ISTORIA ECONOMIEI NAŢIONALE (opţional)

AN I ZI, FR, ID
CIG + FB
Lector univ dr. Iuliana Pârvu

1. OBIECTUL DE STUDIU AL ISTORIEI ECONOMIEI,

METODE DE STUDIU

Istoria economiei poate fi definită ca evolouţia totalităţii

ramurilor economice, atât din sfera productivă (agricultură, industrie,
transporturi, construcţii) cât şi din sfera neproductivă (comerţ, credit,
finanţe, circulaţie monetară). Istoria economică evidenţiază progresul
forţelor de producţie, baza materială a societăţii pe diferite trepte de
dezvoltare, perfecţionarea mijloacelor de producţie, a uneltelor şi
obiectului muncii, a tehnicii folosite în producţie, influenţa ştiinţei
asupra vieţii economice. Mai mult, într-o abordare modernă, istoria
economiei se referă şi la mentalităţile economice, adică la modul în
care se reflectă concepţiile teoretice specifice unei anumite perioade,
la nivelul maselor largi.
Istoria economiei naţionale se ocupă cu studiul activităţii
economice, a vieţii economice în complexitatea sa dintr-un anumit
teritoriu, dintr-o anumită ţară.
Viaţa economică include modalităţile de producere a bunurilor
materiale, factorul demografic sau forţa de muncă, resursele materiale
şi spirituale, ideile şi concepţiile economice dintr-o anumită perioadă,

1
instituţiile care aplică practic ideile şi concepţiile economice ale
momentului.
Studiul istoriei economiei necesită o metodă de gândire,
cercetare şi expunere specifică determinată de conţinutul riguros al
obietului de studiu. Dintre metodele concrete de cercetare folosite în
studiul istoriei economice fac parte metodele statistice, deductiv-
intuitive şi comparative, metodele moderne de investigaţie din
domeniul arheologiei, de investigaţie a scrierilor vechi, etc.
Istoria economică se bazează pe mai multe tipuri de izvoare
(surse) – totalitatea informaţiilor prin care este reconstituit trecutul
economic. Acestea pot fi :
- nescrise – furnizate de arheologie, folclor, tradiţia orală,
etnologică;
- scrise – documente, scrisori, cronici, materiale de arhivă,
statistici, ziare, reviste, colecţii de legi;
- scrise şi nescrise – monede ;
- izvoare furnizate de tehnologiile moderne : filme, diapozitive,
benzi magnetice, video-casete.
Întrucât în prezent se remarcă o creştere semnificativă a
volumului şi varietăţii izvoarelor, ca urmare a «exploziei
informaţionale», acestea trebuie tratate printr-o atitudine ştiinţifică ce
necesită o analiză de ansamblu a acestor surse, confruntarea şi studiul
critic, prezentarea obiectivă a informaţiilor obţinute.

2
 VIAŢA ECONOMICĂ ÎN EPOCA PIETREI

Viaţa spirituală a omului, începând de la primele manifestări

religioase şi artisitice a fost legată de activitatea economică.
Epoca pietrei se împarte în trei mari perioade, şi anume :
paleolitic, mezolitic şi neolitic.
În paleolitic (până la 6.000 î. Hr.) omul nu producea bunuri,
consuma hrana în stare naturală, iar ca principale unelte folosea
ghioaga şi suliţa. Singurele forme de activitate ce ar putea fi asimilate
activităţilor economice erau vânătoarea, culesul, pescuitul. În această
perioadă un rol important în modificarea raportului om-natură îl are
folosirea şi producerea focului.
Perioada mezoliticului (6.000 î. Hr. – 5.500 î. Hr.) nu a adus
modificări esenţiale în caracteristicile economice, dar au apărut noutăţi
importante în producerea uneltelor – arcul cu săgeţi, plasa de pescuit,
luntrea monoxilă – .
Neoliticul (5.500 î.Hr. – 1.800 î.Hr.) este perioada în care apar
primele diferenţe între comunităţile umane. Astfel, pe teritoriul actual
al ţării noastre se pun în evidenţă o serie de culturi distincte, ca de
exemplu în Transilvania – cultura de Criş, în Dobrogea – Hamangia, ]
n Moldova – Cucuteni.
În această perioadă se produc modificări importante în modul de
viaţă al oamenilor, trecându-se de la economia bazată pe vânat, cules,
pescuit la cea bazată pe producţia propriu-zisă. Ca principale forme de
activitate economică se dezvoltă cultura plantelor, creşterea
animalelor, desfăşurate în comunităţi sedentare. Acum începe şi

3
construirea de locuinţe cu temelie, acoperite cu lut, cu pereţi din
împletituri de nuiele, pe schelete din pari şi bârne, ordonate circular
sau paralel şi înconjurate cu şanţuri şi valuri de pământ, ceea ce le
conferă caracter de aşezări permanente. Viaţa sedentară, producţia
agricolă şi animalieră au permis practicarea unor noi meşteşuguri
precum torsul, ţesutul, împletitul, culesul. De asemenea, are loc
descoperirea şi producerea ceramicii artistice (figurine) sau utilitare
(vase).
Relaţiile sociale de producţie nu au cunoscut modificări
importante ca urmare a stabilizării teritoriale. Au rămas în întregime
primitiv-comunitare, neexistând proprietate privată.
La sfârşitul neoliticului începe prelucrarea primului metal –
bronzul. Descoperirea metalurgiei bronzului în interiorul arcului
carpatic s-a făcut independent de cea din Orientul Apropiat.
La sfârşitul mileniului 3 î. Hr. are loc pătrunderea triburilor indo-
europene pe teritoriul carpato-danubiano-pontic. Aceşti strămoşi
direcţi ai tracilor au contribuit prin organizarea lor economico-socială
la accelerarea evoluţiei forţelor de producţie. Ei au introdus creşterea
animalelor în turmă, au extins şi perfecţionat metalurgia cuprului şi
bronzului, au contribuit la modificarea organizării economico-sociale
în cadrul gintei patriarhale unde se afirmă familiile-pereche rezultate
din căsătoriile exo-game (din afara gintei respective).

ECONOMIA ÎN EPOCA METALULUI

4
 Epoca bronzului (1800 – 800 î. Hr.)
In această perioadă s-a accelerat progresul economico-social.
Structura socială se complică prin formarea uniunilor de triburi şi este
iniţiat procesul de stratificare socială ca urmare a constituirii de
structuri prestatale.
Metalul, alături de pământ a devenit al doilea obiect important
al muncii. Obiectele de metal au ameliorat sensibil condiţia omului în
faţa naturii ceea ce a dus la expansiune demografică. Tot acum,
uneletele încep să se diferenţieze de arme. Vestigiile arheologice arată
că în mileniul I î. Hr. tracii se aflau în fruntea metalurgiei europene,
fapt atestat de numărul, răspândirea şi calitatea obiectelor de bronz
descoperite pe teritoriul actual al ţării noastre.
În agricultură au fost asimilate obiecte de calitate mai bună –
securi, săpăligi, topoare de bronz – care au permis extinderea
suprafeţelor cultivate şi, de asemenea, a permis creşterea
randamentului muncilor agricole. Vitele capătă întrebuinţare practică
prin folosirea atelajelor (plugul cu brăzdar, carul primitiv). Un
moment economic important al acestei perioade este producerea
primei mari diviziuni sociale a muncii care a constat în specializarea
unor comunităţi în cultivarea pământului, iar a altora în creşterea
animalelor.

Epoca fierului (sec. VIII î. Hr.)

Este reprezentată pe teritoriul ţării noastre de cultura de Basarabi
de origine tracică şi dacică. Noul context economico-social a favorizat

5
procesul de teritorializare. Acum începe constituirea de obşti săteşti şi
apariţia familiilor monogame.
Metalurgia fierului a contribuit la perfecţionarea uneltelor şi în
acest context meşteşugurile au cunoscut un important progres.
Producţia ceramică devine de masă prin folosirea roţii olarului. Are
loc crearea centrelor miniere şi a atelierelor meşteşugăreşti.
Acum are loc a doua mare diviziune a muncii – respectiv
specializarea meşteşugurilor.
Schimbul a devenit necesar şi relativ regulat o dată cu prima
mare diviziune socială a muncii, iar necesitatea acesteia s-a amplificat
ca urmare a celei de a doua diviziuni sociale a muncii. Din acest motiv
a apărut moneda, străină, de origine greacă şi romană.
Relaţiile sociale de producţie cunosc un real progres prin
folosinţa privată atât a pământului, dar şi a vitelor şi uneltelor.

VIAŢA ECONOMICĂ ÎN DACIA PREROMANĂ

Societatea geto-dacă, ajunsă la o notabilă dezvoltare economică,

socială, politică şi culturală în secolul I î.e.n. – secolul I e.n. îşi
datoreşte înfloritoarea ei situaţie mai cu seamă celor două mari
personalităţi politice care au contribuit, decisiv, prin politica lor
internă şi externă, la afirmarea pe plan european a geto-dacilor :
Burebista şi Decebal. Perioada de apogeu în dezvoltarea societătii
geto-dacice a fost marcată de momentul întemeierii statului centralizat
dac sub conducerea lui Burebista (82 - 44 î. Hr.) si s-a încheiat odată

6
cu sfîrsitul domniei lui Decebal (87 - 106 d. Hr.). În acest interval de
timp geto-dacii s-au afirmat în plan economic, politic, militar si
religios. Societatea geto-dacică era împărtită în clase si categorii
sociale: tarabostes (nobilii) si comates (oamenii liberi). Sclavii - atîti
cîti erau - detineau un rol cu totul neînsemnat în economia geto-
dacică. Principalele domenii economice care s-au afirmat în Dacia
preromană au fost: agricultura, cresterea animalelor, mestesugurile si
comertul.
Una din componentele esenţiale ale economiei geto-dace era
agricultura, cu ramurile ei de bază – cultivarea cerealelor şi creşterea
animalelor, precum şi celelalte ramuri auxiliare : viticultura,
legumicultura, grădinăritul, albinăritul. Cercetările arheologice au scos
la iveală un bogat inventar de unelte şi instrumente agricole folosite
pentru pregătirea terenului arabil pentru însămânţat şi pentru lucrările
de recoltat cereale. Este vorba despre brăzdar, cuţitul de plug din fier,
seceri, coase, greble, sape, etc. toate din fier. Asemenea celorlalte
ramuri tracice, si geto-dacii erau mari producători de cereale (orz,
secară, linte, bob si multe varietăti de grîu). Baza economică o formau
agricultura şi creşterea vitelor. Descoperirile arheologice
demonstrează că geto-dacii foloseau plugul cu brăzdar si cutit din fier,
coase, seceri, sape, săpăligi, greble cu sase colti. Daco-geţii cultivau
intens vita de vie. Practicau tot atît de intens apicultura si pescuitul. Pe
bogatele pajisti ale Daciei erau crescute cornutele mici si mari, iar rasa
de cai foarte iuti ai getilor era renumită atît în lumea greacă cît si în
cea romană. Turmele de oi si cirezile de vite jucau un rol important în

7
economia vietii getice. Dacia era vestită si prin bogătiile ei naturale.
Lemnul pădurilor era căutat de greci pentru construirea corăbiilor.
Sarea,unica sursa din Balcani era in Dacia, era folosită de geto-daci în
conservarea pestelui si a cărnii, în argăsirea pieilor dar si ca produs de
schimb cu grecii si, mai tîrziu, cu romanii.

Meşteşugurile erau numeroase şi rezultau din prelucrarea

materiilor prime, produselor agricole, animaliere, vegetale. În acest
context, punerea în valoare a depozitelor metalifere, argint, aur, aramă,
dar mai cu seamă a fierului, a cunoscut la geto-daci o sensibilă
dezvoltare atestată de numerose vestigii. Era practicată şi prelucrarea
metalelor preţioase, în special a argintului, în vederea confecţionării
de unelte, podoabe, arme, piese de harnaşament şi obiecte metalice de
uz casnic, gospodăresc. Pămîntul Daciei a fost bogat în minereuri
(fier, aramă, argint si aur). Datorită acestui fapt, metalurgia fierului s-a
dezvoltat încă din jurul anului 800 î. Hr. Au existat numeroase ateliere
de metalurgie care nu au fost depăsite decît de romani. În atelierele
geto-dacilor se confectionau ustensilele de care aveau nevoie mesterii
în prelucrarea fierului: nicovale, baroase, pile, clesti si ciocane de
forjă. Erau produse unelte din fier necesare agriculturii (plugul cu
brăzdar de fier, seceri, greble, coase). Pentru cei care exploatau si
prelucrau lemnul se produceau fierăstraie cu pînze late si înguste,
topoare, scoabe, cuie, burghie, zăvoare si balamale pentru usi. Armata
geto-dacilor era înzestrată cu armele produse de mestesugarii
autohtoni. Acestia fabricau lănci si sulite, săbii drepte si curbate,
pumnale, scuturi, vîrfuri de săgeti. Din fier se confectionau podoabe si

8
accesorii pentru îmbrăcăminte (catarame, paftale, nasturi, fibule,
brătări). Aurul si argintul era folosit în confectionarea bijuteriilor
(coliere, brătări, fibule, brose, catarame). Ceramica geto-dacilor
impresionează atît prin cantitate cît si prin calitate. Mesterii daci au
început să folosească roata olarului din prima jumătate a secolului V î.
Hr. În perioada de apogeu (sec. I î. Hr. - sec. I d. Hr.) ceramica geto-
dacică cunoaste si unele influente elenistice, materializate în pictarea
vaselor. Culorile folosite sînt rosu si brun. Remarcabile ca factură,
elegante ca formă sînt cănile, vasele cu două torti, străchinile cu picior
si cele cu capac. Forma cea mai caracteristică a ceramicii geto-dacice
este vestita "ceaşcă dacică".
Comerţul geto-dac s-a făcut mai ales cu lumea greacă şi
romană. Astfel, se exportau produse rezultate din vânătoare şi pescuit,
miere, ceară, grâu, lemn, sare, şi se importau ceramică fină, ulei de
măsline, vin. Daco-getii au stabilit relatii comerciale cu lumea greacă
şi apoi cu cea romană. Înfiintarea oraselor-cetăti grecesti de pe
litoralul Mării Negre a favorizat intensificarea schimburilor
comerciale dintre autohtoni si greci. Din lumea grecească se importau
untdelemn si vin, unelte si arme, articole de podoabă si obiecte de artă.
Din Dacia se exportau grîne si vite, sare si miere, lemn si piei.
Schimburile comerciale au favorizat si folosirea monedelor. Încă din
sec. V î. Hr. apăruse în Dacia moneda grecească. Două secole mai
tîrziu, daco-getii bat monedă proprie, imitată după cea grecească.
Emisiunile monetare ale geto-dacilor au durat aproape trei secole.

9
Monedele emise erau din argint si, foarte putine, din aur. Alături de
moneda autohtonă au circulat drahma grecească si denarul roman.

VIAŢA ECONOMICĂ A DACIEI ÎN EPOCA ROMANĂ

Victoria armatelor romane asupra celor dace în urma războaielor

purtate în anii 101-102 şi 105-106 a însemnat dispariţia statului dac
condus de Decebal ca formaţiune politică, teritoriul şi populaţia
fostului stat dacic întrând în mare parte sub stăpânire romană sub
numele de Provincia romană Dacia. Ea cuprindea cea mai mare parte
din Transilvania, Banatul şi vestul Olteniei, având în frunte un
guvernator care ţinea locul împăratului. Celelalte teritorii apartinînd
fostului stat centralizat dac erau locuite de triburile de daci liberi.
Provincia Dacia Romană a cunoscut importante prefaceri
determinate de politica dusă de Traian si urmasii săi. Urmările
cuceririi romane s-au resimtit asupra tuturor domeniilor vietii
societătii dacice. Dacia Traiană a continuat în linii mari viata
economică a Daciei lui Decebal.
Au existat, însă, o serie de schimbări atît în domeniile economice
traditionale cît si în noile activităti economice înregistrate în noua
provincie imperială. Principalele sectoare economice au fost:
agricultura, cresterea animalelor, mineritul si mestesugurile, comertul
si circulatia monetară.
În vederea valorificării cât mai depline a bogatelor resurse ale
solului şi subsolului noii provincii, în speciala metalelor preţioase şi a

10
celor metalifere, romanii au adus în Dacia o numeroasă forţă de
muncă specializată, prilej cu care au poposit aici din proprie iniţiativă
şi alte categorii sociale de cultură şi civilizaţie romană din întreg
Imperiul Roman colonizând spaţiul vechii Dacii, depopulat în unele
zone datorită grelelor războaie purtate cu armatele romane.
Contactul direct dintre purtătorii civilizaţiei geto-dace şi cei ai
culturii şi civilizaţiei romane va constitui începutul unui proces
complex şi de durată, material şi spiritual, constând, în principal, din
receptarea şi asimilarea de către societatea autohtonă dacă a
elementelor superioare ale culturii şi civilizaţiei romane, proces
cunoscut sub numele de romanizare şi care va duce în final la apariţia
unui nou popor : poporul român.

Agricultura
În urma cuceririi romane pămîntul devine în totalitate ager
publicus (proprietate a staului), conform dreptului roman. Agricultura,
viticultura si pomicultura sînt ocupatii de bază ale autohtonilor si
colonistilor prezenti în Dacia Romană. Se cultivă diferite soiuri de
grîu, mei si secară. În epoca romană se constată o supravieţuire a
uneltelor tradiţionale geto-dace, dar alături de ele încep să se
folosească o serie de noi tipuri şi variante de unelte agricole, receptate
şi asimilate din lumea romană, datorită randamentului economic
superior. Acest proces are loc nu numai în Dacia romană ; el a cuprins
şi teritoriile rămase în afara stăpânirii romane, la dacii liberi, dar cu
oarecare întârziere şi cu o mai mică intensitate. Cu toate acestea, se

11
poate afirma că, procesul romanizării geto-dacilor s-a petrecut şi pe
plan material, cuprinzând cu destulă intensitate şi zona culturii
materiale, agricultura în principal.
In ceea ce priveşte creşterea animalelor, ca a doua ramură
fundamentală a economiei agrare, cercetările efectuate demonstrează
că erau domesticite şi crescute în principal taurine, porcine, ovine şi
cai de talie medie. Cresterea animalelor este confirmată de
numeroasele informatii provenite din ordinele romane.
Păsunile si fînetele statului sînt date unor arendasi care impun
taxe pentru cei ce trimit vitele pe aceste terenuri. Activităţile agrare se
completează şi cu altele cum ar fi : viticultura, cultura plantelor textile,
creşterea păsărilor de curte, albinăritul, pescuitul şi vânătoarea.Vitele
cornute mari si mici, precum si cabalinele, constituiau una dintre
marile bogătii ale Daciei Romane. Acestea erau comercializate în
celelalte provincii ale Imperiului Roman.

Mineritul
Romanii au acordat o deosebită atenţie punerii în valoare a
bogăţiilor solului şi subsolului noii provincii. Ei au continuat şi
dezvoltat această activitate de exploatare minieră, folosind experienţa
şi forţa de muncă a minerilor daci şi mărind producţia şi
productivitatea prin deschiderea de noi puncte de exploatare şi prin
aplicarea de noi tehnologii folosite în Imperiu în ceea ce priveşte
valorificarea aurului, argintului, fierului, cuprului, sării.
Bogătiile subsolului Daciei - aurul si argintul - au reprezentat o
puternică atractie pentru romani si unul dintre motivele cuceririi

12
Daciei. De aceea, noii stăpîni au fost preocupati de exploatarea lor cît
mai rentabilă, fapt pentru care minele de metale pretioase au fost
declarate proprietatea statului. Specialistii în minerit au fost adusi mai
cu seamă din Iliria, unde această îndeletnicire avea o veche traditie.
Cele mai bogate exploatări aurifere si argintifere erau în muntii
Apuseni (Rosia Montana, Abrud si Zlatna). În afară de aur se mai
exploatau sarea, fierul, marmura si titeiul (păcura). Sarea se extrăgea
de la Ocna Mures (Salinae), Ocna Sibiului si Ocna Dejului. În ceea ce
priveste marmura, ea s-a scos din carierele de la Bucova si Grădistea.
Meşteşugurile
Acestea au cunoscut, în epoca romană, o dezvoltare susţinută, în
primul rând pe teritoriile supuse Romei. În cadrul activităţii
meşteşugăreşti se impune ca ramură importantă prelucrarea metalelor
în ateliere specializate în vederea elaborării unui întreg inventar de
unelte, obiecte de uz casnic, piese de harnaşament etc. Au luat fiintă
numeroase ateliere în care se prelucrau minereurile extrase.
Au existat numeroase ateliere în care se prelucra fierul unde se
produceau unelte pentru toată gama de activităti economice si se
confectionau unele arme necesare armatei romane.
La o mare dezvoltare a ajuns meşteşugul ceramicii, de care se
leagă atât confecţionarea vaselor de lut propriu-zise cât şi prelucrarea
materialelor din lut (ţigle, cărămizi, teracote, figurine, opaiţe etc.).
Un meşteşug nou îl constituie producerea de perle de sticlă în
ateliere de sticlărie.

13
 La aceste ramuri de producţie se adaugă şi prelucrarea osului, a
postavului, a pieilor, precum şi meşteşugul utilizării forţei hidraulice.

Comerţul
Despre comerţul Daciei Romane, mărfurile importate si
exportate, precum si negustorii de aici există numeroase informatii.
Inscriptii descoperite la Apullum mentionează negustorii din Provincia
Dacia Apullensis constituiti într-o confederaţie. Alte centre în care
apar negustori sînt Sarmizegetusa, Drobeta, Ampelum si Potaissa.
Activitatea de schimb a cunoscut şi ea un sensibil avânt odată cu
constituirea provinciei romane Dacia. Din Dacia se exportau materii
prime (aur, argint, sare) dar, alături de acestea, obiectul comertului îl
făceau si cerealele, vitele, mierea de albine, lemnul si pestele. Se
importau vase fine de lux (terra sigillata) din Panonnia, Gallia si malul
drept al Rinului. Se mai importau stofe fine, obiecte de podoabă, arme,
fructe, minereuri si vinuri sudice. Ca mijloc de plată a mărfurilor era
folosită moneda romană, în special cea de bronz, a cărei circulaţie se
intensifică. Asemenea monede se băteau în marile centre economice
unde existau monetării, de pildă în oraşele pontice Tomis, Callatis sau
la Sarmizegetuza.
Circulaţia mărfurilor a fost mult uşurată de amenajarea unor noi
drumuri comerciale care legau centrele urbane din Dacia cu marile
centre din Imperiu.

14
 Circulaţia mărfurilor a fosat supusă unui strict sistem vamal, atât
la intrarea şi ieşirea din provincie, cât şi în interior, administraţia
romană instituind taxe vamale aducătoare de mari venituri Imperiului.
Fiscalitatea constituia, de asemenea, o sursă de mari venituri.
Existau impozite directe funciare şi impozite pe cap de locuitor liber.

VIAŢA ECONOMICĂ ÎN EPOCA MIGRAŢIILOR

Confruntată cu probleme militare si economice grave,

conducerea Romei hotărăste abandonarea Provinciei Dacia (270 -
275). După retragerea aureliană populatia daco-romană trăieste în
comunităti sătesti, organizate în obsti teritoriale. Economia cunoaste,
în noile conditii istorice, o suită de schimbări ce o vor marca pentru
lungă perioadă de timp. Cel mai important proces este ruralizarea
vietii economice, determinat de disparitia oraselor si de efectele
negative ale deselor atacuri declansate de populatiile migratoare. În
acest context, activitătile economice de bază erau: agricultura pe
suprafete mici, cresterea animalelor, pescuitul si vînătoarea, la acestea
adăugîndu-se si mestesugurile casnice care solutionau importante
probleme de existentă.
Criza Imperiului Roman din sec. III, neputinţa acestuia de a mai
face faţă, în continuare asaltului populaţiilor în migraţie, au avut drept
principală consecinţă restrângerea treptată a frontierelor romane.
Această retragere a afectat în mod negativ populaţia autohtonă rămasă
fără ajutor în faţa noilor veniţi.

15
 Cercetările arheologice au demonstrat că, o bună parte din Dacia
romană, anume malul stâng al Dunării a rămas în continuare sub
controlul Romei, aici desfăşurându-se o importantă activitate
constructivă. De asemenea, teritoriul Dobrogei va rămâne în
continuare sub stăpânire romană până la începutul secolului VII.
În ceea ce priveşte migratorii, în general nomazi, aveau tot
interesul în menţinerea populaţiei locale, nicidecum distrugerea ei. Ei
nu erau legaţi de un mod de producţie stabil, n-au fost creatori de noi
structuri socio – economice şi din acest punct de vedere marea
migraţie a afectat temporar starea cantitativă a producţiei, păstrând
însă structurile populaţiei autohtone daco-romane şi romanizate.

Agricultura
Societatea daco-romană, şi-a conservat, în bună măsură,
elementele de civilizaţie agrară create în timpul convieţurii daco-
romane, fapt care i-a asigurat dezvoltarea ulterioară. Numeroase
dovezi arheologice demonstrează faptul că se practica intens cultura
cerealieră, fie că este vorba de cereale propriu-zise sau de plante de
câmp în general, inclusiv plante textile sau cele de grădină. Se cultivă
grîu, orz, mei, bob, cînepă.
În ceea ce priveşte creşterea animalelor, s-a constatat că
predominau bovinele (folosite la efectuarea muncilor agricole sau cu
caracter gospodăresc şi, de asemenea, în alimentaţia populaţiei),
urmate de ovine, porcine şi cabaline (caii erau utilizaţi pentru
transporturi de tot felul). Izvoarele vremii amintesc de existenta cailor

16
în Dobrogea, de hergheliile din Banat precum si de nesfîrsitele turme
de oi. Păstoritul avea un caracter precumpănitor transhumant, legat de
diversitatea de relief, de climă si de vegetatie a diferitelor regiuni.
Numeroasele păduri, ape curgătoare si lacuri ofereau locuitorilor
posibilitatea practicării vînătorii si pescuitului.Dintre păsările
domestice este semnalată prezenţa găinii şi a gâştei.
Alte activităţi cu caracter agrar desfăşurate în această perioadă
erau viticultura, grădinăritul, vânătoarea.

