriei,
tânărul locotenent din armata prusacă este adus deghizat, cu vaporul
până la Buziaș, de unde vor veni împreună până la Turnu Severin, unde
îi urează „Bun venit” și apoi cu trăsura ajung la București. Este implicat
în mișcarea antidinastică a lui Candiano Popescu de la Ploiești, din
1870, apoi arestat pentru asta, dar eliberat, ca și la Paris, negăsindu-i-se
nicio vină. Așa cum am precizat mai sus, împreună cu alți prieteni și
„tovarăși de drum” a pus bazele, în 1875, a PNL contribuind în mare
175
măsură la elaborarea doctrinei politice a acestui partid pe care l-a
condus până la moarte. Ion C. Brătianu devenise de departe cel mai
energic și capabil om politic, cu dar oratoric și carismă.
După 24 mai 1875, rețeaua organizațiilor liberale ale lui Ion
Brătianu și C.A. Rosetti se diversifică și se extinde în întreaga țară. Ion
Brătianu a cunoscut o ascensiune extraordinară în perioada 1876-1881
pentru a se putea menține la cote înalte ale prestației sale de lider
autoritar până la sfârșitul vieții. Ion Brătianu și-a atras numeroase
adversități, chiar și trei amenințări sub forma atentatului, dar și mare
admirație nu numai din partea liberalilor, ci a tuturor care credeau că
„fără el nu se poate”. După căderea marii guvernări conservatoare a lui
Lascăr Catargiu (1871-I876) și sucombarea „guvernului generalilor”
condus de I. Em. Florescu, se formează, dar pentru scurtă vreme
guvernul prezidat de Manolache Costache Epureanu, membru al
Coaliției de la Mazar-Pasa, cu M. Kogălniceanu la Afacerile Străine, Ion
Brătianu la Finanțe, Gh. Vernescu la Interne, Gh. Slăniceanu la Război
ș.a.
În semn de solidaritate cu guvernul Epureanu acuzat pe nedrept
că ar fi cheltuit nejustificat banii publici, cabinetul își dă demisia in
corpore pe 23 iulie 1876, iar a doua zi își începe activitatea prima din
cele patru formațiuni ministeriale pe care le-a prezidat până în 1888 cel
deja gratulat cu apelativul de „mare bărbat politic”, adică Ion Brătianu.
Aceasta va fi cea mai lungă guvernare din istoria noastră (1876-1888), o
guvernare liberală de 12 ani, cu un mic scurtcircuit (10 aprilie-8 iunie
1881) când șef de guvern a fost fratele mai mare, Dumitru Brătianu.
Aceasta a fost perioada de glorie a lui Ion Brătianu, care a ajuns să fie
singurul prim ministru din Europa căruia, la despărțire, Otto von
Bismarck, omul de fier al continentului, să-i țină paltonul. (Se spune că
„Vizirul” purta un singur costum de haine negre pe care le numea
„hainele mele de oțel” și era prim ministru!!! Ce pildă pentru hrăpăreții
și devoratorii conducători de azi!!!)
Ion Brătianu întreprinde prima misiune externă a României la
nivel de șef de guvern, făcându-i o vizită de curtoazie lui Franz Ioseph
venit la Sibiu, asigurându-l de buna vecinătate, la sfârșitul lunii august
1876, iar în septembrie, Ion Brătianu însoțit de colonelul George
Slăniceanu de la Război, se va deplasa la Livadia, în Crimeea, unde a
176
avut convorbiri cu țarul Alexandru al II-lea însoțit de cancelarul
Gorceakov. Cred cu toată convingerea că nu se poate vorbi de cucerirea
Independenței de Stat a României fără a o întrepătrunde cu numele
celor trei bărbați care au jucat rolul hotărâtor în împlinirea acestei
„sume a vieții noastre istorice’’, cum o numea Mihai Eminescu, și
anume Ion C. Brătianu, artizanul acțiunii guvernamentale care a înscris
o pagină strălucită în istoria guvernărilor românești, M. Kogălniceanu
„privighetoarea Moldovei”, care a făurit și rostit Cuvântul Neatârnării
românești, și domnitorul Carol I care a comandat armatele româno-ruse
în Campania militară de la sud de Dunăre, dovedind calități
remarcabile de oștean desăvârșit.
Să ne închinăm mai des în fața unor astfel de oameni, pe care din
păcate astăzi nu-i mai avem, dar și în amintirea mărețului act istoric
împlinit de înaintașii noștri.
Dovadă a recunoașterii meritelor celor doi politicieni liberali în
proclamarea și cucerirea independenței este și componența delegației
României care să ne reprezinte interesele la Congresul de Pace de Ia
Berlin, delegație din care au făcut parte prim - ministrul Ion Brătianu și
ministrul Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu, care au pledat cum
numai ei puteau s-o facă în favoarea cauzei românești.
Adusă din nou în fața faptului istoric împlinit, Europa a fost
obligată, impunându-ne totuși unele condiții, să recunoască
Independența națională și revenirea Dobrogei cu Delta Dunării și Insula
Șerpilor în componența Statului Român, deși a trebuit să cedăm partea
de sud a Basarabiei - județele Cahul, Bolgrad, Ismail.
Guvernării liberale îi aparține inițiativa elaborării a numeroase
proiecte și legi vizând consolidarea noului stat modern independent
cum au fost: Legea pentru Cesiunea căilor ferate ale Societății Acționarilor
către statul român; Legea responsabilității ministeriale; Legea pentru
garantarea libertății alegerilor; Legea pentru împroprietărirea însurățeilor; Legi
în domeniul armatei, al învățământului, reorganizării Ministerului Afacerilor
Străine; Legea rurală prin care să dea țăranului calitatea de „fiu al patriei”;
Legea inalienabilității și indivizibilități proprietății celei mici; Legea
organizării comunele; Legea pentru organizarea Dobrogei; Legea pentru
înființarea Băncii Naționale; Legea pentru înființarea Domeniilor Regale;

177
Legea asupra străinilor; Legea de creare a Caselor de Credit Agricol; Legea
terenurilor agricole; Legea pentru încurajarea industriei naționale; etc.
Cele mai aprinse discuții s-au purtat în jurul revizuirii Constituției
din 1866. C.A. Rosetti „amicul său din junețe” de care-l legau atâtea
amintiri se pronunță pentru un colegiu electoral unic. Titu Maiorescu
agită teoria „formelor fără fond”, iar Ion Brătianu „prudent și
circumspect”, s-a dezis de ideea Colegiului Unic. În fond,
reconsiderându-se sistemul electoral, s-a ajuns la trei colegii pentru
Cameră în loc de patru și două Colegii pentru Senat. Interesant mai este
faptul că în timp ce Nicolae Fleva dădea în judecată guvernul lui Ion
Brătianu, acesta era aparat de Mihail Kogălniceanu printr-un discurs
magistral, iar alegătorii din Câmpulung-Muscel l-au desemnat deputat
pe unul din cele patru locuri național liberale într-o Cameră dominată
de conservatori (17 locuri).
În iunie 1881 se creează o situație pe care o compar cu cea de la
sfârșitul secolului al XVII-lea, când verticalul voievod Constantin Vodă
Brâncoveanu a fost rugat, implorat de marea boierime valahă să ia
tronul Țării Românești, tot așa mai mulți membri marcanți ai PNL,
precum și mitropolitul Calinic împreună cu toți episcopii l-au rugat pe
Ion C. Brătianu să revină la conducerea partidului și în fruntea
guvernului. Chiar dacă regele a numit pe C.A. Rosetti să formeze
guvernul, acesta i-a răspuns (era cu 4 ani înaintea morții) că națiunea îl
vroia pe Ion C. Brătianu, ceea ce s-a și întâmplat. Ca urmare a
intensificării întrunirilor și manifestațiilor opoziției unite, Ion C.
Brătianu demisionează la 22 februarie 1888 și adresându-se adversarilor
politici spunea: „până când nu vor purta și ei sarcina și răspunderea pe
care am purtat-o eu doisprezece ani, în timpul și în condițiile cele mai
grele, nu au dreptul a mă acuza că mi-am dat demisiunea’’,
anunțându-i că nu va reveni niciodată la guvernare „căci întoarcerea, ar
fi o comedie și... lipsă de bunăcuviință”. După multe tatonări nereușite
(regele îl desemnase pe Dimitrie Ghica să formeze guvernul, dar nu e
acceptat) la 22 martie 1888, după ce pe 21 Ion C. Brătianu anunțase
demisia cabinetului, se formă guvernul condus de junimistul Theodor
Rosetti, cumnat cu Ion C. Brătianu.
Pasul spre împăcarea frățească îl face Ion C. Brătianu care-și
vizitează fratele mai mare, care deși îl primește cu răceală și acceptă
178
formarea unui Comitet în vederea reunificării partidului, ceea ce s-a și
întâmplat la 26 martie 1890 spre bucuria reciprocă a celor doi mari
oameni politici. Căsătorit cu Pia Pleșoianu, mai tânără ca el cu douăzeci
de ani (era născută în 1841, iar el în 1821), Ion C. Brătianu a avut opt
copii (mai mult cu unul decât taică-său) și anume, în ordinea nașterii:
Florica, Sabina, Ionel, Constantin (Dinu), Vintilă, Maria, Tatiana și Pia,
dar care, cu excepția Floricăi, au trăit și s-au afirmat mai mult în secolul
al XX-Iea, făcând obiectul unui alt posibil demers. În ziua de 4 mai 1891
(și nu 9 mai cum eronat apare în unele lucrări), înceta din viață la
FIorica, Ion C. Brătianu, înconjurat de soția Pia, de copii, de gineri, de
fratele Dumitru Brătianu și de nepotul Grigore Brătianu, fiul lui Teodor,
fratele cel mare al defunctului. I s-au făcut funeralii naționale, fiind
înmormântat în cavoul de Ia subsolul bisericii de la Florica din
localitatea Ștefănești-Argeș.
G.C. Cantacuzino scria: „Ilustrul bărbat de stat s-a stins după o
suferință de 10 zile. Cu dânsul dispare omul de secole cel mai ilustru în
istoria și politica țării sale. Cu dânsul dispare o înaltă și nobilă
expresiune a celui mai pur patriotism. Astăzi un mare gol s-a făcut în
istoria și politica României” – iar eu aș zice chiar a Europei. Prin tot și
prin toate câte a realizat pentru patria sa și neamul românesc, prin
măreața și prestigioasa lui personalitate, prin numele lui și al urmașilor
lui a dat numele unei întregi perioade brătieniste, ca și Brâncoveanu cu
stilul și epoca sa. Ion C. Brătianu, pătruns de un patriotism ardent, ca și
fratele și urmașii lui, va rămâne veșnic în galeria celor mai mari
personalități ale neamului nostru, în pleiada marilor luptători pentru
înfăptuirea aspirațiilor naționale.

Ion I.C. Brătianu, „regele neîncoronat”, titan al politicii

românești și al făuririi României Mari
Dacă Ion C. Brătianu a fost, alături de Mihail Kogălniceanu și
domnitorul Carol I, unul din artizanii cuceririi Independenței de Stat a
României, apoi nu încape nicio tăgadă că Ionel I.C. Brătianu a fost,
alături de regele Ferdinand și regina Maria, unul din făuritorii
României Dodoloațe. În timp ce Ion C. Brătianu îl făcuse pe Otto von
Bismarck să înțeleagă românește, Ionel I.C. Brătianu l-a făcut pe regele
Ferdinand nu numai să înțeleagă, dar să și vorbească și să simtă
179
românește, aducând cuplul regal în situația în care nici regele și nici
regina nu luau hotărâri sau decizii de interes național fără să-l consulte
pe distinsul și onorabilul om politic, pe cel care conducea țara „din
umbră”.
Născut la 20 august 1864, la Florica (azi Ștefănești lângă Pitești)
fiul mai mare al lui Ion C. Brătianu și al Piei Pleșoianu, având și alți doi
frați: Constantin născut în 1866 și Vintilă născut în 1867, Ionel, ca și
ceilalți frați, s-a bucurat de o aleasă educație și de o temeinică instrucție
care-l vor ajuta mult în viață. A urmat cursurile la Colegiul „Sf. Sava”
din București, unde a susținut bacalaureatul în 1882, după care
efectuează un stagiu militar de 6 luni, apoi pleacă, așa era moda, la
studii la Paris în 1883. Acolo, după absolvirea cursurilor Școlii
preparatorii Saint-Barbe, ale Școlii Politehnice și ale Școlii de Poduri și
Șosele obține diploma de inginer în 1889, la 25 de ani. În același an se
întoarce în țară și în octombrie se angajează ca inginer specialist de
C.F.R., avându-l ca șef pe reputatul inginer Anghel Saligny. Pentru că
„așchia nu sare departe de trunchi”, încă de tânăr, Ionel era atras de
politică, domeniu în care a intrat ca liberal și a sfârșit la fel (nu ca
barcagii și impostorii de azi – care prin ceea ce fac, sau mai corect nu
fac, întinează memoria și prestigiul înaintașilor pe urmele cărora nu vor
fi capabili să calce niciodată!).
Bărbat chipeș, mustăcios și spătos, cu o inteligență aleasă și dotat
cu multiple calități, Ionel era curtat de multe reprezentante ale sexului
frumos, dar în final se va căsători cu Maria Moruzi, văduva lui
Alexandru A. Cuza (fiul lui Al.I. Cuza și al Mariei Obrenovici) care i-a
dăruit un băiat cu numele Gheorghe Ion, singurul copil legitim al
„titanului”. (Gheorghe Brătianu, fiul lui Ionel I.C. Brătianu nu era
altcineva decât viitorul mare istoric și om politic din perioada
interbelică, cel care a avut valoarea și înălțimea științifică necesare care
i-au permis să ocupe loja academică în care a stat savantul de reputație
mondială Nicolae Iorga.)
La scurt timp după nașterea lui Gheorghe a intervenit divorțul de
Maria, urmat de o mai lunga perioadă de aventuri (vezi tânăra
americană Astor), după care, pe 4 martie 1907, în plină desfășurare a
Răscoalei țărănești se căsătorește cu Eliza Știrbei pe care a determinat-o
să divorțeze de Alexandru Marghiloman. În felul acesta Ionel Brătianu
180
devine cumnat cu Barbu Știrbei „apropiatul” (și nu numai) al reginei
Maria asupra căreia Ionel I.C. Brătianu a avut o covârșitoare influență,
ca de altfel asupra întregii monarhii, inclusiv asupra regelui Ferdinand.
Chiar dacă reprimarea sângeroasă a Răscoalei din 1907 a pătat onoarea
liberalilor și a șifonat imaginea lui Ionel Brătianu ca ministru de Interne
în cabinetul lui D.A. Sturdza, guvern care a săvârșit atunci o mare
greșeală, în anul 1909, la Congresul din ianuarie, fiind considerat „tot
ceea ce avea mai bun partidul și țara”, Brătianu este ales președinte al
Partidului Național-Liberal, funcție pe care o va deține până la moartea
subită și suspectă survenită la 24 noiembrie 1927, după o gripă
provocată de o laringită infecțioasă rebelă. Așa s-a întâmplat, că la un
interval de doar 4 luni, de la 20 iulie la 24 noiembrie 1927, țara a rămas,
(ce situație nefericită, dacă nu chiar dramatică!) fără cei mai mari
bărbați ai ei, recte regele Ferdinand Unificatorul și conducătorul
adevărat al statului roman, primul ministru, Ionel I.C. Brătianu.
În activitatea sa politică, în cea parlamentară sau mai ales
guvernamentală Ionel Brătianu s-a confruntat și cu unele probleme cum
au fost: – pe 8 decembrie 1909 el a devenit victima unui atentat, fiind
împușcat de un lucrător de la C.F.R., Gheorghe Stoenescu, deoarece
atentatorul îl vedea vinovat de scumpirea traiului zilnic pe, de curând
unsul, președinte al Partidului Național Liberal; – atunci când regele
Carol i-a refuzat propunerea lui Ionel Brătianu de a se forma Colegiul
Unic, prim-ministru și-a dat demisia la 28 decembrie 1910; – după ce
România a intrat în al Doilea Război Balcanic, Ionel Brătianu și-a dat
demisia din fruntea Partidului Național-Liberal, a îmbrăcat uniforma de
maior și a plecat pe front, fiind atașat la Statul Major al Artileriei,
nevrând să renunțe la decizie chiar dacă după el s-a dus în Bulgaria mai
vârstnicul Mihail Pherekyde, apoi întors, Brătianu va fi rechemat să
formeze guvernul la 4 ianuarie 1914, după câștigarea alegerilor
parlamentare de către P.N.L. Izbucnirea Primei Conflagrații Mondiale
n-a surprins pe marii oameni politici ai țării pentru că era inevitabilă,
dar repeziciunea cu care s-au derulat evenimentele a descumpănit, a
mirat cercurile politice românești.
În condițiile date, la 3 august 1914, la Consiliul de Coroană
convocat la Sinaia sub bagheta bătrânului rege Carol I cu nici două luni
înaintea morții sale, Ionel I.C. Brătianu spunea: „Noi, astăzi, aici, nu
181
săvârșim un simplu gest eroic, ci hotărâm soarta României” propunând,
ca om care cunoștea cel mai bine situația țării și nivelul de dotare, de
înzestrare tehnică a armatei noastre, neutralitatea, pe baza căreia, la 18
septembrie 1914, s-a semnat Acordul Sazanov-Diamandi prin care
Rusia recunoștea drepturile României asupra teritoriilor din
Austro-Ungaria, în schimbul acestei „neutralități prietenoase” a țării
noastre. În toată perioada neutralității, mai ales după moartea regelui
Carol I survenită la 27 septembrie 1914, când Ionel Brătianu devenise
„regele neîncoronat”, prim-ministrul a dovedit multă fermitate (vezi
împrumutul de 40 de milioane de lire sterline la Banca Angliei pentru
cumpărarea de armament și muniții), inteligență și abilitate
diplomatică, insistând pentru încheierea unor convenții
politico-militare care să prevadă clar, concret condițiile în care România
va intra în război.
După îndelungi și anevoioase tratative, la 4 august 1916, la
Cotroceni, au fost semnate de către prim-ministrul Ionel I.C. Brătianu
Tratatul de Alianță și Convenția Militară cu membrii Antantei. În baza
acestora, la 14 august 1916, România a intrat în război de partea
Antantei având și acordul regelui Ferdinand I care a ținut totuși să
precizeze că a trebuit să se învingă pe sine, adică intra în război
împotriva țării natale.
Revenind la perioada de început a ascensiunii sale politice aș mai
aminti unele succese ca de pildă: – la începutul carierei politice a fost
sprijinit de gruparea „Oculta” condusă de Eugeniu Carada,
guvernatorul Băncii Naționale, care acționa în politică din umbră, ocult,
de unde și denumirea organizației; – în 1895 a devenit (a fost ales)
deputat de Gorj cu care prilej a ținut un discurs care a impresionat
puternic asistența; – a avut un rol determinant în atragerea liderilor
P.S.D.M.R.-ului: V.Gh. Mortun, Ion și Sofia Nădejde, C. Stere ș.a. la
liberali, în 1899, în așa-zisa „trădarea generoșilor”; – în 1909, la 11
ianuarie este ales președinte al P.N.L. cu care prilej a formulat cele două
principii fundamentale care-l vor călăuzi în perioada următoare și
anume: libertatea de discuție și disciplină în acțiune;– la 2 septembrie
1913, în ședința Comitetului Executiv al P.N.L. Ionel I.C. Brătianu a
făcut două propuneri istorice: 1. reforma agrară (exproprierea parțială a
marii proprietăți); 2. reforma electorală (colegiu electoral unic),
182
propuneri care-i vor spori popularitatea; – a contribuit la dezvoltarea
construcției de căi ferate de la Pașcani, inaugurarea căii ferate
Pitești-Curtea de Argeș, supravegherea bunei desfășurări a lucrărilor de
amenajare a Portului Constanța (n.n.: după ce în 1904 Constanța a fost
vizitată de principele Ferdinand, în 1910, Ion I.C. Brătianu, președintele
Consiliului de Miniștri și al P.N.L. îl vizitează la Hotelul „Regnier” pe
generalul Budișteanu, președintele Senatului, iar în 1911 se cazează aici,
venit pentru adunarea generală a membrilor Clubului Național
Liberal);– I.I.C. Brătianu a condus delegația României la Conferința de
Pace de la Paris în cadrul căreia, acuzat de delegația maghiară condusă
de primul lor ministru, pentru ceea ce românii înfăptuiseră la 1
decembrie 1918, dar învinuit și de Aliați pentru încheierea păcii
separate cu Puterile Centrale de la Buftea-București, la 7 mai 1918, el a
trebuit să răspundă.
Cu abilitatea politică și diplomatică, cu inteligența și
perspicacitatea cu care era dotat, „uns cu toate alifiile”, el a pledat ca și
tatăl său la Berlin în 1878, lămurind pe mai marii vremii și convingând
aliații de justețea revendicărilor teritoriale ale României, de altfel,
promise înaintea intrării țării noastre în război. După cum se știe, acolo,
la Versailles, cei care au decis de multe ori împotriva voinței și
aspirațiilor celor mici a fost Consiliul celor Patru care a impus României
să semneze Tratatul cu Germania fără a i se cunoaște conținutul, iar cel
de la Saint Germain semnat de Puterile Aliate și Asociate cu Austria, a
fost precedat de note ultimative adresate României, gest în urma căruia
Ionel I.C. Brătianu a părăsit Conferința și ulterior și-a dat demisia din
fruntea guvernului așa cum făcuse și în ianuarie 1918 înaintea
impunerii păcii de la Buftea.
Deși încă din tinerețe a dus povara grea a numelui pe care-l purta
de la tatăl său, nume onorat cu prisosință prin faptele sale, Ionel
Brătianu s-a impus ca „rege neîncoronat, corifeu al liberalismului și al
democrației, ca Titan al vieții politice și de stat din România și sper să
nu exagerez când fac astfel de afirmații.
În primul deceniu interbelic viața politică din România a fost
dominată de P.N.L., mai ales după instabilitatea guvernamentală din
1918-1921 când, sătul de disensiunile dintre formațiunile politice
existente, regele Ferdinand avea să spună: „vrajba înveninată dintre
183
partide, ca și toți de aici, mă silesc să nu mă bizui decât pe un singur
om: Ion Brătianu” și mai afirma suveranul: „Prefer să cad cu Brătianu,
dacă asta ar fi să se întâmple, dar este singurul în care am încredere”.
Aceasta și altele l-au făcut pe N. Iorga căruia Brătianu i-a zis: „măsura,
domnule profesor, măsura” să afirme: „Coroana ajunsese vasala
Brătienilor”. Ionel I.C. Brătianu a avut și meritul de a nu intra în conflict
cu opoziția, sau într-o polemica și dispută cu adversarii care i-ar fi
risipit inutil timpul și energia, el afișând o ținută suverană față de
ceilalți.
Ca ministru cu diferite portofolii și ca prim-ministru el a fost și
inițiatorul multor reforme și legi, în primul rând al Constituției din 28
martie 1923, printre acestea amintind: Legea privind comercializarea și
controlul întreprinderilor de stat; Legea de organizare și expropriere a căilor
ferate: Legea energiei; Legea minelor; Legea de organizare a armatei; Legea
repausului duminical și a sărbătorilor legale; Legea învățământului primar
(unitar, obligatoriu și gratuit, cu durata de 7 ani); Legea organizării
judecătorești; Legea înființării Patriarhiei Române; Legea de organizare a
Bisericii Ortodoxe Române; Legea de unificare administrativă a tuturor
provinciilor care asigură păstrarea caracterului unitar al țării împărțit în
județe și comune rurale și urbane; Legea electorală care introducea
„prima majorității”; Legea Mârzescu pe baza căreia a fost ilegalizat P.C.R.
în 1924; etc.
În timp ce pe plan intern acestea erau principalele preocupări ale
țării, pe plan extern, România, și în numele ei Ionel I.C. Brătianu a
promovat o politică de apărare a independenței și suveranității
naționale, de menținere a păcii, a securității regionale și a
Status-quo-ului. Dinastia Brătienilor, că putem vorbi și la noi de
adevărate dinastii, a fost amenințată la un moment dat, în 1924, când, la
Arenele Romane, 50.000 de protestanți au cerut demisia guvernului
Brătianu, dar în urma unor înțelegeri între prim-ministrul și generalul
Alexandru Averescu, președintele Partidului Poporului, care
organizase manifestația, protestanții s-au întors spre casele lor având
promisiunea că după încheierea mandatului liberal, Al. Averescu va fi
sprijinit să vină la conducere, ceea ce s-a și întâmplat în 1926-1927.
Experimentatul prim-ministru Ionel I.C. Brătianu a mai trecut
printr-o nouă experiență în timpul crizei dinastice, atunci când
184
principele Carol al II-lea, aflat la Paris cu amanta lui Elena Lupescu,
renunța pentru a doua oară la prerogativele de moștenitor al Coroanei.
Apoi, la Veneția și Milano îl va anunța pe tatăl sau, regele Ferdinand,
pentru a treia oară că renunță la calitatea ce i se rezervase, chiar dacă
regele l-a trimis pe Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, să-l
convingă pe Carol să revină asupra deciziei. Zadarnic! În atare situație,
Ferdinand convoacă la Sinaia Consiliul de Coroană, pe 30 decembrie
1925, declarând cu lacrimi în ochi că principele Carol este „o creangă
putredă din dinastie, pe care trebuie să o tai, spre a salva Coroana”.
Soluția exista, cea de desemnare a lui Mihai, fiul lui Carol și al
principesei Elena, dar acesta avea doar 4 ani, fiind născut la 25
octombrie 1921, neputând să-și exercite prerogativele de suveran al
României. La 4 ianuarie 1926, Adunarea Naționala Constituantă a
acceptat: renunțarea lui Carol, modifică Statutul Casei Regale, proclamă
ca moștenitor al tronului pe Mihai și instituie Regenta alcătuită din
principele Nicolae, fratele lui Carol, patriarhul Miron Cristea și Gh.
Buzdugan, președintele înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de
această situație N. lorga afirma: „Acum nu mai erau doi stăpâni in
România, ci unul singur: Ion I.C. Brătianu, șnapanul, singurul și
absolutul stăpân al unei țări, care avea nesfârșită răbdare”. Pe 27 martie
1926, Ionel I.C. Brătianu își depunea mandatul de prim-ministru și,
ținându-se de promisiunea făcută în 1924 lui Al. Averescu la Arenele
Romane, sprijină formarea noului guvern condus de acesta.
În toamna aceluiași an, la 10 octombrie 1926, are loc, după
îndelungate tratative și multe pretenții de ambele părți, „cununia”
dintre Partidul Național Român condus de Iuliu Maniu și Partidul
Țărănesc, condus de învățătorul argeșean Ion Mihalache, în urma cărei
fuziuni s-a format cel de-al doilea partid politic influent din viața
politică românească interbelică – Partidul Național-Țărănesc.
Socotindu-se suficient de puternic, guvernul AI. Averescu se
îndepărtează de la linia liberală brătienistă ducând tratative cu Carol al
II-lea pentru revenirea în Țară, dar Brătianu află și îl avertizează pe
Averescu că-i va retrage sprijinul.
Și așa a fost. În condițiile în care P.N.Ț.-ul abia se înființase, apare
varianta formării unui nou guvern condus de generalul Constantin
Prezan cu care regele n-a fost de acord pentru că l-ar fi nemulțumit pe
185
Averescu. Atunci, pe 4 iunie 1927, Constantin Hiott îl vizitează pe Al.
Averescu și îi prezintă decretul regal de demitere, desemnându-l pe
Barbu Știrbei cu misiunea formării noului guvern (poate crede cineva că
n-a fost aici „mâna” lui Ionel Brătianu care era cumnat cu Știrbei
„apropiatul” reginei!?); când regina Maria a încercat, ca și Averescu, să
ia legătura cu fiul său Carol pentru a-l aduce în țară și mai ales când îi
cerea lui Ionel Brătianu să o includă și pe ea în Regență, elegant, dar și
autoritar primul ministru o avertizează: „Dacă dumneata mă vei
împovăra cu chestiunile dumitale personale, eu voi proclama
Republica”.
Din varii motive Brătianu își retrage liberalii din guvernul lui
Știrbei, care după doar două săptămâni demisionează, formându-se un
nou cabinet în frunte tot cu cel mai mare om politic român din toate
timpurile, Ionel I.C. Brătianu, ajuns în fruntea guvernului pentru a
șaptea oară, caz unic, depășind toate previziunile.
Alegerile parlamentare din iulie 1927 au dat majoritatea
covârșitoare liberalilor care au beneficiat și de avantajele noii legi
electorale prin introducerea „primei majorități”, pe când averescanii
obțineau doar 2% din totalul voturilor, primind o lecție usturătoare de
la brătieniști. Parlamentul a fost convocat cu 8 zile mai devreme, pe 19
iulie în loc de 27, din cauza agravării stării de sănătate a suveranului la
care a contribuit și gestul nesăbuit al fiului său, Carol. Oricum, în
dimineața de 20 iulie s-a emis un Comunicat oficial care anunța decesul
regelui la ora 2:15, la vârsta de 62 de ani. În acele momente grele,
primul său sfetnic, Ionel I.C. Brătianu, s-a adresat poporului spunând:
„Primul rege al României Mari a murit. O boală cumplită a întrerupt
prematur această domnie glorioasă care a îndeplinit visul de secole al
poporului nostru. Românii nu vor putea uita niciodată că regele
Ferdinand s-a sacrificat pentru binele țării”.
Una dintre cele mai profunde și mai puternice, mai complexe, dar
și mai controversate, mai adulate, admirate, dar și contestate
personalități ale istoriei noastre, Ionel I.C. Brătianu a dominat cu
autoritate viața politică românească timp de peste două decenii fiind:
de două ori ministru al Lucrărilor Publice, de două ori ministru de
Război, de 6 ori ministru de Interne, de 5 ori ministrul Afacerilor
Străine și de 5 ori (după alții de 7 ori) prim-ministru al României caz
186
unic după cam am mai spus în istoria noastră. La toate aceste înalte
demnități aș mai adăuga pe cele de șef de partid timp de 18 ani, din
1909 până la moarte, deputat mai întâi de Gorj din 1895, senator din
1911, membru de onoare al Academiei Române din 1923.
Prin întreaga sa activitate, cu personalitatea și autoritatea lui
unanim recunoscute, Ionel I.C. Brătianu a avut o contribuție
fundamentală la făurirea și consolidarea statului național unitar român,
la înfăptuirea unor reforme structurale prin care a asigurat evoluția
democratică a țării. Ca tactician desăvârșit stăpânea perfect mijloacele
cu care opera și, mare pasionat de istorie era convins că va scrie o
pagină importantă în această carte de aur a națiunii, apreciind că pentru
oamenii politici nu există îndatorire mai mare decât apărarea intereselor
fundamentale ale poporului român și a demnității sale.
După o experiență de o viață și o activitate remarcabilă, ilustrul
om politic conchidea, ca un desăvârșit chirurg: „politica e ceva grav,
grav de tot. Ai în mână viața și viitorul țării tale”. Când mai nimeni nu
se aștepta, nenorocirea a venit și cutremurul s-a produs în dimineața de
24 noiembrie 1927, la ora 6:45, când la doar 63 de ani inima lui a încetat
să mai bată din cauza unei amigdalite, a unei laringite și ganglioni
inflamați, a unui blocaj renal deși fusese atunci operat de dr. C.
Angelescu și dr. T. Nasta. Ionel I.C. Brătianu a fost înmormântat la
Florica alături de ilustrul său tată, Ion C. Brătianu.
Chiar și adversarii cum au fost Maniu, lorga, Marghiloman, dr.
Lupu și alții îi recunoșteau personalitatea remarcabilă și calitățile
întrupate în ea. De exemplu, dr. Lupu îl caracteriza: „tip reprezentativ
al rasei, Brătianu întrunea în el toate calitățile primordiale ale poporului
roman, altoite pe o individualitate rară, nu numai în istoria noastră, dar
și în istoria lumii”. De asemenea, ziarul „Dreptatea”, deși oficios al
opoziției consemna: „S-a stins încă unul dintre cei care au ținut pe
umerii lor greaua sarcina a realizării celui mai mare ideal românesc:
întregirea neamului”.
Acesta este omagiul pe care personal îl aduc Titanului politicii
românești.

187
 BIBLIOGRAFIE

Brătianu, Elisa, Ion I.C. Brătianu. Memorii involuntare, Editura Oscar

Print, București, 1999.
Iordache, Anastase, Ion I.C. Brătianu corifeu al democrației și al
liberalismului românesc, Albatros, București, 2007.
Iorga, N., O viață de om așa cum a fost, Minerva, București, 1972.
______, Istoria românilor”, vol. VIII, Editura Enciclopedică,
București, 2003.
Moiceanu, Ion, Brătienii secolului al XIX-lea în „Agora”, IV, nr.
57-58, 2015.
______, Pagini din istoria adevărată a poporului român, Editura
Dobrogea, Constanța, 2009.
Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Editura Machiavelli,
București, 2007.
Nicolescu, Nicolae C., Enciclopedia șefilor de guverne 1862-2006,
Editura Meronia, București, 2006.
Scurtu, Ioan, Ion I.C. Brătianu, Editura Museion, București, 1992.
______, Ion Mamina, Guverne și guvernanți 1916-1938, Editura Silex,
București, 1996.

188
 Tinerii ingineri români, „părinți” ai podului de la
Cernavodă
Dr. Lavinia Dumitrașcu
Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța

Acum 140 de ani, după un război ruso-turc, România își câștiga

independența și își aducea Dobrogea acasă.
Iar Țara se unea, practic, cu Dobrogea prin podul de la Cernavoda, cel
care avea să facă, mai târziu, legătura cu portul Constanța, și, prin acesta, cu
lumea întreagă.
Podul de la Cernavoda a fost construit în cinci ani, între 1890-1895, și a
intrat imediat în manualele de construcții de poduri din întreaga lume.
Inginerii care au conceput și realizat această bijuterie erau tineri. În
fruntea lor era Anghel Saligny. Avea doar 36 de ani.
Tatăl său, francez din Alsacia, a obținut cetățenia română pentru el,
soția și copiii săi, după unirea Principatelor..205 Anghel Saligny s-a născut în
județul Galați, comuna Șerbănești, în 1854.206
A urmat gimnaziul la Focșani, liceul la Postdam și s-a înscris la
Astronomie la Universitatea din Berlin. De aici, în 1871, a trecut la Școala de
Politehnică din Berlin-Charlottenburg, devenind, în 1874, inginer constructor.
Practica și-o efectuează la lucrările hidraulice din nordul Prusiei și la
lucrările de construcție a liniei ferate Cottbus-Frankfurd pe Oder.207 I se oferă
posibilitatea de a rămâne să predea la Politehnica din Dresda, dar Anghel
Saligny refuză, declarând: „deși familia mea s-a născut în apele Loirei și pe
urmă a pribegit prin lume, noi am fost întotdeauna loiali, așa că dacă o țară

205
Ion Ionescu, Povestiri tehnice, vol. 1, București, Ed. Ziarului „Universul”, 1944, p. 15.
206
Paul Iliescu-Saligny, Anghel Saligny - un creator al României moderne, în Aurelia Lăpușan,
Ştefan Lăpușan, Tiberiu Birda, Cernavoda 1995, Constanța, Ed. Mondograf, 1995, pp. 87-89;
Constantin Lămureanu, Europenismul românesc la sfârșit de secol 19. Anghel Saligny, 150 de
ani de la naștere, București, Ed. Contrast, 2004, pp. 97-98; Ion Crișan, A. Saligny, București,
Ed. Tineretului, 1959.; Ion Ionescu, Anghel Saligny - biografie, în „Buletinul Societății
Politehnice”, XXXIX, nr. 11-12, nov.-dec. 1925, p. 416.
207
Paul Iliescu-Saligny, op. cit., pp. 89-90; Gelu Culicea, Anghel Saligny, în „Analele
Dobrogei”, serie nouă, II, nr. 1, p. 78.
189
ne-a dat azil și ne-a recunoscut drept fiii ei, noi n-o putem trăda”. Drept
urmare, profesorul Gerhard Merthers, unul dintre promotorii și teoreticienii
noii științe a constructorilor de poduri în Europa208, îl recomandă ca fiind un
inginer foarte talentat și muncitor, „lucrările sale fiind remarcabile și făcând
dovada nu numai a priceperii sale și a deosebitelor sale cunoștințe
teoretice.”209
În ajunul Războiului de Independență Anghel Saligny se angajează la
Serviciul de Poduri și Șosele, implicându-se în constituirea unui corp tehnic
de elită. Experiența câștigată în străinătate și-o pune în practică în România.
Astfel, a fost desemnat să urmărească executarea căii ferate Ploiești-Predeal, a
proiectat și a construit podurile pe linia Adjud-Târgu Ocna, apoi pe linia
Bârlad-Vaslui - care au implicat primele poduri din România care au
combinat șosea și cale ferată -, Buzău-Mărășești, Filiași-Târgu Jiu. La doar 28
de ani, a proiectat podul de la Cosmești, peste Siret, și tunelul din Valea
Mostiștei, a condus lucrările de dublare a liniei ferate București-Ploiești, de
extindere a gării Ploiești, de consolidare a gării Azuga etc.210
Anghel Saligny folosește, pentru prima dată, betonul armat în
construirea silozurilor de la Brăila și Galați (1884-1889) și de la Constanța
(1899-1907).211 Poate este mai puțin știut faptul că, alături de colaboratorii săi,
a proiectat, pentru prima dată, barăci și alte dotări tipizate din lemn, invenție
românească la care au apelat ulterior și alte armate ale lumii.212
Însă, fără îndoială că cea mai importantă operă a sa a fost Podul de la
Cernavoda – asupra căruia nu mă voi opri aici -.
În 1899, fiind director al Căilor Ferate Române, a luat conducerea
lucrărilor portului Constanța. Până în 1910, a fost director al Direcției
Generale a Porturilor și Comunicațiilor pe apă, Direcție ce cuprindea
navigația fluvială, maritimă, șantierul naval din Turnu Severin, Direcția
Hidraulică și Inspectoratul General al porturilor și docurilor din Brăila. În

208
Petre Covacef, Portul Constanța- Portul lui Anghel Saligny, Constanța, Ed. Compania
Națională Administrația Porturilor Maritime, 2004, p. 45.
209
Ion Crișan, op. cit., p. 20; Paul Iliescu-Saligny, op. cit., p. 90.
210
Edmund Nicolau, I. M. Ştefan, Oameni de știință și inventatori români, Ed. Ion Creangă,
București, 1987, p. 170; Constantin Lămureanu, op. cit., p. 110; Hristache Popescu,
Personalități românești în construcții, București, Editura H.P., 2008, p. 48.
211
Ştefan Bălan, Nicolae Şt. Mihăilescu, Istoria științei și Tehnicii în România. Date
cronologice, București, Ed. Acad. RSR, 1985, pp. 148-149.
212
Petre Covacef, op. cit., p. 39.
190
această calitate, a îmbunătățit porturile, a înființat portul Ramadan la Giurgiu,
a amenajat navigația pe Dunăre etc.
În perioada 1910-1917, a condus nou creata Direcție Îmbunătățiri
funciare, unde a realizat numeroase studii în vederea recuperării și
valorificării zonelor inundabile ale Dunării și a altor mari cursuri de apă din
țară. În același timp, a condus Direcția generală a munițiilor de pe lângă
Ministerul de Război și a fost vicepreședinte al Consiliului Tehnic Superior
pentru avizarea proiectelor la cele mai importante lucrări din țară. În toată
această perioadă, a promovat corpul tehnic românesc în fața antreprizelor
străine. Între 1901-1917, Anghel Saligny a fost și administrator delegat la
Societatea de Tramvaie București, poziție de pe care a coordonat electrificarea
liniilor de tramvaie cu cai și crearea de noi trasee.213
Chiar înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, s-a ocupat de
problema unui nou local în care să fie adăpostite, în siguranță, manuscrisele,
documentele și valoroasele volume ale Academiei, local a cărui realizarea s-a
început abia în 1925.214
După declararea Primului Război Mondial, Anghel Saligny a fost
însărcinat să însoțească tezaurul României la Moscova.215 Este cunoscut faptul
că, în 1916, când românii încercau să mai apere ce mai rămăsese neocupat de
inamic în Dobrogea, au încercat să arunce în aer Podul de la Cernavoda,
pentru a le întârzia cel puțin înaintarea. Nu au reușit. Au avut nevoie de
Anghel Saligny pentru a le indica punctul vulnerabil. Și nici așa nu au putut
înfrânge podul de la prima încercare. După realizarea României Mari, a fost
numit ministru al Lucrărilor Publice.
Inginerul Anghel Saligny și-a împărtășit experiența tinerilor care
doreau să devină ingineri. Astfel, din 1881 până în 1914, a predat la Școala
Națională de Poduri și Șosele din București. De asemenea, a fost membru
fondator și președinte al Societății Politehnice (1894-1896; 1910-1914), a făcut
parte din conducerea Societății de Matematică și a creat un fond pentru
publicarea de volume.216

213
Hristache Popescu, op. cit., p. 51; Constanța Călinescu, Reprezentanți ai Dobrogei în știința
și cultura românească, Constanța, 1969, p. 274.
214
Ion Ionescu, Povestiri tehnice, …, p. 56.
215
Ibidem, p. 40.
216
Ştefan Bălan, Nicolae Şt. Mihăilescu, op. cit., p. 148; Hristache Popescu, op. cit., p. 51.
191
 Activitatea sa a fost răsplătită: în 1890 a fost numit ofițer al Ordinului
„Steaua României”; pe 15 mai 1893, era ridicat la rang de cavaler al aceluiași
ordin; 28 septembrie 1895, a primit ordinul „Steaua României” în grad de
Mare Ofițer, Marea Cruce a Ordinului „Coroana României” (1897), Marea
Cruce a Ordinului „Steaua României” (1909 - cu prilejul inaugurării portului
Constanța), Marea Cruce a Ordinului „Carol I”. Recunoașterea valorii sale pe
plan internațional reiese și din „colecția” de înalte ordine străine cu care a fost
răsplătit: Marea Cruce a Ordinului „Frantz Josef” (1896), Marea Cruce a
Ordinului „Sf. Sava” din Serbia (1896), Marea Cruce a „Meritului Civil” din
partea Bulgariei (1898), Marea Cruce a Ordinului „Sfânta Ana” (1910), era
Comandor al Ordinului „Leopold” din Belgia (1897) și Mare Ofițer al
Legiunii de Onoare din Franța (1908) etc.217 Tot ca o recunoaștere a meritelor
sale, din 1892, devine membru corespondent, și, din 1897, membru activ al
Academiei Române, al cărei președinte a fost în perioada 1907-1916.218
Și, drept mulțumire pentru tot ce a făcut Anghel Saligny pentru
Constanța și Dobrogea, constănțenii i-au ridicat o statuie care-i străjuiește
portul. Oscar Han îl nemurește, în 1957, pe cel care a realizat podul feroviar
de peste Dunăre, silozurile în construcția cărora a folosit, pentru prima oară
în lume, elemente prefabricate din beton și care, a proiectat și condus lucrările
de construcție și modernizare a Portului Constanța.
Anghel Saligny nu este doar numele multor străzi din mai toate orașele
țării, dar opera sa este citată în toate tratatele de poduri, ca un exemplu de
concepție și îndrăzneală, iar, la Tokio, și astăzi există o catedră în cadrul
Universității de Inginerie care poartă numele „Saligny” și se ocupă cu toată
opera marelui nostru compatriot.
O altă dovadă a recunoașterii valorii lui Anghel Saligny în străinătate:
un inginer străin licențiat din Serviciul Căilor Ferate Române, plecând în
Germania să muncească, arătându-și diplomele și certificatele obținute în
țară, nu și-a găsit nimic. În momentul în care a specificat că a fost elevul lui
Anghel Saligny, a fost angajat imediat la Căile Ferate Saxone.219 Numele lui
Anghel Saligny a devenit, pentru mult timp, o instituție de prestigiu.

