ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

Facultatea de Relații Economice Internaționale

Specializarea Economie și afaceri internaționale

Sferele de influență geopolitică: paralelă între

secolele XX și XXI

Studenți:
Manole Elena-Mirabela
Marasac Răzvan-Marius
Grupa 951, Seria B, Anul III

BUCUREȘTI
2018
Cuprins

Introducere ................................................................................................................................................... 3
Contextul general al temei........................................................................................................................ 3
Motivația alegerii temei ............................................................................................................................ 3
Întrebări-cheie .......................................................................................................................................... 3
Metodologie.............................................................................................................................................. 4
1. Perioada antebelică (1900-1914) și Primul Război Mondial (1914-1918) ............................................ 5
1.1 Globalizarea și democratizarea lumii ............................................................................................ 5
1.2 Marile puteri și alianțele create (sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX) ....................................... 5
1.3 Primul Război Mondial (1914-1918) ............................................................................................. 7
2. Perioada interbelică (1918-1939) și Al Doilea Război Mondial (1939-1945) ........................................ 8
2.1 Acordul Churchill-Stalin de procentaj ........................................................................................... 8
3. Perioada postbelică și Războiul Rece (1945-1990) ............................................................................... 9
3.1 Războiul Rece ................................................................................................................................ 9
3.2 Începuturile integrării vest-europene. Crearea Parlamentului European .................................. 11
4. Lumea contemporană ......................................................................................................................... 12
4.1 “Cușca Chinei” ............................................................................................................................. 12
4.2 Reîmpărțirea Orientului Mijlociu ................................................................................................ 13
4.3 Naționalismul european.............................................................................................................. 14
Concluzie ..................................................................................................................................................... 15
Bibliografie .................................................................................................................................................. 16
Introducere

Contextul general al temei

Lucrarea de față își propune să prezinte o sistematizare a sferelor de influență exercitate de-a lungul
secolului al XX-lea, analizând și istoria recentă.
În esență, lucrarea urmărește îndeaproape evenimentele istorice întinse pe toată perioada
menționată anterior, cu scopul de a evidenția impactul supraputerilor mondiale asupra relațiilor
internaționale, parcurgând în același timp traseul sinuos pe care aceste puteri l-au străbătut.
În contextul sferelor de influență, paralela noastră nu privește o diferențiere clară între secole, o
comparare a sistemelor geopolitice dintre secole, ci, mai degrabă, se concentrează pe alinierea
autorității (politice, economice și ideologice) pe care marile puteri au exercitat-o de-a lungul
secolului trecut și a începutului mileniului III.

Motivația alegerii temei

Alegerea acestei teme a venit din dorința de a stabili o ordine clară și o completare a informațiilor
pe care le dețineam anterior, precum și aprofundarea studiului relațiilor internaționale, de data
aceasta din punct de vedere geopolitic, chiar dacă bazat pe contextul istoric cunoscut.

Întrebări-cheie

În următoarele 4 capitole, lucrarea de față își propune să răspundă gradual la următoarele

întrebări, parcurgându-le cronologic, din punct de vedere geografic, politic, economic și social.
Cum era împărțită lumea din punct de vedere geopolitic la începutul secolului XX și cum au
evoluat lucrurile de-a lungul secolului până în prezent?
Care sunt evenimentele majore care au contribuit la modificarea sferelor de influență?
Care au fost jucătorii-cheie?
Care sunt sferele de influență geopolitică actuale?
Cum vor arăta acestea în viitor?
Metodologie

Abordarea metodologică prin care prezenta lucrare este constituită, este una de natură analitică,
dar și istoric-evolutivă, și se concretizează prin colectarea datelor istorice și prezentarea lor în
ordine cronologică, analiza evenimentelor majore și a jucătorilor-cheie, prezentarea datelor actuale
și o previzionare a evenimentelor viitoare din punct de vedere geopolitic.
 1. Perioada antebelică (1900-1914) și Primul Război Mondial (1914-
1918)