Mineritul
Retragerea armatei şi administraţiei romane a afectat sensibil
acest sector de viaţă economică. Continuă valorificarea minereurilor
de fier şi cupru pentru îndeplinirea nevoilor gospodăreşti. De
asemenea, a crescut mult exploatarea minereurilor feroase, iar
importanţa pe care o au uneltele şi piesele din fier face ca aproape să
nu existe aşezare sătească mai dezvoltată în care să nu se fi descoperit
vestigiile obţinerii şi prelucrării fierului. Tot din această perioadă
există dovezi privind exploatarea sării şi a aurului.

Meşteşugurile
În sec. X populatia tării noastre practica mestesugurile menite să
satisfacă nevoile primordiale ale oamenilor: de îmbrăcăminte,
locuintă, apărare si nevoile gospodăresti.
De asemenea, prelucrarea metalelor este atestată de numeroasele
obiecte de fier descoperite în numeroase asezări: cutite, topoare, clesti,

17
ciocane, foarfeci, dălti, seceri, cîrlige de undită, catarame, sfredele,
cuie, vîrfuri de săgeti. Olăritul a constituit unul dintre mestesugurile
importante în asezările feudale timpurii. Ceramica lucrată cu mîna este
înlocuită cu cea lucrată la roată. Este de subliniat aparitia productiei
locale de ceramică smăltuită. Mestesugul tesutului s-a dezvoltat
datorită folosirii războiului de tesut de tip orizontal preluat de la
bizantini. Prelucrarea lemnului si a pietrei a constituit si ea o
îndeletnicire importantă pe teritoriul tării noastre.
Se desfăşura o activitate importantă în direcţia confecţionării de
podoabe din bronz, bijuterii, catarame etc. Meşteşugul ceramic
continuă să fie unul dintre cele mai dezvoltate. Se produceau, de
asemenea, cărămizi, ţigle, sticlă şi produse din sticlă. O practică
meşteşugărească cu puternic caracter casnic a constituit-o prelucrarea
coarnelor de cerb şi a oaselor de animale în general, pentru realizarea
unor game variate de obiecte de largă necesitate : piepteni, suveici,
mânere de cuţit, unele piese de harnaşament, fluiere, etc. De
asemenea, o activitate casnică foarte răspândită era cea a torsului şi
ţesutului. În domeniul construcţiilor se remarcă prelucrarea lemnului
şi pietrei pentru ridicarea de construcţii civile dar şi de construcţii cu
caracter militar.
O largă răspândire începe să aibă utilizarea energiei apei la
acţionarea roţilor hidraulice în domenii economice variate.

Comerţul

18
 Schimbul de mărfuri înregistrează, în epoca post-romană valori
ale căror fluctuaţii au fost influenţate puternic de evenimentele
politice. Din Imperiu erau aduse obiecte de podoabă precum brăţări,
catarame, inele, produse din sticlă. Moneda folosită era cea bizantină,
marea majoritate reprezentând-o moneda măruntă de bronz şi aramă.

VIAŢA ECONOMICĂ PE TERITORIUL ŢĂRII NOASTRE

ÎNTRE SEC. X – XIV

Secolele IX – X au însemnat pentru istoria României ca, de

altfel, şi pentru istoria altor ţări europene, o perioadă de avânt
demografic ; acum se încheie procesul de formare a limbii şi poporului
român şi apar primele organizaţii statale româneşti.
Începând cu secolul al X-lea s-au produs schimbări adânci în
fizionomia vieţii rurale româneşti. S-a trecut la împărţirea ţării în
moşii, s-au stabilit hotarele satelor. Tot acum a avut loc prima
destrămare mai însemnată a comunităţilor săteşti prin ridicarea din
mijlocul lor a unor stăpâni feudali, care au cotropit pământul şi i-au
aservit pe ţărani. O parte din stăpânii feudali au provenit şi din afara
obştii, din rândul cuceritorilor care, pentru întreţinerea lor şi a
oştenilor din jurul lor, au obligat obştile de ţărani aserviţi la dări şi
slujbe.
În Transilvania, regii maghiari, ca să-şi consolideze stăpânirea şi
să-i pună în valoare resursele, au aşezat colonişti secui şi saşi,

19
acordându-le diverse privilegii. O dată cu supunerea şi colonizarea
Transilvaniei de către regatul maghiar s-a accelerat aici ritmul de
aservire a ţărănimii. În rândul acesteia se conturau trei categorii :
ţăranii liberi (trăiau în obşti săteşti, mai ales în regiunile mărginaşe
ale Transilvaniei) ; ţăranii dependenţi din care făceau parte iobagii
(aveau în folosinţă un lot de pământ pe care îl munceau şi pentru care
plăteau redevenţe) şi jelerii (ţărani liberi dar fără pământ care erau
slugi la curte) ; robii care erau la discreţia completă a stăpânilor de
pământ.

Agricultura se făcea în special în văile râurilor şi în regiunile

deluroase unde era şi cea mai mare densitate a populaţiei. Uneltele
agricole erau destul de rudimentare, cu ele nu se puteau lucra
suprafeţe prea întinse şi nu se putea asigura o producţie prea mare.
Viticultura aducea venituri însemnate stăpânilor de pământ şi
domniei. Pentru nevoile curente ale locuitorilor se practica
legumicultura şi pomicultura. De asemenea, o mare pondere în
ocupaţia locuitorilor avea creşterea animalelor. Albinăritul ca şi
pescuitul şi vânatul constituiau nu numai surse de hrană pentru
populaţie, ci şi de însemnate venituri, animalele, mierea, ceara,
peştele, vânatul şi lemnul fiind căutate în comerţul extern.
În ceea ce priveşte mineritul, acesta era în secolul al XIII-lea,
într-un stadiu înaintat. Sarea, aurul, argintul şi fierul se exploatau aici
în mari cantităţi. În Ţara Românească şi Moldova, deşi dezvoltarea
mineritului nu a cunoscut ritmul şi proporţiile celei din Transilvania,
ea s-a manifestat ori de câte ori s-au creat perioade de stabilitate

20
politică. O amploare deosebită a căpătat exploatrea sării, care nu
satisfăcea numai nevoile interne, ci era destinată şi exportului spre
Peninsula Balcanică, Polonia şi Ucraina.
Meşteşugurile erau inegal dezvoltate în secolele X – XIV pe
teritoriul României. Transilvania, mai puţin expusă invaziilor
populaţiei nomade a cunoscut, în raport cu Ţara Românească şi
Moldova o mai însemnată dezvoltare a meşteşugurilor. Izvoarele
istorice scrise, ca şi descoperirile arheologice atestă existenţa unei
relativ intense prelucrări a metalelor, în special a fierului, dezvoltarea
olăritului, ţesutul, prelucrarea lemnului şi a pietrei.
Comerţul intern era destul de slab dezvoltat. El se realiza mai
ales în târgurile periodice.
Poziţia geografică a ţărilor române făcea ca pe teritoriul lor să
treacă importante drumuri comerciale şi să se desfăşoare un însemnat
comerţ de tranzit. Prin comerţul de tranzit, ai cărui principali agenţi
erau negustorii italieni din Levant, cei armeni din Polonia şi saşii din
Transilvania, se desfăceau în ţările române mărfuri orientale, piper,
mirodenii, postavuri, arme, unelte agricole. Negustorii străini
cumpărau din ţările române, îndeosebi din Ţara Românească şi
Moldova vite, cai, piei de animale, ceară, peşte etc.
Ca monede se foloseau cele bizantine din bronz şi aur, ducaţi şi
dinari ungureşti.

EVOLUŢIA VIEŢII ECONOMICO-SOCIALE ÎNTRE

SECOLELE XIV – XVI

21
 La începutul secolului XVI-lea în spaţiul românesc trăiau cca
3.000.000 locuitori. Dintre ţările române, Transilvania a fost ce mai
populată.
Principalele surse de trai ale locuitorilor şi ale ţării au continuat
să fie agricultura, albinăritul, pescuitul, mineritul, meşteşugurile şi
comerţul.
Agricultura
În cadrul cuturii cerealiere, locul principal îl ocupa grâul. Pe
lângă acesta se cultivau meiul, orzul, secara, ovăzul, inul, cânepa,
trifoiul. Permanenta insecuritate, frecventele cotropiri şi războaie au
fost factori care au frânat creşterea producţiei agricole.
Pe scară largă se practica în ţinuturile româneşti viticultura. Sub
presiunea nevoilor sporite de consum de la sfârşitul secolului al XVI-
lea se constată o preocupare de lărgire a suprafeţelor cultivate cu viţă
de vie, atât din partea ţăranilor cât şi a marilor stăpâni de pământ. Este
de remarcat faptul că viile marilor stăpâni de pământ erau lucrate cu
muncă salariată, viticultura fiind una din primele ramuri economice în
care s-a folosit munca salariată.
Creşterea animalelor constituia o mare bogăţie pentru
Principatele Române. Din vânzarea oilor şi porcilor pe piaţa internă
ţăranii îşi procurau banii necesari pentru plata birurilor şi îşi cumpărau
unelte şi obiecte pe care nu le puteau face singuri în gospodăria
proprie. Boierimea realiza din vânzarea vitelor mari peste hotare, ca şi

22
a produselor lor, venituri care îi înlesneau condiţii de viaţă similare
nobilimii din alte ţări europene.
O însemnată dezvoltare cunoştea şi pomicultura. Izvoare istorice
atestă existenţa unor suprafeţe întinse de livezi, atât pe marile
domenii, cât şi pe loturile ţărăneşti. Se cultivau în special pruni, meri,
cireşi, peri, vişini, gutui.
Legumicultura se practica fie pentru consumul propriu al
ţăranilor, fie pentru vânzarea produselor pe piaţa internă. Se cultivau :
ţelina, pătrunjelul, mărarul, morcovul, ridichea, sfecla, varza, ceapa,
usturoiul etc.
Mineritul a continuat să se practice în Transilvania în mai mare
măsură decât în Ţara Românească şi Moldova. Aici în tot Evul Mediu
principala bogăţie a constituit-o sarea.
Meşteşugurile au continuat să se dezvolte mai ales în
Transilvania. În secolul al XVI-lea în cele mai multe din oraşele
Transilvaniei, meşteşugarii, spre deosebire de cei din Ţara
Românească şi Moldova, erau organizaţi în bresle. Producţia
meşteşugărească din Transilvania domina piaţa Ţării Româneşti şi a
Moldovei. Din unele oraşe ca Sibiu, Braşov, Cluj, se aduceau la sud şi
est de Carpaţi arme, hamuri de cai, cuie, unelte agricole, obiecte de uz
casnic, cuţite, covoare, cizme, săpun, etc.
Comerţul
Dezvoltarea inegală a producţiei de mărfuri în cele trei ţări
româneşti a dat posibilitatea negustorilor transilvăneni să exercite în
secolul XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea aproape în

23
exclusivitate schimbul de mărfuri. Legăturile comerciale dintre
Transilvania, Ţara Românească şi Moldova se realizeau mai ales prin
cele trei centre comerciale şi meşteşugăreşti : Braşov, Sibiu şi Bistriţa.
Comerţul era supus unor numeroase taxe vamale, percepute la vămile
de graniţă sau la cele din interiorul ţării şi care aparţineau fie domniei,
fie mănăstirilor sau boierilor. Acestora le revenea grija asigurării
mijloacelor de transport pentru mărfurile ce treceau pe teritoriul lor.
În ceea ce priveşte circulaţia monetară, pe lângă monedele
străine, erau în circulaţie şi monede mici de argint, româneşti.

EVOLUŢIA VIEŢII ECONOMICO SOCIALE ÎN PERIOADA

AUTORITARISMULUI NOBILIAR (sec. XVII – începutul sec.
XVIII)

Atât pe plan general european, cât şi în sud – estul continentului,

în secolul al XVII-lea au avut loc importante mutaţii în sfera
domeniului economic, social şi politic. Pe plan politic se constată în
Apus centralizarea şi consolidarea statelor naţionale, în timp ce în
centru şi Răsărit se asistă la dominarea autoritarismului nobiliar, la
fărâmiţarea statală sau, dimpotrivă, la coagularea unor imperii
multinaţionale asupritoare.
În spaţiul românesc secolul al XVII-lea reprezintă epoca de
dominare a Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei de către Poarta
otomană ca principale vasale, pentru ca la sfârşitul veacului

24
Transilvania să fie desprinsă de sub obedienţa otomană şi încorporată
prin pacea de la Karlowitz (1699) Imperiului Habsburgic.
Agricultura
Economia agrară continuă să deţină în această perioadă o
pondere importantă în viaţa economică a principatelor, agricultura
constituind ocupaţia principală a majorităţii locuitorilor constituită din
ţărănimea aservită şi cea liberă. Grâul rămâne planta cerealieră cea
mai preţuită asupra căreia se exercită în mare măsură monopolul
otoman. În Molodova şi Ţara Românească s-a extins cultura de mei,
în timp ce cultura de orz şi ovăz avea mai puţină căutare aici decât în
Transilvania.
O plantă nouă care îşi face acum apariţia în toate cele trei
principate este porumbul, originar din America. A doua plantă care
este răspândită acum şi originară tot din America este tutunul. Acesta
se cultiva pe scară largă în Transilvania, iar în prima jumătate a
secolului al XVIII-lea a ajuns articol de export.
O dezvoltare apreciabilă o cunoaşte şi viticultura, asupra căreia
turcii nu exercitau nici un fel de monopol, deoarece consumarea
băuturilor alcoolice era interzisă de Coran. De aceea vinul era destinat
doar consumului intern şi exportului.
De asemenea, legumicultura şi pomicultura au cunoscut o
dezvoltare importantă. Cea mai răspândită cultură legumicolă era
fasolea, iar prin filieră turcească a fost începută cultura vinetelor,
roşiilor şi a bamelor. În privinţa pomiculturii, existau livezi abundente

25
de pomi fructiferi, consumându-se în special merele şi perele, vişinele
iar în Transilvania căpşunile şi pepenii.
Creşterea animalelor avea o pondere importantă în economia
celor trei principate. În Ţara Românească şi Transilvania se creşteau
turme de oi şi porci în număr foarte mare, în timp ce Moldova era
vestită pentru cirezile de vite, hergheliile de cai şi stupii de albine. De
asemenea, piscicultura era o îndeletnicire foarte veche şi rentabilă în
ţările române.
Mineritul reprezenta un alt important segment al vieţii
economice din această perioadă. Acum se constată multe înnoiri aduse
atât în privinţa utilajelor dar şi a tehnicii miniere. Se extrăgeau fierul,
cuprul, plumbul, mercurul, metale preţioase, sarea.
Meşteşugurile
În toate cele trei principate se constată continuarea tipurilor de
producţie meşteşugărească din epocile anterioare. În cadrul
meşteşugurilor domeniale se dezvoltă cu precădere cele necesare
boierului sau nobilului proprietar. Este vorba despre confecţionarea
instrumentelor agricole şi altor ustensile, despre meşteşuguri destinate
alimentaţiei cum ar fi morăritul sau bucătăria, prelucrarea lemnului
etc. Domeniul meşteşugurilor săteşti este mai lărgit şi numără alte
ramuri : în domeniul metalelor – fierari, lăcătuşi, potcovari, în
domeniul prelucrării lemnului – dulgheri, rotari ; în domeniul
pielăritului – cizmari, cojocari.
Din ramura meşteşugarilor de artă se relevă aurarii, argintarii,
bijutierii, sculptorii în lemn şi piatră, zugravii, pictorii.

26
 În secolul al XVII-lea apar breslele în Moldova şi Ţara
Românească, deoarece în Transilvania funcţionau mai demult.
Breslele aveau drept scop nu numai ajutorul mutual, ci şi menţinerea
unor preţuri ridicate, de monopol, la produsele meşteşugăreşti, pe
piaţa locală. În fruntea lor se afla starostele sau vătaful ales pe un an
dintre meşterii cei mai în vârstă şi cu experienţă.
Comerţul
Datorită specializării meşteşugurilor orăşeneşti precum şi
creşterii volumului de producţie, fenomenul circualţiei de bunuri din
zona urbană spre cea rurală capătă mai multă regularitate şi
continuitate. Desfacerea produselor se făcea în prăvălii şi dugheni, la
târgurile săptămânale sau în bâlciurile organizate periodic.
Liniile directoare ale comerţului extern al ţărilor române în
secolul al XVII-lea au continuat în general pe cele din veacul
precedent. Astfel, orientarea principală a schimbului pe piaţa externă a
fost îndreptată, spre Constantinopol şi regiunile sud-dunărene.
Se poate discerne o diviziune a articolelor exportate de Moldova,
Ţara Românească şi Transilvania în funcţie de preferinţele manifestate
pe anumite pieţe străine ; astfel în Imperiul otoman şi Orient prevalau
grânele, vitele, oile şi mierea, în Veneţia se căuta ceara, în Ungaria şi
Europa Centrală sarea. În ţările române se importau mirodenii, ţesături
fine, bijuterii, cai de rasă, blănuri scumpe, ţesături fine, argintărie etc.
În secolul al XVII-lea a continuat afluxul de monede străine pe
piaţa ţărilor române, care suplineau nevoia de numerar grav afectată
prin lipsa unei monede naţionale.

27
 În ceea ce priveşte problema stabilirii caracterului balanţei
comerciale a ţărilor române, datele oferite de izvoare nu îngăduie un
răspuns precis. Din enorma cantitate de monede străine care circulau
în numerar pe piaţă şi cu care principatele îşi achitau obligaţiile
tributare faţă de Poartă, s-ar deduce că exporturile întreceau
importurile, iar tranzitul aducea beneficii substanţiale.
Ca o concluzie generală se poate afirma că în sec al XVII-lea în
cele trei principate s-a înregistrat un progres economic cert în planul
producţiei materiale şi al dezvoltării meşteşugurilor, dar acesta nu a
fost însoţit de unul asemănător în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă
ale majorităţii populaţiei.

VIAŢA ECONOMICO-SOCIALĂ A ROMÂNIEI ÎN PRIMA

JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, două din imperiile

dominante din Europa, otoman şi habsburgic îşi întăresc stăpânirea
asupra principatelor române, supunându-le unei exploatări economice
sporite.
În Moldova şi Ţara Românească este instaurat regimul fanariot.
Neputând să transforme principatele în paşalâcuri, datorită rezistenţei
hotărâte a românilor, otomanii s-au văzut constrânşi să facă apel la o
soluţie de compromis pentru a împiedica desprinderea ţărilor române
din cadrul sistemului lor statal, numind în fruntea acestora domni

28
străini ridicaţi din mediul grecesc (cu reşedinţa în cartierul Fanar).
Aceştia erau meniţi să readucă principatele în sfera de influenţă a
Porţii otomane, detaşându-le de alianţele cu puterile ei rivale.
Agricultura
În această perioadă în Moldova şi Ţara Românească producţia
cerealieră se menţine la parametrii ridicaţi. Se menţin culturile
plantelor cerealiere de bază, grâul, orzul şi meiul, pe lângă acestea
cultivându-se şi ovăzul, lintea, mazărea. Porumbul se cultivă pe
suprafeţe tot mai extinse, fiind folosit şi la hrana animalelor. De
asemenea se cultivă cânepa şi tutunul. Monopolul turcesc reprezintă o
frână puternică în privinţa fructificării producţiei agricole, aceasta
fiind desfăcută la preţuri destul de scăzute. Legumicultura şi
pomicultura evoluează normal, fără salturi spectaculoase în
comparaţie cu secolele precedente.
Creşterea animalelor rămâne o ramură de bază a economiei, în
special caii fiind apreciaţi în toată Europa de răsărit şi centrală.
In agricultura Transilvaniei se practica asolamentul bienal, o
parte din terenuri fiind folosită pentru hrana oamenilor prin culturi
cerealiere, iar cealaltă era rezervată pentru păşunatul animalelor. Şi
aici culturile de porumb cunosc o intensă dezvoltare, şi din ce în ce
mai frecvent, cele de cartofi. O inovaţie o constituie aici introducerea
culturii orezului, precum şi a plantării duzilor pentru creşterea
viermilor de mătase.
Din cauza metodelor înapoiate de lucru, din lipsă de
instrumentar agricol adecvat, de îngrăşăminte şi alte metode mai

29
avansate, producţia cerealieră era realizată cu precădere prin munca
servilă a iobagilor.
Mineritul
Cea mai rentabilă ramură era exploatarea sării, care ia o mare
amploare. Aceasta era exportată la Constantinopol, în porturile asiatice
de pe ţărmul Mării Negre şi în Polonia. În Moldova şi Ţara
Românească s-a intensificat exploatarea izvoarelor de păcură şi s-a
continuat extragerea aurului din nisipul râurilor. În Transilvania, la
iniţiativa Curţii din Viena mineritul a căpătat o dezvoltare puternică.
Randamentul acestora a început să atragă capital privat, înfiinţându-se
chiar societăţi miniere şi companii pe acţiuni.
Meşteşugurile
Procesul de organizare a breslelor, început încă din secolul al
XVII-lea, îşi continuă evoluţia atingând apogeul. Astfel de organizaţii
profesionale cuprindeau croitorii, tăbăcării, cizmării, blănării etc.
Conducătorii lor erau numiţi staroşti şi erau aleşi în fiecare an din
rândul meşterilor mai pricepuţi. Aceştia supravegheau desfăşurarea
procesului de producţie şi erau ajutaţi de doi sau mai mulţi epitropi.
În rândul meşteşugurilor din Moldova şi Ţara Românească
continuă să se dezvolte procesul diferenţierii de stare materială între
meşterii din aceeaşi breaslă şi cu atât mai mult între cei din bresle
diferite, în funcţie de rentabilitatea meşteşugului.
În Transilvania breslele încep să fie concurate de către
întreprinderile manufacturiere preferate de austrieci. Astfel, regimul

30
breslelor cunoaşte, aici, un oarecare declin în prima jumătate a
secolului al XVIII-lea, cu excepţia celor din domeniul textilelor.
Apariţia manufacturilor în Moldova şi Ţara Românească şi
înmulţirea lor în Transilvania, reprezintă semnul premergător al
orânduirii capitaliste.

Comerţul
Procesul de extindere al comerţului permanent este demonstrat
de înmulţirea numărului de prăvălii, dugheni, pivniţe, stăpânite de
boieri, clerici şi negustori înstăriţi. De asemenea, se înmulţesc
bâlciurile şi iarmaroacele.
Mărfurile comercializate erau cele tradiţionale : grâne, sare,
animale, peşte, vin, miere, legume, fructe, textile, obiecte casnice etc.
În ceea ce priveşte comerţul extern, în Moldova şi Ţara
Românească bovinele rămân unul din articolele principale pentru
export. Acestea erau vândute mai ales în Polonia, Prusia şi Veneţia.
Caii erau vânduţi în Prusia şi Franţa. Oile, porcii, peştele vinul erau
exportate în Polonia şi Rusia. Exportul de sare se făcea în sudul
Dunării, iar cel de lână în ţările germanice.
Importul consta mai ales în produse de lux din Austria,
Germania, Veneţia, Polonia, Rusia. Din Imperiul Otoman se aduceau
plumb, mercur, oţel, bumbac, hârtie.
Balanţa comercială rămânea excedentară pentru principate,
deoarece materiile prime, deşi vândute la preţuri mai scăzute, dominau

31
prin cantitate, iar obiectele de lux erau limitate la un cerc restrâns de
oameni.
Lipsa unei monede bătute în principate a determinat abundenţa
de numerar de provenienţă străină, rezultat din exporturi.

ECONOMIA ŞI SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ DE LA

MIJLOCUL SECOLULUI AL XVIII-LEA PÂNĂ LA
REVOLUŢIA DIN 1848

Începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, societatea

românească, divizată în continuare în cele trei mari provincii, intră
într-o nouă etapă de dezvoltare caracterizată prin destrămarea vechilor
structuri, feudale, şi prin afirmarea altora noi ce vor duce, în a doua
jumătate a secolului următor, la modernizarea tuturor sectoarelor de
activitate şi, în esenţă, a modului de viaţă însuşi.
În comparaţie cu ţările din centrul şi apusul continentului, unde
trecerea la capitalism şi închegarea statelor naţionale s-a putut realiza
mult mai devreme şi mai rapid, în spaţiul românesc acest proces a
întârziat şi s-a desfăşurat într-un ritm lent. Cauza principală a
constituit-o dominaţia străină : în primul rând cea otomană în
Principatele Dunărene şi cea austriacă în Transilvania, iar după 1775 şi
în nordul Moldovei (Bucovina). Un alt factor de frână în calea
dezvoltării economice l-au reprezentat cele patru războaie ruso-austro-

32
turce al căror teatru de luptă a cuprins timp de aproape două decenii
spaţiul românesc.
În istoria românilor epoca modernă debutează cu revoluţia
condusă de Tudor Vladimirescu din 1821 şi se încheie odată cu
făurirea statului naţional unitar român în decembrie 1918. Societatea
românească a cunoscut importante prefaceri în plan politic, economic,
social, juridic şi cultural. Procesul de modernizare a fost însă lent
deoarece marii boieri – factori de decizie politică şi economică –
promovau ideea că Principatele nu se pot axa decît pe agricultură.
Marii proprietari, lipsiţi de spirit economic modern, neposedînd
capital lichid, exploatau proprietatea agrară prin intermediul ţăranilor
clăcaşi, obţinînd profit prin comercializarea cerealelor. Ca urmare a
acestui fenomen, agricultura a continuat să fie ramura economică de
bază în Principatele Române şi în Transilvania.