217
Cătălin Fudulu, Podul „Regele Carol I”, în „Acta Moldaviae Meridionalis”, Vaslui, XXV-
XXVII, vol. 1, 2004-2006, p. 339-340; Ion Ionescu, Povestiri tehnice,…, pp. 57-58.
218
Hristache Popescu, op. cit., p. 51.
219
I. Ionescu, Activitatea D-lui A. Saligny în construcția podurilor, în „Buletinul Societății
Politehnice”, XXXI, nr. 7-9, iul.-sep. 1915, p. 1035.
192
 *
Contemporanii noștri se opresc doar la numele lui Anghel Saligny
atunci când se referă la Podul de la Cernavoda. Și nu este cinstit. Șeful echipei
de proiectanți și executanți a avut în spate o echipă de tineri ingineri, toți
absolvenți ai deja faimoasei Școli Naționale de Poduri și Șosele din București.
Însuși Anghel Saligny recunoștea public acest lucru și le mulțumea: „Rămân
neclintit la opinia mea că dacă n-ai ocazia să te manifestezi și n-ai colaboratori
buni, cum am avut eu, nu te poți distinge. Datoresc norocului, împrejurărilor
și eminenților mei colaboratori, prestigiul de care mă bucur acum. (…) Eu nu
am un așa de mare merit în ceea ce s-a făcut; căci am avut în jurul meu
elemente cu totul superioare care mi-au ajutat, și am avut noroc să găsesc
asemenea colaboratori; sunt sigur că fiecare dintre d-voastră dacă ar fi avut
același noroc făcea ca mine, dacă nu chiar mai mult și mai bine decât mine”.
Mulți dintre aceștia au fost uitați. Iar eu am găsit destul de puține
informații despre unii dintre tinerii ingineri care l-au secondat pe Saligny în
proiectarea și ridicarea podului ce unea Dobrogea de restul țării. Despre
alții…nimic.
Ioan Baiulescu (1852-1911)220 s-a născut la Brașov, fiind primul fiu al
preotului și protopopului ortodox de Brașov, Bartolomeu Baiulescu, secretar
al mitropolitului Andrei Șaguna și luptător pentru drepturile meseriașilor
români din Transilvania. A urmat liceul la Brașov și, apoi, Facultatea de
Științe Juridico-Politice de la Viena (1871-1872) și Școala Politehnice din Viena
(1872-1875). A participat la construcția căilor ferate: Buzău-Mărășești - prima
linie gândită și executată de ingineri români -, Bârlad-Vaslui și Crasna-Huși.
Între 1888-1901, a fost cel mai apropiat colaborator al inginerului
Anghel Saligny la construcția căii ferate Cernavoda-Constanța, unde a fost șef
al șantierului de infrastructură a podului, primul adjunct al șefului de
proiect.221
Pe 23 septembrie 1895, Baiulescu primea Ordinul „Coroana României”
cu grad de comandor.
După 1901, Ioan Baiulescu a fost numit șef de întreținere a podurilor,
clădirilor și al căilor ferate de pe întreaga rețea a Căilor Ferate Române.

220
Radu Bellu, Căile ferate române - oameni de seamă - Ioan Baiulescu (1852-1911), în
„Cartea de istorie a Căilor Ferate Române”, nr. 8, 2003.
221
Petre Covacef, Portul Constanța - Portul lui Anghel Saligny, …, pp. 71, 74.
193
 Împreună cu Saligny, la construcția podului de la Cernavoda a lucrat și
Romulus Baiulescu. Acesta este fratele lui Ioan Baiulescu, absolvent al Școlii de
Drumuri și Poduri de la Paris. A lucrat la construcția căii ferate Calafat și
Dorohoi. În 1887, a fost trimis să controleze calitatea locomotivelor și
vagoanelor cumpărate din străinătate.
Din 1891, a lucrat la podurile dunărene, fiind însărcinat cu controlul
calității tablierelor metalice ale acestora. Din 1897, conduce acțiunea de
consolidare a podurilor metalice de pe calea ferată Ploiești-Predeal. Este
inițiatorul și organizatorul construcției Uzinei de creozotat traverse de fag de
la Ploiești.

Ion Ionescu Bizeț (1870-1948) s-a născut în comuna Creața-Leșile, Ilfov.

Rămas de mic orfan, urmează, totuși, cu greu, școala elementară la București,
devine bursier al Școlii Comerciale. O perioadă a fost contabil și, în 1889,
reușește, prin concurs, să intre în anul preparator al Școlii Naționale de
Poduri și Șosele. Peste un an, este admis primul la această școală, pe care o
termină, în 1894, tot primul.222
Stagiul de inginer și l-a început la linia ferată Fetești-Cernavoda,
participând la construcția podului de la Cernavoda. Lucrând la Serviciul de
Poduri a Căilor Ferate Române, timp îndelungat a proiectat și construit
poduri, între care cel de peste Borcea și podul combinat - șosea și cale ferată -
din Bazinul Ramadan de la Giurgiu, unde a realizat chesoane de beton cu aer
comprimat. De asemenea, a participat și la recepția podurilor metalice
construite în străinătate. Din 1910, a fost director al Serviciului de Poduri
metalice al CFR.223
Una dintre realizările sale cele mai importate în această perioadă, a fost
întocmirea, sub coordonarea sa, a Hărții hidrografice a Dunării, atât de necesară
navigației și lucrărilor de ameliorare în lunca Dunării, și elaborarea unui
studiu privind devierea Siretului spre Prut, în vederea construcției unei
hidrocentrale și a transformării Prutului într-un canal navigabil între Iași și
Galați.224
Sub conducerea sa, au fost reparate toate podurile avariate în Primul
Război Mondial.

222
Edmund Nicolau, I. M. Ştefan, op. cit., p. 93.
223
Ibidem, p. 94.
224
Hristache Popescu, op. cit. p. 68; Ştefan Bălan, Nicolae Şt. Mihăilescu, op. cit., p. 173.
194
 În calitate de profesor-inginer la Școala Națională de Poduri și Șosele
(1902-1938)225, introduce, în 1903, în programa cursurilor, proiecte de beton
armat. Peste 4 ani, Ion Ionescu publică studii despre plăci de beton armat, în
care se dau noțiuni de calcul și se comentează circularele străine existente la
acea dată.226 Datorită activității sale didactice - a predat și la Școala Politehnică
din București -, poate fi considerat unul dintre ctitorii învățământului tehnic
superior românesc.
Matematician renumit, a fost unul dintre întemeietorii revistei „Gazeta
matematică”. Ca recunoaștere a meritelor sale în acest domeniu, a fost ales, în
1909, președinte al Secției Matematice din Societatea Română de Științe, iar, în
1914, membru al Societății de Matematică din Anglia.227
Activitatea sa publicistică este impresionantă: peste 200 de articole în
domeniul matematicii, tehnici, istoriei științei etc. Cele mai importante lucrări
sunt: Beton armat (1915, 1928) - în care sunt expuse, pentru prima dată în
România, modele de calcul moderne pentru construcțiile de beton armat - și
Cursul de poduri, care a stat la baza pregătirii viitorilor ingineri de la Școala
Națională de poduri și șosele228.
A fost membru corespondent al Academiei Române.

Alexandru Davidescu (1858-1937) a realizat podul de peste râul Olt, de la

Slatina. În anii ’20, perioadă în care era profesor la Școala de Drumuri și
Poduri, a făcut planul de sistematizare pentru orașul Slatina. El a conceput
primul proiect al Canalului Dunăre-Marea Neagră.229 A publicat lucrări
privind teoria mașinilor hidraulice, navigația pe Dunăre etc.230: L'Introduction
d'irrigations en Roumanie et l'arrangement des grands canaux pour la navigation.
Projet général. Mémoire, Irigațiile în România („Buletinul Societăței Politecnice”,
XXIX, nr. 7-8, 1913); Proiect de Introducerea obligatorie a branșamentelor de apă și
canal și de introducerea obligatorie a comptorului în distribuția apei. Memoriu,

225
Edmund Nicolau, I. M. Ştefan, op. cit., pp. 93-94.
226
Ştefan Bălan, Nicolae Şt. Mihăilescu, op. cit., pp. 234, 246, 264.
227
Petre Covacef, op.cit., p. 313; Hristache Popescu, op. cit., p. 69.
228
Hristache Popescu, op. cit., pp. 70-71.
229
www.compendium.ro/pers_detalii.php?id_pers=1332&prenume_pers=Alexandru&nume_pe
rs=DAVIDESCU
230
http://dexonline.ro/definitie/Davidescu
195
București, 1908 și, în colaborare cu M. Brăneanu, Memoriu asupra construcției
unui vas aerian dirijabil, București, f.a.231

Ionel Brătianu (1864-1927) și-a făcut studiile de inginerie la Paris, la

Școala Politehnică (1884-1886) și apoi la Școala Națională de Poduri și Șosele
(1886-1889). Din 1889, a fost angajat, ca inginer, la CFR sub conducerea lui
Anghel Saligny, lucrând la construcția podului de la Cernavoda. Între 1
aprilie 1897-1889 și 1901-1902, a fost ministru al Lucrărilor Publice. Fără
îndoială că, prin activitatea sa politică parlamentară și ca prim ministru,
reprezentant de marcă al Partidului Liberal, acesta a făcut cu cinste parte din
„cea de-a doua dinastie a țării”, cea a Brătienilor.
Și fratele său, Vintilă Brătianu (1867-1930), și-a făcut studiile la Paris, la
Școala Centrală de Arte și Manufacturi.
Sabina Cantacuzino își amintește că lui Vintilă Brătianu nu-i „surâdea”
ideea de a merge la Cernavoda, dar a făcut-o din datorie și pentru a nu sta pe
spatele familiei. S-a acomodat foarte greu. La un moment dat, Saligny,
„judecând cu inima situația”, a vrut să-l „elibereze” de la Cernavoda, dar
Vintilă a refuzat „să părăsească ceea ce începuse așa de greu și ce primise de
bunăvoie”.
Pentru a alege soluția cea mai trainică pentru podul de la Cernavoda,
Vintilă Brătianu, s-a familiarizat cu una dintre cele mai mari oțelării din
Europa, Uzinele „Creusot”, în perioada în care încă nu se ajunsese la
standardizarea metodei fabricației și calității constante a oțelului care a fost
folosit. Vintilă Brătianu a fost convins de Anghel Saligny să fie intermediarul
între Compania „Fives-Lille” și uzinele „Schneider-Creuzet”. În această
calitate, prin insistențele sale, Vintilă Brătianu a reușit să convingă conducerea
uzinei să standardizeze procedeele de fabricare a pieselor necesare construirii
podului. Romulus Baiulescu oferă amănunte privind activitatea sa și a lui
Vintilă Brătianu la respectivele companii, amintind și frecușurilor ce au
apărut între reprezentanții statului român și acestea: „Avantajele pe care le-a
realizat deci pe acele vremuri, tehnica românească și Statul Român la
executarea marelui pod peste Dunăre, se datoresc grație colaborării cu Vintilă
Brătianu la această lucrare. Și în această misiune din tinerețe, Vintilă Brătianu
s-a manifestat ca tehnician și ca Român, cu calitățile sale intrinseci și pricepere

231
www.compendium.ro/pers_detalii.php
196
scăpărătoare, de muncă intensă și de o perseverență nețărmurită în atingerea
scopului vizat”.

Petru A. Zahariade (1870-1938) este fiul inginerului A. Zahariad, fondator

al Societății Politehnice și întemeietor al Șantierului de reparat vagoane de
cale ferată de la Turnu Severin. Fratele său, de asemenea, inginer de cale
ferată.
În 1885, Petru A. Zahariade a absolvit Politehnica de la Berlin și s-a
angajat la Calea Ferată Română, la început ca asistent la Serviciul Docuri din
București. A fost cooptat de Anghel Saligny ca asistent în Corpul Tehnic din
MPL pentru podul de la Cernavoda și, mai târziu, la Direcția de Studii pentru
proiectul Portului Constanța.
A fost profesor de hidraulică la Școala Națională de Drumuri și Șosele
București și a publicat numeroase studii de determinare a debitelor de apă în
bazinele râurilor din țară.
Din 1897, s-a aflat în fruntea serviciului de diriginți ce aveau în sarcină
supravegherea construcțiilor portuare sub antrepriza Hallier, iar, din 1899,
este primul director al Șantierului Portului Maritim Constanța. Pentru o
scurtă perioadă de timp, în 1902, îl găsim ca director al Poștei Române.
Sub îndrumarea lui Anghel Saligny, Petru A. Zahariade a devenit
proiectantul construcțiilor de consolidare a falezelor orașului Constanța,
lucrări pe care le-a executat între 1904-1938. 232
Și mai puține știri am găsit despre următorii tineri ingineri:
Ștefan Gheorghiu a fost coleg de gimnaziu, la Focșani, cu frații Anghel și
Alfons Saligny233. La construcția podul de la Cernavoda a fost șef serviciu
circulație234.
Despre Camil Brânză am aflat doar că „s-a înecat în Dunăre în timpul
construcție podului de la Cernavoda”.
În ceea ce-l privește pe inginerul inspector general Ion Pâslă, acesta „a
murit la capătul podului, dinspre Cernavoda, în exercițiul funcțiunii ce i se
dăduse de a primi și a da explicațiuni unei misiuni străine”.235 Despre el, știm
că avea casă în Constanța.

232
Petre Covacef, op. cit., pp. 75, 314-315.
233
Ion Ionescu, Povestiri tehnice,…, p. 13.
234
Petre Covacef, op. cit., p. 74.
235
Ion Ionescu, Povestiri tehnice, …, p. 229.
197
 *
Aceasta este echipa de tineri ingineri care a gândit și a construit Podul
peste Dunăre de la Cernavoda, după ce un alt tânăr inginer, Anghel Saligny,
reușește ceea ce n-au reușit companii străine de renume: să proiecteze și să
construiască un pod pentru eternitate…
Și parcă nu pot să închei acest articol fără a sublinia modestia și
perfecționismul autorului principal al Podului de la Cernavoda, Anghel
Saligny, așa cum relatează Nicolae Ionescu Johnson: „Anghel Saligny venea
foarte des la Cernavoda. Ceasuri întregi umbla pe podul ridicat de el, sau
cobora pe dedesuptul lui și cerceta, parcă ar fi căutat cine știe ce lucru știut
numai de el. Mă împrietenisem cu acest bătrânel care, fiind un adevărat
savant, își dădea silința să nu pară. Adesea îl conduceam cu barca pe sub pod
și urmărindu-l cum își plimba ochii cercetători de la un loc la altul, mă
întrebam la ce s-o fi gândind bătrânul acesta, a cărui pace nu îndrăzneam s-o
tulbur cu întrebări nelalocul lor. Dar într-o zi, tot mi-am luat inima în dinți și
l-am întrebat ce anume îl face ca ceasuri întregi să nu-și mai ia ochii de la pod,
ca și cum nu s-ar mai sătura să-și aprecieze opera. Nu s-a supărat de
întrebare. A zâmbit ca în fața unei naivități și mi-a răspuns: <<Îmi admir
opera mai puțin decât îți închipui. Dacă mă vezi zgâindu-mă la ea ceasuri
întregi, e ca să-i descopăr părțile slabe, greșelile...>> <<Greșeli? Exagerați!
Toată lumea nu mai contenește să vă laude.>> <<Las’ că eu știu mai bine ce
greșeli am făcut! Și este mai ales una pe care nu mi-o iert.>><<?>><<Trebuia să
fac pe pod o cale dublă - una pentru căruțe și pietoni, să mai fi existat și o
astfel de legătură între Dobrogea și Muntenia>>.236

236
Nicolae Ionescu Johnson, Însemnările unui marinar, ESPLA, București, 1956, p. 344.
198
Considerații privind rolul modernizator al activității
inginerului Anghel Saligny
prof. Eugenia CRĂCIUN,
Liceul Teoretic „George Călinescu”din Constanța

Inginer, cadru didactic universitar, om politic și ministru,

personalitate plurivalentă a științei și ingineriei românești 237, pe care
Petru Bogdan, profesor la Universitatea din Iași l-a numit „părintele
tehnicii din România” 238, Anghel Saligny – membru al Academiei
Române (fratele mai mare, cu un an, Alfons Oscar I. Saligny
/1853-1903/, chimist cunoscut, era membru corespondent al Academiei
Române) – și-a legat numele de Dobrogea prin construirea Podului
Carol I de la Cernavoda, dar și prin contribuția majoră la construirea și
modernizarea Portului Constanța, unde a construit primele silozuri din
beton armat din Europa, precum și instalația de petrol 239. De asemenea,
marele inginer român a realizat modernizarea sistemului de căi ferate
din România, proiectând și supraveghind executarea de căi ferate,
poduri și gări în tot Vechiul Regat și apoi și în Dobrogea. Activitatea s-a
constructivă în Dobrogea s-a desfășurat într-o epocă în care provincia
pontică, reunită cu Țara la 1878, se afla în plină ascensiune economică,
socială și culturală: Reunirea Dobrogei cu România. Problema podului peste
Dunăre – astfel este subintitulată o parte a importantului studiu, apărut
în 1980, semnat de profesorul Gheorghe Dumitrașcu și muzeografa
Mariana Bălăbănescu, amplă reconstituire, bogat documentat, a
„implicațiilor economice și politice ale construirii Podului peste

237
Ioan Scurtu, Ioan Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a
României. Ediția a III-a, Editura Meronia, București, 2002, p. 582.
238
Petru Bogdan, Opera lui Anghel Saligny. Învățământul tecnic în România. Discurs rostit la
28 maiu 1931 în ședință solemnă a Academiei Române, Imprimeria Națională, București, 1931,
p. 10.
239
Valentin Ciorbea, Portul Constanța 1896-1996, Editura Fundației Andrei Șaguna,
Constanța, 1996, pp. 67-79.
199
Dunăre, Fetești-Cernavodă (1878-1895)” 240. Efortul general era îndreptat
spre ridicarea sa din punct de vedere economic, construirea și
consolidarea infrastructurii fiind vitale. Pentru Dobrogea, inginerul
român a realizat proiecte de mare anvergură care îl plasează, fără teamă
de a exagera, printre făuritorii Dobrogei moderne, alături de regele
Carol I și de Mihail Kogălniceanu.

Note pentru o biografie

Anghel Saligny s-a născut la 19 aprilie 1854, la Șerbănești, jud.
Galați, ca al doilea fiu al unei familii de origine franceză stabilită în
Moldova în jurul anilor 1845 241.
După absolvirea școlii primare din Focșani și a liceului teoretic de
la Potsdam (Germania, 1870), a urmat cursurile de matematică și
astronomie din cadrul Universității din Berlin, obținând titlul de inginer
constructor în 1874 242. Întors în țară în 1876 243, a fost angajat ca inginer
ordinar clasa III la Serviciul de Poduri și Șosele, serviciu al cărui
director adjunct a devenit în 1881. Ulterior a fost numit inginer-șef al
Serviciului de Docuri și director al Căilor Ferate Române (din 1895). Iar
între 1901 și 1910 a deținut funcția de director general al Porturilor și al
Căilor de Comunicații pe Apă 244.
Înzestrat cu o adevărată vocație de dascăl, a funcționat ca profesor
la Școala Națională de Poduri și Șosele din București (1881-1914),
calitate în care a contribuit decisiv la formarea corpului de ingineri ai
României moderne și a militat pentru consolidarea școlii românești de
matematică. Ales în 1907 (până în 1910), președinte al Academiei
Române, ca o recunoaștere a meritelor sale, a promovat tinerele valori și
a sprijinit cercetarea și inovarea în domenii tehnice și științifice 245.

240
Gheorghe Dumitrașcu, Mariana Bălăbănescu, Implicațiile economice și politice ale
construirii podului peste Dunăre Fetești-Cernavoda (1878-1895), în *** Comunicări de istorie
a Dobrogei (Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța), 1, f.e., Constanța, 1980,
pp. 112-134.
241
Eugen Marinescu, Anghel Saligny, în „Cartea” [Constanța], nr. 2, 1985, p. 87.
242
Ion Văduva-Poenaru (coord.), Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și
cultura românească de-a lungul timpului, vol. III, Editura Geneze, București, 2001, p. 228.
243
Radu Voinea, Anghel Saligny la Academia Română, în „Academica”, XIV, nr. 26, mai
2004, p. 57.
244
Ion Văduva-Poenaru (coord.), op. cit.
245
Radu Voinea, op. cit., pp. 57-59.
200
 Între 1915-1916, la propunerea lui Ion I.C. Brătianu, inginerul
Anghel Saligny a fost numit director al Direcției Generale a Munițiilor
din Ministerul de Război, calitate în care a propus măsuri specifice
vizând realizarea unor fabrici de muniții și armament, refacerea unor
drumuri strategice 246. În importanții ani de refacere a țării după Marele
Război (1918-1919), Anghel Saligny a deținut funcția de ministru al
Lucrărilor publice 247. În întreaga sa carieră a muncit cu pasiune,
devotament, acuratețe și inventivitate științifică, reprezentând un
adevărat factor dinamizator al dezvoltării economice, nu doar a
Dobrogei, ci și a României. Opera sa inginerească îl impune între
pionierii tehnicii mondiale în proiectarea și realizarea construcțiilor
metalice și de beton armat, ca realizator a numeroase invenții privind
proiectarea și construirea de poduri, cheiuri, docuri portuare și silozuri,
prin folosirea în premieră mondială a prefabricatelor de beton.

Podul „Regele Carol I”

Reprezintă, în viziunea multor autori, cea mai cunoscută dintre
lucrările sale și rămâne și astăzi o mândrie pentru români, „cea mai
mare lucrare de gen din Europa”, în epocă și mulți ani după aceea 248.
Construirea unui pod de cale ferată peste Dunăre, care să asigure
legătura dintre România și cele două județe transdunărene, devenise o
necesitate imperioasă după recuperarea de Statul Român a provinciei
maritime – stăpânită, odinioară, de Mircea cel Bătrân. Importanța
geostrategică a Dobrogei era astfel evidențiată prin construirea Podului
de la Cernavodă, care urma să atragă o mare parte a comerțului
european pe căile ferate ale României, deoarece aceasta reprezenta cea
mai scurtă rută terestră între mările nordice și Orient. În 1882, după ce
guvernul român a răscumpărat calea ferată Cernavodă-Constanța și
instalația portuară de la compania engleză „Danube and Black Sea and
Kustendje Harbour Limited” (D.B.S.R.), a lansat un concurs
internațional pentru proiectarea a două mari poduri, peste Dunăre și
brațul Borcea, pe linia Cernavoda-Fetești.

246
Cătălin Fudulu, Anghel Saligny la conducerea Direcției Generale a Munițiilor, în
„Document”, XI, nr. 1, 2008, pp. 30-31.
247
Ion Văduva-Poenaru (coord.), op. cit.
248
Lucian Boia, România, țară de frontieră a Europei, Humanitas, București, 2001, p. 273.
201
 Construcția sa și etapele premergătoare au intrat în istoria tehnicii
românești.
Statul Român a organizat un prim concurs care avea ca scop
selectarea unor proiecte pentru construirea unui pod peste Dunăre, dar
niciunul dintre cele opt proiecte prezentate comisiei de examinare, în
anul 1883, de firme din Franța, Germania, Elveția și Belgia, nu a fost
acceptat spre execuție. După trei ani, în 1886, a avut loc un al doilea
concurs, când au fost prezentate cinci proiecte, niciunul satisfăcător.
Soluția găsită a fost una neașteptată și considerată „de compromis sau
chiar un act desperat” 249, se cerea inginerului Saligny să prezinte un
proiect, după ce va fi studiat problema. Acesta, și-a început munca în
februarie 1887 prin alcătuirea unei echipe de ingineri români, mulți
dintre ei fiind foști studenți ai săi de la Școala Națională de Poduri și
Șosele. Spre documentare, a întreprins și o călătorie de studii, cercetând
mari poduri din străinătate, dintre acestea, un interes deosebit
trezindu-i podul peste Golful Forth (Scoția), care avea o deschidere de
251 m 250.
Timp de doi ani a lucrat la elaborarea proiectului, finalizat în 1890,
proiect care cuprindea planurile detaliate ale viitoarei construcții ce
avea să lege pentru un secol Dobrogea de restul Țării. Construcția
Podului, început în același an, a atins o lungimea totală de 4.088 m și a
înglobat cele mai avansate cunoștințe tehnice din domeniu. Ca noutate,
inginerul a folosit noul sistem cu grinzi cu console pentru
suprastructurarea podului și înlocuirea fierului pudlat cu oțel moale, în
executarea tablierelor. Deschiderea centrală a edificiului avea 190 m,
celelalte deschideri având 140 m 251. A fost realizat, de fapt, un complex
de poduri, compus din podul peste brațul Borcea, un pod peste Dunăre
și un viaduct peste Balta Iezerului (desființat în 1969 și înlocuit cu
terasament și rambleu). Lungimea totală a lucrărilor a fost mult mai
mare, 14 km, cu 62.000 m³ escavați pentru fundații, 100.000 m³ zidărie
pentru pile, 1.600 vagoane de oțel, 100 km lungime de piloni și 3

249
Ion Crișan, op. cit., p. 95.
250
Ibidem, p. 96.
251
Petre Covacef, 150 de ani în evoluția căilor ferate din Dobrogea, Ex Ponto, Constanța,
2010, p. 201.
202
milioane m³ de terasamente 252. La capătul dinspre Cernavodă al
Podului a fost ridicat un impresionant monument din bronz,
reprezentând doi dorobanți, în memoria eroilor căzuți în Războiul de
Independență. Dorobanții și stemele au fost realizate de sculptorul
francez Léon Pilet (1836-1916), o parte din contravaloarea lor a fost
suportată de Legația Franței, în cinstea regelui Carol I. Statuile, turnate
în trei bucăți la Lyon, au fost apoi asamblate la fața locului.
Cu ocazia vizitei familiei regale în Dobrogea, la 10 septembrie
1889, la care participă și reprezentanți ai guvernului, inginerul Anghel
Saligny, le-a prezentat înalților oaspeți, proiectul viitorului pod precum
și o machetă a acestuia, construită în gara Fetești 253. Aceste evenimente
au fost relatate cu lux de amănunte în „Monitorul Oficial” dar și în
gazeta constănțeană „Dobrogea” în care autorul articolului spunea că:
„Sunt convins că noua Constanța va câștiga, într-un viitor apropiat, un
renume European și că, prin construirea podului peste Dunăre și
lărgirea Portului, lucrări care vor fi în curând începute, schela se va
dovedi una dintre cele mai însemnate ale Orientului și un izvor de
bogăție pentru întreaga țară 254. Emblematica construcție poate fi
considerată o minune inginerească căci, la momentul inaugurării, 14
septembrie 1895 255, era cel mai lung pod din Europa și al doilea din
lume. La eveniment au luat parte oficialități românești și străine,
personalități politice și culturale, reprezentanți ai guvernelor străine,
somități științifice și tehnice din străinătate, gazetari etc 256.
Rezistența podului a fost probată în teribilele evenimente din 1916
când, conștienți de valoarea strategică a construcției, decidenții români
au hotărât distrugerea acestuia prin dinamitare, pentru a nu cădea în
mâinile inamicului. Însuși Anghel Saligny a indicat locurile pentru
plasarea explozibilului, Podul a fost avariat, dar a rezistat și a fost

252
Ion Văduva-Poenaru (coord.), op. cit., p. 229.
253
Constantin Cheramidoglu, O vizită regală la Constanța – septembrie 1889, în „Poliția are
Impact”, V, nr. 73, ianuarie 2009, p. 14.
254
*** M.S. Regele și A.S.Principele Moștenitor în Constanța, în „Dobrogea”, I, nr. 1, 10
septembrie 1889, p. 9 – apud Stoica Lascu, Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei
(Muzeul de Istorie Națională și Arheologie. Bibliotheca Tomitana II), f.e., Constanța, 1999,
p. 168 (doc. 47).
255
Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre și Mare. Dobrogea,
Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1979, p. 291.
256
Eugen Marinescu, op. cit., p. 89.
203
refăcut sub supravegherea inginerului, imediat după război (când era
ministru al Lucrărilor Publice) 257.
De altfel, data inaugurării celei mai cunoscute opere a marelui
inginer a devenit și „ziua inginerului din România” 258. În conștiința
românilor, Podul de la Cernavodă rămâne un adevărat simbol național.
Despre el, Alexandru Vlahuță spunea că are „o frumusețe și o măreție”
deosebite, fiind „întruparea geniului românesc (...) ne dă impresia că
suntem într-o lume de vrăji, în fața unuia din acele minunate poduri de
argint, de care ne vorbeau poveștile-n copilărie. Toată uriașa
împletitură de fier, pe care aleargă zguduitoarele trenuri, pare că
plutește în aer, ușoară ca o dantelă” 259.
Cu ocazia inaugurării Podului peste Dunăre, suveranul a ținut un
discurs, reprodus în presa vremii, asemuind Podul de la Cernavoda
unui lanț de fier care unește Dobrogea cu România. În acest context, a
apreciat importanța economică și strategică a acestei construcții despre
care a spus că este rodul geniului omenesc în care „se răsfrâng
progresul și avântul puternic al României, a învins toate greutățile, a
înlăturat toate piedicile, spre a executa această lucrare trainică și
nepieritoare, care trebuie să arate lumii ce vrednic este poporul de
frumoasa sa chemare la gurile Dunării și în pragul Orientului” 260.
Presa vremii l-a numit „Podul Orientului” deoarece mijlocea
legătura dintre Europa și Orient. În ziarul „Constanța”, un articol
apărut cu acest prilej, se intitula Drum bun peste Podul Orientului 261;
aceeași presă a epocii 262 a subliniat și importanța construirii unui port

257
Ion Crișan, op. cit., pp. 129-130.
258
Radu Voinea, op. cit., p. 57.
259
Apud Eugen Marinescu, op. cit., p. 91.
260
*** Răspunsul Suveranului la inaugurarea Podului „Regele Carol I” – apud Stoica Lascu,
op. cit., p. 767 (nota 90).
261
*** Drum bun peste Podul Orientului!, în „Constanța”, III, nr. 135, 10 septembrie 1898,
p. 1 – apud Stoica Lascu, op. cit., pp. 200-201 (doc. 73).
262
Idem, Importanța și rolul portului Constanța în propășirea țării – în lumina unor mărturii
de epocă, în Valentin Ciorbea (coord.), Portul Constanța între tradiție, actualitate, perspective
(Universitatea „Ovidius” Constanța. Facultatea de Istorie și Ştiințe Politice. Centrul de Studii și
Cercetări ale Istoriei și Civilizației Zonei Mării Negre secolele XIX-XXI. Compania Națională
Administrația Porturilor Maritime Constanța S.A.), Editura Companiei Naționale Administrația
Porturilor Maritime Constanța, Constanța, 2007, pp. 49-70.
204
modern la Constanța, fără de care edificarea Podului peste Dunăre nu
ar fi fost pusă decât parțial în valoare 263.

Portul maritim Constanța

Amplul proces de modernizare a Dobrogei impunea atât masuri
legislative, cât și inițiative privind dezvoltarea și modernizarea Portului
Constanța, adevărată poartă spre lume a României, „o mândrie
națională, barometru al dezvoltării noastre economice”, cum s-a spus în
epocă 264.
Pentru amenajarea și modernizarea Portului, guvernul s-a adresat
unor specialiști în domeniu, atât străini cât și români, au fost elaborate
mai multe proiecte, soluțiile propuse fiind pe parcurs modificate și
perfecționate. Astfel, în 1881 a fost solicitat Charles Hartley, inginerul
șef al Comisiei Europene a Dunării; ulterior (1885), O. Franzius, director
al Portului Bremen, a modificat proiectul lui Hartley, mărind suprafața
Bazinului Portuar și dispunerea intrării în port pentru a facilita
manevrele vapoarelor. În 1886, guvernul român l-a solicitat pe
Voisin-bey, fostul director al Lucrărilor Canalului Suez, să execute un
nou proiect, iar în 1891 s-a constituit la inițiativa guvernului, un nou
serviciu, însărcinat cu elaborarea proiectului definitiv. Conducerea
acestui serviciu, organizat de pe lângă Ministerul Lucrărilor Publice, a
primit-o inginerul I.B. Cantacuzino, consiliat de directorul Portului
Marsilia, A. Guérard. Proiectul a fost modificat de autor, în 1893, cu
evidențierea posibilităților de mărire a Portului prin deplasarea digului
de sud, construcția altor moluri și bazine și precizarea locului Bazinului
de Petrol. Proiectul I.B. Cantacuzino a fost acceptat, el fiind pe parcurs
îmbunătățit de către inginerul Gh. Duca, șef al Serviciului Hidraulic
între 1897-1899 265. După moartea lui Gh. Duca în 1899, inginerul Anghel
Saligny, numit la conducerea lucrărilor, a adus planului general noi
modificări, în sensul că se deplasează cheiul de nord cu 50 m spre mare,

263
Idem, Mărturii de epocă..., p. 767.
264
Idem, Portul Constanța în conștiința epocii: „o mândrie națională, barometru al dezvoltării
noastre economice”, în „România de la Mare”, V, nr. 7, 1996, pp. 16-23.
265
*** Notes sur le Port de Constanza (Direction Générale des Ports et des Voies de
Communication par Eau) Ateliers Grafiques Socec & Comp., Société Anonyme), Bucarest,
1909, p. 4; volumul prezintă datele tehnice ale construcției Portului Constanța și mai multe
planșe tehnice ale diferitelor instalații, unele dintre ele fiind opera lui Anghel Saligny.
205
cheiul de nord-vest se prelungește cu 250 m, se construiesc noi moluri
pentru produse lemnoase, cărbune și vite (principalele produse
exportate de România la acel moment, alături de cereale), este readus în
interiorul Portului Bazinul de Petrol, concomitent cu modificarea
digului de sud. Planul final al portului proiectat de Saligny avea o
suprafață portuară de 157 ha și cheiuri lungi de 7.010 m 266.
În calitate de constructor al Silozurilor din porturile fluviale Brăila
și Galați 267 (1884-1889), unde folosise pentru prima dată betonul armat,
Ministerul Lucrărilor Publice l-a însărcinat pe Saligny să realizeze, după
proiectul arhitectului Petre Antonescu, o serie de magazii moderne
pentru cereale și în Portul Constanța. Cei doi au lucrat și la construirea
Uzinei Electrice și a clădirii administrative a Portului și au realizat un
proiect care viza construirea complexului format din gara maritimă și
gara feroviară (proiectul nu s-a concretizat).
Anghel Saligny a construit trei silozuri în Portul Constanța,
primul fiind inaugurat în 1909, odată cu inaugurarea acestuia.
Construite în stil arhitectonic clasic, silozurile aveau magazii înalte de
44,6 m, fiecare magazie avea 250 de compartimente din beton cu o
capacitate totală de 30.000 t cereale. Construcția silozurilor s-a încheiat
în 1914, cel de-al patrulea rămânând la stadiul de fundație. De
menționat că scheletul metalic, instalațiile electrice și alte furnituri erau
de proveniență germană (firma Luther din Braunstein, Germania) 268.
Meritele inginerului au fost recunoscute atât de către
contemporani, cât și de către Casa Regală. Cu prilejul inaugurării
Portului Maritim Constanța, la 27 septembrie 1909, s-a zidit în piatra
comemorativă plasată la silozuri, un document în care este amintit
Anghel Saligny precum și corpul de ingineri care au construit portul,
despre care ministrul Vasile Morțun spunea, în discursul rostit cu acel
prilej că este un „plămân” 269 al corpului economic al țării. Pe cel care a
condus lucrările de construcție, același ministru îl numea „eminentul

266
Radu Cornescu, Silozurile lui Anghel Saligny, în „Vocea Constanței”, I, nr. 33, 25-31 iulie
2015, p. 5.
267
*** Anghel Saligny, în „Ziarul Științelor și Călătoriilor”, XXIX, nr. 27, 30 iunie 1925,
p. 429.
268
Radu Cornescu, op. cit.
269
*** Cuvântările rostite la inaugurarea Portului Constanța în ordinea în care s-au ținut.
Discursul d-lui Morțun, în „Analele Dobrogei”, I, nr. 1, 1920, p. 98.
206
nostru Saligny” care a lucrat cu ingineri români „sârguincioși și
pricepuți” 270.
Cel amintit a rostit și el un discurs cu aceeași ocazie în care, după
ce a mulțumit regelui conform uzanțelor timpului, a arătat că „prin
facerea linilor București-Fetești, Făurei-Fetești și a podului peste
Dunăre” s-a creat posibilitatea ca „produsele de tot felul ale patriei
noastre să se scurgă la mare, fără întrerupere și în timp de iarnă. Prin
facerea Portului Constanța, cu adâncime și instalații speciale pentru
cereale” s-a creat posibilitatea reducerii navlului și a timpilor de
operare portuară 271. Inginerul afirma și că, prin construirea portului,
economia românească putea să facă față mai bine concurenței de pe
piața mondială mai ales că moderna instalație de petrol ajuta în mod
decisiv și industria petrolieră aflată în plină dezvoltare 272.
Regele Carol I a apreciat, în discursul inaugural valoarea operei
inginerești a lui Saligny și a făcut o serie de aprecieri despre Dobrogea.
El spunea că a venit în Dobrogea „cu mare bucurie spre a inaugura
marile lucrări ale portului Constanța datorite, ca și falnicul pod peste
Dunăre științei și hărniciei inginerilor români, sub priceputa conducere
a șefului lor [Anghel Saligny]” 273. Portul este văzut de suveran ca „un
factor de căpetenie al propășirii noastre economice și ca o mândrie
națională” 274. Interesantă și plină de adevăr este și afirmația regelui că,
peste timp, Constanța va deveni unul dintre cele mai importante
porturi ale Mării Negre.
Inginerul Saligny a mai coordonat și alte lucrări în Portul
Constanța 275: Stația și Bazinul de Petrol, Tunelul, Cuibul Reginei și Farul
Carol I. Totodată a fost solicitat și la realizarea unor lucrări cu grad
mare de dificultate în orașul Constanța: montarea liniei ferate
Constanța-Mamaia (1905), consolidarea a malurilor de est, între Hotelul
„Carol” și Plaja „Trei Papuci”, lărgirea cu 40 m spre larg a falezei

270
Ibidem, p. 99.
271
Cuvăntările rostite la inaugurarea Portului Constanța în ordinea în care s-au ținut.
Discursul d-lui Anghel Saligny, în Ibidem, p. 99.
272
Ibidem.
273
*** Cuvântările rostite la inaugurarea Portului Constanța în ordinea în cares-au ținut.
Discursul M.S. Regelui, în Ibidem, p. 100.
274
Ibidem.
275
Petre Covacef, Portul Constanța. Portul lui Anghel Saligny, Editura Campania Națională
Administrația Porturilor Maritime, Constanța, 2004, passim.
207
(promenada Cazinoului de azi) și crearea unui promontoriu pe care se
va construi Cazinoul 276.

Căi ferate
Anghel Saligny este și principalul ctitor al rețelei de căi ferate a
României moderne. A executat lucrările la liniile ferate
Adjud-Târgu-Ocna, Bârlad-Vaslui, a dublat linia București-Ploiești, a
proiectat și a construit poduri metalice în locul celor devenite
ineficiente, din piatră, pe râurile Siret, Bistrița, pe liniile
Filiași-Târgu-Jiu, Pitești-Vărciova și viaducte precum acela de la
Vaideeni 277. Pe linia Adjud-Târgu-Ocna a realizat și primele poduri
combinate de șosea și cale ferată din România. Tot lui i se datorează
proiectarea podului dublu de cale ferată și șosea peste Siret, de la
Cosmești, aproape la fel de impozant ca și cel de la Cernavodă 278.
Despre Anghel Saligny, Petru Bogdan, cel care a ocupat locul său
din cadrul Academiei Române, după trecerea la cele veșnice, spunea că:
„a fost o mare capacitate și o mare forță morală a țării. A avut viziunea
clară a nevoilor ei și a putut ajuta la desăvârșirea acestui program, care
țintea la valorificarea produselor țării, prin exportul lor, în special al
cerealelor, lemnului și petrolului. A contribuit la ridicarea corpului
inginerilor în așa fel, că acest corp constituie astăzi un corp de elită, la
care toți privim cu încredere și admirație” 279.
Importanța personalității sale poate fi dedusă și din reflectarea în
presă și în societatea românească contemporană a decesului său,
survenit la 17 iunie 1925. În cadrul ședinței solemne a Academiei,
matematicianul Gheorghe Țițeica a ținut un discurs elogios, pe 3 iulie
1925. Presa centrală, între care ziarele „Adevărul” și „Universul”, i-a
dedicat marelui om articole elogioase. Guvernul român i-a organizat
funeralii naționale pentru serviciile aduse țării. La eveniment au
participat numeroase personalități ale culturii și vieții politice naționale:
patriarhul Miron Cristea, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, membri ai

276
Radu Cornescu, op. cit.
277
Eugen Marinescu, op. cit., p. 87.
278
Ion Văduva-Poenaru (coord.), op. cit.
279
Petru Bogdan, op. cit., pp. 10-11; autorul arată și că, la lucrările pentru construirea și
modernizarea Portului Constanța, Anghel Saligny a angajat numai ingineri români, majoritatea
absolvenți ai Școlii Naționale de Poduri și Șosele, la care era profesor.
208
guvernului, președintele Academiei Iacob C. Negruzzi și comandorul
Kolinsky din partea regelui Ferdinand 280.
Cea mai potrivită încheiere pare a fi aprecierea lui Nicolae Iorga,
contemporan al lui Anghel Saligny, despre care spune că „a fost unul
din corifeii unei generații spornice, al mănunchiului de creatori căruia-i
datorim atîta din ce are și din ce poate astăzi țara” 281.

BIBLIOGRAFIE

*** Anghel Saligny, în „Ziarul Științelor și Călătoriilor”, XXIX, nr.

27, 30 iunie 1925.
Bogdan, Petru, Opera lui Anghel Saligny. Învățământul tecnic în
România. Discurs rostit la 28 maiu 1931 în ședința solemnă a Academiei
Române, Imprimeria Națională, București, 1931.
Boia, Lucian, România, țară de frontieră a Europei, Humanitas,
București, 2001.
Ciorbea, Valentin, Portul Constanța 1896-1996, Editura Fundației
Andrei Șaguna, Constanța, 1996.
Constantin Cheramidoglu, O vizită regală la Constanța – septembrie
1889, în „Poliția are Impact”, V, nr. 73, ianuarie 2009.
Cornescu, Radu, Silozurile lui Anghel Saligny, în „Vocea Costanței”,
I, nr. 33, 25-31 iulie 2015.
Covacef, Petre, Portul Constanța. Portul lui Anghel Saligny, Editura
Campania Națională Administrația Porturilor Maritime, Constanța,
2004.
______, 150 de ani în evoluția căilor ferate din Dobrogea, Ex Ponto,
Constanța, 2010.
Crișan, Ion, Anghel Saligny, Editura Tineretului, București, 1959.
*** Cuvântările rostite la inaugurarea Portului Constanța în ordinea în
care s-au ținut, în „Analele Dobrogei”, I, nr. 1, 1920.
Dumitrașcu, Gheorghe, Mariana Bălăbănescu, Implicațiile economice
și politice ale construirii podului peste Dunăre Fetești-Cernavoda (1878-1895),

280
Cătălin Fudulu, Anghel Saligny – ultimele onoruri, în „Sangidava”, V, 2011, pp. 401-403.
281
Apud Eugen Marinescu, op. cit., p. 90.
209
în *** Comunicări de istorie a Dobrogei (Muzeul de Istorie Națională și
Arheologie Constanța), 1, f.e., Constanța, 1980.
Fudulu, Cătălin, Anghel Saligny la conducerea Direcției Generale a
Munițiilor, în „Document”, XI, nr. 1, 2008.
______, Anghel Saligny – ultimele onoruri, în „Sangidava”, V, 2011.
Lascu, Stoica, Portul Constanța în conștiința epocii: „o mândrie
națională, barometru al dezvoltării noastre economice”, în „România de la
Mare”, V, nr. 7, 1996, pp. 16-23
______, Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (Muzeul de Istorie
Națională și Arheologie. Bibliotheca Tomitana II), f.e., Constanța, 1999.
______, Importanța și rolul portului Constanța în propășirea țării – în
lumina unor mărturii de epocă, în Valentin Ciorbea (coord.), Portul
Constanța între tradiție, actualitate, perspective (Universitatea „Ovidius”
Constanța. Facultatea de Istorie și Științe Politice. Centrul de Studii și
Cercetări ale Istoriei și Civilizației Zonei Mării Negre secolele XIX-XXI.
Compania Națională Administrația Porturilor Maritime Constanța
S.A.), Editura Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime
Constanța, Constanța, 2007.
Marinescu, Eugen, Anghel Saligny, în „Cartea”, nr. 2, 1985.
*** Notes sur le Port de Constanza (Direction Générale des Ports et
des Voies de Communication par Eau), Ateliers Grafiques Socec &
Comp., Société Anonyme, Bucarest, 1909.
Petre, George I., Rememorări la țărmul mării, Editura Centrului
Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2007.
Rădulescu, Adrian, Ion Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre și
Mare. Dobrogea, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979.
Scurtu, Ioan, Ioan Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina,
Enciclopedia de istorie a României. Ediția a III-a, Editura Meronia,
București, 2002.
Văduva-Poenaru, Ion (coord.), Enciclopedia marilor personalități din
istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului, vol. III, Editura
Geneze, București, 2001.
Voinea, Radu, Anghel Saligny la Academia Română, în „Academica”,
XIV, nr. 26, mai 2004.