1.1 Globalizarea și democratizarea lumii

Caracteristica perioadei anterioare Primului Război Mondial, a fost ceea ce acum am numi
globalizare. Comerțul internațional a crescut de la 1/30, la 1/3 din producția mondială între anii
1800 – 1913, între anii 1855 și 1914, fluxurile investiționale crescând de 20 de ori.
Europa a contribuit la aproape 2 treimi din comerțul global și chiar mai mult, în cazul investițiilor,
iar din anul 1890, valutele europene erau fixate între ele cu ajutorului etalonului-aur.
A doua caracteristică a începutului secolului XX a fost democratizarea. Până în anul 1914, toate
marile puteri europene au ales case inferioare ale Parlamentelor, iar majoritatea populației adulte
masculine a primit drept de vot.
Cu toate acestea, în Austro-Ungaria, Germania și Rusia, ministerele s-au îndreptat spre monarhii
mai degrabă, decât spre majoritatea parlamentară, căpeteniile militare nefiind subordonate
civililor.
Prima perioadă a secolului XX a fost martoră unei succesiuni de revoluții militare. Pe mare, oțelul
a înlocuit carcasele de lemn, iar aburul a înlocuit velele. Pe uscat, combinația Prusiei de răspundere
universală și recrutare, planificare strategică și mobilizarea pe cale feroviară, a ajutat-o să câștige
războaiele de unificare germană.
Cea mai importantă instituție politică internațională, Concertul European, era prea slabă să prevină
războiul ce urma să se declanșeze. Concertul European nu a fost ceva permanent, ci mai degrabă
o înțelegere ca, în momente de criză, Puterile ar fi urmat să-și rezolve disputele, în mod pașnic,
printr-o conferință a ambasadorilor.

1.2 Marile puteri și alianțele create (sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX)

În anii 1870 – 1880, noul Imperiu German, sub conducerea lui Otto von Bismarck, nu numai că
era cea mai puternică forță militară continentală, ci și o rețea de alianțe care au părăsit Franța.
Alința austro-germană din 1879, a evoluat în 1882, în Tripla Alianță (incluzând Italia), iar Rusia a
încheiat acorduri cu blocul politico-militar condus de germani. După ce Wilhelm al II-lea a devenit
Împărat, a permis renunțarea la relația cu Rusia, facilitând formarea în 1891-1894 a unei alianțe
franco-ruse, iar Rusia și Franța au fost în rivalitate, nu numai cu Germania, ci și cu Marea Britanie
(în Asia Centrală și Africa).
După 1904-1907, componența sferelor de influență a devenit tot mai teribilă. Rusia a devenit tot
mai vulnerabilă după înfrângerea sa de către Japonia. Germania a încercat, dar nu a reușit, să
formeze un bloc germano-franco-rus, fără să includă și Marea Britanie. În schimb, britanicii au
compromis disputele lor extra-europene cu Franța în Entende-Cordiale (acordul cordial) din 1904
și cele cu rușii în 1907, începând să coopereze diplomatic cu foștii lor adversari.
În 1902, Italia a ajuns la o înțelegere separată cu Franța. Liderii germani au protestat că Tripla
Înțelegere (Antanta) i-a înconjurat, în timp ce singurul aliat fiabil al lor, Austro-Ungaria, era un
imperiu multinațional distrus de disputele interetnice și amenințat de o confruntare cu vecinul său,
Serbia, care alături de Rusia, a favorizat separatismul dintre slavii din sud ai Austro-Ungariei.
După 1905, Europa a suferit o succesiune de crize diplomatice care au sporit antagonismul dintre
cele doua blocuri.
Din 1912, flota navală anglo-germană a pierdut teren, din cauza înlocuirii acesteia de către forțele
terestre austro-germane și franco-ruse. În retrospectrivă, este ușor să depistăm semnalele izbucnirii
Primului Război Mondial. Dar, la acea vreme, erau mai puțin evidente, iar până în primăvara anului
1914, tensiunile păreau a fi moderate. Cu toate acestea, un război mondial nu a fost inevitabil până
când deciziile deliberate nu l-au creat.1