Agricultura
Cultivarea pământului, şi îndeosebi producţia cerealieră a fost
domeniul cel mai afectat de vicisitudinile regimului social-politic şi a
constituit problema centrală a politicii agrare promovate de domnie.
Pentru forţarea ritmului de dezvoltare a agriculturii, puterea centrală
organizează ample campanii de extindere a suprafeţelor cultivate,
numeşte boieri şi executori însărcinaţi cu scoaterea silită a locuitorilor
la arat, introduce metode moderne de control asupra potenţialului
agricol, se preocupă de importul de sămânţă şi de ameliorarea sau
introducerea unor plante noi de cultură. Transformărilor cantitative li

33
se adaugă schimbări calitative, corespunzătoare sistemului juridic al
proprietăţii. Apariţia în agricultura Ţărilor Române a agronomului, a
geometrului, a administratorului şi a veterinarului reliefează direcţii
noi de evoluţie.
Această politică ilustrează creşterea rolului statului în economie.
Statul sprijinea ideea de modernizare a agriculturii prin înfiinţarea
Societăţii de Agricultură, a învăţămîntului agronomic şi economic, a
Comisiei Centrale de agronomie şi economie rurală sau a Asociaţiei
economice ardelene. Au luat fiinţă fabrici de maşini agricole la Iaşi,
Bucureşti şi Cluj. Trimiterea de bursieri în străinătate, organizarea
fermelor model, căutările teoretice şi redirijările practice – exprimate
în activitatea lui Ion Ionescu de la Brad – sînt semnificative în acest
sens.
Cu toate acestea, cultura cerealieră, deşi se extinde, ocupă arii
extrem de restrânse. Astfel, în Modova, se lucra doar a şasea parte din
câmpie şi nouă zecimi din pământul arabil era nedesţelenit.
Eliberarea economiei de sub monopolul otoman şi deschiderea
pieţelor europene pentru cerealele româneşti după 1829 au marcat un
adevărat salt pentru agricultura Principatelor Dunărene, determinând
în anii imediat următori dublarea şi triplarea suprafeţelor cultivate
îndeosebi cu grâu. De asemenea porumbul era cultivat în special în
gospodăriile ţărăneşti. Secara se cultiva în amestec cu grâul, iar orzul
şi ovăzul ocupă suprafeţe mari.
Legumicultura înregistreză un puternic avânt începând cu
ultimul sfert al secolului al XVIII-lea. Acum apar marii grădinari

34
întreprinzători care produc pentru piaţa orăşenească şi se organizează
în bresle.
De asemenea, pomicultura s-a dezvoltat într-un ritm alert,
cultivându-se în special pruni folosiţi pentru producerea băuturilor
alcoolice. Se mai plantează pe scară largă meri, nuci, caişi, cireşi, etc.
Podgoriile ocupă un loc important în economia românească,
vinurile produse având mare căutare.
Plantele tehnice – cânepa şi inul – ocupă un loc mai modest în
Ţara Românească şi Modova, dar în Transilvania se bucură de multă
importanţă, fiind folosite pentru producerea de ţesături şi confecţii
exportate peste Carpaţi.
Creşterea animalelor continuă să ocupe un loc important în
economie, dar, în acelaşi timp continuă să fie frânată de fiscalitate,
impozitul pe vite constituind una dintre cele mai sigure surse de venit
pentru stat şi domn. În acelaşi timp ţăranii creşteau un număr mare de
păsări aproape cu unicul scop de a le vinde pentru a face banii necesari
plăţii birului.

Industria

Industria cunoaşte o dezvoltare mai puţin spectaculoasă.

Industria avea nevoie de iniţiativă, capital, materie primă, forţă de
muncă liberă, sprijin economic, stabilitate. Însă nici unul dintre aceste
atribute nu exista. Dominaţia otomană în Principate, stăpînirea
habsburgică în Transilvania, Banat şi Bucovina creau serioase bariere

35
în calea dezvoltării industriei. Pentru Principate, desfiinţarea
monopolului economic otoman, stabilitatea politică după 1834,
dezvoltarea puternică a oraşelor, a meşteşugarilor şi a comerţului au
creat condiţii mai favorabile dezvoltării industriei în favoarea reluării
unor eforturi care aveau deja o îndelungată tradiţie în societatea
românească.

Mineritul
Principalele ramuri ale industriei extractive au fost extracţia de
aur şi argint îndeosebi în Munţii Apuseni, cea de minereuri feroase în
Banat şi Hunedoara, cea de sare în Oltenia, Muntenia, Moldova,
Transilvania şi Maramureş, şi de asemenea un început foarte modest
de extracţie a petrolului în sud şi est. Prima maşină cu aburi este
introdusă pe domeniul minier al Zlatnei în 1838. În 1845 se introduc
trei asemenea maşini la Reşiţa. Ca urmare a perfecţionării tehnice,
producţia de aur, argint, fier şi alte metale creşte necontenit.
Pe măsura extinderii mineritului s-a extins şi munca salariată,
aceasta oferind o mai mare productivitate muncii.
De la sfârşitul secolului al XVIII-lea statul a încurajat mineritul
şi a început să concesioneze particularilor un număr însemnat de
exploatări miniere, ceea ce a condus la creşterea producţiei. Acum
încep să se dezvolte societăţile miniere de tip capitalist.
În industria fierului datorită nevoilor militare ale Austriei,
intervenţia directă a statului pentru crearea de întreprinderi s-a extins
în Banat şi Hunedoara. Din iniţiativa Curţii de la Viena, a început în

36
1769 construirea întreprinderii metalurgice de la Reşiţa, pusă în
funcţiune în 1771.

Meşteşugurile
Oraşele, mai cu seamă, cuprind un mare număr de meşteri cu un
profil tot mai diversificat. Astfel, de pildă, în Ţara Românească la
1831 sînt înregistrate 74 de profesiuni în cuprinsul cărora îşi
desfăşoară activitatea 11.200 de meşteri şi calfe. În Moldova
catografia din 1845 înregistrează 8530 de meşteri şi calfe care
practicau 101 meserii. Adîncirea diviziunii muncii, utilizarea muncii
salariate reprezintă indicii cu privire la dezvoltarea germenilor
relaţiilor capitaliste. Situaţia este asemănătoare şi în Transilvania. . În
Banat şi Transilvania se înfiinţează ateliere de fabricat unelte şi maşini
agricole, manufacturi în producţia zahărului şi a textilelor. În Moldova
şi Ţara Românească manufacturile aparţin boierilor şi negustorilor.
Existau manufacturi de postav sau ţesături, de paste făinoase, de sticlă,
de lumînări, de unelte agricole.
Industria casnică era răspândită la sate în toate regiunile ţării. Se
practica pe scară largă ţesutul pânzei de in, de cânepă, de bumbac,
producerea de postav, de covoare şi scoarţe, confecţionarea
îmbrăcămintei ţărăneşti, prelucrarea produselor animale, lucratul
lemnului.
Existau meşteşuguri şi pe domeniile boiereşti şi nobiliare ca şi pe
cele mănăstireşti, ca de exemplu : zidari, lemnari, fierari, rotari,
potcovari, morari.

37
 O mare parte a meşteşugurilor orăşeneşti a continuat şi în această
perioadă să se dezvolte în cadrul corporaţiilor sau al breslelor. Breasla
(corporaţia) constituia o asociaţie obligatorie a meşteşugarilor de
aceeaşi meserie sau de meserii apropiate. Breasla deţinea monopolul
producerii şi desfacerii pe o anumită piaţă, reglementa cantitatea,
calitatea, preţul produselor breslaşilor, stabilea locul de desfacere a
produselor etc. Organul de conducere suprem era adunarea breslei,
care avea drepturi legislative şi judecătoreşti şi putea folosi mijloace
de sancţiune precum amenzi, interzicerea lucrului, bătaia etc.
Ca organizaţii de producţie cu caracter de monopol, cu preţuri
fixe, breslele au devenit o frână pentru dezvoltarea industrială : limitau
producţia, blocau inovaţia şi progresul tehnic, eliminau concurenţa.
La începutul secolului XIX, prin venirea masivă a meseriaşilor
străini în ţările române, prin întemeierea de ateliere în afara breslelor,
acestea încep să decadă.
În acest context au început să se dezvolte ateliere mai mari decât
cele tradiţionale, având între 30 – 200 lucrători salariaţi, utilizând tot o
tehnică manuală dar bazată pe diviziunea tehnică a muncii, respectiv
manufacturile. Acestea s-au dezvoltat în unele cazuri cu capitalul
statului, alteori pe moşii, ca manufacturi nobiliare şi boiereşti. Uneori,
la această treaptă au ajuns şi foşti meşteşugari îmbogăţiţi.
Dar, până la jumătatea secolului al XIX-lea manufacturile
evoluează slab având ca obiect de activitate producţia de postav,
lumânări, sticlărie, ceramică, alcool şi nedepăşind 200 – 250 de
întreprinderi localizate prioritar la sate.

38
 Mult timp, manufacturile din ţările române s-au înfiinţat cu
aprobarea domnitorului care acorda monopol de producţie pe 5 – 10
ani unei singure întreprinderi, ceea ce împiedica crearea altora,
excludea concurenţa şi frâna industria.
Practic, la mijlocul secolului XIX, în domeniul industriei toate
cele trei ţări române se aflau mult în urma ţărilor occidentale şi
central-europene, iar printre cauzele principale ale acestei situaţii se
numără : lipsa de capital, lipsa de protecţie, lipsa de lucrători,
neputinţa guvernului.
Cu toate acestea, industria manufacturieră s-a dezvoltat pe scară
redusă şi nu a acoperit toate ramurile pentru a alcătui o bază şi a crea o
tradiţie de unde să se poată trece la industria maşinistă, de fabrică.
Începuturile industriei de fabrică au fost timide şi au apărut la mijlocul
secolului al XIX-lea. La Bucureşti şi Iaşi au funcţionat primele mori
mecanice (1846, 1848). Au luat fiinţă întreprinderi aparţinînd
industriei alcoolului şi berii, cele de postav, chibrituri, lumînări, sticlă,
cărămizi, silitră. Lipsa condiţiilor nu a îngăduit ca aceste întreprinderi
să se dezvolte continuu şi nici să ocupe o pondere însemnată în
activitatea economică a Principatelor.

Transporturile
În toate regiunile româneşti ca şi între regiuni transporturile şi
comunicaţiile s-au extins continuu. În 1845 în Ţara Românească se
votează Legea drumurilor, iar în 1847 se constituie o direcţie a
lucrărilor publice, în cadrul căreia funcţionează secţia podurilor şi

39
drumurilor. În ambele Principate în intervalul cuprins între anii 1835 şi
1853 au fost construite drumuri în lungime de 775 km.
În Transilvania, de regulă, cărăuşia de mărfuri şi transportul de
călători au început să fie desfăşurate de organizaţii de transport
specializate care foloseau mâna de lucru salariată. În Ţara
Românească şi Moldova, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea poşta
era folosită numai pentru corespondenţa oficială, dar ulterior a devenit
accesibilă şi particularilor, în măsura în care obţineau învoire de la
stăpânire. La sfârşitul secolului poştele au început să fie date în
antrepriză la particulari. La mijlocul secolului XIX, pe drumurile
dintre Bucureşti şi Brăila, Giurgiu, Focşani au fost introduse trăsuri
mari pentru şase persoane cu bagaje, pentru care se folosea personal
plătit.
În ceea ce priveşte transportul pe apă, pe râurile mari se practica
transportul cu pluta care implica muncă salariată, navigaţia pe Dunăre
era efectuată de vase austriece şi se făcea şi ea cu muncă salariată.
Transportul pe apă cu vase româneşti cunoaşte o anumită dezvoltare
după 1834 când Ţara Românească obţine libertatea de navigaţie pe
Dunăre, iar în 1837, împreună cu Moldova obţine acelaşi drept şi pe
mare. Tot în acestă perioadă Brăila şi Galaţi sunt declarate porturi
libere, ceea ce conduce la creşterea traficului.
Organizarea Serviciului Naţional al Poştelor în Principate şi
garantarea siguranţei transporturilor, alături de eforturile pentru
navigabilizarea rîurilor interne (Siret şi Prut) sau căutarea soluţiilor
pentru facilitarea legăturilor cu Transilvania reliefează aceleaşi

40
tendinţe de a crea condiţii favorabile pentru circulaţia mărfurilor şi a
oamenilor. Construirea unei flote fluviale prin activitatea şantierelor
navale de la Galaţi şi Giurgiu se înscrie pe linia aceloraşi preocupări
de valorificare a producţiei autohtone, de realizare a unor legături
strînse şi permanente cu piaţa internaţională.
Şi în Transilvania sînt înregistrate eforturi de modernizare a
drumurilor existente, de creare a unor noi drumuri, de organizare a
transportului de mărfuri şi călători. Transporturile de călători
organizate cu curse rapide între oraşele transilvănene şi Pesta,
organizarea serviciilor de poştă în interior sînt semnificative în acest
sens. În 1832 lua fiinţă Societatea de navigaţie pe Olt pentru a înlesni
legăturile cu Ţara Românească. În 1847 G. Bariţiu şi A. Kurz se
pronunţau în favoarea unei căi ferate care, legînd Braşovul cu
Timişoara, să urce spre Predeal şi să facă legătura cu porturile
dunărene. Fără excepţie, partizanii dezvoltării moderne au militat în
favoarea îmbunătăţirii transporturilor, fapt cu repercusiuni adînci pe
plan social şi economic.

Comerţul
Schimbările petrecute în statutul politico-juridic al Principatelor
Române la începutul epocii moderne a creat condiţii favorabile în
dezvoltarea pe scară largă a comerţului intern şi extern. Prin nivelul la
care se desfăşoară, prin implicaţiile multilaterale pe care le generează
şi prin consecinţele adînci pe care le determină, comerţul se înscrie pe

41
direcţia capitalistă, accelerînd procesul de dezvoltare modernă a
societăţii româneşti.
Ultimul sfert al secolului al XVIII-lea marca începutul revoluţiei
industriale în Anglia, revoluţie care va continua şi în primul sfert al
secolului al XIX-lea. Acest mare salt în forţele de producţie vest-
europene, extins mai târziu şi în alte ţări, va genera un proces de
creştere rapidă a cererii de produse agricole pe pieţele occidentale.
În acest context, începând cu ultimul deceniu al secolului al
XVIII-lea în Banat şi Transilvania s-a dezvoltat foarte mult comerţul
cu cereale. La începutul secolului XIX a apărut o conjunctură
favorabilă şi lânei, iar exportul acesteia a atins cote însemnate. Un
articol profitabil la export, din zonele care beneficiau de căi de
transport pe apă a fost lemnul. De asemenea, negustorii de vite din
Transilvania erau vestiţi peste hotare.
În Ţara Românească şi Moldova relaţiile comerciale externe se
loveau de monopolul instituit de Poarta Otomană în domeniul
exportului a numeroase produse de prim ordin (grâu, oi, miere etc.)
spre a se aproviziona cu prioritate la preţuri fixate arbitrar de
Constantinopol. Cu toate acestea ambele principate ocoleau într-o
anumită măsură poruncile Porţii, contrabanda practicându-se intens.
După pacea de la Kuciuk – Kainargi din 1774, monopolul otoman a
mai slăbit şi, pe lângă produsele colectate pentru Poartă, cele două ţări
române exportau animale şi grâu în Transilvania, Prusia, Austria,
Polonia, etc. Importul era constituit în primul rând constituit în

42
principal din articole industriale destinate consumului personal, cu
deosebire de lux.
Un loc aparte în comerţul ţării avea în secolul al XVIII-lea
Bucureştiul, oraşul fiind cel mai mare centru comercial din sud-estul
Europei. Comerţul interior se desfăşura prin prăvălii, iarmaroace şi
comercianţi ambulanţi. În Principate, negustorii şi meşterii au
continuat să fie organizaţi în bresle.
Pe acest fundal general, legăturile comerciale dintre
Transilvania, Ţara Românească şi Moldova s-au lărgit continuu,
apărând astfel elementele unui început de piaţă naţională. Desfiinţarea
vămii dintre Moldova şi Ţara Românească în 1848 este rezultatul
acestui proces îndelung pregătit.
În procesul de dezvoltare a pieţii interne un rol important a
revenit tîrgurilor săptămînale, bîlciurilor şi iarmaroacelor, care devin
mai numeroase şi reprezintă puternice pîrghii de dezvoltare a relaţiilor
noi capitaliste.

Circulaţia monetară, creditul şi finanţele

Finanţele şi circulaţia monetară reprezintă un sector important,
care înregistrează direct şi repede nevoile de organizare modernă a
societăţii şi care se cer adaptate pentru a crea un cadru corespunzător
dezvoltării istorice.
Ţara Românească şi Moldova nu dispuneau de monede proprii şi
aplicau sistemul monetar turcesc, iar Turcia însăşi, slabită din punct de
vedere economic era invadată de o serie de monede străine. Pentru a

43
face, totuşi un calcul unitar, populaţia era nevoită să transforme aceste
monede în leu. Preţul mărfii se stabilea în lei, dar se achita în alte
monede aflate în circulaţie.
Printre principalele monede de aur în circulaţie la începutul
secolului al XIX-lea, se aflau galbenul olandez, galbenul austriac,
galbenul turcesc şi de asemenea, circulau numeroase monede de
argint.
Ca şi în Ţara Românească şi Moldova, şi în Transilvania circulau
numeroase specii monede de argint sau aramă.
Regulamentele Organice au schimbat radical sistemul financiar,
modernizîndu-l. În primul rînd a fost constituit bugetul, care îngăduia
o strictă evidenţă a veniturilor şi a cheltuielilor. Pe baza
recensămintelor organizate la 7 ani, au fost fixate impozitele –
capitaţia, în sumă de 30 de lei pe an şi dajdia, impusă unor categorii cu
îndatoriri speciale. Categoriile privilegiate sînt desfiinţate şi incluse în
rîndul birnicelor. Negustorii şi meşterii sînt impuşi la plata unei dări
fixe (patenta). Impozitele indirecte sînt desfiinţate. Bugetele includeau
cu rigoare sumele datorate Porţii, lista civilă a domnitorilor, sumele
necesare funcţionării aparatului administrativ, întreţinerii spitalelor, a
şcolilor, operelor de binefacere. Dependenţa faţă de Poartă, inexistenţa
unei monede proprii, circulaţia unei apreciabile cantităţi de monedă
străină constituiau tot atîtea obstacole în procesul de modernizare a
societăţii româneşti.
În ceea ce priveşte creditul, deşi acum apar şi unele forme mai
evoluate, principala formă de credit până la 1848 rămâne cămătăria.

44
Prin dobânzile şi avantajele materiale pe care le obţineau cămătarii a
avut loc pe de o parte, acumularea în mâinile acestora a unor
importante averi băneşti, iar pe de altă parte a avut loc ruinarea unei
mari părţi a boierimii şi nobilimii şi a numeroşi ţărani liberi şi
dependenţi.
Rata dobânzii era determinată de cerere şi ofertă, în condiţiile în
care creştea cererea de împrumuturi, din partea ţăranilor, a numeroşi
moşieri ca şi a statului, dar oferta de credit era relativ limitată. Drept
urmare, dobânzile erau foarte ridicate.
Nevoia tot mai mare de credit şi lupta împotriva cămătăriei au
determinat crearea primelor instituţii destinate acordării de credite în
Transilvania. Astfel, la începutul secolului XIX a fost înfiinţată « Casa
generală de economii din Braşov » şi « Casa generală de economii din
Sibiu ».
De asemenea, la începutul secolului XIX începe să se folosească
şi conceptul de inflaţie.

MODERNIZAREA ECONOMICĂ, SOCIALĂ ŞI POLITICĂ A

ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1848 – 1914

Aceasta este o perioadă de acumulări şi de transformări calitative

în plan economic-social, de adânci prefaceri politico-instituţionale şi
de achiziţii hotărâtoare în viaţa naţională. Esenţa acestor prefaceri stă

45
sub semnul modernizării societăţii româneşti, al formării civilizaţiei
române moderne.
Cele mai importante evenimente istorice care marchează această
perioadă sunt :
- în 1859 s-a înfăptuit Unirea Ţării Româneşti cu Moldova şi s-a
creat staul modern român ;
- în perioada 1877 – 1878 se cucereşte şi se proclamă
independenţa prin participarea la războiul ruso-turc din Balcani ;
Încă din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859 –
1866), sistemul politic funcţiona pe temeiul separării puterilor în stat.
Epoca ulterioară este aproape în întregime acoperită de domnia regelui
Carol I (1866 – 1914). România a funcţionat în această perioadă ca o
monarhie constituţională.
Societatea românească se caracteriza printr-o puternică ruptură
între minoritatea bogată şi populaţia satelor şi comunităţilor rurale.
Ponderea principală în viaţa politică o deţinea moşierimea din rândul
căreia proveneau majoritatea deputaţilor, senatorilor, funcţionarilor
superiori, membrilor cabinetelor ministeriale. Partidele politice care
dominau viaţa politică a ţării erau partidul liberal (1875) şi partidul
conservator (1880).
Prefaceri agrare şi evoluţia producţiei agricole
Anul 1848 a propulsat problema agrară în prim-planul
transformărilor sociale în toate teritoriile locuite de români, iar crearea
statului naţional modern român (1859) a repus la ordinea zilei cu o
nouă acuitate înfăptuirea reformei agrare. Astfel, în 1864 a fost

46
promulgată Legea Rurală de către primul ministru, Mihail
Kogălniceanu.
Prin reformă au fost eliberate în Ţara Românească şi Moldova
peste 500.000 de familii ţărăneşti şi au fost împropietărite cu terenuri
provenite din posesiunile statului. Aceleaşi principii directoare au
avut şi reformele agrare din Transilvania, Bucovina şi Basarabia.
Reformele agrare au deschis calea pătrunderii şi consolidării
relaţiilor capitaliste în agricultură. Semnul distinctiv al acestui tip de
gospodărie este caracterul ei lucrativ, posibilitatea de a produce peste
necesităţile de consum. Ca randament, forme de organizare a
producţiei şi rentabilitate sistemul agrar românesc se menţine însă la
un nivel scăzut faţă de standardele europene.
În această perioadă devin caracteristice agriculturii trei procese:
a) diferenţierea ţărănimii - a fost un proces socio-economic
care semnifică scindarea ţărănimii în pături sociale cu interese
deosebite;

Dintre factorii care au adîncit diferenţierea ţărănimii, cei mai

importanţi au fost:

 politica agrară a statului, constând în punerea în vînzare a

moşiilor statului prin legi speciale, de care au beneficiat mai ales
categoriile mai înstărite ale ţărănimii şi chiar moşierimea;
 politica de credit care se referă la inaccesibilitatea creditelor
ieftine, pentru masele de ţărani obligate a face apel la cămătari
care percepeau dobînzi ruinătoare;

47
  criza agrară din 1873-1895 determinată de pătrunderea masivă
de cereale ieftine din SUA (şi chiar Rusia şi India) pe piaţa
Europei Occidentale concretizată prin scăderea preţurilor
agricole. În contextul unor asemenea preţuri, cerealele româneşti
au avut dificultăţi de desfacere, creându-se stocuri;

 modul de fixare a impozitelor dezavantaja net ţărănimea săracă

şi mijlocaşă.

Din punct de vedere al veniturilor ţărăneşti, ele exprimau clar atît

pauperizarea masivă a ţărănimii cît şi contradicţia predominantă
antagonistă dintre ţărănime luată în ansamblu şi moşierime. Astfel,
pentru cumpărarea de animale, cheltuielile unei familii de ţărani
înstăriţi erau de 6 ori mai mari decît ale unei familii de ţărani săraci.
Semnificativ este şi faptul că venitul mediu al unei familii ţărăneşti era
de 94 de lei pe an, pe cînd cel al unei familii de moşieri era de 40.278
lei pe an.

b) transformarea treptată a marii proprietăţi funciare către

o gospodărie de tip capitalist;
Transformarea marii proprietăţi funciare într-o gospodărie de tip
capitalist se îngreuna în mod obligatoriu după emanciparea socială a
împroprietăririi ţărănimii. Transformarea spre o formă de exploatare şi
organizare capitalistă de tip fermă s-a desfăşurat treptat, lent. Lipsa de
capital, ca şi lipsa de voinţă de modernizare capitalistă din partea
majorităţii marilor proprietari, lipsa unui disponibil de forţă de muncă
liberă, care să fie angajată ca muncitori salariaţi, precum şi faptul că

48
majoritatea inventarului agricol aparţinea ţărănimii, s-au constituit în
tot atîţi factori care au determinat această trecere treptată. Ca urmare,
în relaţiile agrare se întîlnesc două sisteme: cele semi-feudale şi cele
pur capitaliste. Pînă la începutul secolului al XX-lea, sistemul de
relaţii semi-feudale a fost dominant, deşi relaţiile capitaliste de
titularizare a forţei de muncă salariate au fost şi ele prezente.
Permanentizarea sistemului de relaţii semi-feudale are ca o bază
obiectivă insuficienţa pămîntului primit de ţărani prin reformele
agrare. Ca urmare, s-a menţinut dependenţa economică între mica şi
marea proprietate. Trebuie subliniat că această dependenţă era, într-un
fel, reciprocă. Pe de o parte, ţăranii aveau nevoie de pămînt
suplimentar, iar pe de altă parte moşierii aveau nevoie de forţa de
muncă şi inventarul agricol ţărăneşti.
În acest fel se încheie o relaţie moşier-ţăran, care se face pe baza
unui contract, cunoscut sub numele de învoieli agricole. Este o relaţie
burgheză, desigur, dar prin ea ţăranul se angaja să pună în valoare
moşia cu propriul său inventar agricol. Ori, tocmai acesta este
elementul care, amintind de renta feudală în muncă (claca) face ca să
avem de a face cu o relaţie semi-feudală. Ţăranul obţinea în arenda sa
sau în dijmă un lot suplimentar de pămînt, pe care se obliga să-l
plătească fie în bani, fie în produse, fie în muncă. Avem de a face cu
un sistem de dijmă, care concentrează relaţiile semi-feudale. În această
perioadă tendinţa a fost permanent o creştere a dijmei. Astfel, dijma în
bani a crescut, ajungînd la 50-60 lei pe ha, uneori chiar şi mai mult, la
începutul sec. al XX-lea. Dijma în produse reprezenta 50% din recolta

49
suprafeţei arendate, iar dijma în muncă, forma cea mai gravă de
exploatare, consta în obligaţia de a munci un lot echivalent ca
suprafaţă cu cel arendat. În ambele aceste ultime cazuri se aplicau şi
obligaţii suplimentare (transporturi, munci gratuite, daruri etc. făcute
moşierului). S-a estimat că valoarea acestor suprasarcini se ridica pînă
la 75% din recoltă.
Muncitorul agricol avea o situaţie mai “bună” decît a ţăranului
care lua pămînt în dijmă, mai ales ţăranii săraci. Munca salariată însă
mai mult un caracter sezonier, nepermanent. În unele zone
(Transilvania şi Bucovina) utilizarea muncii salariate a fost destul de
răspîndită.
Tot în această perioadă capătă proporţii impresionante
fenomenul marii arendăşii. Între 50 şi 75% din totalul pămîntului
moşieresc era astfel arendat unor mari arendaşi. Pentru asigurarea unui
profit cît mai mare de monopol, se formează asociaţii de arendaşi,
trusturi de arendaşi, care au ajuns să deţină suprafeţe impresionante.
Cel mai cunoscut este cel al lui Fischer, cu 250.000 ha arendate în
Moldova.
După înfrîngerea răscoalelor ţărăneşti, guvernele au fost obligate
să adopte măsuri menite a linişti pe ţărani. Astfel, între 1907 şi 1912 s-
a adoptat o legislaţie agrară vizînd acest scop. Chiar în decembrie
1907 s-a adoptat legea învoielilor agricole, prin care a fost desfiinţată
dijma în muncă, legea stabilind şi un nivel minimal al salariului
agricol şi unul maximal al arenzii. Dar în practică nici una dintre
prevederi nu a funcţionat în favoarea ţărănimii.