210
 Alexandru Vaida-Voevod - o viață în slujba
României Mari
Prof. Ciobanu Viorel Gheorghe
Colegiul Național „Decebal” Deva

Motto: „Suntem niște pitici ridicați pe umerii unor uriași, și astfel putem
vedea mai bine și mai departe ca ei, nu pentru că vederea noastră ar fi mai
ascuțită sau statura noastră mai înaltă, ci pentru că ei se ridică în văzduh și ne
înalță cu toată înălțimea lor uriașă.”
(Bernard de Chartres)
Tot astfel și patria, pe care o avem astăzi, este produsul a secole de
acumulări și a îndelungi sforțări și jertfe ale generațiilor precedente, care au
contribuit, fiecare cu câte-o cărămidă, la înălțarea acestui edificiu. Pentru
edificarea României Mari a fost vitală activitatea Școlii Ardelene, a generației
pașoptiste, constituirea Principatelor Unite, dobândirea și recunoașterea
internațională a Independenței de stat, consolidarea țării prin proclamarea
Regatului, mișcările Pronunciament-ului și Memorandum-ului, păstrarea vie a
conștiinței naționale, puterea sacrificiului din Primul Război Mondial, buna
organizare și verdictul dat de adunările reprezentative - Sfatul Țării,
Congresul General, Marea Adunare Națională -, dar și un context
internațional favorabil. La toate acestea, și în toate acestea, se adaugă și
contribuția remarcabilă a unor personalități istorice, am putea spune
provindențiale. Pentru realizarea statului național unitar român în anul 1918,
una dintre aceste personalități este Alexandru Vaida-Voevod.
Secolul al XIX-lea a fost numit, pe bună dreptate, „secolul
naționalităților”. Atunci, toate națiunile europene au căutat, cu mai mult sau
mai puțin succes, să-și constituie propriile state naționale, să dobândească
unitatea și independența. În acest demers, s-au înscris și acțiunile românilor,
un moment de primă însemnătate constituindu-l proiectul pașoptist. După
eșecul revoluției pașoptiste, obiectivul principal al conducătorilor românilor
ardeleni îl constituia menținerea autonomiei politice, păstrarea
individualității principatului care, din punct de vedere etnic, avea o

211
majoritate românească. Liderii românilor voiau, în continuare, pe linia
dezideratelor revoluției pașoptiste, chiar unirea tuturor teritoriilor locuite de
români aflate sub sceptrul Habsburgilor într-un singur „ducat românesc”282.
Se părea că istoria le va da dreptate, în anii imediat următori înfrângerii
Austriei în războiul cu Franța și Sardinia (1859), Curtea vieneză adoptând o
politică liberală și de descentralizare provincială (Dieta de la Sibiu din anii
1863-1864 vota importante legi favorabile românilor), fapt care mulțumea
națiunea română, dar antagoniza națiunea maghiară care voia Ungaria Mare.
După un alt război pierdut de austrieci, în anul 1866, în fața Prusiei și Italiei,
imperiul se reorganizează - compromisul (ausgleich-ul) 283 - într-un sens
diametral opus: rezultă dualismul austro-ungar, în care sunt două națiuni
dominante, privilegiate - germană și ungară -, două capitale, două limbi
oficiale, două guverne, două parlamente, împăratul austriac este și rege al
Ungariei etc.; naționalitățile (zise minoritare, dar care, de fapt, erau majoritare
numeric) fiind supuse unui insistent proces de deznaționalizare, îndeosebi în
partea administrată de guvernul de la Budapesta. Românii ardeleni, simțind
pericolul pierderii identității, reacționează imediat: în anul 1868, ei dau
publicității Pronunciamentul de la Blaj. „În acest act, intelectualii români își
reafirmau credința față de cauza autonomiei Transilvaniei. Ei cereau, de
asemenea, aplicarea legilor adoptate de Dieta Transilvaniei în anii 1863 și
1864, în virtutea cărora românii erau recunoscuți ca națiune constitutivă a
Transilvaniei și era garantată egalitatea limbii și a bisericilor lor, contestând în
același timp Parlamentului ungar puterea de a adopta legi pentru
Transilvania.”284, cereri legitime care provoacă reacția extrem de ostilă a
autorităților guvernamentale ungare „care îl acuzau pe autorul și editorul
„Gazetei Transilvaniei”, un ziar românesc de frunte din Transilvania, în care

282
Keith Hitchins, România 1866-1947, Editura Humanitas, București, 1998, pp. 207-208; I.
Lupaș, Istoria unirii românilor, București, Editura Scripta, 1993, p.188.
283
Charles și Barbara Jelavich, Formarea statelor naționale balcanice 1804-1920, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1999, p. 283. („Dacă naționaliștii maghiari și-ar fi limitat programul la
înființarea unui stat etnic, întinsele pământuri ale coroanei populate în principal de nemaghiari,
cum ar fi Transilvania, Croația-Slavonia, Voivodina și Slovacia, ar fi trebuit abandonate. Fără
aceste teritorii, însă, Ungaria ar fi fost o națiune săracă și slabă. Dacă erau, însă, menținute
toate teritoriile coroanei Sfântului Ștefan, atunci ar fi trebuit să se facă unele aranjamente
politice pentru celelalte naționalități care reprezentau mai mult de 50% din populație. Acestor
naționalități, însă, nu li se putea acorda autonomia deoarece acest concept intra în contradicție
cu ideea de bază național maghiar.” (a statului național maghiar.”).
284
K. Hitchins, op. cit., p. 208.
212
fusese publicat Pronunciamentul, de tulburarea ordinii publice. Problema nu a
luat amploare, dar a vestit multe alte causes célèbres ce aveau să învenineze
relațiile dintre guvern și români.”285 În anul următor - 1869 -, sunt fondate
două partide ale națiunii române - unul pentru Transilvania, altul pentru
Banat și Ungaria (unificate în anul 1881, prin Conferința de la Sibiu, într-un
singur P.N.R.). Lupta pentru menținerea identității naționale, periclitată grav
de politica autorităților de la Budapesta, începuse. În acest context tumultos,
într-un sat de pe Someș, vine pe lume Alexandru Vaida-Voevod.
Viitorul ilustru luptător pentru unirea Transilvaniei cu România,
Alexandru Vaida-Voevod s-a născut la data de 27 februarie 1872, în
localitatea Olpret286/Bobâlna, județul Someș/Cluj (și a murit, precum foarte
mulți lideri ai românilor ardeleni și, în general, ai partidelor politice istorice
din România interbelică, în închisoarea comunistă de la Sighet, la data de 19
martie 1950287).
Studiile pre-primare, primare, gimnaziale și secundare le-a urmat la
liceul unitarian din Cluj288, apoi la liceul săsesc din Bistrița, frecventând,
ulterior, cursurile liceului românesc din Brașov289. A plecat în capitala
Imperiului dualist, la Viena, unde a urmat Medicina290, deși voia să urmeze o
altă facultate – Academia Orientală –, dar, acolo fusese admis fratele său,
Ioan, și nu puteau fi doi frați studenți în aceeași facultate, concomitent291.
Timpul petrecut în metropola dunăreană i-a permis să ia parte activă la
născânda mișcare națională românească din capitala imperiului (România
Jună292), în contextul în care numărul studenților români, animați de un
puternic sentiment patriotic și ostili politicii de asimilare promovată de
autoritățile budapestane, era destul de ridicat (de remarcat faptul că Viena -
oraș cosmopolit - era mult mai tolerantă și liberală în legătură cu mișcarea de
idei, cu discuțiile despre necesitatea reformelor în cadrul dublei monarhii;

285
Ibidem, p. 209.
286
Lucian Predescu, Enciclopedia României, Cugetarea. Material românesc, oameni și
înfăptuiri, ediție anastatică, București, Editura Saeculum I.O., Editura Vestala, 1999, p. 879.
287
Ecaterina Țarălungă, Enciclopedia identității românești. Personalități, București, Editura
Litera Internațional, 2011, p. 800.
288
Al. Vaida-Voevod, Memorii, vol. II, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995, p. 58.
289
Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere și Versailles (însemnări, memorii,
scrisori), Editura Sincron, 1993, p. 25.
290
Lucian Predescu, op. cit., p .879.
291
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. IV, p. 7.
292
Ibidem, p. 26.
213
chiar autoritățile guvernamentale și Casa Imperială erau mai deschise
dialogului și căutării unor soluții federaliste, care să vină în întâmpinarea
doleanțelor națiunilor din cuprinsul statului293, (de la Grőssesterreich la
Staatenbund, adică de la Austria Mare la confederație sau uniune de state –
Statele Unite ale Austriei Mari, după formula lui A.C. Popovici, chiar și tânărul
Vaida-Voevod fiind primit, în diverse ocazii, în audiență la Palatul Belvedere
de moștenitorul tronului, principele Franz Ferdinand294). Românii continuau
să fie tributari credinței iluministe a Bunului Împărat, monarh sensibil la
durerile lor.
Perioada studiilor sale vieneze coincide fericit cu mișcarea
memorandistă a anilor 1892-1895295, mișcare determinată de tot mai ampla
legislație ungară cea avea drept scop asimilarea națională a minorităților296.
Seria legilor îndreptate spre asimilarea naționalităților, legi cu un conținut
mai explicit sau mai edulcorat asimilaționist, a debutat cu „așa numita Lege a
Naționalităților, adoptată de Parlamentul ungar la 5 decembrie 1868. [...]
Legislația și actele administrative ale guvernelor ungare ce s-au succedat la
putere au distrus treptat speranțele chiar și celor mai optimiști fruntași politici
români, care credeau că este posibilă cooperarea între maghiari și români.”297
Ne referim aici îndeosebi la legislația în materie școlară, autoritățile știind
unde să lovească pentru a obține rezultatul scontat, anume, pierderea
identității naționale românești298.

293
Idem, vol. II, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995; pp. 48-63, 149-151, 174-179; Lucian
Predescu, op. cit, p. 879.
294
Liviu Maior, op. cit., pp. 110-118.
295
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. II, p. 142.
296
Ch. și Barbara Jelavich, op. cit., pp. 278-291. („Singura alternativă părea a fi politica de
maghiarizare. Modalitatea principală trebuia, deci, să fie impunerea limbii și uzul exclusiv al
acesteia în sistemul administrativ, juridic sau educativ, precum și în afaceri și comerț. Politica
maghiară a rămas în esență pe aceeași linie până la începutul Primului Război Mondial, în afara
unor perioade când au prevalat aspecte mai moderate sau de compromis, ca de exemplu între
1860 și 1866. Pentru români și pentru slavi, zădărnicirea acestei linii politice era esențială în
vederea supraviețuirii lor naționale. (...) Din nefericire, generația de maghiari care au dus
națiunea lor de la înfrângerea din 1849 la triumful politic din 1867, oameni cum ar fi Francisk
Deak și Jozseph Eőtvős, nu au reușit să pună în practică propriile lor programe. Politica lor s-a
bazat pe convingerea că trebuie date și naționalităților conlocuitoare unele satisfacții și
drepturi. Adversarii lor, al căror purtător de cuvânt mai important a fost Koloman Tisza, erau
hotărâți să transforme Ungaria într-un stat maghiar unitar.”).
297
Hitchins, op. cit., p. 209.
298
Ibidem, p. 211. („1879 a marcat un moment de răscruce în relațiile lor (ungaro-române). În
acel an, Parlamentul ungar a adoptat legea potrivit căreia predarea limbii maghiare devenea
obligatorie în școlile elementare confesionale românești ortodoxe și unite. A fost prima dintr-o
214
 În anul 1892299, o numeroasă delegație română, în frunte cu dr. Ion
Rațiu, cu Iuliu Coroianu, redactorul principal al Memoriului300, cu părintele
Vasile Lucaciu, cu neobositul luptător Gheorghe Pop de Băsești ș.a., în drum
spre curtea imperială, este întâmpinată cu solemnitate și speranță de colonia
română de la Viena. (O acțiune plină de îndrăzneală, comparabilă sau chiar
superioară, acțiunii P.N.R. anume Memorandum-ul, o constituie cea a
studențimii române din Viena - Replica, inițiată de Popovici -, răspândită pe
continent și care „s-a bucurat de un succes remarcabil în rândul opiniei
publice internaționale”301). Cu ocazia banchetului dat în onoarea delegațiilor
Partidului Național Român care a înmânat celebrul memoriu -
Memorandum-ul - împăratului Franz Joseph, tânărul student medicinist
Alexandru Vaida-Voevod a ținut un incisiv discurs302, animat de un profund
patos patriotic, fapt care nu a scăpat celor interesați să ia pulsul organizațiilor
intelighenței românești. Dar nici demersul liderilor politici români nu a suscitat
vreo simpatie autorităților ungare, nemulțumite și că delegația s-a îndreptat
către Viena și nu spre Budapesta, că a tradus și publicat memoriul,
răspândindu-l în Europa, atentând la sistemul constituțional ungar. Așa că
autoritățile ungare au luat măsuri dure: „Guvernul maghiar a folosit, de
asemenea, considerabilele sale puteri administrative pentru a reduce
activitatea politică românească. De exemplu, în 1894, a adus în fața

serie de legi menită să pună de acord educația românilor (și a altor naționalități) cu ideea
Ungariei ca stat național maghiar. Ea a fost urmată în 1883 de o lege similară care afecta
școlile medii cu predare în altă limbă decât cea maghiară și în 1891 de o lege ce impunea
folosirea limbii maghiare în grădinițele nemaghiare. Exista și o legislație ce intenționa să
submineze autonomia Bisericilor române Ortodoxă și Unită, în special legea din 1893, care
stipula plata de către stat a salariilor profesorilor din școlile confesionale române și legea din
1899, care oferea indemnizații de stat completând salariile preoților români. Obiectivul
ambelor legi era extinderea controlului guvernamental asupra profesorilor și preoților români,
pe care guvernul îi considera instigatori ai rezistenței față de politica sa de asimilare.”).
299
Nicolae Titulescu, Politica externă a României, București, Editura Enciclopedică, 1994,
p. 332. (La 9 iunie 1892, conducătorii Partidului Național Român, însoțiți de 300 de
intelectuali, negustori, meseriași și muncitori din Transilvania, sosesc la Viena pentru a
prezenta împăratului Memorandumul conținând revendicările a mai mult de 3 milioane de
români, supuși opresiunii sociale și naționale a dublei monarhii austro-ungare. Împăratul refuză
să primească delegația și trimise Memorandumul Guvernului ungar la Budapesta).
300
Liviu Maior, op. cit., p. 28. (La Cluj, în casa bunicului lui Vaida-Voevod, Alexandru
Bohățel).
301
Ibidem, p. 27.
302
Lucian Predescu, op. cit., p. 879.
215
tribunalului Comitetul Executiv al Partidului Național Român303, sub
acuzația că ar fi făcut agitație împotriva siguranței statului, prin publicarea și
răspândirea Memorandum-ului, un protest împotriva politicii guvernului în
privința naționalităților. Rezultatul procesului a fost condamnarea și
întemnițarea până la un an a majorității conducătorilor Comitetului. În 1894,
de asemenea, ministrul de Interne a dizolvat P.N.R., dar acesta a continuat să
funcționeze ca un comitet electoral.”304
La începutul anului 1894, în perspectiva condamnării memorandiștilor,
s-a desfășurat o consfătuire a fruntașilor P.N.R. „pentru desemnarea unui
comitet care să țină locul întemnițaților. Printre cei desemnați s-a numărat și
Al. Vaida-Voevod, cel mai tânăr membru al noului organ politic. Avea doar
22 de ani. Din acel moment cariera sa politică conține o notă spectaculară”305.
La puțin peste an după procesul de la Cluj, în anul 1896, Alexandru
Vaida-Voevod convoacă, la Viena, un impozant congres al studențimii
vieneze306, unde combate, argumentat, cu fermitate și vigoare, dominația
ungară asupra vechiului principat, desființarea autonomiei Transilvaniei,
abrogarea legislației liberale a Dietei sibiene și politica tot mai insistentă și
agresivă de asimilare națională dusă de autoritățile budapestane (pentru care
exista o singură națiune politică, o singură limbă, o singură..., și anume cea
maghiară, deși, în cadrul Ungariei Sfântului Ștefan - Regnum Mariannum307,
numărul etnicilor maghiari era inferior minorităților naționale – români,
germani, slavi, evrei). Atitudinea tânărului tribun român, deloc ambiguă, îi

303
Nicolae Titulescu, op. cit., p. 332. (7 - 25 mai 1994 – La Cluj se desfășoară procesul
intentat de autoritățile ungare „memorandiștilor”. 14 membri ai Comitetului Central al
Partidului Național Român sunt condamnați la închisoare).
304
K. Hitchins, op. cit., p. 212; Al. Vaida-Voevod, Memorii, vol.IV, p. 8. („Am asistat la
procesul Replicii la Cluj, când Aurel C. Popovici fu osândit la 4 ani temniță de stat și 5.000
florini amendă. Am participat apoi la pregătirea impozantei demonstrații – prin prezența
țăranilor și intelectualilor români, adunați la Cluj – la 4 mai 1894, în ziua începerii dezbaterilor
procesului Memorandumului. Eram corespondentul „Tribunei”. După ce martirii noștri au
intrat la Seghedin – (Rațiu, Lucaciu și Coroianu) și la Vàc (Pop de Băsești, Mihali, Aurel Suciu
din Arad, Barcianu, Patiția din Alba Iulia, Comșa din Sibiu, Barbu din Reghin, Domide ș.c.l.)
s-a făcut un obicei că mă chemau, când cei din Vàc, când cei din Seghedin. Eu eram curierul de
legătură, nu numai dintre ei, ci și cu prietenii lor din București. Făceam tura Vàc-Seghedin-
București și retur – Viena. Așa am ajuns să cunosc o mulțime de fruntași ai vieții politice,
culturale și sociale românești, din patru unghiuri, și îndeosebi din capitală.”).
305
Liviu Maior, op. cit., p. 28.
306
Lucian Predescu, op. cit., p. 879.
307
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. II, p. 59.
216
facilitează alegerea în comitetul de conducere a Partidului Național Român308,
care, atunci, era încă tributar atitudinii „pasiviste”, refuzând să participe la
viața politică și la alegerile legislative ungare, pentru a nu cauționa
legitimitatea dualismului austro-ungar. Ca mulți alți tineri animați de
sentimente patriotice, Vaida-Voevod nu va practica profesia la care-l îndrituia
dobândirea diplomei în medicină decât sporadic, circa o lună-două, la
Karlsbad309 sau, în timpul Primului Război Mondial, la Ambulatoriul
terapeutic310, dedicându-se trup și suflet dezideratelor mișcării naționale
române, participând la Congresul studențesc de la Buzău, în 1893311,
combătând serbările Mileniului312 Ungariei Sfântului Ștefan - 1896. Încadrarea
formală în rândurile P.N.R. este urmată de susținerea „mărturiei sale de
credință”, a crezului său în materie de luptă națională (el fiind, precum mulți
din „generația oțelită”, inițiator, membru sau simpatizant a numeroase
mișcări conspirative, unele tributare vârstei adolescentine313). Temperamentul
de luptător energic, neînfricat, este vădit de următorul discurs, ținut în anul
1904, când declara, cu încredere și mândrie, în cuvântarea rostită la o adunare
de protest a românilor contra unei legi antiromânești: „De aproape 2 000 de
ani răsună pe plaiurile, pe câmpiile, prin codrii noștri frumoasa limbă
românească. Ce veacurile negrelor vremi medievale nu au putut nimici, se
încumetă să nimicească un pitic...? Când de el și legile lui nici pomenire nu va
mai fi, limba și neamul românesc vor trăi și înflori în țara aceasta... Națiuni
pot fi vânturate de pe fața pământului de valurile evenimentelor, imperii pot
să dispară fără urmă, dar neamul nostru și limba noastră – cel mai scump
tezaur ce-l avem – vor trăi în secolii cei mai îndepărtați, căci... viitorul va fi al
nostru.”314

308
Lucian Predescu, op. cit., p.879; Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. IV, p. 9.
309
Lucian Predescu, op. cit., p. 879; Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. IV, pp. 39-42.
310
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. IV, pp. 85-98; 107.
311
Ibidem, p. 8.
312
Ibidem, pp. 29-35.
313
Ibidem, vol. II, p. 142 și urm. („…O parte din colegi s-au promovat, alții au plecat la alte
universități, cei nou sosiți erau „embrioni” tineri, iar eu, rămas singur, m-au apucat de studiu și
de gazetărie. Maniu plecase la facultatea din Budapesta, Pompi Dan la cea de filosofie din Cluj.
Totuși, experiențele ce le-am dobândit au fost destul de importante pentru toată acea generație:
festina lente.”).
314
Liviu Maior, op. cit., p. 31; Vorbire ținută în adunarea de protestare a alegătorilor și
poporului român din comitatul Solnoc-Dăbâca, întruniți la Dej, la 22 noiembrie 1904, de dr.
Alexandru de Vajda-Voevod ca expozeu asupra situației politice și protest în contra proiectului
de reformă a legii școlare, prezentat dietei de ministrul de culte Berzeviczy. Orăștie, Tipografia
217
 În anul 1905, Partidul Național Român din Transilvania și Ungaria
decide să renunțe la atitudinea pasivistă315, adoptând, drept cea mai potrivită
modalitate de luptă politică, „activismul”316, participând la alegerile
legislative pentru Camera Ungariei, astfel încât glasul națiunii române, de
comun acord cu al celorlalte națiuni subordonate, precum cele slave, să se
facă auzit de la tribuna Parlamentului budapestan. Însă, tânărul luptător
pentru drepturile românilor ardeleni nu izbândește la alegerile din anul 1905
pentru circumscripția electorală Ighiu317, comitatul Alba, fapt previzibil „în
contextul terorii la care erau supuși cei mai virulenți critici ai regimului
dualist și ai politicii de asimilare națională”318, supravegheat atent pentru
consistența mesajului transmis de orator în anul anterior, precum am văzut.
Peste doar un an, în 1906319, atunci fiind și director al cotidianului P.N.R.,
„Lupta”320, beneficiind și de experiența electorală a anului precedent,
Alexandru Vaida-Voevod este ales „în mod glorios în Camera ungară”321. (În
acel an, grupul parlamentar român din Parlamentul de la Budapesta era
format din nu mai puțin de 19 persoane322). Alegerea deschide perioada în
care tânărul licențiat în medicină desfășoară prima sa experiență
parlamentară323, derulând o vie agitație în slujba națiunii române, discursurile

Nouă, 1904, pp.39-40, apud. Marin Nedelea, Prim-miniștrii României Mari, Casa de editură și
presă „Cartea Românească”, 1991, p. 27.
315
Liviu Maior, op. cit., p. 30-31. („Vaida s-a atașat grupului «Orăștie», numărându-se printre
fondatorii «Libertății», alături de Aurel Vlad, Ioan Mihu, Victor Bontescu, I. Maniu, Nicolae
Comșa etc., principalii inițiatori ai renunțării la pasivism. De altfel, această grupare a sprijinit
în 1903, cu ocazia alegerilor pentru parlament, candidatura lui Aurel Vlad în circumscripția
electorală Dobra. Victoria obținută a însemnat intrarea în Parlamentul ungar a unui deputat cu
program P.N.R., marcând un început în reorganizarea întregii mișcări naționale.”).
316
Ibidem, p. 32. (Conferința P.N.R. – Sibiu, 10 ianuarie 1905).
317
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. IV, p. 10. (26 ianuarie 1905).
318
Lucian Predescu, op. cit., p. 879.
319
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. IV, p. 10. (22 noiembrie 1906 - Discursul de la Dej
împotriva legii școlare Berzeviczy).
320
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. IV, p. 10.
321
Lucian Predescu, op. cit., p. 879.
322
Liviu Maior, op. cit., p. 100.
323
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. IV, p. 174. (Iată o mostră din arsenalul de argumente
folosite de susținătorii politicii de maghiarizare, respectiv, contrargumentele tânărului deputat
Al. Vaida-Voevod: în 1906, bătrânul Szapanos, prezident de vârstă al Camerei, „stăruia tocmai
pentru maghiarizarea armatei. În culoar mă opri: «Tu ești un băiat simpatic și-mi place de tine.
Nu pot însă pricepe că ce politică faci. Tot vorbești de români, de școli românești, de regimente
românești, când ne găsim în Ungaria iar aici tot omul e maghiar. Că nu suntem în România.
Nici tu nu poți fi decât maghiar. Mănânci pâine maghiară, bei apă maghiară, respiri aer
maghiar, prin urmare nu poți fi decât maghiar». Îl ascultasem cu deferența cuvenită vârstei lui:
218
sale fiind foarte incisive și lipsite de menajamente, direct proporționale cu tot
mai presantele legi de asimilare a românilor. Și, pentru că Vaida-Voevod era,
ca parlamentar, pentru prima dată în prim-planul vieții publice a națiunii
române, tânărul deputat se pronunță pentru necesitatea unor ample reforme
democratice, în sensul valorilor Occidentului liberal-democratic: el solicită
grabnica „reforma agrară324, votul universal, dreptul femeilor de a fi admise
la Universitate”325. Sunt obiective care, într-o formă aproape identică, vor fi
înscrise în Rezoluția de Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, dar și în
programul său electoral din primii ani interbelici326. Se pronunță, apoi,
împotriva vexațiunilor impuse prin legislația maghiară în materie școlară,
legislație care tindea să asimileze, într-un ritm galopant, națiunea română din
Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, așadar dezlănțuie un susținut atac
împotriva legilor școlare ale contelui Albert Apponyi327. Virulența și ardoarea
cu care-și susține crezul îi aduc excluderea, în anul 1907, din camera
budapestană, pentru că „la 4 aprilie 1907, a îndrăznit să citească niște versuri
insultătoare la adresa ungurilor”328, versuri pe care, de fapt, un scriitor
maghiar – Győrffy Gyula - le scrisese la adresa națiunilor nemaghiare din
Regnum Mariannum, iar Vaida-Voevod le întorsese împotriva maghiarilor;
deputații români, dar și din rândul altor naționalități nemaghiare, fiind teribil
agresați verbal și chiar în pericol de a fi linșați în clădirea Parlamentului

E o neînțelegere la mijloc, stimate unchiașule. Este în Ungaria un ținut mare, unde locuiesc
vlahi. Acolo pâinea, apa, și aerul, totul este valah, pentru că noi acolo mâncăm pâine valahă,
bem apă valahă și respirăm aer valah. De aceea noi zicem ca părintele Lucaciu: «Mindem
ember legyen ember és oláh, aki befėr az erdėlyi ėg alá!»/Tot omul să fie om și valah, aceia
care încap sub cerul ardelean.”.
324
Ibidem, p. 11. (după cum va lua apărarea țăranilor răsculați în primăvara lui 1907).
325
Lucian Predescu, op. cit., p. 879.
326
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. II, p. 117. (temă reluată și după război ca politician în
Parlamentul și/sau Guvernul României).
327
Charles și Barbara Jelavich, op. cit., p. 289.
328
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. II, pp. 187-209 (Deputatul Al. Vaida-Voevod intercalează
versuri antiromânești din poezia Mokányok a lui Györffy, cu strofe din pamfletul românesc
Magyarak; p. 189. „aceste „satire politice” ale lui Györffy, nu erau nici poezii, nici satire, nici
politice, ci erau o colecție de brutale bârfeli și insulte la adresa națiunilor nemaghiare din
Ungaria. Nemții, slovacii, sârbii, românii erau luați pe rând și stropiți cu zeamă de gunoi,
stoarsă dintr-un suflet de brută.”; pp. 192-193. „Discursul meu din ziua următoare nu a ținut
decât cca. 2 ore. (...) Apoi începui să citesc, alternativ, câte o strofă de a lui Györffy și câte una
de-a anonimului. A. Vlad, impresionat, zise: «las-o dracului, a fost destul››... eu însă
continuam. Prezidentul mă provocă să termin, dar eu mă grăbii să termin hodorogind tot mai
repede textul.”); Lucian Predescu, op. cit., p. 879.
219
ungar329. Al. Vaida-Voevod nu își retrage cuvintele rostite anterior prin citirea
acelui pamflet; consideră chiar că apropiata „aniversare a Jubileului de 40 de
ani al încoronării lui Francisc Josif ca Rege Apostolic al Ungariei” este un
moment oportun ca națiunea română, națiunile lumii, presa internă, dar, mai
ales, externă (îndeosebi ziariștii de limbă engleză H.W. Steed și Seton
Watson/Scotus Viator, jurnaliști care căutau faptele reale și nu se lăsau duși
de nas de către oficialitățile ungare) să afle ceea ce se petrece în „democratica”
monarhie bicefală330, în contextul în care împăratul Franz Joseph capitulase cu
totul în fața pretențiilor ungare. Această odisee, injuriile suportate cu stoicism,
îi sunt pe deplin răsplătite în toamna anului 1918331, evenimentele relatate
anterior îl vor căli, precum căliți erau mulți tineri din „generația oțelită”.

329
Ibidem, vol. II, pp. 194-203 (A doua zi, la Cameră, toți - Musitski, Manoilovics, Șt. Cicio
Pop, Mihali, Maniu ș.a.- „m-au întâmpinat îngrijorați despre «ce va urma»” (...) Deputații
români îi cer, în particular, să-și exprime regretele pentru vorbele spuse, cei maghiari îi cer, în
incinta Parlamentului, să demisioneze din Cameră, premierul Wekerle îi adresează același
îndemn; unii deputați maghiari sunt foarte agresivi verbal: „Cum ai cutezat să intri în
cameră?... Ce cauți aici?... Pleacă în Valahia!” și chiar fizic: „(...) Când însă haita ajunse la
mine, înconjurându-mă de toate părțile, ca zăvozii pe urs, m-am ridicat. Stăteam gata, cu un
picior înainte, sprijinindu-mă pe celălalt, cum îmi dicta reflexul atitudinii de boxer, din
copilărie. Gata de bătaie, așteptam”. „Se agitau mai cu seamă zmeii aripii stângi, căci afară de
noi – 15 români, 7 slovaci și 4 sârbi, naționaliști – toți deputații coaliționiști erau
guvernamentali. Luând cuvântul Eitner Zsigmond (neamț maghiarizat în prima generație),
revoltat, dădu expresie indignării sale, cum de cutează să fie prezent în Cameră un ins care a
ofensat națiunea, fapt compromițător pentru Cameră. După el se ridică la cuvânt Ráth Endre
(neamț maghiarizat, fiul unui fost primar al Budapestei, din sămânță șvăbească). El, un omuleț
cât un pumn, bălăuc, vibrând de emoție patriotică, declară că deputații nu pot permite să se
dezbată, cât timp în incintă este individul , care s-a încumetat să pângărească demnitatea
NAȚIUNII! Aplauze și aprobări furtunoase izbucniră iar prezidentul părăsi tribuna, ieșind din
sală. Prin absența lui, incinta pierdea caracterul oficial. (...) Plecarea prezindentului fusese,
evident, semnalul convenit în prealabil pentru punerea în practică a marii scene de senzație,
oferită «națiunii unitare și indivizibile maghiare». O mare parte din deputați năvăliră spre
mijlocul sălii și se îmbulzeau să pătrundă în aleea din mijlocul băncilor spre a ajunge la mine”,
iar agresiunile verbale și chiar fizice la adresa deputaților nemaghiari erau doar o chestiune de
timp).
330
Ibidem, vol. II, p. 206. „(…) Scandalul de azi, oricât l-ar reface Biroul de Corespondență
Ungar, va atrage mai mult atenția străinătății asupra problemei națiunilor nemaghiare, decât o
mie de discursuri de ale noastre. (…).”
331
Ibidem, pp. 208-209 „Revanșa mea întreagă am luat-o însă în 18 octombrie 1918. Cu ce
plăcere pătimașă am bătut la mașina Yost, în Olpret textul «Declarației»! Eram pregătit pentru
suportarea oricăror insulte, dar hotărât să dau acel aviz de ținută unitară, solidară românilor –
neorientați din lipsă de ziare necenzurate – pe calea stenogramei discursului meu, răspândit în
toată țara prin «Monitorul Oficial». De altă revanșă am avut parte în audiența la arhiducele
Iosif, când am putut să-i spun adevărul în față acestui pseudo-maghiar care, prin intrigile
oligarhiei ungurești visa să uzurpe tronul României.”
220
 Dar, atitudinea sa nu este împotriva națiunii maghiare, ci a
guvernanților care conduc într-un mod arbitrar, poziționarea democratică și
tolerantă este dovedită de Vaida-Voevod și în primul deceniu interbelic, când
declara că toate guvernele maghiare născocesc „tot mereu șicane, noi
fărădelegi, noi persecutări la adresa naționalităților nemaghiare, pentru ca
provocând și susținând conflictul între maghiari și nemaghiari, ca
individualități etnice, li se oferă ocazia să-și motiveze prerogativele de castă și
de clasă socială și necesitatea susținerii egemoniei magnaților și a tovarășilor
lor, magnaților și gentriștilor.” Vaida respinge astfel, pe bună dreptate,
acuzația că românii ar urî națiunea maghiară: „Această afirmație trebuie să o
respingem, ca fiind calomnie... Biata naționalitate maghiară e tot pe atâta
stoarsă și lipsită de drepturi din partea detentorilor forței publice a statului, ca
și oricare altă naționalitate.”332
La următoarele alegeri, îl vedem, din nou, în Camera ungară, unde a
fost ales într-un mod entuziasmant, cu o popularitate sporită în rândurile
conaționalilor săi, datorită devotamentului dovedit pentru cauza națională,
dar și cu un crescento de animozitate din partea reprezentanților națiunii
etnice maghiare. Și, totuși, nu era nici pe departe cel mai incisiv și percutant
discurs al său. Viitorul nu prea îndepărtat - pentru că „timpul nu mai avea
răbdare” - avea să-i rezerve un loc cu totul special în deceniul care va urma.
În anul 1910, „distorsionându-se în dauna candidaților români rezultatul
votului la Ighiu”, Alexandru Vaida-Voevod nu izbândește în bătălia
electorală, dar, apoi, „este ales, deși într-un mod dramatic, deputat de
Făgăraș”333, lucru de înțeles în contextul în care ponderea populației românești
animate de simțăminte patriotice era mai semnificativă aici, în proximitatea
puternicului centru de cultură și renaștere națională românească cum era
Brașovul, „cel mai românesc oraș săsesc transilvan”. Este anul din care Al.
Vaida-Voevod va activa, fără încetare, până la destrămarea dublei monarhii
în anul 1918.
La temelia acestor convingeri tonifiante, pe care Vaida și tovarășii săi de
idei n-au pregetat să le insufle, în permanență, conaționalilor lor asupriți de
străini, se situa combativitatea acestora, probată de-a lungul veacurilor unui
glorios trecut de luptă al neamului românesc. Pozițiilor reacționare și agresive
ale forurilor guvernamentale din Ungaria, exprimate în politica de

332
Vorbire ..., p. 19, apud. Marin Nedelea, op. cit., p. 28.
333
Lucian Predescu, op. cit., p. 879.
221
maghiarizare, exponenții intereselor românești le opuneau puncte de vedere
democratice, rezonabile și raționale. „Ideea democratică - declara Vaida în
1914 în parlamentul ungar - nu se poate duce la îzbândă în Ungaria și nu se
poate nădăjdui că în țara aceasta se vor produce alte raporturi, câtă vreme nu
va fi rezolvată chestia naționalităților. Aceasta este condiția primordială a
democrației. (...) Noi, românii – spunea el în aceeași cuvântare din
Parlamentul Ungariei, în martie 1914 - nu avem conți. Aceia pe care i-am avut
s-au maghiarizat de mult, în secolii trecuți..., nu avem nici latifundiari... Noi
nu avem să ne temem de democrație, pentru că democrația ne poate da totul,
dar nu poate lua nimic de la noi. Noi suntem democrați, deși democrați
conservativi, fiindcă reprezentăm un popor de țărani.”334
La fel ca în cazul multor alți lideri politici români animați de sentimente
patriotice, iredentiste, de dobândire a neatârnării națiunii române din Ardeal,
adepți ai devizei că „soarele pentru români, la București răsare”, care erau
supuși vexațiunilor de tot felul, arestați335, unei supravegheri foarte stricte,
îndatorați a depune jurământul336 față de „augustul împărat”, de „patria
maghiară”, Alexandru Vaida-Voevod este nevoit să se retragă în locuri mai
protective, anume mai ales „la Viena și în Elveția”337. „[...] astfel de acte
[urmărirea polițienească, șicanele de tot felul, legislația urmărind asimilarea
naționalităților etc.] au distrus aproape ultimele speranțe de realizare a unei
apropieri româno-maghiare de tipul celei preconizate în anii '70 și '80. Drept

334
Discursul deputatului dr. A. Vaida-Voevod rostit în ședința de vineri, 20 martie 1914 a
Camerei ungare din Budapesta, Brașov, Tipografia A. Mureșianu, Branisce și comp., 1914,
p. 6, 24, apud. Marin Nedelea, op. cit., p. 27.
335
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. IV, p. 121-123. („După declarația de război a României,
societatea «România Jună» a fost dizolvată și averea ei confiscată. (...) Ion Clopoțel, Racoți,
Dumitru Popa, dr. V. Braniște și alții au fost ascultați de un auditor. (...) Braniște și Popa Man
au fost condamnați și au stat închiși la Seghedin. (...) Fapt este că și episcopul Cristea era să o
pățească, în urma depozițiilor lui Iorga. Fusese ascultat și Cristea la Caransebeș. În prima zi de
Rusalii am fost ascultat eu la poliția de stat, cu privire la fondurile care s-au semnat de
solicitarii comanditari, spre a edita «Românul» la Arad. Erau un denunț al lui Mangra. Dosarul
fusese trimis de procuror prin ministrul a latere unguresc, la Viena, ca să fiu interogat.”).
336
K. Hitchins, op. cit., p. 281.
337
Lucian Predescu, op. cit., p. 879; Al. Vaida-Voevod, Memorii, vol. IV, pp. 69-79 (și A.C.
Popovici, care moare departe de țară, la Geneva, Elveția; p. 109 „După ce fusese înmormântat
Aurel C. Popovici, la Geneva, din inițiativa lui Danzer s-a aranjat o ședință la care au participat
numeroși prieteni și admiratori ai defunctului. (...) Apoi am citit eu o schiță a marelui prieten,
reliefând concepția sa dârză, susținută perseverent, în interesul viitorului neamului său,
dependent de soarta monarhiei habsburgice Am încheiat cu amara constatare că în această
monarhie nu s-a găsit loc pentru un mormânt pe seama ideologului unui Grossösterreich.”).
222
rezultat, politicienii români au căutat în altă parte soluții pentru problemele
naționale.”338
Iar, soluția unică, în contextul istoric al sfârșitului Primului Război
Mondial339, al înfrângerii și colapsului imperiilor multinaționale - Țarist,
German, Austro-Ungar, Otoman -, era unirea cu România, pentru împlinirea
idealului generației pașoptiste și ale celor care au urmat acesteia. După
„secolul naționalităților”, urma „anul naționalităților” – 1918, în deplină
convergență cu principiile generoase înscrise în Cele 14 puncte ale
președintelui american W. Wilson. „România Mare a luat ființă cu
repeziciune. Întrucât monarhia austro-ungară se dezintegrase, la început
românii din Bucovina, la 28 noiembrie, și apoi aceia din Transilvania, la 1
decembrie, s-au pronunțat pentru unirea cu „Țara”. Zece zile mai târziu,
Sfatul Țării din Basarabia a renunțat la toate condițiile formulate în martie
pentru unire.”340
Să vedem, pe scurt, cum s-au derulat evenimentele din Transilvania și
care a fost contribuția lui Vaida-Voevod la deznodământul fericit din
toamna/iarna anului 1918. La 29 septembrie/12 octombrie 1918 (prin
Declarația de la Oradea), Comitetul Executiv al P.N.R., „cu participarea lui
Vasile Goldiș, Șt. Cicio-Pop, Ioan Suciu, Aurel Vlad, Al. Vaida-Voevod, Aurel
Lazăr, Teodor Mihali, Ion Ciordaș și alții”, s-a pronunțat în favoarea

338
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. IV, p. 15 („La 28 iunie 1914 mi s-au prăbușit toate
speranțele de a putea salva situația nației cu ajutorul lui Franz Ferdinand. Ce puteam să facem,
A.C. Popovici și eu, când Tisza ajunsese dictatorul Puterilor Centrale, iar noi doi eram luați la
ochi de el, drept cei mai primejdioși români?”); K. Hitchins, op. cit., p. 212; Liviu Maior, op.
cit., pp. 222-223.
339
Henry Kissinger, Diplomația, București, Editura All, 2013, pp. 189-201.
340
K. Hitchins, op. cit., pp. 280-281. („La 4 noiembrie 1918, Aurel Onciul, un alt fost deputat
în Parlamentul austriac, care acționa pentru păstrarea Bucovinei în cadrul unui stat austriac
federal, a încheiat o înțelegere cu Consiliul Național Ucrainean pentru împărțirea provinciei în
districte separate românești și rutene și, împreună, au forțat guvernul austriac să cedeze puterea
guvernului provizoriu româno-ucrainean de la Cernăuți. Consiliul Național Român a denunțat
de îndată înțelegerea și, la 7 noiembrie, a apelat guvernul român de la Iași să trimită trupe.
Răspunsul a fost imediat. La 11 noiembrie, trupele române au intrat în Cernăuți și forțele
ucrainene s-au retras către Galiția, fără să opună rezistență. C.N.R a creat ulterior propriul său
guvern provizoriu, avându-l pe Flondor președinte al Consiliului de Miniștri. Dar independența
sa a durat doar două săptămâni, întrucât sentimentul favorabil unirii cu România era covârșitor.
La 28 noiembrie, Consiliul Național a convocat un Congres (General) românesc, care a votat în
unanimitate pentru unire. Guvernul român a aprobat acest act, la 19 decembrie, prin decret. În
Transilvania, evenimentele au avut un curs similar.”).
223
autodeterminării pentru „națiunea română din Ungaria și Transilvania”341 și
au făcut cunoscută intenția lor de a convoca o adunare națională pentru a
hotărî soarta Transilvaniei. Declarația a fost prezentată de către deputatul Al.
Vaida-Voevod în Parlamentul de la Budapesta342, cu ocazia memorabilei
sesiuni din 5/18 octombrie343, într-un cor de fluierături și invective din partea
deputaților unguri, consternați de îndrăzneala valahului: „Comitetul
Executiv al P.N.R., ca organ politic al națiunii române din Ardeal și Ungaria,
constată că urmările războiului justifică pretențiunile de veacuri ale națiunii
române la deplina libertate națională. Pe temeiul dreptului...că fiecare națiune
poate dispune și hotărî singură și liberă de soarta sa...națiunea română din
Ungaria și Ardeal dorește acum să se folosească de acest drept pentru ca,
liberă de orice influență străină, să hotărască singură așezarea ei printre
națiunile libere, precum și stabilirea relațiunilor ei cu celelalte națiuni
libere.”344. Discursul deputatului român a constituit un puternic act de
acuzare la adresa politicii de oprimare națională din Imperiu, a măsurilor
drastice de maghiarizare luate de guvernul contelui Tisza Istvàn. „Problema
noastră nu e altceva decât o latură a democrației, dar adevărata democrație
nicăieri în lume nu se poate înfăptui înainte de a se soluționa chestiunile
naționale, pentru că numai pe baze naționale și în cadre naționale e cu putință
o dezvoltare în direcția normală a acestei consolidări.”345 În contextul
globalizării și integrării europene de astăzi, acest discurs arată ca din alt secol,
ceea ce și este, dar în perfect acord cu valorile timpului său, o viziune tipică
pentru conceptul timpului său, acela de stat-națiune.
În acel moment, aparatul administrativ al întregului imperiu dualist era
în disoluție: națiunile încătușate de secole erau pe punctul de a-și afirma
identitatea și a-și constitui propriile structuri statale, luându-și soarta în
propriile mâini: cehii și slovacii, polonezii, slavii de sud – croați, sloveni, sârbi,

