Drd.

Viorica Irina GÂRBO

MANAGEMENTUL ASIGURĂRILOR
INTERNE ŞI INTERNAŢIONALE

Note de curs

Cluj-Napoca
2007
 CUPRINS

Cap. I. PIAŢA INTERNĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ A ASIGURĂRILOR

1.1. Piaţa globală a asigurărilor
1.2. Evoluţii ale pieţei internaţionale de asigurări şi reasigurări
1.3. Asigurarea şi reasigurarea în Europa
1.4. Alte pieţe reprezentative
1.5. Piaţa asigurărilor din România
Cap. II. SOCIETĂŢI DE ASIGURARE ŞI INTERMEDIARI ÎN ASIGURĂRI
2.1. Actorii pieţei internaţionale a asigurărilor şi reasigurărilor
2.2. Asigurătorii şi reasigurătorii
2.3. Intermediarii în asigurări şi reasigurări
Cap. III. COORDONATELE TEHNICE ALE ASIGURĂRILOR
3.1. Premisele asigurărilor
3.2. Funcţiile asigurărilor
3.3. Clasificarea asigurărilor
3.4. Elementele asigurărilor
3.5. Contractul de asigurare
3.5.1. Conţinutul contractului de asigurare
3.5.2. Caracterele juridice ale contractului de asigurare
3.5.3. Mecanismul perfectării contractului de asigurare
3.6. Fonduri şi rezerve în asigurări
3.6.1. Rezerve tehnice în asigurările de viaţă
3.6.2. Rezerve tehnice aferente asigurărilor generale
3.6.3. Fonduri de asigurare
Cap. IV. ASIGURĂRI DE PERSOANE
4.1. Conceptul şi caracteristicile asigurării de persoane
4.2. Principalele tipuri de asigurări de viaţă
4.3. Asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă
Cap. V. ASIGURĂRI DE BUNURI, RĂSPUNDERE CIVILĂ ŞI RISC FINANCIAR
5.1. Asigurarea clădirilor şi a conţinutului acestora
5.2. Asigurarea maşinilor, instalaţiilor, utilajelor pentru cazurile de avarii
accidentale
5.3. Asigurarea lucrărilor de construcţii montaj
5.4. Asigurarea banilor şi a valorilor
5.5. Asigurarea de pierdere a profitului
5.6. Asigurarea de transport rutier
5.7. Asigurarea autovehiculelor
5.8. Asigurarea de aviaţie
5.9. Asigurări maritime
5.10. Asigurarea de răspundere civilă
5.11. Asigurarea de risc financiar
Cap. VI. REASIGURAREA
6.1. Esenţa economică a reasigurării
6.2. Funcţiile reasigurării
6.3. Principiile contractului de reasigurare

2
 6.4. Formele şi metodele de reasigurare utilizate în practica internaţională

Cap. VII. MANAGEMENTUL VÂNZĂRILOR ÎN ASIGURĂRI

7.1. Sisteme de management al vânzărilor
7.2. Planificarea activităţii de vânzare
7.3. Organizarea activităţii de vânzare
7.4. Antrenarea şi coordonarea activităţii de vânzare
7.5. Controlul activităţii de vânzare
7.6. Eficientizarea activităţii agentului de asigurare
Cap. VIII. MANAGEMENTUL RISCULUI ŞI A SITUAŢIILOR DE CRIZĂ
8.1. Managementul riscului
8.2. Managementul situaţiilor de criză
Cap. IX. MANAGEMENTUL DESPĂGUBIRILOR
9.1. Structura organizatorică a departamentului de despăgubiri
9.2. Stabilirea strategiilor departamentului de despăgubiri
9.3. Procesul de soluţionare a daunelor
9.4. Responsabilităţile inspectorului de daună
Cap. X. EVALUAREA ACTIVITĂŢII SOCIETĂŢII DE ASIGURĂRI
10.1. Indicatori de bază
10.2. Indicatori ai eficienţei asigurărilor
10.3. Falimentul societăţilor de asigurare şi reasigurare
Cap. XI. AUDITUL INTERN ŞI EXTERN ÎN SOCIETĂŢILE DE ASIGURARE
11.1. Auditul intern
11.2. Auditul extern
11.3. Delimitări între auditul intern şi extern
Cap. XII. COMISIA DE SUPRAVEGHERE A ASIGURĂRILOR
12.1. Organizarea, constituirea şi funcţionarea CSA
12.2. Rol şi atribuţii ale CSA

3
 CAP. I. PIAŢA INTERNĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ A ASIGURĂRILOR

1.1. Piaţa globală a asigurărilor

1.1.1. Noţiune, caracterizare generală
Totalitatea tranzacţiilor interne şi internaţionale de asigurări şi reasigurări formează piaţa
internaţională de asigurări.
Datorită existenţei unei mari diversităţi de tipuri şi categorii de afaceri, asigurările şi
reasigurările care le însoţesc prezintă un grad mare de eterogenitate. Astfel si tranzacţiile
internaţionale cu asigurări şi reasigurări se fac în mai multe pieţe, concentrate în marile centre
financiare ale lumii. Pieţele de asigurări şi reasigurări prezintă câteva particularităţi determinate de
existenţa unor anumite societăţi de asigurări şi reasigurări, a preponderenţei anumitor tipuri de
tranzacţii, a unui anumit mod de funcţionare a acestora, a unor anumite cutume şi nu în ultimul
rând a mărimii acestor pieţe.
Tranzacţiile internaţionale cu asigurări sunt influenţate de reglementările interne ale
fiecărei ţări. Piaţa internaţională se suprapune peste cea locală (naţională) atunci când o companie
multinaţională înfiinţează filiale ale sale în diferite pieţe locale unde subscrie riscuri sau când
subscrie riscuri la sediul său, riscuri localizate în alte ţări. Aceste servicii le oferă fie naţionalilor,
fie străinilor aflaţi în ţara sa. Această categorie de afaceri este numită „business transfrontiere”;
Comerţul cu asigurări este redus comparativ cu cheltuielile mondiale cu primele de
asigurări şi cu tranzacţiile internaţionale din alte domenii. Cota ce revine asigurătorilor străini
diferă de la o ţară la alta, în ultimii ani acestea au crescut atât datorită liberalizării pieţelor
diferitelor ţări, cât mai ales achiziţiilor şi fuzionărilor asigurătorilor de pe diferite pieţe. Creşterile
pieţei internaţionale în diferite ţări este limitată de mentalitatea populaţiei, care preferă să încheie
asigurări cu societăţile locale, cunoscute sau de unele reglementări discriminatorii pentru
asigurătorii străini.
Pieţele de reasigurări se tratează împreună cu pieţele pe care se încheie asigurările directe.
De cele mai multe ori asigurările şi reasigurările se tranzacţionează pe aceleaşi pieţe;
Creşterea cea mai mare a tranzacţiilor de asigurări şi reasigurări a avut loc în ultimii 20-25
de ani.
1.1.2. Factorii care au stat la baza evoluţiei rapide a pieţelor de asigurări sunt:
a) creşterea economică a ţărilor industrializate după al doilea război mondial,
progresul tehnico-economic şi dezvoltarea socio-umană în toate aspectele au
generat noi necesităţi care au trebuit satisfăcute,
b) schimbările intervenite în structura pieţelor de asigurări în mai multe zone
ale lumii. Datorită apariţiei unor asigurători noi în diferite ţări ale lumii şi datorită capacităţilor
reduse de preluare a riscurilor şi a lipsei de experienţă au fost obligaţi să apeleze la reasigurători
internaţionali atât pentru consultanţă cât şi pentru tranzacţii de reasigurări. Aceşti asigurători au
apărut sau şi-au consolidat poziţia în diferite pieţe mari care treptat au devenit internaţionale. Piaţa
a fost dominată de companii de profil din: Anglia, Germania, Elveţia, Franţa, SUA, Japonia.
Au apărut societăţi de asigurare în fiecare ţară în care s-a liberalizat piaţa de asigurări, au
apărut pieţe noi în special în zone libere sau în ţări care oferă facilităţi fiscale. Au apărut şi
societăţi preponderent de reasigurări.
c) îmbunătăţirea climatului în domeniul afacerilor directe:
- aceasta a împiedicat companiile internaţionale să-şi desfăşoare activitatea ca
asigurători direcţi pe pieţele internaţionale,

4
 - au fost obligate să-şi desfăşoare activitatea cu tranzacţii de reasigurare datorită
absenţei reglementări stricte în materie,
- creşterea lentă a evoluţiei primelor de asigurare, din asigurările direct, în
comparaţie cu cele din reasigurări au dus la situaţia ca mulţi asigurători sau instituţii financiare să
investească din considerente economice, în companii de reasigurări.
d) globalizarea serviciilor financiare, in general, şi a serviciilor de asigurări în
special:
- în ultimii ani au avut loc numeroase fuzionări între grupuri bancare şi de
asigurări, rezultând adevăraţi coloşi financiari a căror valoare de piaţă creşte neîntrerupt.

TOPUL INSTITUŢIILOR FINANCIARE ÎN EUROPA,

după valoarea de piaţă

Număr Denumire Valoare de piaţă

curent milioane EURO
1 Allianz 79.772
2 Lloyds TSB 64.608
3 HSBC 62.634
4 UBS 57.671
5 Aegon 57.161
6 Zurich Fin Service 53.602
7 ING Group 50.405
8 AXA-UAP 44.977
9 Munich Re 39.989
10 Generali 38.624
11 Credit Suisse/Winterthur 36.391
12 Fortis 34.159
13 Swiss Re 32.600
14 Barclays Bank 30.506
15 BBV 27.781
16 NatWest Bank 27.398
17 Halifax 27.328
18 Deutsche Bank 27.076
19 Abbey Naţional 26.146
20 ABN Amro 25.583
21 Prudential 24.871
22 Hzpo Vereinsbank 24.130
23 Dresdner Bank 21.160
24 Banco Santander 20.225
25 BNP 16.856
26 CGU 16.484
27 SocGen 15.823
28 Commerzbank 13.624
29 Norwich Union 12.858
30 Argentaria 11.564
Sursa: ING Barings, februarie 2003

5
 Aceşti coloşi financiari vor avea tendinţa de concentrare a ofertelor internaţionale, ei vor
determina o dominaţie şi mai puternică şi vor crea piaţa viitorului cu noile sale reguli concurenţa în
viitor se va determina între aceşti coloşi financiari şi alţii, de dimensiuni asemănătoare din SUA şi
Japonia.

1.2. Evoluţii ale pieţei internaţionale de asigurări şi reasigurări

In ultimii 15 ani, ponderea diferitelor pieţe de asigurări şi reasigurări au cunoscut unele
modificări strâns legate de dezvoltarea economică,
Se constată creşterea volumului de prime atât pe total cât şi pe fiecare piaţă, dar mai ales
creşterea volumului primelor de asigurare în ţările cu o economie dezvoltată din Europa şi
continentul american. De asemenea după creşterea primelor în Asia, în perioada 1990- 2000, când
a avut loc o dezvoltare accelerată a continentului asiatic, se constată încetinire a ritmului creşterilor
de prime de asigurare pe fondul reducerii accelerării ritmului de dezvoltare. O creştere substanţială
a nivelului de prime de asigurare se constată în regiunile altă dată considerate slab asigurate, cum
ar fi Oceania şi Australia (incluse în tabelul alătural la capitolul altele)

VOLUMUL PRIMELOR ÎNCASATE (miliarde USD) Sursa: CEA

1985 1990 2000 2006 2007
EUROPA 164 460 675 1428 1445
ASIA 124 334 647 644 841
AMERICA DE 318 514 689 1258 1330
NORD
ALTELE 26 48 95 393 445
TOTAL 632 1356 2106 3723 4061

EUROPA 25,9% 33,9% 32,0% 38,35% 35,58%

ASIA 19,6% 24,6% 30,7% 17,29% 20,70%
AMERICA DE 50,3% 37,9% 32,7% 33,78% 32,75%
NORD
ALTELE 4,1% 3,5% 4,6% 10,56% 10,95%

- principalele pieţe care determină mersul asigurărilor mondiale sunt cele cu

economie foarte dezvoltată,
- principalii actori sunt: SUA, Japonia, Uniunea Europeană care concentrează cea
mai mare parte a volumului de prime ( în 2007 reprezintă 89,65% din primele subscrise la nivel
mondial).
Din volumul total al primelor de asigurare la nivel mondial, respectiv 4061 miliarde dolari,
2393 miliarde dolari (58,92%) reprezintă prime subscrise aferente asigurărilor de viaţă iar 1668
miliarde dolari (41,08%) reprezintă prime subscrise aferente asigurărilor generale(non-life). Pe
regiuni analizate, respectiv Europa,cu 1445 miliarde dolari prime subscrise, 891 miliarde dolari
(61,66%) prime subscrise aferente asigurărilor de viaţă şi 554 miliarde dolari (38,34%) prime
subscrise aferente asigurărilor generale; America de Nord cu 1330 miliarde dolari prime
subscrise, 623,9 miliarde dolari (46,90%) prime subscrise aferente asigurărilor de viaţă şi 706
miliarde dolari (53,1%) prime subscrise aferente asigurărilor generale; Pe continentul asiatic
reprezentând în special Japonia, din totalul 841 miliarde dolari, 623,4 miliarde dolari (74,12%)
prime subscrise aferente asigurărilor de viaţă iar 217 miliarde dolari (25,88%) prime subscrise
aferente asigurărilor generale.

6
 Principalele concluzii care se desprind sunt creşterea substanţială a volumului de prime de
asigurare şi diferentele notabile dintre cele două sectoare ale industriei de asigurare respectiv
asigurări de viaţă şi generale pe principalele pieţe de asigurare analizate.

1.3 Asigurările şi reasigurările în Europa

Colectarea, interpretarea şi elaborarea de studii în domeniul asigurărilor se face prin
intermediul Comitetului European de Asigurări (CEA):
CEA este o organizaţie ai cărei membrii sunt asociaţiile profesionale ale asigurătorilor din
ţările cu economie de piaţă din Europa. CEA a fost înfiinţat în 1953 şi are în prezent 33 de
membrii. Membrii cu drepturi depline sunt: Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Elveţia, Finlanda,
Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Orlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Norvegia,
Olanda, Portugalia, Spania, Suedia, Turcia. După 1990 au aderat şi organizaţiile de profil din ţările
din Centrul şi Estul Europei, cum sunt Cehia, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Polonia,
Slovenia şi Slovacia.
CEA a primit în 2006 şi România şi Bulgaria, România prin UNSAR, după îndeplinirea
criteriilor de aderare:
- legislaţia în domeniu aliniată la standardele europene,
- capitalul şi modul de constituire a societăţilor de asigurare aliniate la nivel
european,
- supravegherea, solvabilitatea şi controlul pieţei de asigurări aliniate la nivel
european.
Scopul CEA este de a reprezenta asigurătorii europeni, de a promova interesele acestora
prin oferirea unor opinii calificate organizaţiilor europene sau internaţionale şi de a facilita
schimbul de informaţii şi experienţă între pieţe, prin elaborarea de studii în interesul societăţilor de
asigurare europene, pentru a răspunde cerinţelor lor.
Sediul CEA este la Paris.
In actuala fază de dezvoltare a serviciilor de asigurări asistăm la o globalizare şi la o
fuziune a serviciilor financiare, chiar la un management financiar – global, început atât la nivelul
companiilor cât şi la nivelul consumatorului.
- direcţii de manifestare a globalizării serviciilor financiare:
a) între asigurători, reasigurători şi asiguraţi: societăţile multinaţionale ridică
pragul autoasigurării şi transferă riscurile sau o parte din ele direct
reasigurătorilor, decizia se ia după principiul financiar global,
b) între sectorul de stat şi cel privat, dată fiind reducerea ponderii sectorului de stat,
apar noi perspective pentru sectorul privat,
c) între asigurători şi bancheri – apariţia aşa numitei „bancassurance”, care capătă
o amploare tot mai mare, astfel încât, în viitor, banca va fi canalul de distribuţie
a tot mai multor produse de asigurări, cele două feluri de instituţii se vor susţine
reciproc în dezvoltarea lor,
d) evoluţia serviciilor de asigurări şi reasigurări va fi marcată de globalizarea
serviciilor financiare.
Piaţa unică a asigurărilor în Europa acoperă 33 ţări care formează Zona Economică
Europeană (European Economic Area), la începutul anului 2007, cele mai mari trei pieţe de
asigurări din Europa – Franţa, Germania şi Marea Britanie au reprezentat aproape 60% din totalul
asigurărilor de viaţă şi 55% din totalul asigurărilor non-viaţă, care se dovedesc mai puţin
concentrate decât asigurările de viaţă.
Volumul total al primelor de asigurare subscrise exprimă dimensiunea pieţei asigurărilor în
mod absolut, creşterea acesteia reflectă atât creşterea ofertei societăţilor de asigurări, cât şi o cerere
sporită de asigurări din partea celor care doresc să se asigure.

7
 Nivelul primelor de asigurări subscrise în anii 2006 şi 2007 de ţările membre ale CEA şi
evoluţia ponderii fiecăreia în volumul total al primelor subscrise în 2006 faţă de 2005 şi 2007 faţă
de 2006 sunt redate în următoarele tabele:

Sursa : CEA 2006-2007

Nivelul primelor de asigurări subscrise în anul 2007 de ţările membre ale CEA şi evoluţia
ponderii fiecăreia în volumul total al primelor subscrise în 2007 faţă de 2006 sunt redate in
următorul tabel:

8
 Sursa CEA 2007

Nivelul primelor de asigurări de viaţă subscrise în anul 2006 de ţările membre ale CEA şi
evoluţia ponderii fiecăreia în volumul total al primelor asigurărilor de viaţă subscrise în 2006 faţă
de 2005 sunt redate in următorul tabel:

9
 Sursa : CEA -2007

Nivelul primelor de asigurări de viaţă subscrise în anul 2007 de ţările membre ale CEA şi
evoluţia ponderii fiecăreia în volumul total al primelor asigurărilor de viaţă subscrise în 2007 faţă
de 2006 , sunt redate in următorul tabel:

10
 Nivelul primelor de asigurări generale (non-life) subscrise în anul 2006 de ţările membre
ale CEA şi evoluţia ponderii fiecăreia în volumul total al primelor asigurărilor generale subscrise
în 2006 faţă de 2005 sunt redate in următorul tabel:

11
 Sursa : CEA 2006-2007

Nivelul primelor de asigurări generale (non-life) subscrise în anul 2007 de ţările membre
ale CEA şi evoluţia ponderii fiecăreia în volumul total al primelor asigurărilor generale subscrise
în 2007 faţă de 2006 sunt redate in următorul tabel:

12
Sursa CEA-2007

Din punct de vedere al volumului de prime, se disting 3 grupe de ţări:

1) prima grupă: Franţa, Germania, Marea Britanie care reprezintă 57,66%
din volumul de prime subscrise de ţările care fac parte din CEA
2) a doua grupă: Italia, Olanda, Elveţia, Spania, Belgia care reprezintă
26,28% din volumul de prime subscrise de ţările membre CEA
3) a treia grupă: celelalte ţări a căror pondere în totalul volumului primelor
de asigurare al ţărilor membre CEA este 16,06% .

13
 Un indicator important al pieţelor de asigurări este, penetrarea asigurărilor sau ponderea
volumului primelor de asigurare în produsul intern brut. Acesta reflectă importanţa asigurărilor în
activitatea unei ţări sau a unei zone geografice. Ponderea primelor de asigurare în produsul intern
brut al unei ţări reflectă nevoia de protecţie a companiilor şi a persoanelor fizice de a face faţă
riscurilor şi prin urmare o previziune pozitivă pentru dezvoltarea viitoare a activităţilor de
asigurări.
Indicatorul cel mai performant privind ponderea asigurărilor în produsul intern brut îl are
Luxemburg cu 32,4% ceea ce reprezintă că sectorul serviciilor financiare în această ţară este
foarte dezvoltat. Alte ţări cu un indicator ridicat al ponderii asigurărilor în produsul intern brut sunt
Marea Britanie cu 12,7%, Elveţia cu 12,5%, Franţa cu 11,1%, celelalte ţări având ponderi mai mici
.
Numărul de companii care operează în piaţa de asigurări a înregistrat fluctuaţii în jurul
cifrei de 5300 de unităţi, în anul 2007 acesta fiind de 5261 companii, în 2006 de 5383, în anul
2005- 5416 iar in anul 2004-5122 de unităţi. Trebuie menţionat ca acestea de fapt operează în piaţă
ca grupuri de companii de asigurare, reprezentând de fapt cel mult 1500-2000 de astfel de grupuri
de asigurari.

Numărul angajaţilor care lucrează în această industrie se menţine în jurul cifrei de

1.030.000 de persoane în ultimii 10 ani, astfel în anul 2007 s-a redus la 989.348 persoane faţă de
2006 când acesta era de 1.027.199 de persoane, cei mai mulţi fiind angajaţi în industria germană de
asigurări, respectiv 218.900 de persoane reducându-se numărul faţă de 2006 cu 3%, Marea
Britanie 177.500 de persoane, aproximativ la fel cu anul 2006, Franţa 143.800 de persoane la fel
cu numărul persoanelor din 2006.
De remarcat ca un număr de 9 ţări din cele membre nu au transmis informaţii referitoare la
evoluţia numărului de persoane şi a numărului de companii care activează în piaţă( printre aceste
ţări se numără şi România).

14
 In anul 2006, principalele companii de asigurări din Europa, nivelul de prime nete subscrise
şi rezervele pe care şi le-au constituit, sunt următoarele:

15
1.3. Alte pieţe reprezentative

SUA
- se caracterizează prin dimensiunile foarte mari a pieţei interne de asigurări, care
a influenţat dezvoltarea unei foarte puternice pieţe a reasigurărilor,
- portofoliul intern bogat a atras mulţi reasigurători din afara graniţelor americane
către cea mai reprezentativă piaţă: New York,
- în piaţa New York activează companii de asigurări şi reasigurări interne,
companii reprezentative de reasigurări din întreaga lume şi case de brokeraj
specializate,
- ca societăţi de asigurări şi reasigurări interne: MetLife, Prudential, General
Reinssurance, Employers Reinsurance, Bellefonte Insurance, Reinsurance
Corporation of New York, American Reinsurance, American International
Group, Transatlantic Reinsurance, St. Paul Re, American Foreign Insurance
Asociation Kamper Group,
- la un moment dat s-a încetinit procesul de internaţionalizare datorită mărimii şi
importanţei portofoliului SUA,
- dorinţei de a desfăşura activitatea cu companii din alte ţări s-a materializat prin
preluarea de reasigurări de la alte companii de reasigurare autohtone şi prin
cedarea unei părţi a riscului în special pe piaţa Londrei la Lloyd”s.
Japonia
- oferă capacitate internă maximă pentru orice risc sau clasă de riscuri,
- se caracterizează printr-o mare stabilitate,
- s-a dezvoltat pe măsura schimburilor reciproce dintre companiile japoneze şi
cele străine,
- dintre toate, capacitatea de absorbţie de reasigurare o are piaţa din Tokio, unde
se încheie toate tipurile de tranzacţii,
- cele mai mari companii specializate sunt: Toa pentru reasigurări generale şi
Jisai pentru reasigurări de cutremure,
- atacul terorist de la 11 septembrie 2001 a avut o victimă în Japonia, compania de
asigurare reasigurare „Taisei Fire and Marine”, care a dat faliment în urma
piederilor imense suferite.

Alte pieţe
- în alte ţări nu s-a ajuns la un nivel de maturitate în asigurări,
- o amploare mai deosebită au luat-o asigurările din America Latină şi din Africa,
dar datorită instabilităţii politice, aceste zone sunt privite cu reticenţă,
- o piaţă mai dezvoltată de asigurări se găseşte în Insulele Bermude. Datorită
facilităţilor fiscale, aici se află sediul mai multor companii străine de asigurări şi
reasigurări.

16
 1.6. Piaţa asigurărilor din România

La sfârşitul anului 2007, în România erau înregistrate 42 societăţi de asigurare:

- 21 au desfăşurat numai activitate de asigurări generale
- 9 au desfăşurat activitate de asigurări de viaţă
- 12 au desfăşurat activitate compozită

Topul primelor 10 companii de asigurări din România, după nivelul primelor subscrise şi
ponderea acestora în volumul primelor subscrise de industria de asigurări, este:
2006
Nr.crt. RON (mil) pondere
%
1 Allianz – Ţiriac 1.117 19,2
2 Asirom 600 10,5
3 Omniasig 536 9,4
4 Asiban 437 7,6
5 ING 436 7,5
6 BCR Asigurări 424 7,4
7 Astra 303 5,3
8 Generali 299 5,2
9 Unita 259 4,5
10 BT Asigurări 211 3,7
2007

2007
Nr Pondere
crt RON (%)
1 Allianz – Ţiriac 1234,4 17,20
2 Omniasig 883,9 12,32
3 Asirom 628,3 8,76
4 BCR Asigurări 559,9 7,80
5 Asiban 556,2 7,75
6 ING 501,1 6,98
7 Unita 474,2 6,61

8 Generali 382,1 5,33

9 Astra 374,1 5,21
10 BT Asigurări 273,7 3,81
total 1.307,6 81,77

Top non-life 2006

Nr.crt. RON (mil)
pondere%
1 Allianz – Ţiriac 1.029 22,4
2 Omniasig 536 11,7
3 Asirom 511 11,2
4 BCR Asigurări 424 9,2
5 Asiban 375 8,2
6 Astra 301 6,6
7 UNITA 259 5,6
8 Generali 258 5,5
9 BT Asigurari 201 4,4
10 Ardaf 192 4,2

17
 2007

Nr crt RON Pondere

(%)
1 Alliantz-Tiriac 1137,6 19,86
2 Omniasig 883,9 15,43
3 BCR Asigurări 559,9 9,78
4 Asirom 535,2 9,35
5 Unita 474,1 8,28
6 Asiban 444,5 7,76
7 Astra 367,2 6,41
8 Generali 321,3 5,61
9 BT Asigurări 265,8 4,64
10 Ardaf 157,3 2,75
total 89,88

Top (life) asigurări de viaţă 2006

Nr.crt. RON (mil) pondere
%
1 ING 436 38,3
2 AIG Life 138 12,1
3 Asirom 88 7,7
4 Allianz – Ţiriac 87 7,68
5 Grawe 64,5 5,7
6 Aviva 64 5,6
7 Asiban 61 5,4
8 B.C.R. Asigurări 50 4,4
9 Omniasig Life 49 4,3
10 Generali 41 3,6

Nr crt RON Pondere(%)

1 ING 501,1 34,5
2 AIG 219,7 15,66
3 Asiban 111,7 7,71
4 Alliantz-tiriac 96,8 6,68
5 Asirom 93,0 6,42
6 AVIVA 83,3 5,74
7 BCR Asigurări 82,7 5,71
8 Grawe 75,2 5,19
9 Generali 60,8 4,2
10 Omniasig Viaţă 45,4 3,13

18
 Piaţa asigurărilor s-a consolidat şi dezvoltat într-un ritm susţinut, contribuind la progresul
înregistrat de piaţa financiar-bancară şi pe cea financiară.
- în 2007 primele brute subscrise au crescut cu 17,53% faţă de 2006 comparativ cu 23,6%
cât au crescut în 2006 faţă de 2005
- în cifre absolute în anul 2007s-au subscris un volum de 7.175.789.699 lei reprezentând
2,01 miliarde EURO reprezentând 5.727.752.784 lei prime asigurări generale şi 1.449.036.915 lei
prime asigurări de viaţă
- în anul 2006 ritmul de creştere al subscrierilor la asigurările generale a fost mai mare faţă
de cel al asigurărilor de viaţă.
-gradul de penetrare al asigurărilor (ponderea sectorului asigurărilor în PIB)a crescut în
2007 la 1,77% faţă de 2006 când a fost de 1,67%
- densitatea asigurărilor ( volumul de prime de asigurare pe locuitor) a crescut la 332,45
lei/locuitor , creştere cu 66,5 lei/locuitor.
- în 2007 în industria de asigurări au fost raportate că figurau 18.252 persoane în creştere cu
970persoane faţă de 2006. Borkerii au raportat că aveau angajaţi 1773 persoane, cu 411 persoane
mai multe decât în 2006.
- se observă şi în piaţa românească o concentrare tot mai mai mare a volumului de prime
subscrise în mâna companiilor din top 10. Astfel, în anul 2007 acestea au subscris 81,77% din
volumul de prime al pieţei faţă de 80,6% cât au subscris în 2006. Companiile care subscriu
asigurări generale (non-life), primele 10 companii de asigurări au subscris 89,88 % faţă de 89% în
anul 2006 iar la asigurările de viaţă (life), acestea au subscris 94,53 faţă 94,8% în anul 2006.
- dinamica creşterii subscrierilor la asigurările generale a fost susţinută de asigurările auto
(avarii şi răspundere civilă) care au o pondere majoritară în asigurările generale (65,5%).
- clasele de asigurări cu cele mai mari creşteri în 2007,sunt:
- asigurări de pierderi financiare 46,31%
-asigurări de mijloace de transport feroviar 57,20%
-asigurări de mijloace de transport terestru altele dacât cele de transport feroviar
31,85%
- industria asigurărilor va fi influenţată de schimbările pe plan legislativ,
- cerinţe minime de capital a asigurătorilor,
- modele de calcul a marjei de solvabilitate,
- consolidarea regimului de conducere prudenţială,
- introducerea unor condiţii privind calificarea profesională, atât pentru
coordonatorii activităţii asigurătorilor, cât şi pentru intermediarii în asigurări.
- în anii următori vor creşte asigurările de autovehicule ca urmare a creşterii vânzărilor de
autovehicule şi a pieţei leasingului,
- ponderea asigurărilor auto vor scădea în totalul asigurărilor generale ca urmare a
expansiunii asigurărilor de locuinţe, asigurărilor de sănătate, asigurărilor de viaţă, asigurărilor de
răspundere civilă generală,
- se prognozează că în următorii ani, asigurările să crească anual cu aproximativ 20% în
fiecare an, cu o dinamică mai bună a asigurărilor de viaţă.

19
 CAP. II. SOCIETĂŢI DE ASIGURĂRI ŞI INTERMEDIARI ÎN ASIGURĂRI

2.1. Actorii pieţei internaţionale ale asigurărilor şi reasigurărilor:

Pieţele de asigurare şi reasigurare sunt concentrate în cele mai mari centre financiare şi
comerciale ale lumii, unde au loc tranzacţiile de asigurări şi reasigurări. In aceste pieţe, altădată se
tranzacţionau afaceri locale, dar după ce societăţile mari de asigurare ale lumii şi-au deschis
filiale, pieţele au devenit internaţionale (piaţa Londrei, Europei Continentale, SUA, Japonia).
Aceste pieţele se numesc internaţionale, pentru că cea mai mare parte din afacerile
încheiate provin de la societăţi de asigurare şi reasigurare din alte ţări şi pentru că regulile lor
influenţează, la răndul ei modul în care se desfăşoară activitatea de asigurare din alte ţări.
Pieţele deschise diferă între ele din punct de vedere al dimensiunilor, al preponderenţei
unor categorii de afaceri, al stilului, al uzanţelor şi al modalităţii de încheiere a tranzacţiilor. Pe
aceste pieţe acţionează atât societăţile de asigurări cât şi de cele de reasigurări, fiecare dintre aceste
companii fiind atât cumpărători cât şi vânzători de reasigurări.
Categorii de firme care alcătuiesc piaţa:
a) asigurători şi reasigurători care oferă protecţie clienţilor lor;
b) intermediari – brokeri de asigurare (persoane juridice) care acţionează ca reprezentanţi
ai cumpărătorilor de asigurări sau reasigurări în plasarea riscurilor şi obţinerea
protecţiei;
- agenţi de asigurare- cei care oferă clienţilor poliţele unui anumit asigurător;
c) firme ce oferă servicii specializate, asociate activităţii de asigurare: constatări,
evaluatori, lichidatori de daune, consultanţi în domeniul managementului riscului.

2.2. Asigurătorii şi reasigurătorii:

Sunt persoane juridice, autorizate care primesc riscuri în asigurare(asigurătorii) sau
reasigurare(reasigurătorii), în schimbul plăţii de către asiguraţi/reasiguraţi a primelor de
asigurare/reasigurare, devenind asigurători, reasigurători. In majoritatea pieţelor de asigurări
funcţionează atât companii naţionale cât şi străine sau mixte. Cele străine trebuie să se alieze la
caracteristicile preluării riscurilor din piaţa în care operează şi trebuie să ofere asiguraţilor lor
seriozitate, stabilitate financiară şi să aibă o conduită adecvată care să ducă la creştererea sau
menţinerea climatului de încredere al asiguraţilor în sistemul de asigurări şi în asigurătorii care
operează în piaţa respectivă.
Stabilitatea şi securitatea financiară a asigurătorilor trebuie să se manifeste în capacitatea
de a face faţă obligaţiilor de plată asumate faţă de creditorii săi.
Pentru aprecierea stabilităţii financiare se folosesc o serie de indicatorii economico
financiari cu caracter general şi specific, cât şi alte aprecieri mai puţin măsurabile ale activităţii
acestora. Evaluarea este făcută în mod profesional de către aşa numitele „agenţii de rating ”. Cele
mai mari din lume şi cele mai cunoscute fiind agenţiile americane „Standard and Poor`s, Moody`s
şi AMBest (aceasta specializată în ratingul societăţilor de asigurări).
Ratingul reprezintă capacitatea debitorului (a companiei de asigurare/reasigurare) de a face
faţă obligaţiilor de plată către creditorii săi.
Pentru evaluare se foloseşte o clasificare, iar clasa în care o societate este încadrată o
poziţionează în funcţie de anumite criterii. Cu cât societatea este încadrată într-o clasă mai bună cu
atât este mai solidă din punct de vedere financiar, putând face faţă tuturor obligaţiilor asumate prin
contractele de asigurare, respectiv abilitatea asigurătorului de a-şi plăti daunele apărute din
contractele de asigurare subscrise de către el.
Indiferent de scara convenţională utilizată de societăţile de rating, acestea împart
companiile evaluate în „societăţi sigure” şi „societăţi vulnerabile”. Deoarece evoluţia activităţii
asigurătorilor şi a pieţelor pe care aceştia subscriu riscuri are un caracter dinamic de multe ori

20
ratingul companiilor de asigurări se schimbă de la un an la altul. Evaluarea asigurătorilor se
bazează pe analiza cantitativă şi calitativă a informaţiilor disponibile. Principalii factori după care
se evaluează companiile de asigurări ţin de mediul economic şi de afaceri dar sunt şi factori
specifici, cum ar fi: ameninţarea unor noi concurenţi, competitivitatea sau volatilitatea sectorului,
puterea şi posibilitatea negocierii pe piaţă între potenţiali asiguraţi şi asigurători, mediu legislativ,
poziţia în raport cu concurenţa, puncte slabe şi puncte forte ale companiei, strategia şi
managementul firmei, categoriile de asigurări practicate, produsele oferite şi canalele de
distribuţie,rezultatele obţinute din activitatea de subscriere, capitalizarea, indicatori de solvabilitate
şi de lichiditate, politica de investiţii, rezultate obţinute şi riscul investiţional, profitabilitatea,
modul de calcul şi nivelul rezervelor constituite, calitatea managementului, modul de organizare al
organizaţiei, comportamentul în piaţă, relaţiile dintre companiile grupului financiar de care
aparţine compania,activitatea internaţională.
In privinţa metodelor de rating se constată diferenţe în modul de abordare şi de calcul, a
indicatorilor deşi procedura utilizată este uniformă din punct de vedere al agenţiei de rating. Atunci
când ratingul se efectuează din proprie iniţiativă, se utilizează informaţiile publice disponibile, din
rapoartele anuale ale asigurătorilor, în schimb când se face la cerere se presupune că agenţia de
rating a avut acces la informaţii interne, alături de discuţii şi informaţii cu managementul
asigurătorului.
Clasele de rating pot exprima un caracter general oferind o imagine globală asupra
comapniei de asigurare atunci când analiza se bazează pe indicatorii prezentaţi sau pot exprima
anumite caracteristici atunci când reflectă numai abilitatea de a plăti daunele sau exprimă
solvabiliatatea acesteia.
Ratingurile celor trei mari agenţii sunt diferite. Spre exemplu, în cazul AMBest nivelul B+
indică o putere financiară foarte bună, în timp ce la Standard &Poor’s indică o companie
vulnerabilă. Moody s este foarte prudentă în acordarea notelor maxime.
Agenţia Standard and Poor ‘s împarte companiile în două mari categorii:
- companii sigure, clasificate cu calificative A şi BBB,
- companii vulnerabile care sunt notate cu celelalte calificative.
Semnificaţia rating-urilor folosite este următoarea:
Companii sigure:
AAA – indică securitate financiară „superioară” în mod absolut şi relativ; capacitatea de a
face faţă obligaţiilor faţă de asiguraţi este foarte mare prin varietatea condiţiilor economice şi de
subscriere;
AA – securitate financiară „excelentă”, capacitatea de a face faţă obligaţiilor faţă de
asiguraţi este puternică prin varietatea mare a condiţiilor economice şi de subscriere;
A – securitate financiară „bună”, capacitatea de a face faţă obligaţiilor faţă de asiguraţi este
sensibilă la condiţiile economice şi de subscriere adverse;
BBB – securitate financiară adecvată, dar capacitatea de a face faţă obligaţiilor faţă de
asiguraţi este sensibilă la condiţiile economice şi de subscriere adverse;
Companii vulnerabile:
BB – securitatea financiară poate fi adecvată, dar capacitatea de a face faţă obligaţiilor faţă
de asiguraţi, în mod deosebit a celor pe termen lung, este vulnerabilă la condiţiile economice şi de
subscriere adverse;
B – securitate financiară vulnerabilă, capacitatea de a face faţă obligaţiilor faţă de asiguraţi
fiind, în mod special, vulnerabilă la condiţiile economice şi de subscriere adverse;
CCC – securitatea financiară extrem de vulnerabilă, capacitatea de a face faţă obligaţiilor
faţă de asiguraţi este pusă sub semnul întrebării, depinzând fundamental de condiţiile economice ţi
de subscriere;
CC – incapacitatea de plată este aproape iminentă pentru toate obligaţiile de plată pe care le
au, cu excepţia celor faţă de asiguraţi;

21
 R – compania este deja sub supravegherea autorităţii de supraveghere din ţara respectivă,
urmând adoptarea de măsuri de reabilitare sau lichidare;
Upi – companii neclasificate, respectiv companiile noi, între 1-3 ani, companiile care sunt
confruntate cu schimbări foarte mari în management sau activitatea curentă şi cele aflate în
încetare de activitate,
Spi – rating-ul a fost suspendat datorită întârzierii în primirea datelor pe baza cărora se face
rating-ul.
Trebuie menţionat faptul că rating-urile cuprinse între AA şi B se pot adăuga (+) sau (-),
care arată o poziţie relativă în categoriile respective şi nu exprimă tendinţa către o categorie
superioară sau inferioară.

Tipurile de companii întâlnite în piaţă ca asigurători şi reasigurători

- companii de asigurări directe
- companii de reasigurări,
- companii captive de asigurări şi reasigurări,
- agenţii de subscriere,
- asociaţii mutuale,
- sindicatele Lloyd`s,
- pool-uri de subscriitori.

a) companii de asigurări directe:

Sunt principalii ofertanţi de asigurări directe şi cumpărători de reasigurări pe pieţele
internaţionale de asigurări. Ele subscriu riscurile din piaţa liberă de la persoanele fizice şi juridice
care doresc protecţie prin sistemul de asigurări. De asemenea ele sunt principalele cumpărătoare de
reasigurări de la celelalte cedente de riscuri.
Mod de organizare şi atribuţii ale principalelor organe de conducere a unei societăţi de
asigurări:

22
 Adunarea Generală a Acţionarilor

Consiliul de administraţie

Preşedinte/Director General
Director General Adjunct Vicepreşedinte

Direcţia Direcţia Direcţia Direcţia Direcţia Direcţia Direcţia

vânzări, Direcţia Direcţia
asigurări asigurări reasigurări daune investiţii economică
coordonare, marketing resurse
generale viaţă administrativ
subscriere dezvoltare umane

Serv. Serv. Serv. cedări Serv. daune Serv.

metodologie metodologie în reasig. auto financiar

Serv. Serv. Serv. primiri Serv. daune Serv.

statistică statistică în reasig. bunuri contabilitate

Serv. Serv. Serv.

actuariat actuariat administrativ

Serv. plăţi
persoane
Dir. zonală

Sucursale teritoriale

Organigrama Administraţiei Centrale a societăţii de asigurare

23
Adunarea Generală a Acţionarilor este organul suprem de conducere a societăţii, care decide
asupra activităţii acesteia şi stabileşte politica ei economică, comercială şi investiţională. AGA
alege Consiliul de Administraţie al societăţii.
Consiliul de Administraţie are în principal următoarele atribuţii:
a) alege preşedintele Consiliului de Administraţie şi îl revocă din funcţie.
b) hotărăşte cu privire la deschiderea şi închiderea punctelor de lucru, agenţiilor,
sucursalelor şi filialelor.
c) aprobă structura organizatorică a societăţii şi numărul de posturi.
d) angajează şi eliberează din funcţie: directorii generali adjuncţi, directorii direcţiilor
din Centrală şi directorii de sucursale, cărora li se aplică regulile de la mandat.
Pentru celelalte categorii de personal, în care intră şi personalul care ocupă funcţiile
de directori de departamente din Centrală precum şi directorii subordonaţi
directorilor de sucursale, angajarea şi eliberarea din funcţie se face de către
preşedintele executiv.
e) stabileşte îndatoririle şi responsabilităţile personalului societăţii pe compartimente.
f) stabileşte tactica şi strategia de marketing.
g) aprobă condiţiile şi tarifele asigurărilor facultative şi programele de reasigurare.
h) supune anual aprobării Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor, în termen
prevăzut de lege, raportul cu privire la activitatea societăţii, bilanţul contabil şi
contul de profit şi pierderi, precum şi bugetul de venituri şi cheltuieli şi programul
de activitate pe exerciţiul financiar viitor.
i) alege Comitetul de Direcţie, stabilind atribuţiile şi competenţele acestuia.
j) exercită atribuţiile delegate de Adunarea Generală Extraordinară a Acţionarilor:
luarea hotărârilor privind mutarea sediului societăţii, majorarea capitalului social,
reducerea capitalului social, schimbarea obiectului de activitate.
Preşedinte Executiv/ Director General
- asigură conducerea operativă a întregii activităţi a societăţii, răspunzând de activitatea
acesteia faţă de Consiliul de Administraţie.
- coordonează şi îndrumă activitatea Directorului general adjunct, direcţiilor, sucursalelor
şi compartimentelor din subordine.
Director General Adjunct
- coordonează şi îndrumă activitatea direcţiilor, departamentelor şi serviciilor din
subordine, conform organigramei, în special a activităţilor de subscriere şi de onorare a
obligaţiilor luate prin contractele de asigurare.
- asigură conducerea operativă a întregii activităţi a subunităţilor funcţionale din subordine,
răspunzând de activitatea acestora faţă de Conducerea societăţii.
Direcţia Vânzări, Coordonare Subscriere
- coordonează şi răspunde de îndeplinirea atribuţiilor privind activităţile de subscriere,
vânzare a produselor pe care asigurătorul le poate comercializa, alinierea continuă la
cerinţele şi practicile specifice de pe piaţa asigurărilor
Direcţia Asigurări Generale şi Direcţia Asigurări de Viaţă
- coordonează şi răspunde de realizarea la standardele pieţei pe care activează a produselor
pe care compania le poate subscrie, a activităţilor de adaptare continuuă a acestora la
cerinţele asiguraţilor şi ale pieţei de asigurări.
Direcţia Daune
- coordonează şi răspunde de realizarea a atribuţiilor societăţii, în domeniul regularizării
daunelor interne şi externe apărute, conform obligaţiilor asumate de societate prin
contractele de asigurare încheiate.
- pentru realizarea obiectivelor stabilite, coordonează activitatea Departamentelor Daune
Externe şi Daune Interne şi execută orice alte sarcini stabilite de Conducerea societăţii şi
de Consiliul de Administraţie.

24
Direcţia Marketing – Dezvoltare
- coordonează şi răspunde de realizarea atribuţiilor ce-i revin, pentru desfăşurarea
activităţii de marketing - dezvoltare a societăţii.
- Directorul Direcţiei Marketing – Dezvoltare răspunde de realizarea eficace a activităţilor
de promovare a imaginii societăţii, de comunicarea cu clientul, de tratarea reclamaţiilor
clienţilor.
Direcţia Economică
- coordonează şi răspunde de realizarea atribuţiilor ce-i revin, în domeniul organizării şi
conducerii activităţii economice a societăţii.
Direcţia Investiţii Administrativ
- coordonează şi răspunde de realizarea atribuţiilor ce-i revin, în activitatea de investiţii
proprii, reparaţii capitale şi curente şi în activitatea administrativă.
Direcţia Resurse Umane
Direcţia Resurse Umane este structurată pe două departamente cu serviciile aferente după
cum urmează:
- Departamentul Personal cu Serviciul Salarizare şi Serviciul Protecţia Muncii
- Departament Management Resurse Umane cu Serviciul Pregătire Profesională
În cadrul celor două departamente sunt evidenţiate grupele de activităţi cu detalierea
atribuţiilor aferente.

Societăţile de asigurări desfăşoară o bogată activitate de reasigurare în funcţie de

mărimea societăţii de asigurare, de clasele de asigurări pe care le contractează, de mărimea
riscurilor acceptate în asigurare. Activitatea de reasigurări pe care o desfăşoară nu este una
uniformă,
Politica de reasigurări este stabilită de fiecare companie în parte, în funcţie de
dimensiunea companiei cedente, de tipurile de riscuri care se cedează, de formele de contractare
a reasigurărilor,
Companiile care primesc riscuri în reasigurare, adoptă şi ele o politică de subscriere a
riscurilor reasigurate care poate să fie una îngustă (adică preiau numai riscuri în reasigurare
facultativă, analizate fiecare în parte) sau au o politică mai relaxată, pot prelua riscuri numai prin
agenţiile de subscriere sau, cel mai frecvent, apelează la brokeri.

b) companiile de reasigurări (societăţi specializate de reasigurare) care sunt ofertanţii

tranzacţiilor de reasigurare, practic ei sunt vânzătorii de reasigurări, în cazul preluării unor riscuri
mai mari, ei pot fi şi cumpărători de reasigurări prin retrocesiune. Retrocedarea se foloseşte în
cazul unor riscuri grele ce pot duce la pierderi catastrofale datorită unor pericole naturale
(furtuni, cutremure, uragane). Reasigurătorul caută protecţie sub forma reasigurării
neproporţionale dar multe companii practică reasigurarea ca o formă de afacere reciprocă.
Companiile profesionale de reasigurări sunt societăţi specializate de reasigurări şi
reprezintă categoria principală de reasigurători prezenţi pe piaţa internaţională
Cele mai mari societăţi au sediul în Europa, în ţări în care au luat naştere primele
companii de acest gen. Cele mai importante sunt:
- Munich Reinsurance Company (Germania),
- Swiss Reinsurance Company (Elveţia),
- Cologne Reinsurance Co,
- Societé Comercila de Reasurance,
- Mercantile & General Reinsurance Co (Marea Britanie)
- Gerling Global Reinsurance Co (Germania),
- Franvona Reinsurance Co (Germania),
- Koning &Reeker (Germania),
- Guardian Reinsurance Co (Elvetia).

25
 In ultimii ani au apărut companiile americane care s-au dezvoltat rapid ajungând în topul
societăţilor de reasigurare: General Reinsurance Co, Buchalter, Nemer, Fields&Yanger,
American Reinsurance Co, INA reinsurance Co. Avantajul lor este că operează pe cea mai mare
piaţă internă din lume.
b) companiile captive de asigurări şi reasigurări
O companie captivă de asigurări sau reasigurări este o companie deţinută sau controlată
de o societate cu altă activitate decât asigurări, creată în principal pentru a asigura sau reasigura
riscurile societăţii mamă sau ale filialelor acesteia;
Dezvoltarea acestora s-a bazat pe complexitatea crescândă a tehnicilor de management al
riscului. Ele reprezintă o metodă adecvată de plasare a riscului de la societăţile mamă dacă
acestea au un istoric al daunelor favorabil si capacitatea financiară a deţinătorului companiei
captive este ridicată.
In lume funcţionează circa 2000 de astfel de companii aparţinând firmelor din ţările
dezvoltate (SUA, Marea Britanie) şi a căror activitate se desfăşoară în ţări ce atrag investitori
prin facilităţile fiscale acordate
Companiile captive sunt întâlnite în sectoare ca: petrochimie, siderurgie, energetică,
industria farmaceutică, materiale de construcţii, industria alimentară, industria extractivă,
transporturi, etc,;
Obiectul lor de activitate se referă la asigurarea şi reasigurarea de bunuri. Mai nou sunt
întâlnite şi companii captive care au ca obiect de activitate asigurări de viaţă cu acumulare de
capital.
Companiile captive îndeplinesc toate funcţiile unei companii de asigurări tradiţionale
(subscriere, documentare, funcţii juridice, comerciale, investiţii, lichidare daune). In ultimele
decenii, unele dintre activităţile societăţilor de asigurări au fost externalizate.
După sfera de cuprindere a activităţilor pe care le desfăşoară, întâlnim următoarele tipuri
de societăţi captive de asigurări :
a) companii captive private – asigură numai riscurile societăţii mamă,
- exclusive – doar a societăţii căreia îi aparţin,
- de interes comun – aparţin şi asigură riscuri a mai multor
societăţi. Activitatea lor se apropie de cea a unor societăţi clasice (mutuale),
b) companii captive mixte – care pe lângă riscurile societăţii mamă, preia şi
riscuri de la terţe persoane.
Alt mod de clasificare este locul în care îşi are amplasamentul faţă de societatea mamă:
a) companiile ‚‚onshore’’ care îşi au locul în ţara societăţii mamă şi se supun
regimului fiscal de aici, acest tip de societate reprezintă 15% din totalul
societăţilor captive şi sunt situate în SUA, Germania, Australia, Belgia,
Canada, Danemarca, Finlanda, Hong-Kong, Norvegia, Marea Britanie şi
Suedia.
b) companiile ‚‚offshore’’ care îşi desfăşoară activitatea în alte ţări decât ţara
societăţii mamă, în ţări considerate ‚‚paradisuri fiscale’’. Ele reprezintă 85%
din totalul companiilor captive:
- 850 de societăţi îşi au sediul în insulele Bermude,
- peste 275 în insulele Cayman,
- 125 în Gurenesly,
- altele sunt în Bahamas, Caraibe, Gibraltar, Insulele Virgine.

d) agenţiile de subscriere sunt organizaţii specializate, folosite ca legătură între

companiile cedente şi reasigurători, când una din părţi nu este reprezentată în piaţă.
Intermedierea se face la solicitarea, în general a companiilor cedente, contra unui comision
negociat între cele două părţi sau a unei părţi din profitul rezultat din afacere.
Agenţiile de subscriere sunt specializate în plasarea unor anumite clase de riscuri, iar
underwriter-ii lor sunt recunoscuţi în piaţă ca experţi.

26
 In ultimii ani nu se mai bucură în piaţă de o mare căutare deoarece, prin statutul lor de
reprezentare a unor companii, au acţionat în numele acestora, nelimitat şi necontrolat, uneori şi
pe contul acestor societăţi.
e)asociaţiile mutuale – reprezintă o formă de asociere a mai multor persoane care
contribuie la crearea fondului de asigurare din care vor fi despăgubiţi cei care suferă daune. In
cazul unor daune de valoare mică într-un an de subscriere, contribuabilii nu vor primi partea de
profit, ci vor beneficia de reduceri ale primelor de asigurare în anul următor de subscriere. Dacă
fondul de asigurare nu este suficient, atunci contribuabilii vor trebui să-şi suplimenteze
cotizaţiile de primă. Ele nu au reguli clare, fiecare decizând singură politica pe care o va urma,
multe dintre ele decizând transformarea lor în societăţi de asigurări.
f)sindicatele Lloyd’s
Sunt importante atât pe pieţele internaţionale , cât şi mai ales pe piaţa Londrei.
Membrii lor sunt persoane fizice, iar din 1994 şi persoane juridice, care răspund pentru riscurile
asumate de managing underwriter-i în numele lor. Sunt implicate atât în asigurări cât şi în
reasigurări.
g)pool-urile de subscriere acestea constau în asocierea a mai multor societăţi de asigurări
pentru preluarea riscurilor dintr-o zonă geografică. Obiectivul lor constă în reducerea cererii
pentru reasigurările oferite de pieţele convenţionale de reasigurare şi încheierea de tranzacţii
directe de asigurare şi reasigurare.
După spaţiul geografic în care îşi desfăşoară activitatea, ele pot fi:
a.naţionale – se ocupă cu mobilizarea capacităţii de asigurare directă a marilor riscuri,
- unele din ele sunt şi specializate: pool-urile atomice di Marea Britanie, Olanda,
Italia, România,
- acţionează ca organizaţii de reasigurare în care membrii individuali
cedează pool-ului o parte din riscurile preluate în mod direct şi apoi împart riscurile în proporţii
convenite între toţi membrii pool-ului.
b.regionale – activitatea lor este coordonată de o companie agreată de toţi membrii, care
îşi asumă rolul de ‚‚leader’’.
- ex: - cele 4 pool-uri specializate ale Federaţiei Arabe:
- pentru Engineering (1969),
- pentru Aviaţie (1970),
- pentru Incendiu (1974),
- pentru Asigurări Maritime (1975).
- deşi au cunoscut o dezvoltare continuă, volumul afacerilor
derulate prin aceste pool-uri este relativ redus în comparaţie cu dimensiunea pieţei internaţionale
a reasigurărilor.

2.3. Intermediarii în asigurări şi reasigurări

Asigurările şi reasigurările se încheie de multe ori prin intermediari. In asigurări sunt
definite două categorii de intermediari:
- agenţii de asigurare (inspectori de asigurare, consultanţi de asigurare)
- brokeri de asigurare.
Agenţii de asigurare – vând produsele unui singur asigurător, potenţialilor
asiguraţi sau asiguraţilor curenţi. Intocmesc liste cu posibili asiguraţi pentru a furniza piste
pentru afaceri viitoare. Contactează posibili asiguraţi şi le explică avantajele asigurărilor,
recomandând sume şi tipuri de acoperiri bazate pe analiza circumstanţelor existente. Calculează
ratele de primă pentru asigurările recomandate utilizând calculatorul şi tarifele. Contactează
deţinătorii de poliţe pentru livrarea şi explicarea acestora, pentru a sugera suplimente sau
schimbări în programul de asigurare. Agenţii de asigurare pot intermedia pentru unul sau mai
mulţi asigurători produse de asigurare complementare la produsele furnizate de instituţiile de
credit şi instituţiile financiare nebancare dacă aceste instituţii acţionează pe o piaţă reglementată.
Pot colecta primele şi ţine evidenţa acestora.

27
 Agenţii de asigurare au următoarele caracteristici:
a) sunt utilizaţi pentru încheierea asigurărilor directe dintre societăţile de asigurare şi
persoane fizice (pt. asigurările de viaţă, autovehicule, bunuri),
b) reprezintă interesele asigurătorului,
c) vând poliţele unui singur asigurător,
d) lucrează full-time sau part-time, pe baza unui contract,
e) sunt remuneraţi pe baza unui comision sau prin salariu plătit de asigurător,
f) au atribuţii limitate în activitatea de subscriere,
g) nu pot fi acţionaţi în judecată pentru neglijenţă în exercitarea profesiei.
Unele companii de asigurări utilizează agenţii şi în activităţile legate de constatarea,
evaluarea şi lichidarea daunelor.

Brokerii de asigurare – acordă consultanţă, asistenţă, reprezentare pentru identificarea,

analiza şi evaluarea riscurilor asigurabile, negocierea şi identificarea contractelor de asigurare
sau de reasigurare ori cu fondurile de pensii facultative, regularizarea daunelor, asistenţă înainte
şi pe durata derulării contractelor de asigurare sau de pensii intermediate
Brokerii de asigurări au următoarele caracteristici:
a) reprezintă interesele asiguratului/reasiguratului,
b) sunt persoane juridice independente, specializate în intermediere în asigurări,
c) sunt experţi în asigurări,
c) cumpără asigurări/reasigurări pentru clientul său,
d) pot fi daţi în judecată pentru îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor lor,
e) remunerat pe baza unui comision de către asigurător,
f) au atribuţii privind găsirea protecţiei optime pentru clientul său, încheierea
contractului de asigurare, uneori şi administrarea daunei,
g) brokerul în calitate de intermediar acţionează pentru obţinerea partenerilor şi
angajarea unor afaceri (contracte) de asigurare sau reasigurare, reprezentând clientul,
adică asiguratul în cazul contractelor de asigurare sau reasigurat în cazul retrocedării,
Brokerii au un rol important în mobilizare capacităţii de subscriere, cerută de asigurare
pentru riscuri mari şi specializate, prin cunoştinţele lor şi accesul la pieţele mondiale ale
asigurătorilor şi reasigurătorilor,
Important este că atât agenţii cât şi brokerii sunt remuneraţi de asigurător, şi nu de
asigurat. Agentul primeşte comisionul pentru că vinde asigurările celui pe care îl reprezintă, iar
brokerul primeşte ‚‚brokerajul’’ pentru că aduce afaceri asigurătorului,
In lume funcţionează un număr impresionant de brokeri, fie ca filiale ale unor firme de
intermediere, fie ca organizaţii independente,
In ultimii ani se observă o tendinţă de fuzionare a unor companii de intermediere,
rezultând firme uriaşe, care domină piaţa. In piaţa internaţională se întâlnesc firme naţionale,
multinaţionale, companii mici, companii cu sute de angajaţi, experţi strict specializaţi în anumite
tipuri sau clase de afaceri (în domeniul petrolului, aviaţiei, maritim) sau companii ce se ocupă de
toate categoriile de asigură sau reasigurări,
Poziţia lor diferă de la o piaţă la alta. În piaţa Londrei societăţile de asigurare nu încheie
tranzacţii directe, ci numai apelând la brokeri, în Olanda şi Australia cele mai multe afaceri se
încheie prin intermediul brokerilor în timp ce în Germania se preferă contractele directe dintre
asigurători şi reasigurători. Asigurătorii japonezi preferă sa-şi plaseze riscurile în reasigurare
folosindu-se de experienţa brokerilor specializaţi din piaţa Londrei.
Brokerii cunosc foarte bine situaţia tuturor pieţelor de asigurări şi reasigurări, întreţin
legături între toate marile centre, deţin informaţii în orice moment privind cererea si oferta de
reasigurări pentru fiecare tip de risc şi pentr fiecare clasă de afaceri. Evidenţa şi evoluţia
indicatorilor de piaţă sunt permanent cunoscute prin intermediul calculatoarelor conectate
permanent la reţelele internaţionale. De exemplu, un broker din piaţa Londrei poate afla în orice
clipă cotaţiile primelor de reasigurare pentru riscul de incendiu practicate în ultimii 5 ani pe

28
pieţele Zurich-ului, New-York-ului sau poate afla nivelul primelor practicate la momentul dorit,
pentru riscul de incendiu pe toate pieţele din lume.
Având cunoştiinţe multiple, privind pieţele, termenii şi condiţiile standard, foarte diferite
de la o ţară la alta, brokerul oferă clienţilor posibilitatea plasării afacerilor în interesul ambilor
parteneri, asigurând o protecţie completă clientului său şi o primă corespunzătoare pentru
asigurător. El informează companiile cedente asupra noilor forme de protecţie, asupra oricăror
modificări intervenite în starea pieţei, asupra metodelor de îmbunătăţire a informaţiilor privind
managementul riscului, a sistemelor de control, aplanează situaţiile conflictuale apărute în
perioada de derulare a contractelor de reasigurare şi oferă asistenţă şi consultanţă.
Brokerul de asigurare şi reasigurare are, prin urmare, următoarele funcţii:
1. acordă asistenţă clientului pentru elaborarea unui program adecvat de
asigurare/reasigurare şi pentru îmbunătăţirea celui existent,
2. contactează asigurătorii/reasigurătorii potriviţi pentru obţinerea unor contracte
corespunzătoare pe termen lung,
3. negociază termenii contractului de (re)asigurare şi pregăteşte textul acestuia sau
verifică dacă textul propus de compania cedentă răspunde protecţiei optime,
4. participă la plata primei de (re)asigurare şi la încasarea contravalorii
corespunzătoare a despăgubirii în cazul producerii daunelor,
5. pregăteşte reînnoirea contractelor de (re)asigurare,
6. asistă (re)asigurătorul în respectarea clauzelor contractuale.
Uneori, brokerii se ocupă şi de activităţi administrative, cum ar fi: elaborarea proiectului
de contract, avizarea lui de viitoarele părţi contractante, întocmirea documentului final şi
semnarea lui, urmărirea derulării contractului şi a respectării obligaţiilor părţilor privind plata
primelor datorate şi regularizarea daunelor.
In concluzie se poate afirma că brokerii desfăşoară o activitate extrem de importantă şi
valoroasă pentru clienţii lor. Ei sunt mai mult decât agenţi de iniţiere, sunt specialişti ce cunosc
legislaţiile naţionale, practicile şi condiţiile concrete şi acţionează ca intermediari între
profesionişti experţi.

2.4. Prestatori de servicii în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor

Datorită diversităţii şi complexităţii activităţilor de încheiere şi derulare a contractelor de

asigurare este necesară existenţa firmelor de prestări servicii în asigurări. Aceste servicii sunt
legate de: inspecţiile de risc, evaluarea şi managementul riscului, constatarea, evaluarea şi
lichidarea daunelor. Prin urmare s-au dezvoltat profesii legate de aceste activităţi: inspectori de
risc, constatator, evaluator de daune, manageri de risc, etc.
Aceste servicii sunt prestate atât pentru clienţi instituţionali cât şi pentru cei individuali.
Pentru realizarea lor se utilizează tehnici specifice din diferite domenii ale cunoaşterii umane,
folosind actuari, jurişti, ingineri, experţi din diferite domenii, specialişti în management financiar
şi investiţii.
Angajaţii companiilor de asigurări care se ocupă de aceste evaluări sunt ingineri
specializaţi, experţi în tipurile de bunuri pe care le evaluează.
Clienţii lor sunt asigurătorii care plătesc pentru serviciile efectuate pe baza contractelor
încheiate, anumite tarife stabilite în funcţie de complexitatea daunelor ce trebuie evaluate,
experienţa evaluatorului, timpul petrecut pentru evaluare, uneori aceste tarife sunt în funcţie şi de
dimensiunea pagubei care se evaluează.