Fig. 1 Alianțele diplomatice europene înainte de izbucnirea Primul Război Mondial

1
https://www.bl.uk/world-war-one/articles/europe-before-1914
 1.3 Primul Război Mondial (1914-1918)

Principala cauză a războiului a fost încercarea Germaniei de a schimba ierarhia geopolitică și geo-
economică a puterii.
Războiul a început cu atacul militar austro-ungar asupra Serbiei, dar nu a izbucnit din cauza
Serbiei. Cu mult înainte de 28 iunie 1914, era clar că războiul era direct pregătit. Daca motivul nu
ar fi fost asasinatul de la Sarajevo, atunci ar trebui să fi fost un alt eveniment. Cercurile politice
austro-ungare au considerat criza care a avut loc ulterior anexării Bosniei și Herzegovinei în 1908,
și Al doilea război balcanic din 1913, oportunități ratate. În plus, dizolvarea Parlamentului austro-
ungar în martie 1914 a avut un singur motiv – începerea rapidă a războiului. Preluarea de către
guvern a competențelor parlamentare a suspendat în mod inteligent orice pericol de eșec al
obținerii sprijinului necesar de 2/3 din partea deputaților pentru declararea războiului.
Chiar dacă Germania și Austro-Ungaria au declanșat războiul, au fost semnificativ mai slabe decât
puterile lor rivale. În ceea ce privește cei mai tradiționali "grei" factori de putere, care la acel
moment au avut un impact mult mai mare asupra rezultatului conflictului decât ar fi avut astăzi
(cantitatea și calitatea teritoriului, a populației, a puterii armatei în timpul perioadei de pace și a
mobilizării, materii prime, puterea economică), avantajul era de partea Antantei. Astfel, cele trei
puteri ale Triplei Înțelegeri erau de 19 ori mai extinse din punct de vedere teritorial și de 2 ori mai
mari în ceea ce privește populația decât cele 2 state care alcătuiau Puterile Centrale. Aceste
disparități au crescut și mai mult atunci când au fost luat în considerare și vastele resurse ale
coloniilor și ale aliaților Antantei. Prin urmare, scenariul geopolitc al războiului era scris, scena de
luptă era pregătită, iar protagoniștilor principali ai războiului le-au fost alocate rolurile. Războiul
putea începe, tot ce era nevoie, era găsirea unui casus belli.1

Fig. 2 Poziția pe mapamond a Antantei și a Puterilor Centrale în faza inițială a Primului Război Mondial

1
https://www.researchgate.net/publication/286453881_Geopolitical_and_Geoeconomical_Causes_of_the_First_
World_War/download
 2. Perioada interbelică (1918-1939) și Al Doilea Război Mondial
(1939-1945)

2.1 Acordul Churchill-Stalin de procentaj

Acordul de procentaj, cunoscut și ca „Documentul obraznic”, a fost o înțelegere între premierul

sovietic Iosif Stalin și prim-ministrul britanic Winston Churchill privind împărțirea Europei de
sud-est în sfere de influență în timpul celei de-a Patra Conferințe de la Moscova, în anul 1944.
În 1944 armatele sovietice avansau rapid în Europa de Est, convingându-l pe Churchill de
necesitatea de a ajunge la un acord cu Stalin privind viitorul regiunii. Churchill a încercat să
restabilească influența britanică în regiune, în special în Grecia, pentru a asigura o dominație
britanică în Marea Mediterană.
În luna mai Churchill a evaluat posibilitatea de a rezista cu sprijinul SUA la trecerea la comunism
a regiunii. La 5 mai 1944 ministrul de externe britanic, Anthony Eden, a propus ambasadorului
sovietic să examineze problemele românilor, în principal în ceea ce privește URSS-ul, în timp ce
grecii ar trebui să rămână sub influență britanică. Iugoslavia nu a fost menționată în propunerea de
acord. La 18 mai, ambasadorul sovietic a informat consimțământul guvernului său, cu condiția
aprobării SUA.
Dacă acest acord a avut loc în realitate, atunci Stalin și-a păstrat promisiunea în privința Greciei,
dar nu și în cazul României, Bulgariei și Ungariei, care au căzut complet sub influență sovietică.
Pe de altă parte, nici Churchill nu s-a ținut de cuvânt în privința Greciei, unde nu s-a permis nicio
influență sovietică. În Războiul Civil Grec, Marea Britanie a acordat sprijin forțelor
guvernamentale, dar sovieticii nu au acordat ajutor partizanilor comuniști greci.

