Trăsăturile generale ale cultului ortodox şi caracterele sale specifice în comparaţie cu cultul celorlalte

confesiuni creştine

1. Vechimea formelor de cult

2. Caracterul sacrificial şi ierarhic
3. Uniformitatea şi stabilitatea cultului
4. Bogăţia, varietatea şi frumuseţea formelor sale externe
5. Caracterul eclesiologic sau comunitar
6. Simbolismul sau caracterul epifanic şi eshatologic
7. Caracterul universal sau cosmic al cultului

& Importanţa cultului în viaţa religioasă ortodoxă

Aceste trăsături stabilite sau identificate în literatura liturgică trebuie să fie înţelese ca un tot unitar. Ele
constituie „pietrele” unei arhitecturi de o profunzime şi o frumuseţe unică şi sunt strâns legate între ele şi
nu pot fi scolastic tratate separat.

I Vechimea formelor şi a rânduielilor de cult

Cultul este în esenţa lui un dat, căci esenţa lui constituie dialogul omului cu Dumnezeu. Dar în acelaşi timp
este ceva ce a evoluat, căci formele de manifestare au cunoscut o evoluţie în decursul istoriei în funcţie de
realităţile sociale, dar şi teologice ale fiecărei epoci istorice în parte.

În formele sale fundamentale, cultul ortodox păstrează o vie legătură cu începuturile creştinismului fiind
structurat pe ceva săvârşit, pe actele săvârşite de Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, acte care au fost îmbrăcate
în mod diferit în cuvinte, în epoci şi arii geografice diferite.

Istoria cultului creştin nu începe cu epoca Noului Testament. Rădăcinile lui trebuie să fie căutate în
profunzimea şi unicitatea cultului iudaic practicat de Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli, cult pe care
Mântuitorul l-a umplut de un sens nou dându-i un caracter unic şi universal fiind destinat noului popor ales
asupra căruia Dumnezeu îşi revarsă toată atenţia Lui vrând astfel să-l atrag la fericita viaţă a comuniunii cu
Sine. Aceasta este noua şi unica perspectivă a cultului creştin. Dumnezeul poporului Său este viu şi lucrător
aşa cum a fost şi cu poporul ales şi în Biserică prin Întruparea, Jertfa, Învierea şi Înălţarea Fiului lui
Dumnezeu.

Vechimea formelor de cult arată exigenţele duhovniceşti care au stat la baza formării lui, iar creştinii fiecărei
epoci au menirea de a se ridica la măsura acestor exigenţe şi nu de a coborî cultul la nivelul sărăciei
spirituale prin care ei ar putea trece.

II Caracterul sacrificial şi ierarhic

Acesta se referă la un fapt fundamental afirmat de Sfântul Chiril al Alexandriei: „Noi nu putem intra în
Împărăţia lui Dumnezeu decât în stare de jertfă”, adică de deplină predare lui Dumnezeu aşa cum este
umanitatea lui Hristos. Astfel, esenţa cultului este această revărsare a iubirii jertfelnice a lui Dumnezeu
făcută posibilă nouă prin moartea şi învierea lui Hristos, revărsare de iubire care vrea să ne atragă la sine, să
ne imprime şi nouă starea de jertfă a umanităţii lui Hristos. Dialogul de iubire între om şi Dumnezeu este un
dialog plin de exigenţe, dăruirea totală a lui Hristos ca om Tatălui este modelul şi izvorul dăruirii noastre
personale. Şi Dumnezeu nu se opreşte aici: după înălţarea Mântuitorului la cer El a vrut să permanentizeze
această chemare la împroprierea jertfei Sale prin întemeierea ierarhiei bisericeşti. Apostolii şi urmaşii
acestora sunt cei care continuă lucrarea Mântuitorului ca unii care sunt primii care s-au umplut de starea lui
de jertfă şi astfel Îl propovăduiesc pe Cel căruia şi-au dăruit toată viaţa.

IV Uniformitatea şi stabilitatea cultului

Până în secolul al IV-lea cultul era caracterizat de improvizaţie, rugăciunile fiind rostite în mod liber fără a
avea un text scris, dar ele respectau o anumită schemă generală de rugăciune.