50
 În anul următor (1908) se adoptă o lege împotriva trusturilor de
arendaşi, fixîndu-li-se o suprafaţă maximă de 4.000 ha, dar
menţinîndu-se contractele deja existente. Tot în acest an se înfiinţează
o instituţie specială, Casa Rurală, menită a sprijini cumpărările de
pămînt de către ţărani, dar şi aceasta, în practică, nu a dat rezultatele
scontate, favorizînd mai ales ţărănimea înstărită.

c) accentuarea caracterului comercial al agriculturii

Dezvoltarea caracterului comercial al agriculturii începută încă
din primele decenii ale sec. al XIX-lea, capătă acum caracterul unei
trăsături distincte. Creşterea producţiei agricole, bazată mai ales pe
creşterea suprafeţelor cultivate, reprezintă un indicator esenţial al
acestei evoluţii. Se înregistrează chiar o creştere mai rapidă a
suprafeţelor cultivate cu plante industriale, decît a celor cu cereale, dar
fără să modifice caracterul cerealier, rămas net dominant (porumbul şi
grîul dădeau 76,5% din producţia agricolă). Creşterea suprafeţelor
cultivate cu plante industriale a fost determinată de dezvoltarea unui
sector industrial de prelucrare (industria alimentară etc.). Caracterul
predominant comercial al agriculturii este deplin ilustrat şi de
construcţia de silozuri (1888) care deserveau mai ales exportul de
cereale. Toate acestea, ca şi specializarea pe regiuni agricole, arăta clar
că producţia agricolă era diferit orientată spre piaţa internă şi externă.
Progresele cele mai însemnate s-au realizat în cultura grâului,
practicată prin excelenţă pe marea proprietate ; în schimb la porumb

51
sporurile sunt foarte mici. Aceasta este o situaţie inversă faţă de ţările
central-vest europene sau S.U.A.
Principalul bazin agrar al ţării a devenit Câmpia Română, care
dădea 60% din producţia de grâu şi aproape 40% din cea de porumb.
Condiţia zootehniei rămâne precară, având loc nu numai o
severă scădere relativă a şeptelului, dar şi o depreciere calitativă, ceea
ce a făcut să scadă preţul animalelor pe piaţa externă mult sub media
preţului practicat în unele ţări europene. Şi în Transilvania avuţia
animalieră a provinciei a înregistrat un relativ declin, fără să aibă o
curbă descendentă atât de pronunţată ca în Muntenia şi Moldova.

Caracteristicile de bază ale dezvoltării industriei

Perioada 1848 – 1914 a constituit, din punctul de vedere al
dezvoltării economico-sociale, o perioadă de modernizare şi, în acest
context, de anumită dezvoltare industrială, deşi, agricultura va
continua să domine viaţa economică a ţării atât sub raportul populaţiei
ocupate, cât şi al produsului intern şi al posibilităţilor de export.
Formarea şi dezvoltarea capitalului industrial în această perioadă
s-a produs pe căile cele mai variate :
- angajarea unor meşteşugari sărăciţi de către cei înstăriţi ;
- subordonarea de către negustori a unor meşteşuguri şi a unor
domenii ale industriei casnice ;
- transferarea în activităţi cu caracter industrial a numeroase
capitaluri acumulate prin comerţ, camătă, bănci sau în
agricultură ;

52
 - transformarea de către stat a unor însemnate părţi din impozitele
percepute de la populaţie în capital investit în industra extractivă
şi prelucrătoare, dar mai ales în căi ferate ;
- pătrundere de capital străin în industrie, bănci, comerţ,
transporturi.

Perioada studiată a înregistrat două etape distincte:

1. politica liberului schimb

2. politica protecţionistă

Politica liberului schimb

În România ea s-a concretizat prin încheierea unei prime

convenţii comerciale cu Austro-Ungaria în 1875 şi pusă în aplicare în
anul următor pentru o perioada 1876 – 1886. Ceea ce a fost grav în
cazul României a fost influenţa nefastă a convenţiei asupra sectorului
industrial. Conform principiilor acestei convenţii, pătrunderea
nestingherită a produselor industriale austro-ungare pe piaţa
românească a determinat o îngustare a acesteia, constituindu-se într-un
factor de blocare a demarajului industrial. Întreprinderi industriale
create au mari dificultăţi în activitatea lor, iar unele dintre ele îşi
închid chiar porţile. În aceste condiţii se produce o reacţie deosebită a
burgheziei industriale, aflată încă la începuturile formării sale.
Congresul de la Iaşi din 1884 a cerut clar renunţarea la liberul schimb,
ca fiind o politică nefavorabilă intereselor româneşti. În aceste
condiţii, convenţia nu mai este reînnoită, încheindu-se astfel etapa
liberului schimb.

53
 Politica protecţionistă

Anul 1886 este nu numai anul nereînnoirii convenţiei comerciale

româno-austro-ungare, cât şi al adoptării unei politici economice
protecţioniste. Protecţionismul era opus liberului schimb, apărarea
pieţei interne de pătrunderea mărfurilor străine, constituia o condiţie
indispensabilă prin care se putea trece la crearea unei industrii proprii.
Chiar în anul 1886, guvernul român adoptă primul tarif general
protecţionist (modificat în 1891 şi 1893). El apăra ramurile industriale
(uşoară, alimentară) care îşi aveau baza de materii prime în ţară.
Acesta avut o importanţă deosebită. În primul rînd, a asigurat o
apărare mai consecventă şi completă a pieţii interne, în al doilea rând a
asigurat o bază mai echitabilă, mai favorabilă a intereselor româneşti,
în încheierea unor convenţii comerciale cu diferite state. De asemenea,
nu este lipsit de importanţă şi de faptul că taxele vamale s-au constituit
într-o sumă de venituri pentru bugetul statului.
După 1900, se simte nevoia datorită diversificării structurii
industriale unei noi reglementări a regimului vamal care să creeze un
cadru şi mai favorabil dezvoltării industriei. Ca urmare, în 1904 este
adoptat un nou tarif general (pus în aplicare după 1906), cunoscut sub
numele de tariful Costinescu. De această dată, nivelul protecţiei
vamale este mai ridicat (10 –25% ad valoare).
La adăpostul acestei măsuri menite a crea o barieră vamală
eficientă, au fost adoptate o serie de măsuri de politică industrială
menite a stimula înfiinţarea de întreprinderi industriale.

54
 O dată cu lărgirea treptată a pieţei, cu acumularea de capitaluri,
şi mai ales după unirea principatelor şi reforma agrară din 1864, s-au
înfiinţat şi ateliere capitaliste de talie mare, întemeiate pe munca
manuală salariată şi divizunea internă a muncii – manufacturi.
Ramurile care s-au dezvoltat mai mult în această perioadă au fost cele
care se bazau pe materii prime agricole. La sfârşitul secolului al XIX-
lea numărul manufacturilor înregistrate din Oltenia, Muntenia,
Moldova, Dobrogea era de circa 280.
Aceasta este o perioadă în care s-a dezvoltat mult industria de
fabrică, fiind înfiinţate aproximativ 15 fabrici pe an în industria
alimentară, de prelucrare a lemnului, textilă, a hârtiei, a prelucrării
petrolului şi prelucrării unor metale.
O dată cu dezvoltarea maşinismului, dimensiunile unor
întreprinderi au necesitat centralizarea de capitaluri sub forma
societăţilor pe acţiuni ; astfel în perioada 1867 – 1872 au fost
întemeiate 34 de societăţi pe acţiuni.
La sfârşitul secolului XIX a crescut într-o măsură însemnată
numărul întreprinderilor care se bucurau de avantajele legilor de
încurajare a industriei. Numeroşi dintre întemeietorii acestor
întreprinderi au fost negustori. Mult mai puternice decât cele ale
capitalurilor interne au fost investiţiile industriale ale capitalului
străin.
Creşterea neîntreruptă, cu toate limitele, discrepanţele şi
contradicţiile sale, a procesului de formare a capitalului industrial, în
condiţiile trecerii la maşinism şi mai ales pe baza politicii

55
protecţioniste, a dus, în toate regiunile ţării la o conturare tot mai mare
a burgheziei industriale, ca parte componentă a burgheziei în general.
Acest fapt şi-a găsit expresia în sporirea rolului social şi politic al
acestei componente a burgheziei, ca şi afirmarea ei prin impunerea
unei politici protecţioniste ce avea să o servească şi, de asemenea, în
crearea unor organisme speciale de promovare a intereselor proprii. În
acest din urmă caz este vorba în primul rând de crearea camerelor de
comerţ şi industrie. În virtutea unei dezvoltări mai rapide acestea au
apărut mai întâi în Transilvania şi Banat.

Acţiunea de modernizare a transporturilor şi comunicaţiilor

O dată cu dezvoltarea agriculturii comerciale şi a industriei,
transporturile şi comunicaţiile atât interne, cât şi externe ale ţării au
început să cunoască o amplificare şi o perfecţionare continuă, iar
legăturile dintre regiuni s-au intensificat.
Căile ferate s-au extins rapid, fiind construite o parte prin
concesiuni date capitalului străin, o parte date capitalului autohton, şi
multe cu capital de stat. În partea de sud a ţării, prima linie ferată a
fost construită între Cernavodă şi Constanţa şi a intrat în funcţiune în
1860.
În total, la 1900, pe întinsul regiunilor româneşti reţeaua de cale
ferată avea cu mult peste 7000 km, iar în 1914 depăşise 8500 km.
În general, construcţia căilor ferate s-a făcut cu capital străin, dar
aceasta este o caracteristică absolut generală în toate ţările lumii,
inclusiv în cele dezvoltate. În 1889 statul român a răscumpărat şi

56
preluat aproape întreaga reţea de căi ferate, puse sub administraţia
Direcţiei Generale CFR. S-au făcut eforturi susţinute, prin crearea unei
şcoli speciale, de creare a unui personal calificat, ceferiştii devenind
un component esenţial al proletariatului modern român.
Paralel cu dezvoltarea transporturilor terestre, a început şi
dezvoltarea navigaţiei. În 1856, Congresul de la Paris, a proclamat
libertatea de navigaţie pe Dunăre, neutralitatea Mării Negre şi a
înfiinţat Comisia Europeană a Dunării, pentru uşurarea şi stimularea
navigaţiei pe acest fluviu. După 1887 s-a ridicat problema creării unei
flote fluviale şi a uneia maritime româneşti. În aceeaşi perioadă au fost
luate măsuri pentru reorganizarea şi modernizarea porturilor dunărene
Brăila, Galaţi, Giurgiu, Turnu-Severin, Calafat. În acest domeniu se
înfiinţează două societăţi: Navigaţia Fluvială şi Serviciul Maritim
Român, în ultimul deceniu al sec. al XIX-lea.
De asemenea, s-a produs şi o modernizare a transporturilor
rutiere, pietruindu-se 41.276 km şosele (1901), deşi acest sector al
transportului a rămas cel mai deficitar sub aspectul modernizării.
Tot în această perioadă, s-au făcut primii paşi spre naşterea
transportului aerian, reprezentat de Traian Vuia, Henri Coandă, Aurel
Vlaicu care a construit primul avion în 1910 în România, avion care a
cunoscut în următorii ani mai multe modele experimentale.
După 1878 au început să se dezvolte serviciile de poştă şi
telegraf, au fost reorganizate şi modernizate poştele, a crescut numărul
oficiilor poştale şi de telegraf.

57
 Comerţul interior şi exterior. Bursele de mărfuri. Procesul de
formare a pieţei naţionale
Strîns legată de dezvoltarea şi modernizarea transporturilor a fost
dezvoltarea şi modernizarea comerţului intern. Perioada dintre 1848 şi
primul război mondial a constituit o creştere însemnată a pieţei interne
şi comerţului interior, a legăturilor economice dintre diferite regiuni şi
zone, cât şi a raporturilor comerciale externe.
Se înregistrează un fenomen de apariţie şi dezvoltare a unor noi
forme de comerţ, atît în cadrul comerţului cu ridicata, cît şi în cadrul
comerţului cu amănuntul. În cadrul comerţului cu ridicata se dezvoltă
comerţul bazat pe mostre. Deşi a fost mai mult legat de comerţul
exterior, prin organizarea de expoziţii naţionale comerciale (1865 –
Iaşi, 1873 – Bucureşti, 1904), s-a stimulat activitatea de comerţ în
general. O altă formă nouă este reprezentată de comerţul de bursă,
bursele fiind înfiinţate la Galaţi, Brăila, Constanţa (1881), fiind burse
cerealiere. Pe aceste baze noi se diversifică şi extind instrumentele de
schimb specific capitaliste (cambia, cecul, mandatul etc.),
dezvoltându-se în acest mod forma tipică de comerţ capitalist, şi
anume comerţul pe credit. Reclama comercială se generalizează
inclusiv prin organe de presă cu conţinut specific, iar societăţile
anonime ca formă de organizare a activităţii comerciale au căpătat o
extindere tot mai mare. În preajma Primului Război Mondial au
funcţionat 60 de societăţi anonime comerciale, dar cele mai multe au
fost create după 1910.

58
 Un loc important în schimburile comerciale interne l-au ocupat
legăturile economice dintre România şi Transilvania. Un rol important
l-a jucat, în acest sens, joncţiunea căilor ferate. Se produsese de fapt o
anumită diviziune socială a muncii în teritoriile de la est şi sud de
Carpaţi, cu o predominanţă agrară şi Transilvania cu un sector de
prelucrare mai accentuat. Multe ramuri industriale din Transilvania au
depins atît de baza de materii prime din România veche cît şi de piaţa
acesteia de desfacere. Multe întreprinderi transilvănene îşi orientaseră
chiar structura producţiei în funcţie de specificul pieţei din România
veche.
În Ţara Românească şi Moldova activitatea comercială se
desfăşura sub forma comerţului periodic în târguri anuale şi
săptămânale, sub formă ambulantă sau sub forma comerţului stabil din
oraşe. Expresie a extinderii producţiei de mărfuri şi a importului,
numărul negustorilor a crescut mult iar posibilităţile de câştig ale
negustorilor mari şi mijlocii erau însemnate. Datorită rolului lor de
centre regionale de schimb, numeroase aşezări precum Târgu-Jiu,
Piteşti, Câmpulung, Buzău, Râmnicu-Sărat au devenit oraşe
importante.
Pe măsura dezvoltării comerţului, a avut loc şi în acest domeniu
un proces de concentrare şi centralizare a capitalului. O pârghie a
centralizării capitalului comercial a fost instituirea societăţilor pe
acţiuni.

59
 În Transilvania şi Banat comerţul interior a marcat, de asemenea,
o creştere iar bâlciurile anuale şi săptămânale aveau loc în mai toate
localităţile importante.
Pe ansamblu, trebuie spus însă că deşi progresase mult şi
acumulase multe averi, burghezia comercială din toate provinciile era
încă mult sub nivelul de dezvoltare al celei din vestul european.
Intrarea tot mai puternică a României pe făgaşul capitalismului a
determinat o continuă creştere a comerţului exterior, astfel că din 1863
până în 1896 acesta a sporit cu peste 200%. O trăsătură specifică a
constat în creşterea importului într-un ritm mai rapid decît a exportului
şi, respectiv, de 4,4 ori.
Exportul. Nivelul maxim al exportului românesc, ca dealtfel al
întregului comerţ exterior, este atins în 1911. Din acest punct de
vedere, România s-a aflat pe locul 12 în Europa, depăşind multe ţări,
precum Bulgaria, Grecia, Norvegia etc. În schimb, ca valoare a
exportului pe cap de locuitor, a ocupat locul 9 în Europa, depăşind
chiar state mari ca Spania, Rusia, Italia etc. În exportul României
predominau produsele cerealele (aproximativ 70 – 80%), lemnul,
petrolul, legumele.
Importul atinge şi el o valoare maximă tot în anul 1911, însă a
avut fluctuaţii mai frecvente decît exportul, mai ales că tendinţele de
creştere şi scădere ale importurilor au avut durate mai lungi. Avînd în
vedere valoarea importului pe cap de locuitor, România a ocupat
aceeaşi poziţie (locul 9), depăşind Austro-Ungaria, Rusia etc. Din
punct de vedere al structurii s-a înregistrat o predominare a maşinilor,

60
utilajelor şi echipamentelor industriale, precum şi a materiilor prime şi
semifabricatelor solicitate de domeniul industrial. De asemenea, pînă
la sfîrşitul secolului al XIX-lea, circa 50% din import a reprezentat
textilele. După 1900 însă, aceste mărfuri au fost importate într-o
proporţie tot mai mică, ajungînd la 16,07%. Oricum, şi în preajma
Primului Război Mondial, maşinile şi utilajele, materiile prime,
produsele textile (semifabricatele) au reprezentat circa 48% din total
importuri.
Principalii parteneri comerciali ai României au fost: Austro-
Ungaria, Germania, Anglia, Franţa. La începutul secolului al XX-lea,
însă, pe primul loc ca valoare a schimburilor comerciale s-a aflat
Belgia. În 1911, această valoare a reprezentat 292 milioane lei, dintre
care aproape 200 milioane au reprezentat cereale. Belgia a realizat, de
fapt, cu cerealele româneşti un puternic reexport în celelalte ţări
occidentale. Balanţa româno-belgiană a fost însă net în favoarea
României: 292 milioane lei exportul românesc în Belgia, contra 28
milioane importul din Belgia. Pe ansamblul schimburilor comerciale
însă locul principal l-a deţinut Germania.
În Transilvania şi Banat, comerţul exterior a avut de înfruntat o
situaţie complicată. Transilvania era înglobată în uniunea vamală
austriacă, prin aceasta căutându-se, pe de o parte, să se rupă relaţiile
economice cu Ţara Românească şi Moldova, iar pe de altă parte să
asigure industriei austriece o piaţă de desfacere şi o sursă ieftină de
aprovizionare cu produse miniere, agricole şi lemn.

61
 Circulaţia monetară, creditul şi băncile. Finanţele publice

În Ţara Românească existau, în această perioadă, 70-80 de feluri

de monede, provenind din cele mai variate ţări, în timp ce leul
imaginar, continua a servi drept monedă de calcul. Neavând însă o
existenţă reală, situaţia acestuia era complicată în sensul că de multe
ori apăreau confuzii iar cursul leului putea fi manevrat uşor în funcţie
de diferite interese.
Încercări de a pune capăt haosului monetar au fost făcute de
domnitorul Ghica, de A.I. Cuza, dar problema monedei naţionale a
fost rezolvată după detronarea lui Cuza în aprilie 1867, când a fost
promulgată legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru
fabricarea monedelor naţionale. Potrivit ei, moneda naţională urma să
se numească « leu », pentru a ţine seama de obişnuinţa populaţiei.
Pe acest fundal s-a înfiinţat în 1880, în baza legii depuse de Ion
C. Brătianu ca ministru de finaţe, Banca Naţională a României –
institutul de emisiune al ţării. B.N.R. a fost înfiinţată ca instituţie
mixtă – de stat şi particulară – sub forma unei societăţi pe acţiuni. La
1 ianuarie 1901, statul s-a retras din calitatea de acţionar la B.N.R., iar
în felul acesta a devenit bancă integral particulară până la primul
război mondial.
Avînd principiile de organizare specifice tuturor băncilor
centrale, create în secolul al XIX-lea, BNR a fost o bancă mixtă, în
care statul a avut o participare de 1/3 din capitalul social iniţial, restul
fiind reprezentat de capitalul particular. Înfiinţată din iniţiativa

62
burgheziei industriale, reprezentată de PNL, capitalul particular a
aparţinut acestei categorii de burghezii româneşti, astfel că BNR s-a
aflat sub controlul membrilor de frunte ai PNL, special în jurul
familiei Brătianu.
Atribuţiile BNR au fost diverse, dar cea mai importantă a fost
monopolul emisiunii monetare. În primii ani de la funcţionare s-a
înregistrat o creştere accentuată a masei de bancnote puse în circulaţie,
însă spre sfîrşitul deceniului nouă BNR va lua unele măsuri menite a
întări bazele circulaţiei monetare. În 1892 rezervele de acoperire
monetară au fost mărite de la 30% (1880) la 40%, din care 30% au
fost devize asupra pieţelor Londrei şi Berlinului.
Pe lîngă acest rol deosebit ca bancă de emisiune, BNR a jucat şi
rolul de bancă centrală comercială, putând prin intermediul
operaţiunilor de scontare şi reescontare (singura bancă ce avea acest
drept, să controleze în fapt întregul sistem de credit românesc).
Activitatea BNR s-a dovedit foarte rapid rentabilă aducătoare de
beneficii pentru acţionari: dividendele primite de aceştia au crescut
permanent, iar cursul acţiunilor BNR au crescut de asemenea de
aproape 5 ori.
Încă din primul an de funcţionare B.N.R. şi-a creat agenţii în mai
multe oraşe ale ţării şi a dat un impuls înfiinţării de bănci comerciale
şi bănci speciale.
Înfiinţarea BNR a avut o importanţă deosebită pentru
dezvoltarea capitalistă a ţării, a economiei. În jurul său s-a creat un
sistem bancar destul de extins din care nu a lipsit nici unul din tipurile

63
de bănci înregistrate pe plan mondial: băncile comerciale, băncile de
ipotecă, societăţi de asigurare, bănci populare etc. De asemenea, nu
trebuie pierdut din vedere şi activitatea băncilor care au funcţionat cu
capital străin, multe din ele formîndu-se în jurul vechilor case de
bancă sau ca filiale a unor bănci internaţionale.
În Transilvania situaţia a fost în ansamblu asemănătoare, dar au
apărut unele diferenţe, în sensul că băncile cele mai puternice au
aparţinut capitalului austriac, german şi maghiar, în timp ce băncile
româneşti, au avut o forţă mai slabă, fiind mai mult de tipul băncilor
populare: “Albina” – Sibiu, “Furnica” – Făgăraş, “Timişana” –
Timişoara, "Victoria" – Arad etc.
Înfiinţarea BNR a permis emisiunea sistematică a bancnotelor şi
creşterea volumului acestora în circulaţie. Monedele din aur, emise în
1883, încep să dispară treptat din circulaţie, rămînînd doar cele de
valoare mică. Prima aurului (agio) faţă de argint a crescut ajungînd în
1886 la 34,5% (raportul iniţial aur-argint în cadrul bimetalismului
fusese 1:15,5). Cantitatea de argint a crescut şi prin dreptul de
circulaţie al monedelor uniunii monetare latine, la care România
aderase din 1868, care au fost tot din argint. În aceste condiţii,
necesitatea renunţării la bimetalism este resimţită tot mai acut în
România, deşi relativ tîrziu (Germania renunţase din 1873), dar nu atît
de tîrziu ca în SUA (1900).
În 1890 Guvernul român a adoptat legea de trecere la sistemul
monometalist aur, lege care va fi pusă în aplicare în 1892. Leul îşi
păstrez numai valoarea în aur (322,6 miligrame aur fin). Deoarece

64
rezerva de acoperire, mărită la 40%, a fost formată în majoritate din
devize, s-a trecut de fapt la sistemul etalon aur-devize, caracteristic
tuturor statelor.
Între băncile aflate pe teritoriul românesc existau legături de
colaborare.
În ceea ce priveşte creditul public, se practicau trei modalităţi :
a) împrumuturile interne ale statului, contractate la particulari, alţii
decât B.N.R. ;
b) împrumuturile făcute la B.N.R. ;
c) împrumuturile contractate în străinătate.
Scopul acestor împrumuturi era : palta despăgubirilor legate de
emanciparea robilor şi de aplicarea legilor rurale ; acoperirea unor
deficite bugetare ; construirea de căi ferate ; acoperirea unor
împrumuturi contractate anterior.
Examinarea datoriei publice scoate în evidenţă creşterea ei
puternică în cursul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, cât
şi faptul că cea mai mare parte din ea era către străinătate. Povara
datoriei publice a dus la creşterea fiscalităţii care cădea cel mai greu
pe ţărani.

Pătrunderea capitalului străin. Consecinţe

Pătrunderea capital străin în economia românească a fost

favorizată atât de particularităţile situaţiei financiare a ţării, cît şi, mai
ales, particularităţile şi slabele rezultate ale acumulării primitive de
capital.

