Ingrijirea bolnavului in Evul Mediu

Bejan Simona

AMG, grupa I L, anul I

Ingrijirea bolnavului in Evul Mediu

1
In Europa, medicina era un amestec intre misticism, spiritualitate si practicile
medicale ale antichitaţii. De cele mai multe ori, bolile erau puse pe seama
destinului sau a dorinţei lui Dumnezeu, astfel luând nastere pelerinajele in
scopuri curative.

Alti oameni recurgeau la metode precum medicina folclorică, ce cuprindea

folosirea ierburilor în combinaţie cu diferite incantatii.

Medicina medievală europeană a inflorit cu adevărat abia in secolul al XII-lea,

cand multe dintre textele arabe despre medicina islamică au fost traduse în latina

Razi, medic persan (865-925)

Razi s-a nascut la data de 28 august 865 şi a murit la 6 octombrie 925. La varsta
de treizeci de ani, şi-a indreptat atentia spre medicina, deoarece experimentele
alchimice efectuate de el i-au cauzat o boala la ochi.

A invatat medicina de la Ali ibn Sahl Rabban al-Tabari, un vindecator şi filozof

născut în Merv. Razi a devenit faimos în oraşul său natal, Rayy, la vârsta de 40
de ani mutându-se în Bagdad. În anul 907 se întoarce în Rayy.

De-a lungul vieţii a scris numeroase cărţi şi a avut mulţi studenţi, însă boala,
care a început ca o cataracta, a dus la orbire completă. Unul din studenţii săi a
încercat să-l trateze, însă el nu a fost de acord, spunând că nu mai are rost, din
moment ce moartea se apropie. Într-adevăr, la câteva zile după rostirea acestor
cuvinte, Razi a încetat din viaţă.

Totusi, descoperirile şi tratamentele lasate in urma de el au adus o contributie

majora in multe domenii, precum alchimia, filozofia, dar mai ales în medicină.
De exemplu, el a făcut prima descriere a variolei şi a facut distincţia dintre
aceasta şi pojar în cartea sa, “al-Judari wa al-Hasbah” (“Variola şi pojarul”),
tradusă în latină de două ori, în secolul al XVIII-lea. De asemenea, a fost primul
care a considerat febra ca un mecanism automat de apărare, tot el descoperind şi
astmul alergic, fiind chiar şi inventatorul unor instrumente precum piua, spatula,
fiola, utilizate în farmacii până la începutul secolului al XX-lea.

Acest sclipitor savant nu se limita la a-şi trata pacienţii, fiind şi o fire militantă

2
faţă de acţiunile altor medici. El lua atitudine, atacând şarlatanii şi medicii falşi
care vindeau “leacuri” pe strazi. De asemenea, Razi nu avea nicio problemă să
recunoască faptul că, oricât de bun ar fi un medic, acesta nu poate avea toate
răspunsurile sau toate leacurile necesare tratării unei boli.

O faimoasa scriere a sa este “Man la Yahduruhu Al-Tabib” (“Un manual

medical pentru publicul general”), care, după cum spune şi titlul, era dedicată
publicului şi scrisa pe inţelesul oricui. Astfel, oricine putea învăţa din acest
manual cum să prepare leacuri pentru diferite afecţiuni, ingredientele necesare
găsindu-se foarte uşor.

Istoricul medicinei , nursingului se contopeste cu istoria dezvolarii societatii

umane cu perioadele sale de progres , stagnare sau declin , care s-au influentat
reciproc , cunoasterea lor fiind necesara nu numai pentru a cinsti memoria
inaintasilor ci si pentru ca « acei care nu tin minte trecutul sunt condamnati sa-l
repete », Santayana .

Medicina a fost initial dominata de magie , actele terapeutice bazandu-se pe

ritualuri religioase si pe instincte , preocuparea dominanta fiind disparitia
durerii. Papirusurile egiptene din 1600 inainte de Hristos prezinta
ingrijirea plagilor, incizia abceselor si imbalsamarea cadavrelor .

