Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2013-2014, sem.

II

Curs 09 Decizia şi polarizarea de grup

Cuprins:

Introducere
y Decizia de grup
Schimbarea riscantă
y Polarizarea de grup
Explicaţii asupra polarizării de grup
y Deteriorarea deciziei de grup. Modelul Gândirea de Grup
Modelul prevenirii gândirii de grup

Introducere

În general, un grup îşi întruneşte membrii atunci când există necesitatea de a

rezolva o problemă (problem-solving task) şi / sau a lua o decizie (decision task) (Davis,
1973). Ne referim la o problemă atunci când există o discrepanţă dintre situaţia curentă şi
cea dorită în privinţa unui aspect care reprezintă interes pentru acel grup. În procesul
rezolvării problemei membrii grupului îşi vor concentra eforturile pentru a procesa
informaţiile ce vor servi la construcţia unei sau mai multor alternative sau soluţii posibile
propuse pentru aplicare. Este posibil ca acelaşi grup sau un alt grup să se întrunească
pentru luarea deciziei. Aceasta presupune efectuarea unei alegeri în baza a cel puţin două
alternative.
Rezolvarea unei probleme sau / şi luarea deciziei întruneşte membrii unui grup
care vor vehicula nu doar informaţiile legate de sarcina propusă spre rezolvare, ci şi
împărtăşirea opiniilor şi atitudinilor, a stărilor afective resimţite sau a motivaţiilor ce
ghidează comportamentele, a principiilor şi valorilor după care fiecare îşi structurează
existenţa.

Decizia de grup

Luarea unei decizii în cadrul grupului presupune existenţa a cel puţin două
alternative iar membrii aprobă una dintre acestea. Întrunit în acest sens, grupul va
respecta normele procedurale şi schema decizională prestabilită sau asupra cărora se va
conveni prin consens înaintea actului propriu-zis.
Deciziile pot fi luate printr-un vot deschis, în care membri cunosc poziţiile tuturor
membrilor sau printr-un vot secret, de obicei consemnat în scris în absenţa elementelor de
identificare.
Pennington (2002, p. 174) a realizat o sinteză a tipurilor de scheme decizionale,
identificând 5 forme:
1. Unanimitatea – toţi membrii grupului sunt de acord cu soluţia propusă;
2. Majoritatea câştigă – decizia va fi adoptată de către majoritatea numerică a
membrilor din grup.

1
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2013-2014, sem. II

3. Veracitatea câştigă (truth wins) – chiar dacă nu toţi membri sunt de acord, se va
opta pentru decizia corectă;
4. Două treimi din grup – decizia este expresia pronunţării a 2/3 din totalul
membrilor grupului;
5. Prima schimbare (first shift) – atunci când apare o modificare a opiniei sau
judecăţii, grupul o va adopta.

Schimbarea riscantă

Investigarea felului în care o discuţie de grup influenţează opinia sau atitudinea

individului s-a concretizat prin dezvoltarea unui câmp de cercetări în domeniul
schimbării riscante (risky shift). Propunătorul acestei viziuni, James Stoner (1961, 1967)
a constatat că dacă se compară media aprecierilor individuale a gradului de risc în
privinţa unui aspect al realităţii cu valoarea atribuită de un grup în urma unei discuţii de
grup în care se atinge consensul, aceasta din urmă este mai ridicată.
Stoner a prezentat subiecţilor 12 situaţii, preluate din chestionarul elaborat de
Wallach şi Kogan (apud Stoner, 1961), în care personajele-cheie se aflau în faţa unei
alegeri, fiecare implicând atât avantaje cât şi dezavantaje. Prezentăm spre exemplu o
astfel de situaţie:
Domnul M intenţionează să se însoare cu domnişoara T, o fată pe care o cunoaşte de mai bine de
un an. În ultimul timp însă între ei a apărut o serie de neînţelegeri care pornesc de la diferenţe de
opinii în anumite privinţe. În cele din urmă, ei s-au decis să apeleze un consilier marital care să-i
sfătuiască dacă ar fi sau nu înţelept ca ei doi să se căsătorească. În urma acestor întâlniri ei au
înţeles că o căsnicie fericită este posibilă dar nu şi sigură. (Appendix A-1, p.14).