65
 În condiţiile unor rezultate nesemnificative ale acumulării
interne şi a unei slabe iniţiative a capitalului particular, în România
statul nu s-a putut transforma într-un “înlocuitor”, al acestuia, datorită
tocmai situaţiei dificile pe plan financiar. Sistemul financiar s-a bazat
mult timp numai pe categoriile şi clasele sociale cu adevărat
productive: în primul rînd ţărănimea, meseriaşii, comercianţii.
Existenţa unui puternic capital cămătăresc nu a modificat situaţia, căci
după cum arată cu justeţe K. Marx, capitalul cămătăresc “nu schimbă
modul de producţie, ci se aşează pe acesta ca un parazit şi-l duce într-o
stare jalnică”. În fine, nici sistemul bancar nu a putut juca un rol,
tocmai pentru că el se limita la aceleaşi forme cămătăreşti de credit,
forme mai moderne de instituţii de credit neavînd forţa economică
necesară.
În acelaşi timp însă necesităţile impuse de modernizarea
capitalistă solicitau mari sume de bani. S-a estimat că numai pentru a
construi o reţea minimă de căi ferate, a înfiinţa o bancă de emisiune şi
o instituţie de credit, ar fi fost necesară suma de 1 miliard de lei.
În acest context era evident că soluţia care se impunea era aceea
a capitalului din afară. Trebuie să subliniem de la început, o astfel de
soluţie a fost adoptată de toate ţările, cu excepţia celor trei state
exportatoare de capital la această dată: Anglia, Franţa şi Germania,
mai tîrziu. Nu faptul în sine al utilizării capitalului străin reprezintă un
element negativ ci modul cum este utilizat, condiţiile în care capitalul
străin pătrunde şi acţionează. În majoritatea cazurilor utilizarea

66
capitalului străin a dus la o accentuare a dependenţei economice şi
uneori politice faţă de ţările exportatoare de capital.
Pătrunderea capitalului străin în România nu a fost de la început
un aspect de la sine înţeles. Obţinerea unui profit cît mai mare
reprezintă obiectivul principal al capitalului străin, dar obţinerea
acestui profit trebuie să fie asigurată. Ca urmare, prezenţa capitalului
străin a fost destul de firavă pînă la sfîrşitul deceniului nouă, fiind
concretizată mai ales în mărfuri, sau în prezenţa diferiţilor capitalişti
de origine străină, însă în mod individual, nesistematic.
Stabilizarea şi consolidarea sistemului politic burghez în
România, a creat un cadru mai favorabil pentru pătrunderea capitalului
străin, care începe să nu mai considere că o investiţie în România era,
după expresia bancherului francez Rotschild, “o aventură”, ci o
posibilitate tot mai evidentă de mari profituri.
Ca urmare, pătrunderea capitalului străin s-a realizat tot mai
activ şi sistematic pe calea investiţiilor directe. El a fost prezent în
majoritatea ramurilor industriale, dar prezenţa cea mai semnificativă, a
avut-o în industria petrolului. În momentul în care, prin descoperirea
motorului cu explozie internă, resursele petroliere ale ţării au devenit
obiectul invaziei capitalului străin. Pătrunderea sa a fost favorizată şi
de legea minelor din 1895.
Capitalul german a avut poziţia cheie în industria petrolului
românesc. Cea mai importantă societate petrolieră “Steaua română”
care dădea o producţie reprezentînd 29,22% din producţia de petrol a
României în 1914, a fost cu capital german. Pe a doua poziţie s-a aflat

67
capitalul anglo-olandez care creează societatea “Astra română” de fapt
o filială a marelui trust petrolier “Royal Dutch Shell”. În fine, şi
capitalul american se face prezent prin crearea societăţii “Româno-
Americană”, fiind o filială a trustului Standard Oil. De asemeni, au
existat numeroase societăţi cu capital franco-belgian, italian, austro-
ungar etc. Capitalul românesc a fost prezent în industria petrolului pe
poziţia a treia, dar întreprinderile româneşti erau mici, cu o pondere
slabă atît în producţie cît şi în rafinare.
Pentru a susţine aceste investiţii, capitalul străin a înfiinţat şi o
serie de bănci. Realizarea lor a fost favorizată şi intermediată de
vechile case de bancă, ele însele aparţinînd unor străini, deşi
împămînteniţi mai de mult timp în ţară. De exemplu, cea mai
cunoscută bancă cu capital străin, Marmorosh Blank, s-a format prin
intermediul casei de bancă Iacob Marmorosh, fiind principalul pivot al
capitalului străin în sistemul bancar, avînd mari interese în industria
românească (fabricile Letea Bacău, Chitila, Steaua Română etc.).
Această bancă a inaugurat procesul participării capitalului bancar în
industrie.
O altă bancă cu un rol important în industria românească şi
legată de capitalul străin (german) a fost Banca generală a României.
Un alt element component al exportului de capital au fost
împrumuturile de stat. Primul împrumut extern a fost realizat în anul
1864 la o bancă londoneză (Stern Brothers) în valoare de 916.000 lire
sterline, destinat înzestrării armatei, finanţării reformei agrare şi a altor
cheltuieli ale statului.

68
 Perioada de la 1848 până la primul război mondial a constituit un
important progres economic. Totuşi, comparativ cu ţările din vestul
Europei, societatea românească avea o economie slab dezvoltată,
predomninant agrară, cu o industrie insuficientă şi un sistem bancar
abia închegat, dependentă într-un înalt grad de capitalul străin.

ECONOMIA ROMÂNEASCĂ ÎN PERIOADA PRIMULUI

RĂZBOI MONDIAL (1914 – 1918)

Economia României în perioada neutralităţii

Izbucnirea primului război mondial şi politica de expectativă
adoptată la început de guvernul român au influenţat profund economia
ţării care nu era pregătită de război. În primii doi ani (1914-1916)
România a păstrat o atitudine de neutralitate armată. Ţara noastră a
intrat în război la 15/28 august 1916, de partea Antantei (Franţa,
Imperiul Britanic, Imperiul Rus), care îi recunoştea revendicările
naţionale legitime. Participarea ei a durat pînă la încheierea războiului,
produsă la 11 noiembrie 1918, cînd Germania a semnat armistiţiul.
Deşi s-a menţinut neutră în primii doi ani, România a resimţit, de
la început, o puternică influenţă a stării de război asupra vieţii sale
economice. Legăturile economice normale cu alte state au fost
perturbate, sau întrerupte, ceea ce a avut multiple repercursiuni asupra
tuturor ramurilor de activitate. Pe de altă parte, România nu putea

69
rămîne indiferentă sau inactivă faţă de perspectiva iminentă a intrării
în război pentru înfăptuirea idealului naţional, ci trebuia să ia anumite
măsuri de pregătire şi în domeniul economic.
Pregătirile militare făcute de România după izbucnirea
războiului mondial au luat agriculturii multă forţă de muncă,
ţărănimea constituind principala sursă din care era formată armata.
Din acest motiv puterea de producţie a majorităţii gospodăriilor
ţărăneşti a scăzut, grăbind procesul de ruinare a multora dintre ele. În
ceea ce priveşte culturile agricole, caracteristice sunt producţia de grâu
şi cea de porumb.
În industrie, ramurile care îşi exportau produsele – cum erau
industria morăritului, industria petrolului şi industria forestieră – au
fost rupte de pieţele de desfacere, şi, ca urmare, au trebuit să-şi reducă
producţia, concediind şi o parte din personal. Ramurile ce importau
materia primă o obţineau acum cu greu sau nu mai puteau să o obţină.
În ceea ce priveşte maşinile, utilajele şi piesele de schimb pe care toate
industriile le aduseseră din afară, acestea nu mai puteau fi aduse din
import, datorită restricţiilor şi întreruperii căilor de comunicaţii
provocate de război. În aceste condiţii preţurile la aceste produse –
aflate în stocuri – au început să crească vertiginos. Treptat lipsa
respectivelor produse s-a accentuat.
Întreruperea legăturilor cu exteriorul crea mari greutăţi, deoarece
României îi lipseau o grămadă de ramuri cheie ale industriei care să
producă pentru apărare. Pentru fabricarea unor materiale de război
existau în ţară doar trei întreprinderi specializate: Arsenalul Armatei,

70
Pirotehnica Cotroceni şi Pulberia Dudeşti, dar care nu aveau o dotare
tehnică modernă şi nici o producţie suficientă. Înzestrarea armatei –
după cum s-a constatat printr-o revizie generală făcută de oficialităţi în
august-decembrie 1914 – nu era suficientă, nu numai în ce priveşte
mijloacele moderne de luptă (avioane, artilerie grea, artilerie de
munte), ci şi cele “clasice”, cum erau puştile, mitralierele, tunurile şi
muniţia pentru ele.
În situaţia existentă guvernul a luat măsurile pe care le-a crezut
posibile în aceste condiţii. În aprilie 1915 a fost creată “Comisia
tehnică industrială”, avînd ca sarcină să plaseze comenzi pentru
armată în industriile existente. Comisia avea un caracter consultativ. În
noiembrie 1915 ea a fost înlocuită cu “Direcţia generală a muniţiilor”,
creată ca organ de decizie în Ministerul de război. În fruntea ei a fost
numit inginerul Anghel Saligny, profesor la Şcoala Politehnică.
Conform programului minimal întocmit, urmau să se producă în ţară
30% din materialele necesare armatei (ceea ce nu s-a reuşit). Restul se
preconiza să fie acoperit din import. Dar, atîta vreme cît România
rămînea neutră, importul se lovea de greutăţi insurmontabile. N-au
lipsit, din păcate, nici cazuri în care o serie de industriaşi se arătau
interesaţi mai ales în încasarea banilor pentru comenzi şi mai puţin de
calitatea livrărilor.
În primul moment al izbucnirii războiului mondial, în iulie 1914,
sub motivul că trebuiau constituite în ţară rezervele necesare de
produse alimentare şi de materii prime, guvernul a interzis exportul a
numeoase produse, singura cereală rămasă liberă la export fiind

71
porumbul. Totodată însă, guvernul şi-a rezervat dreptul ca, de la caz la
caz, ministrul de finanţe să poată acorda permise de export pentru
produse interzise.
Comerţul exterior al României în anii neutralităţii a întîmpinat
mari greutăţi şi piedici, mai ales după ce Turcia a închis – în
septembrie 1914 – strîmtorile. Comerţul nostru pe cale maritimă era
astfel total strangulat. În plus, am fost nevoiţi să vindem, în 1915,
peste trei sferturi din produse în ţările Puterilor Centrale. Regimul
comerţului exterior al României a fost modificat în cîteva rînduri,
ajungîndu-se, pînă la urmă, la stabilirea unor taxe de export plătibile în
aur (la porumb, făină de porumb şi fasole).
Pentru a-i feri pe exportatorii români de pierderi, guvernul
României a înfiinţat în octombrie 1915 “Comisiunea centrală pentru
vînzarea şi exportul cerealelor şi derivatelor”. Comisia avea atribuţii
cu caracter de monopol de stat. Ea stabilea cantităţile necesare
consumului intern, preţuri maximale în interior şi preţuri minimale la
export. Exportul de cereale se putea face numai prin intermediul
comisiei. În felul acesta exportatorii români de cereale reuşeau să facă
front comun împotriva organismelor similare ce luaseră fiinţă în
Germania, Austria şi Ungaria şi care căutau să cumpere produsele
agricole româneşti la preţuri cît mai mici. Tratând centralizat prin
intermediul comisiei, exportatorii români evitau acest pericol. Au fost
încheiate, în aceste condiţii, două contracte generale pentru vînzări de
cereale către Puterile Centrale şi unul cu Anglia. Acesta din urmă a

72
avut însă ca scop împiedicarea aprovizionării inamicului, cerealele
cumpărate de englezi neavînd pe unde să fie transportate.
Alte două organisme de acelaşi tip au mai fost “Comisia pentru
exportul vinului” şi “Comisia pentru import”, aceasta din urmă avînd
ca sarcină să procure materiale deficitare prin import în compensaţie.
Exportul de petrol a scăzut simţitor, datorită reducerii producţiei.
Germania exercita presiuni să-i vindem petrol; s-a încheiat chiar o
convenţie prin care, pentru fiecare vagon de benzină, Germania se
angaja să livreze un vagon cu muniţii sau cu medicamente. În
ansamblu, între 1913 şi 1915, volumul fizic al exportului românesc a
scăzut de peste 3 ori, iar al importului de aproape 5 ori. Valoric, însă,
el a crescut, datorită umflării preţurilor, provocată de conjunctura de
război.
În comerţul interior, datorită reducerii importului şi a priorităţii
acordate producţiei pentru nevoi militare, o serie de produse
industriale a început să se găsească mai greu şi să fie vîndută la preţuri
de speculă. Cererea mare de produse agricole peste graniţă genera o
tendinţă de stocare şi de creştere a preţurilor şi pe piaţa internă.
În această situaţie, la 24 noiembrie 1914 a fost adoptată o lege a
măsurilor excepţionale, în virtutea căreia – din aprilie 1915 – au
început să fie stabilite preţuri maximale – la articolele de primă
necesitate. Cum însă aceste preţuri erau revizuite periodic, cu care
prilej erau de regulă majorate, efectul acestei măsuri a fost foarte
redus, neputînd împiedica scumpirea traiului, scumpire resimţită cel
mai greu de masele muncitoare ale populaţiei.

73
 Însemnate afaceri în domeniul exportului au făcut în această
perioadă băncile din România care aveau capital german sau austro-
ungar. Acestea, cumpărau din România produse la preţuri derizorii, pe
care le exportau apoi pe credit liber, sau pe bază de permis, la preţuri
de două trei ori mai mari în Germania şi Austro-Ungaria.
Revenirea la politica libertăţii exportului de cereale s-a făcut în
august 1915, ca urmare a recoltei foarte bune din acel an.
Deşi în această perioadă cantitatea de petrol exportată a
înregistrat o scădere, totuşi afacerile cu petrol au fost foarte rentabile.
În anii neutralităţii bugetul a avut încă un caracter excedentar.
Se remarcă totuşi, o creştere a presiunii fiscale. S-au contractat de
către stat şi împrumuturi interne de la B.N.R. (în sumă totală de 400
milioane lei), precum şi unele împrumuturi secrete (în Anglia şi Italia)
pentru armament. Circulaţia monetară a crescut de peste trei ori din
1913 pînă în 1916 (de la 437 milioane lei la 1452 milioane lei). Fără
să fie încă inflaţie, o creştere atît de mare într-un interval atît de scurt
anunţa, totuşi începutul unui proces inflaţionist ce avea să se amplifice
în anii următori.
Pregătirile militare făcute de guvern în perioada neutralităţii
armate au dus la creşterea cheltuielilor bugetare ale statului. În
condiţiile în care industriaşii şi capitalul străin care investeau se
bucurau de o scutire masivă de impozite, iar negustorii şi băncile
practicau evaziunea fiscală, principala sursă a veniturilor statului erau
impozitele indirecte suportate în cea mai mare parte de salariaţi şi
ţărani. Tot pentru a acoperi cheltuielile statului acum au sporit cu

74
50% taxele pe alcool, a crescut preţul tutunului şi hârtiei de ţigarete,
precum şi tarifele la calea ferată.
Întrucât impozitele percepute nu acopereau cererile de fonduri
pentru cheltuielile militare, guvernul a recurs la un şir de împrumuturi
interne şi externe. O parte însemnată din aceste împrumuturi au fost
făcute la B.N.R. De asemenea, datoria publică a crescut prin
împrumuturile contractate în Italia şi Anglia.
Economia României în perioada neutralităţii s-a caracterizat şi
prin dezorganizarea crescândă a circulaţiei monetare. Un rol însemnat
în dezvoltarea inflaţiei l-a avut faptul că în această perioadă circulaţia
internă a mărfurilor de consum civil a înregistrat o scădere însemnată :
o parte din industrie în loc să lucreze pentru populaţie lucra pentru
armată, alte ramuri sufereau de lipsa de materii prime şi de aceea şi-au
redus producţia şi, în fine, importul de produse pentru populaţie a
scăzut extrem de mult. În aceste condiţii generale, preţurile articolelor
industriale de larg consum şi cele ale articolelor alimentare provenite
din import au crescut vertiginos.
Ca urmare, anii 1914-1916 s-au remarcat printr-o agravare a
sărăcirii ţăranilor şi a locuitorilor de la oraşe şi o înrăutăţire a
condiţiilor de trai. A crescut numărul şomerilor, a început să fie
prelungită ziua de lucru a salariaţilor şi să se reducă salariile. Produse
precum zahărul, untdelemnul, orezul, săpunul deveniseră în mare
măsură inaccesibile maselor. Însăşi ziarele recunoşteau faptul că
mizeria în rândurile largi ale ţărănimii luase proporţii neobişnuit de
mari.

75
 Situaţia economică a României în timpul participării la
război
România a intrat în război în august 1916, contra Puterilor
Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria). La
15/28 august 1916 armata română trece Carpaţii în Transilvania, după
ce în ziua precedentă România declarase război Austro-Ungariei.
Întâmpinată cu bucurie de populaţie, ea înaintează timp de o lună de
zile, după care, sub presiunea forţelor inamice, întărite cu 40 de divizii
aduse de pe frontul de vest, este nevoită să se retragă dînd bătălii
succesive. Ofensiva inamică a putut fi oprită numai la porţile
Moldovei, pe linia Galaţi – Nămoloasa – Focşani. Partea de sud a ţării
(Oltenia, Muntenia, Dobrogea) – reprezentînd circa două treimi din
teritoriul ei – a căzut sub ocupaţia Puterilor Centrale. Guvernul,
administraţia şi o parte din populaţia civilă s-au refugiat în Moldova,
unde a fost organizată rezistenţa naţională împotriva invadatorilor,
care plănuiau să desfiinţeze România ca stat. Refăcîndu-şi potenţialul
în cîteva luni, primind şi sprijin din partea aliaţilor, armata română a
înscris în istoria patriei strălucitele victorii din vara anului 1917 de la
Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Planurile Puterilor Centrale au fost astfel
zădărnicite.
Teritoriul vremelnic ocupat a fost supus de cotropitori unui jaf
vast şi sistematic, sprijinit pe un regim de teroare împotriva populaţiei,
care nu putea fi decît ostilă ocupanţilor. Ei au instalat o “Administraţie
militară în România”, condusă de un guvernator militar. În cadrul

76
acestei administraţii a fost creat “statul major economic”
(“Wirtschaftstaab”) organizat pe secţii – după resursele principale
existente aici – şi care avea ca sarcină “să îngrijească din răsputeri de
a se ridica din România tot ceea ce putea fi ridicat”. Această politică a
fost tradusă în practică cu toată energia în timpul celor 708 zile
(aproape doi ani) cît a durat regimul de ocupaţie.
În domeniul industriei au fost jefuite maşinile şi utilajele din
unele ramuri şi trimise în Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi
Turcia. Cantitatea totală s-a cifrat la aproape 60.000 de tone. Puterile
Centrale îşi dezvăluiau astfel, încă o dată, ostilitatea faţă de
dezvoltarea industrială a României, pe care vroiau să o transforme
într-o anexă agrară şi de materii prime. Au fost jefuite şi “exportate”
(fără echivalent) mari cantităţi de produse petroliere (circa 1,2
milioane tone), lemn (peste 200.000 tone), sare, alcool, tutun,
chimicale şi diverse alte produse, în afară de cele consumate pe loc de
armata de ocupaţie sau de trupele aflate în trecere.
Ocupanţii au căutat să pună în funcţiune unele industrii, de ale
căror produse aveau nevoie: minele de cărbuni, pirită, salinele, unele
fabrici metalurgice, fabricile de hîrtie, fabrica de zahăr Chitila, fabrica
de bere Bragadiru, fabrici de conserve şi marmeladă, mori şi un număr
mare de alte întreprinderi. Industriei petroliere i s-a acordat o atenţie
specială, ocupanţii căutînd să redreseze producţia pentru a o putea
jefui. Terenurile petroliere ale statului şi cele care au aparţinut
capitaliştilor din ţările Antantei au fost preluate de societăţi germane,
în frunte cu “Steaua Română”. Ocupanţii au procedat şi la refacerea

77
transporturilor, atît pentru nevoile lor militare, cît şi pentru a putea
trimite peste graniţă bunurile jefuite. Obligînd populaţia la muncă
forţată, ocupanţii au demontat conducta de petrol ce mergea spre
Constanţa şi au construit alta, spre Giurgiu, de unde puteau trimite
petrolul pe Dunăre spre ţările lor.
În domeniul agriculturii ocupanţii au avut două obiective
principale:
a) să expedieze în ţările lor stocurile de cereale şi furaje găsite în
România
b) să asigure recolta viitoare, astfel ca ţara noastră “să fie menţinută ca
grînar al Puterilor Centrale”.
Pentru lucrarea pămîntului au fost obligate la muncă toate
persoanele capabile de lucru între 14 şi 60 de ani, folosindu-se şi
prizonierii de război.
Cu prilejul evacuării în Moldova, slăbiciunile regimului au ieşit
la iveală cu o forţă deosebită. În loc să se preocupe de averea ţării, de
aprovizionare, de necesităţile populaţiei şi ale armatei, autorităţile s-au
preocupat în primul rând, de transportarea familiilor celor bogaţi.
Retragerea a fost însoţită de distrugeri sistematice de instalaţii,
construcţii, utilaje industriale, rezerve de combustibil şi alimente.
Exista o mare lipsă de combustibil. Pentru acoperirea nevoilor au
fost luate unele măsuri în vederea sporirii extracţiei de cărbuni şi
petrol în zona rămasă liberă. Dar, aceste sporuri abia acopereau
nevoile de combustibil ale căilor ferate, ale armatei şi întreprinderilor
industriale. În aceste condiţii, exploatarea pădurilor din Molodova a

78
luat o amploare deosebită, fondul silvic fiind supus unor tăieri
extraordinare.
Pentru jefuirea României ocupanţii au folosit şi circulaţia
monetară. Odată cu ocuparea Bucureştilor, “Banca generală română”
(bancă cu capital german) a primit sarcina să emită bani de hîrtie, aşa-
numiţii “lei noi”. Se pretindea că aceşti lei de ocupaţie erau emişi pe
baza unui “depozit de numerar” aflat la “Banca Imperiului German”
din Berlin, depozit care, bineînţeles, era fictiv. Au fost emişi în total
2.114.000.000 “lei noi”. Ei au fost folosiţi la “plata” produselor
cumpărate de ocupanţi, la “plata” salariilor, ca şi pentru efectuarea
altor operaţiuni. Putînd fi tipăriţi la discreţie, ei serveau în realitate ca
instrument de jaf, reprezentînd şi o încălcare a atributelor suverane ale
României. Jaful şi teroarea practicate de ocupanţi au stîrnit lupta şi
rezistenţa populaţiei.
În cursul retragerii au trebuit să fie distruse – din raţiuni militare
– o serie de obiective economice, sonde şi instalaţii petroliere,
întreprinderi, căi ferate şi poduri, depozite de combustibil, cereale şi
alimente etc. spre a nu cădea în mîinile inamicului. Pentru necesităţile
războiului, au fost rechiziţionate vite şi mijloace de transport, iar în
locul bărbaţilor plecaţi pe front a trebuit ca o mare parte din munci să
fie prestată de femei, copii şi bătrîni.
În Moldova, în urma retragerii era o mare aglomeraţie. La
populaţia locală se adăugau peste 2.000.000 de soldaţi români şi ruşi,
cîteva sute de mii de refugiaţi, plus internaţii şi prizonierii. Dar

79
resursele Moldovei – mai slab dezvoltate şi industrial – nu erau
suficiente pentru a satisface toate nevoile militare şi de consum civil.
În industrie se resimţea, în primul rînd, o mare lipsă de
combustibil. De aceea a fost intensificată, cît s-a putut, extracţia de
cărbune şi petrol. Pentru acoperirea, fie şi parţială, a deficitului de
combustibil, s-a recurs la intensificarea exploatării fondului forestier şi
la producerea de cărbuni din lemn (mangal). Cu începere din 1917
guvernul a promis ca “exploatarea pădurilor să se facă fără observarea
legilor silvice”. Situaţia excepţională cerea măsuri excepţionale.
În industria prelucrătoare dificultăţile veneau din insuficienta lor
dezvoltare, ca şi lipsa acută – în afară de combustibil – a materiilor
prime. De exemplu, necesarul zilnic de făină şi mălai era de 320
vagoane, dar morile din Moldova nu puteau măcina decît 200-250 de
vagoane. Ca remediu, s-a propus importul din Rusia a cantităţilor
deficitare, instalarea de mori mobile şi punerea în funcţiune a
instalaţiilor evacuate din Muntenia. Se resimţea, de asemenea, lipsa
metalului şi a unor materii prime agricole.
Situaţia agriculturii se înrăutăţise mult atât din cauza mobilizării
bărbaţilor, cât şi din cauza faptului că unele dintre judeţele agricole ale
Moldovei se aflau chiar în zona frontului, ceea ce împiedica
desfăşurarea muncilor agricole şi însemna suportarea a numeroase şi
masive distrugeri.
În domeniul finanţelor publice, războiul a adus o mare
dezorganizare În anii 196 – 1918 bugetele au înregistrat mai deficite.
Pentru acoperirea lor guvernul a făcut noi împrumuturi la Banca

80
Naţională, în sumă totală de 1,2 miliarde lei aflate în circulaţie în anul
1918 şi care urmau să fie achitate după război. Toate acestea,
conjugate cu o mare reducere a circulaţiei mărfurilor, au dus la o
puternică depreciere a leului şi la dezvoltarea crescîndă a inflaţiei
(care avea să se declanşeze, însă, din plin după terminarea războiului).
Circulaţia monetară a fost şi ea grav afectată de război. Când
trupele române au fost nevoite să se retragă, iar inamicul a început să
ocupe partea de sud a ţării, guvernul român a depus la Moscova, la 21
decembrie 1916, tezaurul Băncii Naţionale. Guvernul Rusiei garanta
conservarea şi restituirea în întregime a tezaurului către România. Dar,
din tot tezaurul depus la Moscova, României nu i s-au mai restituit
decât tilurile de rentă şi documentele, în 1936, iar după al doilea
război mondial doar cloşca cu puii şi colecţiile de monede vechi.
Restul a rămas nerestituit.
Regimul introdus de autorităţile militare ocupante a fost un
regim de exploatare economică a României. Totuşi, ocupanţii, în
propriul lor interes, au trebuit să se ocupe de unele industrii pentru
acoperirea nevoilor militare. Este vorba despre industria prelucrătoare
de combustibil, de industria alimentară, de câteva întreprinderi
metalurgice, de atelierele căilor ferate etc.
Situaţia economică precară a fost şi mai mult amplificată prin
emisiunea de către ocupanţi a aşa-numiţilor « lei noi ». Astfel, după ce
au sechestrat sediul de la Bucureşti al B.N.R., comandamentul german
a dat Băncii Generale Române, veche bancă cu capital german, dreptul
de a emite bani de hârtie, obligând populaţia să-i accepte. Cu aceste

81
bilete lipsite de valoare ocupanţii « plăteau » mărfurile luate din
România, cumpărau acţiuni, mine etc. Circulând alături de biletele
B.N.R., leii de hârtie emişi de Banaca Generală au dezorganizat
profund circulaţia monetară, dând inflaţiei proporţii necunoscute
vreodată mai înainte în ţara noastră.
În timp ce marea parte a populaţiei a avut de îndurat suferinţe şi
pagube enorme, au existat şi o sumă de profitori care au obţinut mari
câştiguri în perioada războiului. Aceste câştiguri au fost dobândite nu
numai în comerţ, unde specula cu produsele de strictă necesitate
căpătase proporţii nemaiîntâlnite, dar şi în speculaţiile cu titluri de
valoare, în sectorul bancar, în cel industrial etc.
La toate acestea s-a adăugat şi faptul că în decembrie 1917 – prin
ieşirea Rusiei din război – România s-a aflat în imposibilitate de a ţine
piept singură armatelor Puterii Centrale. Ea a fost constrînsă, ca
urmare, să încheie armistiţiu (9 decembrie 1917 la Focşani), iar apoi o
pace separată (7 mai 1918 la Bucureşti). Trebuie însă spus că România
n-a sancţionat, pînă la urmă, această pace de jaf, iar în noiembrie 1918
a intrat din nou în război împotriva Puterilor Centrale.
Exploatarea cruntă şi distrugerile uriaşe la care a fost supusă
România în anii războiului au făcut ca economia să ajungă într-o
situaţie catastrofală. Războiul răpise sute de mii de oameni, precum şi
bogăţiile anilor de belşug, tot ceea ce crease munca românească în
ultimii 50 de ani.