Fig. 3 Copia lui Churchill a acordului secret dintre el și Stalin

 3. Perioada postbelică și Războiul Rece (1945-1990)

3.1 Războiul Rece

Nici un alt fenomen nu a influenţat atât de mult sistemul internaţional creat după cel de al doilea
război mondial precum confruntarea dintre cele două supraputeri: SUA şi URSS; până astăzi, ca
de altfel şi în viitorul apropiat, antagonismul dintre cele două puteri ca şi blocurile şi sistemele de
alianţe datorate acestora, vor constitui datele esenţiale ale politicii internaţionale, dorinţa bilaterală
de destindere devenind pe cât de necesară, pe atât de greu de înfăptuit. În aceste condiţii, vor trebui
elucidate „noile probleme” internaţionale, ca de exemplu: raportul nord-sud, criza creşterii şi
repartizarea transnaţională a conflictelor.
Începând din sec. al XIX-lea, conflictul est-vest a fost prezentat deseori ca o divergenţă între
civilizaţia „asiatică” şi cea „vestică”, iar de la Revoluţia rusă din Octombrie şi o dată cu
participarea SUA la politica lumii din 1917, conflictul a fost susţinut, a inspirat teamă sau a fost
prezentat ca o luptă decisivă între capitalism şi comunism, între pluralism şi totalitarism, între
sistemul liberal democrat şi cel socialist de stat.
Al doilea război mondial s-a sfârşit cu capitularea Germaniei şi a Japoniei. Dintre învingători, doi-
SUA şi URSS - erau ridicaţi la rangul de superputere. Totuşi 50 de ani mai târziu, Germania şi
Japonia erau printre cele mai puternice state din lume; URSS încetase să mai existe şi, chiar, şi cea
mai mare componentă a sa, Rusia, nu mai era o putere de prim rang. Statele Unite, deşi încă
predominante pe plan economic să militar, au suferit pagube importante şi în anumite privinţe erau
inferioare Japoniei, iar China devenea tot mai proeminentă.
Aspectul categoric al victoriei a făcut să se uite pentru câtva timp faptul că învinşii fuseseră
aproape de victorie. Dacă Hitler ar fi câştigat bătălia Angliei sau pe cea a Atlanticului, două
confruntări directe, americanii nu ar fi putut să debarce cu armatele lor uriaşe în Europa. Stalin a
rezistat la Moscova şi la Leningrad cu mare greutate. Japonia a decimat flota americană la Pearl
Harbour, dar nu de tot şi, înainte de a fi ea însăşi înfrântă, a distrus imperiile francez, britanic şi
olandez din Asia Răsăriteană.
În mod curent, primele semne exterioare ale unui mare război sunt schimbările teritoriale pentru
că agitaţia războiului ajută popoarele să-şi afirme dreptul de a trăi în state proprii.
După cel de al doilea război mondial, schimbările de frontiere în Europa au fost puţine şi mascate.
În Europa Occidentală, schimbările s-au limitat la a-i pune pe cei învinşi înapoi în locurile din care
plecaseră; în Europa Centrală şi de Est, schimbările – în afară de graniţele ruso-poloneze – nu s-
au văzut pe hartă, deoarece şase state suverane cu numele, dar reduse la vasalitate de Uniunea
Sovietică, continuau să apară ca fiind independente, în loc să fie colorate în roşu. Aspectele formale
ascundeau realitatea.
În afara Europei, după cel de al doilea război mondial, Germania îşi pierde teritoriile dominate,
Italia era deposedată de teritoriile ei din Africa, pierzându-şi şi vremelnica ocupaţie de 5 ani asupra
Etiopiei. În Europa nu a existat o redistribuire oficială de teritorii, comparabilă cu cea provocată
de dezintegrarea Imperiilor Ţarist, Habsburgic şi Otoman..
Consecinţele pentru Extremul Orient şi zona Pacificului au fost după 1945 asemănătoare celor din
Europa de după 1919. Japonia a fost silită să se retragă nu numai din teritoriile recent cucerite, dar
