Dacii liberi

INTRODUCERE

Dacii "liberi" este o noţiune convenţională, care îi desemnează pe dacii din

secolele II-IV p. Chr., geţi în Muntenia, carpi în Moldova, costoboci în Carpaţii Nordici şi
daci "mari" în nord-vest (Satu Mare, Crişana, Zărand), care nu au intrat în componenţa
provinciei romane Dacia, dar care s-au aflat în diferite sisteme de dependenţă faţă de
Imperiul Roman, poate sub forma regatelor clientelare. Aceştia au întreţinut relaţii
dinamice cu Imperiul Roman, cu Dacia romană şi cu celelalte populaţii "barbare", vecine
şi contemporane (sarmaţi, goţi, vandali etc.), asimilând foarte multe elemente de cultură
romană provincială.

LIMITE-CADRU GEOGRAFIC

Limitele teritoriului dacic liber, de secole II-IV d.Hr., nu pot fi stabilite cu

exactitate, toate cercetările ce vor fi făcute vor putea aduce modificări de amănunt. În
partea vestică, putem spune că dacii liberi ocupau tot lanţul muntos şi aceasta deoarece
romanii neputând controla efectiv munţii, au trebuit să-i cedeze dacilor, care le cunoşteau
toate căile de acces şi ascunzişurile. Limita nordică a teritoriului dacic este marcată de
descoperirile de tip Lipiţa, care ajung pe malul stâng al Nistrului superior 1. Spre est, zona
stăpânită de dacii liberi se întindea până la Nistru2 . Limita sudică, a teritoriului dacic
liber, este încadrată între valea Trotuşului şi râul Prut. Popularea spaţului dintre Carpaţi şi
Nistru de către dacii liberi, nu era uniformă, deoarece, unele zone aveau o densitate a
populaţiei foarte mare, pe când în alte zone densitatea era mult mai mică. Cea mai mare
densitate a populaţiei dacice libere se consideră a fi fost în Podişul Central Moldovenesc
şi în Regiunea Sub-Carpatică, fiind preferate după cum se vede zonele mai înalte, fapt
specific lumii dacice. Această densitate mare este dovedită de inventarul foarte bogat al
descoperirilor de la: Poieneşti, Văleni, Poiana-Dulceşti şi Săbăoani, fapt ce atestă de
asemenea comunităţi umane stabile şi prospere, cât şi o viaţă economică înfloritoare d.Hr.

1
Ion Ioniţă, op. cit., p. 53
2
Ibidem. p. 54

1
u putem însă, generaliza ideea că toate zonele înalte de pe teritoriul dacilor liberi au
acelaşi grad în înalt de densitate şi prosperitate. Un bun exemplu ar fi Podişul Sucevei
unde avem descoperiri atribuite dacilor liberi, însă acestea au frecvenţă redusă şi un
inventar modest. O eventuală cauză a acestei populări mai reduse ar putea fi apropierea
de masivul muntos al Carpaţilor, fiind astfel un mediu mai puţin propice agriculturii.
Zona cu cel mai redus grad de populare din zona de locuire a dacilor liberi, este
considerată a fi Câmpia Moldovei şi mai exact stepa Jijiei, zonă în care descoperirile sunt
foarte rarifiate iar inventarul acestora foarte sărăcăcios. Dintre locurile unde s-au făcut
aceste descoperiri amintim Stânca, Horodiştea şi Ştefăneşti.
Ţinutul despre care nu deţinem nicio informaţie în ceea ce priveşte gradul de
populare, este zona dintre Nistru şi Prut, zona în care resturile de locuire ale dacilor liberi,
lipsesc în totalitate. Acest fapt poate fi atribuit atât unei lacune în cercetare cât şi unei
locuiri mult diminuate în acest spaţiu.
Un fapt ce trebuie evidenţiat este acela că dacii liberi preferau teritoriile de la
altitudini mai mari însă care aveau potenţial agricol adică pe cuprinsul lor, se regăseau
suprafeţe agricole întinse.