82
 Economia regiunilor româneşti aflate sub dominaţia
imperiilor străine, în perioada primului război mondial

Banatul, Crişana, Maramureşul, Transilvania şi Bucovina aflate

sub stăpânirea habsburgică, precum şi Basarabia aflată sub dominaţia
ţaristă, au fost supuse regimului economiei de război încă de la
începuturile conflagraţiei mondiale în 1914. Peste tot resursele umane,
materiale şi financiare au început să fie mobilizate în interesul
frontului.
Românii au fost trimişi pe cele mai diferite fronturi, iar aceştia
fiind în cea mai mare parte ţărani, satele au fost lipsite de forţă de
muncă. În plus, deoarece nevoile de animale şi de hrană ale armatei
erau mari, multe gospodării ţărăneşti au rămas fără animale. Drept
urmare, suprafaţa cultivată s-a redus, iar toate acestea au influenţat
negativ producţia agricolă. Producţia la grâu, porumb, cartofi, sfeclă
de zahăr era sub nivelul dinaintea războiului.
Războiul şi-a pus amprenta şi pe industrie. Încă din anul 1914, în
Transilvania au fost militarizate minele de cărbuni, cele de minereuri
de fier, uzinele siderurgice şi metalurgice, fabricile de conserve, de
tăbăcărie, de pielărie şi încălţăminte, de stofă şi postavuri etc.
Producţia era preluată pentru armată iar populaţiei i se lăsa numai
partea care depăşea nevoile autorităţilor militare.
În ceea ce priveşte situaţia salariaţilor, îndeosebi a muncitorilor,
a ajuns în timpul războiului dintre cele mai grele. Munca bărbaţilor a
fost în mare parte înlocuită cu cea a femeilor, tinerilor şi copiilor, iar

83
ziua de lucru era prelungită. La sfârşitul anului 1917, salariul mediu
reprezenta doar 65% din minimul de existenţă.
La fel stăteau lucrurile şi în Basarabia. Suprafaţa cultivată a
scăzut, iar fiscalitatea, politicile de preţuri, greutăţile provocate de
război au condus la slăbirea continuă a celor mai multe gospodării
ţărăneşti.
Trepat, pe măsura desfăşurării războiului mondial, inflaţia a
început să facă ravagii şi în Basarabia. La rândul lor, cheltuielile
militare crescânde au determinat o masivă sporire a impozitelor.
Practic, fiscalitatea a crescut de peste patru ori. Cheltuielile pentru
sănătate şi cultură s-au redus drastic, iar produsele pentru populaţie se
scumpeau mereu. Sărăcirea majorităţii populaţiei se agrava. În acelaşi
timp însă, se constata o creştere uimitoare a câştigurilor profitorilor de
război.

CONSOLIDAREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMIEI

ROMÂNEŞTI DUPĂ MAREA UNIRE DIN 1918

Dezvoltarea istorică a poporului român a marcat o etapă nouă în

construcţia statală, prin unirea în 1918 la statul român a provinciilor
româneşti, aflate până atunci sub stăpânire străină – Transilvania,
Banatul, Basarabia şi Bucovina. România întregită în hotarele sale
fireşti avea o suprafaţă de 295.049 km 2 faţă de 137.000 km2 înainte de
1918 şi circa 18.052.000 locuitori faţă de circa 8.000.000 locuitori
înainte de unire, fiind a opta ţară din Europa, după numărul populaţiei.

84
România era un stat naţional unitar, întrucît majoritatea covîrşitoare a
locuitorilor erau români, alături de care trăiau şi alte naţionalităţi
conlocuitoare.
Constituirea statului naţional unitar român a marcat începutul
unei noi etape în evoluţia economică a României, etapă caracterizată
prin creşterea mai rapidă a forţelor de producţie, îndeosebi a celor din
industrie prin lărgirea limitelor pieţei naţionale şi sporirea puterii ei de
absorbţie. Unirea a dus la întărirea potenţialului economic al ţării, a
creat condiţiile necesare fructificării la scară naţională a bogăţiilor
solului şi subsolului, a accentuat rolul industriei în ansamblul
economiei, potenţialul industrial crescînd mai mult decît dublu. În
peisajul industrial al ţării au apărut ramuri şi subramuri industriale
nedezvoltate înainte sau inexistente (industria siderurgică sau industria
metalelor preţioase etc.). Pe ansamblul industriei, forţa motrice a
crescut cu 235%, cele mai importante progrese înregistrîndu-se în
industria electrică (429,4%), chimică (320,9%) şi alimentară (204%).
Reţeaua căilor ferate s-a mărit de la 4.300 km la circa 11.000 km.
A crescut considerabil suprafaţa arabilă a României, de la 6,6
milioane ha la 14,6 milioane precum şi patrimoniul silvic al ţării.
Suprafaţa acoperită cu păduri a sporit de la 2,5 milioane ha la 7,3
milioane ha. Legăturile economice tradiţionale au căpătat după Unire
cadrul geografic – statal adecvat, ceea ce a asigurat pieţei naţionale o
deplină unitate. Provinciile româneşti unite s-au încadrat organic în
economia naţională, fapt confirmat de puternica lor dezvoltare

85
ulterioară, Transilvania recăpătîndu-şi astfel rolul ei istoric în
cuprinsul neamului românesc.

Refacerea economiei după primul război mondial

(decembrie 1918 - 1923)

Perspectivele de dezvoltare a ţării, deschise prin Unirea de la

1918 au fost o vreme marcate de urmăririle dezastruoase ale
războiului şi de dificultăţile intervenite în procesul de refacere a
economiei în primii ani după război. Războiul şi ocupaţia germană au
provocat României imense pagube umane şi materiale. Ţara a pierdut
circa un milion de oameni căzuţi victime acţiunilor militare, bolilor şi
suferinţelor îndurate, aceste pierderi constituind o reducere cu peste
1/5 din populaţia activă a ţării.
După integrarea teritoriilor româneşti unite în statul român au
fost înlăturate regulile impuse de fosta stăpânire, introducerea şi
extinderea în noile provincii a regimului instituţional legislativ
românesc în vederea consolidării şi dezvoltării economiei naţionale în
noua sa configuraţie.
Integrarea în patrimoniul economic naţional a resurselor
materiale şi umane, a capacităţilor tehnice productive ale teritoriilor
româneşti, foste sub stăpânire străină, a mărit şi diversificat potenţialul
de producţie al noii Românii, a asigurat în multe domenii de activitate
economică posibilităţi sporite de satisfacere a producţiei cu resurse

86
energetice şi de materii prime autohtone, precum şi o piaţă naţională
mai largă vânzării produselor.
Prin unirea tuturor teritoriilor româneşti nu s-a modificat
conformaţia economico-socială a ţării. România a rămas preponderent
agrară, agricultura constituind sursa principală a produsului social şi
ramura în care lucra aproximativ 80% din populaţia activă a ţării.
Potenţialul industrial a suferit modificări cantitative şi calitativ
structurale. În România dinainte de unire industria extractivă era
reprezentată în principal prin industria petrolului, a sării şi cărbunilor,
în timp ce în Transilvania şi Banat lipsea petrolul, dar existau
importante zăcăminte de cărbuni, minereuri feroase şi neferoase şi
surse de gaz metan. Pe aceste resurse naturale s-au întemeiat aici şi
ramuri de industrie extractivă, siderurgică sau metalurgică.
Contribuţia cea mai însemnată a noilor provincii a fost în
industria metalurgică, industria lemnului, industria chimică, industria
materialelor de construcţii etc. Aport mai redus l-au avut ramurile
hârtiei, pielăriei şi industria textilă.
Ca o consecinţă majoră a îmbogăţirii structurii industriale prin
unificarea statală şi prin dezvoltarea ulterioară a fost aceea că o parte
din producţia marfă destinată înainte exportului asigura acum
consumul productiv şi individual intern ; sporea astfel gradul de
autonomie a producţiei naţionale în unele domenii şi de independenţă
a unor ramuri consumatoare.
Zăcămintele de minereuri feroase şi neferoase împreună cu
sursele de combustibil – petrol, cărbuni, gaze naturale – constituiau o

87
posibilitate reală de dezvoltare a unor ramuri noi, moderne, menite să
propulseze procesul de industrializare şi progresul economic al ţării.
O importantă dezvoltare în această perioadă au cunoscut
sistemul transporturilor şi comunicaţiilor.
Transformări majore a cunoscut şi sistemul monetar şi cel
bancar ; în anul 1921 are loc retragerea din circulaţie a monedelor
străine, acestea fiind înlocuite cu moneda naţională – leul. B.N.R. îşi
extinde prerogativele referitoare la emisiunea şi circulaţia monetară
asupra întregului teritoriu naţional.
Un alt aspect al procesului de integrare, care a urmat după
Unirea din 1918 se referă la crearea cadrului legislativ şi instituţional
la dimensiunile ţării, unitar şi comun pentru toate întreprinderile
economice în scopul funcţionării lor conforma mecanismului
economiei de piaţă şi intereselor generale ale regimului şi statului. În
provinciile nou unite la România a fost abrogată legislaţia străină şi au
fost desfiinţate instituţiile politico-administrative, privitoare la
dependenţa şi subordonarea lor fostelor imperii.
Agricultura se află într-o situaţie deosebit de grea; la sfîrşitul
războiului era epuizat întregul stoc de cereale, încît nu se mai putea
asigura nici sămînţă pentru culturi şi nici hrană pentru populaţie. Ca
urmare în ţară se manifesta o acută criză alimentară. Exportul de
cereale a fost în 1919 aproape inexistent, fiind necesar să se exporte
cereale şi alte produse alimentare pentru acoperirea consumului intern.
Situaţia ameninţa să rămînă gravă, deoarece în 1919 peste 26% din

88
suprafaţa cultivată cu cereale a ţării a rămas nelucrată, în condiţiile în
care şeptelul abia atingea 50% din nivelul antebelic.
O situaţie grea şi complicată a cunoscut industria. În această
ramură, distrugerile de război, ridicarea de către ocupanţi a utilajelor
unor întreprinderi şi uzine, dispersarea altor întreprinderi în Moldova
şi Rusia au condus la scăderea capacităţilor de producţie ale industriei.
La începutul anului 1919 nu mai funcţionau decît circa un sfert din
întreprinderi încurajate de stat, iar producţia industrială se redusese la
mai puţin de 50% faţă de nivelul antebelic. Industria extractivă a
petrolului şi-a redus producţia cu aproape 48%, iar cea de cărbune cu
55%.
Căile ferate, parcul de locomotive şi vagoane au suferit serioase
distrugeri şi deteriorări. Numărul de locomotive a scăzut cu 71%, cel
de vagoane de mărfuri cu 85%, iar cel de călători cu 61,5%. Cît
priveşte transportul rutier, 26% din reţeaua de şosele necesita o
refacere completă.
Oglindind situaţia economică generală, finanţele ţării erau, la
rîndul lor dezorganizate, deficitele bugetare fiind considerabile iar
puterea contributivă a maselor muncitoare era secătuită de război şi
urmările acestuia. Circulaţia monetară era dominată de o inflaţie
puternică, determinată de neacoperirea materială reală a monedei, de
reducerea însemnată a producţiei şi a fondului comercial de mărfuri.
S-a produs o depreciere simţitoare a leului pe piaţa internă, iar pe cea
externă cursul valutar a scăzut foarte mult.

89
 Pierderile materiale, recunoscute în mod oficial prin tratatele de
pace, au fost evaluate la peste 31 miliarde de lei aur. Dacă avem în
vedere că valoarea producţiei anuale a României înainte de război era
de 18-2 miliarde lei aur, în numai doi ani de război au fost distruse
bunuri materiale pentru care a muncit din greu poporul nostru timp de
16 ani.
Aceste însemnate pierderi materiale au făcut ca procesul
refacerii economiei să se desfăşoare lent şi să se prelungească pînă în
1923.
Noua Constituţie a României din anul 1923, cu principii larg
democratice, declara egalitatea în drepturi şi garantarea lor tuturor
cetăţenilor ţării, indiferent de naţionalitate. Se extinde treptat în noile
provincii legislaţia de bază din România antebelică : codul civil, codul
comercial, codul silvic, legi financiare, comerciale, vamale, industriale
etc.
În urma Unirii din 1918 România dobândeşte o poziţie
importantă în sud-estul Europei, devenind un stat de mărime medie al
continentului, cu o populaţie de peste 15 milioane de locuitori şi un
teritoriu de aproximativ 295 mii kmp. Cu un patrimoniu relativ bogat
şi variat în resurse naturale de bază şi o poziţie strategică la Dunăre şi
Marea Neagră, ea conta pe primul loc după teritoriu, populaţie şi
potenţial economic în această parte a Europei.

Reforma agrară din 1921

Hotărîrea de a se efectua o reformă agrară a fost luată încă din

iulie 1917, cînd Parlamentul de la Iaşi a înscris în Constituţie

90
principiul exproprierii “pentru o cauză de utilitate naţională” şi a decis
exproprierea în acest scop a 2.000.000 ha în Vechiul Regat. În
următorii 3-4 ani s-au adus apoi diverse decrete în această problemă,
paralel cu o dispută aprinsă în jurul condiţiilor şi proporţiilor
exproprierii, pentru ca abia în vara anului 1921 să fie adoptate “legile
definitive” de reformă agrară pentru Vechiul Regat, Transilvania şi
Bucovina. Deşi cuprindeau unele deosebiri de la o zonă la alta,
principiile pe care s-au încheiat aceste legi au fost în esenţă aceleaşi.
Prin legea de reformă agrară se stabilea că din fiecare proprietate
urma să rămână respectivul proprietar cu o cotă neexpropriabilă de
100 ha în regiunile de munte şi de deal şi de 150 ha în cele de şes.
Această cotă putea fi extinsă la 500 ha dacă proprietarul avea investiţii
pe moşie (clădiri, crescătorii de vite, instalaţii, plantaţii). Moşierul
avea dreptul, conform legii, să-şi aleagă partea de moşie care să-i
rămînă. Ca urmare a tergiversării în aplicarea reformei agrare, s-au
creat pentru moşieri o serie de posibilităţi de a se sustrage pe diverse
căi, de la efecte reformei.
Rezultatele finale ale reformei arată că din 9.242.930 ha cît
reprezenta suprafaţa moşiilor cu peste 100 ha înainte de reformă, au
fost expropriate 6.123.789 ha, adică 66,2%. Un număr însemnat de
ţărani au primit pămînt în dar, în acelaşi timp marea proprietate
moşierească – deşi simţitor diminuată – s-a menţinut în continuare.
Dreptul de împroprietărire, conform legii de reformă agrară îl
aveau în primul rînd mobilizaţii, văduvele de război, ţăranii
demobilizaţi, cei cu pămînt mai puţin de 5 ha şi ţăranii fără pămînt.

91
Loturile ce se atribuiau ţăranilor erau de două categorii: loturi de
împroprietărire – stabilite în principiu la 5 ha – şi loturi de completare,
atribuite celor ce mai aveau pămînt. Statul nu asigura gospodăriilor
ţărăneşti creditul şi asistenţa tehnică necesară.
Împroprietărirea s-a făcut prin răscumpărarea pămîntului
moşieresc. Taxa de răscumpărare se plătea diferit de la o regiune la
alta. Ea se calcula la valoarea anuală a arendei înmulţită cu 20, sau în
unele regiuni chiar cu 40.
În general, reforma agrară din 1921 a constituit cu toate lipsurile
ei un însemnat pas înainte în procesul de dezvoltare a ţării noastre. Ea
a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. Reforma a
micşorat sensibil proprietatea moşierească, a slăbit puterea economică
a moşierimii şi a redus rolul jucat de această clasă în viaţa politică şi
socială a României. Sumele primite drept răscumpărare au permis
moşierilor să-şi achite datoriile, să angajeze mai multă muncă
salariată.

Circulaţia monetară

Perioada de după război s-a caracterizat pe plan monetar, prin

creşterea continuă a inflaţiei. Astfel, dacă la finele anului 1916
circulaţia bănească era de 1.452 milioane lei, la sfîrşitul anului 1923
volumul ei total era de 17.917 milioane lei. Faţă de 1916 ea sporise
deci, de peste 12 ori. Cea mai mare parte din această creştere s-a
datorat apelului statului la emisiunea de hîrtie-monedă a Băncii
Naţionale, pentru acoperirea deficitelor bugetare, în special în anii

92
1920-1921. Creşterea inflaţionistă a circulaţiei monetare a fost însoţită
de creşterea preţurilor şi deprecierea crescîndă a leului în interiorul
ţării, precum şi de scăderea cursului său extern. Deprecierea internă a
leului şi-a găsit cea mai pregnantă expresie în creşterea generală a
preţurilor, atît a celor cu amănuntul, cît şi a celor cu ridicata.
Conform datelor oficiale ale Ministerului Industriei şi
Comerţului, indicele preţurilor cu amănuntul din întreaga ţară crescuse
la sfîrşitul anului 1923 faţă de 1914 la 2.586%, adică de aproape 26 de
ori. Conjunctura inflaţionistă a creat totodată un puternic decalaj între
salariile nominale şi salariile reale, contribuind astfel la înrăutăţirea
situaţiei materiale a celor ce trăiau din munca lor.
O altă cauză care a contribuit la starea de haos monetar şi la
accentuarea inflaţiei a fost aceea că, în primii doi ani de după război,
în ţară nu circula numai leul emis de Banca Naţională, ci şi alte
monede, şi anume: leul emis în perioada ocupaţiei de “Banca
generală”, coroanele austro-ungare şi rublele, fiecare avînd un curs
diferit. Se impunea deci necesitatea unei unificări monetare. Dar o
astfel de măsură întîrzia şi explicaţia nu este greu de găsit. “Această
diversitate de monezi – arăta un economist burghez – a dat prilejul
unor speculaţiuni fantastice…”, burghezia obţinînd astfel mari
cîştiguri prin specularea diferenţelor de curs.
La un moment dat însă, acest haos monetar ameninţa însăşi
interesele burgheziei, împiedicînd desfăşurarea procesului reproducţiei
capitaliste. De aceea, în cele din urmă a fost efectuată unificarea
monetară. Ea a fost dictată de necesitatea unificării pieţei naţionale şi

93
de cerinţele refacerii economice, dar a constituit în acelaşi timp şi un
prilej pentru afaceri de mari proporţii.
Operaţiunile de preschimbare au fost făcute în 1920-1921. Între
timp însă, în România se scurseseră, inclusiv prin contrabandă, mari
sume de coroane şi ruble ce nu mai aveau putere circulatorie în ţările
vecine, unde preschimbarea se făcuse mai devreme. În total s-a plătit
deţinătorilor de lei a “Băncii generale”, coroane şi ruble, 7.026
milioane lei, întreaga sumă fiind pusă la dispoziţia statului de BNR,
prin două împrumuturi speciale.
După evaluările economiştilor burghezi, paguba adusă
economiei naţionale prin întîrzierea unificării monetare şi prin cursul
ridicat la care ea s-a efectuat – curs superior celui de pe piaţă – s-a
cifrat la 3,5 miliarde lei. Statul a făcut astfel – “o pomană de stat en
gros” în folosul marilor deţinători de coroane, ruble şi lei a “Băncii
generale”.
Unificarea monetară n-a pus desigur capăt inflaţiei, ci a
contribuit la sporirea volumului de lei aflat în circulaţie. Problema
lichidării inflaţiei va fi soluţionată abia în perioada următoare.

Economia între anii 1924-1929

După anul 1924 în economia ţării se va realiza o serie de

progrese. Va spori numărul întreprinderilor industriale şi al
muncitorilor, va creşte capitalul investit şi forţa motrică, se va
îmbunătăţi înzestrarea tehnică a întreprinderilor, iar producţia va
creşte însemnat, comparativ cu perioada anterioară, producţia vegetală

94
şi animală se va ameliora sensibil. Toate acestea vor imprima ca
trăsătură esenţială a perioadei avîntul industrial şi va influenţa pozitiv
dezvoltarea întregii economii naţionale, inclusiv relaţiile comerciale
externe ale ţării. Avîntul economic de după 1924 a fost influenţat şi de
condiţiile economice externe favorabile. Între acestea menţionăm
îndeosebi cererea mereu în creştere pe piaţa mondială de produse
româneşti ca petrol, lemn şi cereale, precum şi menţinerea preţurilor la
materii prime şi combustibil pînă în 1929, la un nivel relativ ridicat.
Dezvoltarea mai însemnată a economiei şi îndeosebi a industriei
a fost însoţită de întărirea poziţiilor economice ale marii burghezii
autohtone şi care a dus la accentuarea opoziţiei acesteia faţă de
capitalul străin prin punerea în aplicare a concepţiei de politică
economică a PNL, “prin noi înşine”. Guvernele din aceşti ani conduse
de liberali (cu excepţia sfîrşitului anului 1926 şi prima parte a anului
1927, cînd guvernul a fost condus de generalul Averescu) au elaborat
o legislaţie economică a cărei fundamentare juridică se găsea în
Constituţia din anul 1923. Constituţia prevedea că “zăcămintele
miniere precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sînt
proprietatea statului” şi “că la exploatarea acestora se va ţine seama de
drepturile cîştigate”. Lipsind pe micii proprietari de dreptul asupra
subsolului terenurilor ce le aparţineau, statul putea concesiona
exploatarea acestora particularilor, adică marii burghezii industriale. În
acelaşi timp, burghezia şi moşierimea care făcuseră anterior investiţii
în lucrări de exploatare a subsolului, beneficiau în virtutea “drepturilor

95
cîştigate” de bogăţiile miniere, creîndu-şi o poziţie economică mai
solidă pentru a se opune penetraţiei capitalului străin.
Măsurile de politică economică, care au contribuit la crearea
avîntului economic după 1924 pot fi grupate, în general, în trei
categorii:

* legislaţia cu privire la dezvoltarea industriei;

* tarife vamale comerciale protecţioniste;

* politica de finanţare şi de credit pentru ramurile economiei

naţionale.

Legislaţia industrială s-a concretizat prin adoptarea câtorva legi,

dintre care cea mai importantă a fost legea minelor din iulie 1924. În
baza ei statul exercita dreptul de proprietate asupra tuturor bogăţiilor
miniere ale subsolului. Valorificarea acestor bogăţii se făcea de către
stat, fie direct, fie prin concesionare. Se prevedea că se acordă dreptul
de exploatare a zăcămintelor subsolului, în primul rînd societăţilor
anonime miniere române, adică acelora în care cel puţin 60% din
capitalul social să fie deţinut de cetăţeni români; două treimi din
membrii consiliului de administraţie, ai comitatului de cenzori,
precum şi preşedintele consiliului de administraţie să fie cetăţeni
români. În afara acestor societăţi, legea mai stabilea că pot beneficia
de dreptul de concesiune şi alte categorii de societăţi care se obligau
ca în timp de 10 ani să îndeplinească condiţiile stabilite pentru prima
categorie de societăţi. Legea minelor provocat reacţii din partea

96
cercurilor financiare străine care aveau capitaluri investite în industria
extractivă a României, căutînd să determine statul român să nu
înfăptuiască “naţionalizarea” subsolului şi a întreprinderilor miniere
(în anul 1925 se modifică procentul de 60% din capitalul social deţinut
de cetăţeni români la 50,1%).
Aceluiaşi scop de întărire a poziţiilor marii burghezii autohtone
i-a servit şi Legea comercializării şi controlul întreprinderilor statului
adoptată în 1924, prin care se introduceau în întreprinderile statului
principiile comerciale din întreprinderile particulare de a participa la
exploatarea unor întreprinderi ale statului cum erau Navigaţia fluvială
română, Serviciul maritim român, C.A.M. sau întreprinderi care se
ocupau cu exploatarea generatorilor de energie (cărbuni, petrol, gaz
metan, căderi de apă etc.). În conducerea unor asemenea întreprinderi,
1/3 din numărul membrilor consiliului de administraţie era numită de
guvern, restul fiind ales dintre membrii consiliului de administraţie,
comitet de cenzori precum şi preşedintele, cetăţeni români.
Prin legea energiei, tot din 1924, se creau avantaje multiple
acelora care-şi investeau capitaluri pentru producerea energiei
electrice hidro şi termoelectrice, concesionarul fiind obligat să rezerve
statului o pătrime din energia produsă. De asemenea, prin legea pentru
regimul apelor (din 1924) se cerea întreprinderilor ca majoritatea
capitalului să fie autohton precum şi preşedintele şi 2/3 din numărul
administratorilor şi cenzorilor să fie cetăţeni români.
Prin toate aceste legi se urmăreau preocupări mai ample ale
burgheziei pentru valorificarea resurselor naturale ale ţării, dar în mod

97
deosebit întărirea marii burghezii autohtone şi obligarea capitalului
străin să ţină seama de interesele acesteia. Fără îndoială însă că
burghezia autohtonă îşi apăra interesele de grup şi nicidecum ale
statului, iar valorificarea resurselor de care dispune ţara n-a fost
realizată la nivelul cerinţelor economiei naţionale pentru o dezvoltare
mai susţinută a acesteia.
Tarifele vamale protecţioniste. Politica tarifelor vamale a
constituit un mijloc important prin care burghezia căuta să apere
producţia internă de concurenţa străină, contribuind în felul acesta la
susţinerea procesului de industrializare a ţării. Burghezia industrială
va cere tot mai mult statului să intervină în economie şi pe calea
tarifelor vamale aşa cum de altfel procedau şi alte ţări cu care
România întreţinea relaţii comerciale. Pentru a asigura o oarecare
stabilitate şi a evita consecinţele deprecierii monetare asupra
veniturilor bugetare, prin tariful vamal din 1924 se prevedea că taxele
se percepeau în lei-aur, iar încasarea lor se făcea în lei-hîrtie, pe baza
raportului de 1 leu-aur egal cu 30 lei hîrtie, la fiecare 3 luni raportul se
schimba în funcţie de fluctuaţia monetară. Tariful din 1924 era
minimal şi se aplica tuturor ţărilor care aplicau, la rîndul lor, acelaşi
tarif şi clauza naţiunii celei mai favorizate. Pentru alte ţări tariful era
de trei ori mai mare decît cel minimal. Acest tarif a influenţat nivelul
importului, asigurînd protecţia articolelor textile, de tăbăcărie, hîrtie
etc. egală cu 15-20% din valoare, iar pentru majoritatea produselor
importate o taxă de 5-10%. Protecţia era însă insuficientă pentru
industrie şi aceasta cu atît mai mult cu cît s-a aplicat într-o perioadă de

98
puternică inflaţie. De aceea, în anul 1926 tariful vamal a fost modificat
la insistenţele industriaşilor din ramurile metalurgică şi textilă, a căror
structură şi gamă de produse erau schimbate faţă de perioada
anterioară. S-au adăugat încă alte articole supuse taxelor vamale la
import, iar la articolele textile şi metalurgice taxele vamale erau urcate
cu 50% pînă la 100%. S-a mărit şi coeficientul de multiplicare a
taxelor vamale în aur de la 30, cît a fost stabilit în 1924, la 40. În anul
1927 s-a aplicat un nou tarif, cunoscut sub numele iniţiatorului lui
“tariful Manoilescu”. Acesta era minimal pentru ţările care aplicau
acelaşi tratament României şi general – taxe vamale superioare cu
50% faţă de cel minimal – pentru ţările care nu acordau clauza naţiunii
celei mai favorizate şi tariful minimal. Ca şi în cazul tarifului din
1924, s-au prevăzut taxe în aur, care pentru transformarea în lei-hîrtie
urmau să fie înmulţite cu un coeficient de 30 pentru articolele
metalurgice şi textile şi cu 40 pentru celelalte mărfuri importate.
Aplicarea acestor tarife vamale a dus la creşterea gradului de
protecţie, reprezentînd în anul 1928, de exemplu, 20,7% din valoarea
întregului import faţă de numai 4,1% cît reprezentau taxele vamale din
valoarea totală a importului în 1922. Totuşi gradul de protecţie al
industriei româneşti era insuficient, taxele de import fiind mult
inferioare celor din Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi alte ţări cu care
România avea relaţii comerciale. Cu toate acestea, politica vamală
protecţionistă a avut drept urmare oprirea pătrunderii aproape
nestingherite pînă atunci a mărfurilor străine, creînd avantaje
burgheziei pentru dezvoltarea producţiei autohtone.

