SISTEME DE TRANSMISIUNI DIGITALE

Tehnologiile de transmisiuni evoluează rapid şi durata de viaţă a produselor se diminuează, în

timp ce se înregistrează o creştere a traficului şi a cererilor de noi servicii. Aceste considerente impun
adoptarea unei strategii de dezvoltare pe termen lung.
Tendinţele de dezvoltare înregistrate în domeniul transmisiunilor sunt următoarele:
- sisteme optoelectronice cu debite de transmisie foarte mari,
- sisteme PCM destinate liniilor de abonaţi şi joncţiunilor, care să permită alocarea canalelor
temporale, inserţia sau extragerea de canale de comunicaţie,
- sisteme destinate ISDN de bandă îngustă sau de banda larga,
- modemuri în banda de bază sau de mare viteză,
- sisteme de transmisiuni pentru comunicaţii radio-mobile,
Sistemele de transmisiuni analogice utilizează multiplexarea în frecvenţa şi pot fi realizate
pentru capacităţi de 3, 12, 24, 30, 60, 120, 300, 960, 3600, 9600 şi 10.800 canale telefonice.
Sistemele de transmisiuni digitale, pot fi realizate pentru debite foarte mari pe suportul de
transmisie (2 Mbit/s - 40 Gbit/s) şi permit transmsie de voce, date, imagini.

SISTEME DE TRANSMISIUNI DIGITALE PDH

Principii generale de realizare a transmisiei digitale PDH (Plesyiochronous Digital Hierarchy).

În sistemele de transmisiuni digitale, semnalele telefonice analogice sunt convertite în

semnale digitale folosind PCM (Puise Cod Modulaţion). Sistemele de transmisiuni PCM30 (standard
utilizat în Europa /2048 kbit/s/) şi PCM24 (standard utilizat în SUA, Japonia /1544 kbit/s/) sunt
sisteme de baza folosite pentru această conversie.
În sistemul de transmisiuni PCM se asigură, pentru fiecare cale de comunicaţie, atribuirea
unui canal temporal pe linia de transmisie şi un canal temporal pe linia de recepţie. Interconectarea
echipamentelor PCM se realizează pe 4 fire (două pentru transmisie, două pentru recepţie). Fiecare
echipament PCM conţine o unitate de transmisie, care realizează conversia A/D şi formează cadrele
PCM, şi o unitate de recepţie, care asigura separarea canalelor de comunicaţie prin demultiplexare,
urmată de conversia D/A.
Caracteristicile transmisiei digitale
Calitatea transmisiei semnalelor digitale prin sistemul de transmisiuni digitale (echipament
PCM şi linie digitală) este apreciată prin doi parametri rata erorilor şi amplitudinea jitterului.
Rata erorilor digitale se defineşte prin raportul între numărul de simboluri recepţionate eronat şi
numărul total de simboluri emise într-un interval de timp definit. Se apreciază că pentru
comunicaţiile telefonice o rată a erorilor de 5% este acceptabilă.
Jitterul reprezintă variaţiile pe termen scurt a poziţiilor tranziţiilor semnalului digital faţă de poziţiile
ideale. Valoarea jitterului admis pentru majoritatea interfeţelor sunt date în ITU-T Rec.703 pentru
sistemele de transmisiuni şi în Rec.Q.503 pentru interfeţele digitale din centrale digitale.

Coduri de linie

Suportul de transmisie poate fi cablul simetric, cablul coaxial fibra optică.