29
 CAP. III. COORDONATERLE TEHNICE ALE ASIGURĂRILOR

Asigurarea – constituie un sistem de relaţii economice, care implică aportul unui mare
număr de persoane fizice şi juridice în constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care fiind
ameninţate de aceleaşi pericole, în existenţa şi activitatea lor, concep şi recunosc oportunitatea
prevenirii şi înlăturării pe baze mutuale a prejudiciilor generate de producerea acestor pericole
viitoare, probabile, posibile dar nesigure.

3.1. Premisele asigurărilor

a) Caracterul aleator al evenimentelor Evenimentul trebuie să fie întâmplător,
realizarea lui să nu depindă de voinţa persoanelor implicate în asigurare,
b) Caracterul evaluabil al evenimentelor înseamnă că pentru a fi asigurabil,
evenimentul în cauză, trebuie să poată fi cuprins în cercetarea statistică, deci să decurgă după
legităţile evenimentelor întâmplătoare, încadrându-se în regulile de calcul al probabilităţilor
c) Mutualitatea reprezintă constituirea şi utilizarea fondului de asigurare pe principiul
„ toţi pentru unul, unul pentru toţi”. Fondul de asigurare se constituie exclusiv sub formă
bănească, prin contribuţia unui mare număr de asiguraţi în scopul prevenirii şi mai ales al
înlăturării efectelor nedorite ale evenimentelor asigurate.
d) Extensia numerică a asiguraţilor reflectă una din cerinţele fundamentale în
derularea procesului asigurării, prin aceea că numărul mare de asiguraţi trebuie să fie cât mai
mare, deoarece calculul primelor de asigurare se face cu ajutorul unor metode statistice, pe baza
evaluării şi a dispersiei riscului.
e) Echidistanţa asiguraţilor faţă de risc sau faţă de un eveniment asigurat. Se impune
identificarea intereselor similare ale asiguraţilor pentru a promova o anumită formă de asigurare
şi dezdăunarea în acelaşi fel a asiguraţilor pentru o anumită categorie de riscuri.

3.2. Funcţiile asigurărilor

Asigurările presupun existenţa următoarelor funcţii:
- funcţia de acoperire a pagubelor,
- funcţia de prevenire a pagubelor,
- funcţia financiară.
a) Funcţia de acoperire a pagubelor produse asiguraţilor de evenimentele cuprinse în
asigurare este considerată a fi funcţia de bază care prezintă interes atât pentru asiguraţi cât şi
pentru economia ţării respective. Pentru asiguraţi această funcţie dă o marjă de siguranţă cu
privire la protecţia bunurilor şi a vieţii care nu se pot ignora nici de persoanele fizice nici de
persoanele juridice.
b ) Funcţia de prevenire a pagubelor se realizează prin- finanţarea unor acţiuni de
prevenire a evenimentelor ce fac obiectul asigurărilor iniţiate de societăţile de asigurare cu tentă
de popularizare pentru prevenirea pagubelor.- prin formularea unor condiţii de asigurare care să-
i constrângă pe asiguraţi să promoveze acţiuni de prevenire a evenimentelor asigurate si să-i
cointereseze în menţinerea în bună stare a bunurilor asigurate şi a integrităţii persoanelor
asigurate.
c) Funcţia financiară a asigurării - încasarea primelor de asigurare se face pe
parcursul întregului an financiar cu scadenţe în anul de referinţă. Plăţile de despăgubiri si sume
asigurate se fac treptat pe măsura apariţiei şi argumentării lor la fel pe întregul an financiar.

30
 3.3. Clasificarea asigurărilor
a) După regimul juridic sau forma de realizare:
- asigurări prin efectul legii,
- asigurări facultative sau contractuale.
Asigurările prin efectul legii se caracterizează prin faptul că relaţiile de asigurare dintre
asigurat şi asigurător (referitor la drepturi şi obligaţii, tehnici de asigurare, constatarea şi
evaluarea pagubelor, stabilire despăgubirilor cuvenite, etc.) sunt reglementate prin acte
normative cu caracter obligatoriu.

Asigurările facultative – se caracterizează prin faptul că relaţiile de asigurare dintre

asigurat şi asigurător se stabilesc prin liberul consimţământ al părţilor în baza unui contract de
asigurare.
b) După obiectul asigurat:
- de bunuri,
- de persoane,
- de răspundere civilă.
Asigurările de bunuri au ca obiect valorile materiale, animalele, posibil a fi distruse de
calamităţi naturale sau de accidente
Asigurări de persoane au ca obiect persoanele fizice pentru cazurile de deces,
invaliditate permanentă totală sau parţială din accident, de supravieţuire, de atingere a unei
vârste, etc.
Asigurările de răspundere civilă au ca obiect răspunderea unei persoane fizice sau
juridice pentru pagubele cauzate unor bunuri aparţinând unui terţ sau vătămarea unui terţ.
c) După riscurile asumate ( asigurate ) se pot întâlni o serie de forme de asigurare,
denumirea lor fiind suprapusă cu riscul care se asigură:
- asigurări de viaţă,
- asigurări de accidente,
- asigurări de furt,
- asigurări de incendiu,
- asigurări riscuri de transport,
- asigurări de răspundere civilă a persoanei,
- asigurări medicală de călătorie în străinătate,
- asigurări de risc financiar,
- asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate
d) După cadrul naţional:
- asigurări interne,
-asigurări externe.
Asigurările interne- operează pe plan naţional fiind promovate de fiecare societate care
operează în ţara respectivă. Acestea se regăsesc sub diferite variante în cadrul celor trei forme de
asigurare expuse înainte.
Asigurările internaţionale- s-au dezvoltat pe măsura amplificării schimbului de mărfuri
între diferitele ţări ale lumii.
Se caracterizează prin luarea în considerare a unor riscuri ce pot afecta bunuri şi persoane
aflate în parcurs internaţional prin implicarea după caz a unor societăţi de asigurare străine în
derularea asigurărilor şi finalizarea lor.
e) După natura relaţiilor dintre părţile implicate în asigurare
- asigurări directe,
- Coasigurări,
- reasigurări.
Asigurări directe- sunt asigurările propriu zise, implicând în mecanismul asigurării
asiguratul şi asigurătorul între care intervine contractul de asigurare.

31
 Coasigurarea – constituie o formă de asigurare directă în care asiguratul încheie
contractul de asigurare pentru masa bunurilor asigurabile cu mai multe societăţi de asigurare în
acelaşi timp dar în cotă parte; riscurile vizate fiind greu de asumat de către o singură societate de
asigurare. La fel, răspunderea presupune, în cote părţi eventualele daune apărute, în plan global
satisfăcând pretenţiile asiguratului.
Reasigurarea – constituie o asigurare indirectă, de fapt este o asigurare a asigurătorului.
Apariţia reasigurătorului este o necesitate datorită creşterii valorii bunurilor aduse de către
asiguraţi şi o cerinţă impusă asigurătorului de a face faţă unor riscuri grele. Prin reasigurare,
asigurătorul cedează unui reasigurător o parte mai mică sau mai mare din riscurile asumate de la
asiguraţii săi şi primele aferente.
Bineînţeles reasigurătorul va participa la plata despăgubirii cu o cotă parte
corespunzătoare riscului asumat.

3.4. Elementele asigurărilor

Asigurările au un conţinut complex iar formele sub care se perfectează sunt variate. Cu
toate acestea ele au anumite elemente comune.
Interferenţele elementelor sunt redate în următoarea schemă:

Interesul

Contractul de
asigurare
Asigurătorul Asiguratul
Obiectul asigurării Contractantul

Durata Beneficiarul

Riscul

Suma Prima de
asigurată asigurare

Pagubă, daună,
avarie

Despăgubire
Suma cuvenită

ASIGURĂTORUL este persoana juridică (societatea de asigurări) care are ca obiect de

activitate realizarea de operaţiuni de asigurare prin constituirea fondului de asigurare,
contractarea asigurării, plata unor despăgubiri (în cazul asigurărilor de bunuri), acoperirea unor
prejudicii provocate terţelor persoane ( în cazul asigurării de răspundere civilă ) plata sumei
asigurate şi a altor indemnizaţii de asigurare rezultate din asigurările de persoane.
Într-o ordine arbitrar stabilită, cele mai importante sunt: ASIROM, ALLIANZ-ŢIRIAC,
NEDERLANDEN, OMNIASIG, ASTRA, ARDAF, UNITA, AIG,, etc.
ASIGURATUL este o persoană fizică sau juridică care în baza unor clauze dinainte
stabilite şi de comun acceptate intră în relaţii juridice de asigurare cu asigurătorul. In cele mai
dese cazuri asiguratul este persoana fizică sau juridică ce perfectează relaţia de asigurare în
calitate de contractant, efectuează plata primelor de asigurare în vederea constituirii fondului de

32
asigurare şi este îndreptăţită să solicite asigurătorului despăgubiri pentru pagubele suferite ori
suma asigurată în cazul ivirii evenimentului asigurat, având deci calitatea de beneficiar de
asigurare.
CONTRACTANTUL- constituie o excepţie în raportul de asigurare. In această calitate
se regăsesc acele persoane fizice sau juridice care au un interes în legătură cu asiguratul şi care
contractează asigurarea în numele şi pentru acesta.
Contractantul îşi asumă sarcina de a negocia condiţiile încheierii asigurării, semnarea
contractului de asigurare (încheierea lui) şi plata primei de asigurare.
BENEFICIARUL de asigurare – de regulă este însuşi asiguratul. In unele situaţii,
prevăzute expres în condiţiile de asigurare calitatea de beneficiar o pot avea şi alte persoane,
specificate expres în contractul de asigurare sau numai în poliţă. In asemenea cazuri în poliţele
de asigurare se vor menţiona toţi factorii implicaţi – respectiv asigurătorul, contractantul şi, în
cazul decesului asiguratului, beneficiarul sumei asigurate.

OBIECTE ASIGURABILE
a) BUNURILE – se pot asigura bunurile a căror valoare se poate cuantifica într-o unitate
monetară şi care întrunesc toate condiţiile cerute de actele normative.
Bunurile se preiau în asigurare de către asigurător în schimbul plăţii de către proprietar sau
contractant a unei sume de bani numită primă de asigurare.
b) PERSOANELE- la rândul lor pot constitui subiecte de asigurare prin aceaa că în
schimbul achitării de către asigurat sau contractant a unei prime de asigurare, asigurătorul
garantează persoanei ca asigurat, plata sumei asigurate stabilite iniţial, în cazul producerii
evenimentului asigurat ( deces, boală, invaliditate, supravieţuire).
c) RĂSPUNDEREA CIVILĂ constituie subiect de asigurare prin aceea că asigurătorul
preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă
persoană (fizică sau juridică) căreia asiguratul I-a pricinuit un prejudiciu (avarierea unor bunuri,
decesul unor persoane, vătămare corporală, etc.).
d) RISCUL FINANCIAR constituie subiect de asigurare prin aceea că asigurătorul preia
asupra sa obligaţiile de pierdere financiară pe care asiguratul le-ar putea avea în urma neâncasării
de către el a obligaţiilor financiare de la clienţii săi.

INTERESUL IN ASIGURARE - Reflectă manifestarea de voinţă favorabilă

promovării raporturilor de asigurare dintre asigurat şi asigurător. Interesul în asigurare este
motivat de risc într-un context social, economic de mediu dar poate constitui şi efectul unor
acţiuni educaţionale precum şi al potenţei financiare a persoanelor fizice şi juridice
In asigurarea de bunuri, interesul asigurabil se naşte din raporturile persoanei în raport cu
un bun asigurabil pe care îl deţine sau îl posedă.
Interesul reflectă valoarea pecuniară expusă pierderii, a bunului asigurat sau valoarea
patrimonială ce poate fi pierdută de asigurat sau beneficiar ca urmare a unui eveniment asigurat.
Reiese că interesul asigurabil trebuie să aibă caracter economic şi să fie evaluabil în bani.

RISCUL
Semnificaţiile noţiuni de risc în asigurări sunt variate:
1) Riscul reflectă gradul de probabilitate a ivirii unui pericol pentru care se încheie asigurarea,
iar alteori proporţiile răspunderii asigurătorului.
2) Riscul înseamnă evenimente-calamităţi naturale sau accidente care produc pagube şi contra
ivirii cărora se acordă acoperire prin asigurare.Ca urmare, incendiul, grindina, decesul, etc.-
constituie riscuri asigurabile.
3) În limbaj internaţional risc înseamnă şi obiectivul asigurat sau obiectul asigurării (în cazul
asigurării de bunuri- bunul, în cazul asigurării de persoane- persoana asigurată).

33
 4) Riscul reflectă şi ramura de asigurare la care se referă.
Noţiunea de risc în asigurări poate fi definită sub aspect juridic şi tehnic.
Din punct de vedere juridic, riscul constituie eveniment viitor, posibil dar incert, al cărui
moment de apariţie este nedeterminat şi aflat în afara influenţei şi voinţei părţilor, contra căruia
asiguratul îşi ia măsura de protecţie prin încheierea asigurării.
Nu sunt riscuri asigurabile evenimente petrecute în trecut sau a căror apariţie este
imposibilă, după cum nu sunt riscuri asigurabile evenimente a căror apariţie este sigură. Excepţie
de la această regulă o contribuie decesul la asigurarea de viaţă, a cărui producere este sigură
pentru fiecare persoană, incert fiind momentul producerii acestui eveniment.
Din punctul de vedere al tehnicii, riscul este caracterizat prin probabilitatea de producere
a evenimentului respectiv şi prin volumul acestuia. Probabilitatea de producere a evenimentului
agreat în asigurare se determină pe baza legilor statisticii aplicate la constatările făcute asupra
unui număr mare de cazuri întâmplate în trecut în împrejurări comparabile. Pe baza observaţiilor
statistice se estimează volumul maxim al pagubelor posibile, deci a riscului maxim, în funcţie de
care se estimează volumul şi nivelul acoperirii (desdăunării ).
Condiţiile pe care un risc trebuie să le îndeplinească pentru a fi asigurabil:
a) să fie posibil, deoarece în caz contrar asigurarea este lipsită de interes economic,
deci inutilă (riscul producerii unor taifunuri în ţara noastră).
b) să fie real şi să prezinte un grad mare de periculozitate pentru asigurat. Nu se
poate imagina o asigurare de viaţă în care suma asigurată să se plătească
asiguratului la împlinirea vârstei de 150 ani.
c) să aibă caracter incert, deci să se producă întâmplător, adică factorii implicaţi în
asigurare să nu poată cunoaşte sau influenţa producerea lui în timp şi spaţiu. De
aceea în asigurări s-a încetăţenit o perioadă de siguranţă care cuprinde un număr
de zile bine precizat de la încheierea asigurării şi până la data începerii
răspunderii asigurătorului pentru producerea riscului asigurat. Şi aici face
excepţie riscul de deces care deşi constituie un eveniment sigur, producerea lui în
cazul fiecărei persoane în parte este incertă în perioada de valabilitate a asigurării.
d) riscul trebuie să prezinte extensie teritorială cât mai mare fapt care permite
constituirea cât mai facilă a fondului de asigurare şi practicarea unor prime de
asigurare cât mai mici.
e) Riscul trebuie să se producă cu regularitate sau cu o anumită frecvenţă. Pentru a fi
agreat în asigurare acesta este necesar a fi repetabil. Aceasta deoarece în vederea
determinării probabilităţii producerii lui, a mărimii primelor de asigurare şi a
mărimii despăgubirilor sunt necesare observări statistice.
f) Riscul trebuie să fie licit, se înţelege de la sine că pentru a fi asigurabil un risc
trebuie să fie în concordanţă cu legile. Nu va constituii niciodată un risc asigurabil
o faptă care contravine legilor şi moralei.( nu se va asigura niciodată pentru
răspundere civilă un criminal pentru crima pe care a produs-o).
Noţiunea de risc în asigurări impune şi alte precizări. Se face o distincţie clară între risc
asigurat şi caz asigurat.
Dacă un eveniment viitor şi nesigur, dar probabil care poate genera prejudicii la bunuri
sau persoane se justifică a fi luat în seamă în activitatea de asigurare- el poartă denumirea de risc
asigurat.
Dacă acest eveniment se produce, el poartă denumirea de caz asigurat. Asigurătorul este
obligat la plată sau desdăunare faţă de asigurat, a drepturilor ce decurg din calitatea de asigurat
numai atunci când s-a ivit cazul asigurat.

34
 SUMA ASIGURATĂ - Reprezintă limita maximă până la care asigurătorul îl
despăgubeşte pe asigurat sau beneficiar la producerea evenimentului asigurat. Suma asigurată se
stabileşte în contract sau poliţa de asigurare la asigurările facultative şi prin acte normative în
asigurările prin efectul legii.
In asigurările de bunuri suma asigurată se stabileşte în funcţie de valoarea bunurilor
asigurate. Operaţiunea se numeşte evaluare de asigurare iar rezultatul ei valoare de asigurare.
Suma asigurată poate fi mai mică, mai mare sau egală cu valoarea de asigurare.
In asigurările facultative suma asigurată se stabileşte în general de către asigurat la
înţelegere cu asigurătorul. Bunurile pot fi asigurate la valoarea lor reală, la o valoare mai mică
(caz în care are loc o subasigurare) sau la o valoare mai mare ( caz în care are loc o
supraasigurare ).
La asigurările obligatorii, asiguratul nu-şi poate stabili independent suma asigurată,
aceasta fiind prevăzută de actele normative care reglementează asigurarea, restrictiv sau cu
alternative, In acest din urmă caz, asigurarea este obligatorie, dar asiguratul îşi poate alege suma
asigurată dintre alternativele pe care actul normativ i le oferă.
La asigurările de persoane sau răspundere civilă, suma asigurată se stabileşte la înţelegere
între asigurat şi asigurător, Astfel în asigurările facultative de persoane se ţine seama de dorinţa
asiguratului în înţelegere cu asigurătorul, nu în ultimul rând de puterea financiară a asiguratului
sau a contractantului, suma asigurată fiind precizată în contractul de asigurare. Suma asigurată se
plăteşte integral sau parţial asiguratului sau beneficiarului asigurării în caz de invaliditate totală
sau deces al asiguratului sau parţial în cazurile de invaliditate permanentă parţială.
In asigurările de bunuri sau persoane suma asigurată poate fi modificată prin majorare sau
reducere, In cazul asigurării de bunuri modificarea trebuie să fie datorată schimbării rolului
bunului asigurat, în timp ce în asigurarea de persoane suma asigurată nu este supusă nici unei
restricţii.

PRIMA DE ASIGURARE - Prima de asigurare este suma de bani, dinainte stabilită

pe care asiguratul este obligat în baza contractului de asigurare sau în baza legii să o plătească
asigurătorului în schimbul preluării riscului asigurat şi angajamentul său de a achita asiguratului,
la producerea riscului asigurat a despăgubirii sau a sumei asigurate cuvenite. Ea este o taxă
pentru protecţia oferită de asigurător.
Intre forma de asigurare şi risc există o corelaţie necesară. Prima de asigurare constituie
preţul pentru care asigurătorul preia asupra sa riscul.
Prima de asigurare cu care se operează în practica de asigurări este prima brută sau
comercială. Componentele sale sunt prima netă (sau prima de risc) şi adaosul (sau cheltuielile de
administraţie) la prima netă.
Alte denumiri ale primei de asigurare de uzanţă în domeniul asigurărilor – cotă tarifară,
primă netă, adaosul de primă şi prima brută
COTA TARIFARĂ - este prima de asigurare stabilită pentru o unitate de calcul ( 100
sau 1000 lei sumă asigurată ) o unitate de bun asigurat – cap de animal, hectar de cultură
agricolă, pe perioadă de un an.
TARIFUL DE ASIGURARE- este alcătuit din sistemul cotelor tarifare, fiind diferit în
cazul asigurărilor prin efectul legii, faţă de asigurările facultative.
PRIMA NETĂ - constituie principalul element al primei de asigurare brute. Se
calculează pe baza tabelelor de mortalitate cu ajutorul calculelor actuariale la asigurările de viaţă
şi se stabileşte pe baza datelor statistice la asigurările de bunuri şi asigurările de răspundere faţă
de terţi.
ADAOSUL LA PRIMA NETĂ - este destinat acoperirii cheltuielilor de administrare a
asigurărilor, constituirii rezervelor de siguranţă pentru acoperirea eventualelor diferenţe între
plăţile de asigurare preliminate şi cele realmente efectuate în perioade defavorabile (inclusiv
pentru acoperirea efectelor negative datorate antiselecţiei, pentru finanţarea măsurilor de
prevenire sau limitare a unor calamităţi naturale, pentru asigurarea profitului asigurătorului.

35
 Prima netă împreună cu adaosul de primă poartă denumirea de primă brută. Ea este cea
cu care se lucrează în piaţa de asigurări.
Prima de asigurare aferentă unui contract de asigurare poartă denumirea de primă brută
subscrisă. Ea este datorată integral asigurătorului la încheierea contractului, dacă aceasta este
plătită integral se mai numeşte primă brută încasată. La cererea asiguratului aceasta poate fi
plătită şi în rate subanuale când prima brută încasată este egală cu o rată de primă
Primele brute subscrise –sunt principalele venituri financiare ale societăţii de asigurări- şi
reprezintă primele încasate şi de încasat aferente tuturor contractelor de asigurare care intră în
vigoare într-o perioadă de timp.
Primele nete subscrise reprezintă primele brute subscrise din care se deduc sumele plătite
şi de plătit drept prime de reasigurare.
Primele nete încasate reprezintă primele brute încasate din care se deduc sumele plătite
drept prime de reasigurare.
Primele nete încasate au următoarele destinaţii:
a) constituirea fondului de asigurare din care sunt despăgubiţi cei dăunaţi, respectiv se
plătesc sumele asigurate la asigurările de persoane,
b) constituirea fondului de rezervă al societăţii de asigurare,
c) finanţarea acţiunilor de prevenire a unor evenimente generatoare de pagube,
d) acoperirea unor cheltuieli de administrarea asigurărilor şi constituirea profitului
societăţii.
In stabilirea sistemului tarifar în asigurări se are în vedere principiul echivalenţei
conform căruia nivelul cotelor tarifare trebuie astfel stabilit încât să se asigure un echilibru între
încasările din asigurări şi angajamentele de plată plus cheltuielile de administrare.
Principiul echivalenţei trebuie urmărit de regulă pe fiecare formă de asigurare în parte.

CLAUZA BONUS-MALUS - în asigurări constituie un sistem de reducere sau majorare

a primei de asigurare pentru a stimula sau sancţiona grija ori indiferenţa asiguraţilor faţă de
bunurile cuprinse în asigurare.
In acest cadru asiguraţii care dovedesc grijă pentru bunul asigurat şi nu provoacă plăţi
prin despăgubiri în anul anterior de asigurare, beneficiază în anul următor de prime mai scăzute (
clauza bonus) iar celor care dovedesc lipsă de grijă faţă de bunurile asigurate, plăţi de
despăgubiri mari li se stabilesc prime de asigurare mai mari (clauza malus) .
Plata primelor de asigurare revine asiguraţilor sau contractanţilor de asigurări.
In cazul asigurărilor facultative ( care au la bază contracte de asigurare) plata primelor
constituie condiţia esenţială de punere sub protecţie de asigurare a bunului. Şi la asigurările de
răspundere civilă tot încheierea unui contract şi plata primelor de asigurare declanşează
răspunderea asigurătorului.
Plata primelor de asigurare poate avea loc prin unul din următoarele procedee:
- al primei cherabile,
- al primei portabile.
a) procedeul primei cherabile impune ca asigurătorul să se implice în încasarea primei de
asigurare la scadenţă, prin organe proprii la domiciliul sau locul de muncă al asiguratului
b) procedeul primei portabile presupune ca grija plăţii primei la scadenţă să revină
asiguratului care la scadenţă efectuează plata direct sau virează în contul societăţii de
asigurare.
La noi în ţară se practică un sistem combinat de plată a primei de asigurare.

PAGUBA – DAUNA, AVARIE paguba constituie expresia valorică a prejudiciului

produs prin ivirea evenimentului asigurat la bunurile cuprinse în asigurare. La fel de bine se
poate utiliza şi noţiunea de daună iar în asigurările de persoane se utilizează noţiunea de sumă
asigurată sau vătămare corporală, iar în asigurările de risc financiar, noţiunea de pierdere
financiară

36
 Constatarea şi evaluarea pagubei în asigurări se face diferenţiat în raport cu ramura de
asigurare, felul asigurării, cauza şi modul de producere a evenimentului care a produs paguba.
Înştiinţarea daunei se face întotdeauna de asigurat declanşând intervenţia asigurătorului
pentru constatarea tehnică a pagubei şi evaluarea sub aspect economic a acesteia.
Prin avarie se înţelege orice pierdere, cheltuială sau pagubă produsă unui mijloc de
transport sau mărfurilor în cursul transporturilor.
In asigurarea de transport avaria poate fi totală şi particulară.
Avaria totală – pierderea completă a bunului asigurat sau deteriorarea lui la un grad la
care repararea lui necesită cheltuieli mai mari decât înlocuirea lui.
Avaria particulară –reprezintă cheltuielile făcute sau paguba suferită fie numai de către
mijlocul de transport fie numai de mărfurile transportate în intervalul cuprins de la plecarea
acestora din depozit, respectiv de la încărcare şi până la sosirea lor la destinaţie şi descărcare sau
intrarea lor în depozit.
In transporturile maritime există un gen specific de avarie produsă în mod voit de către
asigurat şi care este numită avarie comună.
Aceasta este paguba care s-a produs în mod voit fie navei fie mărfurilor transportate fie
ambelor precum şi cheltuielilor făcute după deliberări motivate în scopul salvării navei şi a
mărfurilor în intervalul de la încărcare şi plecarea în cursă până la sosire şi descărcare. Este o
avarie cauzată în mod expres de către căpitan în interesul salvării întregii expediţii maritime ( ex.
atunci când se aruncă peste bord o parte a încărcăturii pentru a nu se scufunda nava ) şi care se
suportă prin contribuţia comună a armatorului şi a proprietarului mărfurilor transportate, deci a
celor interesaţi în succesul transportului respectiv.

DESPĂGUBIREA DE ASIGURARE - reprezintă suma acordată asiguratului de

către asigurător pentru acoperirea unei pagube la bunuri sau răspundere civilă, pagubă produsă
dintr-un eveniment asigurat. Ea reflectă dezdăunarea de către asigurător, deci este un cost al
refacerii obiectului distrus parţial sau total sau de reparare a prejudiciului produs.
Pornind de la funcţia de bază a asigurării, aceea de a acoperi pagubele ce au fost
pricinuite bunului de evenimentul asigurat şi de la principiul cunoscut conform căruia asigurarea
nu poate constitui un mijloc de îmbogăţire a asiguraţilor, deci acesta nu poate fi despăgubit cu
sume ce depăşesc valoarea efectivă a pagubei, se ajunge la concluzia că problemele
despăgubirilor în asigurări de bunuri comportă două situaţii:
1) în caz de pagubă totală (distrugere sau pierdere totală a bunului asigurat)
despăgubirea este limitată la valoarea bunului din momentul producerii
evenimentului asigurat. Condiţiile dezdăunării totale a pagubei este aceea ca bunul să
fi fost asigurat la o sumă asigurată egală cu valoarea pe care a avut-o în momentul
producerii daunei. Dacă suma asigurată este mai mică decât valoarea bunului,
despăgubirea poate avea ca limită maximă suma asigurată prevăzută în contractul de
asigurare la asigurările facultative sau prevăzută prin lege la asigurările obligatorii.
2) În caz de pagubă parţială – despăgubirea ( sau indemnizaţia de despăgubire ) se
stabileşte funcţie de valoarea sistemului de acoperire adoptat.
- sistemul acoperirii proporţionale,
- sistemul acoperirii primului risc,
- sistemul acoperirii limitate.
a) sistemul acoperirii proporţionale (sau regula proporţionalităţii ) se caracterizează
prin faptul că despăgubirea cuvenită asiguratului pentru paguba produsă este în funcţie de
valoarea integrală a bunului asigurat în momentul producerii evenimentului asigurat, cât şi de
suma asigurată. Dacă asigurarea s-a făcut pentru o sumă egală sau mai mare decât valoarea
integrală a bunului, despăgubirea în cazul unei pagube parţiale, este egală cu valoarea pagubei.
Dacă numai o parte din valoarea bunului a fost asigurată, despăgubirea va reprezenta numai o
parte din valoarea pagubei corespunzătoare procentului de acoperire.
Pg Sa

37
 Dp = -------------
Vt
Dp - valoarea despăgubirii
Pg - valoarea pagubei
Sa - suma asigurată
Vt - valoarea totală a bunului asigurat
La toate asigurările în care acoperirea pagubei se bazează pe regula proporţionalităţii
asiguratul trebuie să dea atenţie stabilirii sumei asigurate. Pentru acoperirea integrală a pagubei
el trebuie să-şi asigure bunul la valoarea reală , în caz contrar va primi o despăgubire mai mică
atât la pagube parţiale cât şi la paguba totală.
Pe durata valabilităţii contractului de asigurare va trebui să-şi reevalueze bunul şi să-şi
reîntregească suma asigurată deoarece la pagubă se ia în calcul valoarea bunului la momentul
producerii pagubei.
In asigurarea de persoane, deoarece nu se poate stabili o valoare a fiecărei persoane
asigurate, în momentul producerii evenimentului asigurat se ia în calcul suma asigurată înscrisă
în contractul de asigurare, care se va plăti asiguratului sau beneficiarului funcţie de condiţiile de
asigurare.
b) sistemul acoperirii primului risc - conform acestui principiu despăgubirea este egală
cu paguba, neputând depăşi suma asigurată. Suma asigurată în asigurările de prim risc se
stabileşte de regulă de asigurat după aprecierea lui ştiind că este acoperit integral până la limita
ei.
Acest sistem s-a introdus datorită faptului că în cursul valabilităţii asigurării pot interveni
modificări a valorii bunurilor asigurate.
Societăţile de asigurări din România practică la ora actuală ambele sisteme de acoperire, de
regulă pentru populaţie sistemul primului risc iar pentru persoane juridice sistemul acoperirii
proporţionale.
c) sistemul acoperirii limitate (clauza cu franşiză). Este tot mai des utilizat în ultimul
timp aproape la toate formele de asigurare, deoarece impune asiguratului o atenţie deosebită în
direcţia prevenirii pagubelor.
O altă cauză ar fi să se elimine de la despăgubire daunele de valoare mică şi care solicită
costuri de lichidare mari şi un volum de muncă de asemenea mare.
Franşiza - este partea din valoarea pagubei dinainte stabilită în mărime relativă sau
absolută pe care asigurătorul nu o despăgubeşte, ea rămânând în sarcina asiguratului.
La asigurările încheiate cu franşiză se presupune stabilirea despăgubirii folosind unul din
sistemele prezentate anterior ( prim risc sau proporţional) după care suma rezultată se reduce cu
un procent sau o anumită sumă care rămâne în sarcina asiguratului.
Franşiza este de două feluri:
- deductibilă (absolută) când suma stabilită de dinainte se scade din orice
pagubă, achitându-se asiguratului numai partea ce depăşeşte suma
respectivă.
- nedeductibilă (simplă sau atinsă) în cazul acestei franşize pagubele care sunt
mai mici de valoarea franşizei nu se despăgubesc, pe când pagubele mai
mari achitându-se integral.

PERIOADA DE ASIGURARE
Constituie intervalul de timp în care asigurarea este valabilă.
La asigurările facultative intervalul de asigurare este de regulă un an calendaristic: 10.03.
2005 – 09.03.2006. La asigurările de bunuri perioadele de asigurare pot fi şi mai mici de un an
( semestrial, trimestrial, lunar ) sau mai mari de un an.
In cazul asigurărilor de viaţă durata asigurării este mai mare de un an, ajungând după caz
la 20 ani şi chiar 30 ani. Se pot întâlni asigurări şi cu perioade nedeterminate.

38
 Stabilirea cu precizie a duratei asigurării facultative prezintă importanţă întrucât
influenţează mărimea primei de asigurare şi încadrarea în timp a răspunderii societăţii de
asigurare. La asigurările prin efectul legii perioadele de asigurare sunt stabilite prin acte
normative.

3. 5. CONTRACTUL DE ASIGURARE
3.5.1. Conţinutul contractului de asigurare
Contractul de asigurare se defineşte ca un act juridic prin care o persoană fizică sau
juridică, primeşte calitatea de asigurat şi se obligă să plătească o sumă de bani reprezentând
prima de asigurare, persoanei juridice numită societate de asigurare, în baza căreia acesta în
calitate de asigurător, preia asupra sa riscul ca la producerea evenimentului asigurat să plătească
asiguratului sau unui terţ ( beneficiar al drepturilor rezultate din asigurare ) o despăgubire, o
indemnizaţie sau sumă asigurată, în limitele stabilite de lege sau convenite de contract.
Contractul de asigurare are două funcţii, şi anume:
a) funcţia de introducere a unui risc într-o mutualitate, prin care în raport cu natura
riscului, asiguraţii se solidarizează în vederea constituirii mutuale a fondului de asigurare, pe
seama căruia asigurătorul poate acoperi pagubele survenite.
b) stabilirea unei legături individuale între societatea de asigurare şi purtătorul riscului,
care constă în angajamentul reciproc al părţilor, cu privire la prestaţie şi contraprestaţie,
contractul de asigurare reflectând garanţia acestei legături.
Pentru a fi valabil, contractul de asigurare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- capacitatea de a contracta,
- consimţământul valabil al părţilor,
- un obiect determinat,
- o cauză licită.
Capacitatea de a contracta asigurări o au persoanele juridice din momentul înfiinţării şi
funcţionării lor în contextul legii, precum şi persoanele fizice care se încadrează între anumite
limite de vârstă şi având capacitatea deplină de exerciţiu.
Obiectul contractului de asigurare îl constituie bunurile şi persoanele expuse anumitor
riscuri sau interesul asigurabil. Intr-un cadru mai general obiectul contractului îl reprezintă
crearea de obligaţii pentru părţile implicate (respectiv asigurător şi asigurat sau /şi contractant).
Consimţământul părţilor la încheierea contractului de asigurare este necesar şi se
circumscrie normelor de drept comun. Pentru a produce efecte legale, consimţământul părţilor
trebuie să nu fi fost dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol.
Cauza licită este o condiţie esenţială pentru ca un contract de asigurare să subziste şi să
genereze efecte valabile. Prin clauzele sale contractul nu se poate deroga de la legile care privesc
ordinea publică şi bunele moravuri. Caracterele contractului de asigurare sunt variate, reflectând
implicaţiile sale pe plan juridic economic, financiar şi moral.
Contractul de asigurare este reglementat, pe de o parte de cadrul general derivat din acte
normative legale, aplicabile oricărui contract de asigurare iar pe de altă parte de normele speciale
corespunzătoare fiecărei ramuri de asigurare ( de bunuri, de persoane, de răspundere civilă ) fără
a ignora intenţiile şi scopul urmărit de fiecare societate de asigurări în parte pe o piaţă
concurenţială a asigurărilor.
3.5.2. Caracterele juridice ale contractului de asigurare
Caracterul consensual - contractul de asigurare implică neapărat consimţământul
părţilor şi se încheie în formă scrisă, dovada lui prin martori neefiind admisă .
Contractul de asigurare trebuie să cuprindă unele elemente printre care: datele de
identificare a părţilor implicate: asigurător, asigurat, contractant, data de început şi expirarea
asigurării ( ziua, luna, anul dacă este cazul şi ora de început a asigurării ), obiectul asigurării şi
caracteristicile lui, riscurile cuprinse în asigurare, sumele asigurate, prima subscrisă a
contractului, prima plătită, termenele de plată a tranşelor următoare celei dintâi, limitele

39
despăgubirii cu ocazia producerii evenimentului asigurat, obligaţiile asiguratului vizând
păstrarea şi conservarea bunului asigurat, luarea măsurilor de prevenire şi limitare a pagubelor,
cazurile în care asigurătorul poate refuza plata sau o poate amâna.
Caracterul sinalagmatic al contractului rezultă din faptul că părţile se obligă reciproc
una faţă de alta, respectiv una să plătească prima de asigurare, iar cealaltă să acorde despăgubirea
sau suma asigurată la ivirea evenimentului asigurat.
Asiguratul să obligă să facă declaraţii de risc exacte, în atenţia asigurătorului, atât cu ocazia
perfectării contractului de asigurare cât şi la producerea evenimentului asigurat şi se obligă să
plătească primele de asigurare la scadenţele stabilite. Asigurătorul îşi asumă sarcina de acoperire
a riscului prin acordarea despăgubirilor corespunzătoare la ivirea evenimentului asigurat.
Caracterul aleatoriu al contractului rezultă din faptul că efectele acestui contract
pentru părţi depind de un eveniment viitor, nesigur, incert. La încheierea contractului părţile nu
cunosc şi nu pot evalua riguros avantajele patrimoniale ale contractului. Obligaţiile asumate de
asigurat şi asigurător depind de un eveniment viitor, incert care comportă pentru fiecare din părţi
o şansă de câştig sau un risc de pierdere. Astfel plata despăgubirilor are loc numai dacă
evenimentul asigurat s-a produs, în caz contrar asigurătorul este avantajat el rămânând cu prima
de asigurare. Dacă despăgubirea încasată de asigurat este mai mare decât primele încasate de
asigurător, atunci avantajul este de parte asiguratului.
Caracterul oneros rezultă din faptul că părţile urmăresc realizarea anumitor scopuri,
interese materiale, contraprestaţii băneşti a căror înfăptuire are loc pe întreaga perioadă de
valabilitate a asigurării. Asiguratul beneficiază de protecţia asigurătorului, care preia asupra sa
riscurile asigurate, dar nu în mod gratuit ci în schimbul primei de asigurare plătită de asigurat.
Contractul de asigurare este unic în raport cu întreaga perioadă de asigurare, chiar dacă
plata primei de asigurare are loc în tranşe subanuale.
Una din condiţiile de bază care stă la baza încheierii contractului de asigurare este buna
credinţă. Pe de o parte din partea asiguraţilor, cu ocazia încheierii contractului, a expunerii la
risc a bunurilor şi apoi în legătură cu realitatea pagubelor solicitate iar pe de altă parte din partea
societăţii de asigurare în legătură cu clauzele impuse, răspunderea asumată, modul de evaluare a
pagubelor şi stabilirea despăgubirilor.
Documentul care atestă încheierea asigurării, documentul de asigurare, poartă diferite
denumiri: contract de asigurare ( în sfera asigurărilor de bunuri şi răspundere civilă ), poliţă de
asigurare ( în asigurările de viaţă şi în asigurările externe), contract de reasigurare. Documentul
de asigurare este foarte bine personalizat. Contractul de asigurare îşi defineşte specificul în
funcţie de ramura de asigurare, de riscurile agreate şi de caracterul asigurării: contract de avarii
auto, de asigurări a clădirilor şi a conţinutului, de asigurări a aeronavelor, etc.

3.5.3. Mecanismul perfectării contractului de asigurare

Perfectarea contractului de asigurare impune asigurătorului să informeze potenţialul
asigurat asupra produsului de asigurare oferit şi a condiţiilor de asigurare.
In mecanismul de perfectare al contractului, primul dialog scris între asigurat şi asigurător
se realizează prin completarea de către asigurat a declaraţiei de asigurare. Declaraţia de asigurare
cuprinde informaţii referitoare la elementele de identificare a părţilor implicate, bunurile ori
persoanele care fac obiectul asigurării, date referitoare la risc, suma asigurată, etc.
In ţări cu o puternică industrie a asigurărilor declaraţia de asigurare ţine loc de ofertă de
asigurare din partea asiguratului, pentru a-i fi preluate sub protecţie bunurile caracterizate sau
persoana caracterizată. In urma analizei acesteia de către un asigurător acesta îşi dă acordul, sau
dezacordul pentru a încheia asigurarea şi stabileşte cota de primă aferentă riscului la care sunt
expuse bunurile. Analiza se bazează pe elemente şi informaţii din declaraţia de asigurare, banca
de date a asigurătorului şi alte investigaţii asupra solicitantului asigurării.
Mecanismul încheierii contractului poate fi declanşat şi de trimiterea unui document de
asigurare, a unei cereri de plată a primei de asigurare (reînnoirea unui contract) ori prin

40
confirmarea de către societatea de asigurare a unei plăţi în contul său, plată care vizează tot
reînnoirea unui contract.
Contractul de asigurare este reglementat pe de o parte de cadrul general derivat din acte
normative legale, aplicabile oricărui contract de asigurare, iar pe de altă parte de norme speciale
corespunzătoare fiecărei ramuri de asigurare ( de bunuri, de persoane, de răspundere civilă )fără
a ignora intenţiile şi scopul urmărit de fiecare societate de asigurare în parte pe o piaţă
concurenţială a asigurărilor.
In cadrul contractului de asigurare un loc important pe lângă caracteristicile bunului
asigurat şi datele lui de identificare un loc important îl ocupă interesul asiguratului, riscurile
asigurate, suma asigurată şi prima de asigurare. Perfectarea contractului de asigurare implică
obligaţii din partea asiguratului a cărui nerespectare blochează încheierea asigurării sau conduce
la consecinţe juridice în sarcina asiguratului ori la nulitatea contractului dacă acesta este în curs
de încheiere.
Interesul de asigurare se manifestă prin cererea de asigurare.
Precizările referitoare la risc trebuie să fie clare sub aspectul extinderii răspunderii,
încadrării temporale, teritoriale, a cauzelor care le-au generat.
Suma asigurată şi forma de asigurare se află în corelaţie cu valoarea bunurilor asigurate,
natura şi mărimea riscului preluat.
Contractul de asigurare se consideră încheiat atunci când asiguratul a achitat prima de
asigurare şi asigurătorul a emis contractul de asigurare. De regulă acordul părţilor se manifestă
concomitent rezultatul fiind înscrisul constatator al asigurării (contract sau certificat de asigurare
de bunuri, respectiv poliţa de asigurare la asigurările de persoane).
Contractul de asigurare ca de pildă în asigurarea maritimă, de aviaţie se încheie prin
intermediari ( brokeri), mandatari ai asiguratului şi respectiv agenţi ai societăţii de asigurare.
De o deosebită importanţă la încheierea asigurării este precizarea datei încheierii
contractului de asigurare, a momentului intrării în vigoare şi a expirării acestuia.
Există forme de asigurare la care momentul intrării în vigoare este diferit de momentul
începerii răspunderii. Ex. asigurarea de asistenţă medicală pentru călătorii în străinătate :
momentul intrării în vigoare poate fi data 15.08.2007 – 30.08.2007, dar momentul începerii
răspunderii este numai după trecerea frontierei de stat a României respectiv ora 14 şi momentul
încetării răspunderii este data de 30.08.2007 după reintrarea în ţară ora 16; încetarea asigurării
are loc la ora 24 a zilei de 30.08.2007.
Contractul de asigurare are în exclusivitate forma scrisă, aceasta fiind singură probă
admisă, în lipsa ei nu se poate dovedi existenţa şi realitatea acestuia.
Incetarea contractului de asigurare - In mod normal contractul de asigurare cu durată
determinată încetează în momentul expirării perioadei pentru care a fost încheiat.
In legătură cu raporturile de asigurare pot interveni: modificarea, denunţarea, rezilierea,
nulitatea, reactivarea şi reînnoirea contractului de asigurare.
Modificarea contractului de asigurare - pe parcursul valabilităţii asigurării este
posibilă în cazul schimbării împrejurărilor esenţiale cu privire la risc, în raport cu regulile
precizate în condiţiile de asigurare.
Denunţarea contractului de asigurare - de către una din părţi, poate avea loc în cazuri
prevăzute expres în actele normative care reglementează asigurarea. Se pot menţiona situaţii
variate, între care: caracterul inexact, nesincer sau incomplet al declaraţiei de asigurare,
schimbarea esenţială a împrejurărilor în care se manifestă riscul, etc.
Asiguratul poate la rândul său denunţa contractul de asigurare în anumite situaţii ca în
cazul în care modificările la contractul de asigurare, comunicate de asigurător sunt apreciate ca
fiind inacceptabile. Denunţarea contractului de asigurare produce efecte în viitor şi implică după
caz restituirea sau nu a primei de asigurare.
Rezilierea contractului de asigurare- poate avea loc ca urmare a faptului că scopul său
nu mai prezintă oportunitate pentru părţi sau pentru una din ele.

41
Rezilierea poate interveni şi atunci când asiguratul nu a achitat ratele scadente la primele de
asigurare sau a depăşit termenul de păsuire acordat de asigurător, bunul asigurat a fost înstrăinat,
asiguratul refuză modificarea contractului de asigurare la solicitarea asigurătorului sau în alte
cazuri prevăzute de actele normative. Rezilierea contractului de asigurare nu generează efecte
retroactive ci doar viitoare.
Nulitatea - contractului de asigurare constituie o sancţiune îndreptăţită împotriva
efectelor care contravin scopului asiguratului. Nulitatea poate fi totală sau parţială şi intervine în
cazul încălcării prevederilor legale cuprinse în contractul de asigurare, cum ar fi: încheierea unor
contracte de asigurare pentru autoturisme avariate sau neînmatriculate, declaraţii incomplete sau
neexacte făcute de asigurat, preluarea unor riscuri excluse, a unor bunuri sau persoane
neasigurabile, etc..
Reiese că nulitatea contractului de asigurare constituie o sancţiune de drept civil constând
în desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului de la data încheierii acestui act, datorită
nesocotirii normelor juridice de asigurare
Reactivarea - contractului de asigurare poate interveni în sfera asigurărilor mixte de
viaţă, în cazul în care asiguratul a întrerupt un anumit timp, plata primei de asigurare.
Reactivarea este posibilă datorită existenţei rezervei matematice în structura primei de asigurare
dar fără a depăşi un anumit interval de timp de la întreruperea plăţii primei de asigurare.
Reactivarea poate avea loc fie prin plata primelor restante şi menţinerea datei de expirare a
asigurării, fie prin prelungirea duratei asigurării cu timpul pentru care nu s-au plătit prime de
asigurare.
Reînnoirea - contractului de asigurare poate avea loc în cazul asigurărilor încheiate pe o
durată determinată, în cazul în care la expirarea perioadei de asigurare, asiguratul îşi manifestă
dorinţa continuării raporturilor de asigurare în anul următor prin perfectarea corespunzătoare a
contractului de asigurare. De fapt, reînnoirea are loc şi de drept pentru o nouă perioadă de timp,
egală cu cea anterioară, dacă una din părţi nu denunţă contractul.
Subrogarea - în drepturile asiguratului constituie în fapt o consecinţă a contractului de
asigurare. Mai precis subrogarea constă în substituirea societăţii de asigurare sau beneficiarului
de asigurare în limitele sumei asigurate ( la asigurarea de bunuri şi răspundere civilă ) contra
celor răspunzători de producerea pagubei. Deci, asiguratul sau beneficiarul de asigurare sunt
despăgubiţi în primă instanţă pentru pagubele suferite în baza contractului de asigurare încheiat
şi a primei de asigurare achitate. Abia apoi se produce un act de subrogare, dacă evenimentul
asigurat s-a ivit cu concursul sau prin fapta ilicită a unui terţ.
Subrogarea urmăreşte în fapt menţinerea echilibrului financiar al societăţii de asigurare
între primele încasate şi despăgubirile plătite iar pe plan social şi moral obligarea terţului vinovat
de producerea pagubei la repararea sau acoperirea ei.

3.6. FONDURI SI REZERVE IN ASIGURĂRI

Rezerve tehnice care se constituie in asigurări

Asigurătorii şi reasigurătorii trebuie să-şi constituie rezerve tehnice care reprezintă
estimări ale plăţilor viitoare, pentru riscurile produse în trecut sau pentru cele care se vor produce
în viitor.
3.6.1. Rezerve tehnice în asigurările de viaţă
Rezerva matematică
Rezerva matematică constituie un fond de rezervă specific asigurărilor de viaţă care se
calculează după metode actuariale.
La asigurările de viaţă, nu există un echilibru între primele încasate de asigurător în
cursul unui an şi obligaţiile asumate pentru acelaşi an. La aceste asigurări prima anuală este
constantă, iar cele două componente ale ei sunt alocate următoarelor scopuri: prima de risc –
pentru plata sumei asigurate în caz de deces al asiguratului; prima de economisire – pentru

42
constituirea fondului aferent sumelor asigurate, în caz de supravieţuire a asiguratului la expirarea
contractului de asigurare.
Probabilitatea decesului creşte odată cu înaintarea în vârstă a asiguratului dar ratele de
primă anuale sunt uniforme. Diferenţa dintre prima netă încasată de asigurător şi valoarea
angajamentelor sale financiare la asigurarea de viaţă în anul de referinţă reprezintă rezerva de
primă pentru anul respectiv, ea servind pentru acoperirea obligaţiunilor viitoare.
Se constată că pe parcursul asigurării, obligaţiile partenerilor la contractul de asigurare
evoluează în sens diferit, astfel:
• valoarea actuală a obligaţiilor financiare ale asiguratului descreşte pe măsura achitării
primelor de asigurare anuale, ajungând egală cu zero după achitarea ultimei rate,
• valoarea actuală a obligaţiilor financiare ale asigurătorului creşte în mod continuu, fiind
superioară valorii actuale a obligaţiilor financiare ale asiguratului, cu excepţia momentului
începerii asigurării când cele 2 valori sunt egale,
• ultima obligaţie a asigurătorului o constituie plata sumei asigurate.
Diferenţa dintre valoarea actuală a obligaţiilor financiare ale asigurătorului şi valoarea
actuală a obligaţiilor financiare ale asiguratului, ce se impun a fi plătite, la un moment dat,
poartă denumirea de rezervă matematică şi are ca scop acoperirea obligaţiilor viitoare ale
asigurătorului.
Rezerva matematică este generată de raportul dintre evoluţia încasărilor de prime, nivelul
lor, modul de fructificare, pe de o parte, şi obligaţiile de contra plată ale asigurătorului, adică la
plata sumei asigurate pentru acoperirea riscului în asigurarea de viaţă, pe de altă parte.
Modul de constituire a rezervei matematice se explică succint în continuare, luând în
considerare raportul dintre risc şi prima de asigurare în mecanismul asigurărilor. În asigurarea de
bunuri, riscul asigurat şi prima de asigurare rămân constante pe durata asigurării, întrucât
condiţiile de păstrare a bunului sunt, în general, constante.
În asigurarea de viaţă situaţia este, însă, alta. Riscul de mortalitate pentru fiecare
persoană asigurată creşte o dată cu vârsta. Asiguratul plăteşte aceeaşi primă de asigurare pe tot
cursul asigurării. Pentru a explica acest fapt se impune explicarea noţiunilor de primă naturală şi
primă constantă.
Prima naturală sau prima riscului din fiecare an reprezintă valoarea probabilă a
riscului în cursul fiecărui an. Fiind în creştere an de an ea ar fi greu de stabilit iar asigurarea
bazată pe prima naturală nu ar fi agreată de asigurat.
Prima constantă sau nivelată se stabileşte între valorile extreme ale primei naturale.
Rezultă că în primii ani ai perioadei de asigurare, asigurătorul va încasa o primă mai mare faţă de
cea justificată, iar în ultima parte o primă mai redusă faţă de cea pe care riscul de deces o
implică.
Din diferenţa de prime încasate în acest mod şi sumele plătite se acumulează anumite
rezerve care, în timp, se fructifică şi prin dobânzile bonificate, ele reprezentând rezervele
matematice.
În asigurările încheiate numai pentru cazul de deces, rezerva matematică are rolul de a
stabili un echilibru între încasări de prime şi plăţi de sume asigurate în funcţie de raportul în timp
dintre prima nivelată şi prima materială .
În asigurările viagere cu plata pe timp limitat, rezerva matematică se constituie pentru a
putea face plăţi de sume în perioada în care nu se mai încasează prime.
În asigurările mixte de viaţă, care îndeplinesc şi o funcţie de economisire, rezerva
matematică cuprinde pe lângă excedentul necesar pentru acoperirea riscului de deces şi partea
din primă datorată plăţii sumei asigurate la expirarea contractului de asigurare.
Rezerva matematică nu este un fond de rezervă de siguranţă pentru asigurător, ca în cazul
asigurării de bunuri, ci conţine economisiri făcute de la şi pentru asiguraţi de către asigurător.
La calcularea rezervei matematice ca în toate calculele privind asigurarea de viaţă se iau
în considerare valori probabile. O corectă gestiune financiară impune asigurătorului să-şi
realizeze o acoperire financiară pentru fiecare contract de asigurare de viaţă. Asiguratul nu este

43
obligat să plătească prima de asigurare pentru întreaga perioadă de asigurare pentru care a
încheiat contractul. Ca urmare, asigurătorul va trebui, din motive de siguranţă, să stabilească
asemenea niveluri ale primei de asigurare încât el să fie întotdeauna debitor faţă de asigurat şi nu
invers. Altfel spus, pe tot parcursul asigurării, angajamentele asiguratului trebuie să fie
superioare angajamentelor pe care asigurătorul le are faţă de asigurat, deci trebuie evitată aşa
numita “rezervă negativă”.
Sumele reprezentând rezerva matematică se păstrează de către societatea de asigurare în
conturi la bănci, fructificându-se în funcţie de dobânzile bonificate. Ele pot fi fructificate de
asigurător prin plasamente de lungă durată în acţiuni şi activităţi cu caracter economic.
3.6.2. Rezerve tehnice aferente asigurărilor generale – companiile de asigurări
generale trebuie să-şi constituie rezerve tehnice aferente obligaţiilor trecute şi viitoare rezultate
din contractele de asigurare subscrise în anul de referinţă. Prin urmare, rezervele tehnice pe care
asigurătorii, care subscriu asigurări generale, trebuie să-şi le constituie sunt următoarele:

Rezerve de prime
a) rezerve de prime pentru prime neîncasate,
b) rezerve de prime pentru riscuri neexpirate.
Rezerve de daune
rezerve pentru daune nelichidate,
b) rezerve pentru daune neraportate,
c) rezerve pentru daune redeschise,
d) rezerve pentru cheltuieli aferente daunelor.
Alte tipuri de rezerve
a) rezerva pentru catastrofe,
b) rezerva de egalizare

Rezerva de prime
Rezerva de prime se calculează lunar prin însumarea cotelor părţi din primele nete (de
Reasigurare) subscrise, aferente perioadelor neexpirate ale contractelor de asigurare, astfel încât
diferenţa dintre volumul primelor nete subscrise şi această rezervă să reflecte primele nete
alocate părţii din riscurile neexpirate la data calculării.
Rezerva de prime pentru prime neîncasate
Expunerea la risc a poliţelor de asigurare non-viaţă, se întinde de obicei şi după sfârşitul
anului financiar. Un parte a primelor subscrise într-un an financiar este destinat obligaţiilor
aferente expunerii la risc după sfârşitul anului financiar. Această expunere sau acoperire a fost
deja contractată şi s-a plătit deja pentru ea la subscrierea contractului de asigurare.
Rezerva pentru prime neîncasate este partea din primele subscrise care se păstrează
pentru expunerea neexpirată a poliţelor.
Rezerva de prime neâncasate reprezintă partea din primele de asigurare care au fost
subscrise de asigurător dar care nu au fost încă încasate; cu alte cuvinte rezerva de prime
neâncasate este acea parte din prima subscrisă care nu a fost încă expusă riscului.
Rezerva de prime pentru riscuri neexpirate
Aceasta ia în considerare posibilele evenimente viitoare de daună.
Rezerva pentru riscuri neexpirate este constituită prospectiv pentru a acoperi
evenimentele viitoare de daună aferente perioadelor neexpirate ale poliţelor în vigoare la data
încheierii documentelor contabile. Rezerva de riscuri neexpirate este constituită pentru a acoperi
toate daunele şi cheltuielile care se estimează că vor apare în viitor, corespunzător perioadelor
neexpirate ale poliţelor în vigoare la data încheierii documentelor contabile. In mod obişnuit
rezerva pentru prime neâncasate este mai mare decât rezerva pentru riscuri neexpirate. Această
afirmaţie este echivalentă cu afirmaţia că primele sunt suficient de mari pentru a acoperi daunele
şi cheltuielile(altele decât cele de achiziţie), ceea ce un asigurător motivat pentru profit chiar
urmăreşte.

44
 În cazurile în care rezerva pentru prime neîncasate este mai mare decât rezerva pentru
riscuri neexpirate asigurătorul nu are nevoie să păstreze rezerve în plus faţă de rezerva pentru
prime neîncasate la poliţele neexpirate. Păstrând o rezervă egală cu rezerva pentru prime
neîncasate este de aşteptat ca un anumit profit să apară în următoarele luni din aceste poliţe.
Situaţiile în care rezerva pentru riscuri neexpirate este mai mare decât rezerva pentru
prime neâncasate sunt mult mai complexe. Aceste situaţii presupun că asigurătorul se aşteaptă să
aibă multe pierderi din poliţele neexpirate, deoarece estimează să plătească mai mult pentru
daune şi cheltuieli decât partea din prime pusă deoparte pentru perioada neexpirată.
Prin urmare rezerva pentru prime neâncasate va fi insuficientă pentru a putea plăti sumele
estimate şi asigurătorul va trebui să constituie o rezervă adiţională pentru a face faţă acestui
efort. Rezerva constituită adiţional la rezerva pentru prime neîncasate pentru cazul în care
rezerva pentru prime neîncasate este insuficientă pentru acoperirea riscului aferent perioadelor
neexpirate se numeşte rezervă adiţională pentru riscuri neexpirate.

Rezerva pentru daune

Poate fi împărţită în patru mari componente:
a) Rezerva pentru daune raportate dar nelichidate – este valoarea estimată care se
constituie ca rezervă pentru a lichida daunele despre care asigurătorul are cunoştinţă la data
încheierii documentelor contabile.
b) Rezerva pentru daune apărute dar neraportate – această rezervă este necesară
pentru a acoperi plăţile de despăgubiri pentru evenimente care s-au produs, dar nu au fost încă
raportate asigurătorului.
c) Rezerva pentru daune redeschise – este o rezervă adiţională care trebuie evidenţiată
explicit pentru daune pe care asigurătorul le consideră lichidate, dar care ar putea solicita în
viitor unele plăţi suplimentare. În practică, între asigurători există diferenţe semnificative în ceea
ce priveşte condiţiile în care o daună poate fi considerată o daună lichidată (închisă).
d) Rezerva pentru cheltuieli aferente daunelor – în lichidarea
oricărei daune de mai sus asigurătorul va avea unele cheltuieli suplimentare
(taxe legale). Rezerva pentru aceste cheltuieli poate fi evidenţiată separat.
Chiar dacă rezervele nu sunt evidenţiate pe categoriile de mai sus, un
asigurător tot va trebui să constituie si să menţină rezerve care să acopere
aceste categorii.

Alte tipuri de rezerve

a) Rezerva pentru catastrofe – este rezerva tehnică constituită în perioada dintre
catastrofe pentru a acoperi riscul de catastrofă. Orice asigurător poate constitui o rezervă
adiţională pentru a acoperi daunele care apar în urma unei catastrofe.
b) Rezerva de egalizare - activitatea de asigurare este volatilă, prin urmare profitul
unui asigurător poate fi volatil. O modalitate de a reduce această volatilitate este de a constitui
rezerva pentru egalizarea daunelor. Această rezervă este folosită pentru a netezi profiturile de la
un an la altul. Într-un an bun când profiturile sunt mai mari se transferă o parte din sumele de
bani către rezerva de egalizare, reducând în acest fel profitul din acel an. Într-un an prost, are loc
transferul în sens invers crescând profitul din acel an.

3.6.3. Fonduri de asigurare

Fond constituit anual descentralizat, pe baze ştiinţifice, pe principiul mutualităţii, numai
sub formă bănească din primele de asigurare încasate de la asiguraţi. De asemenea fondul de
asigurare se constituie din comisioane de reasigurare şi din participarea societăţii de asigurări la
profitul reasigurătorilor, din despăgubirile încasate de la reasigurători.
Fondul de asigurare are următoarele caracteristici:
- constituie o rezervă bănească, centralizată care se formează prin încasarea primelor de
asigurare de la asiguraţi pe principiul mutualităţii;

45
 - odată constituit devine proprietate a societăţii de asigurare;
- are o destinaţie specială, adică este folosit pentru finanţarea măsurilor de prevenire a
daunelor, refacerea bunurilor avariate sau distruse, plata indemnizaţiilor de asigurare, etc.
Fondul de asigurare se compune din:
- fondul curent – format dintr-o parte a primelor de asigurare încasate în anul de gestiune
potrivit prevederilor bugetului asigurătorului, folosit pentru plata despăgubirilor şi a
indemnizaţiilor de asigurare din anul respectiv,
- fondul de rezervă ce se constituie prin alocări din diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile
anuale ale societăţii de asigurare.
Fondul de asigurare se utilizează pentru:
- plata despăgubirilor şi a indemnizaţiilor de asigurare în caz de pagube provocate
bunurilor asigurate,
- repararea unor prejudicii de către asiguraţii din ţară potrivit legii,
- finanţarea unor acţiuni de prevenire şi combatere a daunelor,
- constituirea fondului de rezervă în lei şi valută,
- constituirea rezervei de prime la asigurările de bunuri şi persoane.
O parte a acestui fond se foloseşte pentru plata despăgubirilor asiguraţilor străini, plata
primelor de reasigurare către reasigurătorii din străinătate, plata de comisioane de reasigurare,
părţi din beneficii acordate reasigurătorilor, achitarea despăgubirilor cuvenite reasigurătorilor
externi.
Fond de asigurare curent – fond constituit la dispoziţia asigurătorului din primele de
asigurare încasate în cursul anului curent. Dacă pagubele produse bunurilor asigurate de riscurile
cuprinse în asigurare nu pot fi acoperite din fondul de asigurare curent atunci se acoperă din
fondul de rezervă al asigurătorului
Fond de protejare a asiguraţilor – fond ce se constituie prin aplicarea unei cote
procentuale asupra volumului de prime brute încasate de societăţile de asigurări din activitatea de
asigurare şi reasigurare cu excepţia asigurărilor de viaţă. Din acest fond se plătesc despăgubirile
şi indemnizaţiile de asigurare datorate asiguraţilor în caz de faliment al societăţilor comerciale
din domeniul asigurărilor. Gestionarea fondului de protejare al asiguraţilor se face de către
Comisia de supraveghere a asigurărilor, eventualele disponibilităţi rămase nefolosite până la
finele anului se raportează în anul următor cu aceleaşi destinaţii.
Fond de rezervă al asigurărilor – parte a fondului de asigurare constituit în lei şi în
valută pe baza unor calcule statistico-matematice, destinat achitării despăgubirilor de asigurare în
cazurile când acestea depăşesc fondurile prevăzute în acest scop.
Fondul se formează în fiecare an prin alocarea unei părţi din diferenţa dintre veniturile şi
cheltuielile anuale ale societăţii de asigurare. Practic fondul de rezervă este nelimitat în ceea ce
priveşte cuantumul în care se constituie datorită răspunderilor mari pe care şi le asumă societatea
de asigurări prin asigurările facultative.

