UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ISTORIE, RELAŢII INTERNATIONALE, SŢIINTE POLITICE ŞI

ŞTIINŢELE COMUNICĂRII
SPECIALIZAREA: ISTORIE

Hotarele, organizarea administrativă

şi organizarea militară a provinciilor
Dacia şi Moesia

Profesor coordonator:
Asistent universitar Laura Ardelean
Student:
Moghioroşi Vlad
 Stăpânirea Daciei Romane şi a Moesiei de către romani a jucat rolul hotărâtor în
romanizarea populaţiilor băştinaşe, deşi, Dacia a fost ocupată doar 165 de ani (106-275
d. H.). Prin cucerirea Dobrogei, romanii au reuşit să îşi îndeplinească visul de a avea o
graniţă solidă pe Dunăre, iar cucerirea statului lui Decebal a contribuit la redresarea
condiţiei financiare dificile în care se afla Imperiul, zona auriferă din munţii Apuseni
trecând sub autoritate romană.
Ca şi în alte provincii imperiale, hotarele solide, administraţia bine pusă la punct,
dar şi organizarea militară eficace reprezintă elemente care făceau diferenţa între romani
şi barbari.

Dacia Romană

Hotarele şi organizarea militară

Pentru împăraţii romani, apărarea Daciei a fost mereu o preocupare permanentă,

bogăţiile Daciei aducând mari venituri romanilor. Provincia romană de la nord de Dunăre,
prin poziţia ei strategică, dezbina lumea barbară din zonă. Deşi era o fortăreaţă naturală,
provincia se afla sub permanenta ameninţare a popoarelor libere. Din această cauză,
romanii erau nevoiţi să menţină la nord de Dunăre unităţi militare numeroase.
Eutropius şi Rufius Festus ne spun că Dacia din vremea lui Hadrian de jur
împrejur măsura 1000 paşi, adică cca 1479 km. Dacia romană cuprindea în mare parte
Banatul, Oltenia şi Transilvania, fără regiunile periferice. Cu alte cuvinte teritoriul roman
din Dacia era întins pe o suprafaţă de aproximativ 125400 km pătraţi. Traseul frontalier
poate fi considerat în linii mari următorul: pornind de la vărsarea Tisei în Dunăre, spre
nord până la confluenţa cu Mureşul, apoi pe cursul acestui râu până în dreptul castrului de
la Micia, de aici spre nord, paralel cu vârfurile Munţilor Apuseni, se înconjoară întreaga
zonă auriferă, Brad-Abrud-Roşia Montană, traseul se continuă pe linia Bologa-
Porolissum, de la acest mare mare centru conturul se îndreaptă spre nord-est până în
punctul Tihău, de unde el continuă mai departe spre est pe cursul Someşului, până la
castrul Ilişua, apoi spre sud-est pe coama interioară a Carpaţilor Răsăriteni, zonă marcată
cu mai multe castre, de la Olteni, hotarul se îndreaptă spre nord-est până la antica
Angustia, castru care închidea pasul Oituz, iar din pasul Turnu-Roşu, urmându-se cursul
Oltului până la vărsrea acestuia în Dunăre.
Dacia romană se învecina cu iazigii din câmpia dintre Tisa şi Dunăre la vest, la
nord cu dacii liberi cărora li se alătură pe la mijlocul secolului II seminţiile germanice ale
vandalilor, cvazii şi marcomanii iar mai târziu gepizii. În est,dacii liberi cunoscuţi mai
târziu sub numele de carpi, roxolanii sarmaţi, bastarnii iar din secolul III apar şi goţii.
Dacia organizată de împăratul Traian nu cuprindea toate teritoriile cucerite de
romani cu ocazia războaielor cu dacii. Muntenia şi sudul Moldovei după o scurtă
perioadă în care au fost integrate în Moesia Inferior (102-117) au fost abandonate de
romani. Măsurile luate de Hadrian aveau să fixeze aproape definitiv hotarele Daciei
Romane. Dacă nu punem la socoteală limes transalutanus care apăra o mică zonă de la
Est de Olt, zonă fortificată abandonată în 245, putem afirma că graniţele imperiale din
Dacia au rămas în mare parte neschimbate.
 Ca şi în celelalte provincii ale Imperiului, în Dacia se aflau legiuni, trupe
auxiliare regulate, formate din ale şi cohorte, trupe neregulate şi detaşamente sau
formaţii temporare. În timpul lui Traian, pe pământurile Daciei staţionau trei legiuni. Una
dintre ele era IIII Flavia felix, legiune care a participat la războaiele dacice, fiind
cantonată la sfârşitul conflictului în preajma noii capitale. Legio IIII Flavia felix se pare
că a fost retrasă din Dacia în Moesia Superior, la începutul domniei lui Hadrian. A doua
legiune adusă de Traian a fost I Adiutrix. Unii cercetători consideră că acestă legiune
staţiona la Apulum alături de legiunea XIII Gemina.
În 114, legiunea este trimisă în Orient pentru a lupta împotriva parţilor, iar după
sfârşitul luptelor este mutată în Pannonia Superior. Cu toate acestea, legiunea care a
staţionat în Dacia pe tot parcursul stăpânirii romane a fost legiunea XIII Gemina. Ea işi
avea garnizoana în castrul de la Apulum. În răstimpul dintre 118-119 şi 168-169,
guvernatorul Daciei Superior era totodata şi Comandantul legiunii XIII Gemina. Cel mai
probabil în anul 168, îşi face apariţia la Potaissa legiunea V Macedonica. Această legiune
avea să părăsească Dacia odata cu retragearea aureliană. Se presupune că acestă legiune
ar fi participat dincolo de nordul frontierei Daciei la luptele cu burii din 180. Pe lângă
legiunile amintilte, se pare că în Dacia au fost prezente temporar şi detaşamente ale altor
legiuni: I Italica, VII Claudia, X Gemina, XI Claudia. Pe lăngă legiuni, evident că din
Dacia nu lipseau nici trupele auxiliare. 89 este numărul total al formaţiunilor auxiliare de
toate felurile documentate ca staţionând în Dacia. Ele se împart astfel: 21 ale, 50 cohorte
şi 18 numeri. Se pare că în Dacia Porolissensis erau cantonaţi 13000 soldaţi, în Dacia
Superior erau cantonate 20600 de unităţi militare iar Dacia Inferior era sub protecţia a
11500 soldaţi. Cu alte cuvinte, armata romană din Dacia deţinea 50700 de militari.
În Dacia, spre deosebire de alte provincii vulnerabile ale Imperiului, a fost mai
puţin folosit limesul alcătuit dintr-un val de pământ sau piatră. Amintim de limes
Porolissensis, care se întindea pe o distanţă de 4 km în faţa oraşului Porolisum, limes
Transalutanus, pe teritoriul Munteniei, în apropriere de Olt, de la Dunăre până la Rucăr în
faţa pasului Bran, pe o distanţă de cca 235 km. De-a lungul Oltului exista şi limes
Alutanus, de la Turnu Roşu până la vărsarea în Dunăre. De la Bologa la Porolissum,
exista limes Museşan. Dintre castrele prezente în Dacia, le amintim pe cele de la Drobeta,
Sânbotin, Săpata de Jos, Bivolari, Rădăcineşti, Copăceni, Titeşti, Căşei, Porolissum,
Ilişua, Micia, Bumbeşti, Inlăceni, Buciumi, Pomet, Breţcu, Vărădia Hoghiz, Răcari,
Jidava, Breţcu, Bologa, Gilău, Titeşti, Potaissa, Apulum, Romula.

Organizarea administrativă

Din puncte de vedere al guvernării, Dacia Traiană a fost asimilată provinciilor

romane de rang imperial, ceea ce înseamnă că provincia era condusă în numele
împăratului de către un guvernator de rang senatorial, primul guvernator al Daciei fiind
Decimus Terentius Scaurianus. Mandatul de guvernator se desfăşura pe o perioadă de la
trei la cinci ani, mai târziu fiind redusă la maximum doi ani. Dacia alcătuia o singură
unitate administrativă.
Organigrama conducerii conţinea pe treapta imediat inferioară, procuratores
Augusti, persoane recrutate din ordinul ecvestru, ei îndeplinind ocazional pe lângă sarcini
administrative şi funcţii de conducere militară, dar limitate la unităţi auxiliare. De
menţionat mai sunt funcţiile de conducere militară efectivă. Aparatul birocratic, era
relativ mic, acesta fiind ocupat de o mulţime de persoane de diferite categorii sociale.
În perioada cuprinsă între anii 108-110 are loc construcţia noului oraş, Colonia
Ulpia Traiana Augusta Dacica, oraş care devine capitala noii provincii. Brazda de hotar
este trasată de însuşi guvernatorul Decimus Terentius Scaurianus. Încă de la fondare,
oraşul primeşte rangul de colonie, beneficiind de dreptul italic (ius italicum) şi devine
sediul guvernatorului şi al întregului aparat administrativ, fiscal şi religios al provinciei.
În perioada 117/118 au loc puternice mişcări ale dacilor din provincie, coroborate cu
cele ale dacilor liberi, sarmaţilor roxolani şi sarmaţilor iazygi. Ca urmare, Q.Marcius
Turbo este trimis în Dacia pentru a restabili situaţia. După liniştirea situaţiei şi plecarea
lui Turbo, are loc, probabil în anul 119 prima reorganizare a provinciei Dacia. O
inscripţie onorifică, datată în 117/118, menţionează pentru prima oară numele de
Sarmizegetusa pentru capitala provinciei Dacia. În 29 iunie 120 este menţionat pentru
prima oară un guvernator al Daciei Superior, într-o diplomă militară. Prima menţiune
epigrafică a Daciei Inferior este localizată temporal în 129. Provincia Dacia unitară, este
împărţită în două unităţi teritorial-administrative, după cum urmează: Transilvania şi
Banatul sunt incluse în provincia Dacia Superior, iar Oltenia în Dacia Inferior.
Dacia Superior este guvernată în numele împăratului de către un legatus Augusti
pro praetore, iar Dacia Inferior avea la conducere un procurator Augusti de rang ecvestru.
Singura legiune care rămâne în provincii este legiunea a XIII-a Gemina care îşi avea
sediul în capitala provinciei Dacia Superior. Dacia Superior îşi avea capitala la Apulum,
devenit unul din cele mai puternice oraşe din Dacia romană, din cauza controlului zonei
aurifere. Dacia Inferior avea stabilit sediul central al aparatului administrativ la Romula.
De vizita din 124 a lui Hadrian în Dacia este legată ipotetic cea de-a doua reorganizare a
provinciei Dacia . La data de 2 iulie 133 are loc prima menţiune a noii provincii Dacia
Porolissensis. Dacia romană este împărţită de la această organizare în trei unităţi
teritorial-administrative, după cum urmează:
Dacia Inferior, Dacia Superior şi Dacia Porolissensis care conţinea acum partea
septentrională a Transilvaniei, bucată desprinsă din anterioara Dacia Superior. Dacia
Superior rămâne la conducere cu un legatus Augusti pro pratore. Dacia Inferior şi Dacia
Porolissensis aveau la conducere câte un procurator Augusti de rang ecvestru. La data de
2 iulie 133, guvernatorul Daciei Porolissensis era Flavius Italicus. Odată cu atacul dacilor
liberi din 156-157 este menţionat legatul Daciei Superior, M.Statius Priscus. Reclădirea
amfiteatrului de piatră de la Porolissum, în 157, aduce şi menţiunea procuratorului Daciei
Porolissensis, Tiberius Claudius Quintilianus. Dacia Superior şi Dacia Inferior îşi
păstrează capitalele la Apulum respectiv Romula, cât despre noua provincie Dacia
Porolissensis, aşa cum îi spune şi numele, capitala a fost stabilită la Porolissum.
A treia şi ultima reorganizare a Provinciei Dacia are loc probabil ca urmare a
devastatorului atac al costobocilor din anul 167. Aşadar această reorganizare poate fi
situată temporal în perioada 167-169. Structura administrativ-teritorială rămâne practic
neschimbată, singura diferenţă faţă de regimul anterior fiind denumirea provinciilor:
Dacia Superior îşi schimbă numele în Dacia Apulensis, Dacia Inferior în Dacia
Malvensis, iar Dacia Porolissensis îşi păstrează numele neschimbat. Probabil ca urmare a
gravelor probleme generate de costoboci, guvernarea celor trei provincii este dată unei
singure persoane care purta denumirea de legatus Augusti pro prateore trium Daciarum.
Primul guvernator al celor trei provincii dacice este M.Claudius Fronto care guvernează
până în 170 când cade într-o luptă împotriva costobocilor. În 222-223 este atestată
adunarea provincială a Daciei la Sarmizegetusa şi care purta numele de cocnilium trium
Daciarum. În 246, împăratul Filip Arabul acordă Daciei dreptul de a bate monedă proprie,
monezi pe care apare inscripţia Provincia Dacia. Aceste emisii monetare au loc în
perioada iulie-august 246. Emisiunile monetare ale provinciei încetează în anul 256.
Începând din anul 257, nu se mai cunoaşte nici un guvernator şi nici un procurator al nici
uneia dintre cele trei provincii Dacice. Capitalele provinciilor se păstrează la Apulum,
Romula şi Porolissum pentru Dacia Superior, Dacia Inferior şi respectiv Dacia
Porolissensis, cu Sarmizegetusa ca găzduitoare a adunării provinciale. Sarmizegetusa,
care primeşte statutul de metropolis. În jurul anului 230 este datată o inscripţie care
menţionează enigmaticul oraş Malva, identificat ipotetic cu Romula.

Dobrogea

Hotarele şi organizarea militară

Atât la vest cât şi la nord, Dobrogea era despărţită de lumea barbară de Dunăre.
Dacii liberi, numiţi mai târziu carpi, bastarnii şi roxolanii sarmaţi erau vecinii barbari ai
provinciei. Mai târziu, prin secolul III, îşi fac simţită prezenţa şi goţii.
Pe vremea lui Vespasian au fost cantonate primele trupe auxiliare din Dobrogea.
Train avea să aducă primele legiuni: XI Claudia şi V Macedonica. În perioada
principatului, pe teritoriul dobrogean s-au aflat V Macedinica, XI Claudia, I Italica, EX
Aliis Provinciis (formată din veteranii mai multor legiuni din alte teritorii), o legiune
căreia nu i se cunoaşte numele şi o vexilaţie (detaşamente ale mai multor legiuni).
Remarcăm şi prezenţa a 9 trupe auxiliare de tip “ala” şi 19 de tip “cohors”, 2 “numerus”
şi flota numită Classica Flavia Moesiaca. Organizarea militară a Dobrogei romane de
către Traian a însemnat şi încheierea lucrărilor de fortificare a graniţei dunarărene şi
probabil, de ridicare a unor noi ziduri de apărare în oraşele pontice. Hadrian a continuat
opera de întărire defensivă a lui Traian.
Începând cu domnia lui Domiţian, comanda militară a unei provincii aparţine unui dux,
fiind despărţită de conducerea civilă. XI Claudia este ultima veche legiune moesiacă ce
activează în Dobrogea (partea de S-V care era în Moesia Secunda). În această periadă s-
au mai aflat pe teritoriul dobrogean şi legiunile Scythica şi Herculia. Amintim şi 8 unităţi
de cavalerie (cuneus) şi alte 10 unităţi de infanterie (milites). Apar şi trupele mobile
(comitatenses), care aveau pregătire superioară şi se deplasau acolo unde era nevoie. Cele
2 legiuni din Scythia şi trupele auxiliare formau maxim 10000-12000 de militari.
Până în secolul VI se cunosc 40 de denumiri de fortăreţe, dintre care aproximativ
25 sunt identificate. Hadrian şi Constantin îmbunătăţesc apărarea prin dezvoltarea
drumurilor, care erau căi de comunicare între unităţile romane din zonă. Contribuţii
însemnate la îmbunătăţirea limesului dobrogean au fost aduse şi de împăraţii Diocleţian,
Constantin cel Mare sau de fiul acestuia din urmă, Constanţiu al II-a.
De-a lungul stăpânirii romane, pe teritoriul Moesiei Inferior au existat
următoarele castre: Altenum (Oltina), Cernavodă, Capidava, Carsium (Hârşova),
Sacidava (Rasova), Ulmetum (Pantelimon), Basarabi-Murfatlar), Arubium (Măcin),
Dinogetia (Garvăn), Noviodunum (Isaccea), Troesmis (Turcoaia), Piroboridava (Poiana),
Galaţi-Tirighina-Bărboşi,
Administraţia

Victoria lui Crassus din anii 29-28 î.Hr. asupra ultimilor regi geţi din Dobrogea
care au opus rezisteţă a adus acest teritoriu de pe malul mării nu direct sub autoritatea
romană, ci sub influenţa regatului clientelar trac, Regatul Odris. Tentativele de răscoală
ale tracilor sunt înăbuşite iar în timpul împăratului Claudiu regatul Odris este supus, iar
Ripa Traciae, chiar şi Scythia Minoră sunt anexate provinciei Moesia. Cercetările
efectuate de Vasile Pârvan la Histria, completate ulterior de alţi cercetători, îl indică pe
Tullius Geminus drept primul guvernator al Moesiei din care făcea parte şi Dobrogea.
Cetăţile pontice rămân cu autonomia lor internă, stăpânirea romană aduncându-le doar
beneficii. În anul 86 d.Hr., Moesia este împărţită în Moesia Superior şi Moesia Inferiror,
Dobrogea făcând parte din Moesia Inferior, măsură luată în timpul lui Domoţian. Ţinutul
de pe malul Mării Negre. Muntenia şi sudul Moldovei au fost pentru o perioadă scurtă de
timp componente ale aceleiaşi provincii romane, Moesia Inferior.
Însa doar Dobrogea a fost menţinută în graniţele Imperiului, celelalte ţinuturi ale
României de azi fiind abandonate din cauza poziţiei strategice favorabile duşmanului. Pe
vremea lui Traian, deşi nu a devenit capitala oficială a provinciei, Tomis era indiscutabil
cel mai important oraş al Moesiei Inferiror, o adevărată metropolă a Antichităţii.
Din motive fiscale, Hadrian fixează hotarul dintre Moesia Inferioară şi Thracia,
acesta trecea pe la jumătatea distanţei dintre dintre Balcani şi Dunăre. Oraşele traiane
Nicopolis ad Istrum şi Marcianopolis ajung să facă parte din Thracia. În timpul lui
Septimius Severus, creşte rolul armatei în administraţie. Pentru o mai bună adminstrare a
provinciilor, Diocleţian crează provincii mai numeroase, dar mai mici, mai uşor de
condus. Ca urmare a reformei administrative ce a avut loc în imperiu, Dobrogea ţinea de
dioceza Thraciei. Cea mai însemnată parte a teritoriului dobrogean se afla în Provincia
Scythia. Doar colţul de sud-vest se afla în provincia Moesia Secunda. Capitala provinciei
Scytia era Tomis. În dioceza Traciei se mai aflau alte 5 provincii: Europa, Thracia,
Haemimontus, Rhodopa şi Moesia Secunda. Denumirea de „Scythia” vine evident de la
sciţii care au locuit cândva în Dobrogea.
În concluzie, în ciuda scurtei dominaţii romane în Dacia, romanizarea a fost un
proces resimţit mult timp în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Hotarele organizate cu
mare grijă, administraţia bine gândită dar şi apărarea pregătită în cele mai mici detalii au
contribuit decisiv la romanizare.

Bibliografie
Cărţi:

Mihai Bărbulescu, Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi

castrul de la Potaissa, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987,
p. 22 - 31
Mihai Macrea, Viaţa în Dacia romană, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1969 p. 29-235
Radu Vulpe, Ion Barnea, Din istoria Dobrogei. Romanii la Dunărea de Jos, vol.II, Editura
Academiei, Bucureşti, 1968, passim
Andrei Aricescu, Armata în Dobrogea romană, Editura Militară, Bucureşti, 1977,
p. 24-31, 78-109, 128-133

Internet:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia_roman%C4%83
http://www.referatmd.com/administratie-publica/administratia-romana-in-dacia