CATEVA INFORMAŢII ALE AUTORILOR ANTICI

PRIVIND DACII LIBERI

Despre izvoarele literare antice cu privire la daci s-au ocupat de-a lungul vremii
mai mulţi cercetători români şi străini deopotrivă.
Primul izvor antic latin care îi pomeneşte pe dacii din Europa centrală este semnat
de Iulius Caesar. Acesta pomeneşte dacii ca locuind pe Dunărea centrală şi Munţii Carpaţi
până pe râul Marus (Morava). În opera sa De bello Gallico (aprox. 50 d.Hr.), acesta va
nota că pădurea Hercinia „începe de la hotarele helveţilor, nemeţilor şi rauracilor şi se
întinde în linie dreaptă, paralel cu Dunărea, până la hotarele dacilor şi anarţilor.” (De
bello Gallico, VI, 25, 1)3.
Geograful Strabon (63 î.Hr.-19 d.Hr.), confirmă graniţa vestică a dacilor pe
Dunăre. În Geografia acesta îi arată pe daci învecinându-se cu germanii: „Partea de
3
S. Dumitraşcu, Realităţi istorice în Dacia de nord vest, în Scrieri arheologice privind istoria Daciei
Apusene, Fundaţia culturală „Munţii Apuseni”, Oradea, 2007, volum îngrijit de Laura Ardelean şi Florin
Sfrengeu (în continuare S. Dumitraşcu, Realităţi istorice...), p. 167

2
miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba, este – cel puţin acolo unde se învecinează cu
fluviul – în stăpânirea suebilor. Apoi îndată urmează teritoriul geţilor, la început îngust –
mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice şi cuprinzând o
parte din munţi. Apoi se lărgeşte şi se întinde la nord până la tirageţi – fruntarii pe care nu
le putem descrie precis.” (Strabon, Geografia, VII, 3,1; C. 294, 295)4. Tot Strabon este cel
care afirmă: „pe unii [autorii] îi numesc daci, iar pe alţii geţi. Geţii sunt cei care se întind
înspre Pont (Pontus Euxinus – numele Mării Negre în antichitate) şi spre răsărit, iar dacii
cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului” (Ibidem, VII,
3, 12; C. 304)5.
Dacii liberi din Crişana, Banat, Maramureş şi Moldova îşi vor continua existenţa
şi în această perioada ca daci liberi de epocă romană6.
Carpii sunt menţionaţi pentru ultima dată în anul 381 de către istoricul grec
Zosimos (IV, 34,6), aşa cum arată ştirile sub numele de carpodaci.

ARMATA DACILOR LIBERI

Dacii au intrat în conştiinţa lumii ca un popor care şi-a apărat cu devotament şi

abnegaţie dreptul la libertate, demnitate şi independenţă ca bunul lor cel mai de preţ.
Elementul esenţial al gândirii şi artei militare a geto-dacilor era constituit de
rezolvarea ecuaţiei de a învinge o putere militară mai mare cu una mai mică, apelându-se
în acest scop la ridicarea la arme a tuturor celor care erau apţi a le purta şi a contribui la
obţinerea victoriei în cadrul războiului de apărare7.
Deşi războaiele daco-romane din 101-102 şi 105-106 au slăbit foarte mult puterile
armatei dacice, Imperiul Roman n-a reuşit să încorporeze decât aproximativ o treime din
Dacia, în restul teritoriului menţinându-se structurile şi jurisdicţia anterioare acestor
războaie.
Organizarea militară în teritoriul dacic liber, a rămas în fond aceeaşi din perioada
anterioară. Renăscută în mediul rural armata dacă s-a alimentat în noua perioadă
demografic şi moral din inepuizabila energie a ţărănimii care a continuat să ducă greul
4
Strabon, Geografia, în Geto-dacii în izvoarele antice, culegere de texte de Preda Florentina, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1978; S. Dumitraşcu, Realităţi istorice..., p.167
5
Ibidem
6
Idem, Realităţi istorice...., p. 168- 169
7
Gh. Tudor, op.cit., p. 182