CAP. IV ASIGURĂRI DE PERSOANE

4.1. Conceptul şi caracteristicile asigurărilor de persoane

Cele mai vechi forme ale asigurărilor de viaţă sunt îndemnizaţiile de deces, acordate în
vederea acoperirii cheltuielilor de înmormântare şi asigurările de rentă viageră. Ambele au apărut
în antichitate, fiind legate de asociaţii religioase.
Până la sfârşitul secolului XIX, cele două forme ale asigurărilor de viaţă au fost cele mai
practicate forme de asigurare.
Tabelele de mortalitate şi introducerea calculelor actuariale au revoluţionat în întregime
practica asigurărilor de viaţă.
De-a lungul timpului, nevoile care au determinat încheierea unei asigurări de viaţă s-au
schimbat destul de mult. Astăzi în afara grijilor legate de cheltuielile de înmormântare, se
constată nevoia unor asigurări, printre care mai frecvente sunt următoarele:

46
 - asigurarea unei protecţii financiare a familiei sau a celor dependenţi în caz de deces,
- achitarea datoriilor unei persoane în caz de deces, caz în care asigurarea apare ca o
garanţie pentru credite,
- alocaţia de urmaş,
- alocaţia de bătrâneţe,
- economisirea pentru eventualele datorii viitoare (studiile copiilor, zestre, etc.),
- cheltuieli de spitalizare, îngrijire medicală, compensarea veniturilor în caz de boală
sau invaliditate temporară,
- investiţiile, etc.
Asigurarea de viaţă este o formă de protecţie financiară, a deponenţilor sau a altor
persoane desemnate în cazul decesului asiguratului.
Din punct de vedere a societăţii de asigurare, asigurarea de viaţă reprezintă o modalitate
de transfer al riscului financiar legat de pierderea vieţii sau sănătăţii unui individ asupra unui
grup de indivizi, expuşi acelaşi risc.
Din perspectiva individului, asigurarea de viaţă poate fi definită ca o înţelegere prin care
asiguratul plăteşte o anumită sumă de bani-prima de asigurare-în schimbul căreia asigurătorul va
plăti o anumită sumă de bani-suma asigurată-în caz de deces sau de supravieţuire.
Se poate afirma că asigurarea de viaţă se bazează pe încheierea unui contract de
asigurare, prin care asigurătorul se obligă să plătească” beneficiarului” asigurării, o anumită
sumă la producerea riscului asigurat, suma asigurată, în schimbul plăţii de către contractantul
asigurării a unei prime de asigurare, respectiv” preţul” protecţiei oferite asiguratului de către
asigurător.
Riscul în asigurare de viaţă este riscul de deces .Decesul este un eveniment sigur, cert,
incertitudinea rezultă din momentul în care el se produce.
Primele de asigurare se stabilesc pe baza calculelor actuariale, avându-se în vedere
criterii generale (statistici demografice, tabele de mortalitate) şi speciale (ce ţin de individ). Din
primele de asigurare încasate se creează rezervele matematice care se valorifică prin investire,
sporind fondul din care se vor plăti sumele asigurate.
Spre deosebire de asigurările generale, unde contractele de asigurare sunt contracte de
despăgubire, în asigurările de viaţă acest lucru nu este valabil, deoarece nici viaţa, nici sănătatea
sau integritatea nu pot fi evaluate în bani. Oricine are un interes asigurabil nelimitat în cea ce
priveşte propria persoană, dar modul în care îşi determină suma asigurată depinde de puterea sa
financiară şi de nivelul de protecţie de care are nevoie şi pe care îl poate susţine.
In ţările cu tradiţie în asigurări, încheierea unei poliţe de asigurare este o decizie
individuală pe bază voluntară, făcută din interes personal sau pentru a proteja familia..
Pentru a fi eficiente pentru asigurat şi companie, asigurările de viaţă se încheie de regulă
pe un număr cât mai mare de ani 10,15,20 ani. Sunt asigurări pe termen mediu şi lung (de la 5-25
ani sau chiar mai mare), spre deosebire de contractele de asigurare generală, a căror durată este
redusă (un an, o lună, o călătorie) .Dată fiind această caracteristică, asigurarea de viaţă obligă la
o deosebită seriozitate a contractantului asigurării privind plata primelor sub aspectul regularităţii
şi a perioadei de asigurare, plata primelor se poate face o singură dată ( întreaga primă)sau în
rate anuale, semianuale, trimestriale şi mai rar lunare.
În terminologia uzuală a asigurărilor de viaţă se consideră că atunci când în baza
contractului de asigurare, asigurătorul acordă o indemnizaţie (sumă asigurată)- la expirarea
asigurării într-o singură tranşă, asigurarea este de capital. Indemnizaţiile periodice se practică în
sistemul asigurărilor de rentă(anuităţi).
La produsele „pure” se pot adăuga şi unele clauze adiţionale, în funcţie de nevoia fiecărui
asigurat în parte, prin care se extinde gama riscurilor şi implicit a protecţiei prin asigurare.
Asigurările de viaţă clasice nu sunt întotdeauna tentante numai prin protecţia pentru
riscul de deces, motiv pentru care societăţile de asigurare au elaborat noi tipuri de produse prin
care alături de protecţie sunt oferite şi alte avantaje cum ar fi: economisirea, investiţii, pensie pe
o perioadă determinată sau viageră, tratament medical, cheltuieli de înmormântare, etc. Deci

47
asiguratul poate beneficia de sume importante pe durata vieţii, ceea ce înseamnă că asigurările
pot fi şi asigurări de supravieţuire.

Valoarea de răscumpărare
În cazul contractului cu capitalizare, dacă asiguratul, datorită incapacităţii de a continua
plata primelor sau datorită unui alt motiv doreşte să întrerupă contractul înainte de data expirării
acestuia, are dreptul să i se ramburseze o anumită sumă denumită valoare de răscumpărare.
Aceasta se calculează numai pentru contractele cu plata eşalonată, prin aplicarea unei
cote procentuale asupra rezervei matematice. Acest procent este diferit în funcţie de momentul
rezilierii contractului. Rezilierile din primii ani de existenţă a contractului se concretizează în
valori de răscumpărare reduse, datorită nivelului ridicat al cheltuielilor efectuate de asigurător în
această perioadă. Asiguratul are dreptul de a rezilia contractul în orice moment şi de aceea în
calculul primelor de asigurare se ţine seama de procentul persoanelor care se aşteaptă să rezilieze
poliţa de asigurare în fiecare an.
Dacă asiguratul nu mai poate sau decide să nu mai continue contractul de asigurare,
asigurătorii acceptă ca el să rămână asigurat pe toată perioada iniţială însă pentru o sumă
asigurată redusă, calculată în funcţie de valoarea de răscumpărare la momentul respectiv. Acea
valoare poate reprezenta primele de asigurare pentru care se calculează suma asigurată, aceasta
fiind mai mică decât în cazul în care s-ar plăti primele conform condiţiilor convenite.

4.2. Principalele tipuri de asigurări de viaţă

În asigurările de viaţă se practică în prezent un număr mare de forme foarte diversificate,
cele mai multe dintre ele reprezentând creaţia ultimelor decenii.
Cele mai reprezentative şi mai frecvent întâlnite forme sunt:
1. Asigurarea de supravieţuire: - se caracterizează prin faptul că asigurătorul se angajează
să plătească asiguratului, la expirarea contractului suma asigurată cu condiţia ca acesta să fie în
viaţă. Suma asigurată cuvenită asiguratului la expirarea contractului se constituie din primele de
asigurare achitate de către asigurat, acumulate în decursul perioadei de asigurare şi fructificate
prin diverse modalităţi de către asigurător.
Asiguratul beneficiază de suma asigurată numai în cazul în care, la expirarea
contractului, este în viaţă. În caz contrar asigurătorul se consideră eliberat de această prestaţie
înscrisă în contractul de asigurare, neavând nici o obligaţie faţă de moştenitorii asiguratului.
În cazul asigurării de supravieţuire cu titlu de rentă, suma cuvenită asiguratului la
expirarea contractului de asigurare se plăteşte acestuia treptat, prin plăţi periodice, sub formă de
rentă.
Plata primelor de asigurare de către asigurat, poate avea loc sub forma primei unice sau
în rate (anuale, semestriale, trimestriale sau lunare) în cadrul perioadei de valabilitate a
contractului. Plata de către asigurător a rentei poate începe imediat după perfectarea contractului
de asigurare sau la o dată ulterioară, precizată în contract (la împlinirea unui număr de ani)
situaţia cea mai întâlnită în practică.
Asigurarea de supravieţuire nu este atractivă nici pentru asigurat, nici pentru beneficiarul
de asigurare, deci nu stimulează spiritul de economisire.
2. Asigurarea de deces : - are în vedere protecţia asiguratului pentru riscul de deces, un
risc viitor, sigur, dar incert ca moment.
O asigurare de deces încheiată pe termen limitat obligă societate de asigurare să plătească
beneficiarului asigurării suma asigurată înscrisă în contract, dacă decesul asiguratului s-a produs
în perioada de valabilitate a contractului. În schimb dacă la expirarea contractului de asigurare de
deces, asiguratul supravieţuieşte, atunci, asigurătorul este scutit de orice obligaţie faţă de
asigurat. Asigurarea de deces este o asigurare de protecţie împotriva unui risc determinat şi nu o
asigurare de economisire.
3. Asigurarea mixtă de viaţă: - se caracterizează prin faptul că un sigur contract acordă
protecţie împotriva celor două riscuri, de supravieţuire şi de deces. Cuprinderea într-un contract

48
de asigurare a celor două riscuri alternative nu înlătură caracterul lor contradictoriu. Se creează
impresia că asiguratul este protejat în ambele cazuri. De fapt în cazul decesului asiguratului
beneficiarul asigurării intră în posesia sumei asigurate, iar în cazul supravieţuirii asiguratul
beneficiază nemijlocit de suma asigurată. Dacă asiguratul este protejat pentru ambele riscuri, el
suportă prima de asigurare aferentă ambelor riscuri, de supravieţuire şi de deces, în mod cumulat,
fapt justificat de asigurător prin cerinţa realizării echilibrului dintre primele încasate şi
indemnizaţiile asumate şi datorate.
Marele avantaj al acestei forme constă în faptul că sumele de bani plătite de asigurat( sau
contractant) sub forma primelor de asigurare reprezintă o formă de economisire care poate fi
valorificată la expirarea perioadei. Asiguratul are oricând acces la fondul constituit din plata
primelor de asigurare, putând oricând renunţa la cont
Alte forme ale asigurărilor de viaţă
a) Asigurarea mixtă redusă : - se caracterizează prin aceea că la expirarea perioadei de
asigurare ,dacă asiguratul, este în viaţă el beneficiază de suma asigurată, iar dacă el
decedează asigurătorul va plăti suma primelor de asigurare înregistrate până la momentul
decesului la care de regulă se adăugă cota corespunzătoare participării la profit pentru
partea din rezervele matematice investite de asigurător, beneficiarului. Asiguratul îşi va
alege nivelul sumei asigurate.
b) Asigurarea de rentă – este un alt tip de asigurare de supravieţuire în care suma asigurată
este pusă la dispoziţia asiguratului sub forma unor plăţi periodice cu titlu de rentă. Fondul
din care se achită renta se constituie fie pe seama primei de asigurare unice achitate la
încheierea contractului, fie pe seama primelor achitate treptat ( anual, semestrial,
trimestrial, lunar).
Plata rentei poate începe fie imediat după perfectarea contractului de asigurare, fie la o
dată ulterioară (ex. după ieşirea la pensie a asiguratului ). Asigurătorul va plăti renta numai în
cazul în care asiguratul va fi în viaţă la data expirării contractului de asigurare).
c) Asigurarea tip student : - are ca scop economisirea unor fonduri pentru perioada de studii
a copiilor, chiar în condiţiile în care plătitorul nu ar mai supravieţui la momentul începerii
acestora. Asiguratul poate fi părintele sau tutorele copilului, iar beneficiarul poliţei va fi
copilul ajuns la vârsta studiilor universitare. Primele de asigurare vor fi plătite de
asigurat, de obicei până la începerea studiilor urmând ca beneficiarul- copilul- să intre în
posesia rentelor la vârsta specificată în contract. Durata de plată a rentelor poate fi de 4-5
ani după cum a ales asiguratul. La opţiunea sa suma asigurată se poate plăti şi integral, la
începutul vârstei la care acesta îşi începe studiile, dar într-o proporţie mai mică de 100%
(90-95%) din suma totală a rentelor, motivul fiind determinat de faptul că societatea nu
mai poate capitaliza sumele respective pe perioada care ar fi trecut până la expirarea
perioadei de 4 sau 5 ani în care ar fi plătit eşalonat. Societatea va plăti chiar dacă una
dintre părţi (asigurat sau beneficiar) va deceda, asumându-şi obligaţiile de plată a rentelor
în cazul decesului asiguratului pe parcursul perioadei de asigurare sau transformându-se
într-o poliţa mixtă de viaţă în cazul în care beneficiarul decedează pe perioada de plată a
primelor. Dacă decesul se produce pe perioada plăţii rentelor, ele vor fi încasate de
asigurat ca o sumă forfetară sau în acelaşi mod, adică periodic.
O astfel de poliţă se poate încheia pe o perioadă minimă stabilită de societate de asigurare
(minim 9-10ani) în funcţie de numărul de ani ales pentru plata rentelor(4 respectiv 5 ani), iar
primele de asigurare trebuie plătite, indiferent de nivelul sumei asigurate, într-un interval de cel
puţin 5 ani.
d) Asigurare de nupţialitate – este o asigurare de viaţă în baza căreia asigurătorul se
angajează să plătească o anumită sumă de bani asiguratului daca acesta se căsătoreşte
înainte de a împlini o anumită vârstă.
e) Asigurare de natalitate – prevede obligaţia asigurătorului de a plăti o sumă de bani
asiguratului căruia i s-a născut un copil într-un anumit termen.

49
 f) Asigurarea tip zestre : - este o asigurare prin care părinţii sau tutorii legali oferă o sumă
de bani drept zestre în momentul în care copilul se căsătoreşte pentru a porni la
întemeierea unei familii. Este o asigurare de viaţă prin care se oferă protecţia faţă de
riscul de deces al persoanei asigurate ( părinte sau tutorele copilului), beneficiarul
(copilul) primind suma asigurată în momentul căsătoriei sau la împlinirea unei anumite
vârste. Este un produs asemănător celui pentru studii cu deosebirea că suma asigurată se
plăteşte integral, nu eşalonat. În cazul decesului contractantului, copilul va beneficia de
această sumă la termenul cuvenit, iar în cazul decesului beneficiarului, poliţa devine ca şi
în cazul asigurării tip student, o poliţă de asigurare mixtă.
g) Asigurarea de tip unit-linked : - este o asigurare pe bază de investiţii, care oferă protecţia
prin asigurare şi totodată posibilitatea investirii. Prima plătită de asigurat este investită în-
unul sau mai multe fonduri de investiţii puse la dispoziţie de asigurător din care
asiguratul primeşte apoi un anumit număr de unituri (o cotă parte). Asiguratul are dreptul
de a opta pentru fondul şi structura în care se vor investi primele plătite de el, având
posibilitatea, pe parcursul derulării asigurării, de a schimba această structură, de a investi
suplimentar, etc. Participarea la aceste fonduri de investiţii este condiţionată de
cumpărarea unei asigurări de viaţă.
Unit-linked a apărut ca răspuns la dorinţa de investire a asiguraţilor alături de nevoia de
protecţie. Produsul are în structura sa două componente:
- componenta de protecţie,
- componenta investiţională.
Componenta de protecţie : - este de fapt o asigurare de viaţă pe termen nelimitat pentru
care plata primelor de asigurare se face eşalonat până la împlinirea vârstei de pensionare. Pe
perioada protecţiei suma asigurată aleasă de client este garantată de asigurător. În caz de deces,
în cadrul perioadei de valabilitate a asigurării, beneficiarul va încasa maximul dintre valoarea
sumei asigurate corespunzătoare asigurării de viaţă şi valoarea contului său la momentul
respectiv. Nivelul sumei asigurate este stabilit de client între o limită minimă şi una maximă în
funcţie de vârsta sa şi de prima plătită.
Contul contractantului reprezintă echivalentul valoric al unit-urilor deţinute în fondurile
financiare ale asigurătorului.
Componenta investiţională : - constă în cumpărarea de unităţi de cont(unit-uri) în
fondurile financiare special constituite. Ele sunt fonduri interne închise, reprezentând un
portofoliu de diverse tipuri de active financiare, administrate de asigurător exclusiv în scopul
asigurării. În mod normal, în funcţie de legislaţie, piaţa de capital din ţara respectivă şi
posibilităţile de investire, asigurătorul creează mai multe fonduri din care asiguratul are
posibilitatea să aleagă.
Contractantul asigurării va avea acces la aceste fonduri doar prin intermediul asigurărilor
„unit linked”, iar prima de asigurare plătită va fi destinată în întregime achiziţionării de unit-uri
în fondurile financiare.
Plata primei de asigurare se face anual, semestrial, trimestrial lunar, dar şi în orice
moment se doreşte, se poate plăti o primă pentru mărirea părţii investite. Contractantul poate
alege procentul în care prima se va aloca între fondurile create. Mai mult în momentul plăţi
viitoarelor prime, oricând pe durata de plată a primelor, clientul poate opta în mod gratuit pentru
schimbarea procentului de alocare.
În cazul asigurării ”unit linked” în care, la expirarea contractului există posibilitatea
transformării valorii contului. Există şi o a treia componentă, cea a rentelor, care constă în
transformarea valorii contului contractantului asigurări la sfârşitul perioadei de plată a primelor
în rente lunare, plătibile atâta timp cât asiguratul este în viaţă. Odată cu expirarea perioadei de
plată a primelor(la vârsta de pensionare) va începe plata rentelor lunare viagere. Unele societăţi
plătesc rentele pe o perioadă garantată indiferent dacă asiguratul decedează sau nu în acest
interval. De exemplu dacă asiguratul decedează în primul an după începerea plăţii rentelor
acestea vor continua să fie plătite beneficiarilor desemnaţi pe perioada rămasă.

50
 Pentru asigurarea ”unit linked” cu componentă de pensie trebuie menţionat că nivelul
ratelor depinde de performanţa fondurilor de investiţii, renta va fi stabilită în funcţie de numărul
unit-urilor din contul contractantului la vârsta de pensionare.
Preţul de cumpărare reprezintă preţul la care clientul poate cumpăra unit-uri în fondurile
financiare menţionate. Deci banii plătiţi de client sub forma primelor de asigurare sunt convertiţi
în unit-uri pe baza preţului de cumpărare.
Trăsături privind flexibilitatea produsului
a) prima de asigurare nu este fixă. Contractantul poate opta oricând, pe durata de
plată a primelor, pentru mărirea sau micşorarea primei de asigurare,
b) contractantul poate opta pentru orice valoare a sumei asigurate situată între o
limită minimă şi una maximă. Limitele minime şi maxime ale sumei asigurate
depind de vârsta asiguratului şi de primele de asigurare pe care le plăteşte. Suma
asigurată se plăteşte între cele două limite şi este garantată de asigurător pe toată
durata contractului. Oricând pe durata contractului, contractantul poate modifica
nivelul sumei asigurate,
c) primele de asigurare vor fi eşalonate, existând posibilitatea schimbării frecvenţei
de plată la fiecare aniversare a contractului. La fiecare aniversare a contractului,
contractantul are posibilitatea de a-şi ajusta prima cu rata inflaţiei. Această
ajustare implică modificarea corespunzătoare a sumei asigurate,
d) dacă asiguratul sau contractantul renunţă la plata primelor de asigurare, contractul
„unit-linked” se transformă în contract cu suma asigurată redusă, adică noua sumă
asigurată va fi egală cu valoarea contractului la momentul încetării plăţii primelor,
e) contractantul are dreptul să retragă o cotă din unit-uri din contul său, cotă
exprimată ca procent sau sumă fixă, oricând pe durata contractului,
f) în cazul unui contract cu suma asigurată redusă, contractantul are dreptul să facă
retrageri periodice prin reducerea valorii contului său. Aceste retrageri pot fi
exprimate sub forma unei cote procentuale sau sub forma unei sume fixe şi sunt
posibile atâta timp cât valoarea contractului nu este nulă sau până la momentul în
care contractantul dispune plata valorii restante a contului său,
g) contractantul asigurării are dreptul ca o dată pe an (fără plata unui comision) să
transfere unit-uri între fondurile financiare în care se află banii săi,
h) contractantul asigurării are dreptul să redirecţioneze primele viitoare, să mărească
primele eşalonate şi să modifice suma asigurată,
i) contractantul asigurării are dreptul să transforme contractul într-unul cu suma
asigurată redusă.
Deosebiri dintre asigurarea tradiţională şi unit-linked
1. Din punct de vedere al tehnicii investiţiilor. În cazul asigurării clasice, riscul investiţiei
aparţine asigurătorului, iar răspunderea faţă de contractant este foarte mare. Deoarece
asigurătorul a promis o anumită dobândă, va fi obligat să investească banii cu multă prudenţă de
obicei în depozite bancare şi obligatoriu de stat care deşi nu duc la obţinerea unor beneficii mari
sunt investiţii sigure.
În cazul asigurării unit-linked , riscul investiţional aparţine contractantului asigurării,
asigurătorul care încheie acest contract evaluează capitalul în funcţie de unităţile de investiţie.
Preţul sau cursul investiţiei este calculat în fiecare zi sau săptămână. Valoarea poliţei este
întotdeauna rezultatul unui număr de unităţi înmulţit cu cursul zilei respective. Beneficiile
obţinute din investiţii sunt stabilite în relaţie cu performanţa fondurilor de investiţii create şi puse
la dispoziţie de asigurător.
2. Asigurarea clasică include o asigurare cu termen limită sau o dată scadentă pentru
achitarea primelor de asigurare. În cazul asigurării unit-linked, contractantul asigurării poate plăti
suplimente de primă oricând doreşte, ca sume adiţionale pentru investire, sub formă de top-up. În
acelaşi timp, asiguratul poate beneficia de controlarea investiţiei sale înainte de termen sau mai

51
târziu de termenul fixat, nefiind obligat să respecte cu stricteţe termenele, ca şi în cazul asigurării
clasice.
3. În ceea ce priveşte prima de asigurare, la asigurarea clasică ea este dată de suma
costurilor primei de risc şi a primei de depunere, stabilite în prealabil. În cazul asigurării UL,
asiguratul care încheie acest tip de contract dispune de un depozit, de unde sunt asigurate sumele
pentru rambursarea sau compensarea cheltuielilor şi pentru primele de risc, investindu-se
diferenţa. Prima de asigurare nu se mai stabileşte pe toată durata asigurării. Asigurătorul UL îşi
extrage sumele de care are nevoie într-un anumit an sau într-o anumită lună, pentru acoperirea
cheltuielilor şi riscurilor din valoarea fondurilor contractului respectiv.
Asigurarea UL nu cunoaşte fenomenul finanţării anticipate cu prima de asigurare, care
presupune ca la începutul perioadei de asigurare, prima de asigurare plătită de asigurat să fie mai
mare decât este nevoie în realitate. Apare astfel o rezervă care poate fi epuizată în cazul în care la
expirarea perioadei asigurate, prima este prea mică pentru acoperirea riscului.
Banii care nu sunt folosiţi pentru acoperirea riscului sunt investiţi în favoarea
asiguratului.
Produsului „unit-linked” ca şi celorlalte tipuri de asigurări de viaţă, li se pot adăuga
clauze suplimentare, cu deosebirea că prima corespunzătoare clauzelor se va deduce lunar din
contul contractantului prin reducerea numărului de unit-uri.
Opţiuni şi clauze adiţionale la asigurările de viaţă
Societatea de asigurare oferă posibilitatea unor avantaje şi protecţii suplimentare la
fiecare dintre produsele de asigurare.
1. Protecţia împotriva inflaţiei. În general se practică ca o clauză adiţională, dată fiind
rata inflaţiei din România, este absolut necesară.
Deoarece asigurare de viaţă este o asigurare pe termen lung, este necesară cel puţin
menţinerea valorii reale a sumei asigurate, ceea ce implică corectarea sumei asigurate şi a
primelor de asigurare cu inflaţia a acesteia. Ea are ca scop protejarea sumei asigurate, păstrarea
valorii reale a poliţei prin ajustarea permanentă cu rata inflaţiei. Prin această opţiune se poate
menţine în viitor valoarea reală a sumei asigurate stabilită la încheierea poliţei şi se aplică numai
poliţelor plătite în mod eşalonat. Acest lucru este însoţit de creşterea corespunzătoare a primei de
asigurare.
Corectarea se face la fiecare aniversare a poliţei, respectiv atunci când se împlineşte un
anumit număr de anji.Ca mod de funcţionare, suplimentul de primă de asigurare se va utiliza
pentru adăugarea unei sume adiţionale, calculate pe baza vârstei asiguratului în anul respectiv şi
a perioadei rămase până la expirarea poliţei.
2. Clauza de scutire de la plata primelor : - ea presupune posibilitatea de încetare a plăţii
primelor de asigurare, având drept cauză o invaliditate sau un accident produs după durata
începerii poliţei de asigurare. Clauza este acceptată numai dacă asiguratul nu mai poate munci
pentru a obţine venituri din care să plătească primele de asigurare.
3. Clauza temporară flexibilă: - permite un maxim de flexibilitate în alegerea unei ajustări
a beneficiilor de deces şi supravieţuire, fiind permisă creşterea sumei corespunzătoare în caz de
deces, indiferent de modalitatea aleasă pentru plata primelor de asigurare(unică sau eşalonată).
În mod deosebit pentru această clauză perioada de asigurare poate fi mai scurtă sau egală
cu cea corespunzătoare poliţei de bază. Suma asigurată va fi plătită beneficiarului poliţei dacă
asiguratul va deceda pe perioada de valabilitate a clauzei. Această clauză poate fi ataşată celor
mai multe tipuri de asigurare de viaţă.
4. Clauza de creştere garantată a sumei asigurate : - permite ca la un anumit interval de
timp la aniversarea contractului, asiguraţii care au optat pentru plata eşalonată a primelor să îşi
poată creşte prima aferentă asigurării de bază şi cea corespunzătoare celorlalte clauze
suplimentare cu un procent determinat, cu condiţia ca perioada rămasă până la expirarea
asigurării să fie cel puţin un număr de ani stabilit de asigurător.

52
 Din punct de vedere tehnic, suplimentul de primă plătit va fi folosit şi pentru
achiziţionarea unei sume asigurate adiţionale ce are la bază rata de primă aferentă vârstei curente
a asiguratului şi perioadei rămase până la expirarea asigurării.
5. Asigurarea suplimentară de deces prin accident : - suma asigurată va fi plătită dacă
decesul asiguratului va surveni ca urmare a unui accident întâmplat pe perioada de valabilitate a
acesteia. Decesul trebuie să se producă nu mai târziu de un an de la data producerii accidentului.
De regulă suma iniţială asigurată aferentă acestei clauze nu poate depăşi suma asigurată aferentă
asigurării de bază.
6. Asigurarea suplimentară de invaliditate permanentă din accident : - dacă un accident
are ca urmare o invaliditate permanentă(aşa cum este definită în condiţiile poliţei, asigurătorul va
achita o sumă forfetară, în funcţie de gradul de invaliditate. Suma iniţială asigurată
corespunzătoare acestei clauze nu poate depăşi suma asigurată aferentă poliţei de bază, iar ca
regulă durata de valabilitate a clauzei trebuie să fie egală cu cea a poliţei de bază.
7. Asigurarea suplimentară de invaliditate permanentă şi deces din accident : - reprezintă
o combinaţie a celorlalte două clase prezentate. De aceea suma asigurată reprezintă însumarea
sumelor asigurate pentru clasele anterioare.

4.3. Asigurările de persoane altele decât cele de viaţă

Deşi sunt tot asigurări de persoane, ele fac parte din asigurările de non-viaţă deoarece
principalele riscuri acoperite nu se referă la riscul de deces ci la riscuri ce creează suferinţe fizice
sau de altă natură. Aici sunt incluse: asigurarea medicală, asigurarea de accidente, asigurarea de
călătorie.
1. Asigurarea medicală : - este o formă de asigurare destinată acoperirii totale sau
parţiale a costurilor de spitalizare, dacă spitalizarea depăşeşte un anumit număr de zile
consecutive( de obicei 3 sau 5), a costurilor unui tratament medical ca rezultat al unei boli sau
vătămări corporale în perioada asigurată sau pur şi simplu acoperirea pentru boală sau
compensarea veniturilor pe perioada de boală.
Riscul de deces nu este asigurat.
Primele de asigurare sunt diferite pentru bărbaţi şi pentru femei.Ca şi în alte tipuri de
contracte de asigurare de sănătate se stabileşte o perioadă de aşteptare, numai după expirarea
căreia acoperirea devine efectivă, aceasta poate fi de 3-6 luni.
Costurile acoperite pot fi:
- de spitalizare
- de convalescenţă
- de tratament la domiciliu după externare
- indemnizaţie pentru maternitate
- consultaţii la un medic generalist
- consultaţii, diagnostic şi/sau alte taxe la specialişti
- intervenţii chirurgicale
- servicii private de ambulanţă
- costuri de repatriere
- închirierea unui scaun cu rotile, etc.
Nivelul primelor de asigurare are în vedere şi categoriile ocupaţionale, datorită riscurilor
diferite.
Sumele asigurate plătite pot îmbrăca următoarele forme:
- sume fixe, forfetare reprezentând o indemnizaţie pe zi de spitalizare sau sumă fixă
pentru intervenţii chirurgicale
- compensarea cheltuielilor de spitalizare, sub forma unor indemnizaţii pentru servicii
de spitalizare private, tratament medical, chirurgical.
2. Asigurarea de accidente : - este un tip de asigurare de persoane diferit de cele de
viaţă practicate. Ea poate fi impusă prin lege pentru anumite categorii de accidente, prin politica

53
de protejare s angajaţilor unei firme a cărei activitate presupune riscuri semnificative( construcţii,
industrie, minerit, etc) sau chiar prin condiţionarea acestor asigurări de către sindicate.
Ele sunt diferite de asigurările de viaţă şi de aceea se încadrează în categoria asigurărilor
de persoane, altele decât cele de viaţă.
Deosebirile majore dintre cele două categorii sunt:
- asigurarea de accidente acoperă( ca risc principal) diverse riscuri de accidente şi nu
riscul de deces
- se încheie pe termene mai scurte( de obicei un an, dar şi pe perioade mai mici)
nefiind asigurare pe termen lung.
- sumele asigurate se plătesc asiguratului proporţional cu gradul de invaliditate
( conform condiţiilor de asigurare) spre deosebire de asigurarea de viaţă la care
sumele se plătesc beneficiarului în caz de deces al persoanei asigurate
- asigurările de accident sunt mai simple, în timp ce asigurările de viaţă pot oferi
produse mai complexe care, alături de protecţia oferită în cazul producerii riscului
asigurat, combină şi elementul de economisire sau investire, de care asiguratul
beneficiază la expirarea contractului în caz de supravieţuire. De cele mai multe ori,
companiile din domeniile ale căror activităţi presupun riscuri oferă angajaţilor
asigurarea de accidente.
Pentru a nu crea confuzii sau interpretări ulterioare, poliţa de asigurare de accidente
conţine diferiţi termeni. Unii dintre ei se regăsesc în reglementările legale în vigoare, sunt
preluaţi de acestea, fiind acceptaţi ca atare. Cei mai importanţi sunt:
- accidentul : - reprezintă un eveniment nedorit, datorat unei cauze exterioare violente,
într-o conjunctură nedorită, produs independent de voinţa asiguratului, care nu este
nici aşteptat şi care generează pagube, răniri, vătămare corporală sau decesul acestuia
- invaliditatea permanentă : - reprezintă un prejudiciu corporal permanent ca urmare a
unui accident care are drept consecinţă reducerea potenţialului fizic, psio-senzorial
sau intelectual, ivită în decurs ce cel mult un an de la data accidentului şi ca urmare a
acesteia, nesuspectibilă de ameliorări
- incapacitate temporară de muncă : - este considerată drept o prejudiciere corporală
temporară ca urmare a unui accident care a determinat aceleaşi efecte de mai sus şi
care îl împiedică pe asigurat să-şi îndeplinească sarcinile de serviciu pe o perioadă de
timp limitată.
Asigurarea de accident poate fi încheiată ca asigurare individuală sau colectivă. Aceasta
din urmă se poate încheia nominal sau pentru toţi angajaţii pe profesii, pentru toţi angajaţii de
profesie sau pentru un număr mediu de angajaţi.
Obiectul asigurării : îl reprezintă obligaţia asigurătorului de a plăti sumele asigurate în
cazul producerii accidentului sau al decesului din accident al asiguratului şi/sau cheltuielile
medicale necesare. De obicei societăţile de asigurare prevăd şi anumite sume asigurate limită
până la care se pot încheia aceste poliţe.
Riscuri acoperite : - fiecare societate de asigurare îşi stabileşte anumite riscuri pe care le
acoperă. În general sunt acoperite: accidentele de circulaţie, accidentele din practicarea
sporturilor, funcţionarea maşinilor, aparatelor, uneltelor, instalaţii, degerări pe care asiguratul nu
le-a putut evita datorită accidentului, asfixiere, înec, explozii, prăbuşiri de teren, fulger, trăsnet,
electrocutare, lovire, înţepare, cădere, tăiere, arsuri, atac al unei alte persoane sau a unui animal,
accidente produse ca urmare a acţiunii armelor.
Riscuri excluse: - sunt în general cele ce se produc datorită unei stări sau comportări
anormale, ilegale sau înafara normelor de natură publică a asigurării care facilitează producerea
lor, cum ar fi : accidente produse în stare de ebrietate a asiguratului, intoxicaţii ca urmare a
abuzului de alcool, medicamente şi droguri, accidente produse ca urmare a acţiunilor de natură
delictuală, imprudenţe sau neglijenţe grave, urmări ale operaţiilor chirurgicale sau tratamente
care nu au legătură cu accidentul, urmări a bolilor profesionale, infecţioase sau psihice, accidente

54
produse de orice formă de război, revoluţie, explozie chimică, contaminare din orice cauză,
poluare, sinucidere sau tentativă de sinucidere, etc.
În funcţie de gravitatea efectelor accidentului, asiguratul primeşte o anumită sumă de
bani, conform unei scheme propuse de asigurător şi acceptată de asigurat, conform contractului
de asigurare. Plata sumei asigurate se face pe baza unor documente ( inclusiv medicale) şi a
unor investigaţii pe care asigurătorul are dreptul de a le efectua.
3. Asigurarea de călătorie : - acoperă accidentele sau îmbolnăvirile ce pot să apară în
perioada contractuală menţionată în poliţă pe parcursul unei călătorii determinate ( de obicei în
străinătate).Unele societăţi acoperă şi riscul de deces în această perioadă.
Îmbolnăvirea : - este definită ca o schimbare importantă a stării de sănătate fizică a
persoanei asigurate ceea ce este important în această situaţie este faptul că în contractul de
asigurare îmbolnăvirea este acoperită numai dacă nu este legată de o manifestare preexistentă a
unei boli cunoscute sau malformaţii pentru care s-au făcut tratamente prescrise de medic.
În cazul producerii unui accident sau a unei îmbolnăviri conform definiţiilor din
contractul de asigurare, asigurătorul printr-un împuternicit ( de obicei o societate care prestează
servicii de asistenţă în numele acesteia) va organiza şi va lua toate măsurile pentru acordarea
ajutorului necesar în situaţia concretă.
Pe toată durata călătoriei asigurătorul va plăti pentru asigurat anumite sume ce reprezintă
cheltuieli rezonabile şi normale pentru situaţia respectivă.
În situaţia în care asigurătorul nu este spitalizat şi va plăti direct sumele necesare
acoperirii acestor cheltuieli, se poate solicita asigurătorului rambursarea cheltuielilor medicale pe
baza unor documente solicitate de acesta din urmă.
Asiguratul va trebui să accepte şi exercitarea dreptului asigurătorului de a examina pe
cheltuiala sa pe asigurat în ţara în care s-a încheiat asigurarea la o clinică impusă de obicei de
acesta.
Ca regulă nu se rambursează cheltuielile care au fost făcute fără respectarea condiţiilor
poliţei, care nu se încadrează în limitele geografice prevăzute sau care presupun anumite
tratamente sau intervenţii pentru boli avute anterior călătoriei.
Aici se încadrează: sarcina şi complicaţiile ei, afecţiuni sau boli psihice, SIDA, infectarea
cu HIV, chirurgie plastică, perioadele petrecute în centrele de recuperare, psihanaliză sau
dezintoxicare, tratamente oftalmologice, aparate auditive, tratamente stomatologice proteice,
vaccinări şi orice alte consultaţii medicale care nu au legătură cu unul din evenimentele
asigurate.
Evenimentele excluse printre care: război de orice natură, consumul de droguri sau
medicamente ca urmare a unui tratament ce nu a fost prescris de un medic autorizat, consumul de
alcool, sinuciderea, tentativele de sinucidere şi consecinţele acesteia, participarea persoanei
asigurate la competiţii sportive de orice fel, la demonstraţii, rebeliuni, acte care contravin legii.
Pentru asiguraţi se recomandă o atentă alegere a asigurării de sănătate ( călătorie), în
funcţie de condiţiile concrete şi evident al primei de asigurare.

55
 CAP.V. ASIGURARI DE BUNURI RĂSPUNDERE CIVILĂ ŞI
RISC FINANCIAR

5.1. Asigurarea clădirilor şi a conţinutului acestora

5.1.1. Condiţii generale privind obiectul şi riscurile asigurate
Se poate încheia de persoane fizice şi juridice, în general cu sediul sau reşedinţa în
România la societăţi de asigurări care practică asigurări non-life. Obiectul şi riscurile asigurate
sunt în general aceleaşi la toate societăţile de asigurare, diferit fiind mecanismul de încheiere al
asigurării.
5.1.2. Obiectul asigurării : - potrivit asigurării de bunuri pot fi asigurate:
a) clădiri şi alte construcţii( inclusiv instalaţiile fixe aferente) care servesc pentru:
locuinţe, birouri, construcţii, instalaţii industriale, magazine, depozite de mărfuri,
ateliere, teatre, cinematografe, cluburi, muzee, expoziţii, dependenţe, etc. , construcţii
în curs de execuţie, împrejurimile, etc.
b) maşinile, utilajele, instalaţiile, motoarele, uneltele, inventarul gospodăresc şi alte
mijloace fixe.
c) mărfurile, materii prime şi auxiliare, materiale, semifabricatele, produse finite şi alte
mijloace circulante materiale.
Nu se asigură potrivit regulamentului asigurărilor de bunuri, următoarele:
a) banii, hârtiile de valoare, documentele, registrele, titlurile de valoare, actele,
manuscrisele, pietrele scumpe, obiectele din material preţios, mărcile poştale şi altele
cu excepţia obiectelor de muzeu sau expoziţie
b) bunuri din gospodăriile persoanelor fizice, animale, culturi agricole, autovehicule şi
alte vehicule cu tracţiune mecanică, navele şi alte bunuri care comportă asigurare în
baza altor condiţii speciale de asigurare
c) salarii, alte construcţii speciale.
5.1.3. Riscuri asigurate : - în asigurarea clădirilor, altor construcţii şi a conţinutului lor
se iau în considerare următoarele riscuri generale: incendiu, trăsnet, explozie, ploaie torenţială
inclusiv efectele indirecte ale acesteia, grindină, inundaţie, furtună, uragan, cutremur de pământ,
prăbuşire sau alunecare de teren, greutatea stratului de zăpadă pe clădiri şi construcţii, avalanşe
de zăpadă, căderea pe clădiri a unor corpuri, apă de conductă, etc.
Se mai acordă despăgubiri şi pentru:
a) cazurile de demolare sau dărâmare a unor clădiri sau construcţii, de demontarea şi
mutarea unor mijloace fixe ca urmare a ameninţării generate de producerea şi
extinderea riscului de bază asigurat( incendiu, inundaţie, cutremur de pământ,
prăbuşiri sau alunecări de teren, etc.)
b) cazurile de izbire a clădirilor şi altor construcţii de către un vehicul
c) cheltuieli de curăţare a locului în care s-a produs cazul asigurat propriu-zis
d) carbonizarea sau topirea unor obiecte de natura mijloacelor fixe sau a mijloacelor
circulante ca urmare a cazurilor de incendiu şi alte calamităţi produse la clădiri şi alte
construcţii
e) avarii accidentale produse la instalaţiile de apă, gaze, canalizare, încălzire centrală,
etc.

56
 f) pierderea sau dispariţia unor bunuri asigurate cauzate direct de riscurile asigurate.
5.1.4. Riscurile excluse : - distrugeri la bunurile asigurabile menţionate datorate unor
surse normale de căldură sau prin oxidare, fermentare, căldură, afumare, etc; distrugeri
provenind din acţiunea curentului electric neurmate de incendiu; riscuri provenind din
prelucrarea bunurilor la căldură sau foc deschis.
Asigurarea de bunuri se încheie pe două tipuri de poliţă: standard ( incendiu, explozie,
căderi de corpuri) şi extinsă( celelalte riscuri asigurabile – la fiecare risc corespunzându-i cota de
primă).
5.1.5. Mecanismul asigurării : - comportă anumite aspecte caracteristice referitoare la :
modul de încheiere al asigurării, suma asigurată, prima de asigurare, obligaţiile părţilor
contractante.
Asigurarea clădirilor şi construcţiilor se încheie la solicitarea persoanei fizice şi juridice,
pe baza declaraţiei de asigurare, respectiv a contractului de asigurare. Durata asigurării este de
un an, dar la cerere asigurarea poate fi încheiată şi pe perioade mai reduse de timp( cel puţin 3
luni), sau mai mari de timp( cel mult 5 ani).
5.1.6. Suma asigurată : - se stabileşte prin negociere între asigurat şi societatea de
asigurare, în baza declaraţiei de asigurare, dar ţinând seama de valoarea din nou a bunului
asigurat( valoarea de înlocuire diminuată cu uzura) în momentul asigurării.
Suma asigurată se poate stabili astfel :
a) pentru clădiri şi construcţii, separat pentru fiecare clădire sau construcţie în parte,
precum şi pentru fiecare obiect de muzeu sau expoziţie, lucrare de artă, etc.
b) pentru bunurile ce reprezintă conţinutul clădirilor şi construcţiilor( mijloace fixe şi
circulante) global, pentru toate bunurile din aceeaşi grupă prevăzute în tariful de
prime sau separat pentru fiecare bun ori pentru unele bunuri din aceeaşi grupă
prevăzute în tariful de prime
În cazul asigurării unor platforme industriale, combinate, uzine, etc. Pentru stabilirea
sumei asigurate se impune efectuarea unei inspecţii de risc de către organele de specialitate.
Prin inspecţia de risc pot fi identificate informaţii referitoare la: natura şi structura
bunului asigurat, la argumentarea sumei asigurate, distincte pentru clădiri şi construcţii respectiv
pentru conţinutul acestora, la obiectul de activitate, natura riscurilor, date statistice cu privire la
rata daunei într-o anumită perioadă de timp.
5.1.7.Prima de asigurare : - se calculează potrivit sistemului de cote tarifare de
asigurare diferenţiate pe categorii de bunuri, de clădiri şi construcţii, se calculează la fel şi pentru
celelalte bunuri aflate în acestea.
Se mai diferenţiază cotele de primă şi în funcţie de destinaţia clădirilor sau construcţiilor
( locuinţe, clădiri industriale, comerciale, agricole, depozite, clădiri cu scop cultural, etc.).În
cadrul asigurării aceluiaşi bun se ţine seama de riscurile asigurate şi de modul de amplasare a
clădirii sau bunului respectiv.
Cele mai multe societăţi de asigurare practică un sistem de cote tarifare diferenţiat pentru
clădiri şi pentru bunurile care se găsesc în acestea.
Plata primelor de asigurare se face anticipat şi integral, în numerar sau cu ordin de plată,
direct la societatea de asigurare care încheie asigurarea. La asigurările încheiate pe un an, la
cererea asiguratului plata primelor de asigurare se poate face şi eşalonat, în rate subanuale, iar la
asigurările încheiate pe mai mulţi ani plata primelor de asigurare se poate face anual
corespunzător cu actualizarea sumei asigurate proporţional cu rata inflaţiei.
5.1.8.Obligaţiile părţilor : - sunt stabilite în contractul de asigurare astfel încât să
stimuleze aportul acestora în derularea asigurării.
- obligaţiile asigurătorului : - protecţia prin asigurare începe de regulă după 24 de ore
de la expirarea zilei în care s-au achitat primele de asigurare şi s-a semnat contractul
de asigurare, ea încetează la ora 24 a ultimei zile din perioada de valabilitate a
asigurării.

57
 - obligaţiile asiguratului : - constă în întreţinerea bunurilor asigurate (clădirilor,
construcţiilor sau alte bunuri) în condiţii corespunzătoare destinaţiei acestora pentru
a preveni producerea unor pagube. La producerea evenimentului asigurat, asiguratul
trebuie să ia toate măsurile posibile de limitare a pagubelor, pe seama asigurătorului
şi în limita sumei asigurate, de păstrare a bunurilor calamitate, să înştiinţeze în scris
societatea de asigurare asupra producerii evenimentului asigurat într-un termen bine
precizat prin contractul de asigurare, să înştiinţeze în caz de incendiu sau explozie
organele de poliţie sau pompieri cele mai apropiate.
Dacă prin nerespectarea acestor obligaţii de către asigurat s-ar putea produce pagube la
bunul asigurat, sau paguba existentă s-ar putea mării, societatea de asigurare poate denunţa
contractul de asigurare chiar fără restituirea primelor de asigurare achitate sau poate refuza
despăgubirea ca urmarea a producerii pagubei.
5.1.9. Despăgubirea de asigurare :
Se face ca urmare a producerii evenimentului asigurat, dacă bunurile sau clădirile fac
obiectul unei asigurări.
Cu această ocazie se impun succesiv următoarele operaţii: înştiinţarea, constatarea
pagubei, evaluarea pagubei, calculul şi plata despăgubirilor.
Înştiinţarea cu privire la producerea evenimentului asigurat se face în scris de către
asigurat la societatea de asigurare, cu care se află în relaţii de colaborare, în cadrul unui termen
limită stabilit prin lege sau prin contractul de asigurare.
Constatarea pagubei se face în general de către specialiştii societăţi de asigurare, care a
fost înştiinţată în prealabil. La constatare participă asiguratul, persoana fizică sau un membru
major al familiei acestuia, respectiv un reprezentant al conducerii persoanei juridice asigurate
şi/sau organe ale poliţiei şi unităţilor de pompieri, etc.
Rezultatele se înscriu în procesul verbal de constatare.
Evaluarea pagubei : se ţine seama de faptul că urmare a producerii evenimentului
asigurat se poate înregistra o pagubă totală sau pagubă parţială, în ambele cazuri cu recuperări
sau fără.
Paguba totală – ca urmare a producerii evenimentului asigurat( incendiu, calamităţi
naturale) clădirea a fost distrusă în întregime fără a putea fi identificate resturi care s-ar mai
putea întrebuinţa sau valorifica.
- fără recuperări – în urma căreia nu se pot recupera nici un fel de materiale sau
elemente de construcţii
- cu recuperări – în urma căreia pot fi recuperate materiale şi părţi componente ale
clădirilor ( cărămizi, uşi, lemnărie)
Paguba parţială – semnifică faptul că, construcţia a suferit distrugeri mici care nu au
afectat structura de rezistenţă, ci au afectat superficial unele părţi ale clădirii, dar în urma unor
reparaţii clădirea poate fi folosită mai departe.
Evaluarea pagubei ţine seama de caracterul acesteia. Paguba reflectă valoarea reală a
clădirii sau părţii distruse a clădirii la data producerii evenimentului asigurat, din care s-au scăzut
eventualele recuperări.
Calculul despăgubirii: - în asigurarea clădirilor şi construcţiilor despăgubirea se bazează
pe modul în care a fost încheiată asigurarea ( adică pe unul din cele trei principii de despăgubire:
despăgubire la primul risc, despăgubire proporţională, despăgubire cu franşiză).
În calculul despăgubirii se iau în considerare: valoarea pagubei, valoarea reală a clădirii
sau construcţiei din momentul producerii evenimentului asigurat şi suma asigurată.
Despăgubirea nu poate depăşi valoarea clădirii din momentul producerii evenimentului
asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată.
După plata despăgubirii, asigurătorul procedează la reducerea sumei asigurate pentru
restul perioadei de asigurare, cu suma achitată asiguratului drept despăgubire.
Societate de asigurare poate refuza plata despăgubirii, în anumite cazuri, cum ar fi:
paguba a fost produsă cu intenţie de către asigurat, beneficiar sau de către persoane fizice majore

58
care gospodăresc împreună cu asiguratul, respectiv cu beneficiarul sau un membru din
conducerea unităţii asigurate sau de către prepuşii acestora, sau din culpa persoanelor menţionate
anterior.
Nu se mai acordă despăgubiri pentru:
- pagube indirecte ( generate de reducerea valorii bunurilor asigurate după reparaţii,
scăderea preţurilor etc.)
- pagube generate de întreruperea folosinţei sau exploatării clădirii , construcţiei, etc.
- pagube produse de operaţiuni militare în timp de război
- cheltuieli care reflectă transformarea şi îmbunătăţirea calităţii clădirilor şi
construcţiilor faţă de starea lor înainte de producerea evenimentului asigurat
- pentru riscuri necuprinse în asigurare.

5.2. Asigurarea maşinilor, instalaţiilor, utilajelor pentru cazurile de avarii

accidentale
Pe lângă riscurile asigurate (clasice) de incendiu şi alte calamităţi naturale, instalaţiile şi
utilajele care se găsesc în clădirile asigurate sunt supuse unor riscuri specifice care poartă
denumirea de avarii accidentale.
Avariile accidentale la maşini şi utilaje sunt generate de o serie de riscuri, între care:
a) ruperi sau deformări în timpul funcţionării, ciocniri, loviri sau izbiri cu alte
corpuri, explozie, efecte chimice, calorice şi electrice asupra instalaţiilor, trăznet,
cutremur de pământ, furtună, uragane, ploaie torenţială, îngheţ, alunecare de teren,
căderea pe utilaje a unor corpuri, etc.
b) defecte de construcţie, de material, de turnare sau montare, cu unele excepţii.Ca de
pildă riscurile de producere a unor pagube la unelte şi piese fixate numai temporar
la maşini, utilaje şi instalaţii( ca burghie, cuţite, prize, site ,curele de transmisie,
cabluri, lanţuri, garnituri, etc.) se iau în asigurare prin asimilare cu condiţia ca
acestea să fi fost montate în ansamblu tehnic în momentul producerii avariei.
Asigurarea se încheie pe baza declaraţiei de asigurare, urmată de acceptarea şi încheierea
contractului de asigurare.
Perioada de asigurare este de regulă un an, iar răspunderea societăţii de asigurare este
bine precizată prin contract.
Suma asigurată se stabileşte la cererea asiguratului, după caz prin negociere, separat
pentru fiecare maşină, utilaj sau instalaţie în parte ţinând seama de valoarea declarată, valoarea
din nou sau valoarea reală a fiecărui bun asigurat.
Un alt element important în stabilirea sumei asigurate este mărimea daunei maxime
posibile.
Primele de asigurare se stabilesc potrivit tarifului de prime de asigurare, în funcţie de
categoria în care se încadrează fiecare maşină, utilaj în parte în raport cu frecvenţa riscurilor
Constatarea pagubelor are loc conform normelor generale de asigurare a bunurilor.
Evaluarea pagubelor ţine seama de caracterul acestora, totale sau parţiale, precum şi de existenţa
eventualelor cheltuieli suplimentare de salvare a bunurilor ori de limitare a pagubelor ca şi de a
eventualelor recuperări.
Despăgubirea se estimează în funcţie de mărimea pagubei, fără a depăşi suma asigurată.

5.3. Asigurarea lucrărilor de construcţii-montaj

În cadrul raporturilor contractuale dintre firmele de antrepriză şi diverşi investitori,
unităţile de construcţie-montaj pot executa în ţară şi străinătate lucrări variate( de construcţii
propriu-zise, energetice, petrochimice, sisteme de irigaţii, locuinţe, etc.), ocazie cu care se pun în
operă valori matriciale importante care se află sub incidenţa unor riscuri variate. Odată cu
asigurare de construcţie-montaj se mai încheie şi asigurarea de răspundere a constructorului faţă
de terţi.

59
 Mecanismul asigurării se încadrează în coordonatele unei asigurări facultative de bunuri
şi de răspundere civilă.
Obiectul asigurării îl constituie bunuri şi cheltuieli aferente lucrărilor de construcţie-
montaj între care:
a) bunuri materiale încorporate definitiv sau temporar în obiectivul de construcţie-
montaj aflat în curs de execuţie
b) materiale de construcţii aflate în stoc, pe şantier destinate de a fi încorporate în
operă
c) utilaje, instalaţii şi echipamente de construcţii
d) maşini de construcţii
e) cheltuieli impuse de curăţarea terenului şi de înlăturarea molozului şi resturilor,
după şi ca urmare a producerii unor pagube cuprinse în asigurare.
Se asimilează şi se cuprind în obiectul asigurării: cheltuieli aferente transportului
bunurilor cuprinse în această asigurare ( maşini, utilaje, echipamente, materiale) de la furnizori la
şantierul de construcţie-montaj, în măsura în care nu au fost incluse în asigurarea de transport,
diferenţe de tarif pentru transporturi speciale(aerian sau expres) ale unor materiale sau alte
bunuri, diverse taxe legale( vamale, de timbru, etc.), cheltuieli pentru manoperă în condiţii
speciale ( muncă suplimentară, sporuri de noapte, sărbători legale, sporuri salariale survenite faţă
de tarifele de manoperă din deviz, alte chelt.).
Suma asigurată reprezintă valoarea totală a contractului aferent lucrărilor de construcţie-
montaj, la care se adaugă valoarea maşinilor, utilajelor, instalaţiilor, materialelor sau altor bunuri
şi cheltuieli necesare executării lucrărilor.
Primele de asigurare sunt stabilite pe baza cotelor tarifare exprimate procentual la 1000
de lei suma asigurată, iar plata acestora are loc, de regulă, eşalonat în cadrul perioadei de
asigurare.
Durata asigurării se stabileşte astfel încât să se suprapună duratei de executare a lucrărilor
de construcţie-montaj inclusiv perioada de recepţie şi de garanţie a lucrărilor. În caz de
prelungire a perioadei de execuţie a lucrărilor, asigurătorul percepe prime de asigurare
suplimentare, iar în caz de scurtare a perioadei de execuţie, o parte din primele de asigurare
încasate se restituie asiguratului.
Răspunderea asigurătorului şi obligaţiile asiguratului sunt încadrate în regimul comun al
asigurărilor de bunuri.
Despăgubirea este stabilită în corelaţie cu mărimea pagubei şi sumei asigurate. Se
acoperă pagubele produse bunurilor asigurate menţionate anterior, ca obiect al asigurării în
perioada de valabilitate a contractului, pagube cauzate de riscuri asigurate.
În principiu în această asigurare se despăgubesc şi cheltuieli făcute de asigurat pentru
salvarea şi conservarea bunurilor, micşorarea pagubelor, prevenirea extinderii sinistrului,
evaluarea pagubelor produse, cheltuieli cu demontarea şi montarea unor bunuri ca urmare a
pagubelor cuprinse în asigurare, alte cheltuieli.
Societatea de asigurare nu acordă despăgubiri pentru:
- pagube având o valoare sub nivelul franşizei prevăzute în contract
- pagube indirecte
- penalizări şi pagube rezultate din nerealizarea obiectivelor contractului de lucrări de
construcţie-montaj
- pierderi datorate unor vicii sau greşeli de proiectare
- acoperirea costului refacerii unor lucrări executate necorespunzător
- pagube generate de riscuri neasigurabile( uzură, coroziune, oxidare, deteriorare)
- avarii mecanice, electrice, etc.
- pierderi sau avarii la autovehicule care fiind folosite în şantier circulă pe drumurile
publice
- pierderea sau distrugerea documentelor, proiectelor şi altor valori sau titluri.

60
 În raport cu condiţiile generale de asigurare, societatea de asigurare nu acordă
despăgubiri nici pentru pagube indirecte şi directe cauzate de : război, revoluţie, război civil şi de
alte riscuri politice, efecte ale radiaţiei şi reacţiilor nucleare, acţiunea voită, neglijenţa
asiguratului sau reprezentanţilor săi manifestate intenţionat, încetarea parţială sau totală a
lucrului.

Asigurarea de răspundere civilă a constructorului

Se încheie de obicei împreună( în acelaşi contract) cu asigurarea de bunuri aparţinând
constructorului, formând un tot unitar, dar are ca obiect răspunderea civilă a constructorului
pentru pagube materiale şi vătămări corporale produse terţilor.
Suma asigurată se stabileşte prin convenţia părţilor în corelaţie cu natura lucrărilor de
construcţie-montaj la care se referă contractul de asigurare, numărul personalului angajat,
numărul şi caracteristicile maşinilor şi utilajelor folosite, legislatura şi uzanţele în materie din
ţara în care se execută lucrarea de construcţie-montaj.
Despăgubirea în asigurare de răspundere civilă a constructorului are loc în limitele
prevăzute în contract pentru prejudicii materiale sau vătămări corporale provocate terţilor după
cum urmează: vătămarea corporală accidentală sau îmbolnăvirea, urmate după caz de
incapacitate de muncă sau decesul persoanelor respective, pierderea sau avarierea accidentală a
bunurilor aparţinând terţilor, în legătură cu construcţia asigurată, pe şantier sau în vecinătatea
imediată a acestuia.

5.6. Asigurarea banilor şi a valorilor

Societatea de asigurare oferă protecţie banilor şi altor valori atât în perioada cât aceştia
sunt depozitaţi în seifuri, cât şi în timpul transportului ( chiar dacă este un transport combinat,
respectiv mai multe mijloace sau modalităţi de transport, inclusiv în timpul tranzbordării).
Asigurarea este valabilă pe un anumit teritoriu geografic specificat în contract.
Se asigură prin această formă de asigurare banii în numerar sau alte valori reprezentând :
valută, pietre preţioase, obiecte sau lingouri din metale preţioase, hârtii de valoare, timbre, titluri
de valoare, etc.
Riscurile acoperite : - cuprind de regulă, orice evenimente ce cauzează o pierdere pe perioada
de asigurare, cu condiţia ca seifurile sau cutiile de siguranţă în care se păstrează valorile să fie
încuiate, iar cheile să fie păstrate de o anumită persoană desemnată de asigurat. Pentru a plăti
despăgubirea asigurătorul impune anumite condiţii care trebuie respectate de către asigurat,
încărcare/descărcare valorilor din mijlocul de transport să se efectueze sub pază, trebuie să se
efectueze numai cu mijloace de transport destinate şi omologate pentru acest scop sau cu
respectarea normelor de siguranţă adecvate.
Excluderi: frauda, lipsa de onestitate a asiguraţilor, reprezentanţilor asiguratului sau a
companiilor angajate în transportul şi securitatea valorilor, război, invazie, ocupaţie militară,
greve, mişcări civile, acte de terorism sau sabotaj, confiscare, naţionalizare, lipsuri datorate
omisiunilor sau erorilor, pierderea banilor în localul asiguratului sau în alte încăperi care nu sunt
destinate şi amenajate pentru efectuarea de plăţi, radiaţii ionizate sau contaminare prin
radioactivitate, pierderea valorilor din vehicule nepăzite sau fără respectarea normelor de
securitate, pierderi acoperite prin poliţe de fidelitate. Unele dintre aceste riscuri pot fi asigurate
separat contra unei prime de asigurare suplimentare.
Asigurarea se încheie la valorile declarate de asigurat şi agreate de asigurător şi care
reprezintă limitele răspunderii acestuia din urmă.
Deoarece o asemenea asigurare implică o mare răspundere a asigurătorului, în cererea de
asigurare se solicită informaţii diverse pentru a putea evalua corect riscul şi implicit a stabili
corect prima de asigurare. Printre acestea sunt informaţii cu caracter general, altele cu caracter
special.
Din prima categorie fac parte: obiectul principal de activitate al asiguratului, perioada
pentru care se solicită asigurarea, conţinutul transportului, numărul de transporturi în perioada

61
asigurată, valoarea maximă pe transport şi pe perioada de asigurare, punctele de încărcare şi
descărcare, persoanele( fizice şi juridice) care efectuează transportul, însoţitorii, descrierea
procedurii de încărcare, descărcare şi transport, echipamentele folosite ca măsuri de securitate,
protecţia suplimentară a poliţiei, armatei, pazei private şi orice alte date care ar prezenta interes
şi care ar ajuta la o evaluare cât mai corectă a riscului.
În mod particular sunt cerute şi date ca: ruta( fixă sau aleatoare), orele la care se
efectuează transportul.
În cazul asigurării valorilor pe timpul depozitării se cer informaţii legate de locul
depozitării, clădirea în care se află valorile ( numărul etajelor, tipul construcţiei, numărul
încăperilor, ferestrele, tipul încuietorilor), date privind seifurile şi tezaurul( tip, construcţie, etc.),
descrierea uşilor, sisteme de blocare şi de alarmă, poziţionarea detectoarelor, localizarea unităţii
de control. Deseori alături de descrierile de acest gen, sunt cerute şi schiţe care însoţesc
declaraţiile asiguratului.
Asiguratul poartă întreaga răspundere pentru declaraţiile făcute şi pentru eventualele
omisiuni sau erori în furnizarea acestor informaţii, acest lucru este foarte important, mai ales în
cazul în care se produce un eveniment generator de pierderi. În cazul în care se constată una
dintre neregulile de mai sus, asigurătorul este absorbit de orice răspundere.