şi din Taiwan, Coreea, insulele pe care le deţinuse sub mandat în Pacific şi Manciuria.
În mod paradoxal, la scurt timp după cel de al doilea război mondial şi ca o consecinţă a acestuia,
imperiile europene – imperiile învingătorilor – se dezintegrau. În timp ce primul război a
dezmembrat imperiile din Europa, cel de al doilea a făcut acelaşi lucru cu imperiile asiatice şi
africane ale europenilor. Recucerirea independenţei Etiopiei, retragerea englezilor din India, eşecul
puterilor europene de a reinstala în Asia de Sud şi chiar experienţele africanilor au contribuit la
apariţia solicitărilor inexistente şi uneori violente de independenţă care au silit Marea Britanie,
Franţa şi Olanda să cedeze în Asia şi apoi în Africa.
Războiul rece nu era numai un război teritorial, ci unul de potenţială amploare mondială. Pseudo-
ideologiile au făcut ca, în ciuda primei victorii în criza Berlinului din 1949 (care pe de o parte, a
trasat liniile de demarcaţie din Europa, dar, pe de altă parte, a eliminat posibilitatea confruntărilor
militare), războiul rece să continue şi să fie întreţinut de victoria comunismului în China, de
războiul din Coreea, de seria de războaie din Vietnam şi de un lanţ de lupte făţişe sau ascunse în
multe alte părţi ale lumii.
Un produs secundar al acestei prelungiri dramatice a ceea ce fusese iniţial o luptă pentru putere în
Europa a fost surprinzătoarea şi extrem de rapida reabilitare a Germaniei şi Japoniei , cu o diferenţă
totuşi: Germania urma să fie integrată în asociaţiile internaţionale (ca NATO şi Uniunea
Europeană), în timp ce Japonia urma să devină o putere independentă de prim rang, mult mai puţin
interesată de politica internaţională decât de economia internaţională.
Începând cu anul 1946, hotărâtoare pentru percepţia americană a începerii conflictului est-vest a
fost doctrina de îngrădire. Pornind de la axioma duşmăniei de principiu a URSS faţă de lumea din
afară şi a imposibilităţii unei cooperări de durată, în perioada războiului, Kennan a combătut din
răsputeri politica de cooperare a lui Roosevelt. Kennan spunea în Memorandumul din mai 1945:
„Dacă lumea vestică ar putea avea tăria politică de a se opune Rusiei în consolidarea puterii ei în
Europa de est şi centrală, neacordându-i ajutor material şi moral atunci nu va putea menţine tot
teritoriul pe care şi l-a adjudecat sub tutela sa. Dacă Vestul nu vrea să meargă până la capăt nu
rămâne nimic altceva de făcut decât împărţirea Germaniei, continentul să fie împărţit în sfere de
influenţă şi să se stabilească o linie de la care să nu li se permită ruşilor să-şi exercite puterea în
mod necontestat sau să întreprindă acţiuni unilaterale.
Un pas important în politica de îngrădire a fost întreprins de către Byrnes prin reorientarea
definitivă în politica americană a împrumuturilor. Scopul acestei politici era să deschidă pieţele
externe pentru exportul de mărfuri şi capital american spre a stăvili criza de supraproducţie ce
ameninţa să înceapă. Şi URSS şi vecinii ei din Europa de est urmau să fie atraşi în acest sistem de
comerţ liber. În principiu scopul era acelaşi, deoarece nici necesităţile economice care i-au stat la
bază nu se schimbaseră, acum însă scopul era îndreptat către o nouă direcţie: stabilizarea regiunilor
primejduite împotriva influenţei comuniste. Reluarea economiei conform principiilor de bază
liberale trebuia să îndepărteze pericolul comunist.
 3.2 Începuturile integrării vest-europene. Crearea Parlamentului European