341
Istoria Românilor, vol. VII, tom II, De la Independență la Marea Unire (1878-1918),
București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 508.
342
Liviu Maior, op. cit., pp. 46-47. („( ..). Fruntașii mișcării naționale l-au desemnat pe Vaida
să prezinte Declarația de la Oradea în parlamentul de la Budapesta. Discursul său a fost primit
cu vădită ostilitate. Rând pe rând deputații maghiari îl întrerupeau cu violență: «provocare»
(Szilagyi Lajos), «fraze goale» (Richter Janos), «cuvântare antinațională» (Bėla Kun),
«calomnie ordinară» (Josef Szterènyi) etc.”).
343
Sever Stoica, Iuliu Maniu, Cluj, 1932, p. 115, apud. Marin Nedelea, op. cit., p. 28.
344
K. Hitchins, op. cit., pp. 281-282.
345
Istoria Românilor, vol. VII, tom II, De la Independență la Marea Unire (1878-1918),
p. 508.
224
bosniaci; era și rândul românilor să decidă pentru ei înșiși. În acest context, la
Budapesta, „P.N.R și micul P.S.D. au creat un Consiliu Național Român la 31
octombrie. Consiliul, alcătuit din șase membri pentru fiecare partid, și-a
asumat atribuțiile unui guvern provizoriu român, iar la 9 noiembrie a
informat guvernul maghiar că preia controlul asupra tuturor zonelor din
Ungaria și Transilvania locuite de români.”346 Ultimele încercări ale
autorităților maghiare de a negocia o soluție de compromis (dar, cine mai
avea încredere în noi promisiuni, după atâtea decenii de politici arbitrare?),
negocierile de la Arad, din 12-14 noiembrie, nu au dus la nimic. „Jászi,
ministrul Naționalităților în noul guvern ungar condus, din 31 octombrie, de
Mihály Károlyi […] a propus un sistem de autonomie cantonală, bazat pe
modelul elvețian, dar românii au insistat asupra dreptului deplin de
autodeterminare.”347
Ca urmare a eșecului negocierilor ungaro-române, C.N.R.C. - numit și
Sfatul Națiunii Române348 - a convocat Marea Adunarea Națională, care s-a
întrunit la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. În Sala Casinei Militare (acum Sala
Unirii), cei 1228 de delegați, înarmați cu credenționale, au decis în
unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu
România. Votul lor a fost întărit de cei circa 100.000 de români prezenți în
Cetatea Bălgradului, veniți din toate colțurile Transilvaniei, care au aprobat,
cu o majoritate zdrobitoare, unirea cu România. În Rezoluția Unirii, citită de
către Vasile Goldiș, românii ardeleni au pus unele condiții: „Transilvania să
rămână autonomă până ce se va putea alege o Adunare Constituantă pentru
România unită și se va organiza noul stat național în conformitate cu
principiile liberale și democratice. Adunarea a pus puterea executivă în mâna
unui Consiliu Dirigent, cu sediul la Sibiu. Guvernul român a recunoscut
unirea, prin decret, la 11 decembrie 1918.”349
Era izbânda unei întregi națiuni, călăuzită de personalități dedicate
crezului național, care au știut să fructifice contextul favorabil, transformând

346
K. Hitchins, op. cit., p. 282.
347
Ibidem.
348
Istoria Românilor, vol. VII, tom II, De la Independență la Marea Unire (1878-1918),
p. 510. (C.N.R.C. - Sfatul Național Român - era compus din șase lideri ai P.N.R., anume Vasile
Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Al. Vaida-Voevod, Aurel Vlad și tot din
atâția lideri ai P.S.D., anume Tiron Albani, Ion Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif
Renoiu, Basiliu Surdu).
349
K. Hitchins, op. cit., p. 282.
225
anul 1918 într-o „oră astrală” a națiunii române. Una fără alta, contextul
extern – „cavalcada tronurilor” - și biruința generoaselor principii formulate
în Cele 14 puncte, fără dedicarea îndrumătorilor neamului, dar și fără jertfa
soldaților, nu ar fi avut rezultatul mult așteptat, după cum, în mod judicios,
aprecia același om de stat, Al. Vaida-Voevod: „De la sine se înțelege că fără de
neuitatele jertfe pe care le-a adus generosul popor și glorioasa armată a
fostului Vechi Regat, și fără virtutea perseverentă a elementului românesc din
provinciile unite, în susținerea prin generații a conștiinței vii a neamului, nici
ideile wilsoniene, nici rutina diplomației române nu ne-ar fi fost de mare folos
în fața Conferinței de Pace. Căci, în definitiv, fiecare popor are frontierele pe
care le merită și cât timp le merită.”350
A doua zi după decizia istorică a Marii Adunări Naționale de la Alba
Iulia, în data de 2 decembrie 1918, „s-a întrunit Marele Sfat Național, care l-a
desemnat ca președinte pe Gheorghe Pop de Băsești și ca vicepreședinți pe
episcopii Miron Cristea și Iuliu Hossu, pe Teodor Mihali și Andrei Bârseanu,
după care a aprobat componența unui guvern provizoriu, numit Consiliul
Dirigent, în frunte cu Iuliu Maniu (Interne), Vasile Goldiș (Culte și
Instrucțiune Publică), Alexandru Vaida-Voevod (Externe și Presă), Ștefan
Cicio-Pop (Război și Siguranță Publică), Aurel Vlad (Finanțe), Aurel Lazăr
(Justiție), Victor Bontescu (Agricultură și Comerț), Roman Boilă
(Comunicații), Ion Flueraș (Sănătate și Ocrotiri Sociale), Iosif Jumanca
(Industrie), Emil Hațieganu (Codificare), Vasile Lucaciu (fără portofoliu, cu
misiuni în străinătate), Ioan Suciu (organizarea și pregătirea Siguranței),
Octavian Goga (fără portofoliu), Valeriu Braniște (fără portofoliu)”.351
Al.Vaida-Voevod, împreună cu Vasile Goldiș, Miron Cristea, Iuliu
Hossu, va face parte din delegația care a mers la București, pentru a prezenta
regelui și guvernului Actul Unirii. În cuvântul rostit de prim-ministrul Ion
I.C.Brătianu, la prânzul dat în onoarea acestei delegații, în ziua de 14
decembrie 1918, se remarca, între altele: „Vă așteptăm de o mie de ani și ați
venit că să nu ne mai despărțim niciodată. Sunt în viața unui neam clipe de
fericire atât de mari încât ele răscumpără veacuri întregi de suferință. Bucuria

350
Problema frontierelor românești. Conferință susținută la Fundația Universitară Carol I, în
ziua de 3 februarie 1924, de Al. Vaida-Voevod, Cultura Națională, p. 2, apud. Marin Nedelea,
op. cit., p. 28.
351
Istoria Românilor, vol.VII, tom II, De la Independență la Marea Unire (1878-1918),
pp. 523-524.
226
noastră nu este bucuria unei singure generații, ea este sfânta tresărire de
bucurie a întregului popor român, care de sute și sute de ani a îndurat
suferințele cele mai crude, fără să-și piardă credința neclintită în sosirea acelei
zile care ne unește astăzi și care trebuia să vie, care nu se putea să nu vie.”352
România Mare, de fapt „România întregită”, precum insista
Al.Vaida-Voevod să o numească353, în hotarele sale firești, era edificată, ea
trebuia consolidată prin reforme democratice, recunoscută în cadrul
Conferinței de pace de la Paris-Versailles, atât de foștii aliați, de statele nou
formate cât și de foștii adversari din conflagrația recent încheiată; Unirea
trebuia apărată, precum spunea N. Iorga: „România Mare o avem, acum
trebuie s-o apărăm”. În această laborioasă activitate, s-a implicat, cu tot
devotamentul, și Vaida-Voevod, doritor să transpună în fapt punctele înscrise
în Rezoluția Unirii. Între 17 decembrie 1918 și 12 septembrie 1919, în guvernul
I.I.C. Brătianu; între 27 septembrie și 28 noiembrie, în guvernul general
Arthur Văitoianu, Vaida-Voevod îndeplinește funcția de ministru al
Transilvaniei, secondându-l pe I.I.C. Brătianu la Conferința păcii de la Paris,
pentru obținerea recunoașterii Unirii354. Va fi apoi pentru prima oară
prim-ministru al României, dar și ministru de Externe (1 decembrie 1919-13
martie 1920), după organizarea primelor alegeri pe baza votului universal,
câștigate de coaliția Blocului Parlamentar355. Iată cum definea el, în 1919,
obiectivul activității guvernului, în termeni sugestivi: „să dăm formei unității
politice a statului nostru conținutul solid al unității adevărate.” Totodată,
prim-ministrul declara, cu deplin temei, că „o viață de stat ordonată și liniștită
nu se poate asigura decât prin garantarea largă a libertăților publice și a
drepturilor egale...tuturor cetățenilor.” Mai aplicat, Programul guvernului
expus de prim-ministru prevedea: înfăptuirea unei reforme electorale cu un
„caracter larg democratic, pe baza votului egal, direct și secret, cu
reprezentarea proporțională”; efectuarea unei reforme agrare, în urma căreia
pământul „să ajungă în mâna acelora care îl cultivă”; reformarea
administrației prin „descentralizarea administrativă și organizarea autonomă
a comunei, plășii și județului”; „impozit progresiv pe venit”; unificarea

352
Ibidem, p.525.
353
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. II, p.16.
354
Ibidem, p.5.
355
Ibidem, pp.5-12.
227
politicii și acțiunii statului pentru refacerea economică; măsuri de protecție a
muncii, dezvoltarea învățământului ș.a356.
În plan extern, în anul 1919, în timpul guvernării Brătianu, dar și după
retragerea guvernului I.I.C. Brătianu357 - deziluzionat de atitudinea ostilă a
foștilor Mari aliați - care, socotea el, tratau România într-o manieră ignobilă358
- și câștigarea primelor alegeri organizate pe baza votului universal, Al.
Vaida-Voevod, acum ca premier al coaliției Federației359 - Blocului
Parlamentar360 și ministru de Externe, participă la Conferința de pace de la
Paris (mai întâi, ca vicepreședinte al delegației conduse de către I.I.C.
Brătianu, ca ministru al Ardealului), unde, având o atitudine mai flexibilă361,
dar demnă362, contacte amicale cu Cei Patru Mari363 (negociind probleme
spinoase: recunoașterea Unirii Basarabiei364, a retragerii armatei române din
356
Expunerea d-lui Al. Vaida-Voevod, președintele Consiliului de Miniștri, privitoare la
programul guvernului, București, Tipografia Cultura neamului românesc, 1919, pp.3-13, apud.
Marin Nedelea, op. cit., p.29.
357
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. II, pp.47-48, 110-101; („Reîntors la Paris, am avut necaz cu
presa. Administratorul ziarului „Le Temps” încheiase înțelegerea cu Brătianu, în numele celor
cinci mari cotidiene. Reprezentanți ai acestora se prezentau zilnic la legație, spre a primi știri și
informații. În schimb, Brătianu achitase un milion de franci. Acest serviciu era condus (cu
puțină pricepere) de V. Antonescu. Din momentul numirii guvernului de sub prezidenția mea,
ziarele au încetat să mai aducă vreo știre în legătură cu România. Insistențele atașaților de presă
din grupul meu rămaseră zadarnice.(...) Târguielile și pertractările mele au izbutit, în fine, să
împace presa pariziană cu 500.000 franci, ca să deschidă coloanele ei și pentru cauza
României.”).
358
K. Hitchins, op. cit., pp. 283-290.
359
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. II, pp. 19-20. („Diferitele partide regionale luând contact
între ele și cu țărăniștii, respectiv iorghiștii, s-a desemnat de fiecare grupare un comitet de câte
10 inși: ardeleni, bucovineni, basarabeni și țărăniști. (...)”).
360
Ioan Căpreanu, Partide și idei politice în România (1880-1947), București, Editura
Didactică și Pedagogică R.A., 1994, p. 161-162. („La 25 noiembrie 1919 s-a întemeiat Blocul
Parlamentar – alcătuit din reprezentanții Partidului Național din Transilvania, Partidului
Țărănesc din Basarabia, Partidului Naționalist Democrat, Partidului Democrat al Unirii din
Bucovina și gruparea independentă a dr. Nicolae Lupu – din rândurile căruia s-a constituit noul
guvern prezidat de Alex. Vaida-Voievod, vicepreședintele Partidului Național”).
361
K. Hitchins, op. cit., pp. 290-291.
362
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. II, p. 123. („Pe baza rapoartelor reprezentanților din
București, marii aliați s-au lăsat convinși că-mi voi da demisia, dacă nu-mi vor aproba
modificările condiționate pentru a putea semna tratatul minorităților. Au cedat în fine, iar eu
am dispus semnarea tratatului. Mare sprijin mi-au dat Vopica, ministrul Americii la București
și Saint Aulaire, ministrul Franței la București, în decursul tratativelor ce le-am avut cu aceștia,
împreună cu Maniu.”).
363
Liviu Maior, op. cit., pp. 278-284; Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. II, pp. 50-71.
364
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. II, p. 54 și urm. (Al. Vaida-Voevod sprijinea contactele
economice și investițiile străine – în telecomunicații - compania Marconi; interesul britanic
pentru construirea de căi ferate în Basarabia, considerând că beneficiile pentru România ar fi
228
Ungaria365, delimitarea frontierei în Banat366, problema
macedo-românilor/cuțo-vlahilor , a raporturilor cu statele succesorale ale
367

dublei monarhii sau cu statele central și sud-est europene368 etc.), apelând la

excelentele relații diplomatice ale Elenei Văcărescu369, la scriitorul „Ion Pillat
pentru traducerea în limba franceză a documentelor prezentate de către
delegația română”370, chiar la aderarea la lojile masonice371 foarte influente în
capitalele Franței și Marii Britanii372, obține condiții mai avantajoase pentru
țara noastră (acceptând cel de-al 12-lea ultimatum373 adresat de Areopagul
păcii, dar nu fără condiții); - tot acest travaliu fiind făcut sub atenta
supraveghere a d-nei Goga374, care îl spiona, spre beneficiul soțului său și al
generalului Averescu-; semnând importante tratate de pace: așa-numitul

uriașe, și nu doar din punct de vedere economic. „(...) Apoi, interesul britanic ca să-și apere
capitalul investit, ar asigura – mai mult decât o armată – buna vecinătate cu Rusia.”).
365
Ibidem, p. 51 și urm.
366
Ibidem, p. 55; („beneficia” de presiunea altor politicieni, de prezența unei delegații de șvabi
dorind Torontalul).
367
Ibidem, pp. 70-71; (Venizelos, reprezentantul Greciei, după ce face elogiul aromânilor și a
contribuției lor remarcabile la viața culturală, socială, politică elenă, acceptă utilizarea limbii
macedo-românilor în școli și biserici, dar manifestând serioase rezerve în privința folosirii
limbii proprii în Consiliul Comunal).
368
Ibidem, pp. 62-70; (problema delimitării graniței cu Polonia, pentru Bucovina, frontiera
până la Valea Ceremușului sau mai departe; Paderewski fiind foarte conciliant, „reducându-și
numărul minorităților.”).
369
Ibidem, p. 56.
370
Liviu Maior, op. cit., pp. 83-84.
371
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. II, pp. 117-138. (Cu ocazia vizitei, împreună cu Șerban și
Nițescu, la sediul central al Francmasoneriei engleze, Al. Vaida-Voevod își exprimă admirația
pentru solidaritatea membrilor lojii: „Ne arată muzeul lor de decorații și podoabe profesionale,
ne dau diferite imprimate și anuare. Din anuar vedem cum se încheie lanțul solidarității frățești,
prin francmasonerie (social-economic-cultural-sentimental), în frunte cu regele și până la
ultimul englez, undeva pe o insulă ascunsă, la mii de kilometri de Londra, în Commenwealth-
ul imens, fără a se ocupa de „pater filioque.”).
372
Liviu Maior, op. cit., pp. 82-83. („Cei doi oameni politici și-au dat seama că două forțe își
puneau amprenta asupra culiselor conferinței, și anume francmasoneria și presa occidentală. De
comun acord, utilizând resursele financiare destul de limitate de care dispuneau, au căutat să le
anihileze, să obțină sprijinul lor. La sugestia lui Ion I.C. Brătianu, Vaida împreună cu încă 7
membri ai delegației române au intrat în francmasonerie. (...) Dialogul, reprodus cu mulți ani
după conferință, este confirmat de scrisoarea din 25 mai 1919 trimisă lui Iuliu Maniu, în care
prezintă data intrării sale în loja «Ernest Renan» condusă de ziaristul Huard, și anume 21 mai
1919. ”).
373
Istoria Românilor, vol.VIII România întregită (1918-1940), București, Editura
Enciclopedică, 2003, p. 12.
374
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. II, pp. 74-75.
229
Tratat al minorităților375, Paris - 9 decembrie 1919, tratatul de pace de la
Saint-Germain-en-Laye376, cu Austria, care recunoștea unirea Bucovinei cu
România - 10 decembrie 1919, prin delegatul la Conferință, generalul C.
Coandă; și cel de la Neuilly-sur-Seine377, cu Bulgaria - 10 decembrie 1919, prin
Victor Antonescu și C. Coandă, care reitera cele înscrise în tratatul de pace de
la București din 10 august 1913, în privința Dobrogei de Sud/Cadrilaterului.
Așadar, un travaliu plin de realizări în privința recunoașterii internaționale a
Marii Uniri și reglării altor chestiuni de resortul relațiilor externe. Anul viitor,
vor fi semnate, de către alte guverne - general Al. Averescu, și celelalte tratate
ale sistemului Versailles.378
În politica internă, acest prim guvern, format în România Mare, după
primele alegeri organizate pe baza sufragiului universal masculin, a avut de
soluționat numeroase chestiuni: repatrierea voluntarilor ardeleni de la
Vladivostok și a românilor prizonieri din fosta armată austro-ungară379,
trecerea de la calendarul iulian la cel gregorian380, asigurarea alegerii
mitropolitului primat -în persoana lui Miron Cristea381 -, convingerea
principelui Carol să renunțe la căsătoria morganatică cu Ioana Valentina Zizi
Llambrino382, dar și la declarațiile sale de renunțare la calitatea de moștenitor
al tronului României383, calmarea aprehensiunilor comunității germane în

375
Istoria Românilor, vol.VIII România întregită (1918-1940), pp. 12-14; Al. Vaida-Voevod,
op. cit., vol. II, pp. 122-123. („Pe baza principiilor wilsoniene (Brătianu) susținea cu
intransigență că Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, deci „Unirea”, s-a înfăptuit prin
libera hotărâre a poporului. Totodată, invoca tratatul cu marile puteri, cu toate că în acesta nu
era înglobată întreaga Bucovină, necum Basarabia și nici precizate granițele în vestul județelor
Transilvaniei și Banatului, noțiuni geografice neprecise. Acestui punct de vedere susținut de
noi i se obiecta că alternativa trebuie să fie: ori tratatul cu aliații, ori autodeterminarea. Dacă
acceptam tratatul din 4 august 1916, ca existent de plin drept, cu toate consecințele derogării
prin actul de pace de la Buftea, nu mai poate fi în discuție Basarabia (și) părțile Ungariei până
la Tisa, cu populație de altă apartenență etnică decât cea românească. Prin tratatul din 4 august,
România a devenit aliată cu Rusia, și cu puterile apusene ale Înțelegerii. Cu toate schimbările
interne rusești, tratatul din 4 august 1916 nu a fost denunțat de părți.”).
376
Istoria Românilor, vol.VIII România întregită (1918-1940), pp. 12-14.
377
Ibidem, pp. 14-16.
378
Ibidem, pp. 16-30.
379
Ibidem, p. 33.
380
Ibidem, pp. 34-36.
381
Ibidem, pp. 35-36.
382
Ibidem, pp. 33-46.
383
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. II, p. 38. („...Mai serios a trebuit să mă ocup de problema
abdicării Prințului. Acesta își trimise simultan – abdicarea ca moștenitor al tronului – Regelui,
lui Iorga, unui deputat socialist om serios (al cărui nume îmi scapă) și unui deputat care își
zicea republican. Pe toți îi autoriza să aducă actul la cunoștință publică.”; p. 124 „(după toate
230
legătură cu viitorul școlilor în limba proprie, chestiuni care îl apăsau pe
deputatul sas Hans Otto Roth 384 etc.
În anii care au urmat, în contextul necesității fondării unui partid
puternic, care să constituie o contrapondere la hegemonia Partidului Național
Liberal, ce domina scena politică și reprezenta îndeosebi interesele
categoriilor sociale din mediul urban, Al. Vaida-Voevod se regăsește în
rândurile celor care militează pentru fuziunea cu Partidul Țărănesc385 din
Vechiul Regat, fapt care se și realizează în toamna anului 1926. „Programul
Partidului Național Țărănesc avea la bază principiul ‹‹solidarității naționale››,
abandonând ideea luptei de clasă. Comitetul Central al Partidului Național
Țărănesc era format din naționalii Mihai Cantacuzino, Gh.G. Mironescu, Gh.
Lucasievici, Demetru I. Dobrescu, D.R. Ioanițescu, Emanoil Antonescu, Ștefan
Cicio-Pop, Mihail Popovici, Iuliu Maniu, Alex. Vaida-Voevod386, Aurel Vlad,
Ion Pelivan și din țărăniștii: Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu, C-tin Stere,
Virgil Madgearu, Gr. Iunian, N. Costăchescu, I. Răducanu, D. Căpățâneanu,
Eduard Mirto, Pantelimon Halippa, Teofil Sauciuc-Săveanu, Nicolae
Ghiudea”.387
Ulterior, Al. Vaida-Voevod îndeplinește de numeroase ori funcții
ministeriale (de exemplu, în 1930 - la Interne, în guvernul Iuliu Maniu, când
înființează Jandarmeria), prim-ministru (6 iunie-10 august 1932; 11 august-17
octombrie 1932; 14 ianuarie-9 noiembrie 1933)388.
Al. Vaida-Voevod se preocupă statornic și are interesante abordări,
unele, din păcate, antidemocratice, naționalist-șovine, asupra aspectelor
economico-sociale, culturale, educaționale ale societății românești, domenii

activitățile din cursul zilei) ..., în fine, - târziu, după miezul nopții, înainte de a mă culca - să
dau dispoziții în chestia amorului prințului Carol, care, ca plocon adus României Mari, își
începuse seria renunțărilor la succesiunea la tron.”).
384
Ibidem, p. 37.
385
Ioan Căpreanu, op. cit., p. 218. („Pentru o activitate susținută în vederea fuziunii pledau, pe
lângă acțiunea altor factori de natură politică și ideologică, afirmațiile și vechile relații de
conlucrare ce se stabiliseră între Constantin Stere și conducătorii Partidului Național Român
din Transilvania încă înainte de Primul Război Mondial. În anii războiului, Constantin Stere
avusese numeroase întrevederi cu Vasile Lucaciu, Alexandru Vaida-Voevod, Ștefan Cicio-Pop,
Iuliu Maniu și alți lideri politici transilvăneni.”).
386
K. Hitchins, op. cit., p. 390. (Prin fuziunea din octombrie 1926, Maniu a devenit președinte,
Mihalache, Alexandru Vaida, un lider al aripii naționaliste a partidului, și rebelul dr. Nicole
Lupu – vicepreședinți, iar Virgil Madgearu - secretar general și șef al organizației București a
partidului).
387
Ioan Căpreanu, op. cit., p. 218.
388
Istoria Românilor, vol.VIII România întregită (1918-1940), pp. 776-779.
231
de care era interesat încă din perioada sa vieneză. El solicită măsuri de
încurajare a activității economice, a integrării provinciilor, a încadrării în
muncă a românilor în toate sectoarele de activitate, constatând că românii
sunt numeric deficitar reprezentați în sectorul serviciilor, al comerțului.
Pledează pentru cunoașterea atât a limbii române, cât și a limbilor
minorităților naționale: „Noi aveam în Ungaria în viața publică superioritatea
că știam la perfecție nu numai limba maghiară, dar și literatura lor clasică și
folclorul și tot ce aparține emanațiunii sufletului maghiar. Noi eram în
superioritate față de ei, pentru că întreaga lor fire intimă pentru noi era
întotdeauna o carte deschisă, pe când ei niciodată nu puteau pătrunde în
sufletul nostru, din cauza necunoașterii limbii noastre.” El recomanda, de
asemenea, ca un număr de etnici români să cunoască limbile unor minorități
pentru ca „să-i cunoască pe aceia cu care trebuie să conviețuiască, să știe cum
și cui să-i facă dreptate.”389 Se constată clar, îndeosebi din discursurile
referitoare la activitățile economice, o alunecare spre extrema dreaptă, o
aderență tot mai manifestă la principiile naționalist-șovine europene. (precum
numerus clausus/numerus Valachicus390); divorțul de P.N.Ț. era astfel iminent.
La începutul anilor ´30, constatăm încă o mutație a democrației
românești, anume înrâurirea regelui Carol al II-lea, dornic să intre pe scena
politică, să nu mai respecte formula consacrată de „Regele domnește dar nu
guvernează”, viața partidelor politice este bulversată; apar aripi, aripioare,
facțiuni ori disidențe; tot astfel arată situația și în rândurile Partidului
Național Țărănesc, unde sesizăm existența mai multor orientări, de centru, de
stânga, de dreapta. „Numeroase grupări mici din cadrul său și-au păstrat
identitatea: la dreapta se aflau foștii conservatori, care îl urmaseră pe Take
Ionescu, și care erau conduși acum de către G.G. Mironescu, care, în 1930, se
pronunțase în favoarea dictaturii regale și un grup condus de Alexandru
Vaida, favorabil, de asemenea, unei guvernări autoritare; la stânga se aflau
partizanii dr. Nicolae Lupu, care pledau pentru continuarea reformei agrare
(...)391”. Anii ´30 reprezintă o perioadă tulbure, de reașezări, convulsionată și
în Europa. Revizionismul, atât cel deschis, manifest, al statelor învinse în

389
Marele discurs al d-lui Al. Vaida-Voevod, ministru de Interne, rostit cu ocazia discuției
adresei de răspuns la Mesaj, Cluj, Institutul de arte grafice Editura de ziare, 1929, pp. 8-14,
apud. Marin Nedelea, op. cit., p.29.
390
Alexandru Vaida-Voevod, op. cit., vol. III, pp. 65-70.
391
K. Hitchins, op. cit., pp. 379-380.
232
Primul Război Mondial - Germania, Ungaria, Bulgaria -, al statelor
învingătoare atunci - Japonia, Italia -, al U.R.S.S-ului, cât și cel pasiv,
manifestat printr-o atitudine extrem de îngăduitoare, blândă, conciliatoare
față de agresiunile revizioniste – în cazul Marii Britanii și Franței, Poloniei - ia
amploare. În context, societatea românească se pronunță și se organizează tot
mai mult pentru menținerea granițelor fixate prin Marea Unire și prin
Sistemul Versailles, prin întărirea alianțelor regionale (Mica
Înțelegere392/Antantă - 1921 și formarea Înțelegerii Balcanice - 1934, prin
atitudinea fermă în cadrul Societății Națiunilor pentru prezervarea păcii și
securității colective etc.). În suita acestor acțiuni se înscrie și înființarea Ligii
Antirevizioniste Române, „la 15 decembrie 1933, la București, (...) care a
obținut personalitate juridică prin sentința nr. 8 din 17 ianuarie 1934 a
Tribunalului Ilfov, sectorul I, (...), apărând datorită efortului de organizare
depus de Stelian Popescu directorul marelui cotidian interbelic Universul”393.
La data de 8 ianuarie 1934, în clădirea Episcopiei Ortodoxe de la Cluj, a avut
loc ședința de constituire a Comitetului Regional pentru Transilvania al
L.A.R., din organele de conducere făcând parte și ilustrul luptător pentru
drepturile românilor Al. Vaida-Voevod394.
Pentru că s-a apropiat de pozițiile extremei-drepte395, în anul 1934, a fost
înlocuit din funcția de președinte al P.N.Ț., apoi a fost exclus din partid (în

392
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. II, p. 71. (primele tatonări datând din perioada Conferinței
de pace de la Paris-Versailles, 1919-1920).
393
Liviu Lazăr, Mișcarea antirevizionistă din Transilvania în perioada interbelică, Deva,
Editura Călăuza, 2003, pp. 207-209. („Din Comitetul central făceau parte Miron Cristea –
Patriarhul României, N. Bălan – Mitropolitul Ardealului, Nectarie – Mitropolitul Bucovinei,
Pimen – Mitropolitul Moldovei, Gurie – Mitropolitul Basarabiei, episcopul Niculescu, prof. I.
Lupaș, prof. Gh. Țițeica, Voicu Nițescu, d-na Alexandrina Cantacuzino, prof.dr. Dragomir
Hurmuzescu, prof. Nisipeanu, prof. D.V. Toni, I. Găvănescu, dr. Iuliu Moldovan, președinte
A.S.T.R.A., prof. Silviu Dragomir, prof. dr. G. Marinescu, gen. Ion Manolescu, C.M.
Gaumescu, prof. G. Moroianu, A.D. Mincu, secretar general fiind G. Lungulescu.”).
394
Ibidem, pp. 211-215. („Astfel, ca președinți de onoare al Comitetului Regional pentru
Transilvania al L.A.R. au fost aleși mitropoliții Vasile Suciu și Nicolae Bălan, episcopii
ortodocși și greco-catolici, Roman Ciorogariu, Nicolae Bălan, dr. Iuliu Hossu, Valeriu Traian-
Frențiu, Gr. Comșa, dr. Alexandru Rusu, Al. Niculescu, Vasile Lăzărescu, precum și oamenii
politici, Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod, Al. Lapedatu, O. Goga, Francisc Hossu-Longin, Aurel
Vlad etc.”).
395
K. Hitchins, op. cit., pp. 411-412. („... Dar acesta - Al. Vaida-Voevod - a demisionat în
octombrie (1933), în primul rând din cauza disputei cu N. Titulescu – care conducea delegația
română la negocierile privind încheierea unui pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică, și în
al doilea rând, din cauza disputei cu Maniu, în legătură cu controlul politicii guvernamentale.
(...) Vaida și sprijinitorii săi, care formau aripa de dreapta a partidului, acționau mai mult ca
233
Memorii, Al. Vaida-Voevod susține contrariul396, în fapt, Memorii elaborate în
anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, par, oarecum, inflențate de
spiritul anilor postbelici, lucru vădit în multe abordări). În 1935, Vaida
propunea o serie de amendamente la programul P.N.Ț. în sens naționalist și
șovin, iar ruptura era de neînlăturat. Partidul său Frontul Românesc397, fondat
la 12 mai 1935, are idei apropiate de cele ale lui A.C. Cuza, O. Goga, Gh.
Brătianu, M. Manoilescu, C.Z. Codreanu, organizația sa politică nu avea doar
un program apropiat de cele ale grupărilor profasciste conduse de
personalitățile enumerate anterior, dar servea și scopurilor regelui Carol al
II-lea, ca instrument de manevre politice. Iată cum justifica însuși Al.
Vaida-Voevod această piruetă spre extrema-dreaptă, nu chiar atât de
neașteptată, dacă suntem atenți la parcursul ultimilor săi ani, în 1936, într-o
discuție cu Armand Călinescu - și el, tot un evadat din P.N.Ț., gravitând în
sfera de interese a camarilei regale: „Rex mi-a spus că trebuie să captez Garda
de Fier, ca să nu revină masei de manevră a lui Maniu.”398
După patru ani de guvernare liberală (1933-1937), în perspectiva
organizării alegerilor din toamna/iarna anului 1937, Carol al II-lea l-a
desemnat premier pe I. Mihalache, cerându-i formarea unui guvern
național-țărănist, cu condiția să-l numească ministru pe Al. Vaida-Voevod,
dar, I. Mihalache refuzând, regele a încredințat mandatul tot lui Tătărescu și

liberali decât ca țărăniști. Ei au înăbușit grevele petroliștilor de la Ploiești și ale ceferiștilor de

la București în februarie 1933, au dizolvat organizațiile legale ale Partidului Comunist și toate
celelalte organizații „antistatale” și au proclamat legea marțială în câteva orașe. Vaida a
simpatizat și cu țelurile naționaliste ale Gărzii de Fier și a încercat să o angreneze în lupta
împotriva comuniștilor și a partizanilor acestora. Asemenea acțiuni au înstrăinat majoritatea
democratică a partidului și Vaida nu a reușit astfel să obțină aprobarea pentru introducerea unui
numerus Valachicus, prin care intenționa să limiteze numărul evreilor și al altor minorități în
administrație, în diverse profesiuni și în universități, demisionând în cele din urmă din funcția
de prim-ministru în noiembrie 1933, în special, după cum se pare, din pricina faptului că regele
Carol a fost nemulțumit de lipsa lui de fermitate față de Garda de Fier. Această ultimă afirmație
este ferm contrazisă de însuși Vaida într-o convorbire cu Al. Călinescu”.).
396
Al. Vaida-Voevod, Memorii, vol. III, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p.66. („În 1935,
dornic să propun, în programul partidului, primațiatul elementului românesc, s-a născut
conflictul între mine și Birou. Totuși, nici nu am demisionat, nici nu am fost dat afară din
P.N.Ț., ci s-a hotărât numai că, în ziua de 5 martie 1935 Delegațiunea Permanentă a P.N.Ț.
(fiind de față numai 11 inși din 23 de membri) a hotărât: Dezavuează în mod categoric
atitudinea luată de Dl. Al. Vaida-Voevod în ultimele adunări de la Cluj, Timișoara, Sibiu, ca
fiind în contradicție cu hotărârile Comitetului Central Executiv.”).
397
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. III, pp. 65-70.
398
Armand Călinescu, Însemnări politice, 1916-1939, București, Editura Humanitas, 1990,
p. 289.
234
liberalilor, care nu au obținut numărul de voturi necesar, astfel că regele a
putut manevra și institui acel guvern Goga-Cuza, în decembrie 1937, iar, în
februarie 1938, guvernul Miron Cristea. După impunerea acestui regim de
autoritate monarhică (Al. Vaida-Voevod fiind unul dintre cei care l-au
consiliat pe rege și pe Istrate Micescu în elaborarea Constituției din 27
februarie 1938399 și în întocmirea noii legi electorale400), în primul guvern
Miron Cristea401, Al. Vaida-Voevod402 va ocupa demnitatea de ministru de
stat (10 februarie-30 martie 1938)403, va îndeplini noi funcții - consilier de
Coroană din 30 martie 1938, ministru secretar de stat între 28 iunie și 4 iulie
1940 în guvernul Gh. Tătărescu404, când, prezent în Consiliul de Coroană din
seara zilei de 27 iunie 1940 (după ora 21.00), a fost unul din cei 28 de consilieri
regali și miniștri care au votat în problema admiterii sau respingerii
ultimatumului sovietic, fiind, fără îndoială, în rândurile celor 19 care au votat
pentru primirea condițiilor sovietice405.
Al. Vaida-Voevod a activat și în sfera literaturii, scriind amintitele
Memorii406, o interesantă frescă a vieții politice din monarhia dualistă, din
forul legislativ budapestan, din societatea românească din prima jumătate a
secolului XX (oferindu-ne interesante portrete, creionate - nu arareori
subiectiv - a numeroși oameni politici, de cultură, ziariști, diplomați români
sau străini407), dar și alte numeroase cărți, studii, articole, abordând varii teme,

399
Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. III, pp. 199-210.
400
Ibidem, pp. 211-213.
401
Ioan Căpreanu, op. cit., p. 311. („Patriarhul țării – Miron Cristea – a acceptat să iasă din
rezerva ce i-o impunea haina preoțească față de luptele politice și, coborând în arenă, a primit
să fie conducătorul guvernului din 1938, alcătuit în majoritate din liberali, de nuanța
dizidentului Gh. Tătărăscu; cu câțiva prieteni ai profesorului Nicolae Iorga și ai lui Al. Vaida-
Voevod și alți oameni politici plecați din diferite partide și, în special, din P.N.Ț. – M. Ralea,
P. Andrei, M. Ghelmegeanu etc.”).
402
K. Hitchins, op. cit., p. 417. („Carol și sfetnicii săi au perceput necesitatea unei noi
organizații politice, care să ia locul vechilor partide și să întărească dictatura regală. Tătărescu
și Vaida-Voevod i-au supus propuneri în acest sens, însă Carol le-a respins în favoarea unui
proiect elaborat de către Armand Călinescu în octombrie 1938, ce preconiza crearea unui partid
unic, ca instrument de mobilizare și canalizare a sprijinului maselor pentru noul regim –
viitorul Front al Renașterii Naționale.”).
403
Istoria Românilor, vol.VIII România întregită (1918-1940), București, Editura
Enciclopedică, 2003, p. 782.
404
Ibidem, p. 786.
405
Ibidem, p. 572; Al. Vaida-Voevod, op. cit., vol. III, p. 216.
406
Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, vol. I-IV, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994-1998.
407
Ibidem, vol. II, p. 76 și urm. - I.I.C. Brătianu; p. 79 - Carp, N. Filipescu, Gr. Cantacuzino
„Nababul”; p. 80 - N. Iorga, Al. Margiloman; p. 93 - Eduard Beneš; în continuare - oameni din
235
probleme de specialitate, medicină, morală, probleme de interes politic,
diplomatic, lupta pentru drepturile românilor408 etc.
După al Doilea Război Mondial, în contextul răsturnării valorilor, a
ștergerii cu buretele a tot ceea ce era național/naționalist, în condițiile în care
trebuia să fim cu toții „internaționaliști”, numeroase personalități din varii
domenii - politică, economie, cultură, spiritualitate - Biserică etc. - au fost
întemnițate409, supuse unor surogate de procese, sau fără niciun proces și
și-au sfârșit zilele în închisoare. Aceeași tragică soartă a avut-o și luptătorul
pentru unirea Transilvaniei cu România, mort în închisoarea de la Sighet la
data de 19 martie 1950.

BIBLIOGRAFIE

*** Istoria Românilor, vol.VII. tom II, De la Independență la Marea Unire

(1878-1918), București, Ed. Enciclopedică, 2003;
*** Istoria Românilor, vol.VIII. România întregită (1918-1940), București, Ed.
Enciclopedică, 2003;
Călinescu, Armand, Însemnări politice, 1916-1939, București, Ed.
Humanitas, 1990;
Căpreanu, Ioan, Partide și idei politice în România (1880-1947), București,
Ed. Didactică și Pedagogică R.A., 1994;
Hitchins, Keith, România 1866-1947, București, Ed. Humanitas, 1998;
Hossu-Longin, Lucia, Memorialul durerii, O istorie care nu se învață la
școală, București, Ed. Humanitas, 2007;
Jelavich, Ch. și Barbara, Formarea statelor naționale balcanice 1804-1920,
Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1999;
Kissinger, Henry, Diplomația, București, Ed. All, 2013;

presa franceză, engleză; p. 127 – Lloyd George; p. 132 - lord Hardinge; p. 133 – W. Churchill,
Balfour; Ibidem, vol. II, pp. 71-74 - Nicolae Iorga; pp. 95-130 - V. Madgearu, V. Potârcă, Gr.
Gafencu, D.D. Nenițescu, Ed. Mirto; pp. 138-156 - Panait Istrati, M. Șerban, M.
Ghelmegeanu, P. Andrei, A. Călinescu, I. Pop, dr. Aurel Dobrescu; pp. 227-228 - Pamfil
Șeicaru, Stelian Popescu, Socor Emanuel, Nichifor Crainic).
408
Lucian Predescu, op. cit., p. 879.
409
Lucia Hossu-Longin, Memorialul durerii, O istorie care nu se învață la școală, București,
Editura Humanitas, 2007, (cap. Marea finanță în proces – pp. 80-93; Procesul elitelor politice
- pp. 117-130); Cristina Păiușan, Narcis Dorin Ion, Mihai Retegan, Regimul comunist din
România. O cronologie politică (1945-1989), București, Editura Tritonic, 2002, pp. 21-28.
236
 Lazăr, Liviu, Mișcarea antirevizionistă din Transilvania în perioada
interbelică, Deva, Ed. Călăuza, 2003;
Maior, Liviu, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere și Versailles
(însemnări, memorii, scrisori), Editura Sincron, 1993;
Nedelea, Marin, Prim-miniștrii României Mari, Casa de editură și presă
„Cartea Românească”, 1991;
Păiușan, Cristina, Ion, Narcis Dorin, Retegan, Mihai, Regimul comunist
din România. O cronologie politică (1945-1989), București, Ed. Tritonic, 2002;
Predescu, Lucian, Enciclopedia României, Cugetarea. Material românesc,
oameni și înfăptuiri, Ediție anastatică, București, Ed. Saeculum I.O., Ed. Vestala,
1999;
Titulescu, Nicolae, Politica externă a României, București, Ed.
Enciclopedică, 1994;
Țarălungă, Ecaterina, Enciclopedia identității românești. Personalități,
București, Ed. Litera Internațional, 2011;
Vaida-Voevod, Alexandru, Memorii, vol. I-IV, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1994-1998.