În prima etapă, subiecţii trebuiau să sfătuiască cuplul din situaţia de mai sus care
este probabilitatea ca mariajul lor să fie fericit şi prosper, având la dispoziţie 6 posibilităţi
de răspuns: cei doi nu ar trebui să se însoare, şansele ca mariajul să fie fericit şi prosper
sunt de 1/10, 3/10, 5/10, 7/10, 9/10. După ce subiecţii parcurgeau toate situaţiile, ei erau
invitaţi să-şi exprime gradul de încredere în „sfatul” pe care l-au acordat pe o scală de tip
Likert în 5 trepte, de la foarte sigur la deloc sigur.
În a doua etapă, participarea avea loc în grupuri de şase persoane. Grupurile
trebuiau să analizeze fiecare din cele 12 situaţii şi să ajungă la o decizie unanimă în
privinţa gradului de acceptare a alternativei propuse.
În final, subiecţii completau un chestionar în care li cerea să aprecieze gradul de
încredere în decizia grupului şi nivelul de satisfacţie resimţit în cele două etape ale
studiului.
Rezultatele au constatat că în mare parte decizia de grup a înregistrat scoruri mai
ridicate comparativ cu cele individual exprimate de către subiecţi în etapa anterioară.
Explicaţiile pentru acest fenomen s-au referit la existenţa unei duble incertitudini
posibile pe care o posedă indivizii înainte de discuţia din grup. Înainte de a împărtăşi
colectiv opiniile şi atitudinile personale referitor la o realitate socială ce implică riscul,
indivizii ar fi nesiguri în privinţa punctului lor de vedere şi a felului în care acesta ar fi
apreciat de către ceilalţi membri. Din acest motiv, ei îşi propun să respecte o strategie
prin care să divulge o poziţie relativ moderată. Dacă în urma discuţiei se constată că şi

2
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2013-2014, sem. II

ceilalţi membri au păreri similare, iar o parte din informaţiile noi prezentate lărgesc şi mai
mult câmpul cunoaşterii în acest sens, aceasta va avea drept consecinţă întărirea propriei
viziuni. În plus, persoanele care adoptă o atitudine mai extremă în favoarea riscului au
fost percepuţi ca fiind mai persuasivi şi mai încrezători în privinţa propriilor idei
(Wallach, Kogan şi Burt, 1962; 1968).

Polarizarea de grup

Una dintre limitele pe care cercetătorii axaţi pe studiul fenomenului schimbării

riscului le-au constatat este că nu în toate cazurile discuţia de grup a determinat creşterea
gradului de risc, ci din contra, decizia de grup s-a dovedit a fi mai puţin riscantă.
Moscovici şi Zavalloni (1969) au realizat o cercetare prin care au răspuns
inconsistenţelor acumulate anterior. Ei au propus definirea conceptului de „efectul
polarizării” de grup şi au îmbunătăţit abordarea metodologică în studiul acestui fenomen.
Polarizarea de grup se referă la tendinţa grupului de a adopta o poziţie (opinie,
decizie, comportament) mai extremă în urma discuţiei în cadrul unui grup comparativ cu
poziţia individului înainte de discuţia de grup (Moscovici, Zavalloni, 1969; Cothran,
2007; Meyers, 2010).
Pentru a demonstra empiric polarizarea de grup, Moscovici şi Zavalloni (1969) au
implementat design-ul de cercetare cvasiexperimental within-subjects de tip pretest-
posttest. Deoarece în faza a doua prin cerinţa consemnului grupul urma să atingă consens,
autorii au denumit cele trei etape pre-consens, consens şi post-consens, aşa cum este
prezentat în Figura 2.

I. Pre-test / II. Test / III. Post-test /

Pre-consens Consens Post-consens

Atitudinea iniţială Decizia de Atitudinea finală

(înainte de discuţia de grup) grup unanimă (după de discuţia de grup)

Figura 2. Schema design-ului de tip pretest-posttest folosit în studiul polarizării sociale.