În paralel cu formarea blocului vestic în 1948-1950 guvernele vest-europene au întreprins primii

paşi pentru realizarea ideii de Uniune Europeană. Începuturile politicii europene de unificare au
avut un caracter subiectiv, fiind susţinute atât de mişcarea „a treia putere”, dar şi de adepţii tot mai
numeroşi ai creării unui bloc de apărare. Ambele opinii s-au întâlnit în eforturile de a întări Europa
occidentală în spiritul Planului Marshall prin integrare, iar cei mai mulţi adepţi ai celei „de-a treia
puteri” doreau totodată autonomie europeană faţă de SUA şi protecţie faţă de agresiunea sovietică.
La începutul procesului de integrare Europeană au participat interese particulare care au făcut
vizibile imediat contradicţiile în problema scopurilor imaginii Europei şi au dus la primele decizii
luate încă înainte de începutul negocierilor la nivel de guverne.
La Congresul de la Den Haag 7-10 mai 1948, la care au participat peste 700 de politicieni europeni
reprezentanţi ai lumii publice, socialismul internaţional şi mişcarea „a treia putere” au jucat doar
un rol secundar. O minoritate a socialiştilor britanici şi francezi au participat, în ciuda veto-urilor
partidelor lor. În cadrul rezoluţiilor Congresului au predominat păreri legate strict de economia de
piaţă, ideea internaţionalizării zonei Ruhr-ului fiind respinsă, ca şi cererea de participare a
sindicatelor la organe de conducere comune europene.
Războiul rece a dominat politica externă a SUA și a URSS încă din 1947, când s-a folosit pentru
prima oară termenul, și până la colapsul Uniunii Sovietice din 1991. Potrivit lui Martin McCauley,
sfârșitul Războiului Rece poate fi privit din două perspective. Din perspectiva celor care privesc
Războiul Rece doar ca pe un alt termen în definirea competiției între superputeri- Rusia și America,
vor spune că acesta s-a sfârșit în 1990, atunci când Gorbaciov l-a declarat terminat. Dintr-o altă
perspectivă, a acelora care îl consideră o confruntare sistematică, între capitalism și comunism,
între democrație și autoritarism, vor spune 1991, an în care Uniunea Sovietică a încetat să existe.
Același McCauley afirmă că analiza oricărei probleme a relațiilor internaționale între anii 1945-
1991 nu se poate sustrage traversării implicațiilor Războiului Rece și motivul e că Razboiul Rece
caracterizează o etapă a sistemului relațiilor internaționale: este un mod de a fi al acestui sistem.
Războiul rece s-a încheiat atunci când ambele superputeri au recunoscut absurditatea cursei
înarmărilor și când una dintre ele sau amândouă au crezut în sinceritatea celeilalte. Alții vor spune
că războiul nu s-a încheiat nici azi, mutându-și doar centrul de greutate.
 4. Lumea contemporană

4.1 “Cușca Chinei”

Mișcările Chinei din Marea Chinei de Sud au primit deja o mare atenție la nivel Mondial. Într-o
audiere de confirmare a Congresului, candidatul pentru postul de Secretar al Apărării, americanul
James Mattish a identificat agresivitatea chineză ca fiind unul dintr motivele majore pentru care se
crede că ordinea mondială se află sub cel mai mare atac de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Amenințarea Chinei este supraevaluată însă, iar harta de mai jos explică de ce.