5.5 Asigurarea de pierdere a profitului

Asigurarea de pierdere a profitului( loss of profit) sau asigurarea de întrerupere a
activităţii( business interruption) se încheie numai împreună cu o asigurare de bunuri, respectiv
de cădiri, inclusiv de instalaţii şi accesorii, utilaje, stocuri de materiale, mărfuri. Ea nu poate fi
solicitată de asigurat înafara existenţei unei asigurări de bunuri, deoarece are sens numai în
situaţia în care producerea unei daune la asigurarea de bunuri asigurate determină o întrerupere a
activităţii cauzatoare de pierdere de profit pentru aceasta.
Aşadar, în cazul în care activitatea desfăşurată de asigurat în legătură cu clădirea se
întrerupe sau intervine ca o consecinţă a unui eveniment asigurat, asigurătorul va plăti
asiguratului suma pierderii rezultate din această întrerupere sau intervenite în concordanţă cu
prevederile condiţiilor de asigurare.
Prăbuşirea, incendierea, explozia sau orice alt eveniment care cauzează o pierdere nu
reprezintă numai o pagubă materială ci antrenează odată cu ea şi o reducere a posibilităţii de
câştig în viitor sau chiar falimentul.
Ca regulă generală, asigurarea este limitată la pierderea profitului brut datorită pe de o
parte, a reducerii cifrei de afaceri şi pe de altă parte, datorită creşterii costului activităţii. În
aceste condiţii, suma plătită ca despăgubire va fi calculată conform acestor date, pe baza unei
metodologii stabilite în condiţiile de asigurare.
În practica celor mai multe ţări, prin asigurare ”loss of profit” se pot obţin sume care
acoperă:
- orice pierdere de profit net
- toate cheltuielile care trebuie efectuate în perioada de nefuncţionare( salarii, chirii,
sporuri, etc.)
- orice cheltuieli suplimentare efectuate în scopul minimizării pierderilor( ajutor
suplimentar pentru rescrierea documentelor, închirierea temporară a unor spaţii, etc.)
- toate cheltuielile rezonabile plătite de asigurat colaboratorilor săi profesionişti pentru
elaborarea oricăror situaţii amănunţite sau detalii conţinute în registrele contabile sau
orice alte informaţii sau evidenţe ce pot fi cerute de asigurător.
De reţinut este faptul că sumele ce se vor plăti în baza acestor prevederi nu vor putea
depăşi, în nici un caz, suma asigurată sau altă limită a răspunderii.
Contractul de asigurare, în condiţiile şi specificaţiile lui, explică modul de calcul al
profitului brut asigurat în concordanţă cu metodele contabile legale ale asiguratului.
În cazul în care asigurătorul plăteşte o sumă corespunzătoare pierderii profitului la un
anumit moment în intervalul perioadei de asigurare, suma asigurată se poate stabili automat.

62
Acest lucru presupune că asiguratul trebuie să notifice asigurătorului, care îi va calcula o primă
de asigurare suplimentară pentru această repunere automată în vigoare a acoperirii.
De reţinut este faptul că dacă în perioada de despăgubire se vor utiliza alte clădiri pentru
fabricarea sau vânzarea produselor sau pentru prestarea serviciilor asiguratului în beneficiul
activităţii fie de asigurat, fie de către alţii în numele său, banii plătiţi în legătură cu aceste vânzări
sau servicii vor fi luaţi în considerare în calculul cifrei de afaceri în perioada de despăgubire,
intrând astfel în calculul despăgubirii.
Pe întreaga perioadă de derulare a contractului de asigurare, asiguratul are obligaţia de a
pune la dispoziţia asigurătorului toate documentele contabile şi orice alte acte necesare în scopul
investigării sau verificării oricăror pretenţii.
Asigurarea de întrerupere a activităţii poate fi extinsă şi asupra proprietăţii din
vecinătatea clădirilor, dacă dauna respectivă va împiedica folosirea clădirilor sau a accesului spre
acestea indiferent dacă clădirile sau proprietatea asiguratului vor fi pierdute, distruse sau
avariate.

5.6. Asigurarea de transport rutier

Prin toate aceste asigurări se acoperă o gamă diversă de riscuri.Ca şi în celelalte tipuri de
asigurare există anumite practici comune tuturor asigurătorilor, dar fiecare dintre ele are anumite
particularităţi privind tipurile de riscuri- asigurabile şi excluse- subscriere, etc.
5.6.1..Asigurarea mărfurilor pe timpul transportului rutier
Se poate face pentru riscuri generale şi pentru riscuri speciale, ceea ce înseamnă că există
condiţii generale de asigurare şi condiţii speciale.
În asigurarea mărfurilor, suma asigurată este dată de valoarea mărfii inclusă în contractul
de asigurare şi deci agreată de asigurător. Ea este formată din:
a) valoarea mărfii potrivit facturii originale sau în cazul în care nu există valoarea
comercială se poate accepta valoarea de piaţă la locul expedierii în momentul
încheierii asigurării
b) costul transportului, costul asigurării, dacă acestea nu sunt incluse în valoarea
facturii
c) cheltuieli, taxe, comisioane vamale şi orice alte costuri ocazionate de
transportul mărfii
d) o supraasigurare de 10% din valoarea bunului, dacă nu s-a convenit altfel
pentru acoperirea cheltuielilor care nu pot fi prevăzute la încheierea
asigurării( excepţie fac amenzile, penalizările şi altele asemenea).
Asigurarea intră în vigoare la data solicitată de asigurat sau în momentul în care marfa
respectivă părăseşte depozitul sau locul de depozitare indicat în contractul de asigurare în
vederea transportării, dar nu înainte de încheierea contractului de asigurare.
Asigurarea încetează în una din următoarele situaţii care survine mai întâi:
a) când bunul nu este livrat la depozitul destinatarului sau la destinaţia menţionat în
poliţă
b) când bunul este livrat la alt depozit sau alt loc de depozitare diferit de destinaţia finală
prevăzută în contractul de asigurare sau înainte de aceasta, pe care asiguratul decide
să-l folosească pentru depozitare, alocare sau distribuire
c) când datorită unor împrejurări care sunt înafara controlului asiguratului, contractul de
transport se termină într-un alt loc decât destinaţia specificată în contractul de
asigurare sau transportul se termină în alt fel, înainte de livrarea bunului la depozitul
destinatarului
d) la expirarea unui anumit termen de la terminarea descărcării bunului de pe
autovehicol.

a) Condiţii generale

63
 Riscurile pentru care se acordă protecţie de către asigurător pentru mărfurile transportate
se împart în două categorii: riscuri generale şi riscuri speciale. Fiecare se regăsesc în condiţiile
de asigurare generale, respectiv speciale.
Potrivit condiţiilor generale asigurătorul acordă despăgubiri în conformitate cu condiţiile
de asigurare în care se încheie contractul de asigurare.Ca şi în asigurarea maritimă, se practică
cele trei condiţii de asigurare şi anume A,B,C.
Condiţia A – este cea mai cuprinzătoare, fiind acoperite toate riscurile de pierdere şi/sau
avariere la care sunt supuse bunurile în timpul transportului, cu excepţia celor prevăzute separat
drept excluderi. De aceea condiţia de asigurare A este şi cea mai costisitoare.
Condiţia B – acoperă un număr mai mic de riscuri menţionate în mod expres în
conţinutul condiţiei, respectiv pierderile şi avariile produse bunurilor în timpul transportului,
cauzate de:
a) incendiu sau explozie
b) răsturnarea, deraierea, prăbuşirea mijlocului de transport
c) coliziunea mijlocului de transport cu un obiect exterior
d) cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăsnet
e) intrarea apei de mare, râu sau lac în mijlocul de transport, container sau loc de
depozitare
f) dauna totală a unui colet pierdut sau căzut în timpul încărcării sau descărcării, pe şi de
pe mijlocul de transport
Prima de asigurare este mai mică decât în cazul condiţiei A.
Unii asigurători includ riscuri cum ar fi:
a) prăbuşirea podurilor, clădirilor sau tunelurilor
b) căderi de arbori, ruperi de diguri, baraje şi conducte de apă
c) avalanşe, trăsnete, inundaţii, cicloane, erupţii vulcanice, cutremure.
Condiţia C – acoperă pierderile şi avariile produse bunurilor în timpul transportului,
cauzate de mai puţine riscuri decât cele incluse în condiţiile anterioare:
a) incendiu sau explozie
b) răsturnarea, deraierea sau prăbuşirea mijlocului de transport
c) coliziunea mijlocului de transport cu un obiect exterior, altul decât apa.
Asigurarea încheiată prin condiţiile A, B, C de mai sus acoperă şi alte categorii de
cheltuieli, şi anume:
a) cheltuieli făcute de asigurat în scopul salvării încărcăturii, pentru prevenirea unui
pericol iminent sau pentru reducerea la minim a pierderilor şi a avariilor efective,
dacă dauna este produsă dintr-o cauză cuprinsă în asigurare
b) cheltuieli de constatare a pierderilor şi a avariilor făcute de asigurat, dacă dauna este
produsă de o cauză cuprinsă în asigurare
c) cheltuielile şi contribuţiile la avaria generală( comună) şi a cheltuielilor de salvare,
plătite de asigurat, stabilite conform prevederilor contractului de transport şi/sau legii
aplicabile, dacă acestea au fost făcute pentru sau în legătură cu înlăturarea unei
pierderi cauzate de orice eveniment( clauza de avarie comună)
d) cheltuieli făcute de asigurat, ce reprezintă proporţie răspunderii stabilite potrivit
clauzei ”culpă comună în caz de coliziune” dacă această clauză este prevăzută în
contractul de navlosire.
Oricare din condiţiile de mai sus poate fi extinsă, în schimbul plăţii unei prime
suplimentare, pentru a acoperi şi riscul de pierdere şi avariere la bunul asigurat, cauzate de
riscuri speciale ( furt, jaf şi nelivrare, riscuri ce ţin de natura mărfii).
Riscuri excluse
De regulă pentru a evita orice fel de confuzii( în special în cazul condiţiilor A) o parte a
condiţiilor de asigurare o reprezintă riscurile excluse, pentru care asigurătorul nu acordă
protecţie.
Se exclud din asigurare pierderile avariile şi cheltuielile rezultând din sau provocate de:

64
 a) comportarea necorespunzătoare voită a asiguratului sau a împuterniciţilor acestuia,
inclusiv consecinţele penale sau administrative( amenzi, confiscări, puneri sub sechestru,
etc.) ale acesteia
b) pierderi indirecte legate de întârzierea în expediere sau primirea mărfii, pierderea
profitului scontat, daune morale
c) pierderi rezultate din operaţiuni comerciale(diferenţe de curs valutar, pierderi datorate
întârzierii livrării, chiar dacă întârzierea s-a datorat unui risc asigurat)
d) scurgerea ordinară, pierderea uzuală în greutate sau volum prin evaporare, uscare,
scurgere sau uzura morală a bunurilor asigurate
e) influenţa temperaturii atmosferice asupra cantităţii sau calităţii mărfurilor transportate
f) ambalarea şi/sau pregătirea insuficientă sau necorespunzătoare a bunurilor
asigurate( termenul de ambalare se consideră că include stivuire într-un container, numai
dacă este efectuată fie înainte de intrarea în vigoare a asigurării, fie de către asigurat sau
prepuşii acestuia).
g) viciul propriu sau natura bunurilor asigurate, taxe sau cheltuieli privind măsuri sanitare
de dezinfecţie, de carantină sau hibernare, influenţa temperaturii, alterarea lichidelor în
butoaie sau cisterne.
h) daune produse de către bunul asigurat altor bunuri sau persoane
i) infracţiuni la reglementările vamale sau comerciale
j) amenzi, confiscări, puneri sub sechestru, contrabandă, comerţ prohibit sau clandestin
k) prohibirea exportului sau importului de către autorităţi
l) insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligaţiilor financiare de către proprietari,
administratori sau operatorii mijloacelor de transport
m) utilizarea oricărei arme de război care foloseşte fiziunea şi fisiunea atomică, nucleară sau
altă reacţie asemănătoare ori altă forţă sau obiect radioactiv
n) contaminarea radioactivă
o) actul intenţionat al oricărei persoane asupra bunului sau a unei părţi a acestuia.
În mod special, se poate menţiona o clauză de excludere referitoare la starea de
inadecvare a mijlocului de transport sau a containerului pentru transportul mărfii asiguratului în
bune condiţii, dacă asiguratul sau reprezentanţii acestuia au cunoştinţă de această situaţie în
momentul încărcării mărfii asiguratului.
Nici unul din aceste riscuri nu poate fi asigurat suplimentar fiind incluse în categoria
riscurilor neasigurabile.
Din condiţiile generale de asigurare sunt excluse şi riscul de război şi greve care pot face
obiectul unei asigurări speciale, a unei convenţii separate în schimbul plăţii unei prime de
asigurare suplimentare.
b) Condiţia „riscuri de depozitare”
Aceasta poate să aibă legătură cu transportul rutier, mai ales atunci când este vorba de un
transport combinat sau unul în tranzit.
Această condiţie acoperă pierderile şi avariile la bunurile asigurate, cauzate de :
- incendiu, trăsnet, explozie, chiar dacă trăsnetul sau explozia nu au fost urmate de
incendiu
- ploaie torenţială, inclusiv efectele indirecte ale acesteia, respectiv grindină,
inundaţie, furtună
- uragan, cutremur, prăbuşire sau alunecare de teren
- greutatea stratului de zăpadă sau gheaţă
- avalanşe de zăpadă şi cădere pe clădiri sau alte construcţii a unor corpuri şi furt prin
efracţie.
Excluderile rămân valabile şi pentru această condiţie.
c) Condiţii speciale de asigurare a mărfii
Condiţiile speciale sunt o completare a condiţiilor de asigurare generale, prin care
asiguratul solicită protecţie suplimentară pentru anumite riscuri. Printre cele mai frecvente

65
condiţii speciale sunt: riscuri de război, riscuri de furt, jaf şi nelivrare, riscuri tipice naturii
mărfurilor( alterare, încingere, spargere, risipire).
Excluderile generale prezentate anterior sunt valabile şi pentru toate condiţiile speciale de
mai jos, în cazul în care nu se menţionează altfel în mod expres.
Condiţia-riscuri de război :
Prin această condiţie sunt acoperite pierderile şi avariile la bunurile asigurate cauzate din:
a) război, război civil, revoluţie, rebeliune, insurecţie sau conflicte civile, rezultând din
acestea sau orice act ostil al, în numele sau împotriva unei puteri beligerante
b) capturare, sechestrare, arestare, reţinere sau detenţie ( cu excepţia pirateriei), tentativa de
a le face şi consecinţele acestora
c) mine, torpile, bombe sau alte arme de război abandonate
d) cheltuielile şi contribuţiile la avaria comună şi/sau cheltuieli de salvare.
Asigurarea este valabilă numai pe perioada în care bunul asigurat se află în mijlocul de
transport, însă cel mult până la expirarea unui număr de zile ( de obicei 10 sau 15) de la ora 24 a
zilei în care acestea sosesc la locul intermediar sau final de descărcare.
Condiţia- riscuri de grevă :
Conform acestei condiţii, sunt acoperite pierderile şi avariile la bunurile asigurate,
cauzate de:
a) grevişti, muncitori în lock-out sau persoane luând parte la tulburări, revolte sau
mişcări civile
b) greve, lock-out, tulburări, revolte sau mişcări civile
c) terorişti sau persoane acţionând din raţiuni politice
d) cheltuieli şi contribuţii la avaria comună şi cheltuieli de salvare.
În mod obişnuit nu este acoperită pierderea, avaria sau cheltuiala provenită din absenţa,
lipsa sau încetarea muncii de orice fel, rezultată din grevă, lock-out, tulburări, revolte sau mişcări
civile.
Condiţia – riscuri de furt, jaf şi nelivrare :
Prin aceasta sunt acoperite pierderile şi avariile la bunurile asigurate, cauzate de furt, jaf
şi nelivrarea unui colet întreg.
Pentru stabilirea indemnizaţiei ce va fi plătită pentru oricare dintre condiţiile prevăzute,
asigurătorul porneşte de la suma asigurată. La suma respectivă se adaugă cheltuielile făcute de
asigurat în contul companiei de asigurare ( pentru limitarea pagubei, recondiţionarea mărfii şi
valorificarea acesteia, etc.) şi se efectuează eventualele reduceri pentru:
1. declarare inexactă a riscului, fără rea voinţă din partea asiguratului
2. prejudiciul cauzate societăţii de asigurare prin neconservarea dreptului de
recurs împotriva vinovaţilor
3. compensarea eventuală cu primele rămase de plătit
4. contravaloarea franşizei, etc.
Suma astfel rezultată reprezintă indemnizaţia finală.

5.6.2.Asigurarea de răspundere a transportatorului pentru mărfurile transportate

(CMR)
În cursul activităţii de transport, transportatorul este implicat în unele activităţi care îi
antrenează răspunderea faţă de proprietarul mărfii ce face obiectul contractului de transport.
În aceste condiţii, pentru a evita plata unor despăgubiri ca urmare a apariţiei unor pagube
privind marfa, transportatorul poate încheia o asigurare de răspundere.
Prin această formă de asigurare, asigurătorul acoperă răspunderea transportatorului
( persoană fizică sau juridică) care efectuează transportul de mărfuri cu autovehiculele aflate în
proprietatea sa, închiriate sau luate în locaţie de gestiune, pentru pagubele la mărfurile
transportate, potrivit convenţiei referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe
şosele.

66
 Asigurarea este valabilă pe un anumit teritoriu, pe o anumită perioadă de timp sau pe o
anumită călătorie.
Există şi o situaţie aparte, în care transportatorul este scutit de această răspundere şi
anume atunci când pierderea mărfii, vătămarea acesteia sau depăşirea termenului de livrare s-au
produs din vina persoanei prevăzute în contract din cauza unui ordin dat de acesta, nefiind
provocată din vina transportatorului, de un viciu propriu al mărfii sau de împrejurări pe care
transportatorul nu le-ar fi putut evita sau ale căror urmări nu ar fi putut să le anticipeze.
Conform prevederilor CMR transportatorul răspunde pentru pierderea totală sau parţială a
mărfii sau pentru vătămarea produselor în intervalul de timp scurs de la primirea mărfii la
transport până la predarea acesteia, precum şi pentru depăşirea termenului de livrare.
Transportatorul este scutit de răspundere atunci când pierderea sau vătămarea mărfii
apare ca o consecinţă a unui risc special, legat de una sau mai multe din următoarele situaţii:
a) utilizarea auto descoperite şi fără prelată dacă acest mod de utilizare a fost convenit în
mod expres în contract şi menţionat în scrisoarea de trăsură
b) lipsa sau defecţiunea ambalajului, pentru mărfurile expuse prin natura lor la stricăciuni
sau vătămări, atunci când nu sunt ambalate sau sunt prost ambalate
c) deplasarea, încărcarea, amplasarea sau descărcarea mărfii de către expeditor sau
destinatar ori de persoane care au acţionat în numele acestora
d) natura unor mărfuri expuse unor cauze inerente chiar a acestei naturi, fie primirii
complete sau parţiale, vătămării din cauza ruperii, ruginirii, descompunerii spontane,
uscării, scurgerii normale sau acţiunii paraziţilor şi rozătoarelor
e) încărcarea necorespunzătoare, numerotarea ineficientă sau nesatisfăcătoare a coletelor
f) transportul animalelor vii.
Dacă transportatorul răspunde pentru pierderea totală sau parţială a mărfii, mărimea
sumei ce urmează să fie plătită drept despăgubire se determină pe baza costului mărfii în locul şi
în momentul primirii acesteia pentru transport. Cuantumul despăgubirii nu poate depăşi limita
maximă prevăzută de CMR ( art.23).

5.7. Asigurarea autovehiculelor

5.7.1. Asigurarea de avarii auto
Pentru această formă de asigurare este important de definit categoria de autovehicule.
Prin acest termen se înţeleg nu numai autovehiculele, ci şi remorcile trase de autovehiculele
asigurate, autovehiculul propulsat, suspendat pe roţi, şenile, tălpi de alunecare folosite pentru
transportul mărfurilor sau persoanelor.
În practica internaţională, clasificarea riscurilor asigurabile în asigurarea de autovehicule
ţine seama de tipurile de vehicule ce se asigură, datorită varietăţii mari a acestora.
Clasele mai întâlnite sunt următoarele:
a) autovehicule proprietate privată,
b) motociclete,
c) autovehicule comerciale – pentru transportul mărfurilor şi pasagerilor,
d) vehicule agricole şi forestiere,
e) auto speciale, construite sau adaptate pentru o anume utilizare, ex: macarale,
tractoare, ambulanţe, excavatoare, echipamente pentru extracţii şi transport minier,
auto speciale pentru transport autovehicule, etc.
Asigurarea auto este cea mai frecvent întâlnită în asigurările non-viaţă. Ea se contractează
cel mai uşor dintre toate asigurările facultative şi este asigurarea cu cea mai mare rată a daunei.
În practica societăţilor de asigurare, pentru stabilirea primei de asigurare se au în vedere
mai mulţi factori şi anume:
a) statistici privind accidentele de circulaţie, furturi,
b) tipul autovehiculului şi marca,
c) valoarea autovehiculului,
d) riscurile asigurate,

67
 e) capacitatea cilindrică,
f) performanţele tehnice,
g) uşurinţa reparaţiilor, disponibilitatea şi accesibilitatea pieselor de schimb,
h) costul reparaţiilor,
i) atracţia pentru hoţi,
j) vârsta şi experienţa conducătorului auto,
k) vechimea maşinii,
l) istoricul daunelor solicitantului,
m) starea drumurilor, sisteme de semnalizare rutiere în ţara în care circulă cel mai mult
autovehiculul.

Riscuri asigurate
Riscurile pentru care se oferă protecţie sunt diferite de la o societate la alta, deoarece
fiecare îşi stabileşte singură politica de subscriere. Există totuşi anumite riscuri pe care le
întâlnim la majoritatea societăţilor de asigurare, cum ar fi:
a) avarii produse ca urmare a ciocnirii, lovirii sau izbirii cu alte vehicule sau cu orice
alte corpuri mobile sau imobile aflate în afara ori în interiorul autovehiculului
asigurat, răsturnări, derapări, zgârieturi, căderi( cădere în prăpastie, cădere în apă
cu ocazia transbordării, căderi pe autovehicul a unor corpuri cum ar fi: copaci,
blocuri de gheaţă sau de zăpadă, etc.),
b) incendiu, precum şi pagubele produse din această cauză, cum ar fi: afumare,
pătare, carbonizare sau alte distrugeri,
c) trăsnet, explozie şi pagubele produse când acestea au avut loc la distanţă de
autovehiculul respectiv,
d) ploaie torenţială, grindină, inundaţie, apă rămasă pe sol, furtună, uragan, cutremur
de pământ,
e) prăbuşire sau alunecare de teren,
f) greutatea stratului de zăpadă sau gheaţă,
g) avalanşe de zăpadă, căderea unor corpuri pe construcţia în care se află
autovehiculul.
La fel ca la alte tipuri de asigurări, sunt acoperite şi avariile apărute ca urmare a unor
măsuri luate în timpul producerii evenimentului asigurat pentru salvare autovehiculului sau a
construcţiei în care se află acesta.
În cazul riscurilor cu caracter natural( trăsnet, furtună, uragan, etc.) se acordă despăgubiri
şi pentru pagubele produse autovehiculului prin efectele indirecte ale acestor fenomene, cum ar
fi: prăbuşirea unui copac lovit de trăsnet peste autovehiculul asigurat.
În cazul în care în asigurare sunt incluse şi pagube la părţile componente precum
aparatele de radio, casetofoane, TV., aparate de aer condiţionat special construite pentru auto,
acestea se despăgubesc numai dacă erau montate la autovehicul şi dacă avariile s-au produs
odată cu cele produse din orice cauză cuprinsă în asigurare.
Pagubele produse anvelopelor ori camerelor autovehiculului ( inclusiv a celor de rezervă)
sculelor, trusei medicale de prim ajutor se despăgubesc numai dacă acestea erau montate ori se
aflau în autovehicul şi dacă avariile s-au produs dintr-un risc asigurat.
De obicei în cadrul asigurării de auto se mai despăgubesc şi alte cheltuieli cum ar fi:
a) cheltuieli cu transportul autovehiculului la atelierul de reparaţii cel mai apropiat de
locul accidentului şi care poate executa reparaţia( numai dacă autovehiculul nu
poate fi deplasat prin forţă proprie),
b) pagubele produse autovehiculului asigurat – avarii sau distrugeri prilejuite de
măsurile luate în timpul producerii evenimentului asigurat pentru salvarea
autovehiculului sau a construcţiei în care se află acesta,
c) cheltuieli efectuate în vederea limitării pagubelor produse din cauze cuprinse în
asigurare.

68
 Riscurile excluse:
1.daunele autovehiculului asigurat, ale părţilor şi accesoriilor sale care rezultă:
a) din operaţiuni de război civil, militare sau paramilitare, greve, demonstraţii, orice
mişcări populare, acţiuni teroriste, vandalism sau sabotaj,
b) din competiţii sportive sau antrenamente pentru competiţiile sportive,
c) din influenţa directă a exploziei atomice, a materialelor sau produselor radioactive
sau din măsurile luate cu scopul de a elimina efectul nociv al radiaţiilor care fac
obiectul asigurării practicate de poolul nuclear;
2. daune rezultând din incendii sau explozie la autoturism transformat fără
permisiunea autorităţilor sau a constructorului, ca rezultat a unei asemenea transformări;
3. pagube cauzate de incendiu, explozie în eventualitatea în care au fost încălcate
grav reglementările de prevenire a incendiilor;
4. părţile componente ale autovehiculului, accesoriile, piesele de schimb ţinute
separat de autovehicul( garaj, casă, atelier);
5. daune rezultate din neîncărcarea sau suprasolicitarea autovehiculului;
6. cheltuieli făcute pentru îmbunătăţirea sau transformarea autovehiculului în
comparaţie cu starea lui dinaintea producerii evenimentului asigurat, cele pentru
repararea unor avarii sau distrugeri care au fost produse din cauze necuprinse în
asigurare, precum şi cele pentru reparaţii nereuşite;
7. pagube indirecte cum ar fi : reducerea valorii autovehiculului după reparaţii sau
cele produse prin întreruperea utilizării autovehiculului chiar ca urmare a unei cauze
cuprinse în asigurare, cheltuieli ocazionate de deplasare la locul evenimentului asigurat,
costul îngrijirilor medicale de care beneficiază conducătorul auto în cazul evenimentului
asigurat;
8. pagube produse părţilor componente sau pieselor de rezervă, huselor,
prelatelor, combustibililor, echipamentului suplimentar sau oricăror altor bunuri existente
în autovehicul.
Asigurătorul este exonerat de răspundere şi pentru pagubele cauzate de:
a) întrebuinţarea, funcţionare, uzarea pieselor şi subansamblelor, defecte de fabricaţie
ale materialului sau de execuţie a părţilor componente sau pieselor,
b) influenţa temperaturii asupra motorului autovehiculului( avarieri la blocul motor,
chiulasă sau la sistemul de aprindere sau răcire) şi cele produse cutiei de viteze sau
diferenţialului ca urmare a lipsei sau insuficienţei ungeri sau supraîncălzirii din orice
alte cauze decât cele cuprinse în asigurare,
c) pagube indirecte ( reducerea valorii autovehiculului în timpul mersului, pagube
produse de acţiunea curentului electric asupra instalaţiei electrice precum şi pagube
produse prin acţiunea acizilor sau a oricăror substanţe chimice),
d) pagube produse părţilor componente de rezervă, huselor, prelatelor, combustibililor,
echipamentului suplimentar, păturilor sau altor bunuri din autovehicul,
e) cheltuieli efectuate pentru transformare sau îmbunătăţirea autovehiculului în
comparaţie cu starea lui dinaintea producerii evenimentului asigurat, cele pentru
repararea unor avariei sau distrugeri în urma unor cauze necuprinse în asigurare şi
cheltuieli pentru reparaţiile nereuşite,
f) pagube produse autovehiculului de operaţiuni militare în timp de război, greve
g) influenţa directă a trepidaţiilor autovehiculului în timpul mersului, acţiunii curentului
electric asupra instalaţiei electrice, etc.,
h) arsurile simple care nu sunt urmate de incendiu ;i cele provocate de fenomenele
electrice produse în orice fel la instalaţia electrică, cu excepţia celor cu flacără.
Contractul de asigurare prevede şi clauze referitoare la întinderea teritorială a acoperirii,
perioada de acoperire ( şase luni, un an), momentul intrării în vigoare a asigurării, franşiza,
reducerea primelor de asigurare prin acordarea unui bonus în situaţiile în care în perioada
anterioară ( de obicei în anul anterior de asigurare) nu s-au înregistrat pagube. Este o practică

69
încetăţenită în societăţile de asigurare din România ca la reînnoirea unui contract de asigurare de
avarii auto să se acorde un bonus la prima de asigurare dacă în anul anterior de asigurare,
asiguratul nu a făcut cerere de despăgubire. Bonusurile care se acordă sunt între 15-45% dacă
asiguratul nu a înregistrat daune după 1-5 ani sau mai mulţi, de asigurare.
Suma asigurată – are în vedere valoarea reală a autovehiculului la data încheierii
contractului, această valoare se obţine ca diferenţă între valoarea din nou a acesteia şi uzura
calculată în funcţie de vechime. În societăţile de asigurare din România valoarea din nou se
calculează diferit în funcţie de provenienţa vehiculelor ( străine sau româneşti).
Toate drepturile şi obligaţiile părţilor contractante sunt aceleaşi ca şi în cazul altor tipuri
de contracte de asigurare.
Printre obligaţiile asiguratului se menţionează întreţinerea autovehiculului asigurat şi a
eventualelor instalaţii speciale ale acestora în bune condiţii, în scopul prevenirii producerii
evenimentului asigurat. Asigurătorul are dreptul de a verifica modul în care sunt întreţinute
autovehiculele asigurate.
În cazul în care evenimentul asigurat se produce, asiguratul pentru a putea solicita
încasarea contravalorii despăgubirii, este obligat să prezinte asigurătorului documente care să
ateste producerea evenimentului, precum şi a cauzelor şi circumstanţelor în care s-a produs.
În acest scop, succesiunea faptelor pe care trebuie să le îndeplinească asiguratul este
următoarea:
a) să înştiinţeze imediat organele poliţiei sau alte organe de cercetare mai apropiate
de locul producerii evenimentului, cerând întocmirea de acte cu privire la cauzele
şi împrejurările producerii accidentului şi la pagubele produse,
b) să ia, pe seama companiei de asigurări şi în cadrul sumei asigurate, potrivit cu
împrejurările, măsuri pentru limitarea pagubei,
c) să ia măsuri pentru salvarea bunurilor asigurate, pentru păstrarea şi paza bunurilor
rămase şi pentru prevenirea degradării ulterioare,
d) să pună la dispoziţia societăţii de asigurare toate actele şi evidenţele necesare
pentru verificarea existenţei şi valorii autovehiculului asigurat, precum şi pentru
constatarea şi evaluarea pagubelor şi pentru stabilirea drepturilor la despăgubiri,
e) să pună la dispoziţia societăţii de asigurare documentaţia privind evenimentul
asigurat, cuantumul despăgubirii se determină pe baza acestei documentaţii, în
funcţie de costul reparaţiilor, al părţilor componente sau de costul de înlocuire al
acestora, incluzându-se cheltuielile pentru materiale, demontare şi montare
corespunzătoare reparaţiilor şi înlocuirilor, necesare ca urmare a pagubelor
produse de cauze cuprinse în condiţiile de asigurare.
De cele mai multe ori, dat fiind faptul că asiguraţii solicită şi alte acoperiri suplimentare
care nu sunt incluse în condiţiile generale de asigurare, societatea de asigurare oferă şi astfel de
protecţii, în schimbul unei prime adiţionale. În această categorie poate intra de exemplu riscul de
furt.
Dat fiind procesul inflaţionist în condiţiile economiei româneşti, este posibilă şi
actualizarea sumei asigurate în raport cu inflaţia, dar şi datorită creşterii valorii reale a
autovehiculului ca urmare a creşterii valorii de comercializare sau ca urmare a creşterii cursului
de referinţă. Această clauză va presupune plata unei prime de asigurare suplimentare
corespunzătoare sumei asigurate suplimentare şi perioadei rămase până la expirarea contractului
de asigurare.

Asigurarea auto pentru riscuri speciale

Asigurarea pentru riscul de furt la auto reprezintă o formă de asigurare specială care
acoperă riscul de furt al întregului autovehicul şi de cele mai multe ori al unor părţi componente
şi accesorii.
Riscurile asigurate în baza acestei condiţii sunt:
a) însuşirea arbitrară a autovehiculului de către terţe persoane,

70
 b) furtul autovehiculului sau al unor componente şi accesorii din dotarea acestuia, prin
efracţie sau prin acte de violenţă,
c) pagubele produse autovehiculelor ca urmare a furtului sau a tentativei de furt.
Excluderile pentru această condiţie sunt:
a) dacă organele poliţiei nu confirmă furtul sau tentativa de furt, ori dacă la acestea nu s-
a înregistrat o reclamaţie în legătură cu furtul sau tentativa de furt,
b) dacă, după comiterea furtului sau a tentativei de furt, paguba s-a mărit prin neluarea
intenţionată de către asigurat a măsurilor pentru limitarea ei, pentru partea de pagubă
care s-a mărit, în cazul în care aceste fapte rezultă din actele încheiate de organele de
drept ( poliţie sau alte organe de cercetare),
c) dacă la comiterea furtului sau a tentativei de furt au luat parte persoane din familia
asiguratului sau din serviciul acestuia, în cazul în care aceste fapte rezultă din actele
încheiate de organele de drept (poliţie),
d) dacă în timpul cât autovehiculul nu era folosit, iar conducătorul auto l-a părăsit, nu i
s-a scos cheia din contact şi nu i s-au încuiat uşile cu excepţia cazurilor când
autovehiculul se afla într-o încăpere încuiată,
e) dacă în momentul furtului sau al tentativei de furt, autovehiculul era desfăcut în
părţile sale componente, cu excepţia cazurilor în care furtul sau tentativa de furt s-au
produs prin efracţie în încăperea în care se afla autovehiculul desfăcut în părţile sale
componente,
f) pentru furtul integral al autovehiculului închiriat pe baza unei licenţe oficiale sau a
cărui închiriere a fost menţionată expres printre modurile de utilizare ale acestuia, în
cazul în care furtul a avut loc în timpul perioadei de închiriere,
g) pentru bunurile din autovehicul, altele decât cele din dotarea acestuia, dacă nu au fost
cuprinse în asigurare, în mod expres, prin acordul părţilor.
În caz de neîndeplinire a obligaţiilor asiguratului, societatea de asigurare are dreptul să
refuze plata despăgubirii dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii
evenimentului asigurat şi întinderea pagubei.

5.7.2. Asigurarea de răspundere civilă auto a deţinătorilor de autovehicule

Prin asigurare de răspundere civilă auto se acoperă prejudiciile create de asigurat unor
terţe persoane pentru care acesta este răspunzător conform legii.
În fiecare ţară există reglementări specifice pentru asigurarea auto, dar în mod deosebit
pentru asigurarea de răspundere faţă de terţi. Acest lucru este determinat de puternica implicare
socială, datorită pagubelor materiale şi suferinţelor cauzate de accidentele de circulaţie unor terţi
nevinovaţi.
În România, în conformitate cu Legea 136/’95 privind asigurarea şi reasigurarea în
România, art.4 asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse din accidente de
autovehicule este singura formă de asigurare obligatorie.
Prin această asigurare asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul
de care asiguratul răspunde în faţa legii faţă de terţele persoane păgubite şi pentru cheltuielile
făcute de asigurat în procesul civil (art.41).Datorită caracterului obligatoriu, unicităţii condiţiilor
de asigurare şi primei de asigurare practicate pentru această asigurare nu se încheie contract de
asigurare, ci se eliberează numai un certificat prin care se confirmă plata primei de asigurare şi
perioada asigurată. Asigurarea de răspundere civilă se practică numai de asigurători autorizaţi de
C.S.A.
Conform art.50, despăgubirea se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le
plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare
corporală sau deces, precum şi avarierea sau distrugerea de bunuri. În caz de vătămare corporală
sau deces, despăgubirea se acordă pentru persoanele aflate în afara autovehiculului, numai dacă
acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu deţinătorul
autovehiculului respectiv. Pentru avariile sau distrugerile unor bunuri, despăgubirea se acordă

71
pentru bunurile aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate
în acel autovehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual
existent cu conducătorul autovehiculului respectiv, precum şi dacă nu aparţineau deţinătorului
sau conducătorului autovehiculului răspunzător de producerea accidentului.
Asigurătorul poate să recupereze sumele plătite drept despăgubiri de la persoana
răspunzătoare de producerea pagubei în următoarele cazuri :
a) accidentul a fost produs cu intenţie,
b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile
legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar
dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri, sau în timpul comiterii altor
infracţiuni săvârşite cu intenţie,
c) accidentul a fost produs în timpul când autorul infracţiunii săvârşite cu intenţie
încerca să se sustragă de la urmărire,
d) persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus autovehiculului fără
consimţământul asiguratului.
Există şi situaţii în care nu se acordă despăgubire pentru pagube produse prin accidente
de autovehicul. Spre exemplu: în cazul în care accidentul a fost produs dintr-un caz de forţă
majoră (trăsnet, inundaţie etc.), din culpa exclusivă a persoanei păgubite, a unei terţe persoane
sau pentru avarierea ori distrugerea bunurilor, produse într-un accident de autovehicul al cărui
autor a rămas neidentificat.
Nivelul primei de asigurare, limita maximă a despăgubirilor, termenele de plată,
sancţiunile şi alte elemente cu privire la aplicarea asigurării se stabilesc printr-un Ordin al CSA.
Primele de asigurare astfel stabilite sunt practicate la acelaşi nivel de toate societăţile care
încheie această asigurare.
Pentru anul 2007 asigurarea se poate încheia anual sau semestrial, primul semestru
asigurat încheindu-se la sfârşitul lunii iunie, iar al doilea începe de la 01.07.2007 – 31.12.2007.
Despăgubirea maximă acordată este de 300.000 RON cu o franşiză simplă de 100 RON
pentru daunele materiale şi 100.000 RON pentru fiecare persoană dar nu mai mult de 500.000
RON indiferent de numărul persoanelor accidentate.

5.7.3. Asigurarea internaţională de răspundere civilă auto „carte verde”

Din aceleaşi motive arătate pentru asigurarea de răspundere civilă auto pe teritoriul
naţional, a apărut ca o necesitate protecţia similară a persoanelor fizice şi a bunurilor pe plan
internaţional. Alături de acestea, pentru înlăturarea inconvenientelor determinate de diversitatea
reglementărilor referitoare la compensarea pagubelor produse unui terţ de un posesor de
autovehicul prin accident. Comisia Economică pentru Europa de pe lângă ONU a propus ca
asigurarea încheiată în ţara de origine a asigurătorului să fie recunoscută în ţara în care s-a
produs prejudiciul. Primele reglementări au apărut în 1947, astfel în ţara vizitată este valabilă
asigurarea încheiată la asigurătorul din ţara de origine, asigurarea valabilă în baza legii de
asigurare obligatorie din ţara vizitată.
Astfel în fiecare ţară participantă s-a înfiinţat un birou al asigurătorului de autovehicule
ca organism special desemnat al societăţii de asigurare din ţara respectivă, care are dreptul de a
elibera asiguratului un certificat de asigurare în mod direct sau printr-una dintre societăţile de
asigurare membre, document cunoscut sub denumirea de „carte verde”.
Documentul „carte verde” constituie dovada că proprietarul autovehiculului a încheiat
contractul de asigurare pentru răspundere civilă. El acoperă răspunderea ce i-ar putea reveni
asiguratului în termenii prevăzuţi de legea asigurării obligatorii a autovehiculelor din ţara vizitată
unde s-a produs accidentul, biroul gestionar din această ţară având rolul de a constata, evalua şi
lichida daunele faţă de terţul păgubit, despăgubirile plătite urmează a le recupera de la biroul
emitent, la care se adaugă şi o sumă de bani pentru serviciile prestate.

5.8. Asigurarea de aviaţie

72
 5.8.1. Caracteristici generale
In domeniul asigurărilor de aviaţie au existat preocupări pentru crearea unor organisme
menite să uniformizeze practica asigurărilor de aviaţie, să colaboreze în domeniul statisticilor
privind accidentele aviatice, al evaluării daunelor şi al răspunderilor precum şi al altor probleme
apărute
Evenimentul cel mai frecvent întâlnit în asigurarea de aviaţie îl reprezintă catastrofa sau
pierderea totală. Sumele ce vor fi plătite drept despăgubire pot depăşi sumele pe care asigurătorii
şi-ar dori să le plătească într-un accident şi se pot ridica la peste 125 milioane $ pentru aeronavă.
Dacă avionul este plin cu pasageri, despăgubirile plătite pot depăşi 500 milioane $. Pentru riscuri
mai mari, tranzacţiile de asigurare fie se împart cu alţi asigurători în contracte de coasigurare fie
se încheie de societăţi de asigurare care de regulă le cedează în reasigurare.
Cele mai mari pierderi din istoria aviaţiei au fost cele din 11.09.2001 când patru avioane
pline cu pasageri s-au prăbuşit. Despăgubirile plătite s-au ridicat la 2,7 miliarde $ numai pentru
avioane.
Nivelul daunelor este în creştere afectând prima de asigurare, ceea ce face ca producătorii
să renunţe la asigurarea tradiţională şi să se gândească la alte forme de protecţie cum ar fi
asigurarea la propriile companii captive şi reasigurarea pe pieţele specializate.
Companiile româneşti de asigurări care oferă produse de asigurare de aviaţie sunt:
OMNIASIG, ASTRA, ARDAF, ASIROM, ALLIANTZ-ŢIRIAC.
Sub aspect calitativ, practica românească a asigurărilor de aviaţie a fost puternic
influenţată de uzanţele internaţionale şi cerinţele impuse asigurătorilor români de către
reasigurătorii internaţionali. In acelaşi timp, o influenţă mare au avut-o cerinţele datorate
înăspririi condiţiilor de siguranţă a zborurilor impuse de operatorii şi organizaţiile internaţionale
la care România este parte.
Principalele tipuri de asigurări oferite de asigurătorii români, sunt:
1. Asigurarea aeronavei pentru pierdere totală,
2. Asigurarea de răspundere faţă de terţi, inclusiv sau exclusiv pentru pasageri, mărfuri
şi poştă,
3. Asigurarea de răspundere faţă de pasageri, mărfuri şi poştă,
4. Asigurarea aeronavei pentru riscul de război,
5. Asigurarea de accidente persoane,
6. Avarii la motorul aeronavei,
7. Asigurarea de răspundere a aeroportului, companiilor de aprovizionare cu
combustibil şi trafic aerian.
Riscurile acoperite în asigurarea de aviaţie se cuprind în asigurare:
a) riscurile pentru pierderea sau avarierea accidentală a aeronavei;
b) riscurile de răspundere pentru deces, vătămare corporală, pagube materiale
produse terţilor ( alţii decât pasagerii ). Clienţii care solicită această acoperire sunt
compania de transporturi aeriene şi aeroporturile;
c) riscul de răspundere pentru deces, vătămare corporală, pagube materiale produse
pasagerilor.
d) asigurarea mărfii, de obicei în condiţia A,
e) asigurarea de grup pentru accidente – încheiată separat pentru echipajul aeronavei
şi separat pentru pasageri;
f) asigurarea de răspundere a producătorului sau reparatorului aeronavei, acoperind
răspunderea ce rezultă din proiectarea sau producerea defectuoasă a aeronavei,
g) asigurarea de pierdere a licenţei pentru personalul aeronavei.
Cumpărătorii acestor asigurări sunt companiile de transport aerian, proprietarii unor
avioane- companii sau persoane fizice, cluburi aeronautice.
De regulă o poliţă completă – contract complet – cuprinde acoperirea aeronavei însăşi
(corpul aeronavei –hull ), răspunderea faţă de terţi.

73
 5.8.2. Asigurarea aeronavei
Obiectul asigurării. Sunt asigurate navele aeriene aparţinând companiilor aeriene de
transport şi asociaţiilor sportive, pentru:
- pierderea sau avarierea aeronavei;
- răspunderea faţă de pasageri şi pentru bagajele acestora, precum şi pentru mărfurile
transportate;
- răspunderea civilă legală faţă de terţi.
Riscuri asigurate. În baza contractului de asigurare pentru pierderea sau avarierea
aeronavei, se acordă despăgubiri pentru:
- pierderea fizică directă sau pierderea totală constructivă, ori avarierea aeronavei, în
timpul zborului, rulării la sol şi al staţionării la sol;
- dispariţia aeronavei;
- avariile pricinuite aeronavei de măsurile de salvare;
- cheltuieli făcute pentru salvarea şi conservarea aeronavei;
- cheltuielile de judecată, arbitraj, etc., făcute de asigurat, cu acordul asigurătorului, în
scopul formulării pretenţiilor faţă de terţi.
Pierderea fizică directă reprezintă distrugerea completă a aeronavei, fiind imposibilă
repunerea ei în stare de folosinţă.
Pierderea totală constructivă reprezintă avarierea gravă a aeronavei, astfel încât
cheltuielile implicate de operaţiunile de salvare, de măsurile de limitare a pagubei, de transport,
reparaţie şi repunere în stare de folosinţă depăşesc 75% din suma asigurată.
În baza asigurării aeronavelor pentru răspunderea legală faţă de terţi, asigurătorul acordă
despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de despăgubiri şi
cheltuieli de judecată pentru:
- vătămarea corporală sau decesul pasagerilor ca urmare a accidentării acestora la
bordul aeronavei sau în cursul operaţiunilor de îmbarcare sau de debarcare;
- pierderea, avarierea sau distrugerea bagajelor şi a bunurilor aflate asupra pasagerilor;
- pierderea, avarierea sau distrugerea mărfurilor transportate;
- vătămarea corporală sau decesul persoanelor ori avarierea sau distrugerea bunurilor
din afara aeronavei, cu condiţia ca acestea să fi fost cauzate în mod direct de
aeronavă sau de obiecte desprinse ori căzute din acesta.
Excluderi. La asigurarea aeronavelor nu sunt acoperite următoarele situaţii:
- pierderea suferită ca urmare a folosirii pistelor şi a terenurilor de aterizare
neautorizate, cu excepţia cazurilor de forţă majoră;
- pierderile provocate de transportul de pasageri şi mărfuri peste numărul de locuri şi
greutatea admisă de capacitatea de transport a aeronavei;
- pierderile provocate de acţiunea intenţionată sau de culpa gravă a asiguratului sau a
reprezentanţilor săi;
- pierderea suferită în perioada în care aeronava este folosită în scop ilegal sau este
utilizată în alt mod decât cel conform termenilor din certificatul de aeronavigabilitate;
- pierderea suferită ca urmare a folosirii aeronavei în alt scop decât transportul de
pasageri şi de mărfuri;
- pierderea ca urmare a transferului de interese al asiguratului în legătură cu aeronava,
fără existenţa consimţământului scris al asigurătorului;
- pierderile provocate de război, piraterie aeriană, greve şi alte pericole asemănătoare;
- pierderile produse din cauza zgomotului, poluării şi a altor pericole similare.
Asiguratul nu are răspundere civilă legală dacă accidentul a fost produs:
- dintr-un caz de forţă majoră;
- din culpa exclusivă a persoanei păgubite;

74
 - din culpa exclusivă a unei terţe persoane.
Franşiza - este în general diferenţiată. De regulă ea reprezintă 1% din valoarea
aeronavei
noi şi se aplică fiecărei daune produse în timpul zborului sau evoluţiei la sol, respectiv sub 1%
dacă dauna apare pe durata în care aeronava este garată. Franşizele sunt mai mari pentru
aeronavele vechi şi elicoptere, caz în care franşiza este de 5-10% pe fiecare eveniment, deoarece
avariile parţiale pot fi mari chiar ca urmare a unor accidente minore.
Suma asigurată. Aeronavele se asigură la sumele declarate de asigurat şi agreate de
asigurător şi care nu trebuie să depăşească valoarea de înlocuire a aeronavei la data încheierii
asigurării.
Răspunderile se asigură la sumele declarate de asigurat pentru pasageri, bagaje şi pentru
mărfurile transportate, precum şi pentru terţi, în limitele prevăzute de legislaţia din România, în
convenţiile internaţionale la care ţara noastră este parte sau în acordurile încheiate de asigurat cu
partenerii externi.
Despăgubirile. În caz de pierdere fizică directă sau de dispariţie, asiguratul este
despăgubit cu suma asigurată.
În caz de pierdere totală constructivă, despăgubirile se acordă în felul următor:
- dacă aeronava poate fi reparată, despăgubirea este reprezentată de costul reparaţiilor
necesare, din care se scade valoarea reperelor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica;
- dacă aeronava nu mai poate fi reparată sau dacă efectuarea reparaţiei nu este
justificată, despăgubirea este reprezentată de suma asigurată, din care se scade
valoarea reperelor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica.
Perioada asigurată. Asigurarea aeronavelor se poate încheia fie pentru o perioadă de
timp, fie pentru o călătorie determinată.
Excluderi generale – In condiţiile de asigurare practicate pe piaţa Londrei, piaţa de
referinţă în asigurarea de aviaţie, sunt menţionate drept excluderi de la acoperirile practicate,
următoarele categorii de riscuri:
1) clauza de excludere pentru riscuri nucleare,
2) clauza de excludere a riscurilor de zgomot şi poluare;
3) clauza de excludere a riscului de război şi răpire.
Răspunderea asigurătorului. În asigurarea pentru pierderea sau avarierea aeronavei, la
asigurările încheiate pentru o perioadă de timp, răspunderea asigurătorului începe şi încetează la
datele prevăzute în poliţa de asigurare.
La asigurările încheiate pentru o călătorie determinată, răspunderea asigurătorului începe:
- în momentul începerii operaţiunilor de îmbarcare sau încărcare pe aeroportul de
plecare;
- în momentul pornirii motoarelor (în cazul unei călătorii fără pasageri sau mărfuri);
şi încetează:
- în momentul terminării operaţiunilor de debarcare sau descărcare pe aeroportul de
destinaţie;
- în momentul opririi motoarelor (în cazul unei călătorii fără pasageri sau mărfuri).

5.8.3. Asigurări de răspundere faţă de terţi practicate în asigurarea de aviaţie

Acestea se pot practica la sumele declarate de asigurat pentru pasageri, bagaje şi pentru
mărfurile transportate, precum şi pentru terţi în limitele prevăzute de convenţiile internaţionale,
legislaţiile naţionale şi acordurile încheiate de asigurat cu partenerii săi. Este important de
menţionat faptul că limitele privind asigurarea de răspundere şi condiţiile de asigurare cunosc
unele diferenţe de la un stat la altul în afara convenţiilor internaţionale care reglementează aceste
aspecte.

75
 5.9. Asigurări maritime
5.9.1. Caracteristici generale
Asigurarea maritimă este o ramură a asigurărilor de bunuri. Ea oferă protecţie navelor
maritime şi fluviale , altor feluri de ambarcaţiuni, instalaţii şi utilaje care deservesc navele şi sunt
folosite în porturi, precum şi a încărcăturii acestora, împotriva unui complex de riscuri.
Riscurile maritime produc daune cu o probabilitate mare de apariţie, în nici un caz certe.
Asigurarea maritimă este destinată acoperirii pagubelor posibile, nu a celor inevitabile.
Un risc în asigurarea maritimă este expedierea navei în stare de nenavigabilitate. Practica
internaţională a consacrat în această privinţă principiul potrivit căruia asigurătorul este eliberat
de orice răspundere numai atunci când starea de nenavigabilitate a navei a fost determinată de
defecte ascunse. În cazul în care starea de nenavigabilitate era cunoscută armatorului şi el a
expediat nava în voiaj, atunci daunele produse nu sunt acoperite prin asigurare.
Un alt capitol de riscuri este cel produs de fisiunea şi fuziunea nucleară, a căror efecte pot
fi extrem de distrugătoare. Toate aceste riscuri sunt excluse atât din contractul de asigurare a
navelor, cât şi din contractul de asigurare a mărfurilor aflate la bordul acestora.
Nu se acoperă prin asigurare nici daunele produse navei de transportul materialelor
radioactive şi nici daunele produse mărfurilor transportate de nave propulsate cu ajutorul
energiei atomice.
O altă categorie de riscuri excluse din asigurarea maritimă sunt riscurile de război.
Asigurarea protejează patrimoniul asiguratului, dar nu îl eliberează pe acesta de obligaţia
de a manifesta grija necesară pentru păstrarea bunului asigurat. Tocmai de aceea asigurătorul nu
răspunde pentru daunele care au apărut ca urmare a actului intenţionat sau a gravei imprudenţe a
asiguratului.
Se poate spune că din punct de vedere al condiţiilor de asigurare, riscurile pot fi
asigurabile şi neasigurabile. La rândul lor, riscurile asigurabile pot fi generale şi speciale.
Riscurile generale sunt acoperite prin condiţii obişnuite de asigurare, în timp ce riscurile
specifice se tratează diferit de la caz la caz şi în forme specifice de asigurare.
În urma producerii unui risc asigurat, se înregistrează anumite pagube, denumite în
practica asigurărilor maritime, avarii.
Avaria reprezintă o pagubă materială sau degradarea unui obiect indiferent de mărimea
sau de cauza acesteia. Pierderea obiectului asigurat poate fi totală (scufundarea navei) sau
parţială (deteriorarea mărfurilor transportate).
Din punct de vedere al asigurărilor se face distincţia între avaria particulară şi avaria
comună.
Avaria particulară se caracterizează prin faptul că paguba materială adusă unor bunuri
este consecinţa directă a forţei majore (furtună, incendiu), a unei greşeli de navigare (abordaj,
coliziune, etc.) sau a viciilor proprii bunurilor respective. Pagubele rezultate din avaria
particulară privesc interesul uneia din părţile participante la expediţia maritimă. Avaria
particulară are un caracter accidental şi este efectul unor riscuri produse în afara voinţei
oamenilor.
Avaria comună reprezintă cheltuiala extraordinară sau sacrificiul realizat în mod
intenţionat şi raţional pentru salvarea de la pericolul care ameninţă interesele tuturor celor care
participă la expediţia maritimă.
Pentru ca o pagubă să fie acceptată ca avarie comună trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiţii:
a) să fie intenţionată şi raţională,
b) acţiunea să aibă ca scop salvarea de la o primejdie comună a navei, a încărcăturii
acesteia, precum şi a navlului; acest sacrificiu să fie neapărat necesar,
c) sacrificiul să fie real (să nu fie aruncate peste bord obiecte considerate fără valoare),

76
 d) acţiunea să aibă loc în condiţii excepţionale şi nu în condiţii normale de
navigabilitate,
e) sacrificarea voluntară a unei părţi din averea aflată în pericol, cheltuieli de salvare, ca
şi toate cheltuielile ce intră în avaria comună, se suportă atât din bunurile salvate, cât
şi de cele sacrificate în mod proporţional cu valoare lor netă, la data şi la locul unde
expediţia maritimă s-a încheiat.
În luarea măsurilor ce determină avaria comună trebuie să se facă dovada că acestea sunt
în interesul navei, încărcăturii sau navlului. Dacă s-au efectuat cheltuieli de avarie comună
înainte ca marfa să fie încărcată pe navă, acestea vor fi decontate ca avarie particulară , deoarece
ele nu au fost efectuate în interesul comun al participanţilor la expediţia maritimă, ci numai în
interesul navei.
Stabilirea caracterului avariei este foarte important deoarece regimul de decontare a
pagubelor diferă în funcţie de natura avariei. În cazul avariilor particulare, paguba se suportă fie
de navă, fie de încărcătură, în funcţie de bunul care a fost supus avariei sau pentru care s-au făcut
cheltuielile de salvare.
În cazul avariei comune, paguba suferită în urma măsurilor luate în mod conştient şi
raţional se repartizează între cele trei interese, adică între navă încărcătură şi navlu.
Cheltuielile extraordinare pe care le-ar ocaziona armatorul în legătură cu avaria comună
pot fi asigurate. Printre aceste cheltuieli se numără:
a) cheltuieli portuare efectuate în portul de refugiu
b) reparaţiile la navă efectuate în portul de refugiu
c) salariile şi retribuţia aferentă orelor suplimentare cuvenite echipajului navei
d) întreţinerea echipajului şi combustibilul consumat
e) remorcarea până la al doilea port de refugiu sau până la destinaţie
f) închirierea pompelor pentru voiaj
g) cheltuieli de dispaşă
h) costul asigurării
Nu pot fi asigurate cu titlu de cheltuieli ce intră în avaria comună:
a) pretenţiile pentru sacrificii şi daune la cargo şi navlul aferent
b) orice altă cheltuială suportată la destinaţie
c) întreţinerea echipajului şi combustibilul consumat care nu a fost înlocuit în timpul
voiajului
d) comisioane şi dobânzi
Pagubele şi cheltuielile ocazionate de avaria comună sunt estimate şi repartizate de către
specialişti denumiţi dispaşori. Documentul de lichidare al avariei comune poartă numele de
dispaşă.
În asigurarea maritimă, pierderea vizează atât nava cât si încărcătura şi poate să fie totală
sau parţială.
Dauna parţială reprezintă o pagubă produsă de un risc asigurat la navă sau la încărcătură,
care nu este atât de mare încât bunul asigurat să fie considerat pierdere totală. Pierderea totală
poate să fie reală sau prezumată. O navă este considerată pierdere totală reală atunci când este
total avariată sau atât de avariată încât nu mai poate fi reparată sau când costul reparaţiei
necesare ar depăşi valoarea comercială a navei. Pierderea totală reală a unei nave poate fi
provocată de scufundarea, distrugerea sau dispariţia fără urme în mare.
În ceea ce priveşte încărcătura, se consideră pierdere totală reală a acesteia, dispariţia
mărfii în urma scufundării navei ori a incendiului, deteriorarea completă a acesteia sau într-o
asemenea măsură încât din punct de vedere comercial ea nu mai poate fi valorificată, nefiind
recondiţionabilă.
Pierderea totală prezumată se caracterizează prin aceea că nava există şi poate fi salvată
şi reparată, dar ea este atât de grav avariată încât operaţiile de salvare şi reparare, dacă s-ar
efectua, ar reclama cheltuieli extrem de mari care ar depăşi valoarea asigurată a navei.

77
 În practica asigurărilor pierderea totală prezumată este determinată în funcţie de
următoarele criterii:
a) când nava este abandonată în mod deliberat din cauză că pierderea ei totală
reală apare ca inevitabilă,
b) când nava nu poate fi salvată de la o pierdere totală reală fără o cheltuială care
ar depăşi valoarea ei comercială,
c) când nava este atât de avariată încât costul reparaţiilor ar depăşi valoarea pe
care ar avea-o după reparaţie sau valoarea asigurată.
În practică, se foloseşte o clauză care prevede dreptul asiguratului de a considera nava
pierdere totală prezumată, atunci când valoarea reparaţiilor depăşeşte trei pătrimi din valoarea
reală sau din valoarea de asigurare a navei.
Asiguratul are posibilitatea să opteze pentru una din următoarele soluţii:
a) să considere paguba drept avarie parţială şi să păstreze nava, primind de la
asigurător cu titlu de despăgubire, o sumă egală cu valoarea estimată a
pagubei,
b) să abandoneze nava asigurătorului, ca şi cum ea ar fi o pierdere totală reală şi
să primească, drept despăgubire, valoarea asigurată.