Un semnal digital TTL nu poate fi transmis pe liniile de telecomunicaţii simetrice din cauza
componentei sale de curent continuu. Semnalul digital trebuie transformat conform unui cod de linie
într-un semnal pseudoternar numit şi semnal de linie, care să aibe componentă continuă nulă. Codul
de linie se alege astfel încât la recepţie să poată fi posibilă reconstituirea semnalului sursei.
Dintre codurile de linie standardizate menţionăm: NRZ, RZ, AMI, HDB3, CMl, MCMI, CDP,
4B/3T, 4B/6B.
Se va folosi noţiunea de semnal bipolar pentru semnale care pot avea doua polarităţi diferite
şi care sunt simetrice faţă de axa de tensiune 0.
 Cod NRZ (Non Return to Zero).
Codul bipolar NRZ este utilizat în reţelele de comutaţie digitală. In codul bipolar NRZ se
atribuie biţilor “1” semnal de tensiune negativă pe durata bitului, iar biţilor 0 semnal de tensiune
pozitivă, fără a asigura întoarcerea la nivel zero între biţii individuali, aşa cum se realizează în codul
RZ (Return to zero).
Fiecare impuls de semnal ocupă complet o unitate de interval. Acest format este uşor de
generat şi de decodificat şi necesită cea mai mică lărgime de bandă în comparaţie cu alte formate de
codare digitală.
Cod RZ (Return to Zero).
In codul bipolar RZ se atribuie biţilor “1” semnal de tensiune negativă, iar biţilor “0” semnal
de tensiune pozitivă, cu asigurarea întoarcerii la nivel zero pe o durată egală cu jumătate din durata
elementului binar. Codarea RZ necesită o lărgime de bandă de două ori mai mare faţă de codul NRZ.
Codul AMI (Alternate Mark Inversion).
Codul AMI este generat din codul binar. Valorile “1” ale codului binar se asociază la impulsuri
de tensiune pozitive şi negative alternând ca semn, iar valorile binare “0” au asociate tensiune zero.
Codul AMI este deci un cod pseudo-ternar (impulsuri pozitive, negative şi lipsă semnal).
Codul AMI poate fi folosit pentru transmisiuni pe linii simetrice deoarece asigură
componentă continuă nulă.
Repetoarele regenerative vor extrage tactul din semnalul de intrare recepţionat. Totuşi codul
AMI poate conţine secvenţe lungi de lipsă de semnal (“0”), ceea ce crează dificultăţi la regenerarea
tactului la recepţie. Din acest punct de vedere este de preferat utilizarea codului HDB3.
Codul de linie HDB3
Codul de linie HDB3 (3 order High Density Bipolar code) este o versiune modificată a
codului AMI.
Receptorul de semnal digital extrage semnalul de tact din semnalul recepţionat şi
controlează regenerarea semnalului transmis prin linie. Dacă semnalul de linie prezintă
secvenţe lungi de "0" (lipsă de semnal), atunci extragerea tactului devine dificilă.
Codul HDB3 prezintă avantajul faţă de codul AMI că elimină seriile de mai mult de trei
”0” succesive în linie.
Codarea unui semnal binar în cod HDB3 se realizează în concordantă cu următoarele reguli:
- se asociază elementelor binare “1" impulsuri în linie de polarităţi alterând ca semn şi cu o
durată egală cu a elementului binar; iar elementului binar "0" îi corespunde absenţă de
semnal în linie.
- dacă există o secvenţă de 4 "0" succesive, atunci cel de al 4-lea "0" se înlocuieşte cu un
element redundant "V", care poate fi recunoscut, şi poate fi deci eliminat la recepţie,
deoarece are aceiaşi polaritate cu elementul de semnal "1" anterior;
- elementele redundante "V" trebuie să alterneze ca semn. Atunci când aceasta regulă nu
poate fi aplicată direct, se va introduce pe poziţia primului element din secvenţa de 4 “0“
succesive un element redundant de tip "A", care are polaritate opusă cu elementul de
semnal anterior. Pe poziţia celui de al 4-lea "0" se introduce elementul redundant de tip "V",
care are aceiaşi polaritate cu elementul "A". Cele două elemente redundante vor fi
recunoscute şi eliminate de receptor pentru că au aceiaşi polaritate şi intervalul de timp
dintre ele este egal cu durata a două elemente binare.

Codul CMI (Coded Mark Inversion).

Codul CMI este un cod binar de transmisie. Valorile binare “1” sunt reprezentate prin secvenţe
“11” sau “00", care alternează (semnalele pozitive şi negative alternează). Valorile binare “0” au
asociate un impuls negativ în prima jumătate a intervalului de bit şi un impuls pozitiv în a doua
jumătate a acestui Interval de bit.
ITU recomandă codul CMI pentru interfeţe de semnale de 139.264 kbit/s.
 Codul MCMI (Modified Coded Mark Inversion Code)
Codul MCMI este un cod binar de transmisie derivat din codul HDB3. Se realizează următoarele
asocieri la elementele semnalului HDB3 :
"+1” > valoarea “1” pe toată durata semnalului elementar,
“-1” > valoarea “0” pe toată durata semnalului elementar,
“0” > valoarea “0" în prima jumătate a intervalului de bit şi “1” în a doua jumătate a intervalului de
bit.