Fig. 4 Perspectiva Chinei asupra Mării Chinei de Sud

Accesul Chinei la Pacific este limitat de două obstacole. Primul îl reprezintă lanțurile mici de
insule din mările din sudul și estul Chinei. Dacă China nu poate controla aceste insule și formațiuni
muntoase, ele pot fi folosite împotriva acesteia, într-un posibil conflict militar.
Al doilea obstacol este că Republica Populară Chineză este înconjurată de aliați americani. Unii
precum Japonia (și într-o măsură mai mică Coreea de Sud și Taiwan) au forțe militare importante
pentru a se apăra de armata chineză. Cei care nu dispun de o apărare militară suficientă, precum
Filipine, au garanții ferme de securitate din partea americanilor. China se află în prezent într-un
dezavantaj geografic major în apele de lângă coastă.
Această hartă, însă, nu dezvăluie o a treia piesă critică a acestui puzzle – Marina Națiunilor Unite
depășește marina chineză în aproape toate privințele, în ciuda eforturilor impresionante și continue
ale Chinei de a-și spori capacitățile.
 4.2 Reîmpărțirea Orientului Mijlociu

A devenit un clișeu faptul că frontierele politice actuale ale Orientului Apropiat au fost trasate
după terminarea Primului Război Mondial de către puterile coloniale, precum Regatul Unit și
Franța, și că războaiele și insurecțiile din ultimii ani fac ca aceste limite artificiale să fie depășite.
Din punctul de vedere al deținerii puterii în Orientul Mijlociu, Siria, Irak, Yemen și Libia nu mai
există. În locurile lor s-au instalat statele militare mai mici, bazate pe identități etnice, naționale și
sectare. Alte granițe (precum cele ale Libanului și ale Israelului) sunt, de asemenea, retrasate
pentru a reflecta dinamica reală a puterii.
La fel de important ca redesenarea granițelor țărilor care nu mai funcționează ca entități unificate,
este evidențierea granițelor statelor care nu necesită modificări. Aceste țări includ trei dintre cele
patru mari puteri din regiune: Turcia, Iran și Arabia Saudită. Frontierele altei puteri majore, Israel,
sunt doar puțin modificate. Egiptul este un caz economic și nu se califică drept o putere majoră,
deși are probabil, cea mai coerentă cultură națională din lumea arabă.
Orientul Mijlociu este definit de două dinamici-cheie: războaiele care izbucnesc în inima lumii
arabe și balanța puterii între țările care înconjoară acest conflict.

Fig. 5 O nouă hartă a Orientului Mijlociu

 4.3 Naționalismul european

Harta de mai jos identifică zone din Europa cu puternice tendințe naționaliste. Regiunile cursive
sunt cele care cer autonomie sporită, dar nu independență. În multe dintre aceste regiuni, mișcările
secesioniste pot fi favorizate de o minoritate a populației. Importantă nu este dimensiunea lor, ci
mai degrabă faptul că în toate aceste regiuni există un anumit grad de conștiință națională care se
află în disonanță față de granițele actuale ale statelor europene.
Uniunea Europeană nu este o entitate destul de suverană, dar pretinde mai multă autoritate decât
un acord de liber schmb. Statele naționale europene au renunțat la o parte din suveranitatea lor la
Bruxelles, dar nu toate. Astfel, când au apărut probleme serioase (cum ar fi criza financiară din
2008 sau afluxul de refugiați sirieni), statele membre ale UE au revenit la rezolvarea problemelor
așa cum au procedat înainte de UE.
Brexit a zdruncinat fundamentele UE în 2016, iar alegerile din Franța și Germania, precum și
instabilitatea internă din Italia au zdruncinat aceste fundamente și în 2017. Brexit a deschis, de
asemenea, ușile unei întrebări mai profunde: Cum va fi definită autodeterminarea națională în
secolul 21? Nu toate statele naționale ale Europei se află pe o bază stabilă.
Cele mai importante consecințe ale Brexit-ului ar putea să aibă impact asupra viitorului politic al
Regatului Unit, iar în Spania, Catolonia a organizat deja un referendum pentru independență în
2017.1

