Sunteți pe pagina 1din 6

Sociometry

1975, Vol. 38, No. 1, 141-147

Noi studii privind efectul stării de bine


asupra comportamentului de ajutorare 1
PAULA F. LEVIN ∗
University of California, San Diego

ALICE M. ISEN
University of Maryland, Baltimore County

În încercarea de a clarifica şi extinde rezultatele unui studiu anterior (Isen & Levin, 1972),
două experimente au investigat efectele stării afective pozitive ale unei persoane asupra
comportamentului de ajutorare. Studiile au fost realizate în situaţii diferite, într-un mare oraş
din est, cu subiecţi care se diferenţiau după caracteristici etnice şi socio-economice. Ca şi în
studiul anterior, starea de bine a fost indusă prin descoperirea unei monede de 10 cenţi în
locaşul pentru monede restituite al unui telefon public. Diferit de studiile anterioare,
măsurarea dependentă utilizată în ambele experimente, a vizat trimiterea unui plic sigilat şi
adresat, care a fost uitat aparent accidental lângă telefon. S-au utilizat atât plicuri timbrate cât
şi plicuri netimbrate. A fost preferată această modalitate de măsurare pentru a se demonstra
existenţa unei relaţii între starea de bine şi comportamentul de ajutorare în situaţii care nu
presupun interacţiunea cu o persoană, dar şi pentru a elimina o interpretare a rezultatelor
anterioare în termeni de alocare diferenţiată a atenţiei faţă de persoana ce necesită ajutor.
Rezultatele au confirmat ipoteza că cei care vor găsi mărunţişul vor fi mai predispuşi pentru a
realiza comportamente prosociale, aceasta întâmplându-se în situaţia în care toţi subiecţii văd
plicul, iar acordarea ajutorului nu presupune interacţiune interpersonală.

Un studiu recent (Isen şi Levin, 1972) investigând relaţia dintre “a te simţi bine” şi
comportamentul de ajutorare, a relevat că subiecţii care au găsit neaşteptat o monedă de 10
cenţi în locaşul pentru monede restituite al unui telefon public, au manifestat spontan un
comportament de ajutorare într-un număr mai mare comparativ cu subiecţii din grupul de
control al căror telefon nu a fost astfel “aranjat”. Asocierea rezultatelor experimentului cu
informaţiile furnizate de un volum mare de literatură de specialitate privind efectele stării
afective asupra comportamentului de ajutorare, a permis autorilor experimentului să ajungă la
concluzia că, ceea ce a determinat comportamentul de ajutorare în acest caz a fost starea
afectivă pozitivă. Totuşi, o interpretare alternativă rămâne. O explicaţie în termenii întăririi
diferenţiate a atenţiei a sugerat că grupul experimental a acceptat întărirea (în forma primirii
monedei) în schimbul unei implicări mai accentuate şi prin urmare, ar putea acorda o atenţie
mai mare la ceea ce se întâmplă în jur (Feldman, comunicare personală). Astfel, creşterea
disponibilităţii subiecţilor de a ajuta, s-ar putea datora mai mult reflectării lor asupra
posibilităţilor pe care le au pentru a „răsplăti câştigul neaşteptat”, aceasta mărind
probabilitatea de a lua în seamă nevoile altei persoane, decât unei consecinţe a stării afective
în care se află.
Prezentul experiment a fost realizat în aşa fel încât să stabilească dacă, într-o situaţie
în care este garantată atenţia minimă necesară acordării de ajutor pentru toţi participanţii,
responsabilă de declanşarea unui comportament spontan de ajutorare rămâne anume starea
afectivă manipulată diferenţiat, la fel cum s-a demonstrat în studiul anterior (Isen şi Levin,
1972).
1
Sursa şi titlul original: Levin, P. F., & Isen, A. M. (1975). Further studies on the effect of feeling good on helping. Sociometry, 38, 141-147.