Participanţii studiului, elevi din ultimul an a unui liceu din Paris, au completat, în
primul studiu, un chestionar referitor la opinia lor faţă de generalul Charles de Gaulle, în
al doilea studiu, opinia faţă de americani pe o scală de tip Likert în care –3 însemna
dezacord puternic, +3 – acord puternic şi 0 – neutru. În al treilea studiu s-a măsurat
părerea subiecţilor privind fiecare afirmaţie din chestionarul de opinie referitor la Charles
de Gaulle pe o scală de 7 trepte pe dimensiunea favorabil-nefavorabil.
Înainte de a prezenta datele cercetării ne-am propus să clarificăm distincţia dintre
trei termeni, polarizarea, extremizarea (Lamm, Meyers, 1978) şi depolarizarea socială
(Vinokur, Burnstein, 1978b). Atunci când se obţine o valoare semnificativ mai mare în
etapa consensului decât media din preconsens, ne referim la polarizarea răspunsului.
Dacă măsurarea se face pe o scală bipolară, atunci vom ţine cont şi de sensul diferenţei: o
opinie sau atitudine iniţială pozitivă devine şi mai pozitivă şi respectiv una negativă

3
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2013-2014, sem. II

devine şi mai negativă. Dacă însă scorul din consens obţine o valoare situată în polul
opus, atunci ne referim la extremizarea răspunsului. Depolarizarea răspunsului se referă
la o scădere a valorii din post-consens comparativ cu etapa pre-consensului. Pentru o mai
bună înţelegere, am prezentat schematic în figura 3 cele două fenomene discutate
anterior.

Polarizarea socială

Post-consens Pre-consens Pre-consens Post-consens

-5 -4 -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 +4 +5 -5 -4 -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 +4 +5
total neutru total total neutru total
dezacord acord dezacord acord

Extremizarea socială

Post-consens Pre-consens Pre-consens Post-consens

-5 -4 -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 +4 +5 -5 -4 -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 +4 +5
total neutru total total neutru total
dezacord acord dezacord acord

Depolarizarea socială

Pre-consens Post-consens Post-consens Pre-consens

-5 -4 -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 +4 +5 -5 -4 -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 +4 +5
total neutru total total neutru total
dezacord acord dezacord acord

Figura 3. Ilustrarea cazurilor în care se obţine polarizarea, extremizarea şi depolarizarea

socială

4
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2013-2014, sem. II

În cercetarea desfăşurată de către Stoner (1961) a existat o etapă post-

experimentală în care, suplimentar, subiecţii raportau o intensificare a atitudinii lor faţă
de cea exprimată iniţial.
Aplicarea designu-lui de cercetare pre-test–test–post-test face posibilă măsurarea
exactă a mediei opiniilor / atitudinilor raportată după discuţia de grup şi compararea
acesteia pe de o parte cu media iniţială şi rezultatul deciziei unanime a grupului la care
persoana participase pe de altă parte. De principiu, se constată că indivizii îşi
consolidează mai puternic viziunea asupra unui fenomen după discuţia de grup.
Rezultatele obţinute de către Moscovici şi Zavalloni (1969) confirmă existenţa
efectului de polarizare. Atitudinea subiecţilor faţă de Charles de Gaulle a devenit şi mai
pozitivă după discuţia de grup, iar atitudinea faţă de americani - şi mai negativă. De
asemenea, s-a constatat că efectul polarizării este mai puternic legat de exprimarea
opiniei decât cea în care s-a apreciat cât de favorabili sunt construiţi itemii chestionarului.

Explicaţii asupra polarizării de grup

Trei orientări teoretice au fost propuse pentru a explica polarizarea de grup.