Fig. 6 Zonele europene cu puternice tendințe naționaliste

1
https://geopoliticalfutures.com/the-geopolitics-of-2017-in-4-maps/
Concluzie

Secolul XX a avut un impact major pe toate planurile asupra mapamondului. Începând cu

revoluțiile civile și militare care au zdruncinat Europa și Orientul Îndepărtat la începutul secolului,
continuând cu cele două războaie mondiale care au restructurat lumea din punct de vedere
geografic, politic, economic și social, și încheind cu consolidarea puterii vest-europene și
deteriorarea relațiile diplomatice dintre SUA și URSS, prin intermediul Războiului Rece.
De la puterile imperialiste ale începutului de secol, precum Regatul Unit, Franța, Imperiul German,
Imperiul Rus, Imperiul Austro-Ungar, la sferele de influență militare ale Antantei și Puterilor
Centrale din timpul Primului Război Mondial, la Aliații și Axa din timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, expansiunea Statelor Unite de după 1945, începuturile Uniunii Europene, dar și ale
blocului comunist european format prin Tratatul de la Varșovia, secolul XX a adus o multitudine
de schimbări pe plan mondial din perspectivă geopolitică, sferele de influență modificându-se de
nenumărate ori de-a lungul a aproape 100 de ani.
Căderea blocului comunist (1989) și a URSS-ului (1991) a însemnat începutul unei noi ere. SUA
și Uniunea Europeană au continuat să evolueze și să conteze din ce în ce mai mult pe plan mondial,
din punct de vedere economic și politic, iar Federația Rusă a înregistrat un declin în următoarele 2
decenii, reintrând însă pe scena politică și economică a lumii în ultimii ani.
Începutul secolului XXI a însemnat și apariția unor noi sfere de influență, a unor noi puteri globale,
precum China și Japonia, iar o serie de evenimente, precum Războiul din Iraq, Războiul din
Afganistan, izbucnirea a diverse revolte și revoluții sociale în state din Orientul Mijlociu și nordul
Africii, au întrerupt pacea stabilită de după 1945, creând noi zone de interes și dispută pentru
marile puteri ale lumii.
Prognoza pentru următoarea perioadă prezintă o continuă expansiune a puterii Chinei, o nouă
amenințare pe plan mondial, din punct de vedere nuclear, din partea Coreei de Nord, divizarea și
reîmpărțirea Orientului Mijlociu, dar și o zdruncinare a bazelor Uniunii Europene prin apariția
puternicelor tendințe naționaliste ale unor popoare europene.
În concluzie, putem relata faptul că secolul XXI se diferențiază de secolul XX prin absența
războaielor de talie mondială, absență datorată relațiilor diplomatice prezente și a tratatelor de pace
semnate postbelic, însă dorința de putere economică și politică continuă să existe, singura diferență
fiind modul de obținere e acesteia.
Bibliografie
Friedman, George și Jacob L. Shapiro. https://geopoliticalfutures.com/the-geopolitics-of-2017-in-4-
maps/. 16 Ianuarie 2017.

http://cassidyglobalcoldwar.weebly.com/percentage-deal.html. fără an.

https://europa.eu/european-union/about-
eu/history_ro?fbclid=IwAR2YnJzpB6bxIBoQ_cbrHaEO1N3pQRqZe0XDBBxAFX1XmM6vvPLe1bnBp
3E. fără an.

https://www.historyonthenet.com/cold-war-causes-major-events-ended. fără an.

Manic, Emilija și Milomir Stepic.

„https://www.researchgate.net/publication/286453881_Geopolitical_and_Geoeconomical_Cau
ses_of_the_First_World_War.” Octombrie 2015. https://www.researchgate.net.

Stevenson, David. https://www.bl.uk/world-war-one/articles/europe-before-1914. 29 Ianuarie 2014.