Codul CDP (Conditioned-DiPhase code).

Codul CDP este un cod binar de transmisie. Starea semnalului se schimbă la orice tranziţie
între doi biţi. Starea este de asemenea schimbată în centrul fiecărui bit “0".

Codul 4B/3T
Codul 4B/3T realizează reprezentarea a 4 biţi ai unui semnal digital binar prin 3 elemente de
semnal pseudoternar. Rata de simbol este astfel redusă cu 25% în comparaţie cu semnalul binar sau
AMI. Codul 4B/3T este folosit în sistemele de transmisiuni de 34.368 Kbit/s şi 139.264 Kbit/s
Codul 5B/6B.
Codul 5B/6B este un cod de transmise binar în care se realizează conversia de blocuri binare
de 5 biţi în blocuri binare de 6 biţi. Bitul redundant este folosit pentru monitorizarea transmisiei
semnalului. Printr-o lege de codare adecvată se poate obţine o distribuţie statistică egală pentru
elementele “1” şi “0" transmise.
Codurile RZ, HDB3 şi bipolar sunt coduri pseudo-ternare, cu semnale electrice cu trei stări. In
aplicaţiile digitale pe suporturi optice sunt acceptate numai semnale cu două stări. Codul NRZ este
codul binar adecvat în cazul transmisiei optice. Conversia la codurile CMI, MCMI, CDP determină
mărirea debitului în linie deoarece atribuie coduri binare (ex. 00, 11, 01, 10) unei stări logice.

Echipamentul de linie digital.

Echipamentul de linie asigură transmiterea la distanţe mari a semnalelor digitale cu ajutorul
unităţilor terminale de linie şi a repetoarelor regeneratoare de semnal.
a. Unitatea terminală de linie realizează interfaţa între multiplexul digital şi liniile de transmisie,
asigurând în acest sens:
- la transmisie, generarea semnalului de linie corespunzător semnalului digital binar,
- la recepţie, amplificarea semnalului recepţionat, extragerea tactului din semnalul recepţionat şi
regenerarea semnalului de linie recepţionat. Semnalul de linie regenerat este decodificat pentru a
obţine semnalul digital binar Iransmis de sursă,
- separarea galvanică a echipamentului de linia de transmisiuni,
- protecţia echipamentelor terminale faţă de energiile periculoase induse in linie (descărcări
atmosferice, influenţa liniilor energetice,etc.),
- telealimentarea regeneratoarelor intermediare.
b. Repetoarele regeneratoare, instalate la distanţe de 2-5 Km în cazul echipamentelor PCM, au rolul
de a regenera semnalul de linie atenuat şi distorsionat în linie.
Un regenerator este constituit din:
CI = circuitul de intrare, care realizează amplificarea, egalizarea şi filtrarea semnalului de la
intrarea regeneratorului, semnal care este puternic atenuat şi distorsionat de secţiunea de linie
anterioară regeneratorului;
RT = blocul pentru regenerarea tactului, care generează un semnal de tact cu frecvenţa egală
cu cea a semnalului digital recepţionat prin linie. Poate fi folosit un oscilator LC (acordat pe frecvenţa
nominală a semnalului de tact) alimentat de energia semnalului recepţionat prin linie. Circuitul
oscilant este urmat de un formator de impulsuri de tact. Condiţia de funcţionare corectă a
regeneratorului de tact este ca semnalul de linie să nu conţină secvenţe lungi de "0" cărora le
corespunde lipsă de semnal (energie) în linie.
DR = blocul de decizie şi regenerare realizează interogarea semnalului la ieşirea blocului CI, la
momente optime de maxim sau minim determinate de semnalul de tact. In momentul interogării,
semnalul este comparat cu pragurile de decizie pozitiv şi negativ. în funcţie de rezultatul comparaţiei,
regeneratorul emite la ieşire un impuls pozitiv sau negativ sau nu emite nici un impuls.

