Serviciile de voce, date şi video impun condiţii diferite reţelelor digitale de telecomunicaţii. Parametrii cei mai importanţi în transmisia informaţiei digitale sunt: lărgimea de bandă, rata erorilor de bit, întârzierea, jitterul.
Cerinţele impuse reţelelor de către serviciile vocale şi video
Serviciile vocale şi video sunt cunoscute ca servicii isocrone, ceea ce înseamnă că transmisia şi recepţia trebuie să fie sincronizate. Pot fi acceptate întârzieri între transmisie şi recepţie, dar în limite precizate ( < 150 msec). De asemenea variaţia întârzierii (jitter-ul) tranziţiilor în transmiterea pachetelor de date care conţin semnale vocale sau video, trebuie să fie foarte redusă (câteva milisecunde) pentru a se asigura calitatea comunicaţiei. O cantitate mică de erori poate fi tolerată fără a afecta mult calitatea comunicaţiei (rata erorilor < 5 %). Sursele de semnal vocal sau video oferă semnale analogice, ceea ce presupune conversia semnalelor analogice în semnale digitale (transmise prin reţeaua de telecomunicaţii) şi conversia semnalelor digitale în semnale analogice la destinaţie. A treia caracteristică a semnalelor vocale şi video este aceea că sursa de semnal produce un trafic relativ constant. Cerinţele impuse reţelelor de către serviciile de date. Serviciile şi transmisiunile de date nu necesită sincronizare între transmiţător şi receptor, deoarece pot fi acceptate întârzieri la recepţia pachetelor de date. Transmisiunile de date sunt însă foarte sensibile la erori. Pentru ca informaţia recepţionată să fie acceptată este necesar să nu fie afectată de erori, ceea ce impune reţelei de telecomunicaţii cerinţe de detecţie şi corecţie a erorilor. Fluxurile de informaţii de date sunt transmise în rafale (bursts), ceea ce înseamnă că o mare cantitate de informaţie este transmisă într-o scurtă perioadă de timp, urmată de o pauză. Această caracteristică trebuie avută în vedere în faza de proiectare a reţelei de date.
Evoluţia tehnologiilor în domeniul telecomunicaţiilor
în prezent, reţelele digitale sincrone permit realizarea comutaţiei şi transportului informaţiei în mod de transfer sincron (STM - Synchronous Transfer Mode) sau în mod de transfer asincron (ATM - Asynchronous Transfer Mode). în STM informaţia este transmisă periodic pentru fiecare conexiune, printr-un număr fix de biţi asociaţi unui canal temporal, folosindu-se în mod obişnuit o rată binară de 64 kbit/s (cuvinte de 8 biţi transmise cu frecvenţa de 8 KHz) sau n x 64 kbit/s. Reţelele de telecomunicaţii digitale sincrone pot realiza o comutaţie de circuite. Ele realizează conexiuni între canale temporale asociate circuitelor care trebuie să fie interconectate. In această categorie se încadrează reţelele PSTN (Public Switching Telecommunication NetWork), N- ISDN (Narrowband Integrated Service Digital Network), PLMN (Public Land Mobile Network). Reţeaua telefonică fixă a avut o evoluţie permanent ascendentă şi are în prezent peste 1 miliard de utilizatori de terminale fixe. Dezvoltarea tehnologiei comutaţiei digitale după 1970, bazată pe comandă prin program înregistrat, a făcut posibilă dezvoltarea reţelelor digitale de tip N-ISDN, care au permis integrarea serviciilor de telecomunicaţii. Pentru diversificarea serviciilor şi eficientizarea utilizării resurselor reţelelor digitale de telecomunicaţii a fost introdus sistemul de semnalizare SS 7, care a condus la apariţia reţelei de semnalizare pe canal comun (reţea de semnalizare SS 7). In vederea adaptării reţelelor la cerinţelor pieţii serviciilor a fost dezvoltat conceptul de reţea inteligentă (IN = Intelligent Network) implementat în prezent în toate reţelele de telecomunicaţii