237
 Considerații asupra discursului politic al lui Iuliu
Maniu în Parlamentul de la Budapesta
Prof. Dr. Dăescu Mihail
Colegiul Tehnic „Alexandru Domșa”, Alba Iulia

Iuliu Maniu a fost un om politic a cărui viață și activitate au fost

intrinsec legate de prefacerile fundamentale ale României moderne. Înainte
de 1990, numele său se afla pe lista celor proscriși, persoana sa fiind
prezentată într-o lumină negativă, datorită intransigenței cu care s-a opus
instaurării regimului comunist vasal Moscovei. După 1990, o serie de lucrări
au încercat să readucă la lumină adevărul despre Iuliu Maniu, personalitatea
sa fiind evocată în legătură cu lupta națională a românilor din
Austro-Ungaria pentru autodeterminare, cu rolul său important jucat în
Actul Unirii de la 1 decembrie 1918 și imediat după, în calitate de președinte
al Consiliului Dirigent, în postura personalității proeminente de apărător al
democrației interbelice, de modelator al ideologiei național-țărăniste, de
persoană de legătură între Națiunile Unite și România antonesciană în timpul
celui de-al doilea război mondial, de martir al luptei anticomuniste.
Fascinantă este însă mai ales acțiunea politică a lui Iuliu Maniu pusă în
slujba afirmării drepturilor națiunii române din timpul regimului dualist.
În cadrul Conferinței Naționale a Partidului Național Român din 10
ianuarie 1905, Comitetul executiv a hotărât să abandoneze tactica
pasivismului și să participe la alegerile parlamentare din acel an, pentru ca de
la tribuna Camerei deputaților să se poată susține drepturile națiunii române
din cadrul monarhiei bicefale. Iuliu Maniu, figură marcantă în conducerea
P.N.R., a candidat în circumscripția electorală Vințu de Jos, însă, datorită
presiunilor exercitate de autorități, dar și ca urmare a slabei organizări a
electoratului român, candidatul a pierdut lupta electorală. Parlamentul
constituit n-a putut activa decât scurt timp, din cauza obstrucției exercitate de
partidul kossuthist, de nuanță ultranaționalistă, ceea ce a făcut să fie dizolvat
la 17 februarie 1906, fapt care a avut drept urmare organizarea unor noi
alegeri parlamentare pentru data de 30 aprilie 1906. De data aceasta, Maniu,

238
candidat în aceeași circumscripție electorală - a Vințului de jos -, a reușit, cu
un scor de 551 de voturi față de 351 ale rivalului său, să obțină mandatul
pentru Parlamentul de la Budapesta. Aici, grupul celor 15 deputați români a
stabilit relații strânse cu cel al sârbilor și cel al slovacilor, constituindu-se în
clubul parlamentar al naționalităților, punctul de vedere al celor trei popoare
din cadrul imperiului care se simțeau amenințate de politica de maghiarizare
dusă de guvernul de la Budapesta, fiind expus de Iuliu Maniu în
discursul-program rostit de la tribuna parlamentului, în ziua de 21 mai 1906.
În inaugurarea discursului, deputatul român are de făcut față replicilor
deputaților maghiari care contestau vehement existența unor partide ale
naționalităților din imperiu, însă Iuliu Maniu răspunde că el și colegii lui sunt
reprezentanții unor partide cu organizații, cu programe bine definite, care au
ca scop binele națiunilor pe care le reprezintă în parlament. Obiectul
discursului politicianului român îl constituie proiectul de lege electorală
propus de guvern, principiile democratice și acordarea votului universal fiind
lăudabile, însă analiza mai atentă a prevederilor acestei legi demonstrează
faptul că ea servește caracterului național al statului, adică a maghiarizării
celorlalte națiuni din Ungaria, a contopirii lor în „rasa maghiară”. Printr-un
limbaj viguros, Maniu condamnă programul guvernului - pe care-l consideră
unul de obstrucționare a afirmării în mod egal a națiunilor din Ungaria,
stopează dezvoltarea socială, economică și politică a acestora - și își exprimă
neîncrederea față de făgăduielile guvernului de instituire a sufragiului
universal, deoarece, arăta el, cabinetul prezent se conducea după aceleași
principii ca toate guvernele de după 1867, principii bazate pe dominația
exercitată de o rasă asupra celorlalte. În același discurs, Maniu declară
declanșarea luptei parlamentare a deputaților sârbi, slovaci și români pentru
stoparea acțiunilor de maghiarizare și de afirmare în deplină egalitate a
acestor națiuni în imperiu, fără discriminare de rasă sau etnie. Conținutul
acestui discurs se constituie într-un adevărat program de acțiune al
deputatului român pentru cei patru ani de mandat parlamentar, program
pus în slujba acțiunii de obținere a autonomiei națiunii române din
Transilvania.
Discursul parlamentar din 9 decembrie 1908 a avut drept pretext
lezarea demnității națiunii române prin aruncarea în aer a două monumente
din Blaj, care evocau lupta românilor pentru drepturi politice – Crucea lui
Iancu și Piatra Libertății. Autorii atentatelor nu au fost descoperiți, din cauza
239
incapacității „voite” de care au dat dovadă autoritățile locale, iar procurorul
din Alba Iulia a dispus sistarea cercetărilor, clasând dosarul și lansând
ipoteza, jignitoare pentru români, că distrugerea celor două monumente se
datorează, poate, chiar paznicului, plătit de români spre a comite fapta,
pentru ca, apoi, să se arunce vina pe maghiari, încordând, astfel, raporturile
dintre naționalități. În fața văditei relecredințe a jandarmilor și justiției, s-a
luat hotărârea unei interpelări în parlamentul de la Budapesta, ce avea să fie
susținută de Iuliu Maniu. Intervenția a avut loc în ședința camerei din 9
decembrie 1908, în care, adresându-se ministrului de Justiție, Anton Günther,
Iuliu Maniu i-a atras atenția asupra procedurilor discriminatorii și
părtinitoare ale autorităților publice, ale organelor judiciare, ceea ce îi făcea pe
români să creadă că sunt în afara legii, că față de ei totul este permis. Astfel, a
relatat, ca un preambul, cazul petrecut nu mult înainte în comuna Craifalău
(azi Crăiești), în care locuitorii de religie reformată au scos din pământ o troiță
românească așezată la marginea satului. Cu toate plângerile, deși autorii erau
cunoscuți, nu s-a luat nicio măsură împotriva lor. Trecând în revistă și faptele
care au determinat interpelarea, Iuliu Maniu scoate în evidență și condamnă
discriminarea la care sunt supuși românii din partea autorităților în
momentul în care sunt provocați cu asemenea atentate la sentimentul
național. Cu aceeași ocazie, deputatul român aduce în discuție și
discriminarea la care sunt supuse publicațiile românești, accentuând faptul că
acestea sunt cenzurate și amendate pentru cele mai mici aluzii la politica
nedreaptă a guvernului maghiar față de naționalități, în comparație cu
campania de denigrare și jignire contra românilor dusă de ziarele ungurești.
Maniu, ca un adevărat justițiar, se pronunță pentru lege și respectarea legii,
dar constată că pentru poporul român nu este lege de respectat din partea
celor care însăși fac legea.
Ultimul discurs pe care îl voi aborda este cel din 16 februarie 1909,
discurs în care Iuliu Maniu atacă propunerea legislativă de a introduce limba
maghiară ca limbă de comandă în armată. Cu o logică de fier, Maniu expune,
în discursul său, importanța armatei și a monarhiei pentru civilizația
europeană, relevând faptul că statul maghiar îndepărtează de la misiunea sa
armata și o folosește ca pe un instrument de maghiarizare. Armata are rolul
de a asigura monarhia pe plan intern și extern, iar Imperiul Habsburgic a fost
o stavilă a invaziilor barbare dinspre răsărit și a asigurat și garantat libertățile,
drepturile, interesele economice și culturale ale popoarelor sale. Anul 1867
240
este considerat ca un moment de îndepărtare de la misiunea monarhiei, an de
când Ungaria își impune hegemonia și exclusivismul de rasă. Dacă în Austria
popoarele negermane au asigurate condiții de emancipare politică și
culturală, în Ungaria, politica de maghiarizare în domeniul administrativ,
juridic, școlar duce la încălcarea drepturilor elementare ale popoarelor
nemaghiare. Iar, introducerea limbii maghiare în armată accentuează și mai
mult această stare de nedreptate. În discursul său, Maniu se expune ca un
apărător al intereselor nației sale, afirmând că poporul și partidul pe care le
reprezintă nu își vor da avutul și sângele pentru o armată care, în loc să
asigure hotarele și liniștea imperiului, este folosită ca o cale și un instrument
de maghiarizare. Maniu își declară misiunea sa în parlament - aceea de a
reprezenta interesele naționale ale românilor și nu expunerea de lucruri
plăcute pentru națiunea dominantă. Deputatul român consideră că
introducerea limbii maghiare în armată va avea drept rezultat exacerbarea
divergențelor între națiunile imperiului. Putem afirma că, în intervenția sa,
Maniu își exprimă punctul de vedere referitor la misiunea sa - apărarea
identității naționale în cadrul Imperiului.
Discursurile lui Iuliu Maniu de la tribuna Parlamentului de la
Budapesta nu sunt dictate de vreun spirit de ostilitate față de maghiari, ci de
imperativul afirmării drepturilor românilor. El este adeptul principiului
statului de drept și arată că acest principiu este încălcat chiar de către
guvernul maghiar. Angajându-se în misiunea de a apăra drepturile națiunii
sale în Parlamentul de la Budapesta, între 1906-1910, folosindu-se de limba
maghiară - pe care o stăpânea la perfecție -, Iuliu Maniu îi „pălmuia” pe
guvernanții maghiari pentru politica de desființare a națiunii române.
Notă – comunicare realizată pe spicuiri din materialul lucrării de doctorat

241
 BIBLIOGRAFIE

Maniu, Iuliu, Discursuri parlamentare rostite în Camera Ungariei din 29

maiu-31 iulie 1906, Blaj, Tipografia Seminarului Arhidiecezan, 1906;
Maniu, Iuliu, Testament moral-politic, editie realizata de Victor Isac,
Bucuresti, Editura Gândirea Românească, 1991;
Maniu, Iuliu, Trei discursuri, (selectate, prezentate și adnotate de
Alexandru Aurel S. Morariu), Editura Anima, (f. l.), (f.a.);
Scurtu, Ioan, Iuliu Maniu, București, Editura Enciclopedică, 1995;
Stan, Apostol, Iuliu Maniu. Naționalism și democrație. Biografia unui mare
român, București, Editura Saeculum I.O., 1997;
Stoica, Sever, Iuliu Maniu, Cluj, 1932.

242
 Pantelimon Halippa - luptător pentru realizarea
Marii Uniri
Prof. Popescu Lavinia
Școala Gimnazială „Adrian V. Rădulescu”,
Murfatlar

Născut la 1 august 1883, în satul

Cubolta din județul Soroca, localitate așezată
pe ambele maluri ale râului cu același nume,
Pantelimon Halippa a fost mezinul unei
familii de cinci copii. Deși oameni harnici,
după cum singur mărturisea, familia lui era
săracă. Tatăl, Nicolae Halippa era dascăl la
biserica din sat, iar mama, Paraschiva,
neștiutoare de carte.
Școala primară o va urma la Cubolta, în
limba rusă, pe care nu o înțelegea, ci doar memora cuvinte și rugăciuni, motiv
pentru care suporta pedepsele aplicate de învățător.
Între 1893-1898, învață la Școala Spirituală de la Edineț, unde, în cei cinci
ani de studiu, a învățat bine limba rusă. Urmează, apoi, Seminarul Teologic
din Chișinău, între 1898 și 1904. Aici a fost sprijinit de fratele său mai mare,
Ion Halippa, ajutor de inspector al Seminarului și, totodată, conducătorul
problemelor Comisiei guberniale savante de arhive, care l-a ajutat să
cunoască istoria Basarabiei și a României, mai mult decât ceilalți elevi.
Nefiind atras de cariera de preot, Pantelimon Halippa se înscrie la
Facultatea de Studii Naturale de la Dorpat (Tartu), în Estonia, dar este
eliminat în anul trei, pentru „activitate subversivă”, deoarece aderase la greva
generală a studenților din Rusia.
Revenit la Chișinău, Pantelimon Halippa ia legătura cu Constantin
Stere, profesor la Universitatea din Iași, și participă la întemeierea Partidului
Național Moldovenesc (PNM), sub președinția lui Paul Gore, cu un program
de revendicări naționale. În 1906, pleacă la Moscova, ca delegat al țărănimii

243
basarabene, la Congresul Uniunii țăranilor din întreaga Rusie, unde, pentru
că nu avea pașaport, este arestat și, cu greu, se reîntoarece la Chișinău.
Halippa începe colaborarea ca redactor la ziarul „Basarabia”, prima publicație
în limba română apărută la Chișinău, în 1906, având subtitlul de gazetă
națională democratică, iar, peste puțin timp, ajunge coordonator al întregii
activități redacționale. Interesul publicistului Halippa gravitează în jurul
problematicii țărănești, preocupare permanentă pentru toată viața. Deseori,
semna articole în care cerea ca pământul să fie dat poporului care îl muncește,
drepturi pentru populația basarabeană, școli naționale în limba maternă,
folosirea limbii române de biserică, judecătorii și celelalte instituții locale și
chiar autonomie, motiv pentru care intră în conflict cu autoritățile rusești.
Ca urmare, în toamna anului 1908, Pantelimon Halippa se refugiază în
România, unde, cu sprijinul lui Constantin Stere, se înscrie ca student la
Universitatea din Iași, primind și bursă pentru studii. La Facultatea de Litere
și Filozofie îi va avea ca profesori pe A.D. Xenopol la Istoria românilor și
Alexandru Philippide la Limba română. În această perioadă, a colaborat la
„Viața Românească”, „Arhiva din Iași”, „Revista științifică V. Adamachi”,
Halippa aducând în atenție probleme importante, ca, de exemplu, studiul
limbii române în școlile din Basarabia. Un rol important îl vor exercita asupra
activității sale viitoare contactele realizate în mediile politice și culturale din
România, interacțiunea cu personalități, precum ardelenii George Coșbuc și
Octavian Goga sau bucovineanul Iancu Flondor. Deși i se propune de A. D.
Xenopol, la terminarea facultății, să rămână în cadrul acesteia, el refuză și
pleacă în Basarabia, convins de rolul pe care putea să îl aibă aici. Ca urmare,
organizează, la Chișinău, școala duminicală pentru muncitori și adulți,
apoi,prima școală moldovenească, iar, în aprilie 1917, alături de alți patrioți,
înființează Partidul Național Moldovenesc, care avea drept țel autonomia
Basarabiei și dreptul de autodeterminare națională.
Îl regăsim pe Pantelimon Halippa în Adunarea soldaților de la Odessa,
ca reprezentant al Partidului Național Moldovenesc, unde se va adopta
programul de autonomie al Basarabiei. Va face parte din Societatea Culturală
Moldovenească și se va implica în congresele preoților, învățătorilor
moldoveni, țăranilor.
Reprezentând țărănimea basarabeană, va iniția discuții cu Kerenski,
militând pentru învățământul în limba maternă, dar și cu Leon Troțki și cu
liderul bolșevic V.I. Lenin. Lui Lenin îi expune, între altele, nemulțumirea
244
legată de refuzul guvernului Kerenski de a sprijini învățământul în limba
maternă în Basarabia sau de a restitui împrumuturile oferite pentru nevoile
Rusiei. După revenirea la Chișinău, Pantelimon Halippa și delegația de
basarabeni s-au adresat Guvernului României pentru ajutoare, au organizat
Congresul Ostașilor Moldoveni, apelând la unitatea tuturor românilor.
În Sfatului Țării, Pantelimon
Halippa va îndeplini funcția de
vicepreședinte, alături de Ion
Inculeț - președinte și Ion
Buzdugan - secretar. La 2
decembrie 1917, Halippa
redactează și citește, de la tribuna
Sfatului Țării, proclamația prin
care Basarabia devine Republică
Moldovenească Autonomă. Aflat
în fruntea curentului unionist, va
iniția acțiunile care pregăteau
unirea Basarabiei cu România. La
data de 24 ianuarie 1918, data
inspirată de Unirea Principatelor,
de la 1859, la propunerea lui
Pantelimon Halippa, se proclamă
independența Republicii
Moldovenești.
La 27 martie (9 aprilie) 1918 se afla în prezidiul ședinței în cursul căreia
Republica Independentă Moldovenească, prin votul Sfatului Țării, se unește
cu patria mamă România. Astfel, cu 86 voturi pentru, 3 contra, 13 absenți și 36
abțineri, se vota unirea Basarabiei cu România. Activitatea sa de militant
pentru unire este desfășurată din diversele poziții și funcții pe care le-a ocupat
în cadrul Sfatului Țării: vicepreședinte (21 noiembrie 1917-25 noiembrie 1918),
președinte (25 noiembrie 1918-18 februarie 1919), membru al Comisiei de
Redactare, membru al Comisiei de Declarații și Statute.
Pantelimon Halippa va face parte din delegația care va duce la Iași
proclamația unirii Basarabiei cu România, iar, sub președinția sa, Sfatul Țării
va vota, la 27 noiembrie 1918, renunțarea la așa-zisele condiții de unire a
Basarabiei cu România.
245
 Îl regăsim pe Pantelimon Halippa, în calitate de delegat al Basarabiei, la
adunările de la Cernăuți și Alba-Iulia, unde și bucovinenii și transilvănenii
îndeplineau visul poporului român: Unirea.

BIBLIOGRAFIE

Constantin, Ion, Pantelimon Halippa - neînfricat pentru Basarabia,

București, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2009;
Constantin, Ion, Negrei, Ion, Pantelimon Halippa - apostol al Basarabiei.
Studii. Documente. Materiale, Chișinău, Editura Notograf Prim, 2013.

246
 Take Ionescu și contribuția sa la realizarea Marii
Uniri
Prof. Dr. Târziu Marinica
Școala Gimnazială „Gheorghe Țițeica”, Constanța

Om politic și orator de mare talent,

Take Ionescu a excelat, în mod deosebit,
în domeniul politicii externe, militând
pentru cauza națională românească, fiind
unul dintre promotorii și susținătorii
politicii proantantiste, iar, după 1918, un
inițiator al pactelor regionale
antirevizioniste.
El s-a situat definitiv între
înfăptuitorii României Mari, prin ideile
exprimate în neasemuite și unice
discursuri în Parlament sau la întrunirile
politice, în articole de presă, prin acțiunile
sale întreprinse în țară și peste hotare în
scopul realizării idealului național.
(sursă foto:
http://romaniasecolul20.blogspot.ro)
Take Ionescu (Dumitru, pe numele de botez) s-a născut în Ploiești, la 13
octombrie 1858, tatăl său, Ghiță Ioan, fiind negustor de cereale. A învățat la
Liceul „Sf. Sava” din București, susținând examenul de bacalaureat în 1875. A
fost trimis, apoi, de tatăl său la Paris, unde urmează Facultatea de Drept,
luându-și, în 1881, licența, precum și doctoratul în drept, obținut cu „Magna
cum laude”. A fost pasionat și dornic să dobândească cunoștințe nu doar de
drept, ci și în domeniile artelor, literaturii, filosofiei. În perioada studiilor la
Paris, este atras de viața politică, participând adesea la dezbaterile
Parlamentului, și, tot acum, se arată interesat de soarta milioanelor de români
din afara hotarelor. Astfel, el susține la Cercul studenților români din Paris o

247
conferință referitoare la naționalitățile din Austro-Ungaria, iar, într-o altă
conferință, preconizează destrămarea Imperiului austro-ungar și împărțirea
lui pe baza principiului naționalităților.
Revenit la București în 1881, devine avocat în Baroul de Ilfov și începe o
strălucită carieră, devenind faimos pentru talentul său oratoric (a fost
supranumit „Tăkiță gură de aur”). Colaborează la ziarul „Românul” al lui
C.A. Rosetti, este remarcat de Ion C. Brătianu, și, în 1884, devine deputat al
Partidului Național Liberal. Părăsește, în scurt timp, Partidul Național Liberal
și, la alegerile din 1888, candidează ca independent, obținând un loc la
colegiul II Craiova. S-a impus în viața parlamentară printr-un extraordinar
talent oratoric și, totodată, a acordat o mare importanță presei, publicând
numeroase articole în „Românul”, precum și în săptămânalul de limbă
franceză „La Roumanie politique, literaire et economique”.
Într-un articol publicat în „Românul” din 31 decembrie 1890, Take
Ionescu se referă la unitatea națională a românilor. „Take Ionescu vedea
poporul român în integralitatea sa, considerând unitatea națională ca o
realitate incontestabilă. În concepția sa, Regatul României constituia un centru
de coagulare a aspirațiilor naționale, Regatul însuși trebuie să fie intens
preocupat de soarta românilor din afara hotarelor sale, aflați sub dominația
directă a imperiilor vecine. Existența națională a neamului românesc întreg și
neștirbit este o chestiune vitală pentru toți românii, pentru cei din Regat, ca și
pentru cei din afară”, menționează Anastasie Iordache, în volumul Take
Ionescu.
Preocupat de soarta tuturor românilor din afara hotarelor, Take Ionescu
era îngrijorat, în mod deosebit, de soarta românilor basarabeni, din cauza
lipsei oricăror drepturi la viața politică națională. El a întreprins, totodată,
măsuri de ajutorare a românilor transilvăneni în lupta pentru afirmarea
drepturilor lor. În 1891, Take Ionescu devine membru al Ligii pentru unitatea
culturală a tuturor românilor.
În 1891, a intrat în Partidul Conservator. A fost ministru al Cultelor și
Instrucțiunii Publice (între 27 noiembrie 1891-3 octombrie 1895 și 11 aprilie
1899- 9 ianuarie 1900), precum și ministru al Finanțelor (între 9 ianuarie-7
iulie 1900 și 22 decembrie 1904-12 martie 1907). Ca ministru al Cultelor și
Instrucțiunii Publice, Take Ionescu a acordat sprijin bănesc școlilor românești
din Brașov.

248
 Atitudinea tranșantă și deschisă a lui Take Ionescu în favoarea
românilor transilvăneni a trezit suspiciunile și reacția nu numai a vechilor
conservatori, dar și a junimiștilor, ambele grupări având o orientare
favorabilă Puterilor Centrale. Prin ajutorarea în secret a românilor
transilvăneni sau prin articolul său din „Românul”, prin repetatele intervenții
în Cameră în problema națională, Take Ionescu se desprinsese treptat de
orientarea politică externă a majorității copleșitoare din propriul partid,
precum și de junimiști care tatonau permanent în scopul realizării fuziunii
conservatoare sub șefia lui P.P. Carp.
În 1908, Take Ionescu părăsește Partidul Conservator. La 3/16 februarie
1908 se constituie Partidul Conservator-Democrat, al cărui șef devine Take
Ionescu. A fost ministru de Interne în guvernul condus de Titu Maiorescu (14
octombrie 1912-31 decembrie 1913).
Adept al politicii de neutralitate la începutul Primului Război Mondial,
Take Ionescu se va număra, în anii neutralității României (1914-1916), printre
cei mai activi partizani ai intrării în acțiune de partea Antantei, fiind, alături
de Nicolae Filipescu, inițiator al „Acțiunii Naționale” și al „Federației
Unioniste”.
Organizația „Acțiunea Națională” (întemeiată în 1914) s-a pronunțat
pentru intrarea imediată în război alături de Antantă și a organizat mari
manifestații și întruniri la București și în alte mari orașe din țară. Organizația
„Federația unionistă” (întemeiată în 1915), în care intrau și reprezentanți ai
transilvănenilor aflați în București, își propunea drept scop lupta pentru
înfăptuirea unirii Transilvaniei cu România. În această perioadă, Take
Ionescu rostește numeroase discursuri, acordă interviuri și publică articole în
presă, având, astfel, un rol important în propagarea ideii unității naționale.
Take Ionescu a fost unul dintre puținii oameni politici români cu o
înțelegere cuprinzătoare a realităților și cu o viziune proprie asupra evoluției
evenimentelor istorice. Edificator pentru acest aspect este ceea ce afirma în
vara anului 1914, la izbucnirea războiului:
„Acesta e război de cinci ani. Va intra Anglia, va intra Italia, vom intra
noi și nu se poate să nu intre și America. Până și Japonia va intra. Va fi vai de
omenire! Dar de un lucru sunt sigur: că Aliații vor fi definitiv victorioși și că
voi vedea cu ochii România Mare.
Și vom vedea alte lucruri mari. Vom vedea multe tronuri
prăbușindu-se; vom vedea născând atotputernicia Americii; vom vedea
249
preponderența rasei anglo-saxone; vom vedea omenirea făcând un mare pas
spre stânga, spre socialismul revoluționar. Dar zguduirea generală va fi așa
de formidabilă, că o sărăcie groaznică va stăpâni omenirea foarte mulți ani.
Dintr-o criză vom intra într-alta. Și ține bine minte: generația mea și a ta va
vedea România Mare, dar nu va mai vedea zile bune!”
La 11/24 decembrie 1916, în urma înfrângerilor militare din toamna
anului 1916, s-a format, la Iași, un guvern de concentrare națională Ion I.C.
Brătianu-Take Ionescu (Take Ionescu a fost, începând din 10 iulie 1917,
vicepreședintele Consiliului de Miniștri), care avea să demisioneze la 26
ianuarie/8 februarie 1918, deoarece considera inacceptabilă încheierea unei
păci separate.
Take Ionescu pleacă la Paris, în iunie 1918, însoțit de circa 200 de
prieteni și cunoscuți oameni politici. La 24 august/6 septembrie 1918, a fost
creat, la Paris, Consiliul Național Român Provizoriu, care, la 20 septembrie/3
octombrie 1918, a proclamat formarea Consiliului Național al Unității
Române, organ reprezentativ al poporului român, al cărui președinte era
Take Ionescu. Consiliul a fost recunoscut în toamna anului 1918 de guvernele
Franței, SUA, Marii Britanii și Italiei drept exponent al intereselor poporului
român.
„Ajuns la Paris, prima lui grijă a fost să creeze un Comitet Național,
format din toate personalitățile care se aflau acolo. Un larg și strălucit
mănunchi de patrioți care în disprețul ocupațiunii germane și în opoziție cu
guvernul Marghiloman, supus germanilor, să reprezinte adevărata Românie.
Pacea de la Buftea trebuia să se arate că a fost smulsă României învinse și că
nu corespunde aspirațiunilor neamului. O intensă activitate de propagandă
începea. Take Ionescu era când la Londra, când la Paris”, arăta Constantin
Xeni, un colaborator apropiat al lui Take Ionescu.
În iulie 1918, Take Ionescu a avut întrevederi cu George Clemenceau,
prim-ministru al Franței, cu alți oameni politici francezi, precum Aristide
Briand și Paul Deschanel. În lunile septembrie, octombrie și noiembrie 1918,
Take Ionescu, împreună cu Nicolae Titulescu, a făcut trei călătorii în Marea
Britanie, Take Ionescu fiind primit în audiență de prim-ministrul David
Lloyd George. În toate demersurile sale, Take Ionescu susținea principiul
naționalităților. George Clemenceau spunea că „Take Ionescu este un om care
poate fi pe drept cuvânt numit european, un mare european, deși român
până-n măduva oaselor, având pentru țara sa cea mai înaltă și legitimă
250
ambiție”. Winston Churchill l-a caracterizat ca fiind „omul care vedea
întotdeauna clar și just”.
Take Ionescu a fost ministru al Afacerilor Străine, începând din 13 iunie
1920, în guvernul condus de generalul Alexandru Averescu (13 martie 1920-
13 decembrie 1921), iar, la 17 decembrie 1921, Take Ionescu a devenit
președintele Consiliului de Miniștri (17 decembrie 1921-17 ianuarie 1922).
Din cele relatate, se poate spune că Take Ionescu a fost exponentul cel
mai autorizat al diplomației românești din perioada imediat următoare
Primului Război Mondial, care a militat pentru crearea unui sistem de alianțe
care să cuprindă Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia și Grecia, a unui
bloc de la Marea Baltică la Marea Egee, care să se opună oricăror acțiuni
revizioniste.
În vara anului 1922, pe când vizita Italia, Take Ionescu s-a îmbolnăvit de
febră tifoidă și a murit la Roma, la 21 iunie 1922. A fost înmormântat la Sinaia,
în curtea interioară a Mănăstirii Sinaia.
Atitudinea și activitatea sa pe timpul Primului Război Mondial și al
Conferinței de Pace de la Paris aveau să reprezinte faptele care l-au consacrat
și așezat în galeria oamenilor politici cu o contribuție substanțială la
înfăptuirea și recunoașterea României Mari. După cum arăta I. G. Duca: „Se
poate spune că în afară de Ion Brătianu tatăl, niciunul din oamenii publici ai
României contemporane nu a reușit să închege prietenii mai entuziaste și
să-și asigure devotamente mai desăvârșite decât Take Ionescu. Cu
extraordinara sa putere de intuiție Take Ionescu a înțeles din prima clipă că a
sunat ceasul cel mare al realizării visului nostru secular și, fără alte preocupări
lăturalnice, a pus toată inteligența, tot talentul, toată munca lui în slujba
înfăptuirii României Mari. Și astfel, Take Ionescu a putut aduce țării sale și
neamului său în timpul neutralității, în timpul războiului și după război,
servicii de o istorică însemnătate”.

251
 BIBLIOGRAFIE

xxx Istoria României în date, București, Editura Enciclopedică, 2003;

Diamandi, Stere, Galeria oamenilor politici, București, Editura GESA,
1991;
Duca, Ion G., Amintiri politice, vol. III, München, Jon Dumitru Verlag,
1981-1982;
Iordache, Anastasie, Take Ionescu, Editura Universal Dalsi, 2008, ediția a
II-a, Editura Universal Dalsi, 2008;
Mamina, Ion, Scurtu, Ioan, Guverne și guvernanți (1916-1938), București,
SILEX, Casă de Editură, Presă și Impresariat, 1996;
Neagoe, Stelian, Oameni politici români, București, Editura Machiavelli,
2007;
Nicolescu, Nicolae C., Șefii de stat și de guvern ai României (1859-2003),
București, Editura Meronia, 2003;
Scurtu, Ioan, Istoria României în anii 1918-1940. Evoluția regimului politic de
la democrație la dictatură, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1996.

„Magazin istoric” nr. 2, februarie 1975

252
 Contribuția regelui Ferdinand I la desăvârșirea
unității naționale
Prof. Târziu Tiberiu
Liceul Tehnologic „I.C.Brătianu” din Nicolae Bălcescu

Ferdinand I s-a născut, la 24 august 1865, la Sigmaringen, în Germania.

Tatăl său era prințul Leopold, iar mama sa era prințesa Antónia de
Hohenzollern-Sigmaringen410. Acesta și-a petrecut copilăria la reședința
familiei din Sigmaringen.
În școală, pe lângă materiile predate, a manifestat un interes deosebit și
pentru învățarea limbilor străine, însușindu-și limbile franceză, engleză și
rusă. Din anul 1883, regele Carol I îl trimite pe profesorul Vasile Păun, pentru
a-l învăța limba română și de a-i preda lecții de literatură, geografie și istoria
românilor. Urmează studiile gimnaziale și liceale la Dusseldorf, pe care le va
absolvi în anul 1885. După terminarea liceului, a devenit elev al Școlii Militare
din Kassel, absolvind-o în anul 1897, cu gradul de sublocotenent. Își continuă
studiile la Universitatea din Leipzig și la Școala Superioară de Științe Politice
și Economice din Tübingen.
În anul 1889, devine Principe de Coroană al Regatului României, în
urma renunțării lui Wilhelm, fratelui său mai mare, la drepturile de
succesiune la coroana regală a României. În ziua de 14 martie 1889, Senatul
României a votat o moțiune prin care i se acorda lui Ferdinand titulatura de
„Alteța Sa Regală Ferdinand, Principe al României, moștenitorul presuntiv al
Coroanei”411. Ferdinand trimitea, în ziua de 27 martie, președintelui
Senatului, o scrisoare de răspuns, arătând că a luat act de decizia corpului
legiuitor. Astfel, el transmite intenția de a veni definitiv în țară, precum și
hotărârea de a-și îndeplini îndatoririle ce îi reveneau, Ferdinand I mai spunea
că: „actele sale vor fi însuflețite de cea mai adâncă iubire către țară”.
Ferdinand a venit în România în ziua de 19 aprilie 1889, fiind întâmpinat de
oficialitățile statului și de regele Carol și regina Elisabeta. Așadar, începând cu

410
***, Enciclopedia Britanica, vol. 5, Chișinău, Editura Litera, 2010, p. 53.
411
Dimitrie Onciu, Din Istoria României, București, Editura Librăriei Socec & Co., 1913 p. 16.
253
acest an, se stabilește în România, unde își va continua cariera militară,
ajungând la gradul de general de corp de armată.
Principele Ferdinand se căsătorește la 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen,
cu prințesa Maria, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. La 23 ianuarie
1893, cei doi tineri au fost primiți cu mult fast. La gară au fost întâmpinați de
regele Carol, de membrii guvernului și alți demnitari412.
Între anii 1893-1895, pentru principele Ferdinand și Maria, s-a construit
Palatul Cotroceni din București, după planurile arhitectului francez Paul
Gottereau. De asemenea, la Sinaia, s-a construit castelul Pelișor.
Ferdinand și Maria au avut șase copii, trei fete și trei băieți. În anul 1893,
s-a născut Carol, în anul următor (1894) Elisabeta, apoi Marioara (1900),
Nicolae (1903), Ileana (1909) și ultimul copil, Mircea (1913), care va muri, de
febră tifoidă, la 2 noiembrie 1916, fiind înmormântat în biserica de la
Cotroceni.
Un moment de cumpănă pentru familia regală a fost în anul 1897, când
s-a îmbolnăvit Ferdinand de febră tifoidă și a fost la un pas să moară.
După moartea regelui Carol I, tronul a rămas vacant și, așa cum
prevedea și constituția, îi revenea principelui Ferdinand. Acesta s-a înfățișat,
în ziua de 11 octombrie 1914, în fața parlamentului pentru a depune
jurământul, în sală aflându-se și membri ai familiei domnitoare și mitropolitul
primat. Noul rege, cu mâna dreaptă pe Sfânta Evanghelie, a rostit: „Jur a păzi
Constituția și legile poporului român, de a menține drepturile lui naționale și
integritatea teritoriului”. În discursul său, Ferdinand I, a lăudat realizările
fostului rege și a promis să-i urmeze exemplul, el manifestându-și încrederea
că: „românii vor ști și în viitor să dea tronului și țării unirea în cugetare și în
acțiune, care este singura chezășie a unei sănătoase propășiri naționale”413. I.
G. Duca spunea, referitor la discursul regelui: „Când a vorbit regele și a spus
că va fi un bun român, a fost în sală un adevărat delir”. Cuvintele „bun
român” fuseseră introduse la ințiativa lui Victor Antonescu.
După izbucnirea Primului Război Mondial, o problemă importantă era
găsirea unei modalități prin care să se poată realiza idealul tuturor românilor
și anume: unirea.

412
Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) vol. I Carol I, ediția a
II-a, București, Editura Enciclopedică, 2004, pp. 152-153.
413
Cuvântări de Ferdinand I regele României 1882-1922, București, 1923, p. 6.
254
 O problemă esențială, pe care noul rege trebuia să o gestioneze, era și
atitudinea României față de noul conflict major ce se desfășura în Europa.
Ferdinand a încercat să gestioneze această situație, prin consultarea unor
oameni politici și a încercat să obțină o perioadă de neutralitate cât mai mare.
Cele două grupări, cea filogermană și cea filoantantistă, doreau ca regele să ia
hotărârea de intrare a României în război.
Astfel, România trebuia să ia o decizie cu privire la intrarea în război,
nemaiputând fi neutră. Însuși regele Ferdinand îi spunea, în octombrie 1914,
lui I. G. Duca „Eu sunt un rege constituțional, prin urmare dacă țara crede că
interesele ei dictează să meargă împotriva Puterilor Centrale, nu în mine va
găsi o piedică în realizarea idealului ei național”414.
P. P. Carp și C. Stere îl sfătuiau pe rege ca România să intre în război
alături de Puterile Centrale. Însă, curentul filoantantist se va impune și
datorită efortului depus de regina Maria și alți oameni politici.
Ferdinand a considerat că Ionel Brătianu, primul ministru, care avea
experiență, putea acționa în interesul României. Acesta a întreprins mai multe
acțiuni politico-diplomatice pentru a obține garanții sigure privind
îndeplinirea doleanțelor naționale ale poporului român. Astfel, după
îndelungi tratative, în ziua de 4 august, au fost semnate tratatele de
colaborare cu membrii Antantei.
Acest tratat prevedea că aliații ne vor ajuta prin trimiterea zilnică de
armament și muniții, armata rusă avea să trimită trupe pentru apărarea
Dobrogei, iar trupele Antantei de la Salonic se angajau într-o ofensivă pentru
a reține o parte a trupelor austro-ungare. Și era recunoscută legimitatea unirii
cu România a Transilvaniei și Bucovinei, respectând totodată integritatea
teritoriului românesc.
În ziua de 27 august 1916, la Palatul Cotroceni, s-a întrunit Consiliul de
Coroană, care trebuia sa decidă soarta României. Deschizând ședința, regele a
declarat: „Am convocat aici pe mai marii țării nu ca să le cer un sfat, ci ca să le
cer sprijinul. Văd situația în așa fel, încât nu mai putem să rămânem în
neutralitate. De aici înainte, victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul

414
Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) vol. II Ferdinand I,
ediția a II-a, București, Editura Enciclopedică, 2004, pp. 17-18.
255
meu, care crede și el că a venit momentul să începem războiul, a și avut o
consfătuire cu unul dintre guvernele beligerante” 415.
Ferdinand a precizat ca a luat o hotărâre prin care a trebuit să se învingă
pe sine, făcând referire că România intra în război împotriva țării în care s-a
născut, menționând că este călăuzit de interesele superioare ale României.
Petre P. Carp protestează, rostind cuvinte dure la adresa regelui și a
țării. În această polemică, Carp rostește următoarea frază: „Mă voi ruga la
Dumnezeu ca armata română să fie bătută”416. Cu toată opoziția unor oameni
politici, România va declara război Austro-Ungariei.
Trebuie menționat faptul că fratele său mai mare l-a acuzat de trădare
împotriva țării sale de naștere pentru această decizie, iar Casa Regală de
Hohenzollern îi va retrage lui Ferdinand apartenența la această dinastie.
În seara zilei de 27 august, ministrul României la Viena i-a prezentat
ministrului de Externe al Austro-Ungariei declarația de război, în care se
afirma dreptul la luptă a poporului român pentru eliberarea provinciilor și
unirea cu țara. A doua zi, a fost difuzată Proclamația către țară, semnată de
regele Ferdinand și de membrii guvernului.
În Ordinul de zi către ostași, semnat de rege, se afirma: „V-am chemat
ca să purtați steagurile noastre peste hotare unde frații noștri vă așteaptă cu
nerăbdare și cu inima plină de nădejde...”417.
În noaptea de 27-28 august 1916, armata română s-a avântat peste
Carpați, trecând la eliberarea românilor din Transilvania418.
După începerea războiului, regele Ferdinand I s-a stabilit la Scroviștea,
pentru a lucra cu miniștrii sau mergea la Periș, unde se instalase Marele
Cartier General Militar. Printre ințiativele lui Ferdinand I a fost și instituirea
Ordinului „Mihai Viteazul”, care era acordat ofițerilor ce se evidențiau prin
acte excepționale de eroism în războiul pentru întregirea neamului.
Potrivit planului de campanie, armata română trebuia să acționeze pe
două fronturi, fiind trimise aproximativ 80% din trupele române în nord-est

415
Pentru mai multe informații vezi I. G. Duca, Regele Ferdinand la Consiliul de Coroană, în
„Generația unirii”, nr. 10, 25 dec. 1929.
416
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Universul
Enciclopedic, 1999, p. 258.
417
Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) vol. II : Ferdinand I
..., p. 20.
418
Istoria României în date,/ coord: Constantin C. Giurescu/, București, Editura Enciclopedică
Română, 1972, p. 300.
256
și nord-vest, iar pentru apărarea Dobrogei a fost trimisă o singură armată.
Acțiunile desfășurate în Transilvania au avut succes, dar, la 6 septembrie,
Marele Cartier General român a trebuit să ordone oprirea ofensivei, deoarece
situația de pe frontul de sud era critică. Armata bulgară a reușit să cucerească
Turtucaia, care era ajutată de trupele germane și turcești419.
Regele Ferdinand îi scria Țarului Nicolae al II-lea, făcând referire la
ajutorul pe care trebuia să-l primească din partea Aliaților, spunându-i că
acum este atacat în Dobrogea de forțe care sunt înzestrate cu artilerie
superioară, cerându-i țarului să-l susțină. Dar intervenția lui Ferdinand nu a
avut rezultatul dorit.
Armata Puterilor Centrale, condusă de generalul Mackensen, a acționat
pe mai multe fronturi. În nord, a spart frontul pe Valea Jiului, iar, în sud, a
ocupat Dobrogea și a trecut Dunărea pe la Zimnicea. În această situație,
trupele inamice se apropiau de București. În condițiile date familia regală și
Consiliul de Miniștri au fost nevoiți să se retragă la Iași, Moldova devenind
un adevărat „pământ al făgăduinței”420. De asemenea, trupele române s-au
retras pe aliniamentul Râmnicu Sărat-Viziru, între Carpați și Dunăre.
În ziua de 11 decembrie, se formează, la Iași, un guvern de uniune
națională condus de Ionel Brătianu, iar anul următor se trece la reorganizarea
comandamentului, armata română fiind echipată cu ce era necesar cu
sprijinul aliaților.
O contribuție importantă, la sporirea capacității de luptă, a avut-o
misiunea militară franceză, care era condusă de generalul Henri Berthelot.
Acesta constata, atunci, în rândul armatei române, existența convingerii că
„războiul ce se duce e un război național, că interesele țării și ale populației
sunt identice și că ele sunt strâns legate de victoria care trebuie câștigată”421 .
A fost organizată și „Crucea Roșie”, sub patronajul reginei Maria, fiind
numită „mama răniților”. De asemenea, pentru a reface moralul soldaților,
regele și Consiliul de Miniștri au considerat de cuviință că era timpul ca statul
român să treacă la îndeplinirea promisiunilor făcute, înainte de terminarea
operațiunilor.

419
Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) vol. II : Ferdinand I
..., p. 21.
420
Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. II, pp. 350-351.
421
În apărarea României Mari: campania armatei române din 1918-1919,/ coord. Dumitru
Preda/, București, Editura Enciclopedică, 1994, p. 18.
257
 Într-o vizită pe front, Ferdinand s-a adresat Armatei a II-a, care era
cantonată la Răcăciuni, spunând „că pe lângă răsplată cea mare a izbânzii…
Vi se va da pământ”, arătând că sacrificiul pe care îl fac nu va fi în zadar, ci
pentru o viață mai bună422.
Astfel, în ziua de 19 iunie 1917, se promulga proiectul pentru revizuirea
Constituției, care consacra, printre altele, adoptarea reformei agrare, prin
exproprierea marii proprietăți și introducerea votului universal.
Operațiunile militare s-au reluat în iulie 1917, când trupele
austro-ungare și germane vizau atacarea Moldovei de la sud la nord.
Luptând cu eroism, ostașii români au reușit să respingă în bloc atacurile
inamicilor. Luptele de la Mărăști din 11-19 iulie, Mărășești (24 iulie-6 august)
și Oituz (26 iulie-9 august), au reliefat spiritul de jertfă al românilor și speranța
în refacerea unității naționale.
Din cauza schimbărilor din Rusia și condițiilor dezastruoase pentru
țară, regele se vedea obligat să încheie o pace separată. În ziua de 14 februarie
1918, are loc, la Răcăciuni, o întrevedere între rege și ministrul de Externe
austro-ungar, care pune problema armistițiului într-o manieră ultimativă.
Ferdinand întrunește un Consiliu de Coroană, unde le prezintă
participanților condițiile de pace oferite în urma întrevederii cu ministrul
austro-ungar. Trebuia să se aleagă între o pace umilitoare sau ocuparea
întregii țări de inamic. După ample dezbateri, se decide ca delegația română
să discute la tratative textul tratatului în bloc și nu pe articole, pentru a se
pune în evidență caracterul de dictat al prevederilor tratatului. După
semnarea unui tratat preliminar la Buftea, pe 20 februarie, s-a considerat că
persoana cea mai potrivită pentru a purta negocierile cu Puterile Centrale era
Alexandru Marghiloman. Regele considera că, datorită poziției sale
filogermane, fermă de-a lungul timpului, Marghiloman va reuși să încheie o
pace mai blândă. Alexandru Marghiloman își asumă responsabilitatea
semnării unei păci foarte grele la București, starea de război fiind înlocuită cu
un regim de ocupație. La 24 aprilie 1918, s-a încheiat Pacea de la București,
care cuprindea prevederi umilitoare: Dobrogea era ocupată de Bulgaria,
Austro-Ungaria lua partea vestică a Carpaților, Germania instituia un
monopol asupra țițeiului pe 90 de ani, a comerțului cu cereale, a exploatării și
prelucrării lemnului, iar accesul la Marea Neagră era permis numai de-a

422
Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) vol. II Ferdinand I ...,
p. 37.
258
lungul unui drum comercial până la Constanța. Cu toate presiunile exercitate
asupra sa, regele Ferdinand a refuzat să semneze Tratatul de Pace, permițând,
astfel, supraviețuirea statului român423.
Profitând de conjunctura noului context internațional, românii din
teritoriile aflate sub ocupație străină și-au manifestat dorința de unire
necondiționată cu Patria-Mamă. Pe 27 martie 1918, la Chișinău, Sfatul Țării a
hotărât, cu majoritate de voturi, Unirea Basarabiei cu România424. Decizia a
fost adusă la cunoștința primului ministru, Alexandru Marghiloman, care, în
numele poporului român, a guvernului României și al regelui, a luat act de
Declarație și a primit Unirea425. Era, după cum avea să spună regele
Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor
românilor de dincolo și de dincoace de apele Prutului”426. Prin Decretul regal
nr. 842 din 10 aprilie, regele a promulgat actul unirii. Unirea a fost primită cu
entuziasm și satisfacție de românii de pretutindeni și a stimulat lupta de
eliberare a românilor aflați sub stăpânire străină.
Spre sfârșitul anului 1918, soarta era favorabilă României, Astfel, pe 24
octombrie 1918, regele Ferdinand a proclamat mobilizarea generală și a
ordonat armatei române să reintre în război de partea Antantei. Totodată, este
demis guvernul Marghiloman și se formează un cabinet de militari și
tehnicieni, condus de generalul Constantin Coandă, care a luat, imediat,
măsura considerării Tratatului de la București ca un act nul și neavenit.
În ziua de 11 noiembrie 1918, Puterile Centrale au capitulat, iar
România s-a situat în tabăra învingătoare. În aceste condiții, înfăptuirea
României Mari, ideal secular al poporului român, nu mai părea un vis
nerealizabil, ci o certitudine, câștigată prin eroism, sacrificiu și jertfele a sute
de mii de soldați români căzuți pe front.
Pe 28 noiembrie 1918, la Cernăuți, Congresul General al Bucovinei a
votat în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în
vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

423
Florin Constantiniu, op. cit., p. 266.
424
Ioan Scurtu, România și Marile Puteri (1918-1933). Documente, Editura Fundației
„România de Mâine”, București, 1999, p. 17.
425
Unirile și unitatea românilor la 90 de ani de la Marea Unire,/ coord. Victor Crăciun/,
Editura Semne, 2008, p. 96.
426
Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) volumul II :
Ferdinand I ..., p. 67.
259
Prin decretul-lege din 31 decembrie 1918, regele Ferdinand a consfințit unirea
Bucovinei cu România427.
Convocată încă din 15 noiembrie prin manifestul Către popoarele lumii,
Marea Adunare Națională s-a întrunit pe 1 decembrie 1918, la Alba-Iulia,
participând în jur de 100.000 de oameni din toate colțurile țării. Lucrările au
fost deschise de Gheorghe Pop de Băsești, iar Rezoluția Unirii a fost
prezentată de Vasile Goldiș. Cei 1228 de delegați aleși ai românilor „din
Transilvania, Banat și Țara Ungurească” au votat Rezoluția Unirii, care
„decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu
România”. Prin decretul nr. 3631 din 24 decembrie 1918, regele a ratificat
unirea Transilvaniei cu România428.
Astfel, se înfăptuia România Mare, sub conducerea lui Ferdinand I
„Întregitorul”, Regele României. Noul stat avea o suprafață de 295.049 km2 și
o populație de peste 16 milioane de locuitori.
În ziua de 14 decembrie, regele și guvernul au întâmpinat delegația
Marelui Sfat Național Român din Transilvania, care aducea Rezoluția Unirii
de la Alba-Iulia, pentru a fi predată șefului statului.
La sfârșitul războiului, România a încheiat procesul de realizare a
statului național, unitar, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu
Vechiul Regat. În ziua de 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand I a fost
încoronat ca rege al României Marii429.
Între 16 iulie 1889 și 10 octombrie 1914, Principele moștenitor a avut
titulatura „Alteța Sa Regală”. Începând cu 11 octombrie 1914 și până la 20
iulie 1927, a fost Regele României, cu titulatura sau formula de adresare
„Maiestatea Sa”.
A fost membru de onoare al Academiei Române din 1890, iar între 1914
și 1927 a fost președintele de onoare al aceleiași instituții. Regele Ferdinand a
primit o serie de distincții naționale și ale altor țări, printre care amintim
ordinele: „Steaua României”, „Coroana României”, „Carol I”, „Mihai
Viteazul” (fiind fondator al acestuia), „Legiunea de onoare” (Franța), Cavaler
al „Ordinului Jartierei” (Marea Britanie), Cavaler al Ordinului „Lânii de Aur”
(Austro-Ungaria), Cavaler al Ordinului „Vulturul Negru” (Germania),

427
Constantin C. Giurescu (coordonator), op. cit., p. 311.
428
Ioan Scurtu, România și Marile Puteri (1918-1933). Documente, București, Editura
Fundației „România de Mâine”, 1999, pp. 20-22.
429
Unirile și unitatea românilor la 90 de ani de la Marea Unire …, p. 108.
260
Cavaler al Ordinului „Virtutea Militară” (Polonia), Cavaler al Ordinului
„Sfântului Gheorghe” (Rusia).
Ferdinand a murit la Sinaia, la 20 iulie 1927, a fost înmormântat la
Mănăstirea Curtea de Argeș. Succesorul său la tron a fost principele Mihai,
care a devenit al doilea rege al României Mari, sub numele de Mihai I, dar
care, din cauza minoratului, va domni sub regență.
Așadar, putem spune că, la sfârșitul războiului, România a încheiat și
procesul de realizare a statului național, unitar. Înfăptuirea României Mari,
ideal secular al poporului român, s-a realizat prin eroism, sacrificiu și jertfele a
sute de mii de soldați români căzuți pe front.
Cei 13 ani de domnie ai regelui Ferdinand au marcat, în istoria
României, evenimente importante ca: neutralitatea, intrarea în război,
succesele inițiale din Transilvania, apoi, retragerea armatei române și
ocuparea a două treimi din teritoriul național de către forțele inamice,
reorganizarea armatei a dus la victorii, apoi, încheierea păcii de la
Buftea-București, noua mobilizare a armatei din anul 1918. Cel mai important
eveniment a fost făurirea statutului național unitar, prin unirea Basarabiei,
Bucovinei și Transilvaniei cu România430.
Prin reformele ulterioare, a consolidat statul și a reușit să facă o serie de
transformări profunde, în special prin aplicarea reformei agrare și a votului
universal. Politica de consolidare a statului român a făcut obiectul unei ample
legislații înfăptuite de guvernul Brătianu431.
A fost singurul monarh care a avut fericirea să domnească peste o „țară
mare” și să se intituleze „regele tuturor românilor432.

