ISTORIA ADMINISTRATIEI PUBLICE

Noţiunea şi elementele de bază a societăţii contemporane.

Studierea mai amplă a instituţiilor şi structurilor constituţionale implică anumite clasificări şi delimitări ale
categoriilor şi termenilor cu care se operează. În acest sens voi încerca să dezvălui noţiunea unui element esenţial şi
prim principal al statului, element fără de care acesta pur şi simplu nu ar exista.
Mai întâi de toate voi sublinia că statul este o organizare politică, şi pentru realizarea funcţiilor sale statul îşi
organizează un sistem de instituţii de organe care dau expresie concretă puterilor publice. Astfel făcânduse o
organizare politică a societăţii. Prin urmare organizarea politică a societăţii poate fi concepută ca un
ansamblu sistemic de organe şi organizaţii sociale, care într-o formă sau alta participă la realizarea şi la
conducerea societăţii.
Deci societatea este o parte care este prezentă în viaţa unui stat fără de care acesta nu ar funcţiona şi în lipsa
societăţii nu ar putea să fie vorba de stat de-a dreptul în sensul său actual.
Termenul de „societate” are multiple sensuri şi întrebuinţări. În mod deosebit ne interesează categoria
societate umană în sensul ce i se dă de ansamblu unitar, complex sistematic, de relaţii între oameni. istoriceşte
determinate, condiţie şi rezultat al activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare
traiului lor individual şi colectiv. Societatea umană nu este o sumă aritmetică ci un complex de oameni, grupuri,
clase, stări, realităţi (economice, politice).
Societatea umană se deosebeşte de societatea animală nu numai prin calităţile fiinţei umane (raţiune şi conştiinţă)
ci şi prin caracterul său organizat rezultat din exigenţele existenţei şi dezvoltării, din dorinţa de perfecţiune.
Categoria societate umană nu poate fi străină categoriilor de stat, drept, politică şi morală. În ea şi pentru ea s-au
creat şi există acestea. Societatea umană determină sensurile şi scopurile celorlalte categorii, numite deseori,
generos dar şi de revenire pentru toate constituţiile sociale, politice şi morale. Societăţile umane se caracterizează ca
primitive, subdezvoltate, dezvoltate, ele sunt leagănul civilizaţiilor, religiilor, culturilor, speranţelor dar şi al
războaelor , neîmplinirilor şi dezămăgirilor.
Este de preţ de reţinut că o societate umană poate să existe, să se dezvolte şi să impună numai în structuri
organizate iar structura care s-a impus, a rezistat şi rezistă fiind practic de neabandonat este statul.

Caracteristica statului, formă superioară de organizare a societăţii.

Apariţia statului a fost determinată de anumite cauze social-economice. Aceleaşi care au determinat apariţia
dreptului.
Cuvântul „stat” provine de la latinescul status semnificând ideea de ceva stabil. În sens modern noţiunea
de stat se foloseşte mult mai târziu începând cu secolul al XVI-lea. Fiind o categorie extrem de complexă, noţiunea
de stat este folosită în mai multe sensuri.
În sensul cel mai larg al cuvântului statul este organizatorul principal al activităţii unei comunităţi umane
care stabileşte reguli generale şi obligatorii de conduită, organizează aplicarea sau executarea acestor reguli şi, în caz
de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate.
În sensul restrâns şi concret, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea.
Conceptul statului este reperat sau exprimat din perspective diferite care întrunesc elementele caracteristice
cele mai generale ale tuturor statelor, indiferent de perioada existenţei lor.
M. BLUNTSCHLI susţine că „statul este o personalitate organizată a naţiunii într-o ţară determinată ”.
SCHULZE consideră că „statul este unirea unui popor sub o putere superioară spre a realiza toate scopurile
comune ale vieţii naţionale”
Constantin DESESCU a diferit statul ca „o unitate alcătuită din reuniunea mai multor oameni, pe un
teritoriu determinat, în forma guvernanţilor şi a guvernaţilor”.
Statul este un sistem organizaţional, care realizează în mod suveran conducerea unei societăţi (a unui popor
stabilit pe un teritoriu determinat) deţinând în acest scop atât monopolul creării cât şi monopolul aplicării dreptului.
Statul se caracterizează prin câteva elemente sau dimensiuni istorice şi politice, cumulate calitativ. La ele se
atribuie:
 Teritoriul,
 Populaţia (naţiunea),
  Autoritatea (puterea) publică sau executivă,
 Suveranitatea.
Dimensiunile statului au o importanţă majoră. Ele condiţionează atât apariţia, cât şi dispariţia sau reînvierea
statului.
Aceste atribute joacă un rol deosebit în structura unui stat, deoarece noi nu vom putea vorbi despre un stat
de drept de-a dreptul contemporan dacă în structura sa va lipsi unul din componentele expuse mai sus. Deci putem
spune că o problemă a statului de drept este realizarea în viaţă şi bună existenţă a atributelor date. Realizarea acestor
atribute este în mare măsură o competenţă cât a organelor statului cât şi a poporului în mâna cui şi se află de-a drept
vorbind puterea de-aşi alege soarta.
--- Teritoriul ---
Teritoriul este dimensiunea materială a statului. Deşi, la prima vedere, teritoriul pare să fie o noţiune
geografică, el reprezintă, de asemenea, un concept politic şi juridic. Toate acestea reies din funcţiile pe care acesta
le are:
 Teritoriul este factorul care permite situarea statului în spaţiu, localizând în aşa mod statul şi delimitândul
de altele.
 Prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu cei ce-l locuesc, definindule calitatea de
apartinenţă la statul respectiv, calitatea de supuşenie sau de cetăţenie.
 Teritoriul determină limitele extinderii puterii publice şi contribuie la structurarea autorităţilor publice în
dependenţă de organizarea teritoriului.
 Teritoriul este simboul şi factorul de protecţie a ideii naţionale.
--- Populaţia ---
Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi spirituală a statului. Un stat fără populaţie nu
poate să existe , e de neconceput. Statul este o societate umană organizată, o societate stabilizată în interiorul
frontiere permanente. Cei ce locuesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sunt supuşi aceleiaşi puteri pot avea faţă
de acesta ori calitatea de cetăţean, de membru al statului respectiv, ori calitatea de străin, ori cea de apatrid.
Dintre aceste trei categorii de persoane numai cetăţenii se bucură de deplinătatea drepturilor şi posedă
deplinătatea obligaţiilor stabilite de stat.
Autoritatea (puterea) politică exclusivă sau suveranitatea.
Aceasta constituie cel mai caracteristic element specific al statului. Puterea este un fenomen legat de
autoritate, care se caracterizează prin:
 Posibilitatea de a coordona activitatea oamenilor conform unei voinţe supreme.
 De a comanda.
 De a da ordine şi necesitate de a se supune acestei comenzi.
Prin urmare autoritatea presupune coordonarea, comandă şi supunere.
Puterea se înfăptuieşte sub mai multe forme. Ea poate fi nepolitică sau politică, nestatală sau statală etc. Într-o
societate există mai multe categorii de putere:
 puterea familiară.
 Puterea unui colectiv.
 Puterea unui grup social.
 Puterea unor partide.
 Puterea altor organizaţii social-politice.
Puterea statală însă este cea mai autoritară putere. Ea se caracterizează prin următoarele trăsături:
 Este un atribut al statului care se identifică cu forţa. Această forţă s materializează în diverse instituţii
politico-juridice (autorităţi publice, armată, poliţie, etc.).
 Are un caracter politic.
 Are o sferă generală de aplicare.
 Deţine monopolul constrângerii: numai ea are posibilitatea să folosească constrângerea şi dispune de
aparatul de constrângere.
 Puterea de stat este suverană.
Aceasta din urmă trăsătură – suveranitatea – este cea mai importantă.
Fiind principala instituţie politică a societăţii, statului îi revine un loc major în societate. Locul şi rolul
statului sunt determinate, în primul rând de scopul lui.
Rolul statului nu rămâne neschimbat. El evoluează în dependenţă de valorile sociale specifice societăţii. La
toate etapele de dezvoltare istorică statul este chemat să apere orânduirea respectivă.
În perioada contemporană, mai ales după cel de-al doilea război mondial, în ţările democratice se accentuează
considerabil latura economică şi socială a activităţii statului. Locul „statului paznic”, „statului jandarm” tot mai mult
este preluat aşa numitul stat al providenţei, stat al bunăstării, stat preocupat de asigurarea standardului de viaţă a
populaţiei, de înlăturarea abuzurilor şi a exceselor.
Astfel se consideră că scopul statului constă în apărarea drepturilor inalienabile ale omului de altfel în
apărarea interesului – general, fericirea societăţii a poporului său.
Problema constă în aceea ca este nevoie ca scopul statului să cuprindă şi preocupările de a face legi bune şi
a respecta principiul nonintervenţiei în treburile private. Statul de drept trebuie să se plaseze de asupra grupărilor
existente în el spre a aplana conflictele dintre ele.
Toate aceste preocupări îşi găsesc reflectele şi în actele normative ale statului. De exemplu Constituţia
R.M. menţionează faptul că „statul este obligat să ea măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care
să-i asigure sănătatea şi buna starea lui şi familiei lui, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea
medicală, precum şi serviciile necesare”.
Funcţiile statului sunt diferite ca fiind direcţiile fundamentale de activitate a statului, în care se manifestă
esenţa sa. În dependenţă de sfera de activitate a statului funcţiile lor se pot grupa în funcţii interne şi funcţii externe.
În conţinutul funcţiilor interne ale statului îşi găsesc expresia politică internă, activitatea lor pentru
soluţionarea ale vieţii societăţii şi statului.
În cadrul funcţiilor interne un loc major revine funcţiei legislative, o funcţie politico juridică, chemată să
fixeze normele şi pentru acţiunile autorităţilor publice.
FUNCŢIA EXECUTIVĂ
Funcţia executivă caracterizează toată activitatea concretă a statului în urmărirea scopurilor sociale.
Activitatea executivă se desfăşoară în diferite direcţii care corespund diverselor scopuri sociale.
Funcţia judecătorească are sarcina de a aplica dreptul în cazurile unor litigii în societate.
Funcţia social-economică.
O altă funcţie a statului este funcţia social-economică. Această funcţie se manifestă în mod diferit de la stat
la stat.
Formele de intervenţie a statului în economie sunt următoarele:
 Reglementarea activităţii economice şi administrarea proprietăţii publice ce-i aparţine.
 Protejarea intereselor naţionale în activitatea economică financiară şi valutară.
 Stimularea cercetărilor ştiinţifice.
 Explorarea raţională a pământului şi a celorlalte resurse naturale, în concordanţă cu interesele naţionale.
 Refacerea şi protecţia mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic.
 Sporirea numărului de locuri de muncă, crearea condiţiilor pentru creşterea calităţii vieţii etc.
Funcţia cultural educativă
Funcţia cultural educativă caracterizează atitudinea statului faţă de potenţialul său uman, intelectual şi spiritual.
Activitatea statului lângă toate celelalte scopuri, trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei pentru ca ea să
devină capabilă de a avea un rol util în societate.
FUNCŢIILE EXTERNE
Pe lângă toate funcţiile interne mai există şi funcţii externe ale statului. Funcţiile externe au în vedere în
general activitatea statului în relaţiile sale ca alte state.
Având în vedere statul contemporan democratic, putem vorbi de două direcţii ale funcţiilor externe.
În primul rând, dezvoltarea relaţiilor cu alte state, deci, relaţii bilaterale ale statului, care le are, în primul
rând, cu vecinii şi apoi cu alte state. Aceste relaţii trebuie să se bazeze pe egalitate, respect reciproc, respectarea
suveranităţii, independenţei naţionale, pe neamestec în problemele interne, pe cooperare şi colaborare, pe interesul
reciproc şi avantajos mutual. În aceste condiţii relaţiile bilaterale se desfăşoară în mod normal.
Celălalt aspect al funcţiei externe îl reprezintă participarea statului la organismele internaţionale, la
organizaţiile cu caracter internaţional, pentru rezolvarea problemelor proprii, naţionale, dar şi pentru rezolvarea
problemelor generale, globale ale omenirii. Asemenea probleme generale, globale sunt:
 Pacea;
 Dezarmarea;
 Securitatea popoarelor;
 Cooperarea internaţională;
 Problemele ecologice mondiale;
 Toate aceste probleme ale statului trebuie privite într-o atmosferă de îmbinare, ale contribui la realizarea
scopului fundamental pe care îl are statul, de a promova drepturile şi interesele, demnitatea cetăţenilor în societate.
Şi tot cuprinsul dat constituind un tot întreg pentru formare şi menţinerea în bună stare a unui stat de drept
contemporan.
Forma de stat reprezintă o categorie complexă ce determină modul de organizare, conţinutul puterii şi
structura internă a acestei puteri. Forma de stat e caracterizată de trei elemente componente:
- forma de guvernământ;
- structura de stat;
- regimul politic;
Forma de guvernământ are o importanţă majoră pentru caracteristica statului. Din punct de vedere al formei
de guvernământ cele mai fregvent întâlnite sunt monarhia, republica.
Monarhia ca formă de guvernământ se caracterizează prin aceea că şeful statului este monarhul, care de
regulă deţinea puterea pe viaţă şi o transmite ereditar, sau este desemnat după proceduri speciale în dependenţă de
tradiţiile respective.
Ca formă de guvernământ monarhia este cunăscută din cele mai vechi timpuri. În evoluţia sa monarhia
cunoaşte mai multe forme: monarhie absolută, monarhie limitată, monarhie parlamentară dualistă, monarhie
parlamentară contemporană.
Republica este o astfel de formă de guvernământ în care puterea superioară aparţine unui organ ales pe un
timp limitat. Persoanele care compun organul electiv sunt responsabile juridic pentru activitatea lor.
Republica la rândul său poate fi parlamentară sau prezidenţială.
Cea parlamentară se caracterizează prin faptul că fie că lipseşte şeful statului, fie că acesta este ales de către
parlament, răspunzând în faţa lui.
Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului statului, de către cetăţeni, fie direct prin vot
universal, egal, secret, şi liber exprimat, fie indirect prin intermediul colegiilor electorale de ex. SUA.
Fiind ales în aşa mod şeful statului se află pe o poziţie egală cu parlamentul. De cele mai multe cazuri la
aşa republici şeful statului se află în fruntea executivului.
Structura de stat se caracterizează prin organizarea puterii în teritoriu. După structura de stat determinăm
- state simple sau unitare;
- state compuse sau federative;
Statul simplu unitar se caracterizează prin aceea că el este unitar şi nu se află într-o uniune cu alte state şi îşi
păstrează suveranitatea şi organizarea proprie, participă ca un stat pe deplin suveran. Astfel de state au un singur
parlament , organ executiv şi un singur rând de organe judecătoreşti.
Statul compus sau unional este compus din mai multe sau două entităţi statale. În literatură se menţionează că
statul federativ poate fi constituit dim mai multe state federale.
Statul federativ constituie o uniune statală în care există două rânduri de organe centrale de stat: organele
federaţiei, şi organele subiecţilor federaţiei.
Există mai multe constituţii, cea a statului federativ şi cele a subiecţilor federaţiei.
Două cetăţenii, cea federală şi a cetăţenilor subiecţilor federaţiei. Împărţirea statului se face în nu numai în
unităţi administrativ teritoriale ci şi în părţi politice, autonome, unităţi, entităţi statale.
De-a lungul istoriei sunt cunoscute diferite asociaţii şi uniuni de state:
Uniunea personală reprezintă o uniune a două sau mai multe state, care păstrându-şi suveranitatea au un şef de
stat comun.
Uniunea reală este o asociaţie de state mult mai puternică decât cea personală. În cadrul ei există mai multe
organe comune decât şeful statului.
Confederaţia constituie o asociaţie de state independente formată din considerente economice şi politice atât de
ordin intern cât şi de ordin extern, care nu dă naştere unui stat nou, ca subiect de drept internaţional. Statele
confederale urmăresc realizarea unor scopuri comune pentru soluţionarea cărora îşi aleg un organism comun, unde
sunt reprezentate toate statele membre.
Regimul politic include ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a societăţii.
Democraţia reprezintă forma de guvernare şi regim politic în care puterea aparţine poporului. De altfel
democraţie este definită şi ca o guvernare a poporului. Prin popor şi pentru popor.
Regimul autocratic se caracterizează prin existenţa atât a condiţiilor juridice formale cât şi a condiţiilor reale
pentru manifestarea voinţei poporului. Poporul nu are nici o posibilitate să determine sau să influenţeze politica
internă şi externă a statului.