5.9.2. Asigurarea navelor maritime şi fluviale

Obiectul asigurării. In practică asigurarea navelor maritime şi fluviale este denumită
asigurare casco şi cuprinde navele comerciale, navele de pescuit şi alte ambarcaţiuni, instalaţii şi
utilaje plutitoare asimilate navelor, şalupele, şlepurile, etc.
Asigurarea cargo se poate încheia în una din următoarele condiţii:
a) pierdere totală,avarii şi răspundere pentru coliziuni – oferă cea mai largă
protecţie asiguratului, acoperind pierderea totală, pierderile şi avariile la navă, contribuţia la
avaria comună, răspunderea pentru coliziunea navei asigurate cu alte nave, obiecte plutitoare şi
alte obiecte fixe ori plutitoare şi cheltuielile decurgând din acestea,
b) pierdere totală, avarie comună şi răspundere pentru coliziuni-oferă o
acoperire mai limitată decât clauza anterioară, nefiind acoperite pierderile şi avariile la navă;
c) pierdere totală-acoperă pierderea totală a navei, cheltuielile de salvare şi
alte cheltuieli ce decurg din acestea;
d) pierdere totală şi avarii- acoperă pierderea totală, pierderile şi avariile la
navă, precum şi contribuţia la avaria comună;
e) pierdere totală şi avarie comună – acoperă pierdere totală a navei,precum
şi contribuţia la avaria comună şi cheltuielile de salvare;
f) asigurarea navelor aflate în construcţie in şantierele navale.
In baza condiţiilor de mai sus asigurătorul acordă despăgubiri pentru:
A) Riscuri care produc pagube navelor
- pericole ale mărilor, fluviilor, lacurilor sau altor căi navigabile;
- incandiu, explozie;
- furt comis de către persoane din afara navei;
- aruncare peste bord şi luare de valuri;
- piraterie;
- coliziune cu navă, avion sau alte obiecte care cad din acestea,
mijloc de transport, echipamente sau instalaţii de doc sau
portuare;
- coliziune cu cheu, doc uscat sau de alt fel, cală de construcţie,
cală de lansare, suport de carenaj, ponton, mol, dig, platformă,
geamandură, cablu telegrafic sau orice alt obiect fix sau plutitor,
inclusic gheaţă plutitoare;
- cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăznet;

78
 - accidente la încărcarea, descărcarea sau mişcarea încărcăturii ori
a combustibilului;
- spargerea căldărilor sau a instalaţiilor şi orice avarie provocată
de un defect la maşini sau la corpul navei;
- măsuri de salvare a navei,
- măsuri luate de autorităţi pentru prevenirea şi micşorarea
pericolului de poluare sau al ameninţării cu poluarea rezultând
direct din avaria la navă;
- eroare de navigaţie;
- neglijenţa comandantului, a ofiţerilor, a echipajului sau a
piloţilor;
- neglijenţa reparatorilor sau a navlositorilor, cu condiţia să nu fie
asiguratul;
- barateria comandantului, a ofiţerilor sau a echipajului cu
condiţia ca paguba să nu fie rezultatul lipsei de diligenţă a
asiguratului, a armatorului sau a administratorului navei;
B) Cheltuielile necesare şi economicoase pentru prevenirea pagubei,
micşorarea pagubei produse, stabilirea împrejurărilor, cauzelor, efectelor, realităţii daunei şi
întinderea acesteia,
C) Retribuţiile de salvare sau asistenţa acordată navei, inclusiv cheltuielile cu
experţii, avocaţii de judecată sau de arbitraj şi altele asemănătoare pentru stabilirea acesteia;
D) Cheltuieli reprezentând contribuţia la avaria comună, inclusiv cele cu
experţii, avocaţii de judecată sau de arbitraj pentru stabilirea contribuţiei la avaria comună,
inclusiv cele cu experţii, avocaţii de judecată sau de arbitraj pentru stabilirea contribuţiei;
E) Sumele care cad în sarcina asiguratului când, ca urmare a coliziunii navei
asigurate cu alte nave, instalaţii portuare, alte obiecte fixe sau plutitoare, acesta este răspunzător
pentru:
- pierdere sau avariere la altă navă sau bun de pe aceasta,
instalaţie portuară sau orice obiect fix sau plutitor;
- întârzierea sau pierderea de folosinţă aaltei nave sau bun de pe
acesta instalaţie portuară sau orice obiect fix sau plutitor;
- avarie comună, remorcaj sau salvare în baza unui contract, a
altei nave sau bun de pe aceasta instalaţie portuară sau orice
obiect fix sau plutitor.

In cazul asigurării încheiate în condiţia Pierdere totală asigurătorul nu despăgubeşte

cheltuielile de la literele D şi E.
Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru:
a) uzura normală, deteriorarea treptată şi defectele ascunse ale corpului
navei, ale maşinilor sau ale celorlalte părţi componente ale navei, precum şi defectarea sau
încetarea funcţionării părţilor electrice sau mecanice ale acesteia;
b) pagubele produse de forţarea gheţii, cu excepţia navelor care au destinaţia
de spărgătoare de gheaţă;
c) scoaterea şi îndepărtarea epavei;
d) pierderi şi avarii la încărcătura transportată în baza unui contract sa la
bunuri personale, cu excepţia celor de pe altă navă, cu care nava asigurată intră în coliziune;
e) salariile, retribuţiile şi întreţinerea comandantului, a ofiţerilor şi a
echipajului, cu excepţia cazurilor de avarie comună;
f) pierderi de vieţi omeneşti, daune corporale sau îmbolnăviri;
g) pagube indirecte ca: pierderea venitului, despăgubiri datorate pentru
întârzierea transportului, chiar dacă sunt ca urmare a unui risc cuprins în asigurare;

79
 h) pierderi şi avarii la inventarul mijloacelor fixe şi al mijloacelor circulante
materiale aflate la bordul navei, inclusiv buncărul, lubrifianţi şi plasele de pescuit;
i) pierderi şi avarii la încărcătura aflată la bordul navei, proprietatea
asiguratului, inclusiv producţia de peşte;
j) pagube produse navei de riscurile de război;
k) neâncasarea navlului, a contribuţiei la avaria comună şi a altor sume în
legătură cu exploatarea navei.
Suma asigurată – Nava se asigură pentru suma declarată de asigurat şi agreată de
asigurător şi nu trebuie să fie inferioară valorii de înlocuire sau să depăşească valoarea din nou a
unei nave similare la data încheierii asigurării.
Suplimentar, la suma asigurată a navei se poate asigura până la 25% din valoarea navei
pentru:
a) cazul de pierdere totală;
b) acoperirea diferenţelor ce ar putea rezulta din aplicarea raportului dintre
suma asigurată şi valoarea navei, stabilită pentru cazurile de salvare sau
contribuţia la avaria comună.
In baza acestei asigurări suplimentare şi ţinând cont că asigurarea se încheie pe principiul
proporţionalităţii, dacă în momentul producerii daunei valoarea navei depăşeşte suma asigurată,
nu se va aplica proporţia le stabilirea contribuţiei la avaria comună şi la cheltuielile de salvare,
în limita sumei asigurate; de asemenea, se va plăti valoarea majorată a navei, în limita asigurării
suplimentare, în caz de pierdere totală.
Durata asigurării. Asigurarea casco se poate încheia pentru o singură călătorie sau
pentru călătoriile pe care nava urmează să le efectueze într-o anumită perioadă de timp.
Răspunderea asigurătorului. Răspunderea asigurătorului pentru orice daună la navă se
limitează la suma asigurată.
In caz de pierdere totală se plăteşte suma asigurată şi suma asigurată suplimentar. Este
considerată pierdere totală constructivă a navei atunci când costul repunerii sale în folosinţă
depăşeşte ¾ din suma asigurată. Nava se consideră dispărută, în situaţia în care timp de 180 de
zile de la data ultimei ştiri primite de la aceasta, nu s-a mai reuşit a se obţine o informaţie cu
privire la existenţa ei.
In caz de avarie, asigurătorul plăteşte cuantumul pagubei, fără scăderea uzurii.
Cuantumul despăgubirii este egal cu costul reparaţiilor părţilor sau al pieselor avariate ori cu
costul de înlocuire al acestora, din care se scade valoarea eventualelor piese recuperate.
Avariile provocate de uzura normală, deteriorarea treptată şi defectele ascunse ale
corpului navei, ale maşinilor sau ale celorlalte componente ale navei ori de defectarea sau
încetarea funcţionării părţii electrice sau mecanice se despăgubesc, cu excepţia valorii de
înlocuire sau a cheltuielilor de reparare a pieselor sau a altor părţi componente, defecte sau uzate,
care au provocat avaria.
Franşiza nu se aplică în cazurile de avarie comună şi de coliziune cu alte nave, instalaţii
portuare ori alte obiecte fixe sau plutitoare.
Pentru pagubele produse de nava asigurată altor nave, instalaţii portuare ori alte obiecte
fixe sau plutitoare, răspunderea asigurătorului se limitează la ¾ din suma asigurată pe eveniment.

5.9.3. Asigurarea de protecţie şi indemnizare

In asigurările maritime există două forme distincte de asigurare:
1) forma contractuală, care are la bază contractul de asigurare încheiat
între asigurat şi asigurător, reprezentat prin poliţa de asigurare;
2) forma asigurării reciproce sau mutuale, prin care asiguraţii(armatorii)
constituie un fond comun din cotizaţiile pe care le plătesc în calitate de
membrii ai unei asociaţii de asigurare mutuală, numită pe scurt Club
P&I, fond din care se acoperă daunele suferite de membrii asociaţiei
respective.

80
 5.10. Asigurări de răspundere civilă
5.10.1 Caracteristici generale
Asigurările de răspundere civilă au ca obiect acoperirea prejudiciului produs de asigurat
unor terţe persoane, în condiţiile în care asiguratul este răspunzător din punct de vedere legal.
Răspunderea civilă legală reprezintă temeiul în baza căreia o persoană poate acţiona în
judecată o altă persoană sau organizaţie, care se presupune a fi vinovată de producerea unor
pagube, prin nerespectarea legislaţiei în vigoare. Răspunderea civilă legală presupune
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) săvârşirea de către asigurat a unei fapte ilicite;
b) dovada existenţei unui prejudiciu.
c) Existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului şi prejudiciul
adus terţei persoane;
d) Constatarea culpei asiguratului care a săvârşit fapta ilicită.
Conceptul de răspundere civilă legală, este foarte important pentru că societăţile de
asigurări care încheie asigurări de răspundere civilă sunt obligate să despăgubească în numele
asiguratului numai dacă acesta este răspunzător legal să plătească daune unei terţe părţi.
Riscuri asigurate. Prin încheierea contractului de asigurare se acordă despăgubiri pentru
sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de desdăunare pentru prejudicii de
care răspunde în faţa legii şi pentru cheltuielile de judecată la care este obligat în procesul civil.
In cazul în care prejudiciul este provocat cu intenţie sau din neglijenţă gravă, societatea
de asigurări nu va acorda despăgubiri. De asemenea, există numeroase alte riscuri care nu sunt
acoperite prin poliţele de asigurare de răspundere civilă.
Suma asigurată. Suma asigurată se stabileşte la valoarea solicitată de asigurat şi agreată
de societatea de asigurare, separat pentru daune materiale şi separat pentru vătămări corporale
sau deces. Se mai acordă despăgubiri şi pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le
plătească cu titlu de cheltuieli de judecată în procesul civil.
O caracteristică a asigurărilor de răspundere civilă constă în stabilirea unei sume
asigurate pe perioadă şi a unei sume asigurate pe eveniment.
Evenimentul desemnează orice acţiune sau faptă a asiguratului care antrenează
răspunderea civilă a acestuia şi care este acoperită prin poliţa de asigurare. Indiferent de valoarea
prejudiciului generat de asigurat, societatea de asigurări nu va plăti despăgubiri mai mari decât
valoarea sumei asigurate pe eveniment. De asemenea, indiferent de numărul evenimentelor
produse în perioada asigurată, asigurătorul nu va acorda despăgubiri mai mari decât suma
asigurată pe perioadă.

5.10.2. Produse de asigurare de răspundere civilă

Cea mai cunoscută asigurare de răspundere civilă din ţara noastră, singura asigurare
obligatorie din piaţa de asigurări românească este asigurarea de răspundere civilă a
conducătorilor de autovehicule. Clauzele contractului de asigurare, inclusiv valoarea maximă a
despăgubirilor precum şi nivelul primelor de asigurare, pe categorii de autovehicule în funcţie de
capacitatea cilindrică a lor, sunt stabilite prin Ordin şi norme emise de Comisia De Supraveghere
A Asigurărilor din România.
O altă categorie de asigurări de răspundere foarte importantă sunt asigurările de
răspundere civilă profesională. Acestea au rolul de a proteja asiguratul, persoană fizică sau
juridică, împotriva prejudiciilor ( corporale, materiale, financiare, etc) pe care acesta le poate
provoca unor terţe persoane. In România, legislaţia în domeniu asigurărilor, ca şi în multe alte
domenii de activitate se situează mult sub standardele europene, singurele profesii a căror
practicare este condiţionată de încheierea unei asigurări de răspundere civilă profesională sunt
cele de experţi contabili, contabili autorizaţi, evaluatori, experţi tehnici, medici.
In general, despăgubirile se acordă pentru:

81
 a) daune materiale produse din culpa asiguratului, persoană fizică sau juridică,
precum şi din culpa altor persoane pentru care asiguratul răspunde potrivit legii;
b) cheltuieli de judecată la plata cărora este obligat asiguratul prin hotărâre
judecătorească;
c) despăgubiri la care este obligat asiguratul ca urmare a pierderii, distrugerii sau
deteriorării unor documente, etc.
Alături de asigurările de răspundere civilă profesională, piaţa românească mai oferă
câteva tipuri de produse de asigurare de răspundere civilă, respectiv:
- asigurarea de răspundere a transportatorului în calitate de cărăuş pentru
mărfurile transportate,
- asigurarea de răspundere civilă a producătorului,
- asigurarea de răspundere pentru riscuri comerciale şi industriale,
- asigurarea de răspundere a angajatorului,
- asigurarea de răspundere a proprietarului sau a chiriaşului,
- asigurarea de răspundere a proprietarilor de magazine,
- asigurarea de răspundere a autorităţilor publice,
- asigurarea de răspundere a persoanelor fizice private,
- asigurarea de răspundere pentru folosirea de ambarcaţiuni,
- asigurarea de răspundere civilă auto cu valabilitate în afara teritoriului
României
- asigurarea de răspundere a directorilor şi a funcţionarilor.
Ca o caracteristică a acestor tipuri de asigurări, în ceea ce priveşte suma asigurată există
două categorii de limitări: o limită de sumă pe perioada asigurată şi o limită de sumă pe fiecare
eveniment produs în perioada de valabilitate a contractului de asigurare. Despăgubirile acordate
pe fiecare dosar de daună nu vor putea depăşi suma maximă asigurată pe eveniment.

5.11 Asigurarea de risc financiar

5.11.1 . Caracteristici generale

Activitatea comercială este supusă unor riscuri variate. În fiecare an zeci sau sute de mii
de companii din toată lumea dau faliment rămânând cu mari datorii faţă de parteneri. Nu de
puţine ori motivul îl reprezintă insolvabilitatea cumpărătorilor lor, care face imposibilă
recuperarea sumelor respective şi prin urmare, seria problemelor continuă şi se revarsă şi asupra
altora. Majoritatea comercianţilor încheie şi derulează tranzacţii comerciale fără să se protejeze
în faţa acestui pericol real: de a nu încasa de la cumpărători contravaloarea mărfii vândute sau a
serviciilor prestate.
Pe de altă parte, dacă în trecut se putea vorbi de afaceri iniţiate sau derulate pe banii
proprii, azi acest lucru este de neconceput. În lumea modernă s-a trecut de la sloganul „cumpără
acum şi plăteşte acum” la „cumpără acum şi plăteşte mai târziu”;
Deşi creditul înseamnă în primul rând încredere, este totuşi necesară o protecţie a
creditorilor pentru riscul de a nu recupera sumele date cu împrumut. Aceasta se face printr-o
formă de asigurare a pierderilor financiare. Asigurările legate de activitatea comercială
influenţată de conjunctura economică şi de posibilitatea cumpărătorului de a-şi achita obligaţiile
de plată la scadenţă, sunt cunoscute sub denumirea de asigurare ale riscurilor financiare şi
politice. Denumirea provine de la faptul că sunt acoperite pierderile de bani şi nu daunele
materiale sau răspunderea. Datorită caracteristicilor riscurilor şi metodelor specifice de evaluare,
aceste tipuri de asigurări nu fac parte de obicei din obiectul de activitate al societăţii de asigurare
obişnuite, ci sunt practicate de societăţi de specialitate.
Creditul comercial reprezintă atât valoarea transferată cumpărătorului de către un
vânzător pe încredere, cât şi intervalul de timp de dinainte de rambursarea de către cumpărător a
valorii sub forma plăţii.

82
 Asigurările financiare sunt diferite de garanţiile bancare. Prin asigurarea financiară se
preiau riscurile numai în anumite condiţii, în timp ce garanţiile bancare implică asumarea
necondiţionată a tuturor obligaţiilor.
Garanţiile comerciale- care provin din nevoia persoanelor răspunzătoare pentru a oferii
garanţii împotriva neplăţii, au început să fie folosite cu mii de ani în urmă. O astfel de garanţie a
fost oferită prin intermediul uneia sau mai multor garanţii private care îşi asumau răspunderea
pentru riscul de neplată.
Asigurarea de credit : - protejează comercianţii şi producătorii în faţa riscului de neplată
de către consumatorii care cumpără sau închiriază bunuri sau beneficiază de facilităţi de credit
similare.
Ea a apărut ca o necesitate izvorâtă din faptul că marea majoritate a contractelor de
comerţ se încheie în condiţiile în care plata se face parţial sau total după livrarea bunurilor sau
prestarea serviciilor ce fac obiectul contractului, deci cu plata amânată, respectiv vânzarea pe
credit. Astfel asigurarea de credit vine să elimine temerea vânzătorului privind neplata de către
cumpărător a sumelor ce i se cuvin oferind protecţie pentru riscul de neplată. Motivul îl poate
reprezenta situaţia financiară a cumpărătorului sau în cazul în care vânzarea are loc într-o altă
ţară decât cea în care se află vânzătorul, cauzele legate de situaţia ţării importatorului
(reglementări, război, etc.).De aceea asigurarea de credite apare ca o protecţie directă a
vânzătorilor faţă de riscul de neîncasare şi în acelaşi timp, ca o garanţie în faţa băncii, constituind
şi o posibilitate de acces la finanţare.
Asigurarea se poate face pe un singur credit sau pe cifra de afaceri.
Cu alte cuvinte scopul asigurării de credite este de a proteja împotriva pierderilor
financiare rezultate din neplata, incapacitatea de plată sau insolvabilitatea cumpărătorilor ce au
achiziţionat bunuri pe credit sau din insolvabilitatea beneficiarilor de credit.
Prin contractul de asigurare de credite sunt protejate substanţial încasările din activitatea
comercială în condiţiile transferării riscurilor de neîncasare asupra asigurătorului şi drept
consecinţă se poate creşte cifra de afaceri.
Asigurarea creditelor este considerată o asigurare de lux, ea fiind caracteristică şi
funcţionând în condiţii optime în cadrul economiei de piaţă cu un sistem de credite stabil şi bine
dezvoltate. La nivel global, cele mai multe asigurări de credite se practică în ţările dezvoltate.
Investigarea creditelor începe din momentul cotării riscului şi presupune cunoaşterea
statutului debitorului, verificarea periodică a acestuia, a capacităţii de plată. Acest lucru este
făcut de underwriter. Supravegherea are loc după emiterea poliţei, prin sprijinirea asiguratului, în
vederea recuperării şi administrării sumelor întârziate la plată, chiar şi pentru iniţierea
procedurilor legale necesare recuperării, dacă este cazul. În această privinţă, există o apreciabilă
solidaritate profesională prin Uniunea de la Berna şi de la Credit Aliace. Necesitatea existenţei
acesteia poate fi considerată ca o măsură de management a riscului, întrucât se limitează
repetarea unor situaţii asemănătoare altor asiguraţi pentru aceeaşi clienţi.
Deşi asigurările împotriva acestor riscuri sunt disponibile pe pieţele naţionale şi
internaţionale de asigurări, numai un număr relativ redus de comercianţi apelează la ele în
întreaga lume.
Este important de remarcat că, indiferent de dimensiunea riscurilor, se disting trei cerinţe
pentru asiguraţi:
1) prevenirea, prin colectarea şi interpretarea informaţiilor despre clienţi, în
vederea minimizării riscului de neplată;
2) colectarea datoriilor, respectiv abilitatea de a recupera debitele oriunde în
lume, indiferent de deosebirile privind limba, cultura sau sistemul legislativ;
3) asigurarea, respectiv plata despăgubirii în caz de neplată a debitorului
asiguratului.
Riscurile asigurabile pot fi grupate în două categorii:
1. Riscurile comerciale, care sunt legate de situaţia financiară a cumpărătorului şi se
referă la:

83
 a) neplata datorată insolvabilităţii cumpărătorului;
Insolvabilitatea poate fi determinată de diverse cauze precum: faliment; orice măsură de
executare silită asupra proprietăţii debitorului care nu a condus la plata integrală în favoarea
asiguratului a sumelor facturate; executarea unei hotărâri judecătoreşti de omologare a
concordatului încheiat între debitor şi creditorii săi, concordat fără procedură judiciară cu toţi
creditorii sau cu majoritatea acestora; suspendarea sau moratoriul oferind asupra plăţilor datorate
de debitor sau orice măsuri asemănătoare conform legislaţiei din ţara debitorului.
b) imposibilitatea temporară sau definitivă a cumpărătorului de a plăti bunurile
cumpărate sau serviciile prestate;
c) refuzul cumpărătorului de a accepta mărfurile contractate din motive
independente de vânzător.
2. Riscul politic, care reprezintă o categorie aparte, dar foarte importantă pentru evaluarea
corectă a posibilităţii de returnare a creditului şi implicit a riscului de neplată.
Acest risc intervine numai la asigurarea creditelor de export. El poate fi determinat, în
principal, de „elemente subiective” existente în ţara importatorului. Prin producerea unuia dintre
riscurile aferente ţării respective, întreaga relaţie contractuală dintre parteneri poate fi deteriorată.
Riscul politic se poate concretiza în:
a) dificultăţi şi întârzieri (mai mari de un anumit număr de zile, de regulă 180) în
procesul de transfer al bunurilor din ţara cumpărătorului, ca urmare a unui moratoriu
general, privitor la datoria externă, declarat de guvernul din ţara cumpărătorului sau
de guvernul unei terţe ţări, prin intermediul căreia se efectuează plata;
b) imposibilitatea transferului sumelor respective din ţara importatorului în ţara
exportatorului ca urmare a unor acţiuni guvernamentale din ţara respectivă (a
cumpărătorului) ce implică îndeplinirea contractului de export sau determină
întârzieri în transferul banilor;
c) introducerea unor reglementări privind licenţele de export sau import în ţara
cumpărătorului, retragerea sau nereînoirea licenţei de export sau impunerea unor
restricţii comerciale, după data intrării în risc;
d) război, război civil şi alte evenimente similare, în afara ţării exportatorului, ce fac
imposibilă îndeplinirea contractului de export, dacă paguba nu este asigurabilă ca risc
comercial;
e) riscurile privind cumpărătorii publici; prin cumpărători publici se înţeleg acele entităţi
ce nu pot fi declarate în faliment;
f) pierderile rezultând din imposibilitatea de a institui proceduri legale în ţara
cumpărătorului datorită lipsei sau proastei funcţionări a sistemului legal în ţara în
cauză.
În mod deosebit pentru asigurarea creditelor de export, riscurile asigurabile reprezintă
pericolele rezultate din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pe credit, în afara ţării.
Neplata prelungită reprezintă un risc ce poate afecta situaţia financiară a asiguratului. Se
consideră caz de întârziere de plată atunci când debitorul sau garantul nu a plătit partea din
datorie o anumită perioadă agreată, de regulă 6 luni de la scadenţa stabilită prin contract.
Cazurile de forţă majoră, dificultăţile în transferul banilor sau alte cauze politice, dezastrele
naturale, epidemiile sau oricare formă de violenţă în societate sunt, în principiu, exceptate.
Riscurile excluse:
- reclamaţii pentru livrări de bunuri sau prestări de servicii necorespunzătoare;
- penalizări sau orice alte pierderi în legătură cu neexecutarea obligaţiilor contractuale
conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat de vânzător (asigurat) cu
cumpărătorul;
- pierderile rezultate din diferenţele de curs valutar;
- despăgubiri ca urmare a riscurilor politice (hotărâri sau dispoziţii ale organelor
conducătoare de stat, civile sau militare, care au împiedicat pe cumpărător să adopte

84
 măsuri generale pentru respectarea obligaţiilor prevăzute în contract, neefectuând,
astfel, plata în străinătate);
- despăgubiri ca urmare a unui război declarat sau nedeclarat, război civil, revoluţie,
răscoală, rebeliune, sabotaj sau alte evenimente asemănătoare;
- despăgubiri ca urmare unor calamităţi naturale (ciclon, inundaţii, cutremur, erupţii
vulcanice, revărsarea mării, uragan, tornade sau alte evenimente asemănătoare).
5.11.2. Tipuri ale asigurării de risc financiar
A) asigurarea de credite, respectiv asigurarea creditelor interne, asigurarea creditelor de
export, asigurarea ratelor de credit şi asigurarea creditelor de investiţii ;
B)asigurarea de fidelitate.
A. Asigurarea de credite elimină într-o măsură substanţială riscul de pierdere financiară,
mai ales atunci când este vorba de tranzacţii de valori mari sau numărul partenerilor de afaceri
este relativ redus; acest lucru poate determina apariţia unei situaţii dificile în cazul în care unul
sau mai mulţi debitori nu îşi achită obligaţiile de plată. Totuşi nu întotdeauna asigurările de
credite sunt profitabile, în special în situaţia în care creditele individuale sunt reduse, iar riscurile
sunt dispersate pe o cifră de afaceri mare.
Asigurarea de credit este o asigurare de indemnizare, deoarece presupune despăgubirea
plătită asiguratului pentru pierderea suferită ca urmare a insolvabilităţii sau incapacităţii de plată
a clientului asiguratului, şi nu producerea unui eveniment „fizic” cum este cazul celorlalte
asigurări. De aceea este vorba de o asigurare pecuniară, de pierdere financiară şi nu materială.
Deosebirile dintre asigurarea obişnuită, de despăgubire şi asigurarea de credit provin din
natura riscului şi a părţilor interesate, şi anume:
- În asigurarea de credit sunt implicate trei părţi, fiecare fiind conştientă de existenţa celorlalte.
- Răspunderea privind rambursarea creditului revine debitorului, iar răspunderea garantului
(asigurătorului) este pe planul doi, fiind răspunzător numai dacă primul nu-şi îndeplineşte
obligaţia de plată din motive incluse în contractul de asigurare.
- Asigurătorul nu are nici un interes în contract, decât cel de garantor pentru cumpărător.

Asigurarea creditelor interne:

Prin asigurarea creditelor interne, asiguratul se protejează împotriva riscurilor de neplată
prelungită de către cumpărător sau a insolvabilităţii sale pe durata cuprinsă între producţie şi
distribuţie, de regulă înainte de vânzarea finală către cumpărător.
Pot exista mai multe tipuri de contracte:
- pentru o singură tranzacţie;
- pentru o anumită durată pe baza cifrei de afaceri – administrarea acestor asigurări,
este costisitoare şi necesită un volum mare de muncă, de aceea se foloseşte pentru
tranzacţii de valori mari;

85
 - pentru un număr limitat de tranzacţii;
- pentru unul sau mai mulţi cumpărători, asiguratul având libertatea de a decide asupra
acestora. Ea se încheie pe o perioadă determinată -12 luni-;
- pe cifra de afaceri pe credit – cea mai utilizată, asigură toate afacerile vânzătorului cu
unul sau mai mulţi cumpărători, pe o durată determinată;
- pentru mai multe conturi ale unui asigurat, atunci când acoperirea este limitată la acei
clienţi care depăşesc un anumit nivel determinat al datoriilor şi a căror neplată
prelungită va avea un impact mare asupra disponibilităţilor în contul de numerar al
asiguratului.
Aceste tipuri de asigurări presupun costuri reduse de administrare; asigurătorul poate
evita antiselecţia deoarece clienţii vor solicita asigurări pentru toate contractele pe credit, nu
numai pentru cele cu un risc mare şi va exista posibilitatea de verificare a solvabilităţii şi
bonităţii clienţilor săi prin intermediul evaluărilor riscului şi al asigurătorului.
Asigurarea creditelor de export :
Forma cea mai cunoscută este poliţa generală pe cifra de afaceri cu deosebirea că se
referă la importatorii care cumpără pe credit. Principala diferenţă faţă de asigurarea creditelor
interne constă în faptul că în cazul exporturilor pe credit, importatorul asiguratului îşi desfăşoară
activitatea într-o altă ţară, motiv pentru care evaluarea riscului trebuie să aibă în vedere mulţi
factori exteriori cumpărătorului, respectiv factori legaţi de ţara sa. Acest lucru se referă la riscul
de ţară, care se evaluează printr-o analiză a factorilor economici şi a celor politici, la care se
adaugă reglementările legale, factorii de risc, uzanţele ţării cumpărătorului.
Această analiză este foarte importantă pentru că, deşi scopul asigurării de credit este
identic pentru comercianţii din orice ţară, definirea insolvabilităţii, a poliţelor de asigurare şi a
procedurilor necesare plăţilor sumelor asigurate pot fi diferite.
Asigurarea ratelor de credit :
Ca o variantă a asigurării de credite, s-a dezvoltat asigurarea ratelor de credite care se
utilizează în prezent pentru creditele ce se rambursează în plăţi eşalonate pe o perioadă
determinată. Acest tip de asigurare presupune o participare a asiguratului de aproximativ 25%
din valoarea creditului. Asiguratul este vânzătorul pe credit, respectiv producătorul sau
comerciantul. În general se încheie se încheie asigurare pe cifra de afaceri a asiguratului pentru a
evita ca acesta să asigure mai multe credite, deci pentru a evita antiselecţie.
Asigurarea creditelor de investiţii :
Asigurarea creditelor pentru investiţii presupune asigurarea contului de debitori pe
termen mediu şi lung, practicându-se asigurarea prin contract de asigurare general pe cifra de
afaceri pe credit. Aceasta nu exclude încheierea unor contracte individuale. Ea se foloseşte
pentru exportul de bunuri de investiţii, împrumuturi, etc. în paralel cu asigurarea în tranzacţiile
de leasing.

B. Asigurarea de fidelitate
Reprezintă asigurarea drepturilor sau intereselor patrimoniale şi de aceea sunt încadrate
în categoria asigurărilor patrimoniale. Aceste asigurări au ca scop acordarea protecţiei unei
societăţi în calitate de asigurat împotriva unor prejudicii produse activelor sale ca urmare a
actelor necinstite sau frauduloase ale personalului său care administrează o parte a acestora,
indiferent dacă ei au acţionat singuri sau împreună cu alte persoane.
Există diferite tipuri de asigurări:
- garanţia de fidelitate are ca scop compensarea unui angajator pentru pierderile
cauzate de necinstea angajaţilor ( ex: casierul care poate fura banii societăţii,
vânzătorii din magazine).Se despăgubesc sumele de bani furate sau mărfurile
distruse sau deteriorate de angajaţii asiguratului.

86
 Prin această asigurare se despăgubesc numai daunele propriu-zise, nu şi pierderile de
consecinţă sau costurile efectuate de asigurat pentru determinarea nivelului pierderii propriu-
zise.
Aceste contracte se pot emite individual, pentru fiecare persoană în parte, pentru anumite
posturi sau pot fi generale, adică pentru toţi angajaţii unei societăţi, de obicei cu sumele până la
care se asigură fiecare dintre ei. În acest ultim caz, schimbarea unuia dintre angajaţii incluşi în
contract trebuie imediat notificată asigurătorului.
Pentru încheierea asigurării, angajaţii complectează cererea de asigurare, la care vor ataşa
şi o cerere specială individuală, în care se solicită date personale de stare civilă, proprietăţile în
posesie, salariul, locul de muncă anterior, situaţia financiari (datorii, falimente, asigurări de
viaţă).
Din partea angajatorului mai sunt necesare detalii privind modul de recrutare şi selecţie a
personalului, referinţe folosite pentru recrutare şi verificarea acestora.
Poliţele generale sunt des folosite pentru asigurarea instituţiilor financiare (bănci
comerciale, intermediari, uniuni de credit etc.) dar şi pentru companii din alte domenii care ar
putea fi prejudiciate în acest mod. În unele instituţii financiare, garanţiile de fidelitate sunt
obligatorii pentru asigurarea împotriva riscurilor de fraudă şi necinstea angajaţilor, furtului în
timpul transportului, înşelăciunii, bancnotelor false chiar răpirilor.
În ultimii ani daunele cele mai mari plătite de asigurătorii de fidelitate, a fost determinate
de fraude la sistemele electronice, furtul prin computere şi Internet.
Asigurarea riscurilor politice:
Se face numai pentru creditele de export şi include numai riscurile pure la care sunt
expuşi exportatorii sau investitorii în străinătate (confiscare, expropiere, naţionalizare) se asigură
în mod frecvent unele evenimente cu caracter special, care pot fi afectate de situaţia politică a
altei ţări, precum: rezilierea inaugurării unor expoziţii, răpiri şi răscumpărări, forţă majoră şi
altele.
Această formă de asigurare cunoaşte o dezvoltare puternică în ultimele decenii ca urmare
a complexităţii activităţii economice, a comerţului şi investiţiilor internaţionale, modificării
reglementărilor naţionale, instabilităţii climatului politic general. De aceea, riscul politic este
mult mai dificil de evaluat şi cunoaşte diferenţe foarte mari de la o ţară la alta. Acest lucru este
determinat şi de lipsa unor statistici în domeniu, de modificările rapide de la o perioadă la alta
într-o singură ţară, precum şi de varietatea sistemelor sociale sau politice. Toate acestea, alături
de complexitatea evaluării riscului şi relativa noutate pe piaţa asigurărilor duc la un nivel relativ
ridicat al primelor de asigurare cu aceleaşi mari diferenţe de la o ţară la alta.

87
 CAP VI REASIGURAREA

6.1. Esenţa economică a reasigurării

Reasigurarea este modalitatea prin care societăţile de asigurare dispersează riscurile pe
care le-au subscris prin contractul de asigurare directă.
Reasigurarea este o necesitate obiectivă în activitatea societăţilor de asigurare, obligate să
subscrie riscuri din ce în ce mai mari. Societăţile de asigurare adesea nu dispun de capacităţi
financiare menite să satisfacă daune extrem de mari care pot duce la faliment până şi pe cele mai
capitalizate societăţi de asigurări. Dacă asigurătorul acceptă să subscrie un risc mare, a cărui
producere ar solicita plata unor despăgubiri peste capacitatea sa financiară, asigurătorul apelează
la una sau mai multe societăţi de reasigurări pentru a ceda în reasigurare o parte din risc (uneori
întregul risc).
Reasigurarea ocupă un loc important in piaţa economică internaţională, evoluţia şi
modificările din structura reasigurării fiind influenţată de evoluţiile pozitive intervenite în
tranzacţiile produse în asigurări directe, atât în creşterea cantitativă a numărului de tranzacţii, a
volumului de prime, cât şi creşteri calitative cum sunt natura şi caracteristicile asigurării, aspecte
tehnice, sistemul de comunicaţii între asigurători direcţi, reasigurători, brokeri, etc.
Reasigurarea se materializează într-un acord încheiat între două părţi, numai persoane
juridice, denumite una companie cedentă, în calitate de reasigurat şi una reasigurător numită
cesionar prin care compania cedentă consimte să cedeze iar cea de-a doua acceptă să preia o
parte din risc (uneori tot riscul), în conformitate cu condiţiile stabilite în acord în schimbul plăţii
de către compania cedentă către reasigurător a unei sume numită primă de reasigurare.
Compania cedentă este compania care acceptă riscul de la asiguratul său şi cedează o
parte din acel risc unei alte companii de asigurare sau reasigurare;
Reasigurătorul este asigurătorul care acceptă o parte dintr-un risc (sau tot riscul) de la
asigurătorul direct. El poate fi o companie de asigurări sau o companie specializată de
reasigurări. În practica internaţională compania de asigurări efectuează şi operaţii de reasigurare;
Relaţia de asigurare are loc între compania cedentă şi reasigurător, între asiguratul
companiei cedente şi reasigurător nu există nici o legătură. În cazul producerii daunelor,
asiguratul solicită şi primeşte despăgubiri de la asiguratul său, iar acesta preia conform
contractului de reasigurare, sumele ce-i revin de la reasigurătorul (reasigurătorii) său;
Reasigurătorul poate ceda o parte din riscurile primite în reasigurare, operaţiunea
purtând denumirea de retrocedare sau retrocesiune, compania cedentă fiind retrocedent şi
reasigurătorul fiind retrocesionar;
Retrocedarea la rândul ei se bazează pe o relaţie contractuală, încheiată între persoane
juridice, companii profesionale specializate în domeniu, spre deosebire de contractul de asigurare
în care asiguratul poate fi sau o persoană juridică sau o persoană fizică.
Deosebiri ale reasigurării faţă de asigurare:
a) se încheie numai între persoane juridice pe când asigurarea directă se încheie între
persoana juridică (asigurător) şi persoane fizice sau persoane juridice,
b) subiectul unei asigurări directe poate fi o proprietate, o persoană sau profitul unei
persoane juridice, supuse riscului deteriorării sau pierderilor independent de
activitatea întreprinsă de asigurător sau de agenţii săi, pe când reasigurătorul este
direct interesat de pierderile suportate de asigurătorul original, la pierderile acestuia
contribuind şi reasigurătorul cu o parte a despăgubirilor aşa cum contractul de
reasigurare o prevede, subiectul asigurat este parte a răspunderii contractuale pe care

88
 reasiguratul a acceptat-o conform poliţei de asigurare semnată de el în contractul
iniţial,
c) nu toate contractele de asigurare sunt supuse principiului indemnizării (compensării
despăgubirii), excepţie făcând contractele de asigurare de viaţă, de accidente, în timp
ce toate contractele de reasigurare (inclusiv cele pentru reasigurare de viaţă) sunt
contracte de despăgubire, fiind limitate la plăţile făcute de reasigurat conform
asigurărilor la care a subscris. Cele mai multe reasigurări prevăd numai despăgubiri
parţiale, reasigurătorul suportând şi el o parte din risc şi deci şi din despăgubire,
d) contractul de asigurare are o formulă simplă în timp ce contractul de reasigurare are
forme diferite, în funcţie de tipul reasigurării,
e) aproape toate contractele de asigurare directă sunt interne, reasigurarea este prin
natura sa o activitate internaţională.

6.2. Funcţiile reasigurării

1. Creşterea capacităţii de subscriere a asigurătorului . O parte din riscul subscris în
exces de către asigurător este trecut prin contractul de reasigurare asupra reasigurătorului
reducând riscul apariţiei unei daune de valoare foarte mare care ar pune în pericol solvabilitatea
asigurătorului. Societăţile de asigurare din unele ţări expuse riscurilor naturale sau industriale
foarte mari care pot produce daune însemnate economiilor naţionale sau acumulărilor urbane ale
populaţiei, au posibilitatea prin reasigurare de a transfera o parte din aceste riscuri
reasigurătorilor internaţionali.
2. Protecţie împotriva catastrofei. Ajută asigurătorii să obţină stabilitatea prin dispersia
pierderilor mari pe o perioadă îndelungată prin contractul de reasigurare de catastrofă.
3. Sprijinirea reciprocă a celor doi parteneri. O dispersie accentuată a riscurilor se
realizează prin practica reciprocităţii în baza căreia asigurătorii îşi plasează unul la celălalt riscuri
în schimbul primirii altora. În acest fel fiecare asigurător îşi măreşte numărul de riscuri pe care le
asigură.
4. Menţinerea stabilităţii financiare. Prin operaţiile de reasigurare se urmăreşte
obţinerea de profit în fiecare an de activitate, pentru a păstra şi a atrage capitalul necesar
dezvoltării activităţii. În asigurări despăgubirile fluctuează foarte mult, ceea ce de multe ori, fără
reasigurări ar duce la pierderi financiare însemnate.
5. Facilitatea retragerii dintr-o zonă geografică sau dintr-o ramură de asigurări.
Permite societăţilor de asigurare cedente să se retragă dintr-o zonă geografică sau dintr-o
categorie de afaceri prin cedarea integrală a riscului în reasigurare sau permite companiei
cedente să intre rapid într-o categorie de afaceri sau într-o zonă geografică fie prin înfiinţarea de
reprezentanţe fie prin preluarea unor riscuri în reasigurare de la societăţi care activează în zona
de interes.
6. Asistenţă în activitatea de subscriere. Oferă companiei cedente posibilitatea de a
obţine de la companii internaţionale de renume i gamă largă de servicii sau consultanţă. Pot
beneficia de consultanţă în administrarea afacerilor, în stabilirea daunelor, în proceduri de plată,
în subscrierea riscurilor, în domeniul pregătirii personalului, etc.

6.3. Principiile contractului de reasigurare

- la încheierea contractului de reasigurare este necesar ca părţile acordului să le cunoască
şi să le respecte, deşi de cele mai multe ori ele nu sunt menţionate în contract, dar în caz de
litigiu între parteneri ele pot fi invocate:
a) obligativitatea existenţei unui interes asigurabil,
b) relaţia dintre părţi se bazează pe ’buna credinţă’,
c) contractul de reasigurare este un ‚contract de despăgubire’,
d) obligativitatea existenţei la data încheierii contractului de reasigurare a unui obiect al
reasigurării.

89
 a) principiul interesului asigurabil
Deoarece asigurarea directă nu se poate încheia fără existenţa unui interes asigurabil şi
validitatea contractului de reasigurare este condiţionată de existenţa interesului,
Interesul asigurabil a unui asigurător direct (sau a unui retrocesionar) este limitat la
dimensiunea pierderilor pe care el le poate suporta conform contractului de asigurare subscris.
Răspunderea depinde de următorii factori:
- suma asigurată respectiv limita despăgubirii,
- obiectivele asigurate,
- riscurile acoperite.
Interesul asigurabil este un drept patrimonial pe care asiguratul (respectiv compania
cedentă) doresc să îl păstreze sau să îl obţină sau obligaţia patrimonială pe care aceştia ar dori să
o evite,
In contractul de reasigurare, reasigurarea unui risc sau a unor clase de riscuri are efect
numai după ce compania cedentă acceptă preluarea acestora de la asigurat, adică atunci când
interesul asigurabil există în momentul încheierii reasigurării.
b) principiul maximei „bunei credinţe”
Principiu universal aplicat cu stricteţe atât în asigurări cât şi în reasigurări, aplicarea lui
rezidă din natura internaţională a reasigurărilor, riscurile produse de multe ori sunt la mari
distanţe de locul în care se găseşte reasigurătorul nu cunoaşte asiguraţii,
Un alt motiv este faptul că asiguraţii şi riscurile sunt grupate de asigurătorul direct,
practic reasigurătorul nu ştie ce asiguraţi sau ce riscuri preia în reasigurare, mai ales în
reasigurarea neproporţională, el se bazează pe buna credinţă a cedentului,
Conform acestui principiu asigurătorul direct este obligat să dezvăluie în întregime orice
fapt material referitor la riscul ce va fi reasigurat într-o tranzacţie de reasigurare. Compania
cedentă are aceeaşi poziţie faţă de reasigurător pe care o are şi asiguratul faţă de companie şi de
asigurare.
Excepţii de la acest principiu sunt următoarele situaţii:
- faptele pe care nu le cunoaşte şi în mod normal nu se aşteaptă să le afle,
- faptele care diminuează riscul,
- faptele care sunt cunoscute sau prezumate a fi cunoscute de către
asigurător, faptele de notorietate comună sau cele pe care un asigurat, pentru o anumită clasă de
asigurări le poate afla uşor.
Atunci când contractele de asigurarea sau de reasigurare se încheie prin brokeri, obligaţia
privind notificarea se extinde şi asupra lor, ei trebuind să aducă la cunoştinţa asigurătorului sau
reasigurătorului toate datele şi faptele menţionate precum şi cele pe care le-au descoperit în
cursul activităţii lor,
In asigurarea directă rolul de a informa asigurătorul îl are asiguratul direct care este un
necunoscător al principiilor şi cutumelor din asigurări, în reasigurări această datorie îi revine
asigurătorului direct (companiile cedente) unde părţile contractante sunt experte, cunoscătoare a
tranzacţiilor care se încheie, a normelor şi legilor care le guvernează,
Pentru ca acordul de reasigurare să decurgă normal, compania cedentă trebuie să
furnizeze informaţii complete reasigurătorului privind riscul, suma reţinută de compania cedentă
pentru bunul care se cedează în reasigurare,
Pe parcursul valabilităţii contractului de reasigurare, compania cedentă are obligaţia de a
informa reasigurătorul asupra tuturor faptelor materiale şi a evenimentelor care apar, de a
completa datele cunoscute deja şi chiar unele omisiuni,
Principiul se aplică diferit în cele două forme de reasigurare facultativă şi contractuale:
a) în cazul reasigurării facultative compania cedentă trebuie să ofere informaţii
complete privind riscul pe care doreşte să îl reasigure, aceasta se perfectează
printr-o declaraţie de reasigurare emisă de reasigurător şi completată de
reasigurat (compania cedentă) sau printr-o formă prescurtată a contractului de

90
 asigurare numită „slip” care cuprinde toate particularităţile materiale ale
riscului, reţinerea cedentei, suma asigurată, etc.,
b) în cazul reasigurării contractuale, aplicarea principiului este diferită deoarece
compania cedentă grupează riscurile pentru care doreşte să obţină un contract
de reasigurare după mai multe criterii, iar reasigurătorul, prin natura
contractului, nu cunoaşte multe detalii despre riscurile individuale cedate,
sumele asigurate, etc.. El acceptă tranzacţia bazându-se pe experienţă şi
priceperea cedentei, nu în ultimul rând pe încredere.
Informarea reciprocă este un principiu care se face atât în faza de dinaintea încheierii
contractului cât şi în faza de derulare a acestuia.
c) principiul despăgubirii
Despăgubirea este suma de bani plătită de reasigurător reasiguratului său, corespunzător
cu pierderea suferită de acesta si în conformitate cu condiţiile contractului său de reasigurare,
Acest principiu este parte a oricărui contract de reasigurare, chiar dacă asigurarea
originală nu este întotdeauna un contract de despăgubire (asigurările de viaţă). Compania cedentă
este necesar să dovedească că daunele pentru care cere despăgubiri de la reasigurător se
încadrează în termenii contractelor de asigurare şi reasigurare,
Reasigurătorul este răspunzător faţă de compania cedentă numai pentru partea de daună
pentru care aceasta din urmă este răspunzătoare faţă de asiguratul său, în timp ce pentru plăţile
„ex graţia” făcute de compania cedentă către asiguratul său, compania cedentă nu va primi nici o
despăgubire,
In practică se obişnuieşte ca reasigurătorul să despăgubească compania cedentă cât mai
repede, dar numai după ce aceasta l-a despăgubit pe asiguratul său.
d) principiul privind obiectul contractului de reasigurare
Dacă în cazul asigurării directe obiectul contractului îl constituie interesul financiar al
deţinătorului poliţei privind proprietatea asigurată, în reasigurare subiectul este răspunderea pe
care asigurătorul a acceptat-o prin contractul de asigurare. Prin urmare toate contractele de
reasigurare sunt contracte de asigurare a răspunderii. Deoarece răspunderea depinde de existenţa
obiectului asigurării, valabilitatea asigurării depinde la rândul ei de aceeaşi condiţie.

6.4. Forme şi metode de reasigurare utilizate în practica internaţională

Alegerea metodei şi a formei de reasigurare reprezintă rezultatul mai multor criterii pe
care asiguratul direct le are în vedere, printre care:
a. tipurile de asigurări,
b. categoriile de riscuri,
c. obiectul asigurat,
d. interesul său privind gradul de protecţie pe care doreşte să-l obţină prin
reasigurare
6.4.1.Metode de reasigurare
Metodele prin care se încheie reasigurarările se împart în două categorii principale:
 Facultative
 Prin acord (tratat)
Atunci când un asigurător şi un reasigurător stabilesc să împartă daunele care afectează
un singur risc, convenţia este denumită reasigurare facultativă.
O convenţie de reasigurare facultativă se materializează sub forma unui certificat de
reasigurare facultativă. În cazul reasigurării facultative trebuie să existe o ofertă şi o acceptare
pentru fiecare risc individual, reasigurătorul având posibilitatea de a accepta sau respinge riscul
propus pentru reasigurare.

91
 Dacă asigurătorul şi reasigurătorul stabilesc să împartă daunele aferente mai multor
riscuri, de regulă aferente unei categorii, sau unui grup de asigurări, convenţia este denumită
reasigurare prin acord ( tratat ).
Cedarea riscurilor individuale, în cazul unei reasigurări prin acord, se realizează în mod
automat şi nu necesită aprobarea reasigurătorului atâta timp cât riscul intră în categoria riscurilor
acoperite prin contract.
O convenţie de reasigurare prin acord se materializează sub forma unui contract de
reasigurare.
Datorită caracteristicilor lor distincte, reasigurările facultative diferă de reasigurările prin
acord din punctul de vedere al metodelor de subscriere, al tehnicilor de stabilire a preţului
reasigurării şi al redactării contractelor. În cazul reasigurărilor facultative, reasigurătorul subscrie
şi evaluează un singur risc. În reasigurările prin acord, reasigurătorul subscrie un întreg
portofoliu de riscuri.
Redactarea contractului trebuie să fie suficient de generală şi de flexibilă pentru a acoperi
toate riscurile care intră într-o anumită categorie.
În cazul reasigurărilor facultative, flexibilitatea nu trebuie să fie la fel de mare deoarece
certificatul de reasigurare acoperă un singur risc. Reasigurările facultative şi prin acord, deseori
incluse în programul de reasigurare al unui asigurător, servesc, de regulă, unor scopuri diferite.
Reasigurarea facultativă poate oferi capacitate de asigurare peste limitele unei reasigurări prin
acord, în cazul unui risc mare sau al unui risc care nu este acoperit prin acord. Reasigurarea prin
acord poate stabiliza rezultatele activităţii de subscriere pentru o categorie de asigurări şi poate
proteja asigurătorul în cazul unei catastrofe.
În cazul producerii unei daune acoperite printr-un contract de reasigurare, asigurătorul
acordă o despăgubire conform prevederilor contractului de reasigurare. Valoarea recuperărilor de
la reasigurător se stabileşte în funcţie de condiţiile contractului de reasigurare, încheiat între
asigurător şi reasigurător. Un reasigurător poate acoperi fie un anumit procent din daună, fie
sumele ce depăşesc un anumit nivel al daunei, fie valoarea ce se încadrează între reţinerea
asigurătorului şi limita superioară prestabilită a daunei.
Principalul avantaj al reasigurărilor facultative este flexibilitatea pe care o au ambele
părţi în cadrul aranjamentului. De exemplu: cedentul nu are nici o obligaţie de a folosi un
anumit reasigurător. Asigurătorul poate căuta mai mulţi reasigurători pentru a obţine cei mai
buni temeni pentru fiecare risc individual. Similar, reasigurătorul nu are nici o obligaţie de a
accepta riscurile .
Reasigurările facultative prezintă următoarele dezavantaje pentru asigurător:
 plasarea riscurilor este costisitoare şi necesită timp
 nu există nici o certitudine că acoperirea solicitată va fi obţinută când este nevoie
 chiar dacă acoperirea necesară este obţinută, preţul şi termenii pot fi inacceptabili
 asigurătorul direct nu poate accepta un risc important până nu a găsit reasigurarea
corespunzătoare. Aceasta înseamnă că asigurătorul nu poate accepta riscurile care i se
propun, reducându-şi prin urmare partea din piaţă.
Această formă de reasigurare este prin urmare limitată la riscurile singulare mari sau
pentru riscuri care sunt în afara acoperirii oricăror aranjamente prin tratate de reasigurări.
Reasigurări prin tratat(acord)
Plasarea în reasigurare a riscurilor individuale este, aşa cum a fost arătat mai sus, dificilă
din punct de vedere administrativ. Prin urmare, asigurătorii direcţi insistă să stabilească tratate

92
 de reasigurare cu reasigurătorii. Aceste tratate permit asigurătorilor direcţi să plaseze automat
riscurile în reasigurare.
Un tratat de reasigurare nu are dezavantajele menţionate mai sus. Asigurătorul direct
cedează în reasigurare totalitatea riscurilor pe baza unui tratat de reasigurare.
Reasigurările prin tratat de reasigurare sunt astfel alcătuite încât asigurătorul direct este
obligat, în condiţiile termenilor tratatului, să cedeze o parte a riscului aşa cum este definit în
tratat şi reasigurătorul este obligat să îl accepte. Un astfel de tratat de reasigurare este constituit
pe baza obligatoriu/obligatoriu.
Ocazional, tratatele de reasigurare pot fi constituite pe baza facultativ/obligatoriu. Un
astfel de tratat este de obicei asociat cu unele aranjamente reciproce prin care fiecare asigurător
reasigură cu celălalt o parte a riscurilor. Prin acest aranjament, asigurătorul direct nu are
obligaţia de a utiliza un anumit reasigurător, dar reasigurătorul trebuie să accepte riscul dacă îi
este oferit, conform condiţiilor şi termenilor tratatului. În condiţiile unui tratat de reasigurare pe
bază facultativ/obligatoriu există posibilitatea ca asigurătorul direct să utilizeze selecţia adversă
împotriva reasigurătorului, deoarece asigurătorul direct poate alege ce riscuri să păstreze şi ce
riscuri să cedeze în reasigurare.
Caracteristicile tratatului de reasigurare sunt opuse caracteristicilor reasigurărilor pe bază
facultativă:
 inflexibilitatea: odată ce tratatul este stabilit, ambele părţi trebuie să opereze în termenii şi
condiţiile tratatului (părţile trebuie să fie de acord cu termenii tratatului înainte de semnarea
acestuia);
 eficienţa: riscurile sunt reasigurate automat. Din punct de vedre administrativ este mai rapid
şi mai ieftin;
 siguranţa: printr-un tratat de reasigurare, asigurătorul direct ştie că reasigurarea este posibilă
(dacă riscul se înscrie în limitele tratatului) şi în ce condiţii.

6.4.2 Forme ale reasigurării

- în prezent se practică două forme principale de reasigurare:
a. reasigurarea proporţională,
b. reasigurarea neproporţională.
Reasigurarea proporţională Reasigurarea neproporţională
Reasiguratul primeşte o cotă agreată din prima de Pentru o primă stabilită reasigurătorul acceptă
asigurare (minus comisioane) şi plăteşte aceeaşi răspunderea pentru pierderile suportate de reasigurat
cotă din pierderile suferite de asigurător. peste o sumă agreată până la o limită superioară a
acesteia

Excedent de daună

Cota parte excedent de sumă Pe bază de risc Pe bază de Oprire de daună

O cotă parte din se cedează în Reasigurătorul întâmplare Reasigurătorul
plăteşte orice Reasigurătorul plăteşte numai dacă
toate riscurile reasigurare numai daună pentru un plăteşte când pierderea netă totală
acceptate de sumele acceptate de risc individual pierderea din a reasiguratului
asigurătorul original asigurător peste sau în excesul fiecare depăşeşte o sumă
se cedează reţinerea sa unei sume întâmplare predeterminată sau
reasigurătorului predeterminate depăşeşte proporţia veniturilor
reţinerea din primă
predeterminată

93
 A. Reasigurarea proporţională,
Reasigurătorul acceptă o răspundere stabilită ca o proporţie din suma asigurată iniţial prin
contractul de asigurare directă, daunele înregistrate repartizându-se între compania cedentă şi
reasigurători în mod direct, proporţional cu acoperirea acordată. Această formă de reasigurare
este uşor de administrat şi se poate aplica tuturor asigurărilor şi riscurilor asigurabile,
Tipuri de contracte proporţionale:
- contract „cotă-parte”,
- contract „excedent de sumă”.
Orice contract de reasigurare este necesar să conţină:
- denumirea companiei cedente şi a reasigurătorului,
- clasa afacerii,
- limitele teritoriale,
- tipul de contract,
- limita răspunderii,
- răspunderea maximă,
- comisionul,
- venituri estimate din prime,
- comisionul de profit,
- depozitul de prime,
- dobânda la depozit,
- depozitul de daune,
- portofoliul de afaceri,
- borderourile,
- conturile,
- notice-ul de reziliere (3 luni),
- brokerajul (comisionul brokerului),
- date şi informaţii statistice (informaţii privind primele brute, comisioanele,
daunele plătite, daunele în suspensie, rezervele de prime reţinute şi eliberate pentru
fiecare an).
a) Contractul ‚cotă parte’
Este cea mai simplă formă de reasigurare prin care reasigurătorul consimte să preia în
reasigurare o anumită proporţie din fiecare risc acceptat de compania cedentă prin contractul
iniţial de asigurare, suportând proporţional toate daunele în schimbul aceleiaşi proporţii din toate
primele directe, mai puţin comisionul de reasigurare,
Mărimea comisionului de reasigurare este în funcţie de clasa de asigurare care se cedează
în reasigurare si de istoricul daunelor ei.
Caracteristicile contractului cotă parte
1. presupune o identitate de interese a celor doi parteneri care-şi împart atât primele
de asigurare cât şi daunele,
2. compania cedentă are posibilitatea de a subscrie riscuri mai mari decât îi permite
capitalul social, reţinând acea parte din risc pe care şi-o poate permite (pe care o poate suporta),
diferenţa cedând-o în reasigurare uneia sau mai multor reasigurători,
3. compania cedentă nu poate selecta pentru cedare în reasigurare din multitudinea de
riscuri subscrise pe acelea care-i sunt defavorabile şi de aceea si comisionul solicitat este mai
mare,
4. modul de administrare este mai simplu şi cheltuielile sunt mai reduse,
5. contractul se reînnoieşte în mod automat, fiind un contract de tip continuu, dacă
nici una din părţi nu solicită rezilierea sa in timp util (3 sau 6 luni înainte),
6. se pretează cel mai bine societăţilor cedente mici, sau celor care încep subscrierea
unei noi categorii de riscuri.

94
 Acest tip de contract de reasigurare este folosit de companiile noi, pentru reasigurarea
unor clase noi de riscuri, sau pentru o zonă nouă geografică unde vor să promoveze relaţii de
asigurare.
b) Contractul de reasigurare ‚excedent de sumă’
Este contractul prin care reasigurătorul consimte să preia o parte dintr-un risc peste o
anumită limită denumită ‚plin’ sau ‚linie’ reţinută de compania cedentă pe contul său, primind în
schimb echivalentul proporţional din prima brută (minus comisionul de reasigurare) şi
angajându-se să suporte în aceiaşi proporţie si daunele apărute,
Este un contract proporţional pentru că prima de asigurare aferentă fiecărui risc este
cedată reasigurătorului in aceiaşi proporţie în care este cedata în reasigurare suma asigurată a
riscului respectiv, iar daunele se recuperează de la asigurător pe baza aceluiaşi calcul procentual.
Caracteristicile contractului excedent de sumă
1. este structurat in ‚plinuri’, capacitatea contractuală exprimându-se intr-un multiplu
de‚plinuri’ (nu ‚plin’) reprezintă suma maximă pe care compania cedentă acceptă să şi-o reţină
pe cont propriu,
2. compania cedentă are posibilitatea de a selecta riscurile, dezavantajând reasigurătorii,
şi de aceea şi comisionul perceput de cedentă este mai mic decât în cazul reasigurării ‚cotă
parte’,
3. modul de administrare este greoi, laborios, cheltuielile sunt mai mari atât pentru
compania cedentă cât şi pentru reasigurători
4. asigurătorul direct beneficiază de toate avantajele protecţiei automate de reasigurare,
răspunderea reasigurătorului începe automat şi simultan cu cea a companiei cedente imediat ce
este depăşită limita ‚plinului’,
Particularitatea acestei forme de reasigurare constă în faptul că compania cedentă
reasigură numai acea parte din orice risc ce depăşeşte nivelul propriei reţineri, acesta depinzând
de capacitatea companiei cedente, de gradul de risc, de calitatea si situaţia riscurilor subscrise, de
componenţa portofoliului, de frecventa si intensitatea catastrofelor care se produc în zona în care
este plasat obiectivul, de natura obiectului asigurat,
Un contract de reasigurare ‚surplus’ este împărţit in mai multe ‚plinuri’ egale ca valoare,
din care primul plin constituia reasigurarea proprie a companiei cedente, iar celelalte se
reasigură.
Conform contractului ‚excedent de sumă’, compania cedentă îşi poate reţine pe cont
propriu toate primele pentru riscurile subscrise aflate sub limita reţinerii. Prin cedarea sumelor ce
depăşesc nivelul reţinerii, compania cedentă reduce gama daunelor posibile, ce o pot afecta,
acestea transferându-se asupra reasigurătorilor.
Forma si conţinutul contractului de reasigurare proporţională
In practica internaţională nu există contracte standard pentru reasigurări datorită
diferenţelor dintre formele de reasigurare, nevoile specifice fiecărui cedent sau datorită
particularităţilor locale ale fiecărei companie cedentă.
Indiferent de tipul de contract, există anumite clauze obligatorii, şi anume:
- denumirea părţilor contractante,
- data începerii contractului,
- denumirea formei de reasigurare , tipul de risc protejat, zona
geografică pe care ocupă riscul, limitele răspunderii,
- excluderile,
- nivelul global al primei sau modul de calcul al acesteia, baza de calcul
inclusiv taxele sau alte cheltuieli ce vor fi recuperate de către cedentă
de la reasigurător,
- comisionul, dacă e cazul ca participare la beneficiu se deduce.
Comisionul reţinut din parte de primă cuvenite reasigurătorului,
proporţional cu cota de participare,

95
 - despăgubirile, specificând şi condiţiile şi termenul privind avizarea
daunelor către reasigurător şi plata acestora,
- decontarea (pregătirea şi achitarea),
- arbitrajul, respectiv procedura ce se va urma în eventualitatea apariţiei
unor litigii
- încheierea, respectiv nota de reziliere a contractului şi modul de
derulare a răspunderii,
- dacă contractul cuprinde afaceri subscrise în două sau mai multe
monede, este obligatorie înscrierea clauzei valutare, modul de plată
(moneda de plată) a primelor, a daunelor si cursurile de schimb folosite
pentru achitare.