Odată cu apariţia ereziilor, textele liturgice sunt aşternute în scris dorindu-se astfel să se creeze o
uniformitate şi o stabilitate a cultului. S-a dorit ca acest dialog viu şi personal cu Dumnezeu să fie exprimat
prin forme definitiv stabilite, uşor accesibile şi de înţeles pentru toţi creştinii ducând astfel la păstrarea
unităţii de credinţă şi de mărturisire a adevărului tradiţiei apostolice.

Se pune întrebarea: „E posibilă improvizarea în cult în ziua de astăzi?”

Totalitatea experienţei duhovniceşti pe care omul a avut-o şi o are cu Dumnezeu este păstrată în tradiţia vie
a Bisericii, iar acest tezaur s-a cristalizat în cărţile de cult, slujbele Bisericii, scrierile părinţilor în care
litera, forma văzută a fost atât de bine aleasă încât aceasta să ridice pe om la simţirea lui Dumnezeu, la
realitatea vieţii veşnice.

A improviza sau a introduce ceva nou în aceste forme consacrate ale tradiţiei bisericeşti presupune în primul
rând împroprierea, trăirea şi experierea mai întâi a acestor forme consacrate şi abia mai apoi exprimarea şi
compunerea altor forme de rugăciune.

Modelul clasic pentru aceste exigenţe este scrierea/compunerea anaforalei euharistice ce poartă numele
Sfântului Vasile cel Mare. Acesta a cunoscut, a trăit această tradiţie şi a prelucrat textul unei liturghii mai
vechi din Cesareea Capadociei adăugându-i conţinut scripturistic şi dogmatic făcând din ea cel mai frumos
conţinut al Răsăritului Ortodox.

Uniformitatea şi unitatea cultului ortodox o dă prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh care vine acolo unde se
exprimă şi se trăieşte adevărul tradiţiei apostolice primare.

Bogăţia, varietatea şi frumuseţea formelor de cult

În esenţa sa, cultul are origine apostolică şi păstrează frumuseţea şi bogăţia cultului primar, chiar dacă
formele lui de exprimare (texte, imne, gesturi, acte liturgice) au cunoscut o evoluţie continuă în decursul
istoriei. Când vorbim despre bogăţie şi varietate în cult ne referim în primul rând la o bogăţie esoterică,
interioară pe care o comunică cultul ortodox, bogăţie care şi-a găsit forme de exprimare adecvate frumuseţii
sufletului uman de aşa manieră încât prin cult omul participă cu toate puterile sale sufleteşti la dialogul viu
şi personal pe care Dumnezeu îl doreşte. Icoanele, gesturile, acele liturgice, tămâierea, folosirea materiei în
cult, arhitectura bisericească, toate acestea au menirea să exprime bogăţia interioară a cultului şi să-l atragă
pe om la ea. DAR! Lipsa de fineţe spirituală poate duce la ne-simţirea prezenţei lui Dumnezeu în cult prin
intermediul acestei bogăţii atât interioare, cât şi exterioare a cultului. Există riscul de a reduce frumuseţea şi
bogăţia la sărăcia spirituală a vremii privând astfel sufletul de bucuria la care oamenii vor fi părtaşi în viaţa
viitoare.