Această cercetare a fost susţinută de un grant, acordat de Grants Comitee al Colegiului Franklin and Marshal, celui de-al doilea autor.
Cererile pentru retipărire vor fi adresate celui de-al doilea autor la: Department of Psychology, University of Maryland Baltimore County,
Baltimore, MD 21228. Autorii mulţumesc lui Shel Feldman şi lui Kenneth Gergen pentru numeroasele lor sugestii utile, şi lui Paul Gold
pentru ajutorul acordat la coordonarea celui de-al doilea studiu. Mulţumiri se cuvin a fi de asemenea adresate lui Charles Egli, Peter Fairchild
şi Timothy Fluck (toţi alias Michael Ross) pentru ajutorul acordat desfăşurării experimentului.

1
Al doilea obiectiv al acestui studiu a fost demararea clarificării relaţiei dintre starea de
bine şi comportamentul de ajutorare. Acum, după ce această relaţie a fost demonstrată în mai
multe studii (Aderman, 1972; Aderman & Berkowitz, 1970; Berkowitz & Connor, 1966; Isen,
1970; Isen & Levin, 1972) a devenit necesar să distingem mai clar moderatori şi mediatori
posibili ai acestei asocieri: unii dintre ei ar putea fi cu siguranţă necesari pentru relaţia
studiată, în timp ce alţii ar putea numai să intensifice această asociere sau ar putea chiar să nu
aibă nici o legătură cu ea.
O posibilitate este aceea că starea de bine conduce la o dorinţă de a interacţiona cu
alţii, iar comportamentul de ajutorare care urmează, este doar una din modalităţile de iniţiere a
unui contact social cu persoanele străine. În toate studiile în care s-a manipulat starea afectivă
a subiecţilor şi apoi s-a măsurat manifestarea unui comportament util nesolicitat era prezentă
interacţiunea directă cu o altă persoană. Prin urmare, este posibilă existenţa unei asocieri între
starea de bine şi comportamentul de ajutorare, dar numai datorită faptului că acţiunile utile
sunt o cale de a iniţia o interacţiune cu altă persoană. Mai multe studii au indicat această
asociere dintre starea de bine şi dorinţa puternică de a interacţiona cu alţii (de ex. Isen, 1970).
Cu toate acestea, nu este clar dacă dorinţa de interacţiune joacă vreun rol în această asociere
dintre starea de bine şi comportamentul de ajutorare, dacă aceasta produce cu adevărat relaţia
sau numai o intensifică. Dacă dorinţa de interacţiune după inducerea unei stări afective
pozitive este motivaţia principală pentru acordarea de ajutor, atunci ne-am putea aştepta să
găsim că există o legătură între starea de bine şi comportamentul de ajutorare numai dacă
acţiunile utile presupun o oportunitate de interacţiune.
În prezentul experiment comportamentul măsurat nu constă într-o interacţiune şi
ajutorare directă a unei alte persoane ci presupune ridicarea şi sau trimiterea unui plic, adresat
şi sigilat, care aparent pare a fi pierdut în mod accidental de către expeditor. În încercarea de a
ţine cont de interpretarea în termeni de atenţie diferenţiată din studiul cu “moneda” a lui Isen
şi Levin (1972), mărimea atenţiei necesare pentru a produce un comportament de ajutorare a
fost minimalizată în acest experiment. De aceea, plicul a fost aşezat pe raftul dintr-o cabină
telefonică, fiind foarte uşor de observat de către oricine ar fi folosit telefonul. Observaţiile
preliminare au arătat că subiecţii văd plicul aproape imediat după ce intră în cabină şi fără
îndoială îl văd şi după ce verifică locaşul pentru monede restituite al telefonului. În felul
acesta găsirea monedei nu influenţează atenţia acordată plicului şi, prin urmare, aceasta din
urmă nu poate fi un factor de diferenţiere al comportamentului de ajutorare.
Practic, ne imaginăm relaţia dintre starea de bine şi comportamentul de ajutorare mai
mult într-o formă generalizată decât strict interacţională, şi incitaţi de rezultatele anterioare
(Isen şi Levin, 1972), formulăm o ipoteză potrivit căreia, subiecţii care găsesc moneda vor
acorda cu o probabilitate mai mare ajutor (adică, vor lua plicul cu ei şi-l vor trimite),
comparativ cu cei care nu găsesc mărunţişul. Dacă manipularea prezentată aici a avut drept
rezultat o intensificare a comportamentului de ajutorare, atunci putem fi în măsură să
concluzionăm că: (1) atenţia şi conştientizarea trebuinţelor altuia nu este, în şi de la sine,
suficientă pentru a produce ajutorare, şi (2) nu este obligatoriu să intervină interacţiunea
interpersonală pentru a realiza trecerea de la starea de bine la iniţierea unor comportamente
utile în folosul altuia.