Procesele legate de argumentarea persuasivă şi compararea socială au fost propuse iniţial
(Paulus, 1983; Kaplan, Miller, 1987) pentru ca apoi să fie luată în calcul teoria
categorizării sinelui (Manstead, Hewstone, 1996).
În cadrul unui grup un individ este ţinta influenţei sociale din partea celorlalţi
membri ceea ce poate conduce la modificări ale judecăţilor şi comportamentelor sale.
Schimbarea se poate datora credinţei individului că grupul este mai bine informat legat
de evidenţele realităţii, acceptând astfel aceste informaţii, şi aici ne referim la influenţa
socială informaţională, fie dorinţei individului de a respecta normele grupului - influenţa
socială normativă (Deutch, Gerard, 1955). Teoria argumentelor persuasive se sprijină pe
influenţa de tip informaţional, iar teoria comparării sociale pe influenţa de tip normativ.
Vinokur şi Burnstein (1974) sunt promotorii teoriei argumentelor persuasive,
demonstrând că unui individ îi va fi influenţată decizia atunci când va fi expus unor
argumente persuasive din partea altui membru din grup. Atunci când o dilemă este
analizată în cadrul grupului, asemenea dilemelor elaborate de Wallach şi Cogan (apud
Stoner, 1961), unii membri pot exprima argumentele într-o manieră persuasivă. Dacă o
astfel de realitate are loc, ceea ce s-a şi manipulat în experiment, se instalează polarizarea
răspunsurilor fie spre polul deciziei riscante, fie spre polul deciziei prudente. Polarizarea
răspunsului va fi cu atât mai mare, cu cât argumentele vor fi expuse mai frecvent (Brauer,
Judd, Gliner, 1995).
Care sunt caracteristicile argumentelor pentru a fi considerate persuasive? În
primul rând o informaţie poate fi percepută ca fiind validă din punct de vedere logic sau
demonstrată prin fapte. În al doilea rând, noutatea informaţiei aduce un plus de
cunoaştere şi influenţează reorganizarea conţinutului despre problema discutată (Vinokur,
Burnstein, 1978a). În cazul în care informaţia nu este percepută nici validă, nici nouă, va
avea loc depolarizarea răspunsului sau a poziţiei, ceea ce înseamnă adoptarea unei poziţii
mai puţin riscante sau prudente, în funcţie de caz (Vinokur, Burnstein, 1978b).

5
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2013-2014, sem. II

O explicaţie mai precisă decât teoria argumentelor persuasive se consideră a fi

teoria comparării sociale elaborată de către Leon Festinger, în 1954, care se situează la
nivelul de analiză inter-personal şi inter-grup în cadrul psihologiei sociale.
Teoria comparării sociale a lui Festinger (1954) reprezintă o viziune complexă şi
subtilă asupra acestui fenomen şi este compusă din 9 ipoteze, 8 colorare şi 8 derivări. În
esenţă, teoria se bazează pe existenţa necesităţii fiinţei umane referitor la evaluarea
cogniţiilor (opinii, atitudini, credinţe) şi abilităţilor (fizice sau sociale). Doar în cazul în
care evaluarea este una subiectivă, ceea ce presupune absenţa raportării individului la un
standard obiectiv, ea devine instabilă şi prin aceasta produce disconfort psihologic. Drept
urmare, individul va prefera să se compare cu ceilalţi care au opinii şi abilităţi similare, în
detrimentul disimilarităţii, ceea ce va asigura stabilitatea evaluării sinelui. În cazul în
care în urma comparării sociale se constată discrepanţe, individul va avea tendinţa să-şi
schimbe propria poziţie sau poziţia celorlalţi pentru reducerea acestor discrepanţe. Astfel
de circumstanţe vor servi drept pretext pentru ca grupul să dezvolte presiuni spre
uniformitate. Ele vor fi acceptate doar dacă individul percepe acest grup ca fiind atractiv
sau dacă consideră că opiniile şi abilităţile sale sunt relevante. Compararea socială va fi
evitată dacă ceilalţi manifestă o atitudine de derogare sau ostilă.
Aşa cum preciza Fromkin (1970), individul este motivat să fie perceput de către
membrii grupului într-o manieră dezirabilă şi care să depăşească media dezirabilităţii
percepută de către o persoană. Aceasta îl va determina să întreprindă eforturi pentru a
obţine aprobarea celorlalţi membri din grup, câştigând astfel perceperea unicităţii sinelui.
Teoria argumentelor persuasive şi procesul comparării sociale au fost considerate
două mecanisme explicative mai degrabă complementare (Sanders, Baron, 1977; Kaplan,
Miller, 1983; Isenberg, 1986) decât exclusive (Burnstein, Vinokur, 1977).