In Grecia antica , medicina este influentata de cea egipteana prin intermediul

fenicienilor.Apar o serie de scoli medicale in Rodos , Kos ,Knidos , care se
ocupau de prevenirea (zeita Hygeia ) si tratarea bolilor ( Zeita Panakeea).

Hippocrat( 460-375 in.Hr.) considerat parintele medicinei a intemeiat scola

din Kos si pe langa juramant care cuprinde aspecte deontologice valabile si in
ziua de azi a scris in peste 60 volume , pe specialitati : anatomie , fiziologie ,
medicala , ortopedie , chirurgie , etc . informatii de specialitate care au fost baza
unor descoperiri stiintifice ulterioare .

Medicina evului mediu a avut mai putine progrese , fiind dominata de

biserica.

3
 In aceasta epoca stiinta a cunoscut o faza de stagnare, interpretarea scolastica
a textelor luand locul observatiei. Inaintarea arabilor in bazinul mediteranean a
avut şi un efect pozitiv. Cunoscatori ai textelor grecesti dar si ai celor persane,
au propagat în Europa vechile învăţăminte ale culturii antice. Al-Razi (secolul al
X-lea p.Ch.) a descris variola şi pojarul iar vestitul Avicenna scrie în secolul
urmator „Canon medicinae”, opera ce avea sa ramana pana in vremurile
moderne manualul de baza al facultatilor de medicina.

Un moment important l-a reprezentat înfiintarea la inceputul secolului al

XI-lea, de catre calugarii benedictini din Monte Cassino a primei institutii de
învatamant medical la Salerno in Italia (Scoala de la Salerno). In secolul al XII-
lea, tot în Italia, medicina se dezvolta în special in centrele universitare din
Bologna şi Padova.

Primele boli profesionale au fost semnalate de catre medicul din Evul Mediu

G. Fracastore (1473-1553), care atrage atentia intr-un poem al sau asupra

sifilusului pe care l-ar fi contractat un tanar pastor numit Syphilus .

F.X Bichat descrie , pe rand , toate membranele din corpul omenesc : pleura ,
peritoneul , meningele , tecile musculare , etc.

Introducerea cezarienei in Evul Mediu a pretat la confuzii , ea , nefiind

aplicata de chirurgi in raport cu originea nobila , ci in raport cu necesitatile vitale
ale oricarei gravide .

Asemanarea femeii gravide in literatura din Urartu cu universul , cu vesnicia

si cu minunile lumii , cu zeul suprem , denota adanca credinta evlavioasa in
actul nasterii .

Medicina din micul sat Urartu s-a distins prin aleasa grija fata de vaduve ,
fata de orfani , invalizi si cetateni de varsta a treia . Poate aici , la poalele
muntelui Ararat trebuia cautata originea geriatriei cu 1000 ani inaintea erei
noastre .

Aparatura medicala a fost un modul medical in care s-au realizat permanente

progrese .Datele arheologice din Dacia au pus in evidenta o surprinzatoare
colectie de instrumente medicale , ca de exemplu : chiurete , stilete , baghete ,
pense , baloane de ceramica de tip Erlenmayer x , eprubete si chiar o parafa
medicala apartinand unui medic oftalmolog .

4
 In prima parte a Evului Mediu , neexistand spitale sau alte institutii sanitare ,
ingrijirea bolnavilor se facea in manastiri , care erau oarecum crutate de
razboaiele pustiitoare din acest timp . Multe dintre acesteau erau asezate la
intretaieri de drumuri , unde calugarii mai prieceputi , purtand chiar denumirea
de infirmieri , ingrijeau de bolnavi sau raniti , folosindu-se si de plante
medicinale pe care le cultivau in gradinile manastiresti , numite „hortulus”.

In aceasta perioada se detaseaza figura Sfantului Benedict , care avea ca

precept dictonul : „Inainte de toate si in fruntea tuturor lucrurilor va sta grija ce
trebuie sa purtam bolnavilor „., manastirea fondata de le in anul 527 pe muntele
Casin , langa Roma , devenind cel mai mare centru de binefacere . Impreuna cu
adeptii sai a fondat Ordinul Benedictilor , dupa exemplul caruia s-au format
toate ordinele calugaresti ce au luat fiinta ulterior , apreciindu-se ca , de fapt, ele
erau congregatii de infirmieri .Intre acestea este cunoscut Ordinul
Hositalierilor , ai carui membrii s-au dedicat ingrijirii din spitalul Hotel Dieu ,
fondat la Lyon in anul 511-558, apoi ordinu Augustinilor Hspotalieri , care au
ingrijit bolnavii din spitalul Hotel Dieu din Paris , infiintat pe langa manastirea
Notre Dame , de catre episcopul Sf. Landry in anul 651.

Unele ordine au fost create in Evul Mediu , in legatura cu marile epidemii

care au facut ravagii in acest timp . Sf. Lazar a fost initiatorul Ordinului
„Lazaristilor , care se ocupau in special de ingrijirea leprosilor , de unde a ramas
pana tarziu denumirea de „lazarete” .

In acelasi scop , s-a infiintat si Ordinul calugaritelor denumite „Les serfs de

la Vierge Marie” , care lucrau ca infirmiere in leprozeria din Pontoise . Intre
ordinele care au urmat , mai cunoscute sunt cele ale Franciscanelor ,
Dominicanilor , Paulinilor , Celestinilor , unii reprezentanti ai acestora ajungand
pana in tinuturile Transilvaniei , unde au fondat diferite insitutii spitacilesti .

Din perioada cruciadelor este cunoscut Ordinul calugarilor denumit „Les

Freres Hospitaliers de Saint Jean de Dieu” , care ingrijeau ranitii din spitalul
„Sfantul Ion” din Ierusalim , cel al „Iohanitilor” , al „Fratilor de cruce” s.a. Dupa
cruciade , mizeria si bolile care faceau ravagii au determinat formarea unui ordin
special in anul 1240 cu denumirea „Les freres de la Misericorde” .

Crestinismul a insemnat un progres in ce priveste atitudinea fata de bolnav .

In aceasi timp a fost si o frana in cercetarea stiintifica si experimentala , prin
interzicerea „sangerarilor” si stigmatizarea medicilor care incalcau dogme ,

5
boala fiind considerata ca o pedeapsa pentru pacatul originar , cum sustinea
filozoful crestin Toma D’Aquino .

Medicina Evului Mediu este un liant intre superstitie , traditie si cunoastere

a naturii vii , a plantelor medicinale , zestre a grecilor si romanilor din
antichitate .

Oamenii aveau cunostinte impresionante despre functionarea organismului uman

iar multe din leacurile acelei perioade aveau la baza plantele si ierburile
tamaduitoare care se folosesc , chiar si acum , in zilele noastre .

Frica si superstitia au jucat un rol aparte . Multi oameni credeau ca boala era
o pedeapsa data de Dumnezeu si ca insanatosirea vine numai odata cu
„interventia divina”. Pacientul cauta vindecarea prin rugaciune si pelerinaj si
mai putin prin consultatie medicala .

Din vremea lui Hipocrat (secolul 5 îHr), medic grec ale carui teorii au avut
o mare influenţa în antichitate, doctrina celor patru umori a fost considerata
adevar fundamental de generatii de medici. Aceasta doctrina consta în credinta
ca in corpul omenesc se gasesc patru substante, numite umori (lat.umor<lichid):
flegma, bila neagră, bila galbenă şi sângele.

Boala era considerată semnul unui dezechilibru al acestor patru umori. Se

credea că, în funcţie de modul de viaţă, de alimentaţie, de efortul fizic depus,
unele umori creşteau ori descreşteau în raport cu altele, ducând la îmbolnăvirea
organismului.

Doctrina celor patru umori este strâns legată de teoria celor patru elemente
fundamentale prezente în filozofia grecească: pământul, focul, apa şi aerul. Cel
care se crede că a fost "inventatorul" acestei concepţii despre arhitectura
universului este filozoful sicilian Empedocle (490–430 îHr), cel care în cartea
sa, Despre natură, introduce cele patru elemente. Aristotel, în Fizica, reia aceste
elemente şi le atribuie caracteristici: aerul este ud şi fierbinte, focul este fierbinte
şi uscat, pământul este uscat şi rece, iar apa este rece şi udă.

Filozoful grec Teofrast (371 -- 287 îHr), în cartea sa Caracterele, este primul
care face o clasificare şi o descriere a temperamentelor omului. Clasificarea
temperamentelor pornea tocmai de la cele patru umori. Astfel, acei indivizi care
au prea mult sânge sunt numiţi sangvinici şi sunt caracterizaţi prin energie, curaj
şi voluntariat, aceia care au mai multă bilă galbenă sunt colerici, fiind repezi la
mânie, netemperaţi, aceia care au prea multă bilă neagră sunt melancolici, fiind

6
despotici, neliniştiţi, iritabili, iar aceia care au mai multă flegmă sunt dominaţi
de pasivitate şi calm şi au fost numiţi flegmatici.

Hipocrate credea că menstruaţia avea rostul de a diminua umorile în exces la

femei, menstruaţia fiind, prin urmare, o cale naturală de reglare a dezechilibrelor
interne. Dar bărbaţii nu au menstruaţie! Prin urmare se impunea o altă metodă de
a înlătura umorile. Hipocrate nu a fost însă unul dintre practicanţii vărsării de
sânge ca mijloc terapeutic, acesta fiind mai degrabă adeptul terapiei prin dietă.

Aelius Galenus (129-200 îHr) este medicul care a impus pentru aproape 2
mii de ani metoda vărsării sângelui ca metodă de vindecare. Pasionat de
medicină, Galenus este cel care a descoperit că în fapt venele şi arterele sunt
umplute cu sânge, iar nu cu aer cum se credea la acea vreme. Acesta a ajuns să
considere că sângele este umoarea dominantă din organism şi că acesta avea
nevoie de un control atent.

Deşi în mileniul al doilea doctrina celor patru elemente şi a celor patru umori
a intrat în declin, practica vărsării sângelui avea să continue să fie considerată
credibilă şi utilă pentru încă mult timp. Pe de altă parte, un "epifenomen" al
doctrinei celor patru umori, teoria celor patru temperamente, a avut de asemenea
un succes de durată, chiar şi astăzi fiind obişnuiţi să împărţim în patru categorii
temperamentale omul, conform teoriei lui Teofrast: sangvinici, colerici,
flegmatici şi melancolici.

O traditie in majoritatea societatilor si o terapie “alternativa” populara in

ultimii ani este utilizarea plantelor pentru vindecarea bolilor

Omul a utilizat dintotdeauna plante pentru vindecare si aproape imediat ce a

invatat sa scrie el a consemnat descrieri ale propietatilor curative ale acestora in
“tratate despre plante” . Primul tratat despre plante cunoscut a fost scris in urma
cu aproape 5000 de ani de imparatul chinez Chi’en Nung ( sau sub auspiciile
lui ). Se numea Pen Tsao si contine descrieri ale utilizarilor medicinale a peste
300 de plante . Desi textul nu a supravietuit , stim despre existenta acestei lucrari
din referinte intalnite in alta parte .

Prin 2000 I.Hr. , egiptenii antici utilizau plante in medicina , in cosmetica si

in imbalsamare . Grecii si romanii au perfectionat cateva dintre aceste tehnici si
au dezvoltat altele noi propii . Am aflat despre studiile lor din scrierile lui
Hipocrat din secolul al V-lea iHr si din cartile “De Materia Medica” a lui

7
Dioscoride si “Naturalis Historia” de 37 de volume a lui Pliniu cel Batran
( ambele din secolul I dHr ) .

In Evul Mediu in Europa de vest existau doua traditii de fitoterapie . Una era
superstitioasa : unele plante faceau parte din leacurile populare deoarece se
credea ca seamana cu anumite parti ale corpului uman . De exemplu , iarba
plamanului are frunze in forma de plamani si astfel era folosita pentru tratare
tusei : aceasta este cunoscuta ca “doctrina semnaturilor” . Cealalta traditie
naturista se baza pe experimente stiintifice si la inceput au fost efectuate de
calugari in gradinile manastirilor .

8
9
10