B. Reasigurarea neproporţională
Denumirea formei de reasigurare îşi are originea în lipsa oricărei relaţii directe intre
volumul primelor subscrise de reasigurător şi cel cedat de asigurător, între mărimea daunelor
suportate de cedentă şi mărimea despăgubirilor plătite de reasigurător.
Are la bază două principii prin care se deosebeşte de reasigurarea proporţională:
1. In cazul producerii daunelor, reasigurătorul nu are aceiaşi atitudine faţă de daună ca şi
compania cedentă. Astfel pentru o daună mică reasigurătorul poate să nu participe deloc
la despăgubire sau contribuţia sa poate fi foarte mică în comparaţie cu dimensiunea
pierderilor.
2. Spre deosebire de reasigurarea proporţională care se bazează pe împărţirea atât a sumelor
asigurate cât si a primelor de asigurare şi a daunelor în proporţia stabilită iniţial,
reasigurarea neproporţională se bazează pe partajarea rezultatelor, de cele mai multe ori
foarte selective.
Prin reasigurarea proporţională, reasigurătorul participă la acoperirea daunelor numai
dacă acestea depăşesc o anumită limită monetară , stabilită în contractul de reasigurare.
Este o formă de reasigurare relativ recentă, uşor de administrat, cu costuri reduse, care în
ultimul timp s-a extins considerabil.
Tipurile de contracte neproporţionale
Se clasifică în funcţie de modalitatea de exprimare a limitei monetare (ca o sumă absolută
sau ca o cotă procentuală din volumul daunei):
a) contract de reasigurare ‚excedent de daună’
- contracte de acoperire a daunei pe bază de risc
- contracte de acoperire a daunei pe bază de întâmplare
b) contract de reasigurare ’excedent de rată a daunei’ sau ‚oprire a daunei’
a) Contractul excedent de daună (excess of loss, XOL sau X/L)
-se referă, în general, la daunele mari care pot apărea într-o companie de asigurări şi pot
afecta capacitatea financiară a acesteia;
- după ce compania cedentă stabileşte sumele maxime pe care le poate suporta la fiecare
daună în parte, se caută protecţia prin reasigurarea ”excedent de daună”, sau pe scurt X/L;
- reasigurarea X/L se practică la formele de asigurare care subscriu riscuri de valori mari
şi unde daunele care pot apărea au dimensiuni catastrofice (aviatice, maritim, incendiu,
accidente, catastrofe naturale);
- în contract compania cedentă stabileşte o limită monetară în sumă absolută, prin care
se creează o zonă de răspundere ce reprezintă reţinerea sa proprie, denumită „prioritate” sau
„layer” sau „franşiză”;
- reasigurarea se face pentru daune ce depăşesc valoarea maximă a reţinerii sale. De
obicei se stabileşte şi o sumă maximă (tot în valoare absolută) care reprezintă limita superioară a
răspunderii reasigurătorului.
Caracteristicile contractului:

96
 - asigurătorul direct şi reasigurătorul nu au legătură cu sumele asigurate acceptate, ci cu
mărimea daunelor suferite;
- reasigurătorul nu urmează soarta reasiguratului din punct de vedere al rezultatelor
financiare rezultate;
- reasiguratul cedează un volum mic din primele de asigurare subscrise putându-şi
construi o protecţie proprie substanţială;
- se realizează o protecţie a reasiguratului şi un mod de împărţire a riscurilor:
- în funcţie de dimensionarea priorităţilor stabilite, contractele X/L pot fi:
• cu limită pentru prioritate redusă – prin care reasigurătorul acceptă riscul ce
implică o daunalitate regulată, iar reţinerea de bază a companiei cedente este
astfel stabilită încât la apariţia unor daune să fie afectaţi şi reasigurătorii,
• cu limită pentru prioritate ridicată sau „acoperiri catastrofă” prin care
compania cedentă se protejează de cumulul daunelor aflate înafara controlului
normal al subscrierilor. Acoperirile catastrofă oferă protecţie reasiguratului
împotriva unor daune catastrofale (cutremure, inundaţii, cicloane, tornade),
apărute pe bază de întâmplare.
- costurile de administrare sunt reduse pentru ambii parteneri;
- contractul se structurează pe „layere”, protejând de regulă un cont de subscrieri;
- fluxul monetar este redus şi efectul de finanţare este modest;
- contractul de reasigurare se poate încheia:
• pe bază de risc – caz în care reasigurătorul suportă daunele pentru un risc
individual sau în excesul unei sume predeterminate,
• pe bază de întâmplare când reasigurătorul plăteşte daunele la fiecare
întâmplare ce depăşesc o reţinere predeterminată.
Contractul de reasigurare excedent de daună pe bază de risc
- reasigurătorul va suporta toate daunele care rezultă dintr-un eveniment, calculate risc
cu risc, şi nu daunele ce rezultă dintr-un incident mare care provoacă o acumulare de daune sau
dintr-un număr de daune ce pot să survină într-un an financiar.
Contractul „excedent de daună” pe bază de întâmplare
- reasigurătorul plăteşte toate daunele ce rezultă dintr-un singur eveniment, indiferent
de numărul de riscuri ce au creat daune,
- protecţia oferită este mai cuprinzătoare deoarece include acumulările de daune
datorate unui singur incident.
b) Contractul „excedent de rată a daunei” (loss retro) sau „oprire de daună” (stop loss)
- contractul de reasigurare presupune limitarea răspunderii cedentului la un anumit
nivel al ratei daunei, cedând în reasigurare ceea ce depăşeşte un anumit nivel procentual
determinat din volumul de prime;
- reasigurătorul suportă daunele numai dacă pierderea totală a cedentei pentru un an
depăşeşte o sumă prestabilită sau procentul veniturilor din primă;
- limita reţinerii cedentei se stabileşte ca un procent din volumul primelor nete încasate
de cedentă (10%), iar diferenţa va fi suportată de reasigurător;
- el nu va răspunde pentru daunele a căror valoare este mai mică decât rata daunei
pentru anul anterior, ci numai pentru daunele aflate până la limita răspunderii contractului;
- aceste contracte se încheie numai cu societăţi de asigurare de primă clasă, deoarece
reasigurătorul se bazează pe buna credinţă a cedentei, deoarece cedenta poate profita uşor de
reasigurător prin extinderea subscrierii, ştiind că plăteşte reasigurătorul;
- este extinsă în practica internaţională în special pentru riscul de grindină.

97
 Caracteristicile contractului
- cedenta îşi limitează răspunderea la un anumit procent din primele încasate din riscurile
respective;
- reasigurătorul nu este răspunzător de daunele întâmplate până când nu se atinge nivelul
procentual de daunalitate limită prestabilit, nivel de la care începe răspunderea sa;
- se administrează şi funcţionează ca şi un contract excedent de daună
- baza de referinţă pentru determinarea franşizei este rezultatul anual al ratei daunei,
respectiv raportul procentual dintre volumul daunelor apărute intr-o perioadă de timp şi volumul
total al primelor de asigurare încasate în aceiaşi perioadă de timp.
Avantajele contractului:
- oferă o protecţie foarte bună pentru compania cedentă, pentru rezultatele anuale:
- gestionarea contractului este foarte simplă si nu implică cheltuieli mari si cantitate mare
de muncă
Dezavantajele contractului:
- este dificilă fixarea primei de asigurare;
- nu poate garanta obţinerea de profit de către compania cedentă
Forma şi conţinutul contractului de reasigurare neproporţională
- nu există o formă standard;
contractul este propus şi înaintat reasigurătorului de către compania cedentă în funcţie de
programul de reasigurare şi de interesele lui;
- reasigurătorul se bazează pe experienţa în subscriere a cedentei, pe
integritatea, experienţa si judecata companiei cedente;
- reasigurătorul nu este interesat de riscurile individuale subscrise de
cedentă, doar de profitabilitatea întregului portofoliu reasigurat;
- încheierea contractului are la bază un grad de încredere ridicat între cei
doi parteneri, în primul rând notificarea promtă a daunelor de către
cedentă şi colaborarea pentru dimensionarea şi rezolvarea lor;
- înainte de încheierea acordului reasigurătorul va solicita un set de
informaţii laborioase despre natura afacerilor cedentei, condiţiile de
pasare a riscurilor ce vor influenta viitorul istoric al daunelor, politica
de subscriere a cedentei, abilitatea şi experienţa personalului
companiei;
- reasigurătorul trebuie să aibă certitudinea că în perioada de desfăşurare
a contractului va fi informat in legătură cu toate modificările ce pot
apărea si pot schimba rezultatele finale.

98
CAP. VII. MANAGEMENTUL VÂNZĂRILOR ÎN ASIGURĂRI

Activitatea de contractare şi vânzare a produselor de asigurare se desfăşoară în cadrul

sucursalelor şi agenţiilor proprii ale societăţilor de asigurare sau prin intermediul brokerilor de
asigurare.
In cadrul sucursalelor şi agenţiilor societăţilor de asigurări se desfăşoară primele două
funcţii primare ale activităţii de asigurare:
- vânzarea poliţelor de asigurare,
- prestarea de servicii asiguraţilor.

7.1. Sisteme de management al vânzărilor

Deoarece nu există un sistem şablon de vânzare a produselor de asigurare, fiecare
societate de asigurare îşi construieşte propriul său sistem de vânzare a produselor de asigurare;
Dacă la nivelul societăţii de asigurare nu există un sistem unitar de vânzare a asigurărilor,
atunci fiecare sucursală sau agenţie îşi construieşte propriul său sistem de vânzare pentru că
principalul lor rol este să facă cunoscute produsele de asigurări la cât mai multe persoane, să le
vândă la cât mai multe persoane sau aceleaşi persoane să îi vândă cât mai multe produse de
asigurare şi astfel să dezvolte agenţia, sucursala sau societatea de asigurare.
Sistemele de management al vânzărilor sunt divizate în două grupe:
- cele care impun o planificare făcută la nivel ierarhic superior sau numite
„de sus în jos” (top-down),
- cele în care planificarea şi monitorizarea se face de „jos în sus” (bottom-
up).
Sistemul top-down
- conducerea fixează obiectivele de vânzare pe termen lung şi scurt şi căile de realizare
a lor;
- fiecărui agent de asigurare i se fixează un obiectiv de atins, sau sub forma unui volum
de încasări aferente noilor poliţe de asigurare sau ca număr de poliţe vândute cu o
sumă minimă asigurată/poliţă;
- liniile obiectivelor de realizat sunt trasate sucursalelor sau altor verigi superioare de
către conducerea centralizată;
- sucursala va trasa obiectivele de atins agenţiilor din subordine în funcţie de
capacitatea de contractare a fiecăreia dintre ele sau de posibilităţile de extindere a
fiecăreia.
Sistemul bottom-up
- agenţiile de asigurare, cele mai mici nuclee de vânzare dintr-o societate de asigurări
întocmesc planul de vânzare din punctul lor de vedere;
- planul agenţiei se întocmeşte de către agenţii de vânzări pe baza estimărilor pe care se
aşteptă să le obţină în perioada prevăzută (vânzări noi, perfecţionarea tehnicii folosite,
etc.);

99
 - planurile agenţiilor sunt analizate şi perfecţionate de fiecare structură superioară
ierarhic, urmând ca în final să se obţină un singur plan global;
- acest mod de lucru permite participarea fiecărui agent şi a fiecărei verigi de vânzare la
realizarea planului societăţii de asigurare, ceea ce determină un ridicat nivel de
control asupra propriei munci precum şi încadrarea intereselor personale ale fiecărui
agent în interesele comune ale societăţii de asigurări.
Ambele modalităţi de stabilire a planului de vânzări pe termen mediu şi lung au în
comun faptul că direcţiile planificării şi măsurarea rezultatelor se stabilesc la nivelul
conducerii de vârf a companiei de asigurări.
Indiferent de metoda folosită, conducerea agenţiei trebuie să asigure cadrul operativ
pentru procesul de management al vânzărilor.

7.2. Planificarea activităţii de vânzare

In planificarea activităţii de vânzare se disting şapte faze:
a) stabilirea misiunii,
b) strategii,
c) obiective pe termen lung,
d) obiective pe termen scurt,
e) bugete,
f) politici,
g) proceduri.
7.2.1.Planificarea la nivelul agenţiei
Activitatea agenţiei este coordonată de directorul de vânzări. El contribuie la întocmirea
şi implementarea strategiilor de vânzare care în amănunt cuprind:
- stabilirea obiectivelor,
- a politicilor,
- a procedurilor activităţii de vânzare.
Strategii de vânzare
Fiecare agenţie poate stabili una sau mai multe strategii de vânzare,
a) stabileşte raza teritorială pe care acţionează. Identifică potenţialii clienţi în raza
teritorială pe care acţionează. Dacă raza teritorială este prea mare, stabileşte posibilitatea
deschiderii de noi agenţii sau puncte de lucru atât pentru o mai bună identificare a posibilităţilor
de vânzare, cât şi pentru o mai bună servire a asiguraţilor.
b) o altă strategie poate fi perfecţionarea serviciilor de control al daunelor, perfecţionarea
managementului riscului şi a serviciilor tehnice, dacă societatea nu are un serviciu de
management al riscului.
c) o altă strategie constă în stabilirea unei metode de obţinere a noilor asiguraţi – aceasta
printr-o informare susţinută şi sistematică asupra produselor de asigurare aflate în portofoliul
agenţiei. Aceasta se poate concretiza prin expedierea de buletine informative care să cuprindă
informaţii telegrafice despre produsele de asigurare considerate necesare în viaţa şi activitatea
adresantului. Acestea trebuie să cuprindă şi o căsuţă poştală unde potenţialul asigurat poate să
expedieze buletinul cu solicitările pe care le are sau cu serviciile pe care le solicită agenţiei de
asigurare;
Tot în strategia de acaparare de noi asiguraţi intră şi identificarea contractelor de
asigurare pe care cei vizaţi le au încheiate la alte companii de asigurare, datele la care expiră
acestea şi încercarea de a-i atrage la compania de asigurare prin oferirea de clauze, riscuri sau
prime de asigurare mai atractive;
Atunci când potenţialii asiguraţi solicită o întâlnire printr-un buletin informativ, aceasta
este transferată agenţilor de asigurări care vor perfecta instruirea;
Agentul de asigurare îşi stabileşte strategia proprie împreună cu şeful agenţiei, în
concordanţă cu strategia agenţiei. Agentul primeşte un portofoliu de asiguraţi pe care îl

100
va administra sau este obligat să-şi creeze un portofoliu propriu. De cele mai multe ori el
va folosi o combinaţie a celor două.
Alte tipuri de strategii
- legate de – volumul de afaceri,
- portofoliul de produse,
- specializarea pe produse.
Strategiile legate de volumul de afaceri sunt proiectate pentru a dezvolta agenţia până la
un anumit nivel. Strategiile care vizează portofoliul de produse implică un proiect clar de
creştere a numărului de contracte dintr-un anumit produs de asigurare şi de scădere a numărului
de contracte dintr-un alt produs de asigurare.
Strategiile întocmite de agenţii de asigurare sunt de regulă pe termen scurt şi deoarece
acestea trebuie să aibă o continuitate şi să corespundă cu strategia pe termen mediu a agenţiei,
după ce sunt îndeplinite, se stabilesc noi obiective, care implică noi strategii.
Obiective generale ale activităţii de vânzare
- procesul începe cu stabilirea în linii mari a misiunii agenţiei şi a unor strategii pe termen
scurt care trebuie să aibă continuitate în fiecare an;
- dacă condiţiile exterioare agenţiei se schimbă, se pot modifica atât misiunea agenţilor
de asigurare, cât şi strategiile;
- pe termen lung, strategiile sunt de preferat să se modifice foarte puţin;
- de la an la an se pot modifica obiectivele generale care se referă la activităţi mai puţin
cuprinzătoare decât strategiile şi trebuie îndeplinite până la sfârşitul perioadei planificate (de
regulă un an fiscal);
- obiectivele generale sunt măsurabile, limitate în timp, controlabile şi formulate pentru
obţinerea unor rezultate concrete.
Obiectivele specifice de vânzare
- sunt stabilite ca şi obiectivele generale, deosebirea principală constă în intervalul de
timp până la îndeplinirea lor;
- ele pot fi mult mai concrete, pentru că trebuie atinse într-un timp mult mai scurt; ele nu
sunt afectate în aceeaşi măsură de evenimente neprevăzute.
Bugetul activităţii de vânzare
- scopul stabilirii unui buget este îndeplinirea obiectivelor pe termen scurt şi pe termen
lung cu mijloacele băneşti necesare;
- pentru îndeplinirea acestor obiective sunt importante resursele umane şi de timp care
trebuie mobilizate toate în limita bugetului stabilit;
- directorul de vânzări trebuie să aloce fondurile disponibile şi să fie informat asupra
modului în care agentul de asigurări alocă timpul necesar;
- când volumul vânzărilor creşte trebuie întocmit un buget de alocare a personalului
auxiliar.
Politica de vânzare
- nu specifică un mod de acţiune, dar prevede anumite constrângeri în modul de
desfăşurare a operaţiilor de vânzare;
- ea asigură uniformitatea comportamentală în interiorul organizaţiei şi continuitatea
deciziilor;
- politicile definesc regulile de lucru generale, ajutându-i pe angajaţi să acţioneze în
anumite situaţii;
- ele îmbunătăţesc fluxul operaţiilor în cadrul agenţiei, accelerează viteza de lucru prin
eliminarea timpilor necesari adoptării deciziilor.
Procedurile de vânzare
- explică în amănunt modul în care trebuie făcută vânzarea;
- pe măsură ce activitatea agenţiei creşte se perfecţionează şi activitatea de vânzare, este
necesar ca procedurile existente să fie completate. Neglijarea acestora are drept rezultat

101
suprapunerea unor activităţi, munca ineficientă ce afectează atât vânzarea de poliţe cât şi
calitatea serviciilor prestate clienţilor;
- agenţiile trebuie să ofere agenţilor coduri de proceduri care să ajute agentul atât la
propria-i pregătire cât şi la menţinerea controlului calităţii serviciilor prestate.
8.2.2. Planificarea activităţii individuale a agentului de asigurare
Expunerea misiunii ca vânzarea de produse de asigurare trebuie să fie adaptată nevoilor
potenţialilor asiguraţi, agentul trebuie să-şi expună produsele de care clientul are nevoie, într-un
mod cât mai atrăgător;
Expunerea misiunii agentului trebuie să aibă următoarele caracteristici:
a) să fie exprimată în termeni generali,
b) să facă referire la satisfacerea nevoilor clienţilor,
c) să fie generică (nu trebuie menţionate produse specifice),
d) să fie orientativă.
Misiunea trebuie exprimată în termeni generali, în funcţie de cariera şi aptitudinile
agentului de asigurare, fără a specifica pieţele vizate de agent sau proceduri de vânzare ale
acestuia, nimic specific.
Conţinutul misiunii agentului trebuie să se refere la nevoile de asigurări ale potenţialilor
asiguraţi cărora o să li se adreseze agentul de asigurare. Agentul poate să vândă produse de
asigurare de viaţă, sănătate, bunuri şi răspundere pentru clienţii săi. Dacă el intenţionează să
vândă doar produse de asigurări de bunuri, el îşi va exprima misiunea în termeni generali,
urmând ca strategiile de vânzare să fie exprimate mai specific.
Caracterul generic – misiunea nu trebuie să facă referire la produsele specifice ce vor fi
vândute de agentul de asigurare, ci doar generic la „nevoia de asigurare”,
Caracterul orientativ – expunerea misiunii agentului trebuie să fie încheiată cu direcţia de
evoluţie a carierei agentului, dar în acelaşi timp să fie generală pentru a-i permite acestuia să-şi
dezvolte activitatea.
Stabilirea strategiilor
- acestea arată modul specific de lucru al agentului în scopul îndeplinirii misiunii sale.
De asemenea acestea arată celorlalte persoane din organizaţie direcţia în care agentul
doreşte să acţioneze;
- în funcţie de strategiile definite, se identifică pieţele specifice pe care agentul va
acţiona, iar dacă se doreşte sporirea numărului agenţilor dintr-o agenţie, atunci se
întocmesc strategii privind pregătirea profesională a agenţilor;
- strategiile se întocmesc în formă scrisă, pentru a putea fi cunoscute de toţi cei
interesaţi;
- strategiile se elaborează pe termen scurt şi trebuie să aibă o anumită continuitate şi
consecvenţă de la o perioadă la alta.
Obiectivele pe termen lung – trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
a) să fie specifice,
b) să fie măsurabile,
c) să fie limitate în timp,
d) să fie orientate către obţinerea de rezultate finale,
e) să fie importante şi rezonabile,
f) să fie controlabile,
g) să fie exprimate în formă scrisă.
a) mai precis cuvintele şi frazele folosite în expunerea obiectivelor pe termen lung trebuie
să fie clare şi lipsite de ambiguitate, pentru a transmite cu exactitate intenţiile agenţilor. Aceasta
pentru ca cei care contribuie la îndeplinirea planului agentului să înţeleagă care le sunt atribuţiile.
De asemenea exprimarea clară şi concisă a obiectivelor ajută la îndeplinirea cu exactitate a
obiectivelor controlului;
b) un obiectiv este măsurabil dacă poate fi utilizat ca etalon pentru aprecierea gradului în
care a fost îndeplinit;

102
 c) planul de lucru trebuie în aşa fel conceput încât oricine îl lecturează trebuie să
înţeleagă obiectivele sale şi termenul limită până la care acestea trebuie realizate. Termenul de
realizare se specifică clar: an calendaristic, an fiscal.
d) obiectivele pe termen lung reprezintă rezultatele finale ale unor activităţi concrete şi de
lungă durată şi trebuie definite ca atare. Probleme pot apărea atunci când unele activităţi nu pot fi
finalizate până la termenele fixate, soluţionarea acestora necesitând mai mult timp. În această
situaţie se vor stabili rezultatele parţiale ce trebuie obţinute la sfârşitul perioadei planificate;
e) importanţa şi caracterul rezonabil al unui obiectiv pe termen lung nu pot fi determinate
decât de către agent, însă ceea ce are importanţă pentru agent poate să nu fie important pentru
ceilalţi. Un obiectiv este important dacă îndeplinirea lui este necesară şi utilă agentului în
vederea punerii în practică a strategiilor şi îndeplinirii misiunii specificate în plan. Obiectivul
trebuie corelat cu celelalte obiective ale agentului şi ale firmei de asigurări;
- obiectivul este rezonabil dacă realizarea acestuia se înscrie între anumite limite realiste.
Din punct de vedere psihologic nu este eficientă stabilirea unor standarde de performanţă care nu
pot fi atinse sau care nu pot fi realizate cu eforturi minime;
f) posibilităţile de realizare a obiectivelor trebuie să se afle sub controlul agentului. Dacă
succesul planului depinde de activităţi care nu se află în sfera de control a agentului, atunci
acesta nu a stabilit obiectivele şi standardele în mod corespunzător;
g) trebuie să se afle sub formă scrisă pentru a putea fi consultate oricând, de oricine
doreşte.
Acestea includ nivelul încasărilor din prime, pregătirea profesională, numărul de
asiguraţi, numărul de asigurări nou încheiate pe clase de asigurări, etc.
Obiective pe termen scurt – pot fi considerate rezultate parţiale prin care se realizează
obiectivele pe termen lung. Ele se definesc în termeni exacţi împreună cu direcţiile concrete de
acţiune.
Bugetul – reprezintă o alocare de resurse care nu se limitează la bani, dar care de obicei
sunt exprimate în valori băneşti deoarece aceştia sunt cea mai bună măsură a rezultatelor unei
activităţi. Scopul unui buget este alocarea unor resurse limitate care trebuie privite atât din punct
de vedere al banilor cât şi al timpului.
Planificarea timpului reprezintă alocarea timpului de lucru al agentului pentru
îndeplinirea eficientă a diferitelor obiective fixate.
Politicile introduc anumite constrângeri asupra activităţilor din cadrul unui plan. Ele nu
stabilesc cursul unei acţiuni, ci limitele acesteia.
Ex. un agent poate avea ca politică personală „expedierea prin poştă a cel puţin 5 scrisori
săptămânal potenţialilor asiguraţi”. Această politică indică faptul că este acceptabilă trimiterea a
5 scrisori oricărora dintre potenţialii asiguraţi ai agentului, dar un număr de trei asigurări nu este
acceptat.
Procedurile – stabilesc modalităţile specifice de acţiune.
Ex. un agent decide să folosească un program de corespondenţă prin poştă cu dealerii de
automobile. Nu se vor expedia scrisori pentru a avea întâlniri cu aceştia tuturor în aceeaşi zi, ci
câte 4-5 zilnic pentru a se putea stabili întâlnirile. Agentul va fi sigur că îşi va putea stabili
întâlniri cu toţi 5 într-o singură zi.
- întotdeauna, când activităţile de care depinde succesul agentului sunt delegate altor
persoane, este absolut necesară existenţa unei proceduri scrise.

7.3. Organizarea activităţii de vânzare

O agenţie de asigurări este constituită dintr-un grup de persoane care desfăşoară anumite
activităţi în scopul atingerii unor obiective comune. Acesta constituie cadrul de lucru în care
agenţii de asigurare şi personalul auxiliar conlucrează în mod eficient.
Agenţiile trebuie să fie capabile să se poată adapta rapid la condiţiile de mediu care sunt
în continuă schimbare.

103
 In funcţie de diferitele stadii de dezvoltare, trebuie modificată şi structura organizatorică
pentru a se adapta noilor dimensiuni ale agenţiei. Organizaţia trebuie să fie flexibilă pentru a
putea face faţă schimbării şi stabilă ca să suporte trauma inevitabilă ce însoţeşte schimbarea;
Agenţia trebuie structurată în jurul activităţilor şi nu în jurul persoanelor ce îndeplinesc
aceste activităţi. Ideal ar fi să fie stabilite activităţile ce trebuie realizate şi apoi desemnate
persoanele care trebuie să le îndeplinească. În practică nu se întâmplă aproape niciodată aşa;
Structura agenţiei nu se stabileşte niciodată pe baza ambiţiilor diferiţilor angajaţi, ci pe
baza calităţilor individuale ale acestora.
Stabilirea structurii organizatorice
Presupune delimitarea activităţilor şi funcţiilor, continuarea lor şi determinarea relaţiilor
dintre posturi.

a) separarea activităţilor şi funcţiilor

Primul pas este definirea şi separarea principalelor activităţi de marketing şi vânzări şi
precizarea funcţiilor ce trebuie îndeplinite.
Pentru o agenţie a unei societăţi de asigurări generale, aceste activităţi includ segmentul
de populaţie căruia i se adresează, potenţialii clienţi care vor fi abordaţi, modalităţile de
abordare, încheierea contractelor de asigurare, stabilirea primelor de asigurare, emiterea
poliţelor, contabilitatea, introducerea şi procesarea datelor şi întocmirea dosarelor de daună.
Dacă o agenţie se reorganizează este esenţial ca noile atribuţii să vizeze funcţiile de
îndeplinit fără a se ţine seama de posturile existente sau de persoanele care le ocupă.
In funcţie de mărimea agenţiei, de numărul de contracte pe care urmează să le contracteze
şi activităţile pe care urmează să le efectueze agenţii de asigurare se delimitează. Sunt agenţi care
vor contracta asigurări dintr-o anumită clasă de asigurări sau de sume asigurate până la o anumită
valoare şi sunt agenţi care primesc competenţe sporite.
La fel şi personalul auxiliar. Agenţiile mici nu îşi permit angajarea de personal auxiliar,
atribuţii administrative primind agenţii de asigurare care contractează asigurări.
Agenţiile mai mari au angajat personal auxiliar care au ca atribuţii toate activităţile
conexe vânzării de asigurări (elaborarea de oferte de asigurare, verificarea şi emiterea poliţelor
de asigurare, preluarea şi prelucrarea datelor pe care contractul de asigurare le conţine, preluarea
înştiinţărilor de evenimente asigurate, etc.).
Combinarea funcţiilor sau activităţilor
In agenţiile mici fiecare agent de asigurare va îndeplini toate etapele necesare vânzării cu
succes a asigurărilor. Mai mult, agentul de asigurare va vinde prin mijloace proprii, asigurări din
toate clasele pe care societatea de asigurare de care aparţine are autorizaţie de la CSA să le
vândă. În final, după ce acesta a încheiat procesul de vânzare, va îndeplini şi funcţiile din
administraţie ale fiecărui contract de asigurare.
In agenţiile mari care au forţă financiară, va fi angajat personal auxiliar care va fi
specializat pe forme de activităţi
Rolul managerului de agenţie este acela de a determina exact care dintre activităţi le
poate executa personalul administrativ, numărul de auxiliari necesari în funcţie de volumul de
activitate pentru a le ocupa în mod eficient acestora timpul de muncă.
Pentru a-şi calcula numărul de auxiliari necesari într-o agenţie, managerul va calcula
numărul de salarii care se pot plăti la nivelul unui salariu mediu realizat pe agenţie şi în funcţie
de creşterea reală a încasărilor prognozate a se obţine în anul următor. Aceasta, bineînţeles, după
ce din veniturile prognozate a se obţine se scad aşa numitele cheltuieli fixe ale agenţiei (chirii,
telefoane, benzină, eventualele rate de leasing, cheltuieli cu imprimatele, etc.);
Această metodă se foloseşte în mod diferit dacă agenţia doreşte o creştere spectaculoasă
sau una mai mică sau dacă ea este una cu multe contracte în derulare, cu un portofoliu substanţial
şi unde este necesar un număr mare de persoane auxiliare al căror salariu mediu va fi ridicat în
funcţie de salariul mediu pe agenţie;

104
 Posturile
Dimensiunea posturilor dintr-o agenţie este făcută în funcţie de mărimea agenţiei. În
agenţiile mici una sau doua persoane îndeplinesc toate funcţiile legate de vânzarea şi
administrarea asigurărilor vândute.
Directorul de vânzări – rolul lui este acela de a identifica grupurile potenţiale de asiguraţi,
persoanele fizice şi juridice din societatea civilă care au nevoie de asigurările pe care le
promovează şi acela de coordonator al personalului implicat în activitatea de vânzare.
O cerinţă indispensabilă a activităţii de vânzare în asigurări este aceea de e reînnoi
continuu echipa de vânzare, pentru a lărgi în primul rând baza de potenţiali asiguraţi ai agenţiei.
Pentru aceasta directorul de vânzări are permanent în atribuţii recrutarea, selectarea, pregătirea şi
controlul personalului din vânzări. În unele societăţi de asigurări poate avea şi rol de consultant
în promovarea personalului sau al relaţiilor cu publicul.

Agenţii de asigurări
In unele societăţi de asigurări aceştia mai sunt numiţi inspectori de asigurări, consultanţi
de asigurări, etc. Rolul lor este acelaşi: de a vinde produsele de asigurare ale unei companii de
asigurări.
Personalul auxiliar
Rolul lor este în special acela de a presta activităţile administrative ale agenţilor de
asigurări. Ei nu sunt implicaţi în activităţi directe de vânzare a asigurărilor.
Personalul tehnic
Sunt persoane de specialitate care au o anumită experienţă în domeniul asigurărilor, în
funcţie de rezultatele obţinute în perioada trecută la o clasă de asigurări, modifică condiţiile de
asigurare, stabilesc primele de asigurare, decid preluarea în asigurare a unui risc, a unui obiectiv
(underwriter-ii).
Pentru a fi eficiente activităţile acestor persoane, este absolut necesar să aibă cunoştinţe
vaste de asigurări şi o legătură permanentă cu personalul din vânzări şi cei care instrumentează
dosarele de plată ale evenimentelor apărute.
Determinarea interdependenţelor dintre posturi
După ce s-a stabilit componenţa şi structura agenţiei este absolut necesară stabilirea
conexiunilor dintre posturile cuprinse în schemă pentru a se obţine eficienţa maximă a acestora.
Fiecare organizaţie a companiei are nevoie de propriile legături, de conexiuni care sunt
stabilite de managerul acesteia şi care se comunică cu claritate fiecărei persoane responsabile din
organizaţie.
La fel de importante sunt relaţiile de subordonare într-o organizaţie şi limitele de
competenţă ale fiecărei persoane.
Pentru a obţine randament maxim de la o agenţie de vânzare este important de a delimita
activităţile de vânzare propriu zise ale agenţiilor de cele ale auxiliarilor.
Ocuparea posturilor
După definitivarea structurii organizatorice a agenţiei, a competenţelor, atribuţiilor
posturilor şi a conexiunilor dintre posturi, directorul agenţiei sau responsabilii organizaţiei vor
completa cu personal corespunzător posturile respective.
La completarea cu personal a noilor posturi se pot adopta două variante, redistribuirea sau
promovarea în noile posturi a personalului existent în agenţie sau angajarea de personal nou cu
calificare corespunzătoare.
Cum una dintre cele mai mari probleme în sistemul de asigurări românesc este lipsa
personalului instruit, cea mai des întâlnită situaţie este redistribuirea personalului existent într-o
agenţie, iar în cazul în care este o agenţie a unei noi societăţi de asigurări se racolează personal
instruit de la o altă societate de asigurări.

7.4. Antrenarea şi coordonarea activităţii de vânzare

105
 Scopul constituirii agenţiilor de asigurări este satisfacerea nevoilor, mereu crescânde, de
servicii de asigurare, persoanelor fizice şi juridice din teritoriul în care activează acestea.
În agenţiile de asigurări activează un număr de agenţi de asigurare şi auxiliari coordonaţi
de un manager, în vederea obţinerii de rezultate optime.
Delegarea autorităţii şi a responsabilităţilor
Pentru o mai bună coordonare în activitatea agenţiilor, managerul va delega atât autoritate
cât şi responsabilităţi, persoanelor aflate în subordinea sa pe următoarea treaptă ierarhică.
Scopul delegării de responsabilităţi este acela că pentru venitul pe care îl primesc, agenţii
trebuie să presteze anumite activităţi care să genereze un câştig mai mare.
Scopul delegării de autoritate este acela că oamenii simt nevoia să evolueze în munca lor.
Pe măsură ce primesc experienţă, sunt pregătiţi să facă mai mult şi managerul trebuie să-i
îndrume şi să-i coordoneze în acest scop.
In activitatea curentă se întâlnesc situaţii în care responsabilităţile şi competenţele nu sunt
delegate subalternilor din diferite motive: egoism, neîncredere în capacitatea managerială a
celuilalt, neîncredere în cunoştinţele subalternilor sau teama că subalternul poate fi mai bun ca el
şi-l poate înlocui.
Motivarea
Aceasta presupune satisfacerea numitor nevoi sau aspiraţii.
Managerul de agenţie trebuie să fie conştient că este necesar să ofere oportunităţi de
satisfacere a acestora.
Mijloacele de motivare pot fi:
a) bani,
b) sentimentul propriei importanţe,
c) posibilitatea avansării,
d) recunoaşterea meritelor personale de către ceilalţi membrii ai agenţiei.
a) banii – reprezintă motivaţia principală a oricărei persoane care prestează o muncă utilă
societăţii, cu atât mai mult a agenţilor de asigurări care încasează prime de asigurări numai în
bani.
Recompensa în bani este necesar a fi dimensionată în aşa fel încât agentul să-şi
îndeplinească cu promptitudine sarcinile trasate şi astfel să se realizeze la timp obiectivele
propuse.
Scopul dimensionării recompensei în bani este obţinerea de venituri maxime în activitatea
de vânzări a agentului într-un timp relativ scurt, fără a pune în pericol rezultatele financiare ale
agenţiei şi fără a diminua dorinţa agentului de a-şi spori încasările în următoarea perioadă.
Recompensa în bani trebuie dimensionată astfel încât agentul să nu-şi neglijeze celelalte
îndatoriri (consultanţă acordată asiguraţilor, activităţi administrative, rezolvarea dosarelor de
plată, etc.).
In agenţiile societăţilor de asigurări se aplică mai multe sisteme de compensare: salariu
fix, comisioane din prime încasate – variabile în funcţie de clasa din care face parte asigurarea,
salariu + comisioane, comisioane şi prime, participarea angajaţilor la profit, participarea la
programe de pensii sau alte beneficii pe termen lung tocmai pentru a motiva angajaţii şi pentru a-
i fideliza.
b) importanţa muncii şi a responsabilităţilor primite
Poate mai mult decât recompensa în bani, persoanele care lucrează doresc să se simtă
importante.
Cum cei mai mulţi agenţi de asigurare încheie asigurări doar în afara sediului agenţiei,
pierd contactul cu managerul şi ar putea avea un sentiment de inutilitate mai ales dacă nu a mai
încheiat asigurări într-o perioadă de timp.
Este necesar să fie încurajaţi şi să li se reamintească importanţa muncii lor la dezvoltarea
agenţiei şi a locului şi rolului agenţiei în dezvoltarea societăţii de asigurări.
Managerul trebuie să reamintească mereu şi celorlalţi auxiliari din agenţie rolul, locul şi
mai ales importanţa muncii lor în interiorul organizaţiei pentru a nu se simţi inutili.

106
 c) posibilitatea avansării
Un alt criteriu de motivare este cel al posibilităţii avansării pe linie ierarhică, mai ales a
celor ambiţioşi şi bine pregătiţi profesional.
Directorul de vânzări sau unit-managerul trebuie să descopere aspiraţiile de promovare
ale agenţilor, să le sprijine şi să le încurajeze.
d) recunoaşterea meritelor personale
O caracteristică comună a tuturor agenţilor care contractează asigurări este aceea de a fi
cunoscuţi în organizaţia în care activează.
Pentru satisfacerea acestei laturi a motivării, multe agenţii emit buletine informative
despre numărul contractelor încheiate într-o perioadă de timp, volumul de prime încasate de
diferiţi agenţi într-o perioadă de timp şi un top al agenţilor de asigurare în întreaga societate de
asigurări.
Pentru stimularea vânzărilor totale sau a unei anumite clase de asigurări, se pot organiza
concursuri cu obţinerea de diferite premii. Ele pot fi stimulative atâta timp cât sunt bine
organizate.
In activitatea fiecărei agenţii sau a fiecărui agent există momente în care se simte
nemotivat. Lipsa motivării poate avea diverse cauze: pierderea unui contract important, prea
multă muncă. Prea puţină muncă, eşecul în încheierea unui contract, lucrul în condiţii
necorespunzătoare, lipsa de încredere în management sau în organizaţie, lipsa sentimentului de
siguranţă a locului de muncă, probleme personale, etc. rolul managerului este acela de a găsi
motivul nemotivării şi de a-l înlătura, pentru că un individ nemotivat poate determina întreaga
organizaţie să nu-şi realizeze scopurile propuse.

Coordonarea agenţilor, trebuie să vizeze

- distribuirea portofoliilor de clienţi,
- stabilirea unor standarde acceptabile privind clienţii,
- stabilirea regulilor de colectare a primelor.
Distribuţia portofoliilor de clienţi – în fiecare agenţie trebuie să existe un sistem
de monitorizare a clienţilor, de redistribuire a portofoliului în cazul în care agentul care îl are în
portofoliu este în imposibilitatea de a-i satisface cerinţele. Pentru persoanele fizice şi juridice
care urmează să fie abordate, se va face o împărţire a lor pentru a nu ajunge în situaţia ca doi
agenţi ai aceleaşi societăţi de asigurare să negocieze cu acelaşi client.
Stabilirea unor standarde acceptabile privind clienţii – pentru că mulţi dintre
agenţii de asigurări sunt recompensaţi după volumul de prime încasate, sunt dispuşi să încheie
aproape orice fel de asigurare. Underwriter-ul societăţii de asigurări triază riscurile acceptate în
asigurare, astfel timpul alocat procedurilor de vânzare consumate de agent, sunt irosite.
Stabilirea regulilor de colectare a primelor de asigurare – având în vedere că în
România se foloseşte atât sistemul primei cherabile cât şi al primei portabile, managerul agenţiei
sau chiar directorul de vânzări va stabili cu exactitate sistemul de corelare a primelor în vederea
unei eficientizări a fluxului de numerar.
Medierea conflictelor
Agenţii de asigurări care întreţin relaţii de colaborare cu multe persoane fizice şi juridice
în vederea satisfacerii nevoilor de asigurări ale acestora, intră de multe ori în conflicte
interpersonale fie pentru câştigarea unui client, fie pentru că unul îşi realizează sarcinile de
contractare mai repede.
Rolul managerului de agenţie este de a media aceste conflicte, de a aplana diferendele şi
aminozităţile apărute. Se poate afirma că una din calităţile cele mai importante ale acestuia se
referă la rezolvarea conflictelor apărute în agenţie.
De asemenea conflictele pot apare şi între agenţii de contractare şi personalul auxiliar.
Mai multe contracte de asigurare noi, aduc un plus de venit pentru cei care le încheie, pe când
pentru personalul auxiliar ele aduc mai multă muncă în primă fază, abia apoi pot aduce un plus
de venit sau chiar un nou loc de muncă. Managerul trebuie să explice mereu importanţa

107
contractelor noi în dezvoltarea agenţiei şi abia apoi beneficiile rezultate din munca suplimentară
a personalului auxiliar;
Managerul este responsabil de întreţinerea în agenţie a unei atmosfere de calm, respect
reciproc între agenţi în vederea obţinerii de rezultate scontate.
Managementul schimbării
Dezvoltarea agenţiei şi chiar a societăţii de asigurări presupune schimbări destul de dese
în activitatea acestora. Persoanele care lucrează ca agenţi de asigurare trebuie să reziste la stresul
de schimbare.
Dezvoltarea agenţiei presupune în primul rând automotivarea, informatizarea sau
reorganizarea agenţiei.
Stresul major al agenţilor vine de obicei din schimbările exterioare agenţiei, daca el a
vândut contracte doar persoanelor fizice şi apoi este nevoit să se adreseze şi persoanelor juridice,
unde contractele pe care trebuie să le vândă sunt mai complexe. Agentul poate deveni în acest fel
nesigur. Unii dintre ei pot depăşi singuri situaţia creată, alţii au nevoie de consiliere sau chiar de
un instructaj substanţial.
Dacă agentul este lăsat singur poate deveni ineficient, de aceea managerul trebuie să
preîntâmpine aceste situaţii şi să găsească soluţii de rezolvare a lor înainte de apariţie.

7. 5. Controlul activităţii de vânzare

Activitatea de control a vânzărilor stabileşte realizările la sfârşitul perioadei propuse sau a

unei etape intermediare, din planul propus prin activitatea de planificare.
Controlul are ca scop atât verificarea realizărilor cantitative ale planului propus cât şi
metodele de realizare a lui sau cauzele nerealizării planului.
Pentru a fi eficient, controlul activităţii de vânzare presupune analiza rezultatelor obţinute
de fiecare agent de vânzare în parte. Pentru a se simţi în permanenţa controlat, agentul de
asigurare va raporta zilnic, la două zile sau săptămânal rezultatele vânzării.
Modalităţile de raportare ale agenţilor se stabilesc de către managerul agenţiei sau de
directorul de vânzări şi trebuie să cuprindă detalii ale întregii activităţi a perioadei raportate
precum şi comparaţii cu planul propus în buget, precum şi concluzii ce decurg din realizarea sau
nerealizarea planului.
Sisteme de raportare
Se întocmesc rapoarte financiare care conţin veniturile şi cheltuielile realizate, comparate
cu cele prevăzute în buget şi rapoarte de vânzări care cuprind volumul de prime subscrise şi
încasate, alături de numărul de asigurări încheiate pe clase de asigurări, comparativ cu cele
prevăzute în planul agenţiei.
Cu cât aceste rapoarte sunt mai detaliate cu atât conţin informaţii mai exacte asupra
cauzelor nerealizărilor sau motivelor de obţinere a succeselor.
Informaţiile computerizate sunt obţinute într-un timp scurt şi dau avantajul celui ce le
obţine de a corecta deficienţele care rezultă trecând peste faza de înţelegere a cauzelor care au
dus la nerealizarea planului propus.
Rapoartele financiare
Modalitatea de raportare a veniturilor din vânzări şi a cheltuielilor cu vânzarea se
stabilesc de către directorul de vânzări şi se transmit managerului de agenţie.
La sfârşitul fiecărei perioade veniturile şi cheltuielile se compară cu cele planificate,
eventualele diferenţe în plus sau în minus se analizează cu atenţie şi obiectivitate.
Rapoartele agentului
In societăţile de asigurare unde gradul de informare este mai redus, agenţii le întocmesc
manual, frecvenţa lor fiind stabilită de către managerul de agenţie.
Societăţile de asigurări mai mari au formulare standard care sunt completate de agenţii de
asigurare, acestea fiind apoi computerizate pentru ca managerul agenţiei să monitorizeze

108
numărul întâlnirilor avute, numărul de oferte de asigurare, volumul de prime subscris, volumul
de prime încasat, numărul de contracte nou încheiate, etc.
Trecerea în revistă a performanţelor
Atunci când se evaluează performanţele individuale ale agentului de asigurare nu se
evaluează strict statistic rezultatele obţinute de acesta, ci mai mult se face o evaluare de
portofoliu cu accent pe perfecţionarea pregătirii profesionale a agentului.
Evaluarea performanţelor agentului poate evidenţia faptul ca modalităţile de compensare
ale acestuia nu-l stimulează sau nu-l satisfac.
Evaluarea performanţelor
Crearea unui sistem de evaluare a performanţelor agenţilor de asigurări dintr-o companie
este un lucru deosebit de greu. Aceasta pentru că niciodată o companie nu se poate compara cu
alta, iar în cadrul unei companii, puţine agenţii se aseamănă între ele aşa cum nici zonele în care
îşi desfăşoară activitatea nu seamănă între ele. În al doilea rând pentru că mulţi dintre factorii de
care depind performanţele agenţilor nu pot fi cuantificate sau nu pot fi evaluate cantitativ.
Totuşi sunt agenţii care au sisteme de evaluare a performanţelor. Acestea au câteva
caracteristici comune:
- parametrii măsurabili:
a) cantitativi: prime, comisioane, număr de contracte încheiate,
b) calitativi: spirit organizatoric, cerc de relaţii, satisfacerea
cerinţelor asiguraţilor, aspect, atitudine,
- stabilirea unor standarde de performanţă,
- compararea performanţelor obţinute cu cele planificate,
- analizarea rezultatelor obţinute împreună cu agentul şi stabilirea
criteriilor de evaluare pentru perioada următoare.
La stabilirea standardelor de performanţă se face comparaţie cu indicatorii obţinuţi de
agentul cel mai bun din agenţie, ca model unde se poate ajunge.
Perfecţionarea pregătirii profesionale a tuturor agenţilor din agenţie şi atingerea de către
aceştia a performanţelor celui mai bun trebuie să fie o prioritate a fiecărui manager de agenţie;
Acţiunea corectivă
Dacă unii dintre agenţi nu ating performanţele celor mai buni sau dacă la sfârşitul unui
curs de pregătire profesională aceştia nu obţin rezultate satisfăcătoare, managerul trebuie să ia
măsuri corective. Poate că managerul care a făcut angajarea a greşit, persoana angajată pe post
de agent poate nu este pregătită pentru activitatea de vânzare sau poate că agentul a abordat
greşit acţiunea de vânzare ceea ce înseamnă că asigurarea nu a fost prezentată bine sau
potenţialul asigurat nu a fost abordat corespunzător.
Dacă motivul care stă la baza performanţelor reduse nu poate fi eliminat, atunci se
concediază agentul de asigurare.
Recompensele
Cei mai mulţi agenţi de asigurare doresc ca una din recompensele pentru vânzările
realizate să fie un post de manager sau de funcţionar în structurile superioare ale companiei.
Promovarea în funcţia de manager a unui agent de asigurare este o decizie grea şi un risc
pe care cel ce o face trebui să şi-l asume. Această decizie este grea pentru că nu întotdeauna un
agent de vânzări foarte bun va fi şi un manager bun. În plus din agenţie se poate pierde un
vânzător bun şi poate se câştigă un manager mediocru pentru că activitatea de vânzător este
diferită de cea de manager.
Un manager bun trebuie să găsească şi să promoveze acele metode de recompensare a
agenţilor care să-i facă să fie mulţumiţi şi fără ca neapărat să fie promovaţi manageri.
Astfel de metode sunt:
a) stabilirea unei ierarhii în cadrul structurii de vânzări, cu diferite nivele ierarhice,
unde agenţii să poată fi promovaţi,

109
 b) conceperea unui sistem de recompensare stimulativ pentru agenţi astfel încât
aceştia să poată obţine retribuţii în bani mai mari decât managerii şi să nu fie
atraşi de perspectiva promovării într-un post managerial,
c) prezentarea în permanenţă a avantajului de a fi vânzător, de a avea o libertate de
acţiune, de a-şi face singur programul, de a obţine venituri suplimentare si nu în
ultimul rând de a cunoaşte mereu oameni noi, de a intra în contact cu oameni
importanţi.
Sedinţele
Cei mai buni manageri de agenţii consideră şedinţele ca o componentă de control absolut
necesară într-o agenţie de asigurări.
Pentru ca şedinţele să aibă efectul scontat, trebuie să se ţină regulat, în cadrul lor să fie
transmise informaţii utile, să contribuie la sporirea spiritului de echipă şi în final să contribuie la
educarea şi pregătirea profesională a participanţilor.
Sedinţele sunt utile atât pentru agenţi cât şi pentru manageri, pentru:
a) feedback
- în cadrul şedinţelor agenţii pot să-şi exprime opiniile asupra unor probleme ale agenţiei
sau ale lui, în activitatea curentă, astfel încât managerul va fi tot timpul informat asupra acestora
şi va putea lua măsurile de corectare adecvate,
- agenţii vor putea fi informaţi asupra schimbărilor pe care managerul doreşte să le facă,
iar acesta va avea imediat un răspuns de acceptare sau de respingere a schimbărilor anunţate de
manager.
b) comunicarea
- scopul cel mai important al şedinţelor este de comunicare şi răspândire a informaţiilor
în rândurile angajaţilor cu atribuţii asemănătoare,
- agentul întreprinde acţiuni de vânzare sau de contactare a persoanelor care au nevoie de
asigurări, de unul singur, rolul şedinţelor este acela de a avea schimburi de idei şi acţiuni cu
ceilalţi agenţi.
c) autoaprecierea
- şedinţa este cadrul ideal pentru a cultiva stimă faţă de propria persoană sau de a o
recâştiga dacă a fost pierdută, lucru indispensabil pentru că în procesul de vânzare agenţii se
întâlnesc cu persoane care îi resping categoric.
d) alte avantaje
- cele mai multe şedinţe organizate cu agenţii de asigurări sunt organizate în scopul
îmbunătăţirii pregătirii profesionale a acestora, prezentării unui produs nou sau a mai multora,
trecerea în revistă a produselor societăţii de asigurări, prezentarea unor noi tehnici de vânzare sau
chiar verificarea însuşirii tehnicilor vechi de vânzare,
- mulţi manageri consideră că şedinţele de instruire nu sunt apanajul lor, ci al directorilor
de vânzări sau a instructajului convocat special în acest scop. Practica a dovedit contrariul pentru
că directorul de vânzări este de cele mai multe ori unul singur la nivelul întregii societăţi de
asigurare, iar pentru a-şi dovedi utilitatea acesta va delega unele dintre responsabilităţile sale pe
această linie, managerului de agenţie, mai apropiat de agenţii care îşi au domiciliul în raza
agenţiei sale,
- agenţiile mici nu organizează şedinţe tocmai pentru că spaţiul lor se reduce la o
încăpere, problemele existente se cunosc de către toată lumea, iar instructajul profesional este
făcut de fiecare în parte, fiind vorba de 1-2 persoane,
- personalul auxiliar este necesar să participe la aceste şedinţe, chiar dacă informaţiile
care se transmit se pot obţine pe alte căi, pentru a păstra imaginea unei firme organizate,
profesioniste, in care spiritul de echipă este important.
e) frecvenţa
- pentru că agenţii de asigurare îşi desfăşoară activitatea în teren, este importantă ziua şi
ora din cadrul săptămânii de lucru, când se convoacă şedinţa. Este necesar să se stabilească o zi
şi o oră care sa fie respectate. Acestea se aleg în funcţie de mai multe criterii:

110
 - să fie convenabile pentru toţi membrii personalului,
- să nu se suprapună peste sarcinile de lucru,
- să nu existe riscul de a fi întreruptă.
- din experienţa mai multor manageri de vânzări s-a dedus că cea mai convenabilă zi
pentru şedinţă este luni, la prima oră de lucru. Este necesară respectarea acestui program pentru
că participarea la şedinţe devine un automatism şi participanţii pot fi mai receptivi.

7.6. Eficientizarea activităţii agentului de asigurare

În activitatea de planificare a vânzărilor de asigurări, o problemă primordială este timpul
necesar pentru a merge pe teren şi a vinde efectiv asigurări.
Dacă nu este corect dimensionat acest element, atunci procesul de identificare a noi pieţe
potenţiale şi a strategiilor de pătrundere şi cucerire a lor ar putea fi inutil.
În activităţile curente, agenţii de asigurare sunt nevoiţi să aloce mult timp activităţilor
auxiliare, din următoarele motive:
1) – sunt nevoiţi să aloce timp activităţii de asistenţă a asigurărilor şi activităţii
manageriale;
2) – lipsa de atractivitate a activităţii de vânzare pentru agenţi;
3) – obţinerea de către agenţi a unui nivel de venituri acceptabil, astfel încât acesta nu
doreşte să-şi suplimenteze veniturile.
Directorul agenţiei va putea înlătura primul motiv atunci când agenţia îşi măreşte
dimensiunile şi pot fi angajate persoane auxiliare, care vor acorda asistenţă asiguraţilor.
Referitor la lipsa de atractivitate a activităţii de vânzare pentru agent, se întâlneşte în
situaţia în care un agent este refuzat de unii clienţi. Aceasta se elimină printr-un plan de activitate
bine întocmit, printr-o pregătire profesională bună, fără cusur a agentului pentru a-i fi acceptate
cât mai multe oferte de către cei cărora li se adresează, lucru care ar trebui să-l motiveze şi să
vândă mai mult.
Recompensa salarială nu trebuie să fie singurul motiv al creşterii vânzărilor pentru agenţii
de asigurare. Dacă se găsesc şi alte stimulente ale creşterii vânzărilor va fi înlăturată şi cauza a
treia pentru care agenţii se plafonează la un volum al vânzărilor.
Obiectivul administrării timpului agentului de asigurare este maximizarea timpului
destinat vânzărilor efective şi eficientizarea acestuia. Pentru aceasta va fi examinată natura
activităţilor ce compun activitatea de vânzare propriu zisă, urmată de eliminarea acelora care
produc o irosire a timpului de lucru.
Activităţi redundante pentru un agent de asigurare
După o atentă activitate de fotografiere a timpului de lucru a unui agent de asigurare,
rezultă că sunt 16 activităţi care conduc la irosirea timpului agentului de asigurări:
1) încercarea de a rezolva o criză, în loc de a răspunde la ceea ce este mai important,
2) planificarea necorespunzătoare şi stabilirea unor obiective inadecvate,
3) întreruperi din cauza telefoanelor,
4) primirea de vizitatori,
5) activităţi birocratice,
6) delegarea ineficientă a autorităţii şi atribuţiilor,
7) încercarea de a face mai multe lucruri în acelaşi timp,
8) dezorganizarea,
9) amânări şi indecizie,
10) şedinţele,
11) personal auxiliar necorespunzător,
12) activităţi sociale,
13) lipsa autodisciplinei,
14) incapacitatea de a spune „nu”,
15) informaţii incomplete,
16) abandonarea sarcinilor.

111
 Procesul de administrare a timpului
Fiecare agent de asigurare trebuie să recunoască că nu poate lucra 24 de ore, deci trebuie
să plece de la determinarea timpului de lucru şi a timpului destinat activităţilor personale.
Dimensionarea timpului de lucru se poate face şi în funcţie de activităţile personale pe
care este nevoit să le îndeplinească. După estimarea timpului necesar activităţilor personale, se
determină timpul rămas pentru afaceri.
În următoarea etapă se stabilesc cu exactitate obiectivele pe care trebuie să le realizeze
agentul, adică desfăşoară doar activităţi de vânzare sau şi activităţi de birou. Dacă este necesar să
desfăşoare şi activităţi de birou, atunci se dimensionează efectiv timpul necesar acestora,
rămânând apoi timpul necesar activităţii de vânzare, urmând apoi să fie dimensionat timpul
necesar prospectării pieţei de vânzare efectivă şi de activităţi auxiliare.
Deoarece alocarea timpului are un caracter estimativ, agentul trebuie să monitorizeze
timpul consumat efectiv cu fiecare din activităţile menţionate pentru a verifica corectitudinea
alocărilor făcute, dar şi pentru a maximiza timpul alocat realizării obiectivelor propuse.
Verificarea schemei de alocare a timpului este o ilustrare a funcţiei de control a procesului de
management. Pentru a obţine o schemă de alocare, este necesar un sistem de raportare al
utilizării timpului pe o perioadă de două sau trei săptămâni.
Sistemul de raportare a utilizării timpului
Pentru o eficientă utilizare a timpului zilnic, acesta se împarte în intervale de câteva ore,
de o oră sau de jumătăţi de ore, conform cu tabelul:

Ora Activitatea desfăşurată Obiectiv Observaţii

800
900
…
1600

Agentul va completa numai activităţile care i-au ocupat cea mai mare parte din timpul
aferent unui interval orar. Astfel, agentul va putea estima cât de corect a fost făcută alocarea
timpului şi îşi poate organiza activitatea mai eficient.
La începuturile activităţii unui agent, intervalele de timp se stabilesc mai mici pentru a
obţine o eficienţă mai ridicată a timpului său.
Controlul timpului
Orice tip de control foloseşte un sistem de raportare pentru a compara rezultatele obţinute
cu standarde de performanţă. După analiza rezultatelor se pot întreprinde măsuri corective sau se
pot acorda recompense.
Un sistem de control al timpului este sistemul VAP:
- calificativul V – se acordă intervalelor de timp petrecute cu activităţi de vânzare. El
trebuie să apară cel mai des într-o schemă de utilizare a timpului unui agent de asigurări şi care
se va strădui să maximizeze intervalele de timp respective;
- calificativul A – corespunde intervalelor de timp ocupate cu alte activităţi care nu sunt
alocate efectiv activităţii de vânzare, dar care sunt îndreptate către atingerea obiectivelor
propuse. Acestea nu pot fi eliminate complet, dar timpul alocat lor trebuie minimizat;
- calificativul P – se referă la timpul pierdut, adică la timpul folosit pentru activităţi care
nu sunt legate în nici un fel de obiectivele agentului. Se urmăreşte eliminarea completă a lor.
Acordarea acestor calificative intervalelor de timp este o metodă foarte eficientă, atunci
când se respectă două reguli:
a) agentul să fie foarte exigent la acordarea calificativelor,
b) calificativele să fie confidenţiale.
Dacă un agent are probleme legate de alocarea timpului şi nu reuşeşte să le rezolve este
necesar să apeleze la sfatul unor persoane care-i pot organiza timpul.

112
 Calificativele acordate sunt în funcţie de obiectivele agentului pe termen mediu şi lung şi
trebuie păstrată confidenţialitatea lor, indiferent cine le acordă, agentul însuşi, managerul
agentului sau altă persoană. Aceasta deoarece ele îi sunt necesare doar lui nu altei persoane din
agenţie. Rezultatele studiului ar trebui să fie maximizarea timpului destinat vânzărilor, reducerea
celui necesar activităţilor auxiliare şi eliminarea timpilor necesari activităţilor inutile pentru
realizarea obiectivelor.
Maximizarea timpului destinat vânzărilor
Există o serie de procedee psihologice de mărire a eficienţei utilizării timpului pentru
vânzări. De ex. agentul trebuie să aleagă orele de vârf ale zilei de lucru pentru a se ocupa de
vânzări, adică acele ore când se simte mai în formă; pentru unii aceste ore sunt dimineaţa, pentru
unii la amiază, iar pentru alţii după-amiază;
Programarea întâlnirilor cu asiguraţii sau cu potenţialii asiguraţi se respectă cu stricteţe,
pentru că aceasta va impresiona în mod plăcut interlocutorul. Discuţiile cu acesta vor fi clare şi
concise, cu cât agentul este mai la obiect şi va folosi un limbaj comun, cu atât va fi mai bine
înţeles de cel cu care s-a întâlnit. Unii cer detalii despre asigurarea prezentată, alţii cer sfaturi
legate de asigurarea prezentată sau de alte asigurări, iar agentul trebuie să fie capabil să le ofere.
Agentul trebuie să-i ofere toate informaţiile cerute, pentru a nu-şi dezamăgi interlocutorul.
Dacă scopul întâlnirii este prezentarea de detalii tehnice referitoare la procedurile de
management al riscului, astfel încât primele de asigurare să fie minime, sugestiile şi argumentele
trebuie gândite dinainte, astfel încât să fie prezentate într-o manieră cât mai logică.
Trebuie stabilite limite de timp ale vizitelor ca şi pentru şedinţe şi alte întâlniri care se cer
cunoscute de celelalte persoane implicate şi vor fi respectate pentru că timpul este cea mai
preţioasă resursă a unui agent şi de aceea el trebuie investit şi nu irosit.
In fiecare zi de muncă se planifică ziua următoare, care se poate face cu exactitate
(stabilirea intervalului orar) sau se pot trece în revistă doar activităţile importante de executat.
Atunci când se face planificarea timpului unei activităţi, trebuie să se ţină seama de
timpul necesar efectuării în întregime a activităţii respective, astfel încât ea să nu mai trebuiască
sa fie reluată.
Diminuarea timpului necesar activităţilor indirecte de vânzare
Aproape toţi managerii care coordonează activităţi de vânzare sunt de acord ca activităţile
auxiliare activităţilor de vânzare sunt necesare a fi transferate personalului auxiliar pentru ca
agentul să se ocupe efectiv de vânzare, situaţie în care el produce randament maxim. În unele
agenţii mari nici prospectarea pieţei şi identificarea potenţialilor asiguraţi nu este
responsabilitatea agentului. Agenţia stabileşte întâlniri cu aceştia, agentul este anunţat doar de
obiectul vizitei şi se pregăteşte în vederea realizării lui.
Sedinţele sunt un al exemplu de activitate neproductivă. O tehnică pentru a scurta durata
şedinţelor este prezentarea prealabilă a ordinii de zi astfel încât la şedinţă să se discute doar
soluţiile alternative la care s-a ajuns, scopul fiind luarea unei decizii. Chiar dacă decizia luată nu
este cea mai bună, intuiţia cu experienţa acumulată de agenţi în timpul implementării deciziei vor
face posibilă pe parcurs operarea schimbărilor necesare.
O altă sursă de pierdere a timpului este desfăşurarea activităţii agentului într-o încăpere
unde se află un telefon, acesta fiind o sursă de întrerupere a activităţii sale.
Există trei tehnici de eliminare a acestei surse de întreruperi:
- agentul alege anumite ore când nu este disponibil pentru cei care îl caută la telefon,
- i se poate da operatoarei o listă cu persoanele din cadrul agenţiei care îi pot rezolva
problemele pentru care este căutat, cu excepţia orelor când este disponibil,
- operatorul poate direcţiona apelurile unui alt agent care răspunde în orele când titularul
este ocupat.
Eliminarea activităţii complet neproductive:
Acestea sunt activităţi ce nu sunt legate de nici unul dintre obiectivele agentului şi de
aceea reprezintă un timp pierdut. Unele dintre ele pot fi transformate astfel încât să devină

113
productive. Pauzele de masă sau de cafea pot fi folosite pentru scurte discuţii legate de
activitatea de vânzare.
Adoptarea de acţiuni corective:
Un agent ar trebui să îşi folosească 80% din timp pentru activităţi de vânzare şi numai 5%
să fie irosit cu activităţi fără nici o legătură cu obiectivele fixate.
Utilizarea sistemului de control al timpului poate fi util pentru corectarea planului de
vânzări al agentului. Este posibil ca timpul de lucru să fie foarte bine alocat şi astfel timpul
dedicat vânzărilor să nu mai poată fi mărit.