Deteriorarea deciziei de grup. Modelul Gândirea de Grup

Nu toate deciziile pe care un grup le elaborează au consecinţe pozitive. Oricare

capitol care abordează această problematică invocă numele lui Irving Lester Janis care a
lansat conceptul de gândire de grup (Groupthink). Conform lui Janis (1972, 1982),
sindromul gândirea de grup se referă la o formă de gândire pe care o dezvoltă un grup
atunci când depune eforturi pentru a menţine uniformitatea în ciuda analizei
cvasitotalităţii alternativelor care ar contribui la o decizie mai bună.
Acest fenomen a fost propus în urma analizei unor decizii politice care au avut
drept consecinţă un eşec lamentabil: în 1961 planul aprobat de către J.F. Kennedy de a
răsturna regimul comunist din Cuba prin invazia din Golful Porcilor (The Bay of Pigs),
decizia lui Harry Truman, aprobată de către în 1950 de a intra în războiul din Coreea de
Nord, atacul japonezilor din 1941 de la Pearl Harbor şi aprobarea campaniei militare în
Vietnam din perioada 1964-1967 de către Lyndon Johnson. Toate aceste cazuri au sfârşit
dramatic, înregistrându-se pierderi imense de vieţi omeneşti.
Aplicând metoda studiului de caz, Janis a identificat mai multe caracteristici care
pot fi grupate în trei categorii: antecedente, simptome ale gândirii de grup şi simptome
ale deciziei de grup defectuoase (Rose, 2011).
În cadrul primei dimensiuni, una dintre condiţiile de bază, considerată de Janis
necesară şi nu neapărat suficientă, se referă la existenţa unui grup înalt coeziv care

6
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2013-2014, sem. II

implică subsecvent alte două caracteristici: izolarea în cadrul luării deciziei a judecăţilor
altor persoane competente din afara grupului şi prezenţa unui leadership autoritar sau
imparţial, care dezvăluie încă de la început o soluţie personală prestabilită. Autorul a
constatat că luarea deciziilor se efectua conform unor proceduri nesistematice, sub
influenţa stresului provocat de factori externi, cum ar fi limita de timp. Datorită unor
eşecuri anterioare, membrii grupurilor ar fi înregistrat un nivel al stimei de sine temporare
scăzută.
Simptomele gândirii de grup postulate de către Janis (1982) pot fi grupate în trei
categorii (Rose, 2011):

I. Supraestimarea propriului grup

1. Iluzia invulnerabilităţii – majoritatea membrilor sunt dominaţi de un optimism
exagerat, de o încredere excesivă în forţele proprii. Aceasta facilitează producerea şi
susţinerea deciziilor extreme. Cel mai frecvent apelul la prudenţă sau conturarea unui
scenariu fatal este întâmpinat prin amuzament sau glume;
2. Iluzia moralităţii in-group-ului – grupul îşi consideră deciziile, şi consecinţele pe
care le implică, drept morale şi etice.

II. Gândirea „opacă” (Closed-mindedness)

3. Raţionalizarea colectivă – dacă un membru sesizează grupul privind o posibilă limită
sau pericol pe care alternativa discutată o implică, aceasta va fi ignorată. Întrebarea de
genul „şi dacă nu se va întâmpla astfel?” este auzită şi nu ascultată;
4. Stereotipizarea out-grup-ului – viziunea asupra grupului concurent este exclusiv
negativă şi subestimată; „cu siguranţă” grupul adversar nu are nici o intenţie să negocieze
sau este incapabil să adopte o decizie riscantă şi, prin consecinţă, să acţioneze astfel.
Grupul consideră că tactica pe care urmează să o aplice va surprinde pe nepregătite
celălalt grup, care nu are cum să facă faţă elementului surpriză. Acest simptom este în
strânsă corelaţie cu iluzia invulnerabilităţii.