99
 În condiţiile penuriei de capitaluri pe piaţa internă, statul a
intervenit direct prin sprijinirea dezvoltării industriei pe calea
finanţării, a acordării de credite în volum mult mai mare decît în anii
anteriori. În acest sens, în anul 1923 a fost înfiinţată Societatea
naţională de credit industrial, la al cărei capital participa statul şi
Banca Naţională. Scopul băncii era încurajarea industriei mari prin
acordarea de credite şi înlesnirea mobilizării creanţelor industriale prin
reescontarea la Banca Naţională. Activitatea acestei noi bănci a avut o
importanţă deosebită în impulsionarea dezvoltării industriei autohtone.
Rolul ei în creditarea industriei a crescut destul de repede, de la
finanţarea a numai 5% din totalul întreprinderilor marii industrii
prelucrătoare în anul 1924 la 12% în anul 1928, întreprinderi a căror
producţie reprezenta circa 31% din totalul producţiei industriale.
Acelaşi rol de sprijinire a industriei l-a avut şi Banca Naţională, care
acorda credite, fie direct, fie prin intermediul societăţii naţionale de
credit industrial. În 1928 volumul creditelor acordate industriei de
către Banca Naţională reprezenta 32% din totalul portofoliului ei.

Dezvoltarea agriculturii

Sectorul dominant al economiei punea şi în aceşti ani amprenta

marilor dificultăţi postbelice refacerii lente ca şi amplificării
contradicţiilor social-economice din lumea satelor. Agricultura se
caracteriza prin dezvoltarea mai susţinută a capitalismului, proces
impulsionat de consecinţele reformei agrare din 1921. De fapt,
reforma agrară a fost declarată înfăptuită în anul 1926. Marea

100
proprietate moşierească mai deţinea încă 19,5% din întreaga suprafaţă
agricolă a ţării, ceea ce explică rămînerea în continuare a rămăşiţelor
semifeudale. În acelaşi timp, analiza structurii proprietăţii ţărăneşti
arată că diferenţierea ţărănimii s-a accentuat. Pătura înstărită a acesteia
deţinea în 1927 circa 16% din suprafaţa arabilă, ţărănimea cu pămînt
între 5-10 ha fiecare gospodărie circa 11%, restul pămîntului fiind
deţinut de mica proprietate. Numărul gospodăriilor ţărăneşti fără
pămînt se ridica la aproape 700.000.

Lipsa sau insuficienţa pămîntului pentru cultură obliga însă un număr

însemnat de gospodării să practice relaţiile de dijmă. Pe de altă parte,
lipsa inventarului agricol, a creditelor şi povara impozitelor aveau
consecinţe negative asupra economiei rurale.

În ceea ce priveşte suprafaţa arabilă şi structura culturilor reiese că

suprafaţa însămînţată cu cereale ocupa o pondere cuprinsă între 85-
87% după care urmau suprafeţele destinate fîneţurilor cultivate şi
plantelor industriale. În cadrul culturilor cerealiere au crescut mai mult
suprafeţele însămînţate cu porumb, orz şi ovăz. Creşteri însemnate se
constată şi în privinţa suprafeţelor însămînţate cu plante alimentare şi
plante industriale.

Dacă suprafeţele însămînţate cunosc creşteri constante, producţia nu a

înregistrat aceeaşi evoluţie, înregistrîndu-se variaţii mari de la un an la
altul (în creştere pînă în 1926 apoi în scădere şi din nou în creştere din
1929). Datorită slabei înzestrări tehnice şi a insuficientei folosiri a

101
metodelor agricultură-tehnice avansate, agricultura se regăsea într-o
accentuată dependenţă de factorii naturali.

Caracterul înapoiat al agriculturii iese mai clar în evidenţă dacă

cumpărăm recoltele obţinute cu cele realizate din alte ţări cu
posibilităţi comparabile. În timp ce România obţinea în 1925 circa 860
kg grîu la ha, în Iugoslavia şi Ungaria s-au obţinut cîte 1.260 kg, iar în
Bulgaria 1.320 kg. Aceleaşi discrepanţe se întîlneau şi în privinţa altor
culturi.

Deşi ţara noastră dispunea de condiţii naturale optime pentru creşterea

animalelor, datorită procesului de sărăcire a ţărănimii, a lipsei
creditelor pentru gospodăriile ţărăneşti, şeptelul a scăzut continuu.

La sfîrşitul perioadei agricultura României, ca şi a altor ţări, a fost

cuprinsă de o criză de supraproducţie – manifestată prin scăderea
preţurilor la produsele agricole – criză care se va prelungi pînă la al
doilea război mondial.

CONSECINŢELE CRIZEI ECONOMICE DIN ANII 1929-1933

ASUPRA ECONOMIEI ROMÂNIEI

La finele primului război mondial se părea că economia

mondială şi-a revenit şi a intrat într-o perioadă de creştere; dar avântul
s-a sfârşit printr-o nouă criză economică, în 1929.

102
 Începutul anilor ’20 a marcat ascensiunea SUA ca putere
economică la nivel mondial. SUA au fost mai puţin afectate de
războiul purtat în special în Europa. Astfel devenit creditoarele marilor
puteri din Europa, în special Marea Britanie şi Franţa. Astfel, în câţiva
ani, SUA dominau din punct de vedere economic lumea.
Dar, boom-ul economic al SUA nu a durat foarte mult. Creşterea
producţiei era mai mare decât creşterea cererii, specula devenise un
mod rapid de îmbogăţire, se cumpărau acţiuni pe credit, care erau
revândute la o valoare mai mare unor cumpărători doritori doar să le
revândă mai departe pentru profit. Totul a devenit un fel de joc
piramidal, iar unii deţinători de acţiuni au înţeles asta şi au inceput să
vândă. Vânzarea unor stocuri mari de acţiuni a atras după sine
scăderea preţurilor şi panică, fapt care a avut ca rezultat amplificarea
vânzărilor. Este un cerc vicios care va atinge momentul culminant la
24 octombrie 1924, o dată cu căderea Bursei de pe Wall Street, New
York. Multe întreprinderi au dat faliment şi mulţi oameni au pierdut
sume mari de bani (peste 6% din americani deţineau acţiuni). Aceasta
a dus la scăderea puterii de cumpărare şi la criza de supraproducţie.
In condiţiile în care economiile diverselor state erau
interconectate, iar SUA erau principalul creditor, criza s-a extins rapid
în restul lumii. În curând, ea va afecta şi statele europene, dependente
de capitalul american, care incepe să fie retras.
România făcînd parte din sistemul mondial al economiei
capitaliste a fost şi ea lovită de criza economică dintre 1929-1933. Ca
şi în celelalte ţări capitaliste, în România criza a cuprins toate ramurile

103
de activitate: industria, agricultura, comerţul, finanţele, circulaţia
monetară, sistemul bancar, cu toate consecinţele sale nefaste.
Declanşată mai puternic la mijlocul anului 1929 în industrie, criza a
fost agravată de o serie de factori interni şi externi.
Dintre factorii interni care au dus la agravarea crizei, poate fi
menţionat, în primul rând, predominarea în economia României a
unei agriculturi rămase în urmă, care ocupa 78% din populaţia activă
a ţării şi în care se menţineau încă rămăşiţe feudale. Singur acest lucru
era de natură să agraveze criza, în condiţiile decalajului dintre
preţurile produselor industriale şi cele agrare în favoarea primelor.
Un al doilea factor intern, care şi-a adus contribuţia la agravarea
crizei economice în România, l-a constituit nivelul scăzut de trai al
populaţiei, nivelul coborît al salariilor muncitorilor şi al cîştigurilor
ţărănimii muncitoare, ceea ce s-a repercutat în reducerea considerabilă
a puterii de cumpărare şi a pieţei interne în perioada crizei.
Între factorii care au agravat criza din România a fost şi
scăderea catastrofală a preţurilor produselor româneşti ce se
exportau, în timp ce preţurile produselor importate de ţara noastră s-au
menţinut la un nivel relativ ridicat. Înrăutăţirea condiţiilor comerţului
exterior al României s-a resimţit, ca urmare a structurii sale
(predominarea la export a cerealelor şi petrolului, iar la import a
produselor fabricate industrial).
Deţinerea unor poziţii deosebit de puternice de către capitalul
străin în economia ţării, îndeosebi în industria extractivă, volumul
mare al datoriei publice externe şi anuităţile extrem de grele pentru

104
bugetul de stat – sporite ca urmare a împrumutului de stabilizare din
1929 ca şi a împrumuturilor externe din primii doi ani ai crizei – a
constituit unul dintre factorii externi de agravare a crizei în ţara
noastră. Starea de dependenţă economică şi politică a ţării faţă de
monopolurile internaţionale s-a adâncit.

Manifestarea crizei în industrie şi agricultură

Încă de la începutul anului 1929 în unele ramuri ale industriei

ţării au apărut fenomene de criză de supraproducţie. Indicii cantitativi
ai producţiei de fier, oţel, huilă, sare etc. au marcat importante scăderi,
indicii preţurilor fontei, cuprului, petrolului, lignitului etc. de
asemenea, au coborît, în timp ce în depozite creşteau stocurile de
mărfuri ce nu puteau fi desfăcute pe piaţă.
Începînd de la jumătatea anului 1929 criza s-a dezvoltat cu
violenţă, cuprinzând rând pe rînd toate ramurile industriei ţării. Ca
urmare, atît indicele general cantitativ al producţiei industriale, cît şi
cel valoric au înregistrat scăderi importante. Scăderea cantitativă a
producţiei a fost deosebit de mare la industria prelucrătoare ca şi la
industria ce reunea monopolurile de stat (sare, tutun, chibrituri,
explozivi etc.).
Din punct de vedere valoric, scăderea producţiei a fost deosebit
de importantă, cu mult mai mare decît reducerea cantitativă, ca
rezultat al scăderii însemnate a preţurilor. Pe ansamblul industriei,
valoarea producţiei a scăzut în aceeaşi perioadă cu aproximativ 40%.
Examinarea evoluţiei indicilor producţiei pe ramuri ale industriei şi pe
mărfuri arată scăderi deosebit de mari la principale produse.

105
 Odată cu izbucnirea crizei din industrie în 1929, criza agrară s-a
adîncit enorm. De la 109 miliarde de lei în anul 1929 valoarea
producţiei agricole vegetale a scăzut la numai 48,6 miliarde lei în
1933 (deşi cantitativ producţia a fost mai mare decît în 1929). Criza
agrară a cuprins toate ramurile agriculturii; producţia cerealieră, de
plante tehnice, pomicultura, viticultura, zootehnia etc. Structura
agriculturii României, predominant cerealieră, a agravat consecinţele
crizei agrare, mai puternice în această ramură.
Rămînerea în urmă din punct de vedere tehnic a agriculturii
noastre, productivitatea scăzută a muncii, cheltuielile mari ale
gospodăriilor ţărăneşti provocate de dobânzi mari, de renta funciară
ridicată, dijma, preţurile ridicate ale mărfurilor industriale, impozitele
mari etc. împovărau cu mult costurile produselor agricole din
România.
În acelaşi timp, ca urmare a obligaţiilor sale de a achita datoriile
mari contractate pe piaţa externă de a-şi crea disponibil de devize
necesar plăţii importului, a acoperi deficitele balanţelor de plăţi etc.
statul a dus o politică de forţare a exportului de cereale în anii 1929-
1933, chiar la preţuri extrem de scăzute.
Prin scăderea preţurilor produselor agricole, criza a determinat o
scădere a preţului pămîntului şi a arenzilor, dar această scădere a fost
mai mică decît a preţurilor mărfurilor agricole, ceea ce a agravat
situaţia gospodăriilor agricole ale ţărănimii. Menţinerea unui nivel
relativ ridicat în raport cu cel al produselor agricole – al preţurilor

106
pămîntului şi al arenzilor – arată tendinţa moşierimii de a arunca pe
spatele ţărănimii muncitoare greutăţile crizei agrare.
Criza agrară a dus la accentuarea procesului de degradare a
agriculturii româneşti. Aceasta s-a manifestat prin: reducerea folosirii
maşinilor agricole, scăderea şeptelului şi a calităţii lui, calitatea
inferioară a lucrărilor agricole, în anii 1929-1933, procesul
suprafeţelor ocupate de culturile de plante tehnice, de pomi fructiferi
şi livezi a scăzut.
O bună parte din inventarul de unelte agricole folosite în
gospodăriile ţărăneşti era de calitate inferioară şi rău întreţinut. Micii
producători lipsiţi de mijloace pentru refacerea utilajului erau nevoiţi
să apeleze la unelte de muncă care erau de mult scoase din uz. Lipsa
de unelte şi utilaje agricole se făcea resimţită nu numai la culturile de
cîmp, dar şi într-o asemenea ramură intensivă cum este viticultura.
În condiţiile crizei agrare, oferta de braţe de muncă în agricultură
a crescînd, salariile muncitorilor scăzînd, moşierii şi chiaburii găseau
mai convenabilă folosirea muncii manuale decît utilizarea maşinilor
agricole. Consumul de unelte şi maşini agricole (import şi producţie
internă) a scăzut puternic: de la 5,7 mii tone unelte şi 11,3 mii tone
maşini agricole în 1929, la 3,2 mii tone unelte şi 1,5 mii tone maşini
agricole în 1933. Efectivul de animale a scăzut în anii 1929-1933 la
taurine, ovine şi porcine.
Deşi agricultura României avea mare nevoie de îngrăşăminte
azotoase, datorită culturii excesiv cerealiere şi mai ales culturii de
porumb, producţia şi consumul de îngrăşăminte azotoase era extrem

107
de reduse. În anul 1927 s-au consumat doar 900 tone superfosfat –
adică abia 1 kg îngrăşăminte chimice pe ha de teren arabil. Chiar şi
folosirea gunoiului de grajd ca îngrăşămînt era redusă, lucru scos în
relief de o anchetă specială efectuată în anul 1927.
Regrese însemnate au înregistrat în anii agrare şi metodele
folosite în cultivarea pămîntului. Nu se mai practică dezmirişitul
îndată după secerat, lăsîndu-se miriştile pentru păşunat pînă toamna
tîrziu – ceea ce dăuna lucrării pămîntului – se practică o singură
arătură în loc de două, arătura este superficială, se practică semănatul
prin împrăştiere şi nu cu semănătoarea etc.
Ca urmare a accentuării procesului de degradare a agriculturii
României în anii crizei agrare, producţia medie obţinută la principalele
culturi a fost scăzută. Astfel, în ceea ce priveşte producţia medie
anuală de grîu în anii 1925-1929 România se afla înaintea Spaniei,
Greciei, Portugaliei, pentru ca în anii 1930-1934 să fie în urma
Spaniei, Portugaliei. Dacă în anii 1925-1929 România ocupa locul al
XI-lea în cadrul ţărilor europene în ceea ce priveşte producţia medie
de porumb la ha în perioada 1930-1934 – ea a ajuns pe locul al XIII-
lea depăşind numai Grecia, Polonia şi Portugalia.
Criza agrară a dus la accentuarea procesului de degradare a
agriculturii româneşti. Aceasta s-a manifestat prin: reducerea folosirii
maşinilor agricole, scăderea şeptelului şi a calităţii lui, calitatea
inferioară a lucrărilor agricole. O bună parte din inventarul de unelte
agricole folosite în gospodăriile ţărăneşti era de calitate inferioară şi
rău întreţinut. Micii producători lipsiţi de mijloace pentru refacerea

108
utilajului erau nevoiţi să apeleze la unelte de muncă care erau de mult
scoase din uz. Regrese însemnate au înregistrat în anii agrare şi
metodele folosite în cultivarea pămîntului.

Manifestarea crizei în domeniul financiar-bancar

Criza în domeniul creditului a fost agravată de legăturile strînse

între unele bănci mari din ţara noastră şi unele bănci din străinătate
care au redus creditele, au retras capitalurile din România etc. Datorită
insolvenţei multor debitori ai băncilor, acestea au trecut la măsuri
excesive de restrîngere a creditului, inaugurînd o politică de cereri de
garanţii speciale pentru cel mai mic credit acordat.
Banca Naţională şi-a redus mult operaţiunile de acont, urmărind
lichidarea plasamentelor şi menţinînd un acont ridicat de 9%, ceea ce
a influenţat ridicarea pe piaţă a dobînzilor.
Cu deosebire în acest sector iese în evidenţă politica dusă de
bănci – atît cele cu capital străin cît şi cele cu capital românesc – de a
arunca pe spatele oamenilor muncii greutăţile provocate de criză, nu
numai direct prin nerestituirea micilor depuneri cât şi indirect, prin
trecerea datoriilor lor mari pe seama bugetului statului.
Un exemplu grăitor în acest sens este cel al “Băncii Marmorosch
Blank”. Această bancă cu capital străin aflată de fapt în stare de
faliment încă din 1930, a primit din partea Băncii Naţionale sume
foarte mari cu titlu de reescont pentru creanţe în cea mai mare parte
fără valoare reală (ale unor debitori insolvabili). Astfel, între 31
decembrie 1930 şi 26 octombrie 1931, dată la care “Banca

109
Marmorosch Blank” a cerut să i se admită dat preventiv reescontul ei
la Banca Naţională a crescut de la 247 milioane lei la 1,8 miliarde lei,
majoritatea cambiilor predate BNR (în sumă de peste 1 miliard) erau
“Portofoliu putred”, cambii semnate de “Banca industrială, creaţie a
Băncii Marmorosch Blank” şi care nu aveau acoperite. La rîndul său
BNR a transmis acest portofoliu putred statului român. În afară de
acestea “BMB” a mai primit din partea BNR, în aceeaşi perioadă, un
împrumut de 750 milioane lei, ca să aibă de unde restitui această
sumă, “BMB” a primit din partea statului concesiunea distribuirii
tutunului şi Ţigărilor (monopol al statului). Întrucît această concesiune
făcută de stat societăţii “Discom” (creaţie a BMB) aducea beneficii
mari “Discom” a preluat datoria de 750 milioane lei de la BNR pentru
a plăti în 14 ani, iar BMB s-a ales astfel cu un profit de 750 milioane
lei în dauna statului, respectiv a contribuabililor. Acesta este doar un
exemplu. "Portofolii putrede" au fost preluate în sumă de multe
milioane de lei de către BNR şi apoi trecute statului şi de la alte bănci
ca: “Banca Franco-Română”, “Banca sindicatelor agricole Ialomiţa”,
“Banca de scont din Bucureşti”, “Banca generală a Ţării Româneşti”,
“Banca Agricolă”, “Banca Victoria” din Arad etc.
Acţiunea nefastă a capitalului străin din sistemul bancar în
perioada crizei este scoasă în relief şi de retragerea masivă, fuga din
ţară a unor însemnate capitaluri străine prin intermediul băncilor.
Astfel, circa 18 miliarde lei au luat drumul pieţelor străine, agravînd
situaţia balanţei de plăţi a României. În acelaşi timp, capitalul străin a
profitat da conjunctura creată de criză pentru a realiza noi cointeresări

110
în domeniul bancar; astfel, capitalul german (prin “Dresdner Bank”) a
înfiinţat în octombrie 1929 “Societatea bancară Română” cu sediul la
Bucureşti şi cu filiale la Arad, Deva, Timişoara şi Braşov.
Concentrarea şi centralizarea capitalului în bănci au făcut
progrese însemnate în anii crizei economice din 18929-1933. În timp
ce numărul băncilor societăţi anonime a scăzut cu 20% în 1933 faţă de
1928, capitalul a rămas acelaşi. BNR a căpătat un rol tot mai
important, cu deosebire prin monopolul mijloacelor de plată în
străinătate şi controlul devizelor.
Reducerea a jumătate din volumul creditelor bancare a diminuat
resursele financiare ale activităţilor din industrie, comerţ etc.,
adâncind în aceste sectoare criza economică; s-au produs, de
asemenea, sute de falimente, dispărând circa ¼ din numărul băncilor,
iar băncile rămase reducându-şi cu o treime capacitatea de lucru.
Criza bancară din 1929-1934 a constituit cea mai grea lovitură din
istoria creditului românesc, slăbind întregul sistem bancar. Statul şi
B.N.R. au făcut eforturi de zeci de miliarde pentru salvarea sistemului
de credit, ceea ce a contribuit la restabilirea lui parţială până în 1938.
Tot în această perioadă are loc şi stabilizarea leului, care s-a
realizat la începutul anului 1929. Reforma monetară din acest an a
însemnat devalorizarea oficială a leului faţă de leul aur dinainte de
razboi. In acest scop statul român a contractat un mare împrumut în
piaţa bancară externă cu condiţii grele pentru economia naţională.
Această stabilizare a reprezentat o reducere a valorii etalonului leului
de 32,26 ori în comparaţie cu valoarea din anul 1913. Prin diminuarea

111
oficială a valorii sale, moneda românească, una din cele mai puternice
din Europa înainte de război devine una din cele mai slabe de pe
continent în perioada interbelică.