CAP. VIII MANAGEMENTUL RISCULUI ŞI A SITUAŢIILOR DE CRIZĂ

8.1. Managementul riscului

Unele forme de asigurare au apărut încă din antichitate, dar adevăratele asigurări s-au
dezvoltat la a doua jumătate a secolului XX când procesul de asigurare a fost perceput ca un
proces de management al riscului.
Acest management se caracterizează prin gestionarea unui volum mare de informaţii, o
abordare sistematică a prevenirii daunelor accidentale, a reducerii acestor daune şi a găsirii celor
mai eficiente căi de acoperire a daunelor.
Asigurarea este un mijloc de înlăturare a efectelor financiare ale riscurilor asigurate, sau,
mai precis a expunerii la daune. Expunerea la daune reprezintă probabilitatea de producere a unei
daune, iar una din preocupările majore ale managementului riscului este acela de a găsi metode
de prevenire sau de estimare a pagubelor, înainte ca ele să se producă.
Procesul de management al riscului se caracterizează prin următoarele etape principale:
1. identificarea şi analiza expunerii la daune,
2. examinarea fezabilităţii tehnicilor alternative de management al riscului,
3. implementarea tehnicilor de management al riscului,
4. monitorizarea procesului.
În vederea obţinerii de profit, asigurătorii trebuie să fie familiarizaţi cu tipul de expunere
la risc şi cu tehnicile de management al riscului care pot fi folosite. Aceste tehnici includ pe
lângă asigurare, evitarea producerii daunelor, controlul daunelor, transferul riscului prin alte
metode decât asigurarea şi limitarea daunelor.
8.1.1. Identificarea şi analiza expunerilor la daune
Obiectele expuse la daune se împart în bunuri mobile şi imobile, pentru fiecare grupă
făcându-se separat o analiză a managementului riscului.
Pentru bunurile imobile, constând în suprafeţe de teren, clădiri, căi de acces la clădiri, alte
suprafeţe construite, tehnicile de management al riscului se aplică altfel decât la bunurile care
constau din:
- maşini şi echipamente,
- mobilier pentru clădiri comerciale şi administrative,
- bunuri circulante: materii prime, materiale de inventar, lichidităţi.
Nu se pot proteja împotriva incendiului sau inundaţiilor bunurile imobile prin mutarea lor
în alt loc, dar bunurile mobile pot fi deplasate pentru a fi protejate, cu condiţia să existe suficient
timp şi mijloacele necesare.
Bunurile mobile sunt supuse la o serie de pericole tocmai datorită faptului că se află în
permanentă mişcare, cum ar fi: coliziuni, răsturnări, manipulare greşită, etc.
O analiză a expunerii la daune se face în funcţie de structura bunurilor preluate în
asigurare.
Cauza producerii daunelor
Una din cele mai importante obligaţii ale departamentului de management al riscului este
identificarea tuturor cauzelor, pericolelor care conduc la producerea daunelor. Identificarea lor
este importantă atât din punct de vedere al stricăciunilor efective pe care le produc, cât mai ales

114
pentru faptul că activităţile care se desfăşoară în incinta bunului asigurat nu se pot finaliza la
termenele stabilite. Cele mai răspândite pericole care produc daune sunt: incendiul, inundaţia,
furtuna, cutremurul, războiul, falsificarea, neglijenţa, explozia, frauda, delapidarea, coliziunea,
etc.
Pentru stabilirea metodei da management optimă, într-o situaţie dată, este necesară o
examinare atentă a cauzelor care produc daune. De exemplu, dacă o companie de taximetre a
înregistrat multe daune datorită coliziunilor cu alte vehicule, atunci se impune îmbunătăţirea
metodelor de recrutare şi pregătire a şoferilor, în nici un caz construirea unor garaje sofisticate
pentru protecţia împotriva furtunilor sau actelor de vandalism.
Consecinţele daunelor
Efectele pe care le produc daunele asupra bunurilor asigurate pot fi de natură:
- fizică,
- operaţională (funcţională),
- financiară.
Consecinţele fizice se referă la modificarea bunului propriu-zis în timpul evenimentului,
efectele pe care le produce un incendiu asupra unei case, cât a ars sau cât se mai poate recupera.
Consecinţele funcţionale se referă la pierderea capacităţii de producţie a organizaţiei
respective. Ex. deraierea unui tren produce oprirea traficului de călători şi de marfă pe linia
respectivă, sau un incendiu produs într-o hală de producţie are consecinţe şi datorită faptului că
se opreşte activitatea în toată hala, uneori chiar în toată fabrica.
Continuarea activităţii unei organizaţii care a suferit o daună necesită bani pentru
repararea echipamentelor sau înlocuirea lor. Acestea constituie consecinţe financiare.
Efectele pe care daunele le produc asupra bunurilor asigurate nu pot fi refăcute cu
contravaloarea despăgubirilor plătite de societatea de asigurare decât în puţine cazuri, astfel o
consecinţă a daunelor este faptul că bunurile care au suferit avarii, au după reparaţii o valoare de
evaluare mai mică decât au avut înainte de daună. De cele mai multe ori organizaţia care a
reparat un bun asigurat, după o daună avută, este nevoită să facă cheltuieli suplimentare pentru
ca acesta să poată fi folosit la parametrii lui de dinainte de daună.
Alte consecinţe apărute ca efect al riscurilor sunt daunele indirecte, acestea reprezentând
pierderi de venituri datorită încetării temporare a activităţii precum şi costurile suplimentare sau
extraordinare impuse de continuarea activităţii.
Metode de identificare a expunerilor la daune
Departamentul de management al riscului acordă o importanţă deosebită identificării
tipurilor de daune care pot afecta activitatea unei organizaţii.
Cele mai importante metode de identificare a expunerilor la daune:
a) inspecţia de risc,
b) interviul,
c) chestionarul,
d) analiza documentelor financiare,
e) analiza diagramelor de fluxuri,
f) evaluarea portofoliului daunelor.
Folosind una sau alta dintre aceste metode există riscul ca anumite tipuri de expuneri
(riscuri) să nu poată fi puse în evidenţă, de aceea se folosesc mai multe metode combinate.
a) inspecţia de risc – sau altfel spus „a vedea cu proprii ochi” situaţia reală – presupune
cunoaşterea organizaţiei şi înţelegerea acesteia pentru a descoperi cât mai multe expuneri la
daune. Este metoda cea mai des utilizată de companiile de asigurări pentru a evalua expunerile la
daune atât pentru persoane fizice cât şi pentru organizaţii.
După o vizită la un potenţial client, un agent de asigurare poate obţine o măsură precisă a
numărului de clădiri, a suprafeţelor acestora, a conţinutului lor, a destinaţiei clădirilor, a
sistemelor de protecţie, etc.
Dacă după efectuarea inspecţiei, agentul nu a reuşit să viziteze întreaga organizaţie, va
face recomandarea continuării investigaţiilor şi a evaluării expunerilor la daune a organizaţiei.

115
 b) interviurile – sau altfel spus „a învăţa de la alţii” – de obicei se realizează o dată cu
inspecţia de risc şi pot fi chestionate orice persoane din organizaţia care urmează a fi asigurată –
de la preşedinte la secretară.
Prin întrebări bine gândite se pot afla lucruri utile care pot contribui la identificarea
expunerilor la daune şi chiar la stabilirea măsurilor de prevenire.
c) chestionarele – scopul lor este obţinerea de informaţii de la persoane bine informate, pe
bază de întrebări.
Chestionarele sunt de obicei în formă scrisă şi conţin întrebări prestabilite. Chestionarele
pot fi de două feluri: pentru asigurări şi pentru managementul riscului sau întrebările despre
ambele domenii sunt cuprinse într-un singur chestionar.
- chestionarele despre asigurări – urmăresc expunerea la daune a bunurilor care fac
obiectul unor contracte de asigurare. Prin combinarea informaţiilor obţinute din aceste
chestionare cu experienţa agentului de asigurare, se pot elabora programe de asigurare
apropiate de nevoile organizaţiei implicate. Informaţiile obţinute din aceste
chestionare se combină cu informaţiile obţinute prin alte metode.
- chestionarele pentru managementul riscului – sunt concepute pentru a identifica atât
riscurile care pot fi asigurate cât şi cele care nu pot fi asigurate. Aceste chestionare
sunt analizate mai atent decât cele despre asigurări şi cer un volum de timp mai mare
pentru completare, de aceea acestea se completează o dată la câţiva ani. Cele mai
multe chestionare sunt standardizate pentru a se putea aplica la o mare varietate de
organizaţii, ceea ce constituie de multe ori un dezavantaj pentru că nu poate surprinde
specificul unei organizaţii.
d) analiza documentelor financiare – pentru identificarea riscului pot fi utile şi
documentele care reflectă activitatea financiară a unei companii. Cele mai concentrate în
informaţii sunt bilanţul contabil şi centralizatorului de venituri şi cheltuieli.
Bilanţul contabil - reflectă bunurile unei companii, datoriile şi drepturile proprietarului la
un moment dat. El nu reflectă toate bunurile deţinute de companie (cele achiziţionate în leasing
şi plăţile până la data elaborării bilanţului), bunurile care nu aparţin companiei, dar care sunt
folosite de aceasta pe bază de contract de închiriere.
Bilanţul reflectă situaţia existentă la o anumită dată, dar conţinutul lui nu este ceva static,
fluxurile de materiale, de numerar şi de creanţe se modifică în permanenţă.
Centralizatorul de venituri şi cheltuieli reflectă atât dinamica activităţii desfăşurate de
companie cât şi veniturile nete realizate în decurs de 1 an. La fel ca şi bilanţul contabil şi
centralizatorul de venituri şi cheltuieli constituie doar un punct de plecare în analiza expunerilor
la daune ale organizaţiei.
e) analiza diagramei de fluxuri – o astfel de diagramă reprezintă activitatea organizaţiei
sub forma unor fluxuri funcţionale, informaţionale sau financiare. La un producător, diagrama
reprezintă fluxul materialelor de la materii prime la produse finite. În companiile mari, unde
produsele sunt foarte complexe, există mai multe diagrame, câte una pentru fiecare flux
tehnologic.
Diagramele sunt utile pentru identificarea expunerilor la riscul întreruperii activităţii şi
deci pierderea veniturilor pe care această activitate le generează. Analiza acestor fluxuri reflectă
posibilele cauze de producere a daunelor pe care alte tehnici nu le evidenţiază.
f) analiza portofoliului daunelor – analiza portofoliului daunelor anterioare este
întotdeauna deosebit de utilă pentru determinarea expunerilor la daune viitoare şi evaluarea
probabilităţii acestora.
Într-o organizaţie mare cu cât frecvenţa de producere a riscurilor este mai mare cu atât
evaluarea probabilităţilor de reapariţie a acestora este mai corectă. Pentru o companie mică,
repetarea unor expuneri la daune este mai puţin probabilă şi analiza este mai puţin eficientă.
Analiza expunerilor la daune presupune o înţelegere a condiţiilor care favorizează sau împiedică
producerea pierderii.
O analiză completă trebuie să răspundă la 3 întrebări:

116
 - Care este frecvenţa probabilă de apariţie a unui risc?
- Care este valoarea probabilă a consecinţelor producerii unui risc?
- Care este gradul de precizie cu care s-au determinat răspunsurile la întrebările de mai
sus?
Frecvenţa probabilă de producere a riscului – se referă la numărul de evenimente
(incendii, furtuni, cutremure, etc.) ce se pot întâmpla într-un anumit interval de timp (un an, un
deceniu, un secol).
Expresia de frecvenţă asociată unor evenimente care se produc destul de rar poate crea
confuzie. Aceste evenimente sunt rare, raportate la viaţa unui om, de aceea de multe ori
frecvenţa se raportează la un grup de obiecte de acelaşi tip (ex. frecvenţa producerii unui
incendiu la o clădire este de 50 de ani, în loc să caute măsuri de prevenire sau reducere a riscului
de incendiu la acea clădire, managementul riscului realizează previziuni pentru grupuri de clădiri
sau categorii de clădiri).
Consecinţele probabile ale daunelor – însemnând atât consecinţe materiale cât şi
financiare pe care o potenţială daună le-ar produce. Cu cât consecinţele sunt mai mari, cu atât
mai importante devin riscurile care le pot produce pentru compartimentul de management al
riscului. Severitatea daunelor se măsoară în primul rând prin efectele fizice produse (a suprafeţei
de teren inundată de apele unui râu, etc.). După ce se aproximează efectele fizice ale unui
eveniment asupra bunurilor asigurate, se evaluează consecinţele financiare ale stopării temporare
a activităţii companiei asigurate.
De cele mai multe ori consecinţele au valori care diferă de la un eveniment la altul
(intensitatea unui cutremur de pământ poate varia de la 1 la 7 grade pe scara Richter şi daunele
pe care le produce sunt diferite, în funcţie de distanţa de epicentrul cutremurului a bunului
asigurat).
În activitatea de management al riscului este important de ştiut valoarea maximă posibilă
a pierderii precum şi valoarea maximă probabilă a pierderii.
Dauna maximă posibilă – reprezintă valoarea totală maximă posibilă a daunei care se
poate produce într-un anumit loc, asupra unui bun. De ex., dacă obiectul asigurat este o clădire,
iar evenimentul este incendiul, atunci dauna maximă posibilă constă în distrugerea ei completă şi
a bunurilor aflate în ea. Dar dacă ea este construită din ziduri rezistente la foc, cu compartimente
care limitează incendiul, dauna maximă posibilă va fi mai mică. Dar pentru cutremur, inundaţie
sau alunecare de teren, dauna maximă posibilă va fi o altă valoare.
Evaluarea daunei maxime posibile trebuie estimată în funcţie de tipul de proprietate şi de
un set de condiţii specifice producerii evenimentului asigurat.
Dauna maximă probabilă – valoarea ei este în general mai mică decât a daunei maxime
posibile, numai în cazul în care distrugerea este completă, ele sunt egale. În cazul izbucnirii unui
incendiu la o clădire, aceasta dispune de sistem de pază şi stingere a incendiilor, care intră în
funcţiune şi limitează proporţiile daunei, astfel dauna maximă probabilă este mai mică decât
dauna maximă posibilă.
8.1.2. Examinarea fezabilităţii tehnicilor de management al riscului
Pentru a înţelege această a doua etapă de control al expunerii la daune în procesul de
management al riscului, trebuie să se cunoască tehnicile ce pot fi aplicate în acest sens în
domeniu.
Tehnicile de management al riscului se clasifică în două mari categorii:
A) controlul riscului,
B) finanţarea riscului.
A. Controlul riscului – sau control al daunelor – este definit ca acţiunea conştientă sau
decizia de a acţiona în vederea reducerii frecvenţei sau severităţii consecinţelor daunelor
accidentale. Din punct de vedere teoretic se pot aplica o infinitate de măsuri de control al riscului
pentru diferite expuneri la daune.
Prin măsura de control a riscului se înţelege orice acţiune care conduce la reducerea
frecvenţei sau severităţii daunelor (ex: instalarea unui sistem de alarmă).

117
 Prin tehnică de control al riscului se înţelege o serie de măsuri asociate.
Tehnicile de control a riscului includ:
a) evitarea expunerii la risc,
b) prevenirea pierderii,
c) limitarea pierderii,
d) dispersia expunerilor la pierderi.
a) evitarea expunerii la risc – printr-o astfel de tehnică se reduce la zero probabilitatea
de producere a riscului.
Ea este posibilă numai într-un număr redus de cazuri şi numai în anumite domenii.
Totodată aplicarea ei presupune o anumită investire, deci o reducere a veniturilor companiei.
Aplicarea acestei metode se face numai în urma unei analize atente a costurilor implicate
şi respectiv a beneficiilor ce se vor obţine.
b) prevenirea daunelor – se urmăreşte reducerea cât mai mult posibil a frecvenţei sau a
probabilităţii de producere a unei daune, fără a se ajunge la eliminarea ei completă.
Prevenirea daunelor are la bază o analiză detaliată a cauzelor care conduc la producerea
unei anumite daune, urmată de eliminarea celor care sunt controlabile.
Măsuri care se pot lua în scopul reducerii frecvenţei de producere a daunelor provocate
de incendii:
- reducerea utilizării materialelor inflamabile,
- depozitarea materialelor inflamabile în condiţii de securitate,
- controlul surselor de încălzire şi a flăcărilor libere,
- eliminarea surselor de combustie spontană,
- impunerea restricţiei „Fumatul interzis”.
c) limitarea daunelor – se urmăreşte reducerea severităţii consecinţelor unor daune.
În funcţie de efectele cărui risc se doreşte să fie limitat se iau măsurile adecvate.
Pentru reducerea consecinţelor unui incendiu:
- compartimentarea clădirilor cu ajutorul unor pereţi despărţitori, incombustibili, astfel
încât acesta să nu se propage,
- reducerea intensităţii incendiului prin depozitarea materialelor inflamabile în
containere rezistente la foc,
- cooperarea cu departamentul de pompieri pentru a stabili măsurile de urgenţă ce
trebuie luate în cazul izbucnirii unui incendiu,
- instalarea unui sistem de semnalizare pentru prevenirea incendiului.
d) dispersarea expunerii la daune – înseamnă reducerea dependenţei organizaţiei de
oricare dintre bunurile aflate în proprietate, astfel încât orice pierdere individuală să fie mai mică
şi mai uşor de prezis.
Ex. Repartizarea materialelor stocate în două magazii separate sau păstrarea
documentelor sau a unor copii a acestor documente într-un seif aflat în altă locaţie.
B. Finanţarea riscului – scopul ei este de a acoperi acele daune care se produc indiferent
de măsurile de prevedere care se iau în cadrul controlului riscului.
Măsurile de finanţare a riscului nu contribuie la scăderea frecvenţei de producere a unor
daune şi nici la reducerea consecinţelor acestora, ele pot contribui la reducerea costurilor totale şi
mai ales la găsirea căilor de obţinere a fondurilor de acoperire a daunelor.
Fiecare metodă de finanţare a riscului implică un plan de finanţare dintr-o sursă certă care
trebuie să interveni în caz de daună.
Sursele de finanţare neplanificate, cum ar fi fondurile guvernamentale în caz de calamităţi
naturale, nu sunt sigure.
Metodele de finanţare a riscului pot fi clasificate în:
- metode de reţinere a riscului,
- metode de transfer a riscului,
- metode mixte.

118
 Metode de reţinere a riscului – atunci când o companie se bazează pe aceste metode,
finanţarea se asigură prin resurse proprii.
Cheia folosirii reţinerii riscului constă în selectarea acelor daune care pot fi anticipate,
aproximate şi care nu pot depăşi un anumit nivel de acceptabilitate pentru anul respectiv.
Unul dintre avantajele acestei metode este faptul că firma nu plăteşte decât dacă se
produce o anumită daună. Dacă această nu se produce, atunci nu se plăteşte nimic.
Ca metode de acoperire a daunelor se folosesc:
- prefinanţarea – banii necesari pentru acoperirea daunelor se pun deoparte, în avans,
- finanţarea curentă – banii necesari pentru acoperirea daunelor se disponibilizează în
momentul în care s-au produs daunele,
- postfinanţarea – organizaţia plăteşte pentru daune cu o anumită întârziere, pentru
acoperirea imediată, contractându-se credite.
Metode de transfer al riscului – aceste metode se utilizează atunci când o persoană sau o
organizaţie obţine angajamentul unei alte organizaţii de a acoperi integral sau parţial daunele
produse, deci daunele produse sunt transferate unei alte organizaţii.
Cea mai cunoscută formă de transfer al riscului este asigurarea. Acest transfer al riscului
funcţionează bine atunci când compania de asigurări nu este nevoită să plătească mai mult decât
îşi poate permite. Succesul transferului riscului prin asigurare se realizează numai dacă societatea
de asigurări colectează suficient de mulţi bani ca să poată acoperi toate cheltuielile cu daunele
acoperite prin contractele de asigurare.
Transfer fără asigurare – constituie o altă formă de transfer al responsabilităţilor de plată.
Contractul de transfer este de obicei parte a unui contract mai mare, cum ar fi un contract de
leasing, un contract de construcţii montaj sau unul de service. În cadrul acestor contracte de
amploare, una dintre părţi îşi asumă responsabilitatea de a acoperi pierderile suferite de cealaltă
parte.
Metode mixte – reţinerea şi transferul apar de multe ori combinate. Un exemplu uzual îl
constituie o poliţă de asigurare de bunuri cu franşiză de 1.000 U.M. pentru fiecare eveniment.
8.1.3. Alegerea celor mai adecvate tehnici de management al riscului
Un alt pas în procesul de management al riscului constă în selectarea celei mai bune
metode sau tehnici de a trata diferitele expuneri la daune.
De fapt cea mai bună metodă depinde de mai mulţi factori printre care şi capacitatea
organizaţiei de a anticipa pierderile, de a acoperi pierderile şi de a accepta riscul.
Ex. în cazurile de incendii, întrebări de selecţie a managementului riscului:
- Se instalează sau nu un sistem automat de stingere a incendiului, chiar dacă
organizaţia are un contract de asigurare?
- Riscul trebuie reţinut total sau parţial?
- Dacă nu se poate reţine în întregime riscul, care sunt valorile optime de reţinut şi de
transferat?
Există şi situaţii în care anumite tehnici de management al riscului sunt impuse de o
anumită situaţie concretă pentru a obţine obiective prestabilite (ex. un constructor are nevoie de
un buldozer, pe care vrea să îl închirieze. Proprietarul lui cere ca firma de construcţii să aibă
încheiată o asigurare pentru buldozer în condiţiile „all-risks”).
O importanţă deosebită o are, în managementul riscului, mărimea organizaţiei. Societăţile
mici nu au capacitatea de a-şi asuma decât daunele mici, cum ar fi deteriorări de bunuri sau
furturi de valoare mică. O pierdere de mari proporţii ar scoate campania respectivă din afaceri
pentru că nu are resurse financiare suficiente pentru acoperirea pierderii. Din acest motiv
compania va fi nevoită să-şi încheie o asigurare pentru eventualele daune mari. De altfel, pe
fondul resurselor materiale reduse, companiile mici ignoră problemele de management al riscului
şi mai ales cele legate de cedarea riscului unei societăţi de asigurări. La polul opus se situează
companiile mari, care deşi au programe bine fundamentate pentru managementul riscului,
analize asupra daunelor apărute şi resurse materiale pentru a acoperi eventualele daune, program
de instruire a personalului şi programe speciale pentru cazurile de calamităţi naturale, au

119
încheiate şi contracte de asigurare la sume asigurate de zeci sau sute de milioane EURO. Între
companiile de mici dimensiuni şi cele de mari dimensiuni există multe companii de mărime
medie, unde managementul riscului are diferite abordări, în funcţie de diferite criterii: resurse
materiale, umane sau contracte din portofoliul sau locaţia unde este aşezată compania.
Metode de selecţie – în practică o multitudine de metode ajută la selectarea măsurilor de
management al riscului.
Companiile mari şi medii au implementate metode cantitative cu ajutorul cărora pot
anticipa pierderile şi se pot compara diferite măsuri de management al riscului. În final se aleg
acele măsuri care aduc beneficiu maxim în organizaţia respectivă.
Companiile mici, nu au daune multe de acelaşi fel, deci nu au experienţă şi nu pot
determina cu o aproximaţie bună frecvenţa şi severitatea consecinţelor lor. Ele vor apela la
soluţii bazate pe propria experienţă şi la decizii ”de bun simţ” cum ar fi:
1. nu risca mai mult decât poţi pierde. Dacă nu-şi încheie asigurare pentru
clădirea în care funcţionează, o firmă economiseşte prima de asigurare
cu care creşte veniturile companiei. Dar dacă într-un an are loc o avarie
majoră la clădire, dauna poate falimenta compania.
2. nu cheltui mult pentru o protecţie mică. Dacă compania respectivă
încheie o asigurare pentru clădire cu o franşiză mică, pe urmă îşi face
calcule că ar putea mări franşiza, dar îşi dă seama că reducerea aplicată
primei de asigurare este mult prea mică în comparaţie cu mărimea
franşizei.
8.1.4. Implementarea tehnicilor de management al riscului – după ce se selectează
tehnicile de management al riscului, acestea trebuie implementate, dacă aceasta nu se face
eficient, atunci există riscul de a pierde ceea ce s-a anticipat că s-ar fi putut câştiga prin
adoptarea acestor tehnici. Implementarea înseamnă acţiune şi noi decizii din partea companiei.
Dacă o companie decide să folosească o anumită metodă de control al riscului, pentru o anumită
expunere la daune, se va decide dacă această metodă o va implementa o companie specializată
sau se va face cu personal din interiorul firmei. Dacă se face cu personal din interiorul firmei, o
va face departamentul de management al riscului sau de alte departamente. Răspunsurile la
aceste întrebări constituie noi decizii pe care compania respectivă trebuie să le ia pentru o
implementare corectă a tehnicilor de management al riscului selectate.
8.1.5. Monitorizarea procesului de management al riscului
Măsurile de management al riscului implementate, trebuie monitorizate, adică
urmărite pas cu pas pentru a observa modul lor de aplicare şi pentru a verifica dacă efectul lor
este cel aşteptat.
Experienţa demonstrează că numai prin acest proces de monitorizare se poate
constata dacă tehnicile implementate sunt cele mai bune pentru realizarea obiectivelor
propuse.
De asemenea, condiţiile externe în care funcţionează companiile se schimbă, iar
tehnicile şi metodele de management al riscului au fost gândite pentru unele condiţii,
acestea schimbându-se, trebuie modificate şi metodele de management al riscului.

8.2. Managementul situaţiilor de criză

Managementul crizei vizează reducerea pierderilor provocate de o situaţie de criză, la un
moment dat, în cadrul unei organizaţii.
Managementul crizei implică o serie de activităţi de planificare, organizare, conducere şi
control al bunurilor şi operaţiilor în perioada critică, înainte, în timpul şi imediat după
producerea unei catastrofe, pentru a reduce pierderea resurselor esenţiale.
O criză în activitatea unei organizaţii reprezintă o situaţie deosebită într-o secvenţă de
evenimente, un moment în care unele acţiuni sau elemente deosebite modifică în mod
semnificativ viitorul.

120
 În asigurări situaţia de criză este starea creată în urma unei calamităţi naturale sau a unei
daune de proporţii în care un asigurat sau mai mulţi asiguraţi suferă pagube la bunuri (locuinţe,
bunuri, vehicule terestre cu motor, culturi agricole, animale) sau le este periclitată viaţa sau
sănătatea şi este necesară indemnizarea lor într-o perioadă optimă de timp.
Situaţiile de criză în asigurări, pot fi produse de următoarele riscuri asigurate:
- inundaţii,
- cutremure,
- alunecări de teren sau avalanşe care afectează o zonă cu densitate mare de populaţie,
- fenomene naturale de intensitate anormală (uragan, tornadă, furtună, ploaie
torenţială),
- incendii şi explozii de mari proporţii,
- boli.
Fazele unei crize
Timpul disponibil pentru a controla o situaţie de criză tinde să devină tot mai scurt. În
decursul acestei perioade este necesară luarea unor decizii într-o ordine secvenţială, pentru a
limita întinderea dezastrului, dacă e posibil, dezdăunarea celor care au suferit pagube, într-o
perioadă cât mai scurtă, fapt ce va permite organizaţiei să iniţieze planul de refacere.
Dacă în mod obişnuit, într-o organizaţie, activităţile compartimentului de management al
crizei se finalizează în momentul în care pericolul a fost îndepărtat şi încep operaţiunile de
refacere, pentru o societate de asigurări, activitatea compartimentului de management al crizei
continuă până la dezdăunarea ultimului asigurat care a suferit pagube.
Intervalul de timp alocat managementului crizei se divizează în câteva faze, de întindere
variabilă, în funcţie de riscul asigurat care produce criza şi de o serie de alte circumstanţe.
Aceste faze pot fi următoarele:
1. Ameninţarea – este faza în care probabilitatea producerii unor daune majore creşte, dar
pericolul nu a apărut. Faza începe atunci când buletinele meteo previzionează apariţia unui
pericol real.
2. Avertisment – este faza în care apariţia unui pericol major şi a unei pierderi potenţiale
severe sunt iminente. În cazul unui pericol iminent, această fază începe când autorităţile alertează
populaţia, în vederea evacuării, pentru a-şi pune bunurile la adăpost şi pentru a lua măsuri de
precauţie.
La nivelul societăţii de asigurări se creează (sau se activează) departamentul de risc şi
comisiile constituite special pentru aceste cazuri, care examinează situaţia care se poate produce,
în zona în care riscul asigurat este iminent.
Comisia activată v-a studia acumulările de sume asigurate, pe forme de asigurări, pentru
riscurile a căror producere este iminentă, în zona avertizată.
3. Impactul – faza în care se produc pagube şi accidentări majore. La nivelul companiei
de asigurări, este faza în care începe acţiunea de mobilizare a lichidatorilor de daune, specializaţi
în daune aferente riscului produs.
4. Constatarea daunelor – este faza cea mai importantă pentru o companie de asigurări.
Această fază începe practic imediat după impactul riscului asigurat, înainte ca asiguraţii să
îndepărteze urmele produse de riscul asigurat.
5. Calcularea şi plata despăgubirilor – este faza care asiguraţii doresc să aibă perioada cea
mai scurtă. Dacă procedurile de finanţare a daunelor produse sunt stabilite într-o fază anterioară
sau decizia este luată de comisia constituită, aduce un beneficiu imens de imagine companiei de
asigurări. Acţiunile întreprinse de compartimentul de management al riscului într-o situaţie de
criză sunt vitale pentru supravieţuirea unei companii de asigurări, atât din punct de vedre al
refacerii fondurilor de asigurare care au fost folosite la plata daunelor apărute, cât şi al imaginii
pe care societatea o va avea între societăţile de asigurări care au fost nevoite să plătească un
volum mare de pagube datorită riscului produs.

121
 Având în vedere diversitatea riscurilor care pot produce crize într-o companie de
asigurări, un plan de management al crizei trebuie întocmit în aşa fel încât el să poată fi adoptat
fiecărei situaţii în parte.
La elaborarea planului de management al crizei, trebui să se ţină seama de:
1. comisia care va coordona situaţia de criză trebuie să conţină persoane din conducerea
societăţii,
2. comisia trebuie să conţină toate persoanele care pot ajuta la corecta desfăşurarea a
activităţii,
3. stabilirea modului de colaborare cu autorităţile centrale şi locale la constatările
pagubelor rezultate,
4. modalităţile de plată a pagubelor, locul şi modul de dislocare a resurselor băneşti
necesare plăţilor,
5. întocmirea de către direcţia de resurse umane a listelor actualizate cu toţi angajaţii
lichidatori de daune, pe specializări, astfel încât aceştia să poată şi contactaţi în caz de
necesitate în cel mai scurt timp.
Planul de management al crizei în asigurări presupune adoptarea unor măsuri ce vizează
structura organizatorică a consiliului care va conduce compania atunci când este declarată starea
de criză, personalul care va fi mobilizat în situaţia de criză declarată (personal de specialitate şi
auxiliari), mijloacele materiale necesare desfăşurării activităţii în situaţia de criză, solicitarea
ajutorului de la reasigurători, disponibilizarea mijloacelor băneşti necesare plăţii daunelor
apărute, acţiuni care trebui întreprinse pentru menţinerea poziţiei pe piaţă a societăţii de
asigurări.

122
 CAP. IX MANAGEMENTUL DESPĂGUBIRILOR

Într-o companie de asigurări, departamentul de despăgubiri deţine un rol semnificativ,

principala sa responsabilitate fiind soluţionarea daunelor, respectiv, plata promisiunilor făcute
asiguraţilor la încheierea contractului de asigurare. Personalul acestui departament are sarcina de
a analiza revendicările asiguraţilor şi de a stabili nivelul despăgubirilor ce li se cuvin, altfel spus,
se caută respectarea principiului despăgubirii, care stabileşte că asigurarea ar trebui să
compenseze asiguraţii cu aceeaşi valoare pe care o aveau înainte de producerea riscului asigurat.
În condiţiile în care despăgubirile acordate sunt prea mari, vor creşte costurile asigurării,
iar în condiţiile în care despăgubirile sunt prea mici, asiguraţii ar putea fi privaţi de beneficiile
contractului de asigurare.

9.1 Structura organizatorică a departamentului de despăgubiri

Organizarea departamentului de despăgubiri diferă de la o societate de asigurări la alta, în
funcţie de volumul de activitate, de structura portofoliului fiecărei societăţi de asigurare sau în
funcţie de strategia firmei.
Departamentul de despăgubiri este condus de un manager, pe nivelul imediat următor
fiind supervizorii, iar pe al treilea nivel ierarhic, inspectorii de daună. Departamentul mai poate
conţine operatori care redactează scrisori şi rapoarte sau distribuie corespondenţa.
Inspectorii de daună – sunt persoane care au ca principală activitate constatarea pagubelor
produse de un risc asigurat celor care au încheiate contracte de asigurare. În cele mai multe
cazuri ei sunt specialişti în lichidarea daunelor dintr-o ramură sau alta de asigurare.
Inspectorii de daună, pe lângă pregătirea profesională, trebuie să aibă încredere în sine şi
să manifeste o atitudine pozitivă. De asemenea, pentru că au contact cu persoane care au suferit
pierderi, sunt supăraţi şi confuzi, ei trebuie să aibă aptitudini în stabilirea de relaţii interumane.
Supervizorii departamentului de despăgubiri – sunt specialişti care se ocupă de dosare
speciale şi de unele dintre activităţile departamentului, cum ar fi metodele de pregătire şi de
apreciere a rezultatelor subordonaţilor. Pe lângă cunoştinţele tehnice, aceştia trebui să posede şi
aptitudine interpersonale pentru a motiva subordonaţii. În atribuţii lor intră de asemenea şi
pregătirea profesională a inspectorilor de daună.
Managerii departamentului de despăgubiri – conduc departamentul de despăgubiri sau un
birou de despăgubiri, rolul lor fiind acela de a obţine rezultate finale. Managerii sunt
răspunzători pentru problemele privind bugetul şi personalul, pentru obiectivele departamentului
şi pentru sarcinile administrative.
Alocarea bugetului – presupune estimarea nevoilor departamentului pentru perioada
următoare, atât de capital, cât şi de personal. Este nevoie de justificări în cazul abaterilor de la
aceste estimări.
Personalul – în orice societate de asigurări, fluctuaţia de personal este previzionată între
anumite limite. Managerul trebuie să informeze nivelurile superioare ierarhice înainte de
plecările din departament, să facă descrieri ale postului, profilele candidaţilor ideali, să asiste la

123
activitatea de intervievare şi selectare a candidaţilor. De asemenea se îngrijesc de continua
pregătire şi perfecţionare a personalului din subordine.
Stabilirea obiectivelor – se face de fiecare manager în parte, acestea se fac publice şi se
mobilizează personalul pentru îndeplinirea lor.
Printre obiectivele enumerate:
- asigurarea satisfacerii păgubiţilor şi identificarea nemulţumirilor acestora,
- reducerea numărului revendicărilor în lucru,
- realizarea unor economii.
Totodată ei vor stabili strategiile de investigare, evaluare şi soluţionare a revendicărilor,
precum şi nivelul cheltuielilor generate de controlul pierderilor. Tot ei hotărăsc ce tip de
informaţii trebui să fie verificate.
Raportarea – se face la intervalele stabilite de condiţiile companiei de asigurări. Pentru o
bună informare a conducerii, este de preferat ca managerul departamentului de daune să
informeze conducerea companiei ori de câte ori consideră că este necesar acest lucru.
9.2. Stabilirea strategiilor departamentului de despăgubiri
Managerul de despăgubiri stabileşte nivelul de autoritatea fiecărui lucrător din cadrul
departamentului, în ceea ce priveşte limita de despăgubire acordată şi cum se vor soluţiona
reclamaţiile terţelor persoane. De asemenea aceştia stabilesc criteriile de selecţie şi de evaluare a
consilierilor juridici, a altor persoane din cadrul departamentului, precum şi programele de
training şi criteriile de evaluare a personalului.
Stabilirea nivelului de autoritate – în cadrul departamentului de daune se rezolvă
pretenţiile de despăgubiri ale asiguraţilor care au încheiate contracte de asigurare cu compania de
asigurări. Nivelul de competenţă pentru o formă de asigurare sau alta este atribuit lucrătorilor din
departament de către manageri, în funcţie de pregătirea de specialitate, de nivelul de experienţă
şi de gradul de cunoştinţe tehnice acumulate. Supervizorii au o autoritate mai scăzută decât
managerii şi mai mare decât inspectorii de daună.
Modalităţi de soluţionare a revendicărilor – este o procedură pe care fiecare asigurător o
are. Cea mai simplă metodă de soluţionare a acestor revendicări este de a da asiguraţilor ceea ce
pretind. Acest lucru nu este posibil întotdeauna şi de cele mai multe ori aceste revendicări se
soluţionează în instanţă.
Selectarea consilierilor juridici – serviciu costisitor, costul legalităţii de multe ori
depăşeşte costul cu personalul din cadrul departamentului. Consilierii juridici pot fi selecţionaţi
din cadrul departamentului juridic al companiei de asigurări sau dintr-un serviciu externalizat.
Verificarea performanţelor şi disciplina – se poate face de un alt departament
(departamentul de resurse umane), dar departamentul de despăgubiri este cel care stabileşte
criteriile specifice pe baza cărora este evaluat personalul ce se ocupă de despăgubiri.

9.3. Procesul de soluţionare a daunelor

Pierderea bunului asigurat datorită riscurilor asigurate se transferă de la proprietar la
societatea de asigurare prin intermediul contractului de asigurare.
Rezultatele contractului de asigurare sunt întotdeauna imprevizibile la încheierea lui.
Dacă riscul asigurat nu se produce, atunci societatea de asigurări rămâne cu contravaloarea
primei de asigurare plătită de asigurat, dar dacă riscul asigurat se produce, atunci, asiguraţii vor
primi sume care depăşesc semnificativ valoarea sumei plătite.
Având în vedere acest lucru, multe persoane fizice şi juridice, supuse riscurilor din
societatea civilă, sunt dispuse la încheierea contractelor de asigurare, ştiind că vor beneficia de
despăgubiri, atunci când suferă o depreciere a calităţilor lor fizice, datorită riscurilor cuprinse în
asigurare.
Etape ale procesului de soluţionare a daunelor:
Soluţionarea daunei începe cu repartizarea daunei (înştiinţării făcute de un asigurat) unui
inspector de daună.
Se parcurg 4 etape:

124
 1. Investigaţia,
2. Evaluarea acoperirii, răspunderii şi pagubei,
3. Negocierea sau obţinerea unei rezoluţii alternative în vederea stabilirii sumei de
despăgubit,
4. Dacă este necesare depunerea contestaţiei.
Aceste etape de cele mai multe ori se întrepătrund în aşa fel încât nu se ştie unde se
sfârşeşte una şi începe cealaltă.
1. Investigaţia – după apariţia unei înştiinţări de daună, făcută de asigurat, inspectorul de
daună trebuie să facă o investigaţie obiectiva a faptelor. Ea poate fi una simplă, dacă se referă
doar la verificarea acoperirii, sau una complicată, dacă se ocupă de o eventuală revendicare
frauduloasă.
Pentru o revendicare simplă, inspectorul de daună trebuie să cerceteze efectiv dinamica
evenimentului produs, care riscuri sunt acoperite, sau ce sumă trebuie să primească asiguratul.
2. Evaluarea acoperirii, răspunderii şi pagubei – primul lucru pe care inspectorul de
daună îl face, în teren , este să stabilească dacă bunurile care au fost afectate datorită
evenimentului asigurat sunt acoperite prin contractul de asigurare.
Dacă persoana, bunul şi cauza sunt acoperite, compania de asigurări este datoare să
plătească despăgubirea solicitată.
Când despăgubirea este cerută de o altă persoană decât asiguratul, pentru pagube sau
vătămări corporale produse de asigurat, atunci în primul rând se va determina culpa asiguratului.
Evaluarea pagubei în ambele situaţii implică evaluarea bunului şi abia apoi determinarea
costului reparaţiilor (dacă acesta este numai deteriorat). Inspectorul de daună trebuie întotdeauna
să ajungă la o înţelegere cu asiguratul sau cu cel care formulează revendicarea.
3. Negocierea sau stabilirea unor alternative de rezolvare – chiar şi atunci când „buna
credinţă” este întâlnită de ambele părţi, se pot ivi neînţelegeri privind acoperirea, răspunderea
sau valoarea daunei. Toate aceste neînţelegeri sunt rezolvate prin negociere directă între
inspectorul de daună şi asigurat sau între inspectorul de daună şi cel care solicită despăgubirea.
Dacă negocierile eşuează există şi alte mijloace de rezolvare a disputelor mai concise
decât contestaţiile şi care de fapt înseamnă ajungerea la un compromis. Astfel de metode sunt
medierea şi arbitrarea.
Medierea înseamnă aducerea celor două părţi implicate în faţa unei persoane imparţiale
care încerca să deschidă şi să menţină linii de comunicare între părţi. Acesta la permite să-ţi
exprime şi să-şi înţeleagă reciproc punctele de vedere – un pas important în rezolvarea unui
diferend.
Arbitrarea este u proces prin care părţile supun conflictul analizei unei persoane sau unui
juriu care ascultă argumentele, reconsideră faptele şi poate lua apoi o hotărâre cu caracter
obligatoriu sau nu.
4. Depunerea contestaţiei – dacă disputa se menţine în ciuda eforturilor ambelor părţi,
atunci conflictul poate fi rezolvat în instanţă. Ajungerea în instanţă este un proces costisitor
pentru ambele părţi şi aceasta este folosită numai ca ultimă soluţie.

9.4. Responsabilităţile inspectorului de daună

Fiecare societate de asigurări are propria sa metodologie de abordarea a daunelor apărute
din derularea contractelor de asigurare încheiate. De asemenea sunt stabilite metodologiile de
lucru pentru inspectorii de daună care fac evaluarea în teren a acestora.
Inspectorii de daună verifică mai întâi acoperirea, ceea ce presupune o investigaţie simplă
a contractului sau obţinerea unor declaraţii de la persoanele implicate, apoi dacă aceasta este
clară (lucru realizat la 90% dintre cazuri), inspectorul de daună va proceda la strângerea şi
evaluarea datelor referitoare la daună, pentru a determina valoarea despăgubirii. După calcularea
aproximativă a valorii despăgubirii, se trece la actualizarea rezervei de daună, cu valoarea
estimată a pagubei.

125
 În cazurile în care acoperirea prin contract a daunei apărute este discutabilă – problema
cea mai stringentă este rezolvarea cât mai rapidă a acoperirii. Disputele privind acoperirea pot
avea multe motive, toate trebuind investigate cu atenţie. Unele dintre ele sunt:
1. Anunţarea cu întârziere a unui eveniment,
2. Neincluderea cauzei evenimentului care a produs pierderea,
3. Data producerii evenimentului este înafara perioadei de valabilitate a contractului,
4. Cauzele neclare ale pierderii,
5. Excluderea expresă a cauzei evenimentului din acoperirea oferită de contractul de
asigurare,
6. lipsa de cooperare a deţinătorului contractului,
7. pierderea a survenit în perioada de dinainte de intrarea în vigoare a contractului de
asigurare, de la încheierea contractului şi până la acoperirea de către societatea de
asigurare a riscului.
9. 4. 1. Analizarea contractului de asigurare
Pentru a analiza acoperirea contractului de asigurare, inspectorul de daună trebuie să
cunoască şi să înţeleagă părţile componente ale contractului de asigurare.
Contractul de asigurarea este un acord bilateral între asigurat şi asigurător. Conţinutul său
este compus din 4 părţi: declaraţiile de asigurare, acordurile, condiţiile de asigurare şi
excluderile.
Declaraţiile – conţin informaţii despre bunul asigurat, locaţia în care se află şi informaţii
despre asigurat, de multe ori modul de stabilire a sumei asigurate şi a primei de asigurare.
Acordurile de asigurare – stabilesc ceea ce este acoperit prin contractul de asigurare şi
pentru ce riscuri va fi despăgubit proprietarul bunului asigurat. În această secţiune a contractului
sunt definiţi termenii întâlniţi în condiţiile de asigurare. Pentru a analiza o acoperire a unui
contract, inspectorul de daună trebuie să consulte definiţia exactă din această secţiune.
Condiţiile – sunt cele care fixează regulile de bază ale contractului. În această secţiune
sunt specificate responsabilităţile, obligaţiile, atât ale asiguratului, cât şi ale asigurătorului.
Excluderile – cuprind exact riscurile împotriva cărora deţinătorul contractului de
asigurare nu este acoperit.
9.4.2. Determinarea acoperirii
Pentru ca inspectorul de daune să accepte o situaţie în care se produc pagube unui bun
asigurat printr-un contract de asigurare, trebuie să aibă răspunsuri la mai multe întrebări:
a) Cauza pierderii este acoperită?
b) Bunul implicat în eveniment este acoperit?
c) Tipul de pierdere este acoperit?
d) Categoria şi valoarea pierderii sunt acoperite?
e) Persoana implicată este acoperită?
f) Localizarea pierderii este acoperită?
g) Momentul producerii evenimentului este inclus în perioada de valabilitate a
contractului?
h) Există situaţii de suspendare a acoperirii?
i) Se poate aplica vreo excludere?
a) se referă exact la motivul care a fost la originea producerii evenimentului asigurat, care
a dus la pierderea sau deteriorarea bunului asigurat.
Ex. incendiul este un risc asigurat, dar el poate fi declanşat de o ţigară aprinsă lăsată
nesupravegheată. Este sau nu risc asigurat incendiul din această cauză?
b) localizarea exactă a bunului deteriorat din totalul bunurilor pe care asiguratul care are
încheiat contract de asigurare le are.
Ex. care autovehicul accidentat trebuie reparat dacă proprietarul acestuia mai are
autovehicule şi are contract de asigurare numai pentru o parte din ele?

126
 c) de multe ori asiguratul se adresează asigurătorului şi pentru pierderile indirecte, pe
care le suferă dacă bunul asigurat nu poate fi utilizat pentru că a fost deteriorat dintr-un risc
cuprins în asigurare.
d) care tipuri de pierderi sunt acoperite „numai daunele materiale produse” de impactul
autovehiculului asigurat. Nu sunt acoperite pierderile din salarii ale conducătorului auto cu care
s-a ciocnit autovehiculul asigurat, dacă acesta este în spital.
e) contractul de asigurare nu acoperă efectiv persoanele şi autovehiculele, ci mai degrabă
pierderea pe care o persoană o poate suferi din cauza unui eveniment produs asupra sa sau asupra
bunului său asigurat. Este important să se verifice dacă persoana care a suferit pierderea este
acoperită. Multe contracte specifică exact persoana care se asigură sau proprietatea bunului care
se asigură.
f) locul în care se produce evenimentul asigurat trebuie să fie în interiorul limitei
teritoriale stabilite în contract.
g) cele mai multe contracte sunt destinate să acopere evenimente petrecute pe parcursul
perioadei asigurate menţionate în contract.
h) contractele de asigurare conţin în mod frecvent prevederi destinate să suspende
acoperirea când pericolul a crescut prea mult pentru a putea fi susţinut de prima de asigurare
stabilită.
i) de multe ori circumstanţele unei revendicări cad sub incidenţa unei anumite excluderi.
Acest lucru este valabil chiar dacă revendicarea respectă condiţiile referitoare la asigurat, cauza
pierderii asigurate.
Excluderile de la acoperire se referă fie la persoanele excluse, fie la cauzele , tipurile de
proprietăţi, caracteristicile daunei sau la alte circumstanţe excluse.

127
 CAP. X. EVALUAREA ACTIVITĂŢII SOCIETĂŢII DE ASIGURARE

10.1. Indicatori de bază

La analiza performanţelor unei societăţi de asigurări se urmăresc în principiu evoluţia
unor indicatori cum ar fi: concepte de lichiditate, grad de îndatorare, profitabilitate.
Caracteristicile specifice al activităţii de asigurare determină anumite modificări la analiza
acestor concepte.
Una din caracteristicile societăţilor de asigurări este faptul că ele nu-şi pot estima
costurile în momentul în care lansează produsele şi stabilesc preţul acestora. Deşi îşi stabilesc
preţul produselor şi abia apoi costurile aferente, costuri aşteptate să apară în perioada pentru care
s-au încasat primele de asigurare. Această modalitate unică de stabilire a preţului influenţează
situaţiile financiare prin constituirea rezervelor de daună. Cunoaştere preciziei cu care sunt
constituite şi menţinute rezervele este fundamentală pentru evaluarea unui asigurător.
Un asigurător administrează de fapt două portofolii de riscuri ce pot fi descrise prin
prisma profiturilor estimate şi a diferenţelor apărute între profiturile obţinute şi cele previzionate.
Asigurătorul îşi măreşte fondurile prin emiterea de contracte de asigurare – care formează
portofoliul de asigurări. Rezultatele obţinute din administrarea acestui portofoliu nu sunt
cunoscute la începutul perioadei, depinzând de volumul daunelor apărute şi de experienţa
asigurătorului în efectuarea cheltuielilor.
Un alt portofoliu supus riscului este portofoliul de investiţii, format din titluri financiare,
de la care se aşteaptă un profit, dar care poate genera şi pierderi. Ca intermediar financiar,
asigurătorul trebuie să administreze simultan cele două portofolii, astfel încât să realizeze marja
de profit stabilită şi să respecte în acelaşi timp, reglementările impuse domeniului asigurărilor.
Pentru analiza societăţilor de asigurări generale se utilizează un set de indicatori
principali, calculaţi pe baza datelor din bilanţ şi a datelor din contul de profit şi pierdere, cum ar
fi:
- ratele de solvabilitate
- ratele de lichiditate
- ratele de rentabilitate
10.1.1. Ratele de solvabilitate exprimă capacitatea unei societăţi de asigurări de a emite
noi
contracte de asigurare. Aşa cum băncile menţin un echilibru între creditele acordate şi depozitele
atrase, tot aşa societăţile de asigurări trebuie să menţină un echilibru între primele subscrise şi
capitalul social plus rezerve.
Solvabilitatea unui asigurător se bazează pe corelarea activelor şi a capitalului folosit cu
obligaţiile asumate prin contractele de asigurare. Stabilirea solvabilităţii unui asigurător
presupune cunoaşterea riscurilor la care este expus şi a necesarului de capital pentru a face faţă
acestor riscuri.
Determinarea solvabilităţii unui asigurător se bazează pe analiza raportărilor financiare
ale asigurătorilor. Un asigurător are o situaţie financiară cu atât mai solidă cu cât are o marjă de
solvabilitate mai mare.

128
 In multe ţări cu o piaţă de asigurări bine conturară şi dezvoltată există agenţii de evaluare
care analizează situaţia financiară a asigurătorilor şi furnizează celor interesaţi, informaţii care-i
pot ajuta să ia decizii corecte în strategia afacerilor.
In România marja de solvabilitate este calculată de fiecare societate de asigurare în parte,
potrivit Ordinului 3111/ 2005 şi care înlocuieşte Ordinul 10/27.12.2001, pe baza informaţiilor
din bilanţ, a contului de profit şi pierdere şi a raportărilor financiare specifice(legale) către
autoritatea de supraveghere. Valorile înscrise în aceste documente sunt de obicei supuse
fluctuaţiilor şi uneori incertitudinilor. Aceste fluctuaţii şi incertitudini reflectă riscurile la care
este supus asigurătorul atât din punctul de vedere al subscrierilor cât şi al efectuării investiţiilor.
Marja de solvabilitate acţionează ca o margine de siguranţă pentru activităţile
asigurătorului. Până la lichidarea tuturor obligaţiilor prezente există incertitudini atât în ceea ce
priveşte valoarea finală a acestor obligaţii cât şi a valorii activelor folosite pentru acoperirea lor.
Mai mult, anumite daune pot apare în viitor şi pe care asigurătorul nu le poate lichida din
resursele curente fără o astfel de marjă.
Scopul marjei de solvabilitate este de a proteja asiguratul. Activităţile viitoare ale
asigurătorului sunt incerte iar scopul marjei de solvabilitate este de a garanta că asigurătorul are
active suficiente pentru a putea plăti daunele viitoare.
Potrivit Ordinului 3111/iunie 2005, marja de solvabilitate a asigurătorilor din România se
calculează ca diferenţă între activele societăţii şi obligaţiile sale la un moment dat.
Evaluarea activelor şi a obligaţiilor asigurătorului, care sunt luate în considerare la
stabilirea marjei de solvabilitate, are la bază valorile acestora evidenţiate în bilanţul contabil.
Diferenţa dintre activele şi obligaţiile luate în considerare la stabilirea marjei de
stabilitate reprezintă activul net al asigurătorului şi reprezintă capacitatea acestuia de a acoperi
obligaţiile sale fără a apela la capitaluri proprii.
La stabilirea marjei de solvabilitate a asigurătorului se va lua în considerare totalul
activelor din bilanţul contabil din care se va scădea valoarea activelor necorporale, a acţiunilor
necotate, a activelor corespunzătoare părţii din rezervele tehnice aferente contractelor cedate în
reasigurare şi a activelor asupra cărora s-au creat sarcini ( gaj, ipotecă, etc ).
Obligaţiile care se iau în considerare la stabilirea marjei de solvabilitate a asigurătorului,
sunt:
- datoriile subordonate, într-o proporţie de până la 50% din valoarea lor
- rezervele tehnice nete(rezervele tehnice calculate după cedările în
reasigurare) constituite, cu excepţia rezervei de egalizare şi a rezervei de
catastrofă.
- Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;
- Depozite primite de la reasigurători;
- Datorii, cu excepţia împrumuturilor din emisiuni de obligaţii
Pentru determinarea solvabilităţii asigurătorului se va face raportul dintre marja de
solvabilitate de care dispune asigurătorul şi marja de solvabilitate minimă.
Pentru determinarea marjei de solvabilitate minimă în activitatea de asigurări generale se
vor lua în considerare primele brute subscrise de către asigurător în activitatea de asigurări
directe, la care se adaugă primele brute subscrise de asigurător aferente acceptărilor în
reasigurare, din care se scad primele anulate iar rezultatul obţinut se ajustează cu un coeficient
variabil în funcţie de valoarea primelor de asigurări subscrise. Rezultatul astfel obţinut se
ponderează cu un coeficient obţinut din raportarea daunelor nete, la care se adaugă variaţia
rezervei de daune aferentă ultimului an financiar, la daunele brute la care se adaugă variaţia
rezervei de daune brute aferentă ultimului an financiar, coeficient care nu trebuie să fie mai mic
de 50%.
Asigurătorul este obligat să-şi determine anual marja de solvabilitate pe baza datelor din
bilanţul contabil şi să transmită Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor împreună cu bilanţul
contabil încheiat la sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar un formular de raportare privind marja de
solvabilitate, conform cu modelul prezentat în Ordinul 3111/2005.

129
 Marja de solvabilitate este un instrument care poate declanşa intervenţia autorităţii de
supraveghere daca ea scade sub o anumită valoare minimă cerută de aceasta.
Scăderea marjei de solvabilitate sub limita minimă cerută de autoritatea de supraveghere,
poate avea şi alte implicaţii, cum ar fi:
a) scăderea încrederii în piaţa asigurărilor, care conduce la pierderea afacerilor.
Această lipsă de încredere se poate extinde şi asupra altor pieţe, cum ar fi piaţa
de capital cu influenţe asupra preţului acţiunilor.
b) necesitatea de a reduce volumul afacerilor, pentru a preveni intervenţia
autorităţii de supraveghere. Această situaţie poate conduce la pierderea unor
afaceri profitabile.
c) necesitatea de a te reasigura mai mult, pentru a maximiza protecţia împotriva
fluctuaţiilor.
O marjă de solvabilitate redusă implică de asemenea o strategie investiţională mai rigidă.
Managerii din asigurări îşi constituie active care conduc la o marjă de solvabilitate cu mult mai
mare decât cea cerută de autoritatea de supraveghere.
10.1.2. Ratele de lichiditate
Lichiditatea se referă la capacitatea companiei de a-şi onora obligaţiile ce-i revin. Această
capacitate este dependentă de fluxurile de numerar ale companiei, de relaţia dintre active şi
datorii şi de natura activelor disponibile pentru acoperirea datoriilor.
Aproape toate activele admise ale asigurătorilor sunt uşor vandabile, având o lichiditate
ridicată. Stocurile constând din mobilier şi echipamente au o lichiditate redusă, fiind considerate
active neadmise în vederea determinări solvabilităţii.
Lichiditatea unui asigurător poate fi determinată prin raportarea activelor sale lichide la
obligaţiile certe ale asigurătorului faţă de asiguraţi
Activele lichide sunt:
a) titlurile de stat şi obligaţiunile emise de autorităţile administraţiei publice locale
b) depozitele bancare
c) disponibilităţile în conturile curente şi casierie
Activele lichide grevate de sarcini nu sunt luate în considerare la calculul coeficientului
de
Lichiditate.
Obligaţiile asigurătorului faţă de asiguraţi sunt reprezentate de rezerva de daune netă de
reasigurare.
Asigurătorii au obligaţia de a avea şi a-şi păstra coeficientul de lichiditate cel puţin egal
cu 1
O valoare subunitară a raportului indică o situaţie nefavorabilă a companiei din punct de
vedere al lichidităţii. In cazul unui raport supraunitar, asigurătorul îşi poate acoperi obligaţiile
prin transformare activelor investite în numerar, la preţul pieţei.
Un alt aspect al lichidităţii este reflectat de analiza cash flow-urilor de prime, din
dobânzi, dividende, chirii, etc. Aceste fonduri sunt utilizate pentru acoperirea cheltuielilor cu
plata despăgubirilor, pentru achiziţii de mijloace fixe şi pentru plata dividendelor acţionarilor.
Fondurile rămase conduc la dezvoltarea companiei şi sunt investite în titluri financiare pe termen
lung.
Este necesară cunoaşterea situaţiei cash flow-urilor pentru că în condiţiile în care apare o
scădere a cash flow-urilor din exploatare, aceasta trebuie acoperită din alte surse lichide.
Indicatorii cash flow-urilor sunt folosiţi la identificarea dificultăţilor cu care se confruntă
compania de asigurări. Un cash flow de exploatare negativ impune studierea condiţiilor
financiare ale asigurătorului.
Lichiditatea din operaţiunile din subscriere poate fi determinată prin compararea
fondurilor atrase cu cele consumate în aceasta activitate. In cadrul unei companii de asigurări în
creştere, activitatea de subscriere trebuie să aducă o contribuţie netă substanţială.

130
 10.1.3. Ratele de rentabilitate
Măsurarea rentabilităţii unei companii de asigurări este o activitate importantă şi
complexă, de multe ori controversată. Capacitatea unui asigurător de a fi rentabil va garanta
supravieţuirea şi creşterea companiei.
Este posibil însă ca rentabilitatea unei societatea de asigurări să fie interpretată greşit.
Rentabilitatea asigurătorului determinată pe o perioadă de câţiva ani reflectă condiţiile
concurenţiale în domeniul asigurărilor şi cum au evoluat societăţile de asigurări comparativ cu
organizaţiile din alte sectoare.
Rentabilitatea arată dacă condiţiile existente sunt suficient de atractive pentru a atrage
fluxuri de capital către sectorul asigurărilor, în vederea extinderii capacităţii de asigurare.
Cel mai folosit indicator de rentabilitate este rata combinată. Deoarece ea este deseori
utilizată ca indicator al rentabilităţii pe termen scurt, este esenţial să se cunoască relaţia dintre
aceasta şi rezultatul activităţii de subscriere. Alţi indicatori de rentabilitate sunt determinaţi prin:
1. combinarea rezultatelor din activitatea de subscriere şi investiţii,
2. raportarea profitului la vânzări, active şi valoare netă,
3. determinarea câştigurilor pe acţiune
Rata combinată ilustrează performanţele obţinute din activitatea de subscriere pe întreaga
perioadă a exerciţiului financiar. Ea este utilă pentru compararea rezultatelor obţinute din diferite
tipuri de asigurări, de diferiţi asigurători şi chiar pentru compararea activităţii unui asigurător pe
mai multe exerciţii financiare.
Rata combinată are două componente:
- o rată a daunei
- o rată a cheltuielilor
Rata daunei poate fi calculată la nivel de societate sau pentru un anumit tip de asigurare
şi arată calitatea asigurărilor subscrise oferind informaţii şi despre nivelul cotelor de primă, mai
precis dacă mărimea cotelor de primă a fost acoperitoare.
Eficienţa activităţii de exploatare este măsurată prin rata cheltuielilor. Compararea
ratelor de cheltuieli aferente perioadelor de succes ale companiei de asigurări oferă o imagine a
tendinţei generale a cheltuielilor şi poate determina o supraveghere mai atentă a costurilor.
Rata daunei măsoară costul activităţii de subscriere şi exprimă relaţia dintre daune şi
prime. Cel mai util mod de calcul a ratei daunei din punctul de vedere al analizei financiare
presupune împărţirea valorii daunelor apărute într-un an financiar le primele încasate in aceeaşi
perioadă.
Daune apărute
Rata daunei % = ---------------------- x 100
Prime încasate
Indicatorul daune apărute include despăgubirile plătite şi modificări ale rezervei de daună
respectiv daune apărute şi neplătite aferente aceleaşi perioade.
Dacă se doreşte calcularea ratei de daună netă, numărătorul va cuprinde şi cheltuieli de
soluţionare a daunelor.
Rata cheltuielilor- exprimă relaţia dintre cheltuielile de subscriere şi prime. Numărătorul
include toate costurile de subscriere: costuri de achiziţie, costuri de colectare a primelor, de
supraveghere a domeniului, cheltuieli generale, impozitele, cheltuieli cu licenţele, etc.
Cheltuielile de investiţii nu sunt incluse în calculul profitului/pierderii din subscriere şi
din acest motiv nu sunt folosite la calcularea ratei cheltuielilor.
De asemenea nu sunt incluse nici cheltuielile de soluţionare a daunelor, pentru că au fost
incluse în calculul ratei daunei nete.
Numitorul ratei costurilor reprezintă fie primele subscrise, fie primele încasate

Cheltuieli efectuate
Rata cheltuielilor % = -------------------------- x 100
Prime subscrise

131
 Rata combinată este determinată prin însumarea ratei daunei şi a ratei cheltuielilor.
Marja de profit din subscriere este egală cu 100 – rata combinată
Rata combinată = rata de daună + rata cheltuielilor
Marja profitului din subscriere = 100 – rata combinată
Profitul din investiţii aceasta constituie parte integrantă a rentabilităţii societăţii de
asigurări. Asigurătorii de bunuri şi răspundere civilă au cash flow-uri pozitive atât datorită plăţii
anticipate a primelor de asigurări cât şi a activelor lichide pe care le investesc.
Venitul net din investiţii se calculează ca diferenţă între dobânda încasată plus venitul din
dividende plus venitul din investiţii imobiliare şi totalul cheltuielilor departamentului de
investiţii.
Câştigurile (pierderile) de capital nete realizate se obţin din vânzarea titlurilor financiare
la valori mai mari sau mai mici decât valoarea lor de achiziţie.
In domeniul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă, profitul din investiţii ar trebui
calculat separat de profitul din subscriere. Profitul din investiţii aparţine societăţii şi acţionarilor
nu şi deţinătorilor de poliţe. Asigurătorii susţin că veniturile din investiţii despăgubesc societăţile
de asigurări pentru creditul în avans acordat asiguraţilor şi pentru reducerile de prime acordate.
Societăţile de asigurări pe acţiuni folosesc câştigurile din investiţii ca sursă de formare a
dividendelor şi de creştere a capitalului social. Există două motive în acest sens : în primul rând
acţionarii trebuie stimulaţi să-şi menţină capitalul în societatea de asigurări iar în al doilea motiv
ar fi veniturile din investiţii sunt necesare acumulării de capital pentru dezvoltarea activităţii
societăţii de asigurări.
In asigurări profitul este obţinut atât din activitatea de subscriere cât şi din investiţii.
In cazul societăţilor de tip mutual, venitul din investiţii este folosit fie pentru reducerea
costului asigurării pentru membrii societăţii, fie pentru mărirea capacităţii de asigurare şi a
stabilită.

10.2. Indicatori ai eficienţei asigurărilor

Eficienţa economico-socială a asigurărilor se analizează şi se exprimă cu ajutorul mai
multor indicatori, dintre care unii sunt specifici anumitor feluri de asigurări.
Alegerea indicatorilor se face pe baza unor criterii, cum sunt:
- obiectivele concrete care se urmăresc,
- nivelul macro sau micro la care urmează să fie făcută aprecierea,
- modul de reglementare juridică a asigurărilor care se practică,
- ramura de asigurare despre care este vorba.
În domeniul obiectivelor concrete se înscriu: stabilirea rezultatelor financiare obţinute de
asigurător, nivelul de dezvoltare a asigurărilor facultative, cantitatea şi calitatea activităţii
desfăşurate de personalul care se ocupă cu încheierea de asigurări, rezultatele obţinute de
asiguraţi, etc. cei mai utilizaţi indicatori sunt prezentaţi în continuare.
Rata daunei este unul dintre cei mai importanţi indicatori utilizaţi în aprecierea activităţii
unei societăţi de asigurare. Este un indicator care a fost analizat anterior. Este important de
remarcat că cu cât acesta înregistrează valori mai mici decât 100, cu atât situaţia financiară este
mai favorabilă pentru asigurător
Costul relativ al activităţii de asigurare se obţine ca raport între totalul cheltuielilor
ocazionate de activitatea de asigurare şi totalul încasărilor obţinute din primele de asigurare sau
din alte surse. Acest indicator se calculează cu scopul de a cuprinde în evaluare şi alte cheltuieli
efectuate de asigurător în afara celor cu plata sumelor de asigurare şi a despăgubirilor. Formula
de calcul este următoarea:

C
Ca= --- * 100
P

132
 unde: Ca – reprezintă costul relativ al activităţii de asigurare;
C - totalul cheltuielilor efectuate de asigurător (plăţi de despăgubiri, de sume
asigurate şi cheltuieli privind constituirea şi administrarea fondului de asigurare);
P - totalul primelor de asigurare şi al altor venituri încasate de asigurător.
În general, Ca este mai mic decât 100%, însă, pot apărea şi cazuri când este mai mare. În
acest caz, înseamnă că, în perioada respectivă, asigurătorul nu şi-a acoperit cheltuielile totale din
veniturile realizate pe seama încasărilor din prime şi din alte venituri.
Rata venitului net este un alt indicator des utilizat în aprecierea eficienţei unei societăţi
de asigurare. Acest indicator se calculează ca raport între diferenţa dintre totalul veniturilor şi
totalul cheltuielilor înregistrate într-o anumită perioadă (de regulă, un an) la totalul veniturilor.
Formula de calcul este:

(P-C)*100
Rvn = --------------
P

unde Rvn – rata venitului net

P – totalul veniturilor
C – totalul cheltuielilor.
Rata venitului net arată, în procente, cât îi rămâne asigurătorului din fiecare 100 u.m.
prime încasate.
Cheltuieli la 1 u.m. venit net este un indicator utilizat pentru aprecierea rezultatelor
financiare finale. Acesta se calculează ca raport între diferenţa dintre totalul cheltuielilor şi
totalul despăgubirilor (sumelor asigurate) plătite de asigurător pe parcursul unui an şi diferenţa
dintre totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor. Formula de calcul este:

C-D
C (1 u.m.)= ---------
P-C

unde C (1 u.m.) – cheltuieli la 1 u.m. venit net

D – totalul despăgubirilor.
Cu cât acest indicator are o valoare mai mică, cu atât situaţia este mai favorabilă pentru
asigurător.
Gradul de cuprindere în asigurare este un indicator care permite unei societăţi de
asigurare să analizeze performanţa diferitelor sucursale ale sale şi cauzele care duc la scăderea
eficienţei. Se calculează ca raport între totalul bunurilor (persoanelor) asigurate şi totalul
bunurilor (persoanelor) asigurabile. Formula de calcul este următoarea:

n
Ge= ---- * 100
N

în care: Gc – gradul de cuprindere în asigurare,

n – numărul bunurilor (persoanelor) asigurate,
N – numărul bunurilor (persoanelor) asigurabile.
Acest indicator arată cât din numărul bunurilor (persoanelor) este asigurat. Cu cât acest
indicator înregistrează valori mai apropiate de 100, cu atât înseamnă că asigurarea respectivă este
mai dezvoltată. Gradul de cuprindere în asigurare este un indicator relevant pentru asigurările
facultative.

133
 In ceea ce priveşte aprecierea eficienţei personalului care se ocupă cu încheierea
asigurărilor, există un set de indicatori care pot oferi o imagine cantitativă şi calitativă a muncii
prestate de agenţii unui asigurător. Aceştia pot fi calculaţi atât la nivelul unei sucursale, cât şi la
nivelul societăţii de asigurări. Dintre aceşti indicatori fac parte : numărul mediu de asigurări
contractate de un agent de asigurare, suma medie asigurată, productivitatea muncii unui agent de
asigurare.
Numărul mediu de asigurări contractate de un agent de asigurare este calculat ca un
raport între numărul total de asigurări facultative contractate într-o anumită perioadă de timp şi
numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea de asigurări.
Formula de calcul este :

Ac
Nac = ---------
Lc

unde: Nac – numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător,

Ac – numărul asigurărilor contractate într-o anumită perioadă,
Lc – numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea de asigurări.
Suma medie asigurată se calculează ca un raport între totalul sumelor asigurate şi
numărul total al contractelor de asigurare încheiate.

Sa
Sma = -------
Nc

unde: Sma – suma medie asigurată,

Sa – totalul sumelor asigurate,
Nc – numărul total al contractelor de asigurare încheiate.
Suma medie asigurată se utilizează ca indicator pentru aprecierea rezultatelor numai la
categoriile de asigurări facultative de viaţă. În cazul în care se constată că la asigurările de viaţă
sumele asigurate sunt mai mari, acest lucru înseamnă că personalul care se ocupă de contractări a
desfăşurat o activitate de calitate superioară.
Prima medie încasată pe contract este un alt indicator utilizat în analiza eficienţei şi se
obţine raportând totalul încasărilor din prime la numărul de contracte de asigurare încheiate.
Formula de calcul este prezentată mai jos:

P
Pm = ------
Nc

în care: Pm – prima medie încasată pe contract,

P – totalul încasărilor din prime,
Nc – numărul total al contractelor de asigurare încheiate.
Acest indicator se poate calcula atât în cazul asigurărilor de bunuri cât şi în cazul
asigurărilor de persoane sau de răspundere civilă. Acesta are, însă, o eficienţă aparte în cazul
asigurărilor de viaţă care se încheie pe o perioadă mai îndelungată, arătând gradul de atragere de
numerar de la populaţie.
Productivitatea muncii unui lucrător din asigurări se obţine raportând încasările din
primele de asigurare la numărul total de lucrători. Formula este:

P
W = ---------
Ls
134
 unde: W – productivitatea medie a muncii pe un lucrător,
P – încasări din prime,
Ls – numărul total de lucrători.
Acest indicator se poate calcula atât la nivelul unui trimestru, cât şi anual.
În ceea ce priveşte eficienţa din punctul de vedere al asiguraţilor, aceasta poate fi
apreciată pe baza unor indicatori cum sunt: durata medie de lichidare a daunelor, gradul de
acoperire prin asigurare, gradul de acoperire a daunei.
Durata medie de lichidare a daunelor se calculează ca un raport între numărul de zile
trecute de la avizarea daunei până la plata despăgubirilor şi numărul daunelor soluţionate.
Formula de calcul se prezintă astfel:

t1+ t2+……..+ tn ∑ti

Dm = ------------------------ = --------
N N

unde: Dm – reprezintă durata medie de lichidare a daunelor,

t – numărul zilelor de la avizarea daunelor până la soluţionarea,
N – numărul daunelor soluţionate.
În cazul în care se înregistrează o durată medie de lichidare a daunelor mai mică,
asiguraţii au posibilitatea de a intra mai rapid în posesia despăgubirilor, putând reface sau înlocui
bunul avariat sau distrus.
Gradul de acoperire prin asigurare arată în ce raport se află suma asigurată faţă de
valoarea reală a bunului asigurat. Formula de calcul este următoarea:

S
Gaa = ------* 100
V

Unde: Gaa – gradul de acoperire prin asigurare,

S – suma asigurată,
V – valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigurării.
Gradul de acoperire prin asigurare se calculează pentru fiecare bun cuprins în asigurare.
Gradul de acoperire a daunei arată, în procente, în ce raport se află despăgubirea faţă
de valoarea pagubei produse. Formula de calcul este următoarea:

D
Gad = -----* 100
P

Unde: Gad – gradul de acoperire a daunei,

D – despăgubirea acordată asiguratului,
P – valoarea pagubei produse la bunul asigurat.
Gradul de acoperire al daunei se poate urmări separat, pe feluri de bunuri cuprinse în
asigurare. De menţionat că nivelul acestui indicator diferă în funcţie de principiul de răspundere
(de acoperire), care se aplică la categoria respectivă de bunuri.

135
 10.3. Falimentul societăţilor de asigurare şi reasigurare
Fiecare societate de asigurări urmăreşte să realizeze un profit cât mai mare, dar
experienţa demonstrează că şi activitatea de asigurări şi reasigurări înregistrează creşteri,
diminuări de profit şi uneori chiar pierderi. Ca urmare, capitalul, fondurile societăţii de asigurări
şi de reasigurări cunosc în timp creşteri sau diminuări. Creşterea capitalului, a fondurilor de
asigurare se înregistrează când se încasează primele de asigurare, iar diminuările au loc când se
plătesc despăgubirile şi sumele asigurate.
Starea de faliment apare atunci când cheltuielile efectuate cu plata despăgubirilor şi a
sumelor asigurate depăşesc încasările din primele de asigurare, fondul de asigurare, de rezervă şi
capitalul societăţii de asigurare, respectiv de reasigurare.
Falimentul este starea de insolvabilitate a societăţii de asigurări sau de reasigurări
recunoscută de instanţa judecătorească teritorială competentă. Falimentul cuprinde de fapt
procedura judiciară de executare silită aplicabilă pentru lichidarea (vânzarea) avutului societăţii
de asigurări şi de reasigurări, în situaţia în care ajunge în stare de insolvabilitate şi reparaţia între
creditori, precum şi lichidarea pasivelor (creanţe, ipoteci, gajuri, etc.).
Cauzele falimentului pot fi: insolvabilitatea, creditele bancare pe care nu le pot restitui,
inflaţia, concurenţa, etc., însă nu este de neglijat analiza celei mai rapide cauze a falimentului, şi
anume: un sinistru de mari proporţii (incendiu, trăsnet, inundaţie, cutremur de pământ şi multe
alte calamităţi), un furt prin efracţie sau acte de tâlhărie, etc.. Toate acestea sunt nedorite, dar
posibile oricând şi oricui şi pot fi acoperite printr-un contract de asigurare-reasigurare.
Analiza societăţilor de asigurări a dus la identificarea unui număr de factori care duc la
insolvabilitate, cei mai importanţi fiind:
- deficienţe în activităţile de subscriere, constituire de rezerve şi soluţionare de cereri
de despăgubire,
- situaţia financiară a reasigurătorului,
- controlul necorespunzător al cheltuielilor,
- strategia de investiţii îndoielnică,
- management de rea credinţă,
- tranzacţii incorecte cu agenţii, brokerii sau reasigurătorii,
- comisioane şi onorarii excesive pentru conducere.
Falimentul poate fi voluntar sau involuntar.
Falimentul voluntar constă în faptul că societatea de asigurări (de reasigurări) în cauză îşi
recunoaşte starea de faliment în faţa instanţei judecătoreşti şi lasă la latitudinea acesteia
rezolvarea situaţiei create.
Falimentul involuntar are loc când unul sau mai mulţi creditori prezintă instanţei
judecătoreşti o plângere privind neonorarea la termen de către societatea de asigurări (de
reasigurări) a obligaţiilor de plată.
Procedura falimentului este reglementată de Codul Civil Român, de Codul Comercial
Român, de legea insolvabilităţii comerciale etc.
Pe plan internaţional, actualele legi şi reglementări împiedică organele competente să
întreprindă măsuri corective atunci când o companie se află într-o situaţie foarte dificilă.
Împotrivirea juriştilor şi a altor consultanţi poate împiedica organele competente să intervină
până când capitalul companiei a ajuns sub minimul legal. Astfel de întârzieri pot duce la
diminuarea şi chiar dispariţia şanselor de redresare a companiei până în momentul în care
organele de supraveghere au dreptul să intervină. Intervenţia lor ar da posibilitatea luării din timp
a unor măsuri corective, prevenind astfel insolvabilitatea şi crescând şansele de succes pentru

136
 relansarea companiei. Conform reglementărilor, fiecare asigurător trebuie să-şi calculeze
capitalul necesar pentru a face faţă riscului total al societăţii. acesteia.

CAP. XI. AUDITUL INTERN ŞI EXTERN ÎN SOCIETĂŢILE DE ASIGURARE

11.1. Auditul intern

Auditul intern reprezintă activitatea de examinare obiectiva a ansamblului activităţilor
societăţii în scopul furnizării unei evaluări independente a managementului riscului, controlului
şi proceselor de conducere a acestuia.
Activitatea de audit intern se exercită în cadrul societăţii de asigurare de către persoane
din interiorul sau exteriorul acesteia. Responsabilii pentru organizarea activităţii de audit intern,
coordonarea lucrărilor/angajamentelor şi semnarea rapoartelor de audit intern trebuie să aibă
calitatea de auditor financiar.
Aria de aplicabilitate şi obiectivele auditului intern variază considerabil şi depind de
dimensiunea şi structura societăţii, precum şi de cerinţele acesteia.
Baza legală privind auditul intern o reprezintă Legea nr.133/2002 pentru aprobarea
Ordonanţei de Urgenţă nr.75/1999 privind activitatea de audit financiar.
Regulile de organizare ale auditului intern sunt prevăzute în Ordinul Ministrului
Finanţelor Publice nr.1267/2000 pentru aprobarea Normelor minimale de audit intern.
Activităţile de audit intern includ:
1. Verificarea sistemelor contabile şi de control intern:
a) Responsabilităţi curente de verificare a acestor sisteme prin urmărirea
operaţiunilor din cadrul acestora,
b) Recomandări pentru îmbunătăţirea sistemelor.
2. Examinarea informaţiilor financiare şi informaţionale:
a) Revizuirea mijloacelor utilizate pentru identificarea, măsurarea, clasificarea şi
raportarea acestor informaţii,
b) Investigarea unor probleme specifice, inclusiv verificarea detaliată a
tranzacţiilor, soldurilor, balanţelor şi procedurilor,
c) Revizuirea economiei şi eficienţei operaţiunilor (inclusiv a controalelor non-
financiare),
d) Verificarea respectării reglementărilor în vigoare şi a celorlalte cerinţe
externe,
e) Verificarea politicilor şi directivelor manageriale şi altor cerinţe interne.
O misiune de audit intern se desfăşoară în baza unei metode unice care necesită
respectarea a patru principii de bază:
1. Simplitate
2. Rigoare
3. Relativitatea vocabularului
4. Adaptabilitate
Prin misiunea de audit intern se înţelege acea lucrare temporară (constituită la rândul său
dintr-o succesiune, în principiu neîntreruptă, de diverse misiuni) trasată auditorului de
conducerea societăţii de asigurare, să o ducă la îndeplinire.
Misiunea de audit este definită de:
1. Domeniul de aplicare;
2. Durata misiunii.
1. Domeniul de aplicare variază în funcţie de:

137
 a) Obiectul misiunii de audit care presupune misiuni specifice (se ocupă de o anumită
problemă într-un anumit loc cum ar fi auditul securităţii sediului social) şi misiuni generale (nu
cunoaşte nici o limită geografică cum ar fi auditul securităţii),
b) Funcţia misiunii de audit care presupune misiuni funcţionale (fie că este specifică sau
generală, se ocupă de o singură funcţie cum ar fi auditul securităţii sediului social sau a întregii
societăţi indiferent de numărul filialelor) şi misiuni pluri-funcţionale (este cea în care auditorul
se ocupă de mai multe funcţii în cadrul aceleiaşi misiuni cum ar fi auditarea activităţilor unei
filiale fără a se limita doar la o singură funcţie).
2. Durata misiunii de audit este de două tipuri: misiuni scurte şi misiuni lungi.
Misiunile scurte înseamnă ca în general misiunea este simplă, că subiectul este cunoscut
de auditor şi că investigaţiile ce trebuie efectuate nu sunt numeroase. De asemenea o misiune
scurtă necesită o condensare a acţiunilor pentru a ajunge la rezultat şi durata acesteia este mai
mică sau egală cu patru săptămâni.
Misiunile lungi înseamnă folosirea unei cantităţi şi diversităţi importante de instrumente
de audit. De asemenea în cadrul lor se desfăşoară tot procesul metodologic al auditului intern,
durata acesteia este mai mare de o lună şi se încheie cu un Raport de Audit bogat în recomandări.
11.1.1. Categorii de audit intern
1. Auditul de regularitate
În evoluţia sa firească auditul intern s-a dezvoltat pe auditul de regularitate
(conformitate), acesta fiind considerat ca fiind tradiţional pentru că la vremea respectivă
auditorul verifica dacă regulile şi procedurile sunt bine aplicate, dacă se respectă organigramele,
sistemele de informare, etc.
Auditorul intern avea la bază un sistem de referinţă şi de aceea munca sa era relativ
clarificată, el acţionând prin constatări şi comparări privind aplicarea, interpretarea, eventualele
deficite sau dezechilibre produse, reprezentând consecinţe pe care le raporta celui care dispusese
auditul.
Auditul de regularitate are ca scop compararea realităţii cu sistemul de referinţă propus,
indiferent că unii teoreticieni extremişti în nuanţe fac diferente între regularitate şi conformitate.
2. Auditul de eficacitate
Auditul de eficacitate, mai complex, situându-se pe o scară superioară în evoluţia
auditului intern, ţine cont de cultura organizaţională pentru că el se referă la calitate şi nu la un
sistem de referinţă. Se va observa că eficacitatea se referă la calitatea muncii şi a rezultatelor
obţinute prin respectarea regulilor adoptate de societate, dar eficacitatea depinde de modul în
care s-a desfăşurat efectiv activitatea.
Auditul de eficacitate se poate numi fără nici o greşeală audit de performanţă, care
reflectă calitatea măsurilor adoptate prin rezultatele înregistrate.
Nu întâmplător se insistă pe sensul celor doi termeni: eficacitatea şi eficienţa.
Eficacitatea reprezintă atingerea obiectivelor fixate, respectiv răspunsul societăţii la
aşteptări.
Eficienta înseamnă a face cât mai bine posibil, respectiv de a obţine cea mai bună calitate
în ceea ce priveşte cunoştinţele, comportamentele şi comunicarea.
Urmare a celor spuse mai sus se poate înţelege că auditorii interni mai tineri şi
neexperimentaţi vor fi utilizaţi în auditul de regularitate, iar cei cu experienţă vor aduce aportul
cunoştinţelor lor în auditul de eficacitate, când este necesar să se răspundă la întrebări cheie
regăsite în chestionarele de lucru.
3. Auditul de management
Auditul de management sau auditul de conducere se poate aprecia din mai multe
perspective, accepţiuni drept pentru care putem utiliza trei abordări:
- practica dominantă, ceea ce înseamnă că responsabilul sectorului audiat îi prezintă
auditorului intern politica pe care trebuie să o aplice; auditorul intern se va asigura că există o
politică şi în ce măsură aceasta este exprimată cu claritate de cel care o are în responsabilitate.

138
 În continuare, auditorul intern va analiza modul în care politica sectorială corespunde
strategiei întreprinderii sau politicilor cuprinse şi rezultate din strategie.
Încercând să folosim toate cunoştinţele avute putem afirma că se poate aplica şi un audit
tradiţional, de conformitate, spre exemplu, ca misiune specifică, referitoare la conformitatea
dintre politica dintr-un domeniu şi strategia societăţii sau chiar ca un audit de eficacitate.
- aplicarea politicii în cadrul societăţii, iar auditorul intern se va asigura că pe teren,
politica este cunoscută, înţeleasă şi evident, aplicată, auditorul intern având rolul de apreciator al
controlului intern.
De asemenea se poate vorbi de conformitate în sensul conformităţii dintre politica şi
aplicarea sa.
- elaborarea strategiei, care trebuie să fie un proces formalizat prin care să se realizeze
armonizarea propunerilor şi aprobarea de către direcţia generală a acestora, având ca efect
existenţa unei strategii definite şi aprobate şi care se aplică.
4. Auditul de strategie
Aflat pe treapta superioară a evoluţiei auditului intern, auditul de strategie reprezintă o
confruntare între toate politicile şi strategiile societăţii cu mediul în care acesta se află pentru
verificarea coerenţei globale.
Rolul auditorului intern se va limita la semnalarea incoerenţelor direcţiei generale,
responsabilă cu modificarea parţială sau fundamentală a unor puncte pentru a asigura coerenţa
globală.
Este evident că pentru acest audit este nevoie de auditori cu înaltă calificare, cu
competenţe profesionale serioase.
Prin urmare, orice funcţie a societăţii de asigurare va putea fi supusă celor patru niveluri
deja enumerate şi explicate:
- nivelul 1 - auditul de regularitate/conformitate,
- nivelul 2 - auditul de eficacitate,
- nivelul 3 - auditul de management,
- nivelul 4 - auditul de strategie.

11.1.2. Organizarea auditului intern

Evoluţia managementului a cuprins metode de organizare de la niveluri strict teoretice la
niveluri foarte practice.
De asemenea, abordarea funcţiei de audit intern din punct de vedere al organizării trebuie
să cuprindă atât organizarea compartimentului de audit intern, cât şi organizarea muncii şi
gestionarea competenţelor şi resurselor necesare pentru efectuarea auditului intern.
De aceea, organizarea va avea în vedere cel puţin următoarele componente:
a) organizarea compartimentului:
- structuri posibile,
- resurse profesionale,
b) organizarea muncii:
- carta de audit,
- planul de audit intern,
- manualul de audit intern,
- dosarele de audit şi documentele de lucru,
- documentaţia şi alte mijloace,
c) eficacitatea compartimentului,
d) comitetul de audit.
a) Organizarea compartimentului de audit intern
a.1. Structuri posibile
Adoptarea unei structuri sau a alteia depinde de cultura organizaţională, de poziţionarea
funcţiei de audit intern şi de criteriile pe care le-au avut în vedere managerii societăţilor.

139
 În general sunt două criterii importante şi acceptate unanim de literatura de specialitate în
ceea ce priveşte organizarea compartimentului de audit intern:
- dimensiunea societăţii, organizaţiei,
- adoptarea unui audit centralizat sau a unuia descentralizat.
Dimensiunea societăţii (organizaţiei) este deosebit de importantă în alegerea numărului
de auditori interni care să răspundă necesităţilor societăţii.
Astfel, dacă la o întreprindere mică sau mijlocie se poate constitui un compartiment
compus din 1 până la 3 persoane, la o mare companie naţională sau multinaţională numărul
auditorilor poate varia între 20 şi 100 auditori interni
O societate de asigurare poate opta pentru cazul în care toţi auditorii interni sunt grupaţi
la sediul social al acesteia într-o singură echipă sau auditorii interni sunt grupaţi în atâtea echipe
câte unităţi autonome are societatea.
Totodată, criteriul de mai sus poate fi folosit combinat dacă vorbim de societăţi de
asigurare mari naţionale sau multinaţionale care, în funcţie de obiectivele urmărite, pot utiliza
echipele de auditori interni locale în interdependenţa cu o echipă centrală, aflată la sediul social
al societăţii. În această ipoteza o mare societate multinaţională are disponibilitatea de a adopta un
audit descentralizat dacă există organizată o echipă la sediul acesteia şi servicii de audit intern în
fiecare sucursală, compartimentul fiind ataşat structurii naţionale, chiar dacă în interiorul fiecărei
ţări structura este centralizată.
a.2. Resurse profesionale
Resursele profesionale sunt reprezentate de auditorii interni care pot fi recrutaţi din
rândul celor care au calificare şi autorizare ca să poată practica această profesie, legea română
acordând derogare de la autorizare profesională până la sfârşitul anului 2006.
Profesia de auditor intern a devenit o profesie reglementată, în cadrul celei de auditor
financiar şi poate fi exercitată numai cu respectarea cadrului legal privind accesul şi exercitarea
profesiei.
În alte ţări recrutarea auditorilor interni a avut în vedere două căi: din interiorul
organizaţiei, în majoritatea cazurilor, sau din exteriorul acesteia. Prima abordare a avut în vedere
faptul că numai un bun cunoscător al mediului intern al societăţii poate exercita cu succes
mandatul de auditor intern şi poate surprinde problematica de corectat.
Probabil că experienţa multor societăţi de asigurare a impus o concluzie clară: nevoia de
îmbinare a utilizării resurselor interne cu cele atrase din exterior, politici care au avut ca efect
dinamizarea activităţii şi realizarea de echipe capabile.
b. Organizarea muncii
b.1. Carta de audit - este documentul constitutiv al funcţiei de Audit intern, care are rolul
de prezentare şi cunoaştere pentru celelalte compartimente şi funcţii ale societăţii.
Carta de audit este deosebit de importantă ceea ce a făcut să se regăsească reglementată
în normele profesionale.
Carta de audit intern trebuie obligatoriu să fie scrisă, ceea ce permite trimiterea acestui
document în vederea examinării şi aprobării Consiliului, aprobarea fiind un element esenţial
pentru reuşita auditului intern în cadrul societăţii.
Este demn de menţionat faptul că acest document, după aprobare se difuzează la nivelul
societăţii, nivelului ierarhic care va fi auditat, în sens larg managementului implicat în activitatea
de audit intern.
b.2. Planul de audit - este obligatoriu potrivit Normei de funcţionare 2010 - Planificarea,
care prevede: "Responsabilul auditului intern trebuie să realizeze o planificare bazată pe riscuri
în scopul definirii priorităţilor în acord cu obiectivele societăţii".
În practica se întâlnesc situaţii diverse, chiar de nerespectare a normei, planificarea
rezumându-se la misiuni ordonate de management, adică activitatea se desfăşoară la solicitarea
conducerii societăţii. O asemenea stare de lucruri se manifestă, de regulă, la începutul înfiinţării
compartimentului de audit intern, timpul fiind cel care a reuşit să impună o planificare bazată pe
cerinţe şi obiective.

140
 b.3. Manualul de audit intern - este destinat utilizării în cadrul societăţii de asigurare, iar
obligativitatea manualului este prevăzută de Norma de funcţionare 2040 - Reguli şi proceduri.
Manualul de audit intern va reflecta organizarea şi regulile specifice ale
compartimentului de audit intern şi va îndeplini obiectivele minimale, astfel:
- definirea în mod precis a cadrului de lucru,
- sprijinirea pregătirii/integrării auditorului intern debutant,
- utilizarea ca sistem de referinţă.
b.4. Dosarele de audit şi documentele de lucru - orice misiune de audit intern trebuie să
se încheie cu întocmirea unui dosar compus din cele mai semnificative documente de lucru,
obligativitatea fiind determinată de:
- obligativitatea existenţei unei probe care are ca scop probarea, justificarea afirmaţiilor
din Raportul de audit intern. Culegerea probelor de audit intern se face atât în timpul derulării
misiunii, cât şi după terminarea acesteia, atunci când este nevoie de informaţii suplimentare,
pentru a se putea realiza un dosar de lucru ordonat şi complet.
- obligativitatea eficacităţii care presupune utilizarea tuturor informaţiilor inclusiv din
dosarele auditului anterior, eliminându-se pierderi nejustificate de timp, dosare care asigură o
bună baza de informaţii pentru viitor.
- obligativitatea pregătirii profesionale.
Dosarele de audit cuprind, în general, două categorii de documente:
- documente descriptive: analize de posturi, organigrame, tabele de riscuri, diagrame de
relaţii, circuit de documente, etc.
- documente explicative: foi de lucru precum interviurile, chestionare, tabele
comparative, fişe de calcul şi ajustări, determinarea rezultatului testelor, etc.
Cele două tipuri de documente se vor îndosaria/prezenta într-o anumită ordine, auditul
intern având definită o normă de ordonare specifică fiecărei societăţi.
b.5. Documentaţie şi alte mijloace - documentaţia se poate clasifica în externă şi internă.
Documentaţia externă se compune, în general, din reviste specializate de audit intern,
documente ale organismului profesional, rapoarte, studii, analize.
Documentaţia internă este caracterizată de faptul că ea este elaborată sau colectată de
compartimentul de audit intern.
De regulă, cele mai importante sunt Ghidurile profesionale pe misiuni, care stau la baza
activităţii auditorilor interni.
Ghidurile de audit se întocmesc pe baza chestionarului de audit intern şi a programului de
audit, astfel încât pentru fiecare punct de control intern regăsit în chestionar să existe descrise
instrumentele şi mijloacele care trebuie utilizate, pentru fiecare întrebare fiind indicat riscul
posibil.
c) Eficacitatea serviciului
Eficacitatea se referă la două criterii relevante: integrarea în societate şi organizarea
compartimentului.
Integrarea în societate a compartimentului de audit intern este eficace când sunt
îndeplinite condiţiile culturale şi materiale.
Condiţiile culturale au legătură cu o anume sensibilizare privind controlul intern, o
minimă percepţie pozitivă asupra auditului, o pregătire intelectuală apreciativă despre audit.
Condiţiile materiale se referă la obiective precise, metodologie riguroasă şi exigenţă, plan
eficient de comunicare şi profesionalism unanim acceptat.
O clarificare se impune cu prioritate pentru definirea rolului misiunii de audit care preia
prin delegare sarcini de la responsabilul auditului societăţii, iar intervenţiile şefului misiunii sunt
relevante în trei momente: înaintea misiunii, în timpul acesteia şi după terminarea misiunii.
Eficacitatea se măsoară prin mai multe instrumente:
- indicatori,
- benchmarking,
- sondaj de opinie.

141
 Indicatorii sunt cei care dau imaginea de apreciere a activităţii şi a calităţii, reprezintă în
esenţă, mijlocul de îmbunătăţire a eficacităţii şi sunt calculaţi pe trei categorii: indicatori ai
activităţii, ai calităţii şi ai costurilor.

11.2. Auditul extern

Intrarea României în Uniunea Europeană într-un viitor apropiat impune inevitabil
armonizarea reglementărilor legale ale contabilităţii cu principiile şi normele dreptului contabil
practicate de statele membre. Această armonizare a fost iniţiată prin directivele a IV-a, a VII-a, a
VIII-a ale Consiliului Economic European la care a fost conexată întreaga reformă a
contabilităţii din România.
Auditul financiar înseamnă un control independent al cărui rezultat se exprimă printr-un
raport către societatea care a mandatat auditorul financiar sau a contractat cu acesta auditul
respectiv.
În conformitate cu prevederile Reglementărilor contabile specifice domeniului
asigurărilor, armonizate cu Directivele Europene şi Standardele Internaţionale de Contabilitate
aprobate prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice şi Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor nr.2328/2390/2001, societăţile de asigurare au obligativitatea să-şi auditeze situaţiile
financiare anuale.
Asigurarea credibilităţii imaginii, reprezentată de sistemul contabil al societăţii de
asigurare, prin conturile sale anuale sau prin informaţiile specifice furnizate de acesta, se face, în
urma aplicării procedurilor şi metodologiilor specifice auditului financiar contabil, prin
certificarea de către auditor, ca profesionist independent.
Din punct de vedere organizatoric, societatea este un sistem (centru de schimb al
fluxurilor externe) constituit din subsisteme (câmp de fluxuri interne cu grade diferite de
autonomie) în care se exercită interacţiuni, adică un sistem de activităţi coordonate.
Astfel se poate constata că sistemele şi procedurile utilizate pentru realizarea obiectivelor
societăţii rezultă din combinarea, pe de o parte, a mijloacelor umane, financiare şi tehnice şi, pe
de altă parte din instrucţiunile şi dispoziţiile administraţiei (conducerii) societăţii decurgând din
politica de gestiune (administrare), trasată de conducători (direcţie, administratori, manageri).

11.2.1. Importanta relativă şi riscurile auditului extern

Auditorul foloseşte proceduri care-i permit să obţină un grad rezonabil de certitudine că
situaţiile financiare sunt corect întocmite în toate punctele lor esenţiale.
Datorită atât testelor cât şi altor limite inerente auditului, există inevitabil un risc, ca
inexactităţi, chiar semnificative, să nu fie descoperite.
Totuşi, în prezenţa oricărui indiciu care presupune existenţa unei fraude sau a unei erori
care poate duce la inexactităţi semnificative, auditorul va fi determinat să extindă procedurile
sale de control în scopul confirmării sau infirmării dubiilor sale.
Planificarea lucrărilor şi executarea lor se va face astfel încât să se obţină o asigurare
rezonabilă că vor fi detectate inexactităţile care, singure sau în ansamblul lor, sunt semnificative
în raport cu informaţia financiară asupra căreia urmează să se întocmească un raport.
Pragul de semnificaţie va fi nivelul sumei pe care o poate aprecia auditorul, de la care o
eroare, o inexactitate sau o omisiune pot afecta regularitatea şi sinceritatea situaţiilor financiare,
ca şi imaginea fidelă a patrimoniului şi a rezultatului societăţii.
Aprecierea importanţei relative a fiecărui element care contribuie la prezentarea
situaţiilor financiare sau a oricărei informaţii financiare care face obiectul auditului, este stabilită
în funcţie de experienţa şi gândirea profesionistului contabil şi de particularităţile societăţii de
asigurare al cărei prag de semnificaţie este determinat.
La începutul lucrărilor, fixarea unui prag global de semnificaţie este utilă pentru a
determina domeniile şi sistemele semnificative.
Determinarea pragului de semnificaţie se poate face ţinând seama de anumite elemente de
referinţă, cele mai utilizate fiind:

142
 - capitalurile proprii;
- rezultatul curent, adică net;
- unul sau mai multe posturi sau informaţii din situaţiile financiare.
Unele particularităţi trebuie, totodată, luate în analiză cu ocazia fixării unui prag de
semnificaţie. Dintre acestea amintim:
- existenţa exigenţelor contractuale, legale sau statutare particulare;
- variaţia mare de la un an la altul a rezultatului sau a unor posturi din bilanţ;
- capitaluri proprii sau rezultate anormal de slabe.
La finele lucrărilor, pragul global permite să se aprecieze dacă erorile constatate trebuie
corectate sau să facă obiectul unei menţiuni în raport, atunci când societatea de asigurare
verificată refuză să le corecteze.
11.2.2. Categorii de riscuri
Auditul extern identifică următoarele categorii de riscuri:
1. Riscurile generale legate de societate - sunt acele riscuri care pot influenţa ansamblul
operaţiilor societăţii. Fiecare societate, potrivit sectorului în care activează şi a organizării sale,
are caracteristici proprii, care fac mai mult sau mai puţin probabilă concretizarea riscurilor
potenţiale.
2. Riscuri legate de natura operaţiilor efectuate.
Datele cuprinse în contabilitate pot fi împărţite în trei categorii dintre care fiecare este
purtătoarea unor riscuri particulare.
- datele repetabile - sunt cele care rezultă din activitatea obişnuită a societăţii:
cumpărări, vânzări, salarii. Ele sunt tratate uniform, după sistemele existente. Riscurile sunt,
deci, legate de fiabilitatea acestor sisteme.
- datele la termene fixe - sunt completări a precedentelor, dar se produc la
intervale de timp mai mult sau mai puţin regulate: inventare fizice, evaluări de sfârşit de
exerciţiu financiar, etc. Ele sunt purtătoare de riscuri semnificative atunci când colectarea lor nu
se organizează într-un mod fiabil; ele trebuie cunoscute dinainte pentru a hotărî controalele ce
trebuie efectuate.
- datele excepţionale - sunt cele care rezultă din operaţiile sau deciziile diferite de
activitatea curentă: reevaluarea, fuziunea, restructurarea. În societăţile de asigurări care nu
dispun de criterii prealabile, de elemente comparative, de personal experimentat pentru acest tip
de operaţii, riscurile de producere şi nedetectare a erorilor sunt mai mari.
Cu cât valoarea (individuală sau cumulată) a unei categorii de operaţii este mai
importantă, cu atât erorile pot avea incidenţă mai mare asupra situaţiilor financiare.
3. Riscuri legate de concepţia şi funcţionarea sistemelor
Concepţia sistemelor de culegere şi prelucrare a operaţiilor trebuie să dea posibilitatea
prevenirii erorilor sau detectării celor care se produc, pentru a le corecta.
Riscurile pot fi, deci, limitate, mai ales pentru prelucrarea datelor respective, atunci când
concepţia sistemelor este fiabilă. De exemplu, probabilitatea ca o ieşire din stoc să nu fie
facturată este mică, dacă sistemul folosit prevede că orice ieşire din stoc să facă obiectul unui
document şi că toate aceste documente să fie cuprinse într-o factură.
Dar, chiar dacă sistemul este fiabil conceput, el poate fi deficitar, dacă acele controale
prevăzute nu au fost efectuate.
4. Risc de nedetectare prin control
Alegerea de către auditor a procedurilor folosite, a întinderii acestora şi a datei stabilite
pentru intervenţiile sale presupune obligatoriu că un anumit nivel de risc, pe cât posibil, trebuie
minimizat. De fapt, nu este posibilă, mai ales din raţiuni de costuri şi eficacitate, obţinerea unei
siguranţe absolute că situaţiile financiare nu conţin erori, oricare ar fi sistemele folosite de
societate sau controalele efectuate de auditor. Riscul de control este riscul ca în situaţiile
financiare să existe erori semnificative şi ca respectivul auditor, care nu le-a detectat, să
formuleze o opinie eronată. Auditorul trebuie să-şi conceapă programul de lucru astfel încât să

143
obţină o siguranţă rezonabilă, că nu există erori semnificative în situaţiile financiare şi să reducă
astfel riscul de control la un nivel minim acceptat.
Auditorul trebuie să deţină cunoştinţe solide asupra factorilor de risc potenţial şi să
analizeze în fiecare societate de asigurare controlată riscurile posibile, care reies din
particularităţile sale, din specificul organizării, din sistemele şi operaţiile efectuate.
Cunoaşterea acestora îi va permite auditorului pe parcursul lucrărilor sale, să detecteze
erorile posibile, care pot avea o incidenţă asupra situaţiilor financiare, dar mai ales cu ocazia
planificării lucrărilor, cunoaşterea lor permiţând organizarea controalelor necesare cu cea mai
mare eficacitate, orientându-le spre zonele în care riscurile de erori sunt mai probabile. Opinia
auditorului asupra situaţiilor financiare va fi mai bine fundamentată, iar recomandările şi avizele
sale mai utile societăţii pentru a ameliora fiabilitatea organizării sale contabile şi a informaţiei
produse.

11.3. Delimitări între auditul intern şi extern

Modul de organizare şi de funcţionare a sistemului contabil şi a sistemului de control
intern şi modul de întocmire a situaţiilor financiare sunt evaluate atât de auditorii externi, cât şi
de auditorii interni.
Auditul intern prezintă însă mai multe avantaje cum sunt:
- cunoaşte mai aprofundat specificul societăţii de asigurare,
- garantează permanenţa intervenţiilor operative pentru redresarea situaţiei, pentru
modificarea sau aplicarea corectă a metodelor de gestiune,
- abordează şi domenii mai puţin semnificative sau prioritare, având un cost mai redus,
- prin rapoartele pe care le întocmeşte, informează conducerea, la intervale mai scurte
de timp, asupra concluziilor sale referitoare la sistemul contabil şi sistemul de control intern din
entitatea respectivă,
- asigură o mai mare confidenţialitate a informaţiilor,.
În acelaşi timp, auditul intern prezintă şi unele inconveniente, care fac utilă apelarea la
serviciile unui auditor extern. Astfel, cunoscând mediul intern al societăţii de asigurare şi
personalul acesteia, auditul intern nu reuşeşte în toate cazurile să se detaşeze suficient,
raţionamentele sale putând fi subiective sau preconcepute. Independenţa, integritatea şi
obiectivitatea auditorului intern poate fi pusă în discuţie. Auditul intern are tendinţa de a-şi
restrânge acţiunile numai la analiza sistemului contabil şi a sistemului de control intern. Auditul
intern riscă a se învârti în cerc închis, să dea dovadă de rutină, să nu se multiplice, ceea ce duce
la scăderea competenţei profesionale şi a calităţii lucrărilor executate.
Independenţa, uneori şi competenţa auditorilor externi este mai mare decât a auditorilor
interni – salariaţi ai societăţii de asigurare. Dacă auditul intern nu este organizat sub forma unui
compartiment distinct în subordinea conducătorului societăţii, ci se derulează pe baza unui
contract încheiat cu o societate de expertiză contabilă sau cu un liber-profesionist contabil, atunci
independenţa auditorului creşte atât faţă de personalul societăţii de asigurare (subiectul auditului)
cât şi faţă de evenimentele şi tranzacţiile auditate (obiectul auditului.
Ambele tipuri de audit constau în examinarea critică, a informaţiilor cuprinse în situaţiile
financiare ale societăţii de asigurări, cu scopul de a obţine un nivel de asigurare rezonabilă care
sa le permită să exprime o părere conform căreia documentele de sinteză contabilă au fost
întocmite , sub toate aspectele semnificative, conform unui referenţial contabil identificat, cu
respectarea cerinţelor de regularitate şi sinceritate.
Regularitatea se referă la conformitatea cu reglementările (norme sau standarde naţionale
şi/sau internaţionale) sau, în lipsa acestora principiile contabile general admise.
Sinceritatea presupune buna credinţă a conducătorilor şi contabililor în alegerea şi
aplicarea politicilor şi procedurilor contabile, în aprecierea realităţii tranzacţiilor şi operaţiunilor,
în evaluarea operaţiunilor şi aprecierea riscurilor.
Cele două tipuri de audit sunt complementare, se pot împrumuta cu o serie de lucrări, se
pot sprijini în formularea anumitor opinii sau chiar în timpul exercitării misiunii.

144
 CAP. XII. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

12.1. Organizarea, constituirea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a

Asigurărilor
Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, autoritate administrativă autonomă de
specialitate, cu personalitate juridică şi cu sediul în municipiul Bucureşti s-a înfiinţat
în scopul apărării drepturilor asiguraţilor şi al promovării stabilităţii activităţii de asigurare în
România.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor îşi poate deschide reprezentanţe în orice altă
localitate de pe teritoriul României. Pentru buna funcţionare a acestor reprezentanţe, Comisia de
Supraveghere va fi ajutata de autorităţile administraţiei locale care-i va atribui clădiri şi
terenuri pentru buna funcţionare
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este condusă de un consiliu format din 7
persoane, respectiv preşedinte, doi vicepreşedinţi şi 4 membri.
Structura organizatorică şi de personal a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor,
atribuţiile de conducere, de execuţie şi de control ale personalului său se stabilesc prin
regulamentele de ordine interioară, adoptate de Consiliul Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor
Membrii Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor sunt numiţi de Parlament,
la propunerea comisiilor reunite pentru buget, finanţe şi bănci ale Senatului şi Camerei
Deputaţilor. Preşedintele şi vicepreşedintele se nominalizează pe funcţii în lista de propuneri care
se supune spre aprobare Parlamentului
Revocarea din funcţie a unui membru al Consiliului Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor se face la propunerea comisiilor reunite pentru buget, finanţe şi bănci, în şedinţa
comună a celor două Camere ale Parlamentului, dacă acesta încetează să îndeplinească condiţiile
necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale sau dacă se face vinovat de abateri grave,
incompatibile funcţiei sale
Durata mandatului de membru al Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor
este de 5 ani, fiecare membru putând fi reînvestit.
Membrii ale căror mandate au expirat vor rămâne în funcţie până la numirea succesorilor
lor.
Membrii Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) să fie cetăţeni români cu domiciliul în România, cu o bună reputaţie şi pregătire
profesională şi o vechime de cel puţin 5 ani în activitatea financiar-bancară şi/sau de asigurări şi
reasigurări;
b) să nu fie membri ai vreunui partid politic pe perioada exercitării mandatului;
c) să nu exercite o altă profesie sau să nu ocupe o funcţie publică sau privată, cu excepţia
activităţii didactice în învăţământul superior;
d) să nu fie membri în consiliile de administraţie sau în comisiile de cenzori ale
persoanelor juridice, subiecte ale supravegherii Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, sau
acţionari semnificativi ai acestora;
e) să nu fi fost declaraţi faliţi sau să nu fi făcut parte din conducerea unei societăţi de
asigurare sau financiar-bancare, care, sub orice formă, şi-a încetat activitatea şi nu şi-a respectat
obligaţiile faţă de terţi;

145
 f) să nu aibă cazier judiciar.
Calitatea de membru al Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor încetează în
următoarele situaţii:
a) la expirarea termenului pentru care a fost numit;
b) prin demisie;
c) prin revocarea de către Parlament
d) prin înlocuire,
Membrii Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, precum şi personalul
acesteia, însărcinat să exercite atribuţii de supraveghere, nu răspund civil ori penal, după caz,
dacă instanţele judecătoreşti constată îndeplinirea sau omisiunea îndeplinirii de către aceste
persoane, cu bună-credinţă şi fără neglijenţă, a oricărui act ori fapt în legătură cu exercitarea, în
condiţiile Legii 32-2000, a atribuţiilor de supraveghere
Preşedintele este reprezentantul de drept al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, ca
autoritate administrativă autonomă, ca persoană juridică de drept public
În cazul imposibilităţii temporare de exercitare a prerogativelor preşedintelui,
reprezentarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor revine de drept vicepreşedintelui.
Dacă atât preşedintele, cât şi vicepreşedintele se află în imposibilitate de exercitare a
prerogativelor, reprezentarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor va fi asigurată de decanul
de vârstă dintre cei 3 membri.
Consiliul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor deliberează valabil în prezenţa a cel
puţin 3 dintre membrii săi, incluzând preşedintele sau, în absenţa acestuia, vicepreşedintele.
Hotărârile sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi, iar în caz de balotaj,
votul preşedintelui sau, în absenţa acestuia, cel al vicepreşedintelui este decisiv.
Hotărârea adoptată este obligatorie pentru toţi membrii Consiliului Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor, membrii care au votat împotrivă şi cei absenţi putându-şi consemna
opinia separată în procesul-verbal al şedinţei respective.
Membrii Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor îşi exercită mandatul
potrivit legii. Ei răspund pentru activitatea lor în mod solidar, cu excepţia situaţiei în care au
votat împotriva unei hotărâri şi au consemnat opinia separată în procesul-verbal.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate efectua schimburi de informaţii cu
autorităţile competente din statele membre, în vederea îmbunătăţirii activităţii de supraveghere,
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate încheia memorandumuri de colaborare cu
autorităţi similare privind schimbul informaţiilor confidenţiale, necesare activităţii de
supraveghere
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor cooperează permanent cu Comisia Europeană
în vederea îmbunătăţirii supravegherii activităţii de asigurare.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor adoptă norme care sunt puse în aplicare prin
ordin al preşedintelui, iar actele individuale sunt deciziile şi avizele.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor are în structura sa personal de specialitate
compus din economişti, jurişti, experţi contabili, actuari, statisticieni, matematicieni, ingineri,
informaticieni, medici, precum şi din alte persoane calificate în domeniul asigurărilor şi
finanţelor.

12.2. Rol şi atribuţii ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor are următoarele atribuţii principale:
a) elaborează şi/sau avizează proiectele de acte normative care privesc domeniul
asigurărilor sau care au implicaţii asupra acestui domeniu, inclusiv reglementările contabile
specifice domeniului asigurărilor armonizate cu directivele europene şi standardele internaţionale
de contabilitate, şi avizează actele administrative individuale, dacă au legătură cu activitatea de
asigurare, după consultarea cu asociaţiile profesionale ale operatorilor din asigurări, iar în ceea
ce priveşte reglementările contabile, şi după avizul/informarea Ministerului Finanţelor Publice;

146
 b) autorizează asigurătorii, reasigurătorii şi brokerii de asigurare şi/sau reasigurare să
desfăşoare activitate de asigurare, reasigurare ori intermediere în asigurări şi/sau reasigurări,
după caz, şi avizează orice modificare a documentelor sau condiţiilor pe baza cărora s-a acordat
această autorizare;
c) autorizează practicarea asigurărilor obligatorii stabilite prin lege şi încasează ca
venituri proprii o contribuţie procentuală din valoarea primelor brute încasate, aferente
asigurărilor respective, în vederea exercitării supravegherii şi controlului activităţii de asigurări
obligatorii, în condiţiile legii şi ale normelor emise în aplicarea acesteia;
d) aprobă acţionarii semnificativi direcţi ori indirecţi, persoane fizice sau juridice, aprobă
şi retrage aprobarea persoanelor semnificative ale asigurătorilor, reasigurătorilor, brokerilor de
asigurare şi/sau de reasigurare, în condiţiile legii şi ale normelor emise în aplicarea acesteia;
e) aprobă divizarea sau fuzionarea unui asigurător/reasigurător/broker de asigurare şi/sau
de reasigurare autorizat în România, în condiţiile legii şi ale normelor emise în aplicarea
acesteia;
f) aprobă transferul de portofoliu, inclusiv pentru sucursalele societăţilor de asigurare din
România, aflate pe teritoriul altor state membre, către un alt asigurător român sau către un alt
asigurător ori o sucursală stabilită pe teritoriul Uniunii Europene, după consultarea autorităţii
competente a statului membru al sucursalei, precum şi pentru sucursalele din România ale
asigurătorilor cu sediul social în afara Uniunii Europene, în condiţiile legii şi ale normelor emise
în aplicarea acesteia;
g) aprobă suspendarea sau, după caz, încetarea activităţii asigurătorilor, reasigurătorilor şi
brokerilor de asigurare şi/sau de reasigurare, după verificarea situaţiei financiare a acestora, la
cererea acestora;
h) supraveghează situaţia financiară a asigurătorilor/reasigurătorilor/intermediarilor în
asigurări şi în reasigurări, conform procedurii stabilite prin normele emise în aplicarea legii,
inclusiv a sucursalelor aflate pe teritoriul statelor membre, în conformitate cu dreptul de stabilire
şi cu libertatea de a presta servicii, după consultarea autorităţii competente a statului membru al
sucursalei. În vederea protejării intereselor asiguraţilor sau ale potenţialilor asiguraţi dispune
efectuarea de controale ale activităţii acestora;
i) asigură o supraveghere suplimentară, potrivit modalităţilor prevăzute în norme emise
de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, a următoarelor entităţi:
1. orice societate de asigurare care este o societate participativă în cel puţin o
societate de asigurare, o societate de reasigurare sau o societate de asigurare dintr-un stat terţ;
2. orice societate de asigurare a cărei societate-mamă este, după caz, un holding
de asigurare, o societate de reasigurare sau o societate de asigurare dintr-un stat terţ;
3. orice societate de asigurare a cărei societate-mamă este un holding mixt de
asigurare;
j) solicită prezentarea de informaţii şi documente referitoare la activitatea de asigurare,
atât de la asigurători, reasigurători, brokeri de asigurare şi/sau de reasigurare şi agenţi de
asigurare, cât şi de la oricare altă persoană, fizică sau juridică, care are legătură, directă ori
indirectă cu activitatea acestora, inclusiv informaţii referitoare la bazele tehnice utilizate pentru
calculul primelor de asigurare şi al rezervelor tehnice;
k) ia măsurile necesare pentru ca activitatea de asigurare să fie gestionată cu respectarea
normelor prudenţiale specifice;
l) aplică măsurile prevăzute de lege privind redresarea financiară, reorganizarea sau, după
caz, falimentul asigurătorilor şi reasigurătorilor
m) aplică măsurile de sancţionare prevăzute de lege, inclusiv în legătură cu exercitarea
unei influenţe directe sau indirecte, care este incompatibilă cu principiile de conducere
prudenţială a activităţii asigurătorilor, stabilite prin norme emise de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor;
n) primeşte şi răspunde sesizărilor şi reclamaţiilor privind activitatea asigurătorilor,
reasigurătorilor şi intermediarilor în asigurare şi în reasigurare;

147
 o) aprobă propriul buget de venituri şi cheltuieli;
p) participă, în calitate de membru, la asociaţiile internaţionale ale autorităţilor de
supraveghere în asigurări şi reprezintă România la conferinţe şi întâlniri internaţionale referitoare
la supravegherea în asigurări;
q) informează autorităţile competente din statele membre pe teritoriul cărora sunt
sucursale ale asigurătorilor, reasigurătorilor, brokerilor de asigurare şi/sau de reasigurare ori a
agenţilor de asigurare români sau unde se prestează de către aceştia servicii, despre orice măsuri
sancţionatorii luate împotriva acestora, inclusiv despre retragerea autorizaţiei de funcţionare;
r) deschide şi menţine Registrul asigurătorilor, reasigurătorilor şi intermediarilor în
asigurări şi/sau în reasigurări, ale cărui formă şi conţinut se stabilesc prin norme date în aplicarea
Legii 32-2000
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor nu poate dezvălui informaţii obţinute în timpul
exercitării atribuţiilor sale.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va prezenta Parlamentului, în termen de 6 luni
de la expirarea fiecărui exerciţiu financiar, un raport asupra pieţei asigurărilor din România,
precum şi o informare privind activităţile desfăşurate.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va edita şi va publica un raport informativ anual
asupra pieţei de asigurări şi asupra instituţiilor şi organismelor acesteia,
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor adoptă norme în aplicarea prevederilor Legii 32-
2000, precum şi norme prudenţiale specifice, conform practicilor în asigurări
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor emite decizii prin care:
a) impune interdicţii, acordă, suspendă sau retrage autorizaţii;
b) modifică sau revocă condiţii, cerinţe sau termeni impuşi de aceasta prin actele sale;
c) aprobă divizarea sau fuzionarea asigurătorilor;
d) aprobă transferul de portofoliu de asigurări;
e) aprobă persoanele care vor examina activitatea de asigurări de viaţă;
f) aprobă acţionarii semnificativi direcţi sau indirecţi, persoane fizice ori juridice, precum
şi persoanele semnificative ale asigurătorilor, reasigurătorilor, brokerilor de asigurare şi/sau de
reasigurare, în conformitate cu criteriile stabilite prin norme emise de Comisia de Supraveghere
a Asigurărilor
g) aprobă componenţa Corpului experţilor în asigurări, care funcţionează pe lângă ea, şi
avizează statutul acestuia;
h) stabileşte salarizarea membrilor Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor
şi a personalului său
i) dispune efectuarea acţiunilor de analiză, îndrumare şi control la societăţile din sfera de
reglementare şi supraveghere;
j) dă dispoziţii privind prezentarea de documente, situaţii, informaţii şi audieri;
k) constată şi aplică sancţiuni operatorilor din domeniu pentru încălcarea prevederilor
Legii 32-2000 a normelor şi deciziilor de aplicare a acesteia.
l) aplică alte măsuri prevăzute de legislaţia în vigoare.
Avizele sunt acte prin care Comisia de Supraveghere a Asigurărilor formulează
răspunsuri oficiale la chestiuni privind activitatea de asigurare sau care au implicaţii asupra
acesteia.

148
 BIBLIOGRAFIE

1. Bistriceanu, G - Sistemul asigurărilor din România, Editura

Economică, Bucureşti, 2002.
2. Cistelecan, L., ş.a. - Asigurări comerciale Editura Dimitrie
Cantemir, Târgu-Mureş, 1996.
3. Ciurel, V. - Asigurări şi reasigurări – Abordări teoretice şi
practici internaţionale, Editura ALL BECK,
Bucureşti, 2000
4. Constantinescu, D. - Asigurări şi reasigurări, Colecţia Naţională,
Bucureşti, 1998.
5. Constantinescu, D. - Conjunctura pieţei mondiale a asigurărilor
2004, Colecţia Naţională, Bucureşti, 2005.
6. Constantinescu, D. - Managementul în asigurări, Colecţia Naţională,
Bucureşti, 2000.
7. Constantinescu, D., ş.a. - Rezerve tehnice în asigurări, Colecţia Naţională,
Bucureşti, 2001.
8. Constantinescu, D., ş.a. - Dicţionar de asigurări, Colecţia Naţională,
Bucureşti, 1999.
9. Constantinescu, D., ş.a. - Managementul riscului în asigurări, Colecţia
Naţională, Bucureşti, 1999.
10. Constantinescu, D., ş.a. - Tratat de asigurări, Editura Semne,
Bucureşti,1998.
11. Constantinescu, D., ş.a. - Reasigurări, Colecţia Naţională, Bucureşti,
1998.
12. Moldovan, T. - Introducere actuarială în asigurările generale,
Editura Finmedia, Bucureşti, 1999.
13. Richard E. Boyatzis - The Competent Manager: A Model For Effective
Performance. Wiley, New York 1982.

149
14. Samuels J.M. Wilkers F.M., Brayshaw R.E - Management of company finance. Chapman
&Hall, London, 1995.
15. Văcărel, I., ş.a. - Asigurări şi reasigurări, Coediţie Marketer –
Expert, Bucureşti, 1993.
16. XXX - Colecţia revistei PRIMM, Media XPRIMM,
Bucureşti, 2000-2005.
17. XXX - Legea nr. 76/12.03.2003 pentru modificarea şi
completarea legii nr. 32/2000 privind societăţile de
asigurare şi supravegherea asigurărilor.
18. XXX - Legea nr. 32/03.04.2000 privind societăţile de
asigurare şi supravegherea asigurărilor.
19. XXX - Legea nr. 136/29.12.1995 privind asigurările şi
reasigurările din România.
20. XXX - Legea nr 403/2004 privind modificarea şi completarea
Legii 32/2000
21. XXX - Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Rapoarte
anuale, 2001- 2004

COLECTII DE REVISTE

22. Capital, 1999 - 2007,

23. Tribuna Economica, 1999 - 2007,

24. Piaţa Financiară, 1999 - 2007,

25. Insurance & Technology, Miller Freeman Inc., San Francisco, 1998 – 2007,

26. Risk & Insurance, L.R.P. Publication Company, Horsham, 1999 - 2007.

27. Sigma , Swiss RE 1993- 2007

28. CEA Raport , 2005, 2006, 2007

150
151