III. Presiuni spre uniformitate

5. Presiuni pentru conformism (de grup) – aceste presiuni sunt manifestate faţă de
oricare membru al grupului care exprimă stereotipuri, iluzii sau credinţe diferite şi
neconcordante cu cele împărtăşite de către grup. O atare atitudine este catalogată drept
lipsă de loialitate şi devotament faţă de grup şi cauza susţinută. „Cine nu este cu noi, este
împotriva noastră” – este un îndemn pe care l-a auzit nu o dată.
6. Autocezurarea ideilor deviante - atunci când o idee nu coincide sau este contrară
celei emisă de grup prin consens, are loc minimalizarea importanţei îndoielilor şi a
contraargumentelor. Orice ezitare faţă de o idee va fi considerată neinportantă şi va fi
depăşită în grabă.
7. Iluzia de unanimitate se referă la falsa credinţă că dacă un punct de vedere nu este
exprimat în grup, se presupune implicit că membrii sunt în acord cu acesta, prin urmare
nici nu merită a fi punctat. Se întâmplă uneori ca un delegat să prezinte ideea proprie în
numele grupului, fără însă a-l consulta în prealabil.
8. „Paznicii minţii” (self-uppointed mindguards) – unii membri îşi autoatribuie rolul de a
proteja grupul faţă de ideile contrare care ar putea oricând ameninţa plăcerea grupului de
a-şi considera deciziile eficiente şi morale.

7
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2013-2014, sem. II

Janis (1982) a afirmat că este dificil de a stabili care este numărul minimum de
simptome sau care ar fi ponderea fiecăruia în declanşarea gândirii de grup. El a presupus
că şi în condiţia activării lor parţiale se vor observa deficienţe la nivelul procesului luării
deciziilor şi anume: a-b) analizarea incompletă a alternativelor deciziei şi obiectivelor; c-
d) absenţa reanalizării gradului de risc al alternativei alese dar şi a celor respinse de la
începutul discuţiei; e) renunţarea în a căuta noi alternative; f) instalarea erorii de
procesare a informaţiilor (selective bias in processing information) şi g) lipsa unui plan
constructiv.

Modelul prevenirii gândirii grup

Din punct de vedere pragmatic, studiul gândirii de grup a permis creionarea unor
modalităţi de prevenire a acestui fenomen. Janis (1982) a propus 9 ipoteze prescriptive
care, odată ce sunt respectate, ar contracara apariţia şi consecinţele erorilor gândirii
raţionale şi a iluziei consensului sau a ignoranţei pluraliste – convingerea privată că
gândurile şi sentimentele proprii sunt diferite comparativ cu ale altor persoane aflate în
acelaşi context şi care manifestă un comportament similar.
Şi în acest caz Janis a recomandat verificarea empirică a postulatelor propuse:

1. Liderul grupului decizional va desemna fiecărui membru rolul de evaluator critic.

Aceasta presupune focalizarea atenţiei asupra oricărei obiecţii aduse sau
informaţii îndoielnice. Implicit, acest rol va fi autoasumat de către lider;
2. Pentru a asigura imparţialitatea şi influenţa asupra celorlalţi membri, încă de la
începutul discuţiei liderul se va abţine să-şi exprime oricare preferinţă pentru una
dintre alternative sau să estimeze impactul acesteia;
3. În procesul luării deciziei se vor respecta practicile administrative pe care grupul
le aplică în mod obişnuit, fără a opera excepţii sau abateri;
4. Din momentul în care s-a prefigurat o soluţie posibilă spre aplicare, grupul se va
scinda în două sau mai multe subgrupuri, prezidate de persoane diferite, care se
vor întruni separat pentru a analiza cât de fezabil şi eficient este ceea ce se
propune. Membrii vor „zdruncina” ideea pentru a vedea în ce măsură ea rezistă;
5. Este recomandată relansarea discuţiilor referitoare la problemă şi soluţie cu alte
persoane decât cei din grupul decizional, dar care fac parte din acelaşi mediu
organizaţional. Rezultatele vor fi comunicate ulterior grupului de decizie;
6. Este benefic ca la întrunirile grupului decizional să fie invitaţi experţi din afara
mediului organizaţional şi care să contribuie cu idei diferite;
7. Unul sau mai mulţi membri din grup vor avea un status special, cel de „avocat al
Diavolului”, scopul căruia este să identifice şi să scoată în evidenţă punctele slabe
ale soluţiei propuse. Dacă este cazul, ei vor relansa discuţia printr-o frază de
genul: „Probabil că am trecut cu vederea peste...”;
8. În cazul în care alternativa decizională se răsfrânge asupra unui alt grup, membrii
vor analiza totalitatea semnalelor de „avertizare” emise de out-grup şi îşi vor
imagina alte scenarii posibile pe care out-grup-ul le-ar pune în aplicare;
9. După ce s-a atins un consens în privinţa soluţiei posibile, grupul se va reuni pentru
a risipi orice îndoială rămasă şi va reanaliza holistic problema.
Abia în acest moment, soluţia poate să fie implementată.