3
luptei pentru apărarea Daciei, fiind însă de asemenea şi factorul fundamental al
progresului şi civilizaţiei dacice8.
Structura şi compoziţia armatei dace în teritoriul liber erau similare cu cele
tradiţionale iar potenţialul militar era foarte ridicat mai ales la carpi şi la costoboci care se
confruntau adesea de la egal la egal cu inamicii. Oştile dacice erau compuse din
elementul de bază şi anume infanteria care era ajutată de cavaleria de diferite specialităţi.
Aceste oşti aveau în continuare la bază, tribul fiind prin urmare conduse de şeful
de trib9.
Chiar dacă situaţia geopolitică şi strategică a dacilor liberi era complexă, dacii
fiind obligaţi să lupte pe trei frontiere, Dacia Liberă a reuşit să-şi apere hotarele de
valurile de migratori, oferind astfel şi o oarecare protecţie Provinciei Romane. Să nu
credem însă că dacii liberi au uitat de teritoriul care le-a fost răpit de către romani şi că nu
au încercat să îl recupereze, una dintre funcţiile importante funcţii ale armatei dace libere
fiind organizarea şi conducerea de bătălii pentru eliberarea acestui teritoriu. În aceste
bătălii dacii liberi erau sprijinţi şi de către forţele de rezistenţă ale dacilor din interiorul
provinciei. Vasile Pârvan spunea:” Dacii sunt cei mai năvalnici, sunt cei mai aprinşi în
lupta de reluare a patriei”10.
Pentru eliberarea teritoriului stăpânit de romani dacii au încheiat alianţe cu alte
neamuri ducând alături de acestea multe lupte împotriva Imperiului Roman şi reuşind
chiar să elibereze unele teritorii ocupate.
Practic lupta de rezistenţă a poporului dac împotriva dominaţiei romane a început
din momentul în care imperiul Roman şi-a instaurat stăpânirea pe teritoriile dacice din
Sudul Dunării. Loviturile combinate ale armatei dacice libere combinate cu mişcările de
rezistenţă din interiorul imperiului reprezentau o continuare firească a războaielor daco-
romane deoarece poporul dac nu a putut accepta ideea de a fi supus, de a fi lipsit de
libertate şi de a trăi sub regim de ocupaţie. Acţiunile ofensive ale armatei dace libere au
crescut în amploare concomitent cu adâncirea crizei interne a Imperiului Roman şi a
creşterii numărului atacurilor a altor popoare împotriva acestuia11.

8
Gh. Tudor, op. cit. , p. 157
9
Ibidem, p. 158
10
V. Pârvan, Memoriale, Bucureşti, p. 180
11
Gh. Tudor, op.cit., p. 160

4
 Această luptă pentru eliberarea teritoriului dacic ocupat a continuat cu
neîntrerupere până în momentul retragerii armatei romane din Dacia numită şi retragerea
aureliană din anul 271-274 d.Hr.
Deşi conflictele dacilor liberi cu romanii au fost multe la număr nu putem
absolutiza această luptă de eliberare a dacilor romanizaţi, deoarece între dacii liberi şi
romani au fost de asemenea numeroase contacte paşnice fapt dovedit de numeroasele
descoperiri de obiecte şi monezi romane din teritoriul dacilor liberi.