CARACTERIZAREA ECONOMIEI ROMÂNIEI ÎN AL

DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Pe 23 august 1939 Germania nazistă şi Uniunea Sovietică au

semnat Pactul Ribbentrop-Molotov , care stipula, între altele,
interesele Sovietelor în Basarabia. Opt zile mai târziu Germania
nazistă invadează Polonia. România a rămas oficial o ţară neutră,
adăpostind refugiaţii polonezi şi oferindu-le posibilitatea soldaţilor şi
ofiţerilor armatei Poloneze să ajungă în Franţa şi Anglia prin porturile
româneşti la Marea Neagra.
În 1940, România şi-a pierdut atât din teritoriile din est cât şi din
cele din vest: în iunie 1940 Uniunea Sovietică a luat Basarabia şi
Bucovina de Nord. Două treimi din Basarabia au fost lipite unei mici
părţi a URSS formând noua Republică Sovietică Socialistă
Moldovenească, restul fiind alipite Republicii Sovietice Socialiste
Ucrainene. La puţin timp după aceasta, pe 30 august 1940, prin
Dictatul de la Viena, puterile Axei au forţat România să "înapoieze"
jumătate din Transilvania Ungariei. Această zonă, discutabil

112
considerată de unii istorici ca aparţinând Ungariei, a fost cunoscută de
atunci drept "Transilvania de Nord", pentru a fi deosebită de
"Transilvania de Sud", care a rămas sub guvernarea românească. Pe 7
septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, Cadrilaterul (partea
sudică a Dobrogei) a fost cedată Bulgariei.
După o scurtă perioadă de neutralitate, România s-a alăturat
Puterilor Axei (Germania, Italia şi Japonia) în iunie 1941, în timpul
guvernării lui Ion Antonescu. Pe 22 iunie, 1941, armata germană
împreună cu unităţi ale armatei române au atacat Uniunea Sovietică.
După ce au recucerit Basarabia şi Bucovina, unităţile române au luptat
alături de Germania Nazistă mai departe la Odessa, Sevastopol, şi
Stalingrad. Contribuţia României în efective de luptă a fost enormă,
depăşită doar de armata germană, dar depăşind celelalte aliate ale
Germaniei. România a anexat teritorii sovietice dintre Nistru şi Bug,
incluzând şi oraşul Odesa. În anii regimului lui Antonescu, România a
alimentat economia de război a Germaniei cu petrol, cereale, precum
şi produse industriale fară vreo recompensă.
Începând cu 1944, economia României era în pragul colapsului
datorită cheltuielilor de război, iar resentimentul împotriva
„bocancului german“ a crescut în rândul celor care în primă fază au
sprijinit alianţa cu Germania. Regele Mihai, care iniţial nu s-a implicat
efectiv în politica României, a condus cu succes o lovitură de stat pe
23 august, 1944 având suportul opoziţiei şi al armatei, arestându-i pe
Ion Antonescu şi pe membrii guvernului. Imediat, el l-a numit prim-
ministru pe generalul Constantin Sănătescu, în fruntea unui guvern

113
compus din militari şi reprezentanţii Blocului Naţional Democrat, ca
miniştri fără portofoliu. În aceeaşi zi, seara, la orele 22:00, Regele a
difuzat "Proclamaţia către ţară", prin care anunţa revenirea la un regim
democratic, încheierea războiului cu Naţiunile Unite şi întoarcerea
armelor împotriva Germaniei.
În ciuda acestei asocieri cu partea învingătoare, România Mare
nu a supravieţuit în urma războiului, pierzând teritorii atât către
Bulgaria cât şi către URSS.
Trăsătura fundamentală a evoluţiei economiei României în aceşti
ani a constat în influenţa determinantă a factorilor politici externi
asupra sa. Această evoluţie a dus, în cele din urmă la intrarea
României pe plan economic în orbita Germaniei. O asemenea situaţie,
deosebit de nefastă pentru destinele ţării nu a fost decît rodul unei
lungi perioade de tensiune şi ameninţări, presiuni şi ultimatumuri,
venite din partea Germaniei, sau a celor manevraţi de ea cum a fost
Ungaria horthistă

Industria
În condiţiile în care obiectivul prioritar al ţării a fost întărirea
capacităţii sale de apărare, industria a devenit un element important al
economiei. Trăsătura esenţială a legislaţiei industriale a fost creşterea
rolului şi intervenţiei statului. Pe această linie s-au adoptat măsuri
menite a crea un cadru organizatoric propice pentru concentrarea şi
mobilizarea tuturor resurselor industriale. Astfel, în cursul anului 1939
a fost creat Consiliul Superior Economic. Principalele sale atribuţii

114
erau: redactarea şi adoptarea de planuri şi programe economice,
avizarea diferitelor proiecte de legi economice. Avînd în vedere
importanţa industriei de armament, în noiembrie 1939 s-a adoptat
legea privind regimul juridic al fabricilor de armament. În industria
petrolieră s-a creat în ianuarie 1940 Comisariatul General al
Petrolului.
Ca urmare a condiţiilor generale un impuls deosebit capătă
sectoarele industriale legate de înzestrarea armatei, în primul rînd,
industria metalurgică, precum şi industria textilă, pielăriei şi chiar
alimentară.
În schimb, cererea de echipamente industriale, mijloace de
producţie, cu excepţia celor necesare industriilor legate de armată, a
scăzut. Ca urmare a situaţiei internaţionale posibilitatea aprovizionării
cu o serie de materii prime solicitate de industria românească s-a redus
foarte mult. Din septembrie 1939 situaţia a devenit şi mai critică.
Guvernul ia o serie de măsuri menite a rezolva cel puţin parţial această
problemă. Astfel, se aduc unele modificări în regimul comerţului
exterior, în sensul liberalizării utilizării devizelor obţinute prin export,
cu condiţia să se utilizeze la procurarea de materii prime. Este vorba în
primul rînd de procurarea de materii prime din ţările cu devize libere.
În acelaşi timp s-au făcut eforturi şi pentru creşterea producţiei proprii
în extracţia de minereuri feroase şi neferoase. Numai pentru industria
pielăriei se va reuşi să se asigure aprovizionarea din ţară cu piei crude.
În ceea ce priveşte industria extractivă a petrolului scăderea
producţiei, începută încă din 1936, a continuat. Chiar dacă după

115
izbucnirea războiului s-a înregistrat o creştere a preţurilor la petrol pe
piaţa mondială, ea nu a determinat şi o mărire a producţiei.
Un element caracteristic al acestor ani au fost încercările, venite
din partea Germaniei de a pătrunde în industria românească.
Obiectivele sale principale au fost industria metalurgică şi industria
petrolieră. În industria petrolului însă rezultatele nu au fost nici pe
departe tot atît de încurajatoare pentru Germania. Penetraţia germană
în industria metalurgică a urmărit limitarea pînă la anulare a acestei
ramuri pentru a controla piaţa românească de armament, pentru a mări
gradul de dependenţă faţă de Germania.
În aceşti ani însă posibilităţile de acţiune ale Germaniei au fost
limitate, mai ales că trebuiau utilizate instrumente economice normale,
din care achiziţionarea de acţiuni la societăţile româneşti era
principalul mijloc. Atît timp cît condiţiile internaţionale au permis,
încercările germane în acest sens au dus la un permanent eşec. În
martie 1939 însă, ocuparea Cehoslovaciei a făcut ca Germania să pună
mîna pe pachete de acţiuni aparţinînd unor societăţi cehoslovace
(Skoda, Zbrojovka), asupra unor societăţi româneşti. Utilizînd
contradicţiile dintre industriaşul N. Malaxa, sprijinit de palat şi M.
Auşnit, reprezentant al capitalului occidental, soldat cu îndepărtarea
ultimului, germanii şi-au consolidat prezenţa la Reşiţa, deşi nu
deţineau decît 9% din acţiuni.
În industria petrolului însă rezultatele nu au fost nici pe departe
tot atît de încurajatoare pentru ei. Opoziţia marilor societăţi cu capital

116
occidental şi a statului român au făcut ca în aceşti ani obiectivul
Germaniei să nu fie atins.
Înfrîngerea Franţei a creat baze noi pentru presiunile Germaniei.
Guvernul adoptă în iulie 1940 decretul-lege prin care se interzice orice
transfer de titluri fără autorizaţia statului. Deşi hitleriştii îşi întăresc
presiune pentru a forţa guvernul să etatizeze societăţile cu capital
occidental, chiar pe fondul situaţiei dramatice din vara anului 1940,
guvernul român nu acceptă.
Opoziţia marilor societăţi cu capital occidental şi a statului
român au făcut ca în aceşti ani obiectivul Germaniei să nu fie atins.

Agricultura
Ca urmare a unei producţii agricole bune, s-a creat un disponibil
de export. La începutul anului 1939 însă supraoferta de cereale a
determinat ca preţurile la cereale să fie mici. Ca urmare, statul
intervine, subvenţionînd pe exportatori prin prime de export şi prin
intervenţia sistemului cooperatist pentru absorbirea surplusului de
cereale.
Cresc suprafeţele cultivate cu plante tehnice, mai ales
oleaginoase solicitate mult la export, cu deosebire în Germania.
Izbucnirea războiului în septembrie 1939 a determinat o creştere a
preţurilor produselor agricole, mai ales la legume şi oleaginoase.
Pentru a nu crea lipsuri pe piaţă ca urmare a intensificării exportului,
guvernul a fost nevoit să limiteze exportul la unele produse.

117
 De asemenea, pe piaţa internă s-au introdus preţuri de stat la
cereale, iar pentru stimularea unei producţii de bună calitate s-a
introdus sistemul bonificaţiilor la preţ pentru produsele de bună
calitate.
Agricultura a constituit şi ea un obiectiv al ofensivei germane
asupra economiei româneşti. S-au creat societăţi mixte pentru
comercializarea produselor agricole şi trimiterea lor în Germania. Un
moment important care indică scopul politicii germane în economia
românească a fost protocolul din iulie 1939, prin care s-a stabilit un
plan de restructurare a agriculturii româneşti conform cu interesele
Germaniei. Aplicarea sa în practică va fi însă firavă, mai ales că acest
plan implică şi eforturi de investiţii.

Finanţele publice
Sistemul financiar al ţării a căpătat în aceşti ani o importanţă
deosebită. Volumul mare de cheltuieli, a cărui tendinţă a fost de
permanentă creştere, cerea un efort financiar deosebit. Ca urmare, s-a
înregistrat o creştere substanţială a sarcinii fiscale, suportată atât de
masele de oameni ai muncii cît şi de asociaţiile industriale, bancare şi
comerciale.
În acelaşi timp, volumul cheltuielilor destinate altor scopuri decît
celor legate de înzestrarea armatei a scăzut. Mai mult decît atît, în
condiţiile în care bugetul statului nu mai putea face faţă acestor
cheltuieli, s-au utilizat şi alte surse de finanţare, din care cea mai
importantă a fost cea a împrumuturilor interne. La sfîrşitul anului 1938

118
s-a creat o instituţie specializată pentru aceste operaţii: Casa
Autonomă de Finanţare şi Armonizare (CAFA). Sumele de bani
obţinute prin aceste împrumuturi urmau a fi dirijate spre ministerele
legate de pregătirile militare.
În noiembrie 1939 CAFA a fost autorizată să emită unul dintre
cele mai importante împrumuturi interne ale perioadei: “bonurile
pentru înzestrarea armatei”, suportat de masele de oameni ai muncii.
O altă sursă de finanţare a constituit-o reescontul la BNR. Acest
rescont era realizat prin intermediul CAFA, legată la rîndul său de
Ministerul Finanţelor. În acest mod, reescontul a devenit de fapt un
permanent împrumut al statului la BNR.

Circulaţia monetară şi activitatea bancară

Sistemul bancar a devenit pârghia esenţială a economiei şi
necesităţilor de capital impuse de imperativele vremii. Activitatea
BNR a fost îndreptată cu precădere în două direcţii:
- sprijinirea şi consolidarea sistemului bancar în ansamblu pentru
a face faţă dificultăţilor create de situaţia politică şi militară;
- sprijinirea efortului de dezvoltare industrială, de creştere a
capacităţii de apărare a ţării.
În anii 1939 – 1940, paralel cu intensificarea extracţiei de metale
preţioase din care BNR a cumpărat aproape întreaga cantitate extrasă,
ceea ce a dus la creşterea rezervelor de aur ale băncii, s-au adoptat
măsuri pentru a stimula vînzarea de aur a populaţiei către BNR.

119
 Unele calcule arată că în 1940 leul a reprezentat numai 44,50%
din valoarea celui din 1929.
Totodată diferenţa dintre valoarea internă şi cea externă a leului
se accentuează, ducând la apariţia speculei şi a evaziunii de devize.
Afacerile cu devizele străine s-au înmulţit fiind antrenaţi şi membrii
casei regale.
Aceste presiuni repetate asupra leului au determinat apariţia unui
fenomen de creştere a preţurilor cu amănuntul. Guvernul ia unele
măsuri pentru a preîntâmpina o astfel de evoluţie periculoasă. A fost
introdus controlul statului asupra preţurilor, dar nu pe o scară largă şi
fără nici o intervenţie directă, preţurile fiind lăsate să se stabilească în
funcţie de legile pieţii.
Cu toate măsurile luate s-a înregistrat în aceşti ani o creştere a
costului vieţii, mai ales în ceea ce priveşte produse de consum imediat.

Comerţul exterior. Tratatul economic din 23 martie 1939 cu

Germania
În aceşti ani Germania face eforturi deosebite pentru a obţine o
poziţie privilegiată în în comerţul exterior al României.
Pe de altă parte, România nu a putut să fie manevrată cu atîta
uşurinţă de Germania, atît timp cît a mai existat o speranţă pentru un
sprijin eficace în favoarea sa din partea ţărilor occidentale. Cînd şi
această speranţă a dispărut, trecerea României, rămasă singură,
izolată, în sfera de influenţă germană a fost definitivă. Dar acest fapt
se va întîmpla abia în vara anului 1940.

120
 În 1939 – 1940 înfruntarea României şi Germaniei pe plan
economic se baza pe două obiective specifice fiecăreia dintre părţi:
 Germania dorea un tratat economic general prin care economia
României să fie pusă la dispoziţia sa;
 România dorea ca prin concesiuni cu caracter economic, mai
ales în domeniul comerţului exterior, să poată determina
Germania să accepte garanţii în scopul menţinerii integrităţii sale
teritoriale.
Dar aceasta nu s-a realizat fără ca Germania să nu fi utilizat toată
gama de metode extra-economice: presiuni din partea funcţionarilor
germani, campanii de presă violente contra României, ameninţări cu
intervenţie militară, ultimatumuri şi mai presus de orice, şantajarea
României cu problema integrităţii teritoriale, pentru care Germania a
manevrat abil şi eficace Ungaria şi Bulgaria.
În acest context guvernul român trebuie să semneze tratatul
economic. Reprezentantul german în ziua de 23 martie dă un
ultimatum categoric respingînd propunerea română de a se relua
negocierile. Astfel, în după amiaza zilei de 23 martie 1939 s-a semnat
tratatul economic româno-german. Clauzele tratatului depăşeau cadrul
strict al relaţiilor comerciale bilaterale, prevăzînd, în esenţă, orientarea
tot mai strînsă a economiei româneşti faţă de necesităţile germane.

ECONOMIA ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1945 -1960

121
 În 1945, economia României se afla într-o situaţie dezastruoasă.
În ciuda actului de la 23 august 1944, România a constituit, în ochii
URSS, o pradă de război. Pe principiul că "cel care ocupă un teritoriu
îşi impune şi sistemul său social", armata sovietică a impus venirea la
putere a comuniştilor. In septembrie 1944, României îi fuseseră
impuşi termeni destul de duri pentru ieşirea din starea de război cu
Naţiunile Unite. In primul rând, noul aliat român al Naţiunilor Unite
trebuia să achite toate costurile menţinerii trupelor Armatei Roşii,
precum şi pe cele ale Înaltului Comandament Aliat. Apoi, pentru
pagube de război, România trebuia să-i plătească Uniunii Sovietice
suma de 300 de milioane de dolari SUA în mărfuri: produse petroliere,
cereale, materiale lemnoase etc. Perioada de eşalonare nu era deloc
generoasă – doar şase ani, având în vedere că şi economia fusese
mobilizată pentru război. România ajunsese să nu mai aibă nici măcar
cereale suficiente, guvernul Groza făcând un apel public catre Stalin
pentru un împrumut.
Agricultura fusese afectată de război şi de seceta din anii 1945-
1946. România continua să fie un stat predominant agrar, 80% din
populaţie trăind şi muncind în mediul rural. În martie 1945, se
legiferează reforma agrară, prin care le-au fost împărţite ţăranilor fără
pământ sau cu pământ puţin, peste 1 milion de hectare de pământ,
desfiinţându-se marea proprietate moşierească.
Începând cu 1949 se trece la colectivizare, numită şi „procesul
de transformare socialistă a agriculturii” în documentele Partidului

122
Comunist din România, proces care se încheie în 1962. Este perioada
în care se înfiinţează Cooperativele Agricole de Producţie (CAP-urile).
Producţia agricolă a atins nivelul antebelic în anii 1954-1955, în
timp ce ea reprezenta doar 74% din acest nivel în 1950.
Industria a fost grav afectată de bombardamente şi de luptele
desfăşurate pe teritoriul României. Astfel, în 1945, din parcul de
maşini-unelte existent în 1943, mai funcţionau doar 10%. Producţia
industrială a scăzut în unele ramuri la 50%, iar dintre acestea, industria
petrolului a înregistrat cele mai mari pierderi.
În octombrie 1945 are loc Conferinţa Naţională a PCR care
adoptă unele măsuri privind redresarea şi dezvoltarea economiei
naţionale, apreciindu-se că România dispune de resurse naturale şi de
forţă de muncă necesare acestui proces în centrul căruia trebuie să stea
crearea unei industrii puternice naţionale.
În martie 1947 au fost înfiinţate Oficiile Industriale care
controlau activitatea întreprinderilor particulare, au fost desfiinţate
cartelurile, iar în unele întreprinderi industriale importante s-au
introdus programe de producţie, s-a instituit controlul economic al
statului asupra producţiei şi circulaţiei mărfurilor.
La 11 iunie 1948, Marea Adunare Naţională votează Legea
privind naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere,
bancare, de asigurări şi de transport, lichidându-se proprietatea
particulară, instituindu-se proprietatea publică, premisă a trecerii la
economia planificată. Se trece la înfăptuirea planurilor anuale de stat

123
şi a primului plan cincinal – 1951 – 1955 – timp în care are loc
refacerea economiei naţionale după cel de-al II-lea război mondial.
În perioada 1945 – 1959 se asimilează în producţia industrială a
României noi produse precum cocs, oţel, maşini şi aparate electrice de
uz casnic, camioane, autobuze, materiale plastice, industria uşoară,
alimentară etc.
Toate acestea au avut loc pe fundalul creşterii semnificative a
investiţiilor în industrie şi a creşterii numărului de muncitori.

ECONOMIA ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1961 – 1989

Perioada 1961-1989 se caracterizează printr-o dezvoltare şi

modernizare a economiei naţionale, care au transformat-o într-o
economie industrial-agrară, în prima parte a intervalului şi o
înrăutăţire a condiţiilor de trai ale populaţiei spre sfârşitul perioadei.
În prima jumătate a perioadei, producţia industrială a
înregistrat în ritm mediu anual de creştere de aproximativ 10%,
asimilându-se noi produse precum aluminiu, mijloace de automatizare
şi tehnică electronică de calcul, calculatoare electronice, televizoare,
vase maritime, etc. În agricultură s-au construit sisteme de irigaţii pe
circa 3 milioane de hectare, s-au creat complexe de creştere a
animalelor, s-au dezvoltat şi modernizat plantaţiile de vii şi pomi
fructiferi, s-a dezvoltat legumicultura.
În 1989 economia României era caracterizata de proprietatea
"socialistă" generalizată (de stat şi cooperatistă), centralizare excesivă,

124
planificare rigidă, eficienţă scăzută, neechilibrarea între ramurile şi
subramurile productive, existenţa de întreprinderi gigantice mari
consumatoare de energie, toate acestea fară orice corelare cu resursele
materiale prime al ţării etc. Economia era aproape integral etatizată; în
formarea produsului intern brut, aportul sectorului privat era în 1989
de numai 12,8%. Sistemul de conducere, hipercentralizat şi în conflict
cu criteriile de raţionalitate, devenise complet inert la semnalele
realităţii. Realizarea producţiei în unităţi supradimensionate conferea
economiei un grad ridicat de rigiditate. Ineficienţa acestui sistem a fost
agravată în anii '80 atât de continuarea investiţiilor în ramuri puternic
energointensive, cât şi de stoparea influxului tehnologic occidental ca
efect al politicii de rambursare anticipată forţată a datoriei externe.
Slaba motivaţie a muncii, dublată de politica artificială a “ocupării
depline”, altera şi mai mult competitivitatea producţiei naţionale.
Reducerea exagerată a importurilor şi forţarea promovarii
exporturilor, ignorând orice criteriu de eficienţă, împreună cu plătirea
datoriilor externe, care a avut loc la începutului lui 1989 (între 1975 şi
1989 România a plătit datorii în valoare de peste 21 milioane de
dolari), toate acestea au cauzat o puternică criză a economiei. În vreme
ce alte ţări central şi est europene au făcut încercări timide de reformă
în propriile economii şi vieţi sociale, România, urma un curs diferit,
care într-un sfârşit a paralizat toate mecanismele vieţii sociale. Ultimi
ani, în timpul cărora resursele ţării au fost utilizate pentru a construi
proiecte mamut, au adus un declin în standardul de viaţă al populaţiei
aproape de limita suportabilului, blocarea României într-un perimetru

125
al subdezvoltării şi la izolarea ţării de restul Europei şi chiar de ţările
comuniste. Acest lucru, de asemenea, este o explicaţie a violenţei ce a
caracterizat colapsul comunismului in România, urmat de revolta
poporului din decembrie 1989.

CARACTERIZAREA ECONOMIEI ROMÂNEŞTI DUPĂ 1990

Demontarea bruscă, după decembrie 1989, a sistemului de comandă s-

a soldat într-o primă etapă cu adâncirea efectelor perturbatoare ale
dezechilibrelor structurale, exacerbate de insuficienta pregătire a
clasei politice, managerilor şi în general a populaţiei pentru a acţiona
în condiţiile democraţiei şi mecanismelor de piaţă. Circumstanţele
neprielnice în care a debutat în România procesul tranziţiei explică
într-o măsură importantă disfuncţionalităţile evidente ce l-au însoţit.
Analiza indicatorilor macroeconomici, în perioada 1990 – 1999,
evidenţiază transformări importante ce s-au produs pe plan economic
şi social, dar şi întârzierile înregistrate în promovarea mecanismelor
de piaţă, în pregătirea premiselor pentru asigurarea unei dezvoltări
durabile a societăţii românesti.

1. Transformarea esenţială a economiei româneşti în deceniul trecut,

care oferă şanse reale unei dezvoltări durabile în viitor, constă în
deschiderea fostului sistem socio-economic autarhic către restul lumii,
în declanşarea procesului de conexare a ţării noastre la noile evoluţii
ce se derulează pe plan european şi mondial. Ponderea relaţiilor

126
comerciale ale României cu Uniunea Europeană a devenit majoritară,
atât din punct de vedere al fluxurilor comerciale de mărfuri şi servicii,
cât şi din cel al influxurilor de investiţii străine. De exemplu, ponderea
exporturilor către statele membre ale Uniunii Europene în totalul
exporturilor româneşti a crescut de la 24,8% în anul 1989, la 65,5% în
anul 1999, iar ponderea importurilor din Uniunea Europeana
reprezintă, în anul 1999, 60,4% din totalul importurilor României, faţă
de 13,1% în anul 1989.
Componentele comerţului nostru exterior au înregistrat unele mutaţii
notabile, ponderea lor în cadrul produsului intern brut crescând de la
20,9% în anul 1989, la 30,1% în anul 1999, în cazul exporturilor,
respectiv de la 18,2% la 34,3%, în cazul importurilor. Statele Uniunii
Europene au participat într-o proporţie de 56,6% la acumularea
stocului de investiţii străine directe în România.

2. Persistenţa unei rate înalte a inflaţiei a fost una din cauzele

principale ale scăderii ratei investiţionale, ca urmare a creşterii
riscului în cadrul mediului de afaceri românesc (afectat de numeroase
dificultăţi legate de instabilitatea şi incoerenţa legislativă şi
instituţională, de proliferarea birocraţiei, de amplificarea economiei
necontabilizate). Acelaşi efect negativ l-a avut şi diminuarea
potenţialului intern de economisire, generată de scăderea accentuată a
veniturilor reale ale populaţiei şi nivelul ridicat al dobânzilor active.
Capacitatea redusă de retehnologizare indusă de comprimarea ratei
investiţionale a întreţinut ritmul lent al restructurării.

127
Ea este cauzată şi de volumul relativ restrâns al fluxurilor de investiţii
străine directe, România plasându-se în grupul statelor în tranziţie cu
cele mai slabe performanţe în acest domeniu (calculat pe locuitor,
stocul investiţiilor străine directe se situează în jurul a 240 EURO la
sfârşitul anului 1999, comparativ cu 1900 în Ungaria şi 1500 in
Republica Ceha).

3. O alta caracteristică a economiei României în perioada de tranziţie a

fost apariţia dublului deficit (cel bugetar si cel de cont curent), în urma
politicilor de liberalizare pe fondul unui sistem economic slab
structurat. Deficitul de cont curent a avut ca sursă principală
dezechilibrul balanţei comerciale. Politica de intervenţie periodică în
evoluţia flotantă a cursului de schimb a avut ca motivaţie corecţii ale
nivelului de competitivitate, destinate reducerii pe termen scurt a
deficitului balanţei comerciale. Deficitul bugetar a fost cauzat de
creşterea nivelului cheltuielilor bugetare în condiţiile declinului
economic, de deteriorarea capacităţii de colectare a veniturilor,
precum şi de insuficienţa transparentă a exerciţiului bugetar, care au
permis canalizarea ineficientă a resurselor financiare. Propunându-şi
ca principală ancoră controlul deficitului bugetar, autorităţile au
promovat politici fiscale severe. S-a demarat totodata procesul de
aliniere a acestora la rigorile stabilite de Uniunea Europeana şi
organismele internaţionale, creându-se premisele diminuării ponderii
deficitului bugetului general consolidat în produsul intern brut.

128
4. Ca urmare a acumulărilor în procesul de restructurare a sectorului
industrial se observă o tendinţă de creştere a competitivităţii
exporturilor româneşti, atât datorată modificărilor structurale, cât şi
deprecierii monedei naţionale în termeni reali. Pentru exemplificare,
deşi producţia industriei prelucrătoare, în anul 1999, a scăzut cu 8%
faţă de 1998, ponderea exporturilor produselor acestei industrii, în
total livrari, s-a majorat de la 30,7% la 35,1%, iar rata anuală de
creştere a exporturilor a fost de 5,9%. Scăderea elasticităţii de venit a
importurilor a acţionat în direcţia reducerii deficitului de cont curent.
Susţinerea acestei tendinţe de creştere a competitivităţii, precum şi
accentuarea ei prin preconizatele efecte pozitive asupra economiei
interne ale unor influxuri mai mari de investiţii străine directe, sunt
situate pe linia alinierii României la criteriile Uniunii Europene
definite la Copenhaga.

5. Piaţa muncii a fost afectată de dezechilibre, la nivelul raportului

dintre populaţia activă şi populaţia inactivă, cât şi în rata de ocupare.
Diminuarea populaţiei ocupate în economie s-a produs îndeosebi în
sectorul industrial; populaţia ocupata în agricultură are încă o pondere
ridicată în totalul populaţiei ocupate (38%). Gradul de extindere a
săraciei (pragul acesteia fiind echivalat cu 60% din cheltuielile medii
lunare de consum pentru un adult) a atins 33,8% din totalul populaţiei
(28,2% în mediu urban, respectiv 40,5% în mediu rural). Deşi persistă
dezechilibre între ofertă şi cerere pe anumite segmente ale pieţei
muncii, precum şi un nivel încă redus al mobilităţii profesionale,

129
resursele umane au o capacitate ridicată de adaptare la standardele
pieţei europene a muncii.

6. Datoria externă a României acumulată în perioada de tranziţie se

situează la un nivel încă modest în comparaţie cu alte state candidate,
ceea ce înlesneşte promovarea unor politici mai active de atragere a
capitalului străin către economia reală, bazate pe creşterea gradului de
îndatorare.

7. Evoluţia economiei româneşti în perioada examinată este exprimată

sintetic în dinamica şi structura produsului intern brut.
Un rezultat esenţial al perioadei de tranziţie îl reprezintă dezvoltarea
sectorului privat, aportul acestuia la formarea produsului intern brut
ajungând la 61,5% în anul 1999, faţă de 16,4% în 1990. Structura
produsului intern brut este diferită de aceea care caracterizează
economia Uniunii Europene, dar se observă o anumită tendinţă de
convergenţă: ponderea sectorului agricol în formarea valorii adaugate
brute a scăzut de la 20% la începutul anilor ’90 la 15,4% în anul 1999;
ponderea sectorului industriei a coborât sub pragul de 31%, în timp ce
sectorul serviciilor şi construcţiilor contribuia în anul 1999 cu 53,6%
din valoarea adaugata bruta (comparativ cu circa 70% în Uniunea
Europeana), cu 20 de puncte mai mult decat la începutul deceniului.
Semnificaţia acestui proces nu trebuie însă exagerată, el realizându-se
în condiţiile întârzierii procesului de restructurare şi ale unui accentuat

130
declin economic în România, în timp ce Uniunea Europeană a
înregistrat o creştere economică importantă.

131