8
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2013-2014, sem. II

Nu toate recomandările propuse de către Janis pot fi aplicate de către un grup

decizional. Există mai multe resurse interne şi externe de care trebuie să se ţină cont.
Liderul grupului sau membrii desemnaţi pentru rolul „avocatul Diavolului” trebuie să
demonstreze abilităţile unui bun negociator şi să poată rezolva eficient conflictele
psihosociale.
Dacă există o constrângere de timp, iar situaţiile de criză nu sunt o raritate, grupul nu
reuşeşte să realizeze o analiză aprofundată a alternativelor şi a tuturor consecinţelor pe
care le implică. Limita de timp va împiedica întrunirea grupului decizional de mai multe
ori sau va face imposibilă colectarea şi analiza altor informaţii din partea persoanelor care
au o anumită legătură cu problema discutată. În plus, nu tot timpul sunt disponibili
experţii externi sau aceştia sunt dificil de identificat.

Bibliografie

Aldag, R. J., Fuller, S. R. (1993). Beyond fiasco: A reappraisal of the groupthink phenomenon
and a new model of group decision processes. Psychological Bulletin, 113, 533–552.

Badie, D. (2010). Groupthink, Iraq, and the war on terror: Explaining US policy shift toward Iraq.
Foreign Policy Analysis, 6, 277-296.

Boncu, Ş. (1999). Gândirea de grup. În Ş. Boncu Psihologie şi Societate, Iaşi: Erota, 95-127.

Brauer, M., Judd, C. M., Gliner, M. D. (1995). The effects of repeated expressions on attitude
polarization during group discussions”. Journal of Personality and Social Psychology, 68, 1014-
1029.

Burnstein, E., Vinokur, A. (1977). Persuasive argumentation and social comparison as

determinants of attitude polarization. Journal of Experimental Social Psychology, 13, 315-332.

Cothran, D. L. (2007). Group polarization. În R. F. Baumeister, & K. D. Vohs (eds.)

Encyclopedia of Social Psychology. California: SAGE Publications, 397-398.

Davis, J. H. (1973). Group decision and social interaction: A theory of social decision schemes.
Psychological Review, 80, 97-125.

Deutsch, M., Gerard, H. G. (1955). A study of normative and informational social influence upon
individual judgment. Journal of Abnormal and Social Psychology, 51, 629-636.

Esser, J. K., Lindoerfer, J. S. (1989). Groupthink and the Space Shuttle Challenger accident:
Toward a quantitative case analysis. Journal of Behavioral decision Making, 2, 167-177.

Esser, J. K. (1998). Alive and well after 25 years: A review of groupthink research.
Organizational Behavior and Human Decision Processes, 73, 116-141.

Festinger, L. (1954). A theory of social comparison processes. Human Relation, 7, 117-140.

9
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2013-2014, sem. II

Fromkin, H. L. (1970). Effects of experimentally aroused feelings of undistinctiveness upon

valuation of scarce and novel experiences. Journal of Personality and Social Psychology, 16,
521-529.

Isenberg, D. J. (1986). Group polarization: A critical review and meta-analysis. Journal of

Personality and Social Psychology, 50, 1141-1151.

Janis, I. L. (1972). Victims of Groupthink: A psychological study of foreign-policy decisions and

fiascoes. Boston: Houghton, Mifflin.

Janis, I. L. (1982). Groupthink: Psychological studies of policy decisions and fiascoes, second
edition. Boston: Houghton, Mifflin.

Kaplan, M. F., Miller, C. E. (1983). Group discussion and judgment. În P. B. Paulus (ed.) Basic
Group Processes. New York: Springer-Verlag, 65-94.