Caracterul eclesiologic şi comunitar al cultului

Cultul ortodox se distinge prin faptul că rugăciunile sau adresarea făcută lui Dumnezeu sau dialogul în care
suntem angajaţi cu Dumnezeu este făcut întotdeauna în numele unui eu colectiv şi nu se au în vedere în
primul rând nevoile personale ci cele ale colectivităţii, ale comunităţii. Întotdeauna în biserică ne rugăm toţi
pentru nevoile tuturor. Raportul între aspectul personal al rugăciunii adresate lui Dumnezeu în cult şi cel
comunitar trebuie să fie unul complementar în sensul că relaţia vie personală a omului cu Dumnezeu nu
poate exclude relaţia cu semenii, precum şi rugăciunea împreună cu ei. (Dacă doi sau trei se vor învoi pe
pământ…) Sărăcia lumii actuale constă în faptul că atomicizarea sau fragmentarea comunităţilor a dus şi la
dispariţia înţelegerii sensului comunitar al cultului ortodox. Celebrarea cultică consacră o comunitate (!
Cum ar trebui să fie la capelă), o sfinţeşte îi sensibilizează pe membrii ei spre o atenţie şi mai mare faţă de
Dumnezeu şi a unuia faţă de celălalt. Raportul între spiritualitate şi comuniune, între desăvârşirea personală
şi viaţa în comunitate este dat în exclusivitate de sinceritatea şi atenţia apropierii de Dumnezeu. Orice tip de
formalism aduce cu sine individualizarea cultului, supunerea formelor cultului intereselor materiale şi
pierderea sensului comunitar al cultului, ceea ce se arată în dispariţia parohiilor şi a comunităţilor.

Simbolismul sau caracterul epifanic şi eshatologic al cultului ortodox

Raportul între Dumnezeu şi lume este ajutat de a fi înţeles în cult prin intermediul simbolului. Simbolul este
ceva material ce trimite spre altceva spiritual. Simbolul este o scară care ajută spiritul uman să urce la o
realitate spirituală. Simbolul este descoperirea a unui altceva real care depăşeşte realitatea văzută. Deci:
SIMBOLUL UNEŞTE DOUĂ REALITĂŢI: UNA VĂZUTĂ, EMPIRICĂ ŞI ALTA NEVĂZUTĂ,
SPIRITUALĂ. Aceste două realităţi nu sunt unite în chip logic, adică aceasta înseamnă aceasta, şi nici prin
asemănare, aceasta preînchipuie aceasta şi nici prin raportul de cauză-efect adică aceasta este cauza aceleia,
ci în simbol cele două realităţi sunt unite în mod epifanic, în sensul că prin simbol realitatea văzută o
descoperă şi o face prezentă pe cea nevăzută. Cultul ortodox este plin de simboluri căci prin fiecare act
văzut se împărtăşeşte credincioşilor realitatea nevăzută a Împărăţiei cerurilor. Astfel, simbolul liturgic
(gesturile, actele preotului, icoanele, picturile, etc.) sunt mai întâi de toate teofanii, descoperiri ale prezenţei
lui Dumnezeu în şi prin cult.

După Înălţarea la cer a Mântuitorului noi nu ne mai putem atinge de Hristos trupeşte, ci Hristos îşi continuă
lucrarea Sa asupra noastră prin intermediul materiei văzute care devine un mediu de manifestare a prezenţei
Sale. Prezenţa nevăzută a lui Dumnezeu în Biserică poate fi sesizată şi se descoperă prin intermediul
simbolului.

Caracterul universal sau cosmic al cultului

Prin această trăsătură se subliniază faptul că în cultul ortodox se cuprinde întreaga viaţă a omului în
momentele cele mai felurite şi cu momentele cele mai variate, astfel încât cultul ortodox ajunge să
îmbrăţişeze sau să înglobeze întreaga viaţă a omului în toate aspectele ei asupra cărora Dumnezeu vrea să îşi
reverse bunătatea.
Toate lucrările sacramentale sau văzute ale Bisericii sunt taine! Prin ele Dumnezeu lucrează în Biserică şi
prin Biserică în întreaga lume. Şi prin ele, Dumnezeu vrea să transforme întreaga lume.

Importanţa cultului în viaţa religioasă

Ortodoxia mai înainte de toate este Ortodoxie prin cultul ei. În cult este cuprinsă întreaga ei istorie, întreaga
ei învăţătură dogmatică, întreaga ei experienţă spirituală, iar prin cult Ortodoxia are marea misiune de a
pregăti pe om pentru viaţa de veci. Cultul este un tezaur de nepreţuit al Ortodoxiei căci are în centrul ei
Sfânta Liturghie prin care trecutul, prezentul şi viitorul sunt unite într-un prezent continuu care este
prezentul vieţii veşnice. Sărbătorile ortodoxe nu sunt nimic altceva decât înveşnicirea timpului sau
pregustarea încă de acum a bucuriei veacului viitor.