430
Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) vol. II : Ferdinand
I..., p. 199
431
Florin Constantiniu, op. cit., p. 310.
432
Vezi: Constantin I. Stan, Regele Ferdinand „Întregitorul” (1914-1927), Editura Paideia,
București, 2003.
261
 BIBLIOGRAFIE

*** Enciclopedia Britanica, vol. 5, Chișinău, Editura Litera, 2010;

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București,
Editura Universul Enciclopedic, 1999;
Duca, I. G., Regele Ferdinand la Consiliul de Coroană, în „Generația unirii”,
nr. 10, 25 dec. 1929;
Idem, România și Marile Puteri (1918-1933). Documente, Editura Fundației
„România de Mâine”, București, 1999;
Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. I Carol I, ediția
a II-a, București, Editura Enciclopedică, 2004;
În apărarea României Mari: campania armatei române din 1918-1919,/ coord:
Dumitru Preda/, București, Editura Enciclopedică, 1994;
Marea Unire din 1918 în contextul european,/ coord.: Ioan Scurtu/,
București, Editura Enciclopedică, Editura Academiei Române, 2003;
Onciu, Dimitrie, Din Istoria României, București, Editura Librăriei Socec
& Co., 1913;
Scurtu, Ioan, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) vol. II
Ferdinand I, ediția a II-a, București, Editura Enciclopedică, 2004;
Stan, Constantin I., Regele Ferdinand „Întregitorul” (1914-1927), București,
Editura Paideia, 2003;
Unirile și unitatea românilor la 90 de ani de la Marea Unire 1 decembrie 1918-
1 decembrie 2008, /coord. Victor Crăciun/, Editura Semne, 2008.

262
 Contele de Saint-Aulaire (1866-1954), ministrul
Franței la București – un adevărat prieten al
României Mari
conf. univ. dr. Marian ZIDARU

Auguste-Félix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire (născut

la 13 august 1866 la Angoulême, a murit la 26 septembrie 1954 în
Périgord) a fost aristocrat francez, diplomat, autor și istoric. Singurul
fiu al lui Auguste de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire, și a lui
Isabelle-Epremier-Esther, fiica lui Amable-Félix Couturier de Vienne,
i-a succedat tatălui său ca șef al acestei familii vechi și nobile provenită
din Bretania. A fost educat de iezuiți în Bordeaux înainte de a studia la
Paris 433. S-a căsătorit, la 16 ianuarie 1899, la Paris, cu
Marguerit-Henriette, fiica contelui Léopold-Ferdinand Balny
d'Avricourt; împreună cu care au avut două fiice și un fiu,
Edmond-Marie-Charles (s-a căsătorit cu Marie-Gisèle-Claire-Ida
Robillard de Magnanville), care l-a succedat în calitate de conte de
Saint-Aulaire.
Foarte interesant este serviciul său în slujba autorităților
republicane franceze (cea de a III-a Republică), cu cât rudele sale fie
fuseseră masacrate în timpul Terorii Revoluției Franceze, fie aleseseră
să lupte împotriva ei, în cadrul armatei rusești a țarului Alexandru I.
Unul dintre reprezentanții familiei sale, colonel țarist, a ajuns secretar
domnesc la curtea lui Constantin Ipsilanti. Saint-Aulaire, catolic
practicant, a făcut o carieră impresionantă în slujba diplomației
franceze, înainte să ajungă la București fiind ambasador în America de
Sud (la Lima, Santiago și Rio de Janiero). Între 1912 și 1916 a fost
ministru delegat pe lângă Rezidența Generală a Franței în Maroc,

433
Viorica Moisuc, Contele de Saint Aulaire. Un mare prieten al poporului român în vremuri
de restriște, în *** Generația Marii Uniri a românilor – 1918. Repere istorice. Studiu
introductiv și coordonare: prof. univ. dr. Viorica Moisuc, Editura Fundației România de Mâine
(Colecția Centenarul Marii Uniri 4), București, 2018, p. 63.
263
protectorat francez. În 1916 a fost numit ministru la București,
rămânând în această poziție până în 1920. Foarte interesant este și
parcursul său după această perioadă cunoscută de noi și din memoriile
oamenilor politici români care l-au întâlnit (de exemplu, cele ale lui I.G.
Duca 434).
Saint-Aulaire, a venit în România în tumultoasa vară a anului
1916, an în care România intra în Primul Război Mondial 435. Numit
ministru al Franței la București, el primește vestea numirii sale în
România ca pe o mare nenorocire: „În mai 1916, o telegramă de la
Briand (...) îmi aduce la cunoștință numirea mea ca ministru
plenipotențiar al Franței la București, cu invitația să-mi iau postul în
primire cât se poate de repede. «Catastrofă cu neputință de evitat! am
exclamat eu întinzându-i telegrama lui Lyautey. Cum să refuzi în timp
de război să servești în acest avanpost al frontului nostru
diplomatic?»” 436); sau: „În schimbul sacrificiilor legate de transfer nu
întrezăream nici un folos pentru cariera mea. Mă gândeam chiar că
România îi va fi mormântul. Nu știam despre această țară decât că făcea
parte din Tripla Alianță, sub sceptrul unui Hohenzollern, în mod logic
incapabil să intre în război în tabăra noastră”.
La scurt timp după ce își ia în primire postul de la București, vă
descrie România și românii (inclusiv pe „acel” Hohenzollern care a fost
capabil să intre în război în tabăra franceză) în următorii termeni:
„Poporul român este un adevărat gentleman colectiv. Când spun popor,
nu exclud guvernul și clasele supuse. Dacă a fi gentleman este o
chestiune de onoare, și mai ales de a-ți respecta cuvântul dat, guvernul
român este un supergentleman, căci s-a ținut de cuvânt la 28 august 1916,
și mai mult decât atât, a rămas singur după ce a fost părăsit de aliații
săi. El aparține înaltei nobilimi, dacă noblețea constă în a avea mai
multe obligații decât drepturi” 437.

434
Memoriile contelui de Saint Aulaire 1916-1920, https://www.historia.ro/sectiune/timp-
liber/articol/memoriile-contelui-de-saint-aulaire-romania-1916-1920
435
http://rri.ro/ro_ro/diplomati_straini_in_romania_contele_de_saint_aulaire-2559236
436
Contele de Saint-Aulaire, Însemnările unui diplomat de altădată. În România 1916-1920
Traducere din franceză de Ileana Sturdza, introducere și note de Mihai Dim. Sturdza,
Humanitas, București, 2016, p. 28.
437
Ibidem, p. 85.
264
 Memoriile diplomatului francez dovedesc foarte clar că una dintre
condițiile esențiale și cu bătaie lungă puse de Brătianu pentru intrarea
României în război de partea Antantei era o ofensivă majoră și sus-
ținută a frontului aliat de la Salonic. Acest front era condus de unul
dintre cei mai incompetenți generali ai Armatei Franceze, Sarrail
(1856-1929), al cărui singur mare merit era acela de a fi avut conexiuni
(pile) politice în cadrul partidelor de stânga din Franța, al căror sprijin
parlamentar era esențial pentru susținerea războiului. Se va vedea
ulterior câtă dreptate a avut Brătianu, pentru că pasivitatea acestui front
până în anul 1918 – când comanda a fost preluată de un alt mare
mareșal francez, Franchet d’Espèrey –, avea să fie fatală ofensivei
române din Ardeal. Forțele bulgare, germane și turce, neavând mare
lucru de făcut în fața Salonicului, au lansat ofensiva în Dobrogea, care
avea să deregleze complet mecanismul și strategia militară română,
contribuind deplin la înfrângerea din noiembrie-decembrie 1916. După
ce Sarrail, care s-a amestecat în politica internă a Greciei, a fost
îndepărtat de la conducerea acestui front, ofensiva aliată din Macedonia
avea să spargă frontul și să scoată și Bulgaria și Turcia din război,
asigurând legătura cu România (care semnase Pacea de la București –
neratificată de rege).
Amintirile contelului de Saint-Aulaire sunt pigmentate și cu
suficient de multe portrete pertinente, ale principalilor actori ai politicii
românești din perioada 1916-1920. Pe generalul Berthelot, comandantul
Misiunii Franceze, l-a întâmpinat la Gara de Nord, la 15 octombrie 1916,
fiind foarte fericit pentru că românii reproșau pasivitatea Antantei față
de soarta grea a frontului românesc. De Berthelot, pe Saint-Aulaire îl va
lega o lungă și trainică prietenie. El îi face un portret cald: „Burgund cu
temperament sangvin, foarte echilibrat, mai înalt și mai corpolent decât
Joffre, tot atât de calm, dar mai puțin tăcut, mai jovial, dar tot atât de
senin, înzestrat cu poftă zdravănă de mâncare, cu un gust ales, sociabil
și generos, el ținea masă deschisă, îmbelșugată, de prim ordin, și era
destul de bine organizat pentru a mă ajuta deseori în această privință,
mulțumită automobilelor misiunii și legăturilor sale cu partea
neocupată a țării”.
Diplomatul francez oferă o imagine de ansamblu a dezintegrării
rusești din 1917. Saint-Aulaire nu a nutrit cine știe ce simpatii față de
265
marele aliat de la Răsărit, dimpotrivă. Familia sa ar fi investit sume îns-
emnate în împrumuturile pe care Republica Franceză le-a subscris
pentru a ajuta Rusia țaristă, toți acești bani fiind pierduți odată cu
revoluția bolșevică. În afară de acest aspect, Saint-Aulaire are o
atitudine vădit rusofobă pentru că... este românofil și condamnă, atitu-
dinea Rusiei după intrarea României în război de partea Antantei, din
care făcea parte și Imperiul Rus. Însă viziunea îngustă țaristă nu vedea
cu ochi buni o Românie puternică, mai mare, care, în mod clar, ar fi
barat calea către Istanbul, Bulgaria fiind văzută mai degrabă ca un sate-
lit cultural al Rusiei. „Lăsați în voia lor, dezertorii nu se dedau la niciun
act de violență, nu se gândeau decât să se întoarcă în Rusia sau să se
organizeze pentru a trăi confortabil în România. Așa se face că la Iași, în
piața mare a orașului, goală de mult din lipsă de aprovizionare, ei
instalaseră numeroase tarabe încărcate cu alimente, rufărie, cearșafuri,
blănuri, parfumuri, tutun etc. Toate provenind din nesecatele stocuri ale
intendenței rusești, jefuită cu conștiința împăcată, potrivit principiului
etimologic al comunismului: totul aparține tuturor“.
Relativ puțin cunoscută este misiunea/călătoria întreprinsă de
diplomatul francez la Odesa la sfârșitul lui octombrie 1917. Dat fiind
suprafața uriașă a Rusiei, valurile bolșevice) au ajuns relativ mai încet
în ungherele fostului imperiu aflat în plină dezagregare. Dar chiar și
așa, „specacolul care mă aștepta la Odesa depășea previziunile mele
cele mai pesimiste. Imediat am avut impresia că mă aflam într-o lume
răsturnată cu susul în jos sau într-o imensă casă de nebuni, deseori
nebuni de legat” 438. Sovietul local, chipurile pentru a-i asigura
securitatea personală (mai degrabă pentru a-i cunoaște toate mișcările),
a delegat două gărzi înarmate pentru a-l însoți peste tot de-a lungul
întregii șederi. Un alt obiectiv al vizitei lui Saint-Aulaire era studierea
posibilităților de retragere a Casei Regale a României, armatei și elitei
politice în oraș, ca parte a unui plan mai amplu (dar utopic) de
deplasare fie spre Japonia sau Mesopotamia, unde se aflau forțele im-
periale britanice, prin Persia: „Am constatat o stare de anarhie
incomparabilă cu evacuarea armatei române. Nimic nu fusese pregătit
pentru a o primi și totul concura la a nu-i lăsa în Rusia altă perspectivă

438
Ibidem.
266
decât să moară de foame și frig“. Datorită intervențiilor sale, sovietul
bolșevic a acceptat să lase câteva garnituri cu cereale, reținute pe ter-
men nedefinit în gara locală, să plece spre Moldova înfometată, dar
demnă: „Regăsind Iașiul, chiar în zilele cele mai întunecate, lumină și
aer curat, m-am crezut pe o altă planetă, într-un salon, într-o tabără
ordonată” 439.
Saint-Aulaire dezvoltă o analiză foarte pertinentă a bolșevismului,
chiar dacă la o distanță temporală care i-a permis să observe con-
secințele regimului care se năștea în timp ce el era la post la Iași, la o
aruncătură de băț de Rusia. În plus, el condamnă atitudinea Aliaților
față de intervenția trupelor române în Ungaria bolșevizată, unde a
întreprins și o scurtă vizită. La Budapesta i-a observat pe unguri, „deși
foarte umiliți că fuseseră eliberați de români, bucuria de a ieși din para-
disul infernal organizat de Soviete precumpănea asupra oricărui
sentiment” 440. Un colaborator de-al lui, având o libertate de mișcare mai
mare decât Saint-Aulaire, a vizitat și celulele poliției secrete, camerele
de tortură. În tot acest timp, în România se refugiau numeroși ruși care
scăpaseră de iadul comunist, „despuiați de toate bunurile lor și
plângând moartea groaznică a unora dintre ai lor” 441.
În mai 1930, Saint-Aulaire și generalul Berthelot au revenit în
România Mare, la constituirea căreia își aduseseră o contribuție deloc
de neglijat (mult mai însemnată decât a multor altor români colabo-
raționiști rămași la București). Saint-Aulaire și Berthelot, oricum grav
bolnav, nu au avut cum să se mai întâlnească cu mai multe personalități
române esențiale pentru luptele din 1916-1919 – precum regele
Ferdinand, Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, morți între timp. Prezența
delegației franceze a fost primită cu mult entuziasm și deferență de
publicul român și de toate partidele importante. Au avut loc discursuri
și primirea entuziasmantă a francezilor în cele două Camere reunite ale
Parlamentului României. Saint-Aulaire a susținut și o conferință în aula
Ateneului Român, în franceză. La 5 iunie 1930, Saint-Aulaire a fost

439
Viorica Moisuc, op. cit., p. 70.
440
Saint-Aulaire, un diplomat francez în slujba României Mari,
https://revista22.ro/70260982/saint-aulaire-un-diplomat-francez-n-slujba-romniei-mari.html
441
Memoriile contelui de Saint Aulaire 1916-1920,https://www.historia.ro/sectiune/timp-
liber/articol/memoriile-contelui-de-saint-aulaire-romania-1916-1920
267
proclamat cetățean de onoare al Iașiului. Nobilul diplomat francez a
păstrat o imagine foarte frumoasă României și românilor până la
sfârșitul lungii sale vieți, deplângând profund bolșevizarea României
autentice de după 1945 442.
Distingându-se în România, Saint-Aulaire a fost promovat, fiind
numit ambasadorul Franței în Marea Britanie, fostă mare aliată, care
însă nu vedea cu ochi buni hegemonia franceză în Europa (mai mult o
iluzie). Nu a rămas mult timp în această poziție, pentru că victoria în
alegerile din Franța a filosovieticului Eduard Herriot, cel care a avut o
lungă relație de dragoste cu URSS, a dus la un conflict deschis între
Saint-Aulaire și noul guvern francez de stânga. Care l-a rechemat din
post, o umilință pe care Saint-Aulaire avea s-o țină bine minte, întregul
său parcurs intelectual interbelic, dar și postbelic fiind dominat de
militantismul anticomunist 443. După retragerea din viața diplomatică,
odată cu încheierea misiunii din Anglia, devine directorul prestigioasei
„Revue d’histoire diplomatique”, publică articole politice în cotidianul „Le
Figaro” și scrie biografii dedicate unor mari personalități franceze:
Richelieu, Jules Mazarin, Charles Maurice de Talleyrand-Périgord ș.a 444.
Articolele sale au fost reunite în volume precum Mythologie de la
Paix (1930), Genève contre la Paix (1937) și Renaissance de l’Espagne (1938).
Este important pentru noi românii pentru ca a contribuit decisiv,
împreună cu Misiunea Militară Franceză condusă de generalul
Berthelot, la netezirea relațiilor României cu Aliații și la reorganizarea
țării atât în timpul refugiului la Iași împreună cu familia regală, cât și
după încheierea războiului. Și-a pus în mod deosebit amprenta pe
destinul țării noastre în cursul negocierilor de pace, în urma cărora s-a
înfăptuit România Mare 445.

442
Saint-Aulaire, un diplomat francez în slujba României Mari…
443
Lansare de carte: "Insemnarile unui diplomat de altadata. In Romania, 1916-1920" a
contelui Charles de Saint-Aulairehttp://www.humanitas.ro/contele-de-saint-aulaire
444
https://issuu.com/ioancreta/docs/charles_de_saint_aulaire_-_confesiu
445
Lansare de carte: "Insemnarile unui diplomat de altadata. In Romania, 1916-1920"…
268
 BIBLIOGRAFIE

Moisuc, Viorica, Contele de Saint Aulaire. Un mare prieten al

poporului român în vremuri de restriște, în *** Generația Marii Uniri a
românilor – 1918. Repere istorice. Studiu introductiv și coordonare: prof.
univ. dr. Viorica Moisuc, Editura Fundației România de Mâine (Colecția
Centenarul Marii Uniri 4), București, 2018;
Contele de Saint-Aulaire, Însemnările unui diplomat de altădată. În
România 1916-1920 Traducere din franceză de Ileana Sturdza,
introducere și note de Mihai Dim. Sturdza, Humanitas, București, 2016;
Lansare de carte: "Insemnarile unui diplomat de altadata. In Romania,
1916-1920" a contelui Charles de Saint-Aulaire
http://www.humanitas.ro/contele-de-saint-aulaire
Memoriile contelui de Saint Aulair 1916-1920,
https://www.historia.ro/sectiune/timp-liber/articol/memoriile-contelui-
de-saint-aulaire-romania-1916-1920
Saint-Aulaire, un diplomat francez în slujba României Mari,
https://revista22.ro/70260982/saint-aulaire-un-diplomat-francez-n-slujba
-romniei-mari.html
http://rri.ro/ro_ro/diplomati_straini_in_romania_contele_de_saint
_aulaire-2559236

269
 Alexandru Marghiloman
(1854-1925)
prof. Corina Alina GÎRIUȚĂ,
Școala Gimnazială din Largu (jud. Buzău)

Jurist, om politic, lider al Partidului Conservator, Alexandru

Marghiloman a fost una dintre marile personalități politice și mondene
ale începutului secolului XX, și un simbol al plaiurilor buzoiene.
Activitatea sa politică, controversată multă vreme, atât în perioada
interbelică cât și în ce comunistă, este ilustrată diferit de către
istoriografia contemporană. Deși a ocupat diverse funcții politice –
senator, deputat, ministru al Justiției, ministru de Externe, ministru de
Interne –, numele lui Alexandru Marghiloman se leagă mai ales de
funcția de președinte al unui Consiliu de Miniștri ce a semnat
Armistițiul cu Puterile Centrale – act considerat de „capitulare”, care îi
va aduce stigmatul de „trădător”, dar și de primirea, în calitate de
prim-ministru al României, al marelui Act de Unire a Basarabiei „cu
mama sa România”, la 27 martie 1918.
Alexandru Marghiloman s-a născut la 27 ianuarie/10 februarie
1854 în orașul Buzău, într-o familie înstărită. Tatăl său, Iancu
Marghiloman, a fost unul dintre reprezentanții de frunte ai burgheziei
locale, ce deținea „numeroase moșii pe tot întinsul Țării Românești”.
Mama lui Alexandru Marghiloman, Irina Izvoranu – o femeie extrem de
frumoasă –, era cu 17 ani mai tânără decât tatăl său și făcea parte din
neamul unor boieri originari din județul Olt.
Alexandru Marghiloman a urmat cursurile Liceului „Sf. Sava” din
București, beneficiind concomitent și de supravegherea unor profesori
particulari, iar cursurile universitare și le-a continuat la Paris – unde a
absolvit Facultatea de Drept al Înaltei Școli de Științe Politice, și unde
ulterior și-a luat doctoratul în Drept. După finalizarea studiilor s-a
reîntors în țară, unde a urmat cariera de magistrat, fiind mai întâi

270
procuror și apoi judecător la Tribunalul Ilfov, iar începând cu anul 1881
va deveni avocat.
În ceea ce privește viața personală, Alexandru Marghiloman, a
avut două căsnicii. La 3 martie 1907, s-a căsătorit cu Eliza Știrbei,
nepoata domnitorului Barbu Știrbei și sora prințului Barbu Știrbei. Nu
au avut copii, iar după 16 ani de căsnicie, au divorțat, Eliza
recăsătorindu-se cu Ionel Brătianu. A doua oară s-a recăsătorit la 65 de
ani, cu Maria Petrescu ,,o fată frumoasă și cu gândul numai la toaletă” –
cum o vedea Constantin Argetoianu. Maria avea 27 de ani și era fiica lui
Benedict Petrescu și a Mariei, născută Crețeanu o îndepărtată urmașă a
lui Constantin Brâncoveanu. Căsătoria a avut loc la 12 iunie 1919, la
Biserica ,,Sf. Ioan Botezătorul” din Fundeni (jud. Buzău), ctitoria sa din
1894. Maria Petrescu nu a avut copii, însă a moștenit, prin testament,
întreaga avere a lui Alexandru Marghiloman .
Viața profesională va fi marcată în prima fază de domeniul juridic
– domeniu aprofundat în cei 8 ani petrecuți la studii în străinătate și
practicat în România. Astfel, în primii ani după venirea în țară,
Alexandru Marghiloman a activat ca procuror de Ilfov, funcție din care
va demisiona însă după un timp. Va deveni apoi avocat al poporului. În
puținul răstimp cât a pledat la bară diverse cauze a fost apreciat ca unul
din marii avocați ai timpului. I.G. Duca, în memoriile sale, aprecia: „Ca
să pledeze o cauză era neîntrecut. De altminteri, după întoarcerea de la
Paris de la studii, a practicat avocatura câțiva ani și succesul său a fost
fără seamăn. Marghiloman a fost un mare avocat, poate cel mai mare al
acestei țări”.
Însă, tânărul Marghiloman va fi atras din ce în ce mai mult de
domeniul politic. De altfel interesul pentru acest domeniu i-a fost
insuflat de mic de către tatăl său – care și-a exprimat deseori public
visul de a-și vedea fiul ministru. Accesul la viața politică și socială a
vremii i-a fost favorizat și de averea impresionantă a tatălui, dar și de
participarea familiei Marghiloman la viața mondenă. Este adevărat că
drumul către înalta societate i-a fost favorizat și de participarea la
diversele baluri și la cursele de cai specifice vremii.
Însă, în afara balurilor pe care le frecventa cu asiduitate, fiind și un
foarte bun dansator (în fruntea celebrului „Cotilion” s-a aflat ani buni
doar el) și a curselor de cai , Alexandru Marghiloman și-a arătat
271
interesul și pentru domeniul culturii, el fiind atras de ideile promovate
în cadrul Societății „Junimea” din Iași– care a jucat un rol major, nu
doar în viața spirituală a capitalei Moldovei, ci în întreaga cultură
română, cu deosebire în literatură. De altfel, de numele grupării
junimiste se leagă și începuturile carierei sale politice. În anul 1884 va
deveni reprezentatul junimiștilor în Reprezentanța Națională, iar pe
data de 6 noiembrie a aceluiași an va fi ales în funcția de deputat în
Colegiul I Buzău. Opțiunile politice ale lui Marghiloman au oscilat între
timide tatonări între Partidul Național-Liberal condus de Ion C.
Brătianu și ideologia conservatoare – pe care o va îmbrățișa în cele din
urmă, dar își vor lega începuturile de Partidul Constituțional (junimist)
condus de Petre P. Carp , al cărui „ucenic” politic va deveni .
În această perioadă, Alexandru Marghiloman își dovedește
calitățile excelente de politician, fiind cunoscut ca un orator desăvârșit,
elegant și un foarte bun organizator de campanii electorale. Pentru
aceste însușiri de specialist, Alexandru Marghiloman a fost cooptat în
toate guvernele de concentrare conservator-junimiste. A ocupat, printre
altele, fotoliile Ministerului de Justiție, Ministerului Lucrărilor Publice
și Ministerului de Externe. Contribuția sa ca ministru al Justiției este
demnă de remarcat. Astfel, el asigură printr-o lege inamovibilitatea în
magistratură un pas important în crearea unei justiții cu adevărat
independente. Acesteia i se adaugă legea organizării judiciare și a
organizării judecătoriilor de pace.
Cariera politică a lui Marghiloman se leagă, pe lângă toate aceste
funcții, și de activitatea pe care a desfășurat-o în cadrul Partidului
Conservator, partid pe care de altfel îl va și conduce începând cu anul
1914, odată cu retragerea din viața politică a lui Titu Maiorescu.
Începând cu anul următor, Partidul Conservator va cunoaște o serie de
scindări, și fuzionări. De suferit va avea și relația lui Marghiloman cu
mentorul său – Petre P. Carp.
La declanșarea Primului Război Mondial, Alexandru
Marghiloman a avut un rol important în adoptarea deciziei de
neutralitate. A participat alături de alți oameni politici ai vremii la
Consiliul de Coroană convocat de către regele Carol I la Sinaia pe 21
iulie /3august 1914.

272
 În celebra sală de muzică a Castelului Peleș, la discuții au fost
prezenți în afara Regelui Carol și a prințului moștenitor Ferdinand,
„Theodor Rosetti, ca cel mai vechi dintre președinții de Consiliu, care
s-a așezat în dreapta Regelui, iar Petre P. Carp în stânga. La dreapta
Principelui Ferdinand, Ion I.C. Brătianu, iar la stânga acestuia
Alexandru Marghiloman”. Deși mentorul său, Petre P. Carp, și-a
manifestat vehement dorința intrării țării noastre în război contra
Rusiei, discipolul său, Alexandru Marghiloman, luă cuvântul și
„demonstră cu calmul său proverbial de ce România trebuia să fie
neutră. Tratatele care erau pe masa verde, în fața regelui stipulau că
numai în cazul în care Puterile Centrale erau atacate, România avea
obligația de a interveni în conflictul respectiv. Ori cea care dezlănțuise
prima conflictul fu Austro-Ungaria și nu Serbia. Deci România nu își
încălca în nici un fel legământul făcut prin tratat față de aliați”. Iar
pentru a fi și mai convingător, liderul Partidului Conservator și-a
încheiat discursul astfel: „Să ne armăm spre a ne păzi granițele și atât
tot pentru moment”.
Liderul conservator a avut aceeași poziție fermă și doi ani mai
târziu, la Consiliul de Coroană din 14 august 1916, invocând pericolul
de la est. „Instalarea la Strâmtori a marelui nostru inamic este moartea
economică a țării. Cred că acesta este cel mai mare păcat ce un român
poate comite împotriva viitorului țării. O dată deciziunea luată, vom
tăcea! Aceasta este tot ce putem face pentru a nu rupe unitatea
națională”, a spus Marghiloman (citat de Ion Mamina, în lucrarea
Consilii de Coroană). Poziția lui Marghiloman nu a contat însă în luarea
unei decizii de către primul ministru liberal, Ionel I.C. Brătianu și regele
Ferdinand, astfel că s-a decis intrarea României în război, de partea
Antantei. Ulterior, când Consiliul de Miniștri și Parlamentul au fost
nevoite să se retragă la Iași, în noiembrie 1916, Alexandru Marghiloman
s-a numărat printre puținii oficiali rămași în București pe timpul
ocupației germane, activând ca și președinte al Crucii Roșii.
Revine în prim plan într-un moment greu al desfășurării Primului
Război Mondial – primăvara anului 1918. La inițiativa lui Ion I.C.
Brătianu, Marghiloman va fi chemat la Iași, unde se va întâlni cu regele
Ferdinand. Regele îl primi cu destulă căldură pe „lordul valah”,
aducându-și aminte de cuvintele pe care acesta i le spusese la ultima lor
273
întâlnire de la Cotroceni: „La zile grele mă veți găsi”. Și iată că acum,
regele îl chemase să preia guvernul. Conștient că acceptând să devină
prim-ministru în acele momente de cumpănă, el își putea compromite
definitiv cariera politică în cazul victoriei Aliaților! Marghiloman nu
ezită însă nici un moment. Înțelesese că el era ultima soluție pentru
salvarea statului român și a dinastiei, în speță a Regelui Ferdinand.

Marghiloman era perceput la acea vreme „manta de vreme rea”,

iar guvernul format de el avea să devină unul de sacrificiu. Guvernul
Alexandru Marghiloman a fost un Consiliu de Miniștri care a guvernat
România în perioada 5 martie 1918-23 octombrie 1918. Cele mai
importante evenimente politice care se leagă de această guvernare sunt
semnarea Păcii de la București la 24 aprilie 1918 și revenirea Basarabiei
la Patria-Mamă.
Pacea de la 24 aprilie va purta în istorie numele de „Pacea de la
București” și va însemna o etapă de suferințe si de jertfe în viața
poporului român. Câtă deosebire între aceasta și cea din 1913, care se
chema tot „Pacea de la București”! Ambele au fost încheiate de un
guvern conservator, dar pe când cea dintâi era fructul izbânzii unei
politici înțelepte și prevăzătoare, a doua e consacrarea greșelilor și
neprevederilor altui guvern, care nu a avut curajul de a trage consecința
actelor lui . Deși a încercat să diminueze condițiile dure, înrobitoare ale
acestui tratat, semnătura sa pusă pe acel document a însemnat de fapt
„ghilotina” pentru el ca și om politic.
Marghiloman a fost conștient de efectele pe care le va avea
semnarea acestui act, însă și-a asumat decizia. De altfel, în însemnările
sale politice consemna: „Mă duc, oricând s-o încheia viața mea, cu
conștiința mea în pace. Am greșit poate mai des decât socotesc, dar
gândul mi-a fost totdeauna curat și mi-am iubit țara (...). Eu am intrat în
politică bogat și ies sărac, dar cu mâinile curate”. A considerat la
vremea respectivă că semnarea unei păci cu Puterile Centrale era
singura soluție pentru a salva Coroana României, armata română și
chiar existența statului.
De numele lui se leagă însă și prima etapă de formare a statului
național unitar, pentru că la data de 27 martie 1918, în calitatea sa de
prim-ministru al României, a primit la Chișinău, din partea Sfatului
274
Țării, Actul Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă. De asemenea a înlesnit
desfășurarea acțiunilor preliminare unioniste în Bucovina. După
supunerea la vot a Actului Unirii, Alexandru Marghiloman rostește în
fața membrilor Sfatului Țării: „În numele poporului român și a regelui
Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în
veci. Trăiască România Mare”.
Deși primăvara anului 1918 aducea țării unul dintre cele mai
frumoase momente ale existenței sale- începutul procesului de uniune
națională, pentru Alexandru Marghiloman a adus sfârșitul scurtului
său mandat de prim-ministru. „La ceasul suprem al vieții sale,
premierului Alexandru Marghiloman i-a fost cerută intempestiv
demisia de către regele Ferdinand I, pe motiv că, miniștrii aliați nu
acceptau ca omul de la București să prezideze actele Unirii de la
Cernăuți și de la Alba-Iulia”. Guvernul condus de el a fost astfel
înlocuit cu cel al lui Constantin Coandă, care a anulat Tratatul de la
București.
Nu este de neglijat nici aportul pe care l-a avut Alexandru
Marghiloman în istoriografia românească. El este autorul a mai multor
volume referitoare la doctrina conservatoare, dar și autorul unor
însemnări zilnice numite Notele politice. Cele 5 volume ale Notelor
politice cuprind impresii, trăiri și judecăți politice, începând cu anul
1897 și până la 15 iunie 1924. Până în anul 1912, exclusiv, însemnările
sunt destul de sporadice; lipsesc notațiile pe zile și săptămâni în șir,
chiar luni de zile, iar anii 1898 și 1902 sunt cu desăvârșire absenți.
Notele politice capătă un ritm aproape cotidian și se înșiră pe sute de
pagini, între anii 1912-1919, perioadă istorică eroică ce cuprinde
războaiele balcanice, neutralitatea și războiul României pentru
înfăptuirea Marii Uniri. Marghiloman nu a reușit să-și publice
însemnările în timpul vieții, acestea rămânând sub forma de manuscris,
și au fost făcute publice prima dată în anul 1927 – într-o ediție
incompletă, ca apoi să fie reeditate de-abia după 1989.
În ultimii ani de viață, Alexandru Marghiloman s-a retras la Vila
„Albatros” din Buzău – care era situată pe un domeniu se pare câștigat
de tatăl său Iancu Marghiloman la un joc de cărți. Vila – denumită
„Albatros” după numele calului său de curse –, era reședința preferată
a fostului prim-ministru, locul unde a organizat diverse baluri și serate
275
unde se întâlneau diverse personalități. După o luptă cu o boală grea,
Alexandru Marghiloman a decedat la data de 10 mai 1925. A doua zi, la
Vila „Albatros” a fost oficiat un serviciu religios de către Episcopul
Ghenadie, înconjurat de un sobor de preoți din orașul Buzău. Corpul
neînsuflețit a fost transportat la București într-un vagon mortuar, marți
12 mai 1925 și depus în locuința sa din strada Mercur 14, urmând ca
înmormântarea să aibă loc miercuri 13 mai 1925. Deși nu și-a dorit
funeralii naționale, populația Bucureștiului a fost, într-un număr
impresionant, în urma carului mortuar. Serviciul religios, de la
Cimitirul Bellu, a fost oficiat de patriarhul Miron Cristea. Înhumarea se
făcu în cavoul familiei, acolo unde „odihneau“ deja Iancu Marghiloman
(1892), Irina Marghiloman (1911) și fratele mai mic Mișu Marghiloman
(1923) .
Domeniul din Buzău al lui Alexandru Marghiloman, compus din
Vila „Albatros”, parcul și heleșteul a fost construit în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea și modernizat de către un celebru arhitect.
Domeniul cuprindea și o frumoasă grădină construită în stil englezesc
și padocuri pentru caii de curse – de altfel Marghiloman era cunoscut ca
un mare iubitor al cailor pur-sânge.
După moartea lui Alexandru Marghiloman, în anul 1925, marea
parte a averilor, inclusiv terenurile sale, au intrat în posesia soției sale,
Maria Marghiloman. Acesta a lăsat scris că nu se împotrivește vânzării
tuturor imobilelor, cu excepția vilei din Buzău, de care rămăsese atașat
și pe care o dorea în continuare în proprietatea familiei sale. Caii de
curse puteau fi de asemenea vânduți, în afara elementelor de prăsilă.
Maria Marghiloman se mută în Paris, iar în țară locuiește la Hotelul
„Athénée Palace” din București. Din pricina proastei administrări, după
doar trei ani pierde terenul din Buzău în favoarea lui Ion Tomescu.
Maria Marghiloman va ajunge să vândă vila împreună cu grajdurile
pentru cai, uzina electrică și cea de apă, hipodromul și caii aflați în
administrația familiei, inclusiv cei de prăsilă. Altfel spus, ea a ajuns să
piardă întreaga avere.
Domeniul din Buzău se va degrada în perioada postbelică și va
intra într-un proces de reabilitare de abia în anul 2011 când autoritățile
locale au decis începerea procesului de restaurare a Vilei „Albatros” și
îngrijirea parcului. Astăzi, conacul găzduiește un centru cultural ce îi
276
poartă numele, centru unde sunt organizate diverse activități educative
și culturale.
Anul acesta, pe 27 martie, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la
realizarea Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă, în parcul conacului
Marghiloman autoritățile locale au sărbătorit memoria marelui om
politic și patriot, născut la Buzău, prin organizarea unor manifestări
cultural-artistice, organizarea unei expoziții biografice și prin ridicarea
unei statui ce îl înfățișează pe această personalitate-simbol a ținuturilor
buzoiene.

BIBLIOGRAFIE

Bunilă, Iulian, Secretele politicianului Alexandru Marghiloman –

trădător sau iscusit strateg pentru salvarea României:
https://adevarul.ro/locale/buzau/secretele-generalului-alexandru-margh
iloman-tradator-iscusit-strateg-salvara-romaniei-1_55928d6ccfbe376e35
b898af/index.html, accesat la 27.07.2018;
General Hârjeu, Alexandru Marghiloman, în *** Alexandru
Marghiloman. Omagiu cu prilejul unei îndoite aniversări. Ediție îngrijită de
Nicolae Peneș, Editura Editgraph, Buzău, 2008;
Marghiloman, Akexandru, Note politice, vol. I: România și războaiele
balcanice 1912-1913, România și primul război mondial 1914-1919,
Neutralitatea 1914-1916. Ediție și introducere de Stelian Neagoe, Editura
Scripta, București, 1993;
Nicolae Peneș, Alexandru Marghiloman lordul valah. (O viață cu
luminile și umbrele ei), Editura Alpha MDN, Buzău, 2007;
______, Alexandru Marghiloman. Lordul valah. Ediția a II-a
revăzută și adăugită, vol. II, Editura Editgraph, Buzău, 2011.
-
http://www.buzaumedia.ro/social/alexandru-marghiloman-viata-s
a-asa-cum-fost-ea/, accesat la 25.07.2018;
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Alexandru_Marghiloman,
accesat la 26.07.2018;
https://ro.wikipedia.org/wiki/Guvernul_Alexandru_Marghiloman,
accesat la 28.07.2018;
277
 http://www.turismistoric.ro/impresionanta-poveste-a-conacului-m
arghiloman-din-buzau/, accesat la 29. 07. 2018.

278
 Personalități brăilene
1.Radu Portocală, un primar vizionar al Brăilei
interbelice

Prof. Măciucă Iuliana Felicia

Liceul Teoretic „Constantin Angelescu”, Ianca, județul Brăila

Radu Portocală, în perioada interbelică și după război, în temnițele

comuniste Sursa foto: adev.ro/nixmou
Despre originea familiei Portocală nu se cunosc, din păcate, date
precise. Există o speculație, din 1934, a generalului Nicolae Portocală,
precum că primul venit în țară din familie, în secolul XIX, era un
oarecare Dimandi, care era ,,grec, originar din insulele arhipelagului”.
Părinți i-au fost Miltiade, căsătorit cu Amalia Djuvara. Despre căsătoria
celor doi, ziarul bucureștean ,,Telegraful” scria, o săptămână mai târziu,
menționând faptul că, printre invitații la nuntă, au fost Duiliu
Zamfirescu și diplomatul Trandafir Djuvara. Din această căsătorie, au
rezultat patru copii: Florica (1887-1978), Radu ( 1888-1852), Mihai
(1892-1976) și Alexandru ( 1895-1974).