Kaplan, M. F., Miller, C. E. (1987). Group decision making and normative versus informational
influence: Effects of type of issue and assigned decision rule. Journal of Personality and Social
Psychology, 53, 306-313.

Kramer, R. M. (1998). Revisiting the Bay of Pigs and Vietnam Decisions 25 years later: How
well has the groupthink hypothesis stood the test of time? Organizational Behavior and Human
Decision Processes, 73, 236–271.

Lamm, H., Meyers, D. G. (1978). Group-induced polarization of attitudes and behavior. În L.

Berkowitz (ed.), Advances in Experimental Social Psychology, 11. New York: Academic Press,
147-195.

Manstead, T., & Hewstone, M. (eds.) (1996), The Blackwell Encyclopedia of Social Psychology.
Oxford: Wiley-Blackwell.

Meyers, D. G. (2010). Group polarization. În J. M. Levine, & M. A. Hogg (eds.) Encyclopedia of

Group Processes and Intergroup Relations. California: SAGE Publications, 361-365.

Moorhead, G., Montanari, J. R. (1986). An empirical investigation of the groupthink

phenomenon. Human Relations, 39, 399-410.

Moscovici, S., Zavalloni, M. (1969). The group as a polarizer of attitudes. Journal of Personality
and Social Psychology, 12, 125-135.

Park, W.-W. (1990). A review of research on groupthink. Journal of Behavioral Decision

Making, 3, 229-245.

Park, W.-W. (2000). A comprehensive empirical investigation of the relationships among

variables of the groupthink model. Journal of Organizational Behavior, 21, 873-887.

Paulus, P. B. (ed.) (1983). Basic group processes. New York: Springer Verlag Inc.

Pennington, D. C. (2002). The social psychology of behavior in small groups. Cornwall:

Psychology Press Ltd.

10
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2013-2014, sem. II

Raven, B. H. (1998). Groupthink, Bay of Pigs, and Watergate reconsidered. Organizational

Behavior and Human Decision Processes, 73, 352-361.

Rose, J. D. (2011). Diverse perspectives on the groupthink theory – A literary review. Emerging
Leadership Journeys, 4, 37-57.

Sanders, G. S., Baron, R. S. (1977). Is social comparison irrelevant for producing choice shifts?
Journal of Experimental Social Psychology, 13, 303-314.

Shafer, M., Crichlow, S. (2002). The process-outcome connection in foreign policy decision
making: A quantitative study building on groupthink. International Studies Quarterly, 46, 45-68.

Stoner, J. A. F. (1961). A comparison of individual and group decisions involving risk, manuscris
nepublicat. Cambridge: Massachusetts Institute of Technology.

Stoner, J. A. F. (1967). Risky and cautious shifts in group decisions: The influence of widely held
values. Cambridge: Massachusetts Institute of Technology.

Street, M. D. (1997). Groupthink: An examination of theoretical issues, omplications, and future

research suggestions. Small Group Research, 28, 72-93.

‘t Hart, P. (1998). Preventing groupthink revisited: Evaluating and reforming groups in

government. Organizational Behavior and Human Decision Processes, 73, 306-326.

Vinokur, A., Burnstein, E. (1974). Effects of partially shared persuasive arguments on group-
induced shifts: A group-problem-solving approach. Journal of Personality and Social
Psychology, 29, 305-315.

Vinokur, A., Burnstein, E. (1978a). Novel argumentation and attitude change: the case of
polarization following group discussion. European Journal of Social Psychology, 8, 335-348.

Vinokur, A., Burnstein, E. (1978b). Depolarization of attitude in groups. Journal of Personality

and Social Psychology, 36, 872-885.

Wallach, M. A., Kogan, N., Burt, R. B. (1968). Are risk takers more persuasive than
conservatives in group discussion? Journal of Experimental Social Psychology, 4, 76-88.

Whyte, G. (1989). Groupthink reconsidered. Academy of Management Review, 14, 40-56.

Whyte, G. (1998). Recasting Janis’s groupthink model: The key role of collective efficacy in
decision fiascoes. Organizational Behavior and Human Decision Processes, 73, 185-209.

11
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi