11 Cunoaşterea senzorială şi cunoaşterea raţională

Cunoaşterea este proces de reflectare a realităţii obiective în conştiinţa oamenilor,

proces de activitate creatoare de căpătare, reproducere şi funcţionare a cunoştinţelor. Cunoaşterea
este latura ideală a activităţii umane. Disciplina filosofică care studiază legităţile, posibilităţile şi
formele în care se realizează cunoaşterea se numeşte teoria cunoaşterei ori gnoseologia. Ca şi
pentru filosofie în întregime problema centrală a gnoseologiei este raportul dintre gîndire şi
existenţă. Însă în gnoseologie ea se formulează specific – cum se referă gândurile noastre despre
lumea obiectivă către această lume însăşi? Este oare în stare gândirea noastră să cunoască lumea
înconjurătoare? Reflectăm noi oare corect lumea?
Activitatea de cunoaştere este studiată de mai multe ştiinţe: psihologie, fiziologie,
cibernetică, semiotică, lingvistică, logica formală ş.a. În psihologie pe primul plan stă studierea
formelor şi proceselor de cunoaştere: senzaţii, percepţii, imaginare, gândire, memorie şi acele
stări psihice ce au o atitudine nemijlocită la cunoaştere (dispoziţia, afectivitatea, încrederea,
suspiciunea ş.a.). Teoria filosofică a cunoaşterii practic studiază aceleaşi momente, numai că în
alt aspect – formularea celor mai generale legităţi şi principii a cunoaşterei, atitudinea către
realitate, adevăr şi procesul atingerii lui. Teoria cunoaşterei studiază generalul în activitatea de
cunoaştere a omului indiferent de specificul acestei activităţi – este ea cotidiană ori specializată,
ştiinţifică ori artistică ş.a.
Cunoaşterea şi cunoştinţele sunt funcţia şi latura internă a practicii. Cunoaşterea este un
fenomen socio-uman foarte complicat, un domeniu al raporturilor dintre om şi realitate. În cadrul
acestor raporturi omul crează un sistem specific de produse prin care el însuşeşte realitatea, o
apropie şi o acomodează la necesităţile sale. Rezultatul cunoaşterii sînt cunoştinţele în care se
fixează experienţa umană, se constituie planul ideal al activităţii. Cunoaşterea este un proces de
activitate spirituală a oamenilor.
Cunoaşterea este obiect al analizei filosofice deoarece filosofia formulează o teorie a
cunoaşterii, cele mai generale legităţi a cunoaşterii şi o concepţie despre lume fără de care este
imposibil de a rezolva problemele teoriei cunoaşterii. Teoria cunoaşterii cercetează trei feluri de
relaţii: 1) dintre subiect şi obiect (problema apariţiei cunoştinţelor); 2) dintre subiect şi cunoştinţe
(problema asimilării, transmiterii cunoştinţelor); 3) dintre cunoştinţe şi obiect (problema
adevărului); Filosofia îndeplineşte şi funcţia metodologică formulînd calea şi principiile
gnoseologice a cunoaşterii.
În rezolvarea problemei cognoscibilităţii lumii materialismul filosofic reesă din
afirmarea posibilităţii cunoaşterei corecte a lumii. Activitatea practică şi ştiinţa demonstrează, că
noi corect cunoaştem lumea. Dacă noi putem trata bolile, aceasta înseamnă că noi corect le
diagnosticăm. Însă sunt şi alte păreri – scepticism şi agnosticism, care incorect înţeleg
cunoaşterea.
Treapta senzorială este o cunoaştere nemij-locită, concret-imaginativă,
superficială, ne dă informaţia primară despre fenomen. Ea este momentul iniţial al
cunoaşterei şi se efectuiază în procesul interacţiunii nemijlocite a subiectului cu
realitatea obiectivă. Gîndirea este imposibilă fără interacţiunea cu organele de simţ.
Senzaţia este reflectarea unor laturi şi însuşiri a obiectelor lumii materiale,
este efectul acţiunii obiectelor asupra organelor de simţ. Senzaţia este imaginea
subiectivă a lumii obiective, rezultatul interacţiunii subiectului şi obiectului şi deci
conţine ceva de la subiect (forma reproducerii lumii obiective) şi ceva de la obiect
(conţinutul senzaţiei). Din aceste considerente nu-i corect de a absolutiza,
contrapune aceste momente. Helmholtz – autorul “teoriei simbolurilor” consideră
că imaginea nu reflectă realitatea obiectivă, ci este un semn convenţional, simbol.
Însă imaginea şi semnul nu pot fi confundate, ele sunt diferite lucruri. Imaginea
este copia obiectului, ea coincide cu obiectul reflectat. Semnul este reproducerea
convenţională a realităţii, structura şi conţinutul semnului nu coincide cu obiectul.
Semnul (simbolul) este un fenomen socio-cultural şi principalul în el este
semnificaţia (informaţia pe care o poartă). Asemănătoare este şi concepţia lui
I.Muller despre energia specifică a organelor de simţ, conform căreia omul percepe
nu fenomenele lumii obiective, ci numai schimbările în organele de simţ, energia
lor specifică. Cînd vorbim despre conţinutul obiectiv al imaginilor senzoriale avem
în vedere nu numai faptul, că ele sunt provocate de lumea obiectivă, dar şi
existenţa unui raport de corespondenţă între obiectul perceput şi conţinutul
imaginii perceptive.