digitale. IN realizează un control centralizat al procesării serviciilor suplimentare şi asigură suportul necesar implementării rapide prin software a serviciilor suplimentare noi. Cerinţele de servicii care să permită mobilitatea utilizatorilor a condus la apariţia reţelelor de comunicaţii mobile, care au fost iniţial analogice (ex. NMT), iar după 1990 s-au dezvoltat sistemele digitale de comunicaţii mobile bazate pe tehnologia TDMA {Time Division Multiple Acces) cunoscute sub numele de GSM 900 (1990), GSM 1800, UMTS (1997) dezvoltate iniţial pentru introducerea accesului ISDN mobil, iar ulterior ca suport pentru acces mobil la Internet [standardizat ca IMT-2000 - corespondentul tehnologiei 3G bazat pe CDMA (Code Division Multiple Access)]. In 1999 este introdus GPRS (General Packet Radio Service), care permite introducerea de servicii de date de 115 kbit/s în reţelele GSM (E-mail, transfer date). A fost de asemenea dezvoltat protocolul WAP (Wireless Application Protocol) pentru crearea cu uşurinţă de servicii noi de telefonie mobilă avansată (ex. citirea paginilor Internet). Reţeaua de comunicaţii mobile a cunoscut o dezvoltare rapidă, astfel că în prezent sunt peste 500 milioane de utilizatori de terminale mobile. Pentru transmisia datelor, informaţia poate fi transmisă sub formă de pachete de date organizate în cadre de semnal (framing), fiind posibil să se transmită, pentru surse diferite, pachete de lungimi diferite. Această tehnică este numită comutaţie de pachete şi este folosită în reţelele SS7, X.25, Frame Relay şi Internet. Pentru a realiza o reţea adaptată diverselor cerinţe ale serviciilor de voce, video şi date a fost dezvoltat modul de transfer asincron ATM (Asynchronous Transfer Mode), care combină avantajele celor două principii de comutaţie în mod circuit şi mod pachet. Informaţia sursei este transmisă sub formă de pachete de lungimi fixe, numite celule de 53 octeţi, din care 5 octeţi reprezintă antetul şi 48 octeţi reprezintă informaţia utilă de transmis. Serviciile care necesită o rată de transfer mai mare vor avea asigurată transmiterea unui număr mai mare de celule într-un interval de timp dat. Tehnica de comunicaţii bazată pe celule ATM este utilizată în reţeaua B-ISDN (Broadband ISDN). In trecut, reţelele telefonice cu comutaţie de circuite şi reţelele de date cu comutaţie de pachete s-au dezvoltat separat. In prezent este realizată interconectarea acestor reţele astfel că Internetul poate asigura comunicaţii telefonice, iar reţeaua telefonică permite accesul la Internet. Reţelele publice de telecomunicaţii digitale utilizează pentru transportul informaţiilor reţele plesiocrone sau sincrone. Intr-o reţea care utilizează ierarhia plesiocronă (PDH = Plesyochronous Digital Hierarchy), fiecare generator de tact funcţionează independent, dar asigură o frecvenţă de oscilaţie foarte precisă şi stabilă. Datorită unor necorelări între standardele internaţionale, există ierarhii PDH diferite, standardizate de organizaţii de standardizare diferite (ITU-T, ETSI, ANCI, TCC). In plus ierarhia de ordin superior folosită în PDH corespunde unei rate de transfer de maxim 140 Kbit-s. Ierarhiile digitale sincrone sunt standardizate sub numele de SONET (Synchronous Optical Network), standard elaborat în S.U.A. de ANSI (American National Standards Institute) şi SDH (Synchronous Digital Hierarchy), standard elaborat de ITU (International Telecommunication Union) prin adaptarea la standardul SONET. Ratele binare asigurate de SDH (155 Mbps - 40 Gbps) sunt mult superioare celor din PDH. Utilizarea acestui tip de transport a fost posibilă după introducerea fibrei optice ca suport de transport al informaţiei.