STUDIUL I

Metodă

Subiecţi. Participanţii au fost bărbaţi şi femei adulţi, fără însoţitori şi care s-a
întâmplat să dorească să telefoneze dintr-o cabină telefonică situată într-o staţie de tren (Pen-
Central Railroad) precum şi dintr-o cabină situată într-un aeroport (Aeroportul Internaţional
din Philadelphia). Oricine putea fi subiect în acest experiment dar mai mulţi au fost albi.
Subiecţii excluşi au fost: persoanele care nu erau singure; personalul oficial cum ar fi taxatorii

2
şi poliţiştii, care au luat plicul fără să telefoneze; precum şi alte persoane care au verificat
locaşul pentru monede restituite fără să telefoneze. De asemenea, nu au fost incluşi în studiu
subiecţii care nu au verificat locaşul pentru monede restituite al telefonului.
Procedeu. Cabinele telefonice au fost “aranjate” în felul următor. Experimentatoarea
intră în cabina liberă, îşi pune lucrurile pe raftul de sub telefon şi efectuează o convorbire
telefonică incompletă. Apoi, ea îşi ia aparent moneda rest din locaşul de restituire a
monedelor, îşi adună cărţile şi hârtiile şi pleacă. Ceea ce s-a întâmplat în realitate a fost că în
ambele condiţii un plic a fost lăsat în urmă, cu faţa în jos pe raft, iar în condiţia experimentală
moneda de 10 cenţi a fost cu adevărat lăsată în şanţul din spaţiul pentru monede restituite.
Apoi, experimentatoarea a aşteptat fără să intervină lângă cabină. Când un subiect venea să
telefoneze din cabina respectivă, experimentatoarea nota dacă subiectul era în condiţia
experimentală sau de control, dacă şi când subiectul a verificat locaşul pentru monede
restituite, şi dacă subiectul a luat plicul cu el. Plicul lăsat în cabină era sigilat şi adresat, dar
netimbrat. În plus, adresa scrisă pe plic nu avea o particularitate aparte. Cum plicul era
transparent, o scurtă scrisoare a fost introdusă în el. Numele destinatarului – Michael Ross – a
fost fictiv, şi a fost ales astfel încât să fie cât mai ambiguu din punct de vedere etnic. Adresa
destinatarului a fost din Lancaster, Pa., unde experimentatorii au putut să primească plicurile
dacă acestea ar fi fost trimise. Fiecare plic a fost numerotat în interior şi în felul acesta s-a
putut ţine o evidenţă a numerelor care corespundeau celor două condiţii. S-au luat aceste
măsuri pentru a se verifica dacă într-adevăr cei care au luat plicul l-au şi trimis, şi dacă da,
dacă l-au timbrat ori l-au trimis cu taxă inversă.
Rezultate

Tabelul 1 prezintă un sumar al rezultatelor. Testul exact Fisher revelă că subiecţii care
primesc pe neaşteptate o monedă rest, iau şi trimis într-un număr mai mare plicul, comparativ
cu subiecţii din grupul de control (p <.02). În fiecare caz subiectul a observat plicul, şi uneori
l-a analizat, înainte de verificarea locaşului pentru monede restituite.

TABELUL 1
Experiment I: Comportamentul subiecţilor în fiecare condiţie

PLIC PLIC
CONDIŢIA
TRIMIS NETRIMIS

Moneda găsită 6 3

Fără monedă 1 9

Discuţii

Rezultatele prezentului experiment ne arată că aşa cum ne-am aşteptat, subiecţii care
au descoperit bănuţii în telefon, au luat şi au expediat plicul lăsat aparent accidental în cabina
telefonică, cu o rată semnificativ mai mare. Acest rezultat a fost obţinut în contextul în care
pentru toţi participanţii a fost necesară o atenţie minimă pentru a observa plicul şi acordarea
ajutorului nu implica o interacţiune socială directă. Acest lucru susţine presupunerea precum
că ar există alte mecanisme care mediază relaţia dintre starea de bine şi comportamentul de
ajutorare.
Totuşi, din moment ce plicul a fost netimbrat, o interpretare alternativă a rezultatelor
este plauzibilă. Se poate argumenta astfel, că subiecţii care au găsit moneda ar putea pur şi
simplu să-şi permită să cheltuiască cu uşurinţă cei 8 cenţi necesari taxelor poştale şi că o astfel
de „calculaţie financiară” ar genera diferenţa dintre condiţii determinând numărul
participanţilor care trimit sau nu plicul (aici este important să menţionăm faptul că numai un
3
plic a sosit cu taxă inversă; a fost trimis de cineva din condiţia monedă găsită). De aceea, am
realizat un al doilea studiu, o replică la primul, introducând şi condiţii suplimentare în care
plicurile erau timbrate. Acest lucru a fost făcut pentru a demonstra că efectul nu se datorează
unei încercări din partea subiecţilor experimentali de a “restitui” banii găsiţi, or pur şi simplu
situaţiei lor financiare care le-ar permite sau nu să cheltuiască cu uşurinţă banii pentru timbrul
poştal. Utilizarea plicurilor timbrate, elimină interpretările legate de cheltuielile poştale. Am
vrea de asemenea, să sugerăm că intensificarea comportamentului de ajutorare într-o stare
afectivă pozitivă nu se datorează efectiv unei posibilităţi crescute de a realiza acte utile, ci
unui optimism crescut, unei percepţii alterate a costurilor şi beneficiilor de pe urma acordării
ajutorului. Credem că cel de-al doilea studiu ar fi un prim pas în recunoaşterea unei asemenea
interpretări.

STUDIUL II

Al doilea studiu, prin utilizarea unor noi situaţii experimentale, ne oferă oportunitatea de a
extinde generalitatea rezultatelor noastre.
Metodă

Subiecţi şi localizare. Ca si în studiul anterior, subiecţii au fost bărbaţi şi femei adulţi


care erau singuri şi care au telefonat din cabinele telefonice stabilite de experimentatori.
Totuşi, în timp ce primul studiu a fost realizat într-un aeroport şi într-o staţie de tren care
serveau predominant navetiştilor din suburbii, studiul al doilea a fost realizat în principala
staţie din Penn-Central Railroad (30th Street Station). 80% dintre subiecţii studiului II au fost
negri.
Design şi procedeu. Designul şi procedeul celui de-al doilea experiment au fost
identice ce cele descrise mai sus pentru Experimentul I, exceptând faptul că sunt patru condiţii
în total: două în care subiecţii găsesc plicuri netimbrate şi două în care fiecare plic are un
timbru.
Rezultate

Tabelul 2 prezintă un sumar al rezultatelor. Deşi nu există diferenţe între sexe în


această măsurare, datele sunt prezentate după variabila sex pentru interesul dumneavoastră.
Testul de Exactitate Fisher revelă că, la fel ca în primul studiu, subiecţii care nu se aşteptau să
găsească moneda, iau cu ei plicurile netimbrate într-un mod semnificativ mai numeros
comparativ cu subiecţii din grupul de control (p<0,005). În plus, se poate observa din tabelul
2 că se menţine acelaşi efect şi când plicul este timbrat (p<0,005).

TABELUL 2
Experiment 2: Comportamentul subiecţilor în fiecare condiţie, atunci când plicurile sunt timbrate sau netimbrate

Plicuri netimbrate Plicuri timbrate


Condiţia Plicuri Plicuri Plicuri Plicuri
trimise abandonate trimise abandonate
Moneda găsită
Bărbaţi 4 1 6 1
Femei 3 0 4 0
Total 7 1 10 1
Fără monedă
Bărbaţi 0 6 4 4
Femeii 1 3 0 5
Total 1 9 4 9

4
Discuţii

Completarea adusă de Studiul 2 ne permite să spunem că rezultatele obţinute în primul


experiment n-au fost datorate numai unei „posibilităţi financiare crescute” din partea
subiecţilor care au găsit moneda de a-şi permite cu uşurinţă costurile poştale. Mai mult,
Studiul 2 revelă că efectul apare atât în eşantionul cu subiecţi predominant negri cât şi în
eşantionul cu subiecţi predominant albi. Recent, s-au publicat mai multe studii interesante
implicând identificări rasiale, socioeconomice sau etnice ca variabile ce intervin în
comportamentul de ajutorare (Bryan şi Test, 1967; Feldman, 1968; Gaertner şi Bickman,
1972; Hornstein, Fish & Holmes, 1968; Piliavin, Rodin & Piliavin, 1969; Wispe şi Freshley,
1971). Prezentul studiu, nu face astfel de comparaţii direct, dar este clar că baza efectului
studiat este în influenţa pe care starea de bine o are asupra comportamentului de ajutorare.
Acest lucru este indicat de menţinerea cu adevărat a relaţiei în situaţii diferite, atât în cazul
albilor cât şi în cazul negrilor. Credem că sursele acestui subiect fac previzibilă, în general,
diferenţa socioeconomică dintre diferite populaţii, dar în acelaşi timp reprezintă şi un domeniu
restrâns al subculturilor economice. Acelaşi studiu realizat în alte locuri ar putea foarte bine să
ducă la rezultate diferite.
Rezultatele celor două studii, luate împreună, evidenţiază că legătura dintre starea de
bine şi comportamentul de ajutorare obţinut în studiul “monedă” anterior (Isen şi Levin, 1972)
nu poate fi evaluată numai în termenii conştienţei diferenţiate a nevoii de ajutor, în situaţia în
care toţi subiecţii şi-au dat seama de prezenţa plicului pierdut. De asemenea, rezultatele
sugerează că oportunitatea interacţiunii sociale la nevoie, nu implică prezenţa faptului că
starea de bine conduce la comportamente utile. Prin urmare, dorinţa de contact social nu este
singurul mediator al relaţiei studiate. Totuşi, nu este exclusă posibilitatea ca variabile precum
dorinţa de contact social, să poată afecta asocierea dintre starea de bine şi comportamentul de
ajutorare, într-o manieră secundară, eventual cumulativă.

Traducere de Mihai Vizniuc


Corector Dorin Nastas

Referinţe bibliografice

Aderman, D. (1972). Elation, depression and helping behavior. Journal of Personality and Social Psychology,
24, 91-101.

Aderman, D., & Berkowitz, L. (1970). Observational set, empathy, and helping. Journal of Personality and
Social Psychology, 14, 141-148.

Berkowitz, L., & Conner, W. H. (1966). Success, failure, and social responsibility. Journal of Personality and
Social Psychology, 4, 664-669.

Bryan, J. H., & Test, M. A. (1967). Models and helping: Naturalistic studies in aiding behavior. Journal of
Personality and Social Psychology, 6, 400-407.

Feldman, R. E. (1968). Response to compatriot and foreigner who seek assistance. Journal of Personality and
Social Psychology, 10, 202-214.

Gaertner, S., & Bickman, L. (1971). A nonreactive indicator measure of racial discrimination: The wrong
number technique. Journal of Personality and Social Psychology, 20, 218-222.

Hornstein, H. A., Fish E., & Holmes, M. (1968). Influence of a model’s feeling about his behavior and his
relevance as a comparison other on observers’ helping behavior. Journal of Personality and Social Psychology
10, 222-226.

Isen, A. M. (1970). Success, failure, attention, and reaction to others: The warm glow of success. Journal of
Personality and Social Psychology, 15, 294-301.

5
Isen, A. M., & Levin, P. F. (1972). Effect of feeling good on helping: Cookies and kindness. Journal of
Personality and Social Psychology, 21, 384-388.

Piliavin, I. M., Rodin, J., & Piliavin, J. A. (1969). Good Samaritanism: An underground phenomenon? Journal
of Personality and Social Psychology, 13, 289-299.

Wispe, L. G., & Freshley, H. B. (1971). Race, sex, and sympathetic helping behavior: The broken bag caper.
Journal of Personality and Social Psychology, 17, 59-65.