LEGĂTURILE DACILOR LIBERI CU DACII ROMANIZAŢI

ŞI CU ROMANII

Dacii liberi aveau legături şi cu romanii prezenţi în spaţiul ocupat, fapt dovedit de
cercetările arheologice, în multe situri descoperindu-se prezenţa amforelor pentru ulei de
măsline sau pentru vin cu ştampile în relief, a monedelor romane care se întâlnesc în
aşezări şi necropole, cât şi a multor alte obiecte care au specific roman, fapt care
dovedeşte pătrunderea unor negustori romani pe teritoriul dacic liber de la est de Carpaţi.
Deseori dacii s-au coalizat împotriva romanilor cu populaţiile barbare aşezate în
vecinătatea lor, precum sarmaţii iazygi şi roxolani şi, mai târziu, vandalii şi gepizii.
Putem considera că, astfel, ei au participat la o acţiune mai largã prin care popoarele
aflate la graniţele imperiului urmăreau distrugerea puterii romane. Spre sfârşitul secolului
al III-lea, aceste lovituri au culminat cu retragerea stăpânirii romane din provincia
întemeiată de Traian la nord de Dunăre.
La puţin timp după moartea împăratului Traian (88-117), situaţia de la graniţele
Daciei a devenit deosebit de gravă ca urmare a atacurilor sarmaţilor iazygi şi roxolani,
însoţite de o răscoală a dacilor din provincie. Confruntat cu aceste evenimente, noul
împărat, Hadrian (117-138), ia măsuri pentru apărarea Daciei, prezenţa sa aici în anul 118
fiind atestată printr-o inscripţie descoperită la Sarmizegetusa. Informaţiile oferite de
“Istoria Augusta” în legătură cu cele relatate mai sus nu îi amintesc şi pe daci.
Participarea lor poate fi înţeleasă din afirmaţia că la începutul domniei lui Hadrian “s-au
revoltat neamurile pe care le supuse Traian”12.

12
Istoria Augusta, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 73

5
 Existã însă o menţiune despre un rãzboi dacic într-un papirus descoperit în Egipt.
În mod sigur este vorba de atacurile dacilor liberi care, alături de iazygi, au continuat
lupta şi după ce roxolanii încheiaserã pace cu romanii. O eventuală răscoală a populaţiei
dacice din provincie este dedusă din epitaful de la Pergam al guvernatorului C. Iulius
Quadratus Bassus, care a murit la începutul domniei lui Hadrian, “luptând în Dacia” 13. De
asemenea, adăugarea de către acest împărat la numele Ulpiei Traiane şi pe acela de
Sarmizegetusa este pusă în legătură cu o răscoală a dacilor împotriva stăpânirii romane.
Momentul greu prin care trece imperiul este dovedit şi de decizia lui Hadrian de a-l numi
ca guvernator al Daciei pe Q. Marcius Turbo, un general experimentat în reprimarea unor
revolte ale populaţiilor supuse. Împăratul intenţiona chiar să abandoneze această
provincie, dar, sfătuit de prieteni, a renunţat “pentru a nu lăsa pe mâinile barbarilor o
mulţime de cetăţeni romani”14, după cum scrie istoricul Eutropius. Tot acum Hadrian a
luat hotărârea distrugerii suprastructurii podului de peste Dunăre, făcându-l impracticabil,
de teama pericolului trecerii fluviului şi invadării Moesiei de către barbari 15.
Muntenia şi sudul Moldovei, care aparţineau Moesiei Inferior, sunt lăsate în afara
imperiului, asupra lor menţinându-se numai un control militar al acestora.
Confruntările, de mai mică amploare însă, au continuat în timpul lui Antoninus
Pius (138-161) care, potrivit Istoriei Augusta, prin guvernatorii şi generalii săi a supus pe
germani, pe daci şi multe alte neamuri16.
Primele lupte cu dacii s-au purtat în anul 143. La aceste războaie “pricinuite de
nebunia geţilor” se referă retorul grec Aeluis Aristide în cuvântarea sa “Laudă Romei”,
scrisă în 144. Încercând să desluşeascã această expresie, istoricul Dumitru Tudor
considera că ea se referă mai degrabã la dacii liberi din nord-vest şi nu la eventualele
răscoale ale băştinaşilor din provincie17. De altfel, Oracolele Sibylline amintesc pentru
aceşti ani de luptele cu “daci mari” 18. Mult mai grele au fost luptele duse împotriva
dacilor liberi, cunoscuţi sub numele de costoboci, prin anii 156-157. Pentru a face faţă
pericolului, au fost aduse în Dacia trupe din alte provincii. Luptele au fost conduse de M.
13
M. Macrea, Viaţa în Dacia romanã, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 46
14
http://www.dracones.ro/?
operatie=subiect&locatie=izvoare_latine&fisier=Eutropius_Breviarum_Ab_Urbe_Condita
15
http://www.enciclopedia-dacică.ro/izvoare/dion.htm
16
Istoria Augusta, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 8
17
D. Tudor, Răscoale şi atacuri barbare în Dacia romanã, Editura Academiei R.P.R, Bucureşti 1957, p.
115
18
M. Macrea, op.cit., p. 55

6
Statius Priscus şi cu această ocazie, probabil, Legiunea a XIII-a Gemina a fost distinsă cu
epitetul de “pia fidelis”...O serie de inscripţii acordă împăratului Antoninus Pius titlul de
Dacicus iar guvernatorul M. Statius Priscus închinã un altar Victoriei Augusta, în
apropierea ruinelor fostei reşedinţe a lui Decebal. Participarea dacilor din provincia
romană la aceste evenimente este foarte probabilã în condiţiile în care atacatorii erau de
acelaşi neam cu “populaţia băştinaşã”19.
Deosebit de semnificative pentru marele pericol prin care trecuse Dacia sunt
evenimentele înscrise pe un altar închinat la Apulum (în 158) în numele Legiunii a XIII-a
Gemina lui Jupiter Optimus Maximus şi adunării zeilor şi zeiţelor pentru “salvarea
Imperiului Roman” 20.
Domnia împăratului Marcus Aurelius (161-180) a fost puternic tulburatã de aşa-
numitul război marcomanic la care au participat numeroase populaţii barbare. Printre cei
care “nutriseră împreună sentimente duşmănoase poporului român” sunt amintiţi în
“Istoria Augusta” şi peucinii (locuitori ai insulei Peuce) şi costobocii, triburi dacice din
nordul Moldovei21.
Provincia Dacia este atacatã în anii 167-170 atât dinspre vest, nord-vest, de către
iazygi şi triburile germanice, vandalii, cât şi dinspre est, nord-est, de către costoboci,
bastarni şi roxolani. Pentru întărirea apărării sale este adusă Legiunea a V-a a Macedoniei
la Potaissa, în Dacia Porolissensis, având ca ţintă principală regiunea auriferã din Munţii
Apuseni. La Apulum, barbarii au pătruns până sub zidurile castrului Legiunii a XIII-a
Gemina. O inscripţie închinată de colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa împăratului
Marcus Aurelius drept mulţumire că a fost scăpată de un “dublu pericol” indică fie un
atac venit din două direcţii diferite (vest iazygi, est dacii liberi, vandalii), fie un atac din
afară, concomintent cu unul din interior, din partea populaţiei autohtone.
Împrejurările grele fac necesară o conducere unică a celor trei provincii dacice al căror
prim guvernator de rang consular devine M. Claudius Fronto. Faptul cã acesta conduce
atât cele trei Dacii, cât şi Moesia Superior arată situaţia extrem de critică prin care trece
imperiul. Dar nu numai Dacia romană a fost atacată. În anul 170 costobocii au intreprins
o puternicã invazie în teritoriile Moesiei Inferior, ajungând până în Grecia.
Prin anii 171-172, o parte a ţinutului locuit de costoboci este atacat şi cucerit de vandalii
19
D. Protase, Autohtonii în Dacia, vol.I, Editura Ştiinţificã şi Enciclopedică Bucureşti, 1980, p. 210
20
M. Macrea, op.cit., p. 55
21
Istoria Augusta, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 91

7
astingi, la îndemnul şi cu sprijinul guvernatorului Daciei, Cornelius Clemens, ca
represalii pentru invazia din 17022. Aceastã acţiune a avut drept consecinţă nimicirea
puterii politice şi militare a costobocilor, autorii antici nemaifăcând referire de acum
înainte la ei. Poate în urma acestor evenimente au ajuns la Roma în situaţia de captivi sau
ostatici soţia regelui costobocilor Pieporus şi nepoţii săi.
După mai bine de un deceniu de lupte, fiul lui Marcus Aurelius, Commodus (180-
192) reuşeşte să încheie pace cu seminţiile barbare. Liniştea nu s-a restabilit deplin. Dio
Cassius relateazã că acest împărat a avut de purtat câteva războaie împotriva barbarilor
de dincolo de Dacia23, referindu-se probabil la teritoriul dacilor liberi şi al altor neamuri
de la graniţa de nord-est a Daciei.
Biograful împăratului din “Istoria Augusta” îi aminteşte şi el pe daci, învinşi, ca şi
maurii prin legaţii săi. Se pare că au existat probleme şi în interiorul Daciei romane, unde
puterea cezarului a fost impusă provincialilor care nu voiau să-i recunoască domnia 24.
Liniştea la hotarele imperiului este restabilită în timpul dinastiei Severilor (193-235).
Apărarea graniţelor statului a fost principala preocupare a împăraţilor Septimiu Sever
(193-211) şi Caracalla (211-217), descurajând atacurile barbare. Aflat pe teritoriul Daciei,
la Porolissum, Caracalla duce tratative cu populaţiile din vecinătatea provinciei în
vederea reglementării relaţiilor lor cu statul roman. Dio Cassius ne informează că
împăratul a luat ostatici de la dacii liberi, i-a învrăjbit pe vandali şi marcomani, iar pe
regele cvazilor, Gabrionarus, l-a ucis.
Simţind momentul de cumpănă al puterii imperiale odată cu asasinarea lui
Caracalla, dacii au pustiit provincia traiană în timpul lui Macrinus (217-218). Informaţia
oferită de Dio Cassius ne arată că este vorba despre aceiaşi daci liberi cu care încheiase
Caracalla o alianţă şi care doreau acum să îşi ia înapoi ostaticii. Alte atacuri nu au mai
avut loc până la sfârşitul dinastiei Severilor. Situaţia s-a schimbat radical odată cu
izbucnirea anarhiei militare, în 235. Profitând de criza politico-militară provocat de
luptele neîncetate pentru tron, ai căror protagonişti sunt comandanţii legiunilor, neamurile
barbare atacă tot mai insistent graniţele statului roman.
Deşi în biografia împăratului Maximin Tracul (235-238) din Istoria Augusta nu
este scris cã a dus lupte cu dacii, titlul de “Dacicus Maximus” pe care şi-l ia poate să
22
http://www.enciclopedia-dacică.ro/izvoare/dion.htm
23
Ibidem
24
Istoria Augusta, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 129

8
însemne fie că a purtat războaie cu dacii, fie că a apărat Dacia de barbarii care o
ameninţau. Epitafurile datând din perioada domniei lui şi aparţinând unor soldaţi din
Norricum şi Pannonia arată că ei şi-au pierdut viaţa într-un război împotriva dacilor 25.
Acum încep să se afirme cu vigoare, prin puternice atacuri, carpii, un neam de oameni
foarte potriviţi pentru războaie, care adesea au produs pagube romanilor, după cum îi
caracterizează Iordanes26.
Atacurile lor sunt îndreptate mai ales spre provinciile de la sudul Dunării de Jos,
Moesia Inferior, Thracia, Macedonia, Grecia, dar nici Dacia nu este scutită de incursiuni.
În anul 238, carpii şi goţii/geţii invadează Moesia Inferior, Histria suferind mari
distrugeri. Despre acest atac se aminteşte şi în “Istoria Augusta”, un termen folosit pentru
a-i desemna pe carpi fiind şi acela de “sciţi”27. Guvernatorul Tullius Menophilus încheie
pace cu goţii/geţii în schimbul unei sume de bani. Carpii sunt nemulţumiţi şi pretind şi ei
subsidii. Guvernatorul roman îi refuză însă. Acest refuz îi determinã pe carpi să reia
atacurile odatã cu anul 242, când ei invadează din nou Moesia şi Thracia.
Împăratul Gordian al III-lea (238-244) este nevoit să amâne războiul împotriva parţilor
până la alungarea duşmanilor din aceste provincii.
Cel mai puternic atac al carpilor împotriva imperiului are loc în anul 245, în
vremea împãratului Filip Arabul (244-249).
Legenda “Victoria Carpica” de pe monedele emise acum şi titlul de “Carpicus
Maximus” acordat împăratului consacră biruinţa obţinută de romani. Atacurile carpilor s-
au prelungit pânã în anul 249, când noul împărat, Traianus Decius, îi învinge în mod
decisiv. Titlul de “Dacicus Maximus” şi “Restitutor Daciarum” îi sunt acordate acestuia
în urma apãrãrii Daciei de invaziile numeroaselor seminţii barbare, printre care erau şi
carpii.
Victoriile obţinute împotriva goţilor/geţilor de Claudius al II-lea Goticul (268-
270), la Naissus (270) şi de Aurelian (270-275) în anul 271 au salvat imperiul de la o
eventuală dezagregare. Pentru anul 272, “Istoria Augusta” aminteşte de o incursiune a
carpilor în Balcani, fiind însă învinşi de Aurelian, în Dobrogea. Se credea că sub acest
împărat atât de capabil unitatea imperiului era refăcută. După victoriile obţinute la toate

25
M. Macrea, op.cit., p. 55
26
Iordanes, Getica, Editura Fundatia Gândirea, Bucureşti 1970, pag. 36
27
Istoria Augusta, Editura Ştiinţificã, Bucureşti,1971, p. 349

9
graniţele, Aurelian dorea să reorganizeze apărarea frontierelor. Pentru întărirea limes-ului
danubian, a hotărât părăsirea Daciei romane.
Ca urmare a victoriilor obţinute asupra carpilor, unora dintre împaraţi li s-a
conferit titlul onorific de Carpicus Maximus dintre aceştia amintim Filip Arabul,
Aurelian, Diocleţian, Maximian, Constantius Chlorus şi Constantin cel Mare.
Informaţiile scriitorilor antici în legătura cu prezenta dacilor la aceste evenimente
sunt destul de puţine iar atunci când ele există sunt insuficient de clare. De aceea, de
nenumărate ori putem doar bănui participarea dacilor la aceste atacuri. O cauzã
importantã a acestei situaţii este aceea cã majoritatea scrierilor istorice privitoare la
primele trei secole ale erei creştine au fost redactate mult mai târziu, pe baza unor lucrări
mai vechi care nu s-au mai păstrat. În prezent, lipsa de precizie a acestor izvoare este tot
mai mult completată cu informaţiile furnizate de descoperirile arheologice, epigrafice şi
numismatice.
Retragerea armatei şi a administraţiei romane din Dacia, a cărei dată nu poate fi
stabilită cu precizie (271-275), s-a făcut într-un moment când inamicii imperiului, printre
care şi dacii, fuseseră învinşi, dar aşa cum se întâmplase de atâtea ori, înfrângerea lor nu
dură prea mult28. Renunţarea la cea mai glorioasă cucerire a lui Traian, deşi dureroasă, a
fost acceptată de contemporani, care au recunoscut meritul lui Aurelian de a fi înţeles
noile realităţi de la Dunăre. În loc să mai fie un bastion al imperiului printre neamurile
barbare, Dacia romană împiedică acum apărarea eficientă a teritoriilor de la sud de
Dunăre. Consecinţa firească a dispariţiei stăpânirii romane în Dacia a fost refacerea în
scurt timp a unităţii lumii dacice din interiorul şi din afara Carpaţilor.
Pierderea Daciei a fost preludiul căderii întregului Imperiu Roman iar dacii
contribuiseră din plin.

28
Ion Ioniţă, op. cit. , p. 86

10