279
 Radu Portocală s-a născut în Brăila, la data de 12 august 1888. A
urmat cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu”, apoi s-a înscris la
Facultatea de Drept din București, pe care a absolvit-o în 1911. Tot în
1911 a susținut examenul de intrare în Baroul Brăila, examen pe care l-a
promovat. Ajunge unul dintre avocații respectați, lucru dovedit de
alegerea sa, în 1926, în funcția de decan al Baroului brăilean . Domeniul
predilect în care a profesat a fost - cum altfel - dreptul maritim și fluvial.
S-a căsătorit, în 1914, cu Maria Olănescu. A participat la cel de-al doilea
război balcanic (1913) și Primul Război Mondial, fiind încadrat în
Regimentul 3 Artilerie.
După Primul Război Mondial, viața economică a Brăilei suferise
importante modificări. Cantitatea generală de mărfuri exportate și
importate scăzuse față de perioada antebelică. De exemplu, în 1911,
exportul Brăilei reprezenta 22% din exportul general al țării, pentru ca,
în 1926, să reprezinte doar 13%. Exportul de cereale - principalul articol
exportat - este în scădere și din cauza concurenței făcute de portul
Constanța. Aceasta din urmă avea avantajul că nu trebuia să plătească
taxe - care se încasau în aur - Comisiei Europene a Dunării, care asigura
navigația la gura Sulina. Netrebuind să plătească aceste taxe,
exportatorii din Constanța pot oferi și cu o mie de lei mai mult pe
vagonul de cereale.
În 1932, Mihail Sebastian scria despre el: „O personalitate politică
într'adevăr distinsă: d. Radu Portocală, un om tânăr, un organizator
excelent, o minte personală și deschisă.” („Cuvântul”, 16 iulie 1932) .
Caracterizarea este elocventă, deoarece, în perioada 1922-1925, Radu
Portocală a fost primar al Brăilei, un primar care, prin acțiunile sale, a
fost cu mult înaintea timpului său, realizând, într-un timp scurt, o
adevărată modernizare a Brăilei și dovedindu-se prin aceasta un
adevărat iubitor al acestui oraș.
Un șir impresionant de acte administrative înfăptuite de primarul
Radu Portocală: a pavat cu granit străzi ale Brăilei pe o distanță de 12
kilometri; a construit școlile primare duble „Spiru Haret”; a construit:
halele din Piața Poporului, noul bazin de la uzina de apă, zidul de
beton armat al abatorului, un nou cartier orășenesc în spatele
abatorului, alimentându-l și cu apă; a pavat cartierul CFR-ist din spatele
Cazărmii Regimentului 3 Artilerie; a creat și pavat piața din dreptul
280
Cimitirului „Sfântul Constantin”; a construit trotuare pavate până în
Brăilița; a dotat cu aparate dispensarul medical al sindicatelor
muncitorești; a dotat cu aparate spitalul Brăilei.
Pe plan social și cultural, Radu Portocală a creat o brutărie specială
cu pâine ieftină; a reorganizat și dezvoltat laboratorul comunal de
analize chimice și bacteriologice; a creat un cămin pentru elevii săraci
de la țară pe lângă Liceul „Nicolae Bălcescu”; a întreținut un cămin la
București al studenților brăileni, acordând, în plus, și burse pentru
București și Iași. A căutat să sprijine cât mai mult dezvoltarea vieții
culturale a orașului. Astfel, a înființat revista de cultură regională
„Analele Brăilei”, omagiată de Academia Română. Nu doar atât: a făcut
parte din comitetul de redacție al „Analelor Brăilei”. „Analele”,
împreună cu „Arhivele Olteniei”, „Analele Dobrogei” și „Milcovia”, au
contribuit la cunoașterea trecutului istoric și au dezvoltat o importantă
și variată acțiune culturală. A întemeiat ciclul de conferințe al „Analelor
Brăilei”, unde au conferențiat Octavian Goga, Nicolae Iorga, Mina
Minovici, Nae Ionescu etc. Radu Portocală a făcut și achiziții pentru
muzeul orașului.
Urbanistic, primarul vizionar din perioada interbelică a înfăptuit o
reformă așteptată de peste 50 de ani: răscumpărarea embaticurilor,
sistematizarea și regularizarea comunelor N. Chercea, Piscu, Brăilița și
Cartierul Comorofca. De asemenea, a împroprietărit peste 5.000 de
familii; a reorganizat serviciul primăriei, reînființând serviciul tehnic,
care era inexistent; a înființat un serviciu științific al arhitecturii; a
împărțit orașul în trei sectoare, sub raportul pavajelor și al salubrității; a
rezolvat problema iluminatului și al tramvaiului, printr-o
tranzacție-convenție, încheiată, în ianuarie 1923, cu societatea
concesionară.
„Orașul cu salcâmi”, acesta a fost renumele Brăilei în perioada
interbelică, fiindcă salcâmii înmiresmau toate străzile urbei, în serile
răcoroase de primăvară și fiindcă marele dramaturg brăilean Mihail
Sebastian a scris un roman care se numea chiar așa: Orașul cu salcâmi.
Despre orientarea politică a lui Radu Portocală, ea a urmat tradiția
familei sale. Tatăl și bunicul lui, deși nu făcuseră oficial parte dintr-un
partid, erau simpatizanți declarați ai liberalilor. Bunicul său dinspre
mamă era Constantin Djuvara, unul dintre membrii fondatori ai
281
Partidului Național Liberal. Astfel, Radu Portocală intră în rândurile
liberalilor, ocupând mai multe demnități politice. A fost deputat și
senator în mai multe legislaturi. Între 1927-1937, se află într-o poziție de
dizidență în interiorul PNL.
În 1937 și 1939, a fost subsecretar de stat la ministerul de Interne,
sub guvernul Gheorghe Tătărescu; între 1939-1940, a fost ministru
secretar de stat la președenția Consiliului de Miniștrii, iar, în 1939,
membru în Consiliul Superior al Frontului Renașterii Naționale. În
această calitate, a fost însărcinat cu reorganizarea structurilor tuturor
administrațiilor publice și a redactat Legea funcționarilor publici - o
mare reformă administrativă, dar și socială. În 1943-1944, a asigurat o
parte din legăturile dintre Regele Mihai I și partidele politice, în
vederea pregătirii acțiunii de la 23 august 1944. În iunie 1945, a fost ales
președinte de onoare al organizației Brăila a Partidului Național
Liberal. Nepotul său, Radu Portocală, declară că a găsit rapoarte de
ascultări telefonice și de filatură ale Siguranței între 1943-1944. Între
1945 și 1948, a refuzat, de două ori, postul de ministru de Finanțe în
guvernul Groza.
Ca o recunoaștere a meritelor sale, trebuie menționate
numeroasele distincții pe care le-a primit: „Steaua României”, „Coroana
României”, „Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918”, „Medalia
Victoriei”, Ofițer al „Legiunii de Onoare” (Franța), Cavaler al Ordinului
„George I” (Grecia), Cavaler al Ordinului „Coroana Italiei”.
Sfârșitul lui Radu Portocală a fost identic cu al multor alte minți
luminate pe care noul regim le voia îngenunchiate. În toamna lui 1948,
ca urmare a faptului că fusese, până la marea naționalizare din 1948,
președinte al Consiliului de Administrație al Uzinelor și Domeniilor
Reșița, a fost arestat și implicat într-un proces de sabotaj. Neputând să i
se dovedească vinovăția, este eliberat după nouă luni de detenție în
închisoarea Văcărești. Dar, după puțin timp, în noaptea de 5-6 mai 1950,
numită și ,,noaptea demnitarilor”, a fost, din nou, arestat și, de data
aceasta, încarcerat la Sighet. A fost transportat spre închisoare în aceeași
dubă cu C.C.Giurescu, Napoleon Crețu (profesor la Liceul „Sfântul
Sava” din București, subsecretar la Ministerul Educației în guvernarea
Gigurtu din iulie până în septembrie 1940), Pantelimon Halippa,
generalul Mihai Racoviță, Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Brătianu. De
282
la intrarea în închisoarea din Sighetu Marmației, Radu Portocală a
numărat 697 de zile de dureri, umilințe, foamete, întuneric și chin. A
supraviețuit numai doi ani, măcinat fiind de un cancer la stomac și ucis
pentru vina de a fi îndrăznit să privească pe fereastră. S-a stins din viață
la 13 aprilie 1952. A fost înmormântat, la fel ca mulți alți demnitari,
într-o groapă, fără nici un însemn distinctiv.

2. Mari personalități culturale brăilene

Fiii Brăilei care au lăsat o amprentă în cultura românească sunt
mulți. Domeniile în care ei se afirmă sunt diverse: literatură, artă,
știință, învățământ, muzică, sport, teatru etc. Nume ca Haricleea
Darclee, Ioan Penescu, George Cavadia, Perpesiciuss, Panait Cerna,
Fănuș Neagu, Eugen Simion, Ana Aslan, Atanasie Penescu, Camelia
Potec, Diana Mocanu, Laura Sachelarie și mulți, mulți alții, indiferent
dacă au adus ,,obolul’’ lor în ultimele decenii sau la începutul secolului
XX, ei pot fi numiți, cu orgoliu, ,,brăileni’’. A fost dificilă selectarea unor
nume care să fie reprezentative pentru perioada interbelică, deoarece
lista este foarte bogată. Sugestive sunt cuvintele lui Perpessicius ,,Căci
mai presus de numele atâtor dascăli, artiști și oameni de știință care
s-au ridicat din Brăila, fiecare cu fila sa justificativă, ce impresionează
îndeosebi….este numărul impunător, cohortele de intelectuali brăileni,
așa de numeroase că îndoiala te cuprinde și teamă ți-e să nu fie la mijloc
vreo confiscare. Dar nu… ’’

Literatura – filosofie
Perpessicius (pseudonimul lui Dumitru Panaitescu) s-a născut la 21
octombrie 1891, la Brăila, decedează la 29 martie 1971, la București.
Critic, istoric literar și poet. Este fiul muncitorului Ștefan Panaitescu,
urmează Școala primară nr. 4. (1898-1902), apoi liceul la ,,N.Bălcescu”
(1902-1910) din Brăila, fiind secretar al Societății Avântul, în perioada
studiilor, bacalaureatul obținându-l în 1910. Licența o va obține în
filologie română și romantică, la Universitatea București (1914).
Pseudonimul ales de Perpessicius se potrivește, după afirmația lui
G. Călinescu, ,,cu specia sa clasică de tristețe: Perpessicius, adică cel
deprins cu suferința’’. Debutul îl face în revista brăileană „Flori de
283
câmp”, în 1911. Participă la Primul Război Mondial, de unde se întoarce
cu trupul sfârtecat de schije, tot restul vieții rămânând cu o infirmitate
la mâna dreaptă. A funcționat ca bibliotecar la Biblioteca Academiei
Române (1915-1918), profesor la Arad (1919), Tg. Mureș (1920), Brăila
(1921-1922), București (1922-1955), ca inspector general secundar pentru
învățământ (1944-1947). Datorită eforturilor sale, se întemeiază, în 1955,
Muzeul Literaturii Române, sub auspiciile căruia apare revista
„Manuscriptum” (1970). Colaborează cu diferite publicații: „Cronica”,
„Zburătorul”, „Gândirea”, „Cugetul românesc”, „Rampa”, „Universul
literar ”(îl conduce între 1925-1927), ține cronica literară în „Cuvântul”
și la Radio București.
Ca poet, publică propriile volume: în 1926, Scut și targă și, în 1931,
Itinerar sentimental. Colaborează cu Ion Pilat, realizând Antologia
poeților de azi (1925) și începe, din 1933, munca titanică de editare a
operelor lui M. Eminescu, publicând, între 1939 și 1963, un număr de 6
volume (opera lui a fost finalizată abia în 2000, cuprinzând un total de
16 volume).
În critică nu este adeptul unei singure școli literare, îmbrățișând,
cu căldură, toate direcțiile și toate formulele artistice, din convingerea
că un critic literar nu trebuie să aibă prejudecăți sau preferințe. A lăsat
în urmă pagini substanțiale despre opera lui Arghezi, I. Barbu, I. Pilat,I.
Minulescu, G. Galaction și mulți alții.
Ca un corolar al activității sale, în 1945, devine membru
corespondent al Academiei, iar, din 1955, membru titular.
Chiar dacă valurile vieții l-au purtat departe de Brăila o mare
parte a vieții sale, urbea natală a revenit mereu în perspectiva operei
sale - fie că a fost vorba de paginile cuprinse sub titlul Jurnal de lector,
fie în unele mențiuni critice sau lecturi intermitente. Orașul ,,ce-mi este,
mai mult ca oricare altul drag și hain” îl preocupă la modul istoric și
sociologic. Portretul Brăilei, ,,cu stilul și coloritul său în care metalul,
apa și sălciile bălților își comunică și-și altoiesc tonurile”, își adâncește
trăsăturile ,,cu micile parcuri dispuse din loc în loc, aidoma unor ciclade
înflorite și cu gradina publică cu larga perspectivă a portului și a
Dobrogei în față…”. Despre oamenii Brăilei spunea: ,,neam de oameni
cu atributele lor distincte și durabile: independență, tărie de caracter și

284
stăruință, aplicată în oricare din însărcinările la care îi menește
destinul”.
Pentru a-i cinsti memoria, în Brăila, din 1977, funcționează, pe
strada Cetății nr. 70, Casa Memorială D.P.Perpessicius, unde a locuit
până la plecarea la București .
Panait Istrati s-a născut la 23 august 1884, la Brăila. Urmează
studiile primare la Școala nr. 11 din Brăila (1891-1897). În continuare, a
fost autodidact. Peregrin, între 1912-1930, prin Egipt, Elveția, Franța,
U.R.S.S., Grecia. Începe să scrie literatură la îndemnul lui R. Rolland,
care îi prefațează călduros opera Chira Chiralina. Din 1930, se întoarce
în țară. Opera lui a fost scrisă integral în limba franceză și tradusă de
autor în limba română. Cuprinde povestiri cu elemente autobiografice,
impregnate de atmosfera românească a locurilor natale, el integrând
,,geografiei spirituale a hărții românești un compartiment nou - cel al
Bărăganului - tot astfel cum regatul bălților Dunării și magnifica lor
trecere în nemurirea slovei tot lui i se cuvine” (Camil Baltazar). Opere:
Chira Chiralina (1924), Moș Anghel (1924), Domnița din Snagov (1925),
Codin (1925), Ciulinii Bărăganului (1928) etc. Contemporanii i-au
apreciat valoarea, existând în deceniul trei, la Brăila, un cerc cultural
care îi poartă numele. Retrăgându-se la Brăila în ultimii ani de viață și
fiind un simpatizant al mișcării socialiste, intră în atenția serviciului de
poliție, mai ales după inițierea unei campanii în presă pentru eliberarea
din închisoare a militantului socialist Mihail Gh. Bujor, închis la
Doftana.
A iubit Brăila, lucru dovedit atât de clar în 1930, când în
„Ancheta”, publică un articol, De ce m-am retras la Brăila, unde, cu
venerație și respect pentru locurile natale, Istrati rezuma, în câteva
cuvinte, o perioadă de mai mult de patru decenii, accentuând starea
sufletească în care se găsea atunci, în al 46-lea an al vieții sale. Scria:
,,Brăila e orașul în care am văzut pentru prima dată lumina zilei. Am
iubit-o din copilărie, am urât-o în adolescență, apoi am pierdut-o. M-am
dus în lume. N-am mai fost pentru ea decât un musafir….Acum după
ce am făcut înconjorul mai multor vieți îmi regăsesc Brăila...cu ce stare
sufletească o regăsesc n-are să știe decât foarte târziu și e păcat”.
Nae Ionescu s-a născut la 4 iunie 1890 la Brăila, a fost filosof și
logician, ,,un Socrate al României” (G.Călinescu). A urmat Școala nr. 1
285
de băieți (1897-1901) din Brăila și Liceul N.Bălcescu. Studii universitare
la București, cu licența în filosofie, doctoratul la München (1919). A fost
conferențiar și profesor la Facultatea de Filosofie și Litere din București
(1922-1940), formând o elită de intelectuali: Mircea Eliade, Vasile
Băncilă, C. Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu etc. Colaborează cu
„Ideea Europeană”, „Noua revistă română”, „Revista de Filozofie”,
„Analele Brăilei” etc.
Sugestiv este descris de G. Călinescu: ,,N.Ionescu, ajutat și de niște
sprâncene mefistofelice și de un rictus distanțat ironic, se refugiază în
mitul personalității sale, preferând să-și însceneze în penumbră
filozofia, în fața unui grup de fanatici, evitând sistematic lumina crudă
a cărții …..el vorbea fără nici un sistem în vedere în scopul de a produce
în ascultător, neliniștea metafizică.”
P.Andrei s-a născut la 29 iunie 1891 la Brăila, în familia unor mici
funcționari. A urmat cursurile Liceului „N. Bălcescu”, după care se
înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din Iași, pe care o termină, în
1913, cu ,,Magna cum laude”. Titlul de doctor îl obține în 1918, cu
lucrarea Filosofia valorii. Din 1922, cu sprijinul lui G. Ibrăileanu, ocupă
catedra de Sociologie și Etică a Universității din Iași, rămasă vacantă
după plecarea lui D. Gusti la București, și rămâne până în 1940. Opere:
Istoria filosofiei. Epoca Kantiană (1921), Problema fericirii.
Fundamentul său etic și sociologic (1921), Das Problem der Methode in
der Soziolozie (1927, Leipzig), Sociologie generală (1936), Manualul de
sociologie (1938) .
Activitatea lui a fost și de îndrumător, între 1927-1930, al revistei
„Minerva”, unde colaborează cu Șt. Zeletin, T. Vianu , M. Ralea, A.
Oțetea , D.D. Roșca. Între 1938-1940, a fost ministru al Educației
Naționale. Sfârșitul vieții i-a fost dramatic, deoarece s-a sinucis la 4
octombrie 1940, când au venit legionarii la putere.
V.Bancilă (1897-1979). Studii primare în comuna Scorțaru Nou
(Brăila), liceul la „N. Bălcescu” (1907-1917), iar studiile universitare la
București (1918-1922), devenind licențiat al Facultății de Litere și
Filosofie cu ,,Magna cum laude”. A fost și profesor în Brăila, la Școala
Normală de Băieți ,,Șt. O. Iosif” (1921-1931), membru activ al Societății
Avântul și al Cercului Literar de pe lângă Biblioteca P. Armencea.

286
Studiile sale aduc contribuții în metafizică, logică, etică, estetică,
sociologie, filosofia culturii și religiei.
Mihu Dragomir. S-a născut, pe 24 aprilie 1919, la Brăila, poet și
prozator. Urmează cursul inferior la Liceul „N. Bălcescu”, iar cel
superior la Liceul Comercial, în Brăila. Studiile universitare le face la
București, la Academia Comercială. Redactor la „Viață și suflet”, „Viața
românească”, „Tânărul scriitor” și redactor șef la „Luceafărul”. Debutul
literar îl face în 1936, iar, în 1937, înființează, elev fiind, revista
„Flamuri”. Publică, înainte de 1944, două plachete de versuri: Gânduri
prăfuite (1936) și Rugă de ateu (1938). Maturitatea creativă este specifică
însă anilor următori. Pe lângă activitatea de publicist, poet și prozator,
se remarcă și cea de traducător: a realizat traduceri din A. Pușkin, E.
Poe, H.G. Wells, J. Steinbeck .

Știința
Ana Aslan s-a născut la sfârșit de veac, la 1 ianuarie 1897, la Brăila,
a fost farmacolog și endocrinolog. A fost elevă particulară a Liceului
„N. Bălcescu” din Brăila până în 1915 și devine licențiată a Facultății de
Medicină din București, în 1922. Doctoratul îl obține în 1924, cu teza
Studiul circulației periferice la om. Cadru universitar la București și
Timișoara, activitate de cercetare sub conducerea lui C.I.Parhon și Gh.
Marinescu. Între 1958-1988, a fost director al Institutului Național de
Geriatrie și Gerontologie, membru al Academiei Române (din 1974). A
realizat celebrele produse geriatrice Gerovital și Aslavital16. Numele ei
este trecut pe Mausoleul Hipocrate de la Larissa din Grecia, iar, tardiv
ce-i drept, și Brăila îi acordă titlul de Cetățean de Onoare al orașului, în
1997. Pacienții i-au fost puternicii lumii: Indira Ghandi, Ch. de Gaulle,
Pablo Neruda etc., iar produsele ei au adus bugetului României
milioane de dolari.
C. Sandu Aldea s-a născut la 14 noiembrie 1874, la Tichilești. Fiu de
țărani. Urmează cursurile gimnaziului real din Brăila, actual
„N. Bălcescu” (pe care îl termină în 1892) și optează pentru agricultură,
terminând, în 1896, Școala Centrală de Agricultură de la Herăstrău.
Bursier al statului, face studii la Paris (1901-1903) și Berlin (1904-1906),
întorcându-se în țară cu diploma de doctor în științe agricole. Debutul

287
literar și-l face în 1896, la 21 de ani, publicând în revista lui Vlahuță,
„Viața”, și realizând câteva traduceri din Heinrich Heine.
Profesional, înainte de război, este director al Școlii Superioare de
Agricultură de la Herastrău, post pe care revine în 1919 până în anul
morții sale (1927). Inaugurează cercetări experimentale privind selecția
și hibridizarea cerealelor și încearcă popularizarea cunoștințelor în
rândurile țăranilor (Scrisori către plugari, Sfaturile unui plugar luminat,
Cărticica plugarului). Pe plan literar, scrie nuvele și romane de
orientare semănătoristă: În urma plugului, Două neamuri, Pe drumul
Bărăganului, Ape mari. În vara lui 1919, este ales membru corespondent
al Academiei Române, secția literară. Colaborează cu revistele „Floare
albastră”, „Sămănătorul”, „Epoca”, „România jună”, „Apărarea
națională” și traduce din H. Ibsen, P. Lotti, W. Thompson, L. Andrev.
M. Sadoveanul îi definește opera astfel: ,,literatura lui C. Sandu Aldea a
fost stânjenită de preocupările sale științifice. Între știință și artă a stat
ades în cumpănă și neliniștea aceasta și-a mărturisit-o și în scris’’. Ca
scriitor, opera lui reprezintă o contribuție mai mult decât remarcabilă,
ea depășește, adesea, cadrul propriu zis al curentului semănătorist.
Ibrăileanu spune despre el că este ,,expresia vieții și a sufletului unei
regiuni a țării, câmpia de întinderi necunoscute, care prelungește
Bărăganul spre răsărit până la schela cea mare a Brăilei”. Criticul
Pompiliu Constantinescu, referindu-se la imaginea Brăilei în opera sa,
spunea: ,,…răzbate o iubire caldă aproape fizică pentru locul natal,
fertil în germinația lui primitivă, mângâietor prin jocul metalic al
undelor dunărene și prin nostalgia pe care zona toridă a Bărăganului o
încheagă și o destramă cu amăgiri de Fată Morgana”.
Mina Minovici s-a născut, la 30 aprilie 1858, la Brăila, medic legist
și farmacist. Gimnaziul îl urmează la Brăila (1869-1873), completat
ulterior cu liceul la Iași (bacalaureatul în 1884). Licențiat al Facultății de
Medicină din Iași (1880-1885). A fost preparator al cursului de Chimie
ținut de C. Davila la Școala Superioară de Farmacie, farmacist al Eforiei
Spitalelor Civile în București. Se specializează în toxicologie, luându-și
doctoratul la Paris (1885-1888). A fost medic în Brăila (1889-1890), medic
legist al Capitalei (1891-1892). Datorită eforturilor lui, se înființează
Morga și Serviciul Antropometric la București, în 189220. Profesor de
medicină legală al Facultății de Medicină din București (1892-1932),
288
decan al aceleiași facultăți (1919-1921; 1923-1924; 1926; 1930-1931).
Fondator și director al Institutului Medico-Legal ,,Mina Minovici” din
București (primul de acest tip în lume). Lucrările lui vizează domenii ca
antropologia, toxicologia, medicina legală, psihologia judiciară. Între
1928-1930, publică Tratat complet de medicina legală cu legislația și
jurisprudența românească și străină, în două volume (2.072 pagini și
460 figuri), lucrare premiată de Academia Română.
C. Hepites s-a născut, la 17 februarie 1851, la Brăila, fizician și
meteorolog. Provine dintr-o familie cu tradiție culturală, face studiile
primare la Brăila, cele gimnaziale la București, continuate cu Școala
Militară (1861-1865). Studiile superioare le continuă la Bruxellels
(domeniu militar) și științe (doctorat în științe matematice și fizice).
Profesor la Gimnaziul Comunal și Real din Brăila (1875-1881),
înființează prima stație meteorologică românească (1875). Este
fondatorul Institutului Meteorologic din București, a Serviciului de
Măsuri și Greutăți, a Serviciului Seismologic al României, a
Observatorului de Magnetism Terestru de la Filaret, întocmește harta
geomagnetică a României. Este membru corespondent al Academiei,
apoi, membru titular. Moare în 1922, la Brăila.
Gh. Munteanu Murgoci s-a născut, la 26 iulie 1872, la Brăila, geolog,
mineralog și pedolog. Studiile secundare la Liceul Real din Brăila
(1884-1891), iar cele superioare la Facultatea de Științe a Universității
București (1892-1895). Face specializări la Viena și Munchen, devenind,
în 1901, doctor în petrografie. Profesor la Liceul din Ploiești, la Liceul
„Gh. Lazăr”, la Școala Națională de Poduri și Șosele, membru
corespondent al Academiei Române (1933). În cele peste 200 de lucrări
publicate, aduce o importantă contribuție la știința mineralogiei,
pedologiei și geologiei. Este primul care va întocmi o hartă a solurilor
din România, descoperă noi minerale (lotritul) și zăcăminte utile.

Teatru - muzică
Hariclea Darclee. Numele său adevărat era Haricleea Hartulary. S-a
născut, la 10 ianuarie 1860, la Brăila. A fost unul dintre celebrele nume
ale operei românești, ,,simbol al triumfului românesc peste hotare,
imagine sonoră a frumuseții, grației, a cântecului; ridicată pe scutul
înflorit al unei epoci unice în istoria lumii, sinteză definitivă a gloriei de
289
scenă“ (N.Carandino). Studiile muzicale și de canto le-a făcut la Viena,
le-a continuat la Paris cu profesoarele M. Sasse și Olangier, apoi cu
profesorul Duvernois. Debutul și-l face în 1889, pe scena Operei Mari
din Paris, în rolul Margaretei din opera Faust și, respectiv, al Julietei din
Romeo și Julieta de Gounod. A îmbinat cu o deosebită măiestrie jocul
scenic cu o voce excepțională, impunându-se printre cele mai mari
prezențe scenice din lume. A încântat cu vocea sa un auditoriu select la
Nisa, Petersburg, Milano, Buenos Aires, Rio de Janeiro, Montevideo,
New York, Monte Carlo, Roma. A creat roluri unice în Tosca lui
Puccini, Condor de Gomez, Wally de Catalony, Amico Fritz, Iris de
Mascagni. A cântat alături de alte voci celebre ca Titta Ruffo și Enrico
Caruso. Însuși Verdi, la interpretarea rolului Violetei, exclama ,,Prea
frumoasa, brava mea Violeta!’’. În 1898, este invitată de regina Italiei, de
la care primește cele mai calde felicitări pentru modul ireproșabil în
care a interpretat rolul din opera Iris a lui Mascagni; la Sao Paolo, s-a
bătut o medalie pentru a aminti memorabilele spectacole susținute de
artistă; în 1898, este decorată de sultanul Turciei cu ordinul „Osmanie”.
Jean Andrian s-a născut, în 1887, la Tulcea, dar o mare parte a
activității sale profesionale a fost legată de Brăila. A beneficiat de o
instrucție solidă, urmând cursurile Liceului „Sf. Sava” din București,
apoi Conservatorul de Muzică și Facultatea de Drept tot din București
(licența în 1914). A fost profesor de muzică la Școala Medie din Brăila
(1912-1913), la Liceul „N. Bălcescu” (1914-1935), Liceul de Băieți din
Râmnicu Vâlcea (1935-1938) și Liceul „A.Vlaicu” tot din București
(1938-1943). În paralel, a fost dirijor al trupei de operetă Al. Bărcănescu
din București (1917-1918) și dirijor adjunct al Teatrului de Revistă
„Cărăbuș” din București (1918). A rămas în memoria brăilenilor ca
animatorul vieții muzicale, el reînființând Societatea Muzicală „Lyra”,
pe lângă care creează Conservatorul de Muzică, fondează și dirijează
Reuniunea Corală Mixtă (1926-1930). În 1937, ca o încununare a
meritelor sale, este ales membru al Societății Compozitorilor Români.
Dintre creațiile sale, menționăm: Contemplation (vals pentru orchestră),
Rapsodia brăileană (pentru orchestră), Zburătorii (imn pentru cor și
orchestră), Lăudați pe Domnul (imn pentru cor bărbătesc).
George Niculescu Basu s-a născut la Brăila, în 1888, artist liric.
Talentul îi este descoperit și cultivat de profesorul brăilean I. R.
290
Simionescu, care îl și folosește ca prim-solist în corul comunal. Debutul
și-l face la Focșani, într-o trupa de operetă. Studii serioase începe după
război, în Italia, cântând și pe scenele din Milano și Parma. Reputează
succese de scenă în Spania, Italia și Egipt, iar, în 1922, se întoarce în
țară, la Opera Română din București. Vocea caldă, puternică, jocul
scenic foarte bine stabilit îi aduc un enorm succes în rolurile titulare din
operele Boris Godunov de M.P. Musorgski, Mefistofele de A. Boito,
Cavalerul Rozelor de R. Strauss, Bărbierul din Sevilla de Rossini, Faust
de Gounod, Mireasa vândută de Smetana etc. La sfârșitul carierei sale, a
fost încununat cu titlul de Artist al poporului .
Petre Ștefănescu Goangă se naște la Brăila, artist liric. Studiile liceale
le-a făcut la Liceul „N. Bălcescu” din Brăila și Liceul Internat din Iași.
Pregătirea muzicală și-a făcut-o la Paris (1922-1927) cu Ofelia Litvinne,
G. Saillard. Debutul artistic și-l face în 1924, student fiind, pe scenele de
la Bordeaux, Lille, Toulouse, Lille, Marsilia, Nice, Le Havre, Nantes,
Rouen. În 1927, este angajat, pentru trei ani, la Theatre Royal din Liege
(Belgia), dar cântă și în țară, pe scenele de la București și Cluj. În 1931,
face studii de canto la Veneția, în 1932, cântă în Franța, Olanda, Belgia și
Spania, în 1932, este angajat la opera din Cluj, unde stă până în 1934,
când se transferă la Opera din București, unde rămâne până la
pensionare, în 1967. A deținut rolurile titulare din Boris Godunov de
Musorgski, Maeștri Cântăreți și Walkiria de Wagner, Tosca de Puccini,
Rigoletto de Verdi, Cneazul Igor de Borodin etc. Activitatea sa scenică a
fost completată și cu cea didactică, din 1950 fiind profesor la
Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București.
Maria Filotti se naște la 9 octombrie 1883, în comuna Batogu din
județul Brăila, actrița N. Carandino, referindu-se la arta sa, o caracteriza
astfel: ,,îmbina stilul italian cu hieratismul bizantin și cu grația
franțuzească”. A fost elevă particulară a Liceului „Nicolae Bălcescu”
din Brăila, licența în Litere și Drept la București. Studii de muzică la
Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din București, cu Aristizza
Romanescu, C. Nottara (absolventă în 1906). Completează pregătirea cu
studii de artă dramatică la Paris, iar, în 1921, devine profesoară la
Conservator pentru aproape trei decenii. Din 1906, este angajata
Teatrului Național din București, pentru cca 30 de ani. Din 1937, a jucat
la Teatrul Comedia și Teatrul din Sărindar, pe care îl și conduce între
291
1940-1949. În 1949, se reîntoarce la Teatrul Național, unde va rămâne
până în 1956.
De-a lungul carierei sale, a interpretat peste 170 de roluri din
repertoriul clasic și modern, universal și românesc: regina Elisabeta din
Maria Stuart de Schiller, Ana Andreevna din Revizorul lui Gogol, Irina
Nikolaevna Arkadiana din Pescărușul lui Cehov, Zoe din O scrisoare
pierdută de I.L.Caragiale. În 1926, ca o recunoaștere a activității sale,
este distinsă cu titlul de ,,societar de onoare” al Naționalului, titlu pe
care îl mai primiseră C. I. Nottara, P. Gusty, Aristide Demetriade, N.
Soreanu.

Sport
Radu Corbu se naște în 1864, în comuna Urleasca, județul Brăila.
Profesor și animator al vieții sportive brăilene. Are pregătire militară,
absolvent fiind, în 1887, al Școlii de Gimnastică și Arme a Regimentului
32 Dorobanți din Brăila, al Școlii Societății Române de Arme,
Gimnastică, Dare la Semn și Natație (1891) și al Școlii superioare de
Științe de Stat din București (1897). Face studii speciale de gimnastică la
Viena și Breslau. A fost institutor la școli primare din Brăila (1883-1887),
,,maestru de gimnastică’’ la Liceul N. Bălcescu” (1887-1929), dar și
secretar (1889-1923) și subdirector (1923-1932). Numele său este legat de
promovarea jocului de oină în țară și de preocupările pentru
organizarea unui învățământ sportiv bazat pe norme științifice. Din
însărcinarea lui Spiru Haret - ministrul Instrucțiunii publice -
redactează normele jocului de oină, norme care sunt în vigoare până
azi. Tot el este cel care a realizat Parcul de Sporturi din Grădina
Monument din Brăila (inaugurat în 1921).

Presa
G. T. Marinescu s-a născut, în 1895, în comuna Băneasa, județul
Ilfov. Urmează, la Brăila, Școala de Băieți nr. 3 (1902-1906) și Liceul „N.
Bălcescu” (1906-1914). Studiile superioare le face la Școala de Poduri și
Șosele din București, participă la Primul Război Mondial, ca ofițer în
Regimentul de Pontonieri. Își reia studiile în 1918, obținând, în 1922,
diploma de inginer la specialitatea electromecanică. A avut preocupări
culturale încă din perioada când era elev la „N. Bălcescu”, făcând parte
292
din Societatea „Avântul”, revitalizată în perioada studenției sale,
devenind cunoscută pe plan național. Tot în perioada studenției, a fost
membru fondator și președinte al Cercului și Căminului Studențesc
brăilean.
Pe linie profesională a fost inginer al Primăriei Brăila (1922-1924),
inginer în București la diferite întreprinderi (1924-1937), la „Astra
Română” (1937-1950), este deținut în timpul comuniștilor la Aiud și
Gherla, pensionându-se în 1967.
Este inițiatorul mișcării regionaliste. Este mai ales sufletul
„Analelor Brăilei”. Edificator pentru creionarea cât mai exactă a
portretului lui G.T.Marinescu este interviul dat, în anii ’80, lui T.Buculei
și publicat, în semn de omagiu, de „Analele Brăilei” la moment
aniversar, în 2004. Deci, să-l ,,lăsăm să vorbească”, spicuind câteva
momente importante....
A avut marea șansă de a avea profesori cu dragoste pentru
meseria lor la „N. Bălcescu” și îi amintește cu nostalgie și respect pe I.
R. Simionescu, Vasile Goraș, J. Andrian, N. Dragomirescu, I. Brătescu,
R. Corbu, C. Gușăilă, D. Dogaru. Elev fiind, a avut șansa de a audia
conferințe ale lui N. Iorga la Vălenii de Munte și ale lui V. Pârvan.
Despre apariția „Analelor”, povestește implicarea lui Iorga: văzând
seriozitatea muncii depuse de cei care lucrau la „Anale”, dar și
dificultățile financiare întâlnite de ei în a scoate revista, Iorga îl invită la
București pe G. T. Marinescu și pe primarul de atunci al Brăilei,
obținându-le un fond de 1.000.000 lei, necesari aniversării Centenarului
eliberării Brăilei de sub turci. Astfel au apărut „Analele” în 1929,
precum și Documente privitoare la Brăila și Brăila veche. Stampe,
planuri, hărți.
Singura monografie referitoare la Brăila, cea scrisă de profesorul
C. C. Giurescu, își datorează apariția, în mare parte, tot lui
G.T.Marinescu: în 1968 se împlineau 600 de ani de la atestarea
documentară a Brăilei, iar G. T. Marinescu îi propune lui C. C. Giurescu
să marcheze acest moment prin editarea unei lucrări speciale, în care o
mare parte din material provenea de la cercetările din jurul „Analelor”.
C. C. Giurescu acceptă și, cu sprijinul ministrului Educației - Ștefan
Bălan, brăilean la origine -, pleacă și studiază la Viena arhivele timp de

293
două luni, venind cu un bogat material documentar, pe care îl
completează cu cel pus la dispoziție de G. T. Marinescu.
Aceste destăinuiri făcute de G. T. Marinescu la aproape 90 de ani
lasă însă să răzbată și amărăciunea omului de cultură care nu își vede
munca continuată de generațiile de după el: marele său regret era că nu
a continuat apariția „Analelor Brăilei”, chiar dacă, în anii ’70,
intervenise pe lângă autoritățile comuniste în acest scop.
Ca și o reparație târzie în memoria celui care a iubit atât de mult
Brăila, menționez că. din 2004, „Analele Brăilei” reapar pe lângă
Muzeul Brăilei, ca o serie nouă, așa cum a dorit-o, și păstrându-și
profilul de publicație de regionalism cultural.

BIBLIOGRAFIE

A. Lucrări
*** Scriitori români, București, Editura Științifică și Enciclopedică,
1978;
*** Dicționar cronologic al științei și tehnicii, București, Editura
științifică și enciclopedică, 1983;
*** Zilele culturii brăilene. Comunicări și referate, editată de Comitetul
pentru Cultură și Artă a Județului Brăila, Comisia pentru dezvoltarea
științei și culturii, Brăila, 1970;
Anghel, Dumitru, Cetățeni de Onoare ai Brăilei, Brăila, Editura Ex
Libris, 2004;
Bălan, Ștefan; Mihăilescu, Nicolae Ștefan, Istoria științei și tehnicii,
București, Editura Tehnica, 1975;
Buculei, Toader, O vatră de lumină seculară, Brăila, 1988;
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în
prezent, București, Editura Semne, 2003;
Cosma, Octavian I., Muzica românească, vol. I, București, Editura
Didactică și Pedagogică, 1988;
Crihană, Marcel, Carte de foc - Antologia cercului literar Perpessicius,
București, Editura Perpessicius, 2007;
Giurescu, C. Constantin, Istoricul orașului Brăila. Din cele mai vechi
timpuri până astăzi, București, Editura Științifică, 1968;
294
 Idem, Prezențe brăilene în spiritualitatea românească, Editura
Libertatea S .A ., Inspectoratul pentru cultură al județului Brăila, 1993;
Ioanid, N., Angelescu, B. Frații Minovici, București, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1970;
Mocioiu, Nicolae, Brăila file de istorie. Documente privind istoria
orașului 1919-1944, vol. II, București. Editura Întreprinderea Poligrafică
,,13 Decembrie 1918’’.
Popa, Marian, Dicționarul literaturii române, București, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1986;
Portocală, Radu, Istorii de familie, Brăila, Editura Istros, Muzeul
Brăilei ,,Carol I”, 2015;
Roșca, Nuțu, Închisoarea elitei românești. Compendiu, ed. a II-a,
Sighetu Marmației, Editura Aska Grafika, 2006;
Sava, Iosif; Vartolomei, Luminița, Dicționar muzical, București,
Editura Științifică și Enciclopedică, 1983;

B. Presa
„Analele Brăilei” (1977; 2004);
„Dunărea de Jos”, Brăila, iunie 1990;
„Viața Literară”, II, nr.43, 1927

C. Surse online
https://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Portocal%C4%83_(politician)
http://adevarul.ro/locale/braila/radu-portocala-primarul-vizionar-
brailei-interbelice-torturat-moarte-temnitele-comuniste-1_54c9f38f448e0
3c0fd10d062/index.html.
http://adevarul.ro/locale/braila/braila-legenda-1_533a66b00d13376
6a8670a12/index.html
https://toread.bjbraila.ro/opac/authority/111772

295
 Liviu Rebreanu
Prof. Petculescu Anca
Liceul Tehnologic „I.C.Brătianu” din Nicolae Bălcescu

,,Firește, nu pot regreta și nici renega nimic din viața mea. Dacă
însă ar fi să reîncep, nici azi n-aș face decât ceea ce am făcut odinioară.
Viața mea, ca a oricărui om de muncă și zbuciumare, e un tot, cu umbre
și lumini, cu lucruri bune și rele, cu înălțări și scăderi.” (Liviu
Rebreanu)
„Caracter provine de la cuvântul grec imprimare, gravură. Este
ceea ce natura a gravat în noi. Putem oare să-l ștergem? Grea întrebare.
Dacă am nasul strâmb și doi ochi de pisică pot să le ascund cu o mască.
Pot, însă făptui mai multe asupra caracterului ce mi-a fost hărăzit? (...)
Religia și morala stăvilesc pornirile firii; dar nu pot să le distrugă.
Bețivul aflat într-o mănăstire, silit să se mulțumească doar cu o jumătate
de clondir de cidru la masă. N-o să se mai îmbete, dar vinul o să-i placă
în continuare.
Vârsta domolește caracterul; seamănă cu un pom care nu mai
produce decât puține fructe, și acelea vai de capul lor, dar care își
păstrează aceeași natură; pomul este cuprins de noduri si de mușchi, se
umple de viermi, dar el tot stejar sau păr rămâne. Dacă am putea să
schimbăm caracterul, să dăm altul, am fi stăpânii naturii. Încercați să
însuflețiți un om delăsător printr-o activitate susținută, să înghețați prin
apatie sufletul clocotitor al unui impetuos, insuflați gustul pentru
muzică și poezie unui om căruia îi lipsește gustul și urechea muzicală:
n-o să reușiți mai mult decât dacă ați încerca să-i redați vederea unui
orb din născare. Îmbunătățim, îmblânzim sau ascundem ceea ce natura
a sădit în noi; dar noi înșine nu sădim nimicˮ. Voltaire definește
caracterul ca o limitare a condiției umane, ca o povară presus lui, de
care nu se poate elibera. Niciun om nu poate să se sustragă destinului
ce i-a fost scris. În schimb, se poate revolta, dar societatea îl va renega.
Destinele unor personaje cu izbucniri lăuntrice al căror atașament
față de glia străbună și cu idealuri neștirbite de asupririle străine sunt
296
prezentate în creațiile memorabile ale lui Liviu Rebreanu, apreciat ca
romancier-demiurg, un scriitor lucid care propune un model prestigios,
într-o epocă a tiparului balzacian preluat de George Călinescu: ,,El
amalgamează tot, observațiile fugare și notațiile pasagere intră în
retortele laboratorului său nocturn, pregătind geneza, creând lumi”.
Demiurgul Rebreanu inaugurează romanul românesc realist, obiectiv,
modern.
S-a născut la 27 noiembrie 1885, în satul Tîrlișiua, județul Bistrița,
fiind primul din ce 13 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai
Ludovicăi; a murit la 1 septembrie 1944, în comuna Valea Mare, județul
Argeș.
Școala primară a făcut-o în comuna Maieru, studiile gimnaziale în
Năsăud, continuate la Bistrița, Școala militară la Sopron, Academia
militară ,,Ludoviceum” din Budapesta, absolvită în 1906. Devine ofițer
la Gyula, dar demisionează în 1908. Până în 1909, când trece clandestin
munții și se stabilește la București, lucrează ca ajutor de notar și
funcționar la primăria din Vărarea.
Liviu Rebreanu își face debutul cu o serie de nuvele. Îl
consemnează revista „Luceafărul”, din Sibiu, către sfârșitul anului 1908,
apoi, în anul următor, revista „Convorbiri literare”, încercând să se
afirme în viața literară românească. Colaborează la ,,Rampa”, ,,Ziua”,
,,Universul literar”, ,,Viața românească”, ,,Adevărul”, iar, după război,
la ,,Sburătorul”, inițiind, printre altele, revistele ,,Mișcarea literară”
(1924-1925) și ,,România literară”(1932-1934). Începe să fie recunoscut ca
un scriitor de valoare și, în următorii ani, este director al Teatrului
Național din București (1928-1930, 1940-1944), din 1925, președinte al
Societății Scriitorilor Români și, din 1934, membru al Academiei
Române (discursul de recepție -Laudă țăranului român).
Până la apariția primului său roman „Ion” (1920), a publicat
câteva volume de nuvele: „Frământări” (1912), „Golanii” (1916),
„Mărturisire” (1916), „Răfuiala” (1919). De dimensiuni restrânse, cu
oameni blajini, dar cu explozii de mânie sau de brutalitate, în conflicte
dramatice preponderant- țărănești, specific satului transilvănean,
primele nuvele au fost remarcate cu destulă reticență de opinia critică a
vremii. Romanul Ion este primul mare succes al lui Rebreanu. Cartea
primește Premiul Academiei Române. Reputația prozatorului se
297
consolidează când scoate romanul „Pădurea spânzuraților”, în care reia
motivul din nuvela Catastrofa, dar, inspirat de sfârșitul tragic al fratelui
său, Emil Rebreanu, sublocotenent în armata austro-ungară, executat
pentru încercarea de a trece de partea românilor, în Primul Război
Mondial.
Alte romane, „Adam și Eva”, „Ciuleandra”, „Crăișorul”,
reprezintă investigații ale tehnicii scriitoricești. Deosebit rămâne
romanul „Răscoala” (1932), în care sunt prezentate răscoalele țărănești
din 1907 și este o cronică a vieții sociale, politice a României în preajma
răscoalei.
Scrierile care au apărut după acel roman prezintă mai puțină
importanță „Jar”, „Amândoi”, „Gorila”, precum și încercările dramatice
„Cadrilul”, „Apostolii„, „Plicul”.
Personajele lui Liviu Rebreanu din romanele „Ciuleandra”,
„Adam și Eva” trăiesc sentimentul de permanentă neliniște, de
zbucium sufletesc, de inadaptare. Conflictul interior din romane
izbucnește din tragismul luptei sufletești. Protagoniștii își duc existența
obsedați de problemele marcante ale existenței: dreptatea, iubirea,
moartea, gelozia. Acestea provoacă mari tensiuni personajului: „Se
cunoaște din psihologia modernă rolul obstacolului în viața sufletească
și în formarea caracterului”.
Eroii sunt surprinși în mișcarea vieții, într-o ,,lume dominată de
însemnele tragicului, de coordonatele apăsătoare ale morții, culpei,
spaimei și neliniștii” , situațiile-problemă nu sunt determinate doar de
factorii sociali, ci și de frustrările indivizilor, care răbufnesc în situații
tragice, ce nu își găsesc locul. În operele mai importante, tematica
vizează fie problema pământului, fie problema națională. Când
abordează literatura citadină, deși parțial izbutită, scriitorul -
polivalent, dar inegal - este departe de nivelul marilor sale creații.
Adrian Marino, în „Dicționar de idei literare”, volumul I,
considera că una din normele conștiinței morale este buna credință,
fidelitatea față de sine, consecvența, sinceritatea, onestitatea interioară:
,,Fii tu însuți”, ,,Fii credincios ție însuți!”.
„Pentru mine arta - zic artă și mă gândesc la literatură - înseamnă
creație de oameni și de viață. Astfel, arta, întocmai ca și creația divină,
devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii, cu viață proprie,
298
scriitorul se apropie de misterul eternității. Nu frumosul, o născocire
omenească, interesează în artă, ci pulsația vieții. Când ai reușit să
închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o opera mai
prețioasă decât toate frazele frumoase din lume” (Cred, 1924).
Momentul pătrunderii în timpul interior al protagonistului declanșează
o furtună lăuntrică, care îl determină să își facă sieși făgăduiala
satisfacerii tuturor năzuințelor, aspirațiilor. În felul acesta, eroul se
abate de la o identitate prestabilită și se transformă, paradoxal, în
victimă nimicită de glasul interior. Eșecul din lumea reală presupune o
victorie în ordinea sufletească.
Eroii lui Liviu Rebreanu sunt presus oricărui destin banal. Firile
cele mai scrupuloase din punct de vedere etic deveneau și cele mai
susceptibile: „mai ușor de biruit, tocmai datorită neputinței de a se
adapta, lipsindu-le, de regulă, armele adecvate”. Astfel, personajele se
retrag în străfundul eului propriu. De aceea, Rebreanu pune în lumină
destăinuirile interioare, evenimentele exterioare, fiind o cale de a
descifra elementul lăuntric al eroilor săi: ,,Rebreanu e înainte de toate
un logician, un arhitect, un constructor de edificii, nu o dată
monumentală, atent la problemele de cadraj, de echilibru și perspectivă,
la cele de contextˮ .
Efortul creării unor oameni vii a fost, la Rebreanu, un drum
anevoios: „ceasuri albe ale nopții, învăluite în fum de țigară și biruite
prin stimulentul cafelii, nenumărate ceasuri albe, când scriitori pe
atunci tineri și noctambuli îl găseau după miezul nopții la masa de
lucru, înfruntând cu bărbăție spaima paginii albe, numai acele mii de
nopți au fost martore dificultăților de tot felul cu care a luptat omul de
voință neînfrântă, pentru obținerea rezultatelor sale uimitoare”. O altă
condiție a operei literare viza conținutul uman. Construirea acestuia
presupune muncă titanică a autorului. Transfigurarea creatoare a
realității, universal uman, sunt coordonatele creației lui Rebreanu.
Dimensiunea realistă caracterizează opera rebreniană. Șerban
Cioculescu afirma că Liviu Rebreanu rămâne reprezentantul cel mai
acreditat al epicii obiective, cu caracter social. Exemplarele sale
omenești nu se individualizează, ci reprezintă anumite tipare. Fie că e
vorba de intelectualul ardelean sau de ofițerul patriot, de țăranul

299
năsăudean sau argeșean, de burghezul român, fiecare dintr-înșii
rezumă o serie de experiențe similare.
Spre deosebire de viziunea lui Balzac, care dă viață unor ființe
excepționale, privirea lui Liviu Rebreanu se oprește asupra sufletului
însetat de adevăr, iubire, patimă. Realismul marelui romancier român
este oarecum clasic.
Domeniul propriu al lui Rebreanu este colectivitatea țărănească,
reprezentată în romanul „Răscoala” sau în reprezentanții tipici din
„Ion”.
Particularitățile realismului sunt: autorul își propune să ne
înfățișeze realitatea cât mai veridic posibil; opera realist trebuie să dea
impresia autenticității, așadar, la nivelul textului, instanța naratorului
își diminuează prerogativele narative, limitând unicitate de perspectivă,
relatarea se face preponderant la persoana a III-a. Printre tehnicile și
procedeele specifice, amintim: descrierile amănunțite, observația,
detaliul semnificativ, analiza psihologică. Temele scrierilor sunt
orientate către familie, bani/patima banilor. Naratorul este omniscient,
reprezentând un ,,Dumnezeu” al operei; evenimentele se desfășoară
cronologic; stilul este sobru, caracterizat de rigoare, precizie, fără
abundență stilistică.
Proza realist-obiectivă rebreniană se realizează prin narațiune la
persoana a III-a, nonfocalizată (focalizare zero), viziune ,,dindărăt”,
presupunând un narator obiectiv, detașat, care nu se implică în faptele
prezentate, omniscient, deoarece știe mai mult decât personajele, și
omniprezent, deoarece controlează evoluția acestora (perspectiva
auctorială).
Înlănțuite temporal și cauzal, faptele sunt credibile, efectul asupra
cititorului fiind de iluzie a vieții, de veridicitate.
Abordarea personajelor ca tipologii este specifică realismului (care
concepe arta ca mimesis), urmărind prin această generalizare o
reprezentare cât mai cuprinzătoare a vieții.
Stilul se caracterizează prin sobrietate, concizie și precizie,
scriitorul fiind un „anticalofil”, cum însuși preciza: ,,Prefer să fie
expresia bolovănoasă și să spun într-adevăr ce vreau decât să fiu șlefuit
și neprecis. De altfel, cred ca e mult mai ușor a scrie frumos decât a
exprima exact". Prezența regionalismelor ardelenești asigură un
300
echilibru stilistic, personajele având un limbaj definitoriu pentru mediul
căruia îi aparține fiecare. Fraza este sacadată și armonioasă, cuprinzând
uneori repetiții obsesive de cuvinte. Din perspectiva artei narative,
romanul lui Rebreanu se impune prin dinamizarea acțiunii, izvorâtă
din acumularea treptată a faptelor semnificative.
Creațiile lui Liviu Rebreanu surprind din caracteristicile specifice
naturalismului, care este un curent literar ce a luat naștere în Franța,
între anii 1860-1880, ca o prelungire exagerată a realismului, răspândit,
ulterior, în toate țările lumii. Numele curentului derivă de la cuvântul
,,natură" și dezvăluie amprenta biologicului, a eredității, în creionarea
personajelor literare, deci, a omului în general.
Spre deosebire de realism, care tratează indivizii în mediul lor
social, așa cum sunt ei în realitate, naturalismul duce la extrem
principiile estetice realiste, dezvăluind aspecte sumbre, macabre,
bolnăvicioase, chiar dezgustătoare ale omului ca ființă biologică,
condusă de ereditate, de boală, și nu de rațiune. Pe lângă caracterul
biologic moștenit, naturaliștii consideră că mediul social joacă un rol
crucial în dezvoltarea personalității umane. Astfel, scriitorii naturaliști
tratează personajele precum alcoolicii, criminalii sau persoane
îmbolnăvite psihic și fizic de un mediu social viciat.
Naturalismul preia de la realism tehnica descrierii detaliate în
prezentarea cazurile patologice surprinse în operele literare. Până
atunci, acest instrument literar fusese utilizat în literatură doar de
Balzac, Stendhal și Flaubert. Metoda experimentală are rolul de a
descoperi relațiile care leagă un fenomen de cauza lui apropiată.
Scriitori naturaliști sunt influențați de teoria evoluționistă a lui
Charles Darwin, din „Originea speciilor”, și de fiziologia experimentală
a medicului Claude Bernard, în „Introducere la medicina
experimentală”. Aceasta tendință literară a fost fondată de scriitorul
francez Emile Zola, care a început să publice scrierile teoretice privind
,,metoda naturalistă" în anul 1866. Acesta a folosit pentru documentare
dosarele justiției, fiziologia omului, crimele, furturile, adulterele, bolile
moștenite, originea și istoria unor familii burgheze dintr-un oraș de
provincie.

301
 Cei mai reprezentativi scriitori naturaliști în literatura universală
sunt: Emile Zola, Guy de Maupassant, A. Daudet, Martin du Gard
(Franța), G. Hauptmann (Germania); Theodor Dreiser (America).
Spre deosebire de operele literare naturaliste universale - care sunt
construite în jurul acestui curent literar -, scriitori români împletesc alte
curente literare, precum realismul sau modernismul cu elemente
naturaliste.
Așadar, deși nu pot fi considerați scriitori naturaliști, regăsim
tehnici și caracteristici specifice acestui curent literar în scrierile lui
Barbu Ștefănescu Delavrancea, I.L.Caragiale, Liviu Rebreanu și chiar în
operele lui Ioan Slavici sau Costache Negruzzi.
Nicolae Manolescu remarca, în studiul său, că toate romanele lui
Rebreanu relatează eșecuri. „Ion” e cel mai semnificativ. Personajele
sale ajung într-un final victime. Ana, cel mai tulburător destin, se
învârte într-un cerc vicios până la sfârșit: ,,Norocul meu, norocul meu”.
Acest personaj a lăsat impresia că e doar o pradă neputincioasă, o
victimă a unor interese necunoscute ei, pe care nu le pricepe și de care
nu a știut să se protejeze, să se rupă, mai târziu.
Romanul naturalist pune în lumina acești oameni fără nicio șansă,
cu un destin fără salvare.
Așadar, naturalismul nu se regăsește în literatura română în stare
pură, niciun scriitor autohton neputând fi numit în totalitate naturalist.
Totuși, influențele acestui curent literar se resimt în operele mai multor
nume românești.
La scurt timp de la apariția romanului „Ion”, Eugen Lovinescu
publică, în revista ,,Sburătorul”, un ciclu de patru foiletoane intitulate
Liviu Rebreanu, în care fixează locul acestui roman în contextul
literaturii naționale: ,,Pentru modesta noastră literatură ‹‹Ion›› e cea mai
puternică creațiune obiectivă a literaturii române și cum procesul firesc
al epicei e spre obiectivare poate fi pus pe treapta ultimă a scării
evolutive”. Scriitorul, remarca E. Lovinescu, demonstrează spirit de
invenție și o mare densitate epică, oferind, în plină epocă de căutare a
unei formule evolutive, soluția epicii obiective. Față de mediul recreat,
autorul e obiectiv, indiferent și neutru, fără atitudine comporativă sau
duioasă. Eugen Lovinescu afirma, în Istoria literaturii, că apariția lui Ion
rezolvă o problemă și curmă o controversă. În acest sens, Rebreanu a
302
demonstrat, printre cei dintâi, că literatura despre țărani nu trebuie sa
fie neapărat sămănătoristă. În paralel cu alte opinii critice formulate la
apariția romanului - dintre acestea detașându-se punctele de vedere ale
lui T. Vianu: ,,icoana complexă, vie fără exuberanță, bogată în
amănunte de observație a vieții Ardealului” sau ale lui Mihail
Dragomirescu: ,,cel mai frumos roman românesc și unul din cele mai
tipice opere de acest fel, în literatura universală” -, meritul de a fi impus
cu adevărat numele lui Liviu Rebreanu și de a-l situa în fruntea
prozatorilor epocii îi revine, indiscutabil, lui Eugen Lovinescu.
Dincolo de aprecierea asupra capacității creatoare a
romancierului, criticul nu putea să neglijeze tendința de revendicare a
ruralului, a mediului țărănesc și a valorilor sale, care au constituit, timp
de secole, factorul determinant al autenticelor valori culturale ale
poporului român. L. Rebreanu aparține acelor generații care au creat o
operă fecundă, proprie anilor 1915-1940. Opera sa se situează într-un
domeniu de creativitate de proporții notabile: romanul istoric al lui
Mihail Sadoveanu, romanul psihologic al lui Camil Petrescu, romanul
cu proiecții proustiene al Hortensiei Papadat-Bengescu. Eugen
Lovinescu susține că Liviu Rebreanu nu reprezintă nici tendința
romanului psihologic, nici tendința romanului istoric sau a estetismului
pur, ci marele roman, o creație epică în care se pot identifica
posibilitățile de expresie ale unei limbi unitare: ,,L. Rebreanu a ridicat
cele mai mari construcții epice din literatura noastră pe care
‹‹modernismul liric›› nu le putea nici măcar înțelege”.
„Ion” luminează întreaga complexitate a forței țăranului român,
răspunzând celor două glasuri ce constituie polifonia acestei construcții
simfonice, ,,glasul pământului”, pe de-o parte, cu modul în care țăranul
este capabil să-și imobilizeze toate forțele pentru pământ, întreaga sa
psihologie, toate instinctele sale ancestrale. Pe de altă parte, ,,glasul
iubirii”, ce transpare în planul secund al romanului. În viziunea lui E.
Lovinescu, „Ion” este un roman elaborat minuțios, constituit epopeic
într-o adevărată frescă arhitectonică.
Această creație se impune cu întreaga sa vigoare într-o epocă în
care romanul european își efectuase ciclul, încheindu-se cu romanul
psihologic al lui Proust, cu romanul fantastic, al destinului uman, al lui
Kafka, sau cu romanul, de mari complexități stilistice, al lui Joyce. Toate
303
aceste aspecte explică entuziasmul total al lui Eugen Lovinescu în ceea
ce privește construcția sau sensul adânc al acestei epopei.
Reprezentând epicul pur, Liviu Rebreanu marchează o noua fază a
realismului românesc: ,,Niciodată realismul românesc, înaintea lui
Rebreanu, nu înfiripase o viziune a vieții mai sumbră, înfruntând cu
mai mult curaj urâtul și dezgustătorul, întocmai ca în varietatea mai
nouă a realismului european, crudul naturalism francez și rus”
(T.Vianu). E. Lovinescu vorbește de realismul dur din opera lui
Rebreanu. Romanul lui Rebreanu fortifică intuițiile romanului din
secolul al XIX-lea, restabilind legătura cu tradiția reprezentată de N.
Filimon și D. Zamfirescu, dar și cu proza lui Ioan Slavici.
Începuturile sale scriitoricești, nuvelele și schițele formează o parte
importantă a operei lui Rebreanu, un exemplu premergător al
construcției românești.
Inspirate în general din universul rural („Răfuiala”, „Nevasta”,
„Proștii”, „Fapt divers”, „Ofilire”) dar neocolind nici mediul citadin
(„Golanii”, „Ocrotitorul”, „Norocul„, „Culcușul”), Minel Ghiță, în
prefața romanului „Pădurea spânzuraților”, afirmă că nuvelele lui
Rebreanu sunt circumscrise realismului, notând episoade din viața
oamenilor de rând, văzută mai ales în latura ei dură, logică; scriitorul
explorează sufletul omului simplu, accentuând pe pornirile instinctuale,
subconștiente, dar fără a se pierde în considerații psihologizante sau în
teoretizări descriptive, ci relevându-l prin fapte, întâmplări, printr-o
acumulare progresivă de evenimente, în a căror derulare epică se
întrezărește marele scriitor, creator de viață. Adevărata importanță a
nuvelisticii rebreniene este totuși sesizată de către critici. Mihail
Dragomirescu în entuziasta lui prefață la volumul „Golanii”, enunța, cu
pertinență unele dintre trăsăturile definitorii ce se vor regăsi nu numai
în comentariile ulterioare despre creația nuvelistică, ci și în analizele
romanelor: verismul personajelor și situațiilor, cadrele naturaliste,
predilecția pentru pasiunile puternice și sufletele simple, elementare,
într-o recenzie favorabilă la același volum, G. Topârceanu distingea
pesimismul funciar al autorului, care adoptă forma unui „novrant
realism”.
Romancierul de mai târziu a creat, în nuvelistica sa, o lume văzută
organic, o lume structurată pe câteva dimensiuni esențiale, „universul
304
înfățișat, compus deopotrivă din lumea țărănească, periferică și
orășenească, din medii, profesiuni și condiții profesionale deosebite,
sintetizează toate direcțiile de afirmare ale nuvelei și schiței de la
începutul veacului” .
Putem să adăugăm la toate acestea că opera românească a lui
Liviu Rebreanu nu a trecut printr-o eclipsă a sensibilității publice și
fiecare nouă categorie de cititori a selectat aceste cărți, așezându-le la o
cotă valorică înaltă, așa cum s-au situat ele încă de la momentul
apariției lor.

BIBLIOGRAFIE

Berechet, Lăcrămioara, Modele cultural-literare la marginea imperiilor.

Eseu despre romanul românesc interbelic, Constanța, Ed. Ovidius
University Press, 2009;
Călinescu, George, Istoria literaturii române, București, Editura
Garamond, 1994;
Cioculescu, Șerban, Varietăți literare, București, Editura pentru
literatură, 1966;
Ciopraga, Constantin, Personalitatea literaturii române, Iași,
Institutul European, 1997;
Firan, Florea, Popa, Constantin, Slavici. Rebreanu. Antologie
comentată, Craiova, Editura Poesis, 1994;
Gheran, Niculae, Rebreanu-amiaza unei vieți, București, Editura
Albatros, 1989;
Glodeanu, Gheorghe, Liviu Rebreanu. Ipostaze ale discursului epic,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001;
Pamfil, Alina, Spațialitate și temporalitate. Eseuri despre romanul
românesc interbelic, Cluj, Editura Dacia, 1994;
Petrescu, Camil, Doctrina substanței, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1998;
Piru, Alexandru, Liviu Rebreanu, București, Editura Eminescu,
1973;
Rachieru, Adrian Dinu, Pe urmele lui Liviu Rebreanu, București,
Editura Sport. Turism, 1986;
305
 Raicu, Alexandru, Luminile oglinzilor, București, Editura Minerva,
1974;
Raicu, Lucian, Liviu Rebreanu, București, Editura pentru Literatură,
1967;
Râpeanu, Valeriu, Nuvelistica lui Rebreanu, în „Flacăra”, nr. 28,
XXXIII, nr. 1517, 13 iunie 1984,
Voltaire, Dicționar filosofic, vol. I, București, Editura Prietenii cărții,
2002.

306
 Importanța activităților extrașcolare pentru
disciplina Istorie
Prof. înv. primar Florea Sofia Nicoleta
Școala Gimnazială Nr. 1 Dorobanțu

Activitățile extrașcolare sunt foarte importante pentru dezvoltarea

armonioasă a copilului. Studiile de specialitate susțin că acestea ajută
elevii la formarea unei atitudini pozitive față de învățare, aceștia au
performanțe școlare mai ridicate, li se formează abilități practice
diversificate, dar și strategii adecvate de rezolvare de probleme. Pe
lângă toate acestea, activitățile extrașcolare acționează și asupra stimei
de sine, iar sentimentul de împlinire este mult mai ridicat.
Activitățile extrașcolare vizează, de regulă, acele activități cu rol
complementar orelor clasice de predare-învățare. Aria de desfășurare a
acestora e greu de delimitat. Pot fi serbări școlare, excursii, drumeții,
vizite la muzee, la diverse instituții publice, la alte unități de
învățământ, vizionarea de spectacole de teatru, operă, muzică clasică,
activități artistice, cluburi tematice, activități sportive, legate de
protecția mediului etc.
Este cunoscut faptul că activitățile extrașcolare generează capital
social și uman, constituie un mediu formator mai atractiv, în afara
contextului instituțional. Participarea elevilor la astfel de activități îi
ajută să se înțeleagă pe ei înșiși, prin observarea și interpretarea
propriului comportament în comparație cu al celorlalți.
Activitățile extrașcolare reprezintă, totodată, un element prioritar
în politicile educaționale, întrucât au un impact pozitiv asupra
dezvoltării personalității elevilor, asupra performanțelor școlare și a
integrării sociale. Activitățile extrașcolare ocupă un loc important în
ansamblul influențelor educative. Participarea la acest tip de activități
lărgește orizontul cultural al elevilor, completând cu noțiuni noi
volumul de cunoștințe însușite în cadrul orelor de curs. De asemenea,
constituie un mijloc de formare a competențelor, contribuie la educarea

307
morală, estetică a elevilor, disciplinându-le acțiunile și extinzându-le
orizontul cultural-artistic. Activitățile extrașcolare reprezintă un mijloc
de formare a deprinderilor elevilor de a-și folosi, în mod rațional,
timpul liber, sunt propice manifestării spiritului de independență și
inițiativei.
O altă particularitate a activităților extrașcolare, de o reală
importanță, o constituie legătura acestora cu partea practică. Aplicarea
cunoștințelor în cadrul activităților extrașcolare are valoarea unui
exercițiu de dezvoltare a aptitudinilor elevilor. Important în derularea
acestor activități este faptul că elevii pot fi antrenați atât în inițiere și
organizare, cât și în modul de desfășurare a acestora.
„Oricărui copil, la orice stadiu de dezvoltare, i se poate transmite
cu succes, într-o formă intelectuală adecvată, orice temă.”- afirma J.
Bruner.
Condiția primordială pentru receptarea corectă și coerentă a
mesajului o reprezintă demersul adoptat de cadrul didactic, metodele,
procedeele, modul și modalitățile utilizate, precum și cadrul în care se
desfășoară procesul.
Activitățile extrașcolare dezvoltă gândirea critică și stimulează
implicarea generației tinere în actul decizional, realizându-se, astfel, o
simbioză lucrativă între componenta cognitivă și cea comportamentală:
„Să nu-i educăm pe copiii noștri pentru lumea de azi. Această
lume nu va mai exista când ei vor fi mari și nimic nu ne permite să știm
cum va fi vremea lor. Atunci să-i învățăm să se adapteze.” (Maria
Montessori)
Orice serbare școlară este o sărbătoare, atât pentru copii, cât și
pentru învățătorii lor și, nu în ultimul rând, pentru părinții copiilor.
Pregătirea unei serbări este un excelent prilej de a pune în valoare
imaginația și creativitatea fiecăruia - copil sau învățător. De ce
organizăm serbări? Verificăm astfel, de câteva ori pe an, că micuții și-au
însușit informațiile transmise și le dăm posibilitatea de a aplica
învățătura din clasă. Cântând, dansând, recitând, interpretând un rol
dintr-o scenetă, elevul își perfecționează deprinderile artistice. Acestea
îl vor ajuta să-și dezvolte gustul, dragostea de frumos, aptitudinile
pentru arte. Serbările contribuie la stabilirea unei legături între
cunoașterea artei și practicarea ei. În proiectarea scenariului unei
308
serbări trebuie să se ia în calcul, pe lângă conținuturi, care trebuie să fie
apropiate experienței de viață a copilului, să răspundă nevoilor sale de
cunoaștere, de nou și de frumos, încă două coordonate majore:
mișcarea, atmosfera de veselie și destindere, pe de o parte, și atmosfera
încărcată de emoții, ce produce o anumită tensiune interioară fiecărui
copil, pe de altă parte.
Serbările desfășurate după anumite reguli, ce asigură îmbinarea
armonioasă a părților într-un întreg, decorul neobișnuit, costumația
copiilor, a învățătoarei, ținuta sărbătorească, accesoriile necesare,
fondul muzical, semnalele sonore, jocul de lumini - reprezintă toate,
elemente importante ce contribuie la construirea unor valențe estetice și
educative deosebite.
Serbările școlare contribuie la acumularea de cunoștințe și la
lărgirea orizontului de cunoaștere a copiilor. Înțelegând și memorând
poezii, texte ale scenetelor sau cântece, se dezvoltă memoria și limbajul.
Această formă de învățare este condiționată de dezvoltarea atenției.
Materialul artistic folosit trebuie să aibă valoare educativă și să
cuprindă materiale accesibile particularităților individuale și de vârstă
ale copiilor.
Serbările copilăriei, momentele acestea de maximă bucurie, atât
pentru copii, cât și pentru părinți, întăresc și fortifică sufletele viitorilor
adulți. Toate acestea aduc lumină în suflete, dau aripi imaginației,
entuziasmului și stimulează gândirea creatoare. În măsura
posibilităților, în cadrul serbărilor școlare este bine să fie prezentate și
creații artistice originale, adaptate evenimentelor și condițiilor locale.
 Activități didactice extrașcolare:
 Vizita la muzeu - analiza unor exponate,
 Depunere de coroane la mormântul eroilor,
 Serbări școlare în cinstea unor evenimente istorice,
 Identificarea unor izvoare istorice pe șantiere arheologice,
 Excursii tematice,
 Interviu cu un erou,
 Vizionarea unor filme istorice.
 Exemple de activități:

309
 1. La mulți ani, România!- proiect educațional dedicat Zilei
Naționale.
Scopul proiectului: dezvoltarea sentimentului patriotic,
îmbogățirea cunoștințelor istorice referitoare la Ziua Națională a
României, stimularea creativității și a expresivității prin activități
artistico-plastice.

2.24 Ianuarie Ziua Unirii

Activități desfășurate:
Lecturarea unor PPT despre personalitatea lui Cuza,
Realizarea portretului domnitorului,
Recitarea unor poezii,
Realizarea unor pliante,
Realizarea unor desene-colaje cu tema „Hora Unirii”,
Dans – „Hora Unirii”.

3.14 Noiembrie- Ziua Dobrogei

Scopul
Scopul acestui proiect este acela de a-i apropia pe copii de
minunata lume a cântecului și dansului popular, de a-i face să
îndrăgească tradițiile dobrogene.
Obiective:
1. Cunoașterea semnificației Zilei de 14 noiembrie, Ziua Dobrogei,
2. Cunoaștere și prezentarea tradițiilor dobrogene și portului
popular,
3. Interpretarea unor poezii și cântece dobrogene,
4. Reprezentarea portului popular dobrogean.

4. Excursie
Excursia este una din activitățile extrașcolare frecvent folosită
pentru cunoașterea trecutului local, național pe bază de experiență
directă.
Deosebit de eficace, excursia cu caracter istoric se poate organiza
în toate localitățile țării, pentru că nu există palmă de pământ românesc
care să nu aibă mărturii ale trecutului dintre cele mai semnificative.

310
 Excursia, temeinic organizată și pregătită, creează o atmosferă
deosebit de favorabilă instrucției, educației, formării complete a
personalității elevului.
Preferința pentru excursie, participarea masivă a copiilor, sunt
argumente suficiente pentru a demonstra că elevii sunt însetați de a
cunoaște cât mai multe lucruri noi în mod direct, că se simt deosebit de
satisfăcuți și bucuroși de a-și petrece timpul în mijlocul frumuseților
naturii, că trăiesc simțiri dintre cele mai intense în contactul direct cu
tezaurul de valori al înaintașilor, că, în acest cadru, prieteniile și
colegialitatea cunosc noi dimensiuni.
Totodată, excursia dezvoltă încrederea în marile posibilități ale
omului, formează conștiința răspunderii și demnității umane.
În cadrul programului Să știi mai multe să fii mai bun!, am
organizat o excursie cu destinația: Muzeul de Istorie Națională și
Arheologie Constanța, Muzeul de Artă Populară Constanța.

BIBLIOGRAFIE

Țîru C. Maria, Pedagogia activităților extracurriculare - Suport de curs,

Cluj-Napoca, 2007;
Ionescu M., Chiș V., Mijloace de învățământ și integrarea acestora în
activitățile de instruire și autoinstruire, Cluj-Napoca, Editura Presa
Universitară Clujeană, 2001;
Lazăr V., Cărășel A., Psihopedagogia activităților extracurriculare,
Craiova, Editura Arves, 2007.

311
 Lecția de patriotism
Prof. Roșioru Mirela
Școala Gimnazială nr. 29 „Mihai Viteazul” Constanța

În cei 20 de ani de predat în învățământul preuniversitar, la nivel

gimnazial, am încercat să fac din disciplina Istorie o materie cât se poate
de atractivă și de facilă pentru elevii cu vârste între 11 și 15 ani. În
fiecare lună septembrie, aproximativ 100 de elevi de clasa a V-a
participă, oarecum temători, la primele lecții de istorie. Pentru unii
dintre ei istoria este sinonimă cu anii (datele istorice) și li se pare că
seamănă cu matematica. Alții nu știu sau au uitat cifrele romane. Mai
trist este când întâlnesc elevi care nu au studiat istoria în clasa a IV-a
decât sporadic, deoarece în locul orei săptămânale, au făcut de regulă
română sau matematică. Dinamica populației școlare ne pune în
situația de a constata din ce în ce mai mult, la început de ciclu, existența
unor colective eterogene din punctul de vedere al conținuturilor
asimilate. Prin urmare, este o adevărată provocare să-i determinăm pe
elevi să îndrăgească istoria. Acest fapt depinde și de abilitatea noastră
didactică, de empatia și de priceperea fiecărui profesor.
Cel mai dificil lucru pe care încerc să-l formez la elevi este
gândirea critică. Capacitatea de a analiza faptele istorice, de a stabili
asemănări și deosebiri, de a identifica cauze și de a stabili efecte, de a
argumenta un punct de vedere pornind de la un text istoric, sunt
adevărate ținte educaționale care se regăsesc în programele de
specialitate. Sunt ținte pe care noi, profesorii trebuie să le atingem
într-un an școlar sau într-un ciclu. Mulțumirea finalizării materiei de
predat la sfârșitul anului școlar ar trebui să fie însoțită de mulțumirea
formării competențelor aferente la toți elevii, în mod unitar. Apreciez că
satisfacția profesională apare dincolo de transmiterea unor conținuturi
impuse. Ea este evidentă atunci când elevii sunt capabili să-și exprime
și să-și susțină argumentat opinii personale, când observă fapte cu
potențial istoric în viața cotidiană, când stabilesc conexiuni între
evenimente disparate în timp și spațiu, când identifică caracterul
312
constatat al unor acțiuni de politică internă sau de politică externă ale
unor state, când analizează critic anumite fapte contemporane, când se
transpun în situațiile istorice prezentate și încearcă o înțelegere
profundă a semnificațiilor evenimentelor descrise.
Satisfacția supremă se conturează în momentul în care observi,
simți, vezi că ai „plantat semințele patriotismului”. Un exemplu în acest
sens este exprimarea unui punct de vedere față de evenimentul anului
2018, aniversarea Centenarului Marii Uniri. Varietatea și profunzimea
răspunsurilor elevilor mei mi-a consolidat opinia față de misiunea de
bază a profesorului de istorie: formarea patriotismului la elevi. Din
păcate, această misiune fundamentală nu a fost formulată în clar nici în
vechea programă pentru gimnaziu și nici în actuala programă intrată în
vigoare de la 1 septembrie 2017. Parafrazându-l pe prof. univ. dr. Ioan
Scurtu, nădejdea formării patriotismului la elevi este la profesori. Cu
atât mai mare este satisfacția profesională cu cât constat că elevii mei
îmi reamintesc în fiecare zi că patriotismul este o stare, o emoție...
Centenarul pentru mine
Ce însemnă pentru mine România? Ea este mai mult decât o țară.
Aceasta este casa mea, locul unde eu m-am născut și unde mi s-au născut
strămoșii.
Dar m-am întrebat adesea cum arăta oare România de acum o sută de
ani, când această țară se reîntregea în hotarele ei străvechi și de-abia se năștea
ca o entitate națională de sine stătătoare. În zilele noastre, atunci când suntem
supărați dintr-un anumit motiv de ordin istoric, economic sau social, și le
cerem factorilor de decizie rezolvarea rapidă a solicitării noastre, nu ne gândim
niciodată cum le-a fost românilor care au fost contemporani cu acele
evenimente sângeroase, dar și înălțătoare, care marchează centenarul națiunii
noastre. Azi mulți oameni nu și-ar putea închipui viața de zi cu zi fără
existența mașinilor, a telefonului mobil sau a Internetului, sunt atâți români
care se înstrăinează de glia strămoșească din nevoia de mai bine și de progres,
dar cum rămâne cu dorința de solidaritate, comuniunea cu neamul tău căruia
îi aparții prin cele mai profunde fibre ale simțirii?
Din fericire mai trăiesc încă printre noi persoane care au fost
contemporane cu Marea Unire din anul 1918 și cu toate celelalte evenimente
istorice care i-au succedat acestui eveniment, unii dintre acești seniori fiind
chiar mai în vârstă decât acest moment care a conturat formarea țării noastre.
313
Unul dintre aceștia este străbunicul meu (născut în localitatea Gârda de Sus,
județul Alba, în anul 1916) care le-a povestit bunicului și tatălui meu că, în
zilele premergătoare evenimentului, toți oamenii din satul lui se bucurau,
plângeau de fericire și doreau să se ducă cu toții la Alba-Iulia cu trenul, deși
unii nici măcar nu văzuseră niciodată cum arăta acesta. Viața era grea în acele
vremuri. Alimentele erau puține, nu aveau decât o cantitate mică de vreascuri
să se încălzească în timpul iernilor! Tot el povestea că pe la țară oamenii
(majoritatea țărani fără pământuri) mâncau o mămăligă „amară” pentru că se
simțeau robii altor neamuri, deși trudeau din zori și până-n noapte pentru a
căpăta și a păstra o palmă de pământ pentru copii lor, în ciuda oricăror nevoi.
Se împlinesc acum o sută de ani de la Marea Unire și cu uimire, dar și cu
neasemuită tristețe, ne dăm seama că iubirea pentru pământul acesta, deși
nestinsă din sufletul adevăraților ROMÂNI, pare pentru unii doar o metaforă
golită de conținut. Și, reflectând mai în urmă, la acele vremuri de restriște și
zbucium, când Mihai Vodă, Cuza sau Avram Iancu încercau să adune poporul
acesta mândru într-un hotar unic și să scuture țarina străbună de înrobirea
atâtor neamuri potrivnice, ca mai apoi într-un 1 Decembrie 1918 să putem
deveni România Mare, visul de secole al înaintașilor noștri, ne dăm seama de
sfânta datorie care ne revine, aceea de a duce mai departe cu asumare și ambiție
fala neamului nostru românesc și să încercăm să-i asigurăm perenitatea pentru
„urmașii urmașilor noștri în veacul vecilor!”
Corcheș Radu Daniel, 14 ani
Acum 100 de ani, unul dintre cele mai importante evenimente istorice ale
țării noastre a avut loc. Vorbesc desigur despre Marea Unire a României. În
ziua de 1 decembrie 1918, provinciile locuite de români s-au unit în formarea
unui singur stat național, România. Un astfel de eveniment a adunat mii de
oameni care au venit să asiste cum granițele dintre țările lor sunt rupte, pentru
a forma un stat comun. Noi ne putem doar imagina ce sentimente au avut acei
oameni când cea mai mare dorință a lor, cea de a se uni, devenise în sfârșit
realitate. Îmi imaginez că un copil din acele vremuri ar vedea unirea ca un
moment de sărbătoare, o reușită a românilor de pretutindeni, din moment ce,
deși unii ascundeau din diferite motive acest fapt, românii își doreau cu
ardoare unirea, dorință care cu siguranță ar fi fost exprimată și de copii
acestora. Din cauza circulării mai grele a informațiilor în acea perioadă, există
posibilitatea ca unii români să fi aflat de unire într-o perioadă mai lungă de
timp. Acest lucru nu cred că a schimbat prea mult bucuria și mândria pe care o
314
aveau toți românii de pretutindeni. Pentru ei, acea zi a fost o adevărată zi de
sărbătoare, care marca marea reușită a acestora, cea de a forma statul național
România.
Au trecut aproape 100 de ani de la acel eveniment istoric. Tehnologia a
avansat enorm,iar odată cu ea oamenii și viața de zi cu zi a acestora s-a
schimbat. Acum avem mijloace de transport și mijloace de comunicare mult
mai rapide și mai eficiente decât cele din acea vreme. Acum chiar și cea mai
neînsemnată știre poate fi văzută de o întreagă țară. Dezvoltarea tehnologică a
schimbat în bine modul în care ne sărbătorim ziua națională. Acum putem
urmări cum serbează diferiți români Marea Unire. Fiind un copil din zilele
noastre, eu cred că Ziua Națională este o zi în care trebuie să fim mândri că
suntem români. Mi se pare uimitor faptul că acum 100 de ani țara în care
m-am născut nici nu exista așa cum o cunoaștem acum. Sunt de asemenea
mândru de ce au putut face românii când au avut cu toții același scop și de
faptul că nu s-au oprit până nu au făcut Marea Unire, un fapt ce părea
imposibil,o realitate. Acestea fiind spuse, rămân cu părerea că Centenarul
Unirii, moment ce marchează 100 de ani de la Marea Unire, este un moment
grandios pentru toată România și pentru toți românii.
Ilie Rareș Mihail, 14 ani

100 de ani… Este atât de mult, și totuși atât de puțin. Daca mă gândesc
bine, este cam cât o viață de om. O viață trăită în pace, libertate și liniște, așa
cum o cunosc eu, sau o viață de sacrificiu, jertfă și război, așa cum au
cunoscut-o strămoșii mei.
M-au marcat profund cifrele care redau într-un calcul matematic rece
numărul soldaților prizonieri, răniți, morți, și m-au îndurerat cifrele civililor
morți. Îmi imaginez cu groază cum o fată de vârsta mea a trăit acele vremuri.
Îmi imaginez, stând comod pe canapea, cum ea alerga îngrozită printre
dărâmături, strigându-și în zadar părinții… Ne este atât de ușor, crezând că
așa a fost mereu, și de multe ori nu reușim să conștientizăm cât de importantă
este libertatea și pacea .
Avem datoria să prețuim acele jertfe, să păstrăm veșnic vie amintirea
acelor oameni care s-au jertfit pentru un vis. Visul romanilor de pretutindeni,
de a trăi între granițele unui stat românesc unit, liber și independent.
Ivăncescu Simina Cristina, 14 ani

315
 1 Decembrie 2018 - 100 de ani de istorie în care România a cunoscut o
serie de transformări profunde, de la Regat la Republica Populară și Republica
Socialistă (stat comunist) până la statul democratic și social din ziua de astăzi.
Este fapta istorică a întregii națiuni române ce reprezintă cea mai mare
împlinire din întreaga sa istorie. În urma înfăptuirii unirii, dezvoltarea țării
s-a bazat pe forțe proprii, pe resursele sale naturale și a potențialului său
agricol, nemaifiind exploatate de alte state. Impactul dezvoltării economiei a
avut ca efect dezvoltarea învățământului și apariția unor personalități care au
făcut cunoscute lumii întregi cultura și arta românească: sculpturile lui
Constantin Brâncuși, muzica lui George Enescu, istoria religiilor a lui Mircea
Eliade sau scrierile contemporane ale lui Mircea Cărtărescu. În opinia mea,
unirea din 1918 a avut consecințe economice pozitive prin aportul de resurse
naturale, umane și teritoriale, crescând puterea economica a României Mari. În
același timp, potențialul său economic a fost exploatat mai târziu de Germania
nazistă și Rusia comunistă, proces care a stopat dezvoltarea economiei.
Înlăturarea comunismului în 1989 și reconstrucția democratică ar fi
trebuit să conducă România către o dezvoltare economică măcar la nivelul
statelor din vestul Europei. Personal cred că lipsa de responsabilitate a clasei
politice actuale și perpetuarea unor mentalități comuniste mențin România la
un nivel de dezvoltare economică și socială care nu fac cinste înaintașilor care
au înfăptuit Unirea.
Lupu Ana Maria, 15 ani

316
 Postfață
Oamenii sunt diferiți. De aceea, poate, pentru unii dintre noi, cel
mai frumos lucru este muzica sau culoarea care naște cea mai frumoasă
pictură ori plimbarea în natură sau adrenalina care explodează când
atingem acel „ceva” pe care credeam că nu îl vom depăși niciodată.
Toate acestea înseamnă viață, care se transformă în istorie. Istoria le
cuprinde pe toate cele trăite, încercate și realizate de om. Tocmai
dragostea pentru istorie ne-a reunit în Căminul Cultural din Nicolae
Bălcescu.
Ideea apariției acestei cărți s-a născut în anul Centenar. Pe 18 mai
s-a desfășurat, la Liceul Tehnologic „I.C.Brătianu” din comuna Nicolae
Bălcescu, județul Constanța, sesiunea de comunicări științifice cu tema
Făuritori ai României moderne, la care au fost invitați să participe
absolvenți ai Facultății de Istorie din cadrul Universității „Ovidius”
Constanța, care acum lucrează în diverse domenii, cadre didactice și
elevi ai liceului. Au trimis articole pentru acest volum cercetători și
profesori de istorie din întreaga țară.
Pentru apariția cărții este corect și necesar să aducem mulțumiri
următorilor: prof. univ. dr. Stoica Lascu, președintele Filialei Constanța
a Societății de Științe Istorice din România, pentru sprijinul acordat pe
toată durata acestui proces, de la ideea în sine până la editare, dr.
Lavinia Dumitrașcu, muzeograf al Muzeului de Istorie Națională și
Arheologie Constanța, pentru participare și ajutor în tipărirea acestui
volum, profesorului de istorie nemțean Florin Luchian pentru prima
formă de tehnoredactare; colonel dr. Gabriel Pătrașcu de la Arhivele
Militare Naționale Române și Carmen Bem (Miu), Șef Birou Situri
Arheologice, Compania Națională de Administrare a
Infrastructurii Rutiere, pentru disponibilitatea de a participa la
manifestarea de la Nicolae Bălcescu.

Prof. Monica Izabela Nedelcu

Prof. Dragoș Dumitru Dragomir

317
 SUMAR

Stoica LASCU
Prefață ............................................................................................................... 5
prof. Constantin TITIROAGĂ
Un deschizător de drumuri: Tudor Vladimirescu .................................................9
prof. Mihai BUCUR
Mihail Sturdza și epoca sa .......................................................................................... 17
prof. Nicoleta DĂESCU
Avram Iancu – tribun al poporului ......................................................................... 23
prof. Florin LUCHIAN
Melchisedec Ștefănescu – episcopul Unirii .......................................................... 28
prof. Mihai PARIS
Alexandru Ioan Cuza și Carol I: continuitate și dezvoltare la
începuturile Statului Român modern ...................................................... 40
prof. Magda IACOB
Doamna Unirii Principatelor – Elena Cuza ............................................. 51
prof. Anisia EMILEAN
Ioan Nenițescu – o mare personalitate a Dobrogei moderne .............. 56
prof. Vasilica-Lenuța MIHAIL
Episcopul Nifon Niculescu – figură emblematică a Eparhiei Dunării
de Jos, la început de veac XX ...................................................................... 65
prof. Carmen-Elena ȚILIVEA
Ciprian Porumbescu (1853-1883) – simbol al românilor bucovineni....81
prof. dr. Vincențiu-Armand DASCĂLU
Doi preoți români: Dimitrie Chirescu și Alexei Mateevici .............................. 92
prof. Monica Izabela NEDELCU
Rolul mocanilor în modernizarea Dobrogei ...................................................... 100
prof. dr. Adrian ILIE
Personalități ale Medgidiei – dr. Ibrahim Themo (1865-1945) ...................... 111
prof. univ. dr. Stoica LASCU
Regele Carol I, Brătienii și Dobrogea ..................................................... 126
prof. Dragoș Dumitru DRAGOMIR
Aspecte din viziunea economică și activitatea politică a lui Ion C. Brătianu
............................................................................................................................................. 150

319
prof. Ion MOICEANU
Despre Brătienii veacului al XIX-lea ...................................................... 168
dr. Lavinia-Dacia Dumitrașcu
Tinerii ingineri români, „părinți” ai Podului de la Cernavodă .................... 189
prof. Eugenia CRĂCIUN
Considerații privind rolul modernizator al activității inginerului
Anghel Saligny ........................................................................................... 199
prof. Viorel Gheorghe CIOBANU
Alexandru Vaida-Voevod – o viață în slujba României Mari ...................... 211
prof. dr. Mihail DĂESCU
Considerații asupra discursului politic al lui Iuliu Maniu în
Parlamentul de la Budapesta ................................................................................... 238
prof. Lavinia POPESCU
Pantelimon Halippa – luptător pentru realizarea Marii Uniri ...................... 243
prof. dr. Marinica TÂRZIU
Take Ionescu și contribuția sa la realizarea Marii Uniri ................................. 247
prof. Tiberiu TÂRZIU
Contribuția regelui Ferdinand I la desăvârșirea unității naționale ............. 253
conf. univ. dr. Marian ZIDARU
Contele de Saint-Aulaire (1866-1954), ministrul Franței la
București – un adevărat prieten al României Mari .............................. 263
prof. Corina Alina GÎRIUȚĂ
Alexandru Marghiloman (1854-1925) ..................................................... 270
prof. Iuliana Felicia MĂCIUCĂ
Personalități brăilene .................................................................................................. 279
prof. Anca PETCULESCU
Liviu Rebreanu ............................................................................................................. 296
prof. înv. primar Sofia Nicoleta FLOREA
Importanța activităților extrașcolare pentru disciplina Istorie ...................... 307
prof. Mirela ROȘIORU
Lecția de patriotism ..................................................................................................... 312
Monica Izabela NEDELCU, Dragoș Dumitru DRAGOMIR
Postfață ......................................................................................................... 317

320