Forma plată a acestui organ vegetativ este o caracteristică a spermatofitelor și reprezintă o adaptare și o

perfecționare pentru ca țesutul asimilator propriu-zis să se organizeze pe o suprafață cât mai mare.
Frunza se deosebește net de celelalte două organe vegetative normale (rădăcina și tulpina) nu numai
prin formă, ci și prin simetria bilaterală, creștere definită (limitată), durată scurtă de viață, structură
dorsiventrală. Frunzele au dimensiuni mult mai reduse decât celelalte două organe vegetative ale
majorității plantelor, dar, prin numărul lor foarte mare, însumează o suprafață uriașă, pentru a-și putea
Îndeplini rolurile principale.

După apariție, frunzele se maturizează în câteva zile și ating dimensiunile specifice unor frunze mature:
toate țesuturile meristematice suferă diferențiere celulară, trec în țesuturi definitive și creșterea
încetează. Astfel se explică una dintre proprietățile frunzei, aceea de a prezenta o creștere limitată.
Singura excepție este reprezentată de frunza de Welwitschia mirabilis, care crește continuu, pe toată
durata de viață a plantei.

În dezvoltarea filogenetică cele dintâi expansiuni ale talului, asemănătoare frunzelor (filoide) au apărut
la algele brune, dar acestea nu sunt omologe frunzelor plantelor superioare. Frunzele mici ale mușchilor
reprezintă cea mai simplă frunză din punct de vedere morfologic și structural. Acestea au un țesut
liberian primitiv, nu au vase lemnoase și deci nu sunt omologe frunzelor plantelor superioare. Frunza
propriu-zisă apare la ferigi, iar la spermatofite ea are cea mai evoluată organizare.