Ierarhia PDH

Transmisiunile PDH sunt organizate în patru nivele ierarhice pentru care sunt precizate prin
standarde ratele binare şi structura semnalului pentru fiecare nivel ierarhic PDH. Standardizarea a
fost realizată diferit pentru Europa, SUA şi Japonia, astfel că în reţeaua globală internaţională sunt
folosite toate aceste standardizări, ceea ce crează dificultăţi pentru interconectarea sistemelor de
transmisiuni care folosesc standarde diferite. De asemenea sunt create dificultăţi pentru producătorii
de sisteme de transmisiuni PDH, care trebuie să pregătească trei tipuri diferite de sisteme de
transmisiuni, pentru a putea să intre pe piaţa de telecomunicaţii internaţională.
Nivel
ierarhic Rate binare pentru reţele de transmisiune bazate pe PDH
digital Japonia SUA Europa

64 kbit/s 64 kbit/s
1 1 544 kbit/s 2 048 kbit/s
2 6 312 kbit/s 8 448 kbit/s
3 32 064 kbit/s 44 736 kbit/s 34 368 kbit/s
4 97 728 kbit/s 139 264 kbit/s 139 264 kbit/s

Echipamente de transmise PDH

Tipuri de echipamente de transmisie PDH.
Echipamentele de transmisiune pot fi clasificate în:
- Multiplexoare terminale;
- ADM (Add-Drop Multiplexer) - multiplexoare cu inserţie-extracţie;
- Multiplexoare Cross-connect.
- Multiplexoare terminale
- Multiplexoarele terminale realizează multiplexarea canalelor digitale de voce, date sau
imagini (numite tributare) cu rată binară de 64 kbit/s sau n x 64 kbit/s.
Interfaţa spre tributare este realizată cu unitatea tributară TU (Tributary Unit). Unitatea de
control centrală CU (Central Control Unit) controlează multiplexarea/demultiplexarea fluxurilor de
intrare în/din canalele temporale ale liniei de 2 Mbit/s. Interfaţa cu joncţiunea este asigurată de
jonctorul de linie LJ (Line Jonctor). Multiplexorul terminal este prevăzut cu o unitate de superviziune
şi management SU (Supervision Unit).

Multiplexorul cu inserţie-extracţie ADM (Add-Drop Multiplexer)

ADM permite inserţia sau extragerea de tributare în sau din multiplexul PCM
ADM este prevăzut cu linii digitale de 2 Mbit/s (W /West/ şi E /East/). Unitatea centrală de
comandă CU poate controla extragerea de tributare sau introducerea de tributare din/într-un
multiplex de 2 Mbit/s.
ADM poate fi folosit în reţeaua de transport de nivel inferior pentru inserţia şi extragerea de
canale de comunicaţie in/din multiplexul de 2 Mbit/s
Multiplexorul cross-connect (CX) este destinat interconexiunilor intre linkurile de transmisiuni
asociate la nivele diferite din ierarhia PDH.
 Echipament PCM (Pulse Code Modulation).
Echipamentul PCM de ordinul 1 este un echipament de transmisie digitală, care funcţionează cu
un debit binar de 2048 Kbit/s, respectă Rec. G.732 ITU-T şi utilizează semnalizarea pe cale individuală
prin canalul temporal 16.
Echipamentul PCM este utilizat în reţelele telefonice în următoarele situaţii:
- realizează interconectarea între două centrale analogice prin linie digitală pe 4 fire cu un
debit de 2 Mbit/s pentru 30 canale de comunicaţie,
- asigură interconectarea între o centrală analogică şi una digitală,
- permite conectarea a 30 posturi telefonice la o centrală telefonică, prin intermediul unei linii
digitale.
În toate aceste situaţii se urmăreşte realizarea unei economii în realizarea reţelei de
interconexiune.
Echipamentele PCM asigură trecerea progresivă de la reţeaua analogică la reţeaua digitală. Ele
trebuie să asigure adaptarea în vederea conexiunii la diferite tipuri de centrale analogice în serviciu.
Echipamentele de transmisiuni PCM pot realiza multiplexarea căilor vocale şi a căilor de date
sincrone de 64 kbit/s, sau pot combina căi vocale provenind de la echipamente analogice care
utilizează semnalizări de tipuri diferite.
Unitatea de căi conţine circuite de cale, care asigură interfaţa pentru căile de convorbire şi
interfaţa de semnalizare. Semnalele de convorbire sunt eşantionate şi codate, iar informaţiile de
semnalizare sunt convertite în semnale binare şi transferate unităţii de "logică de semnalizare”. CTC
este un circuit comun de tratare a semnalizărilor pentru cele 30 căi analogice.
Unitatea de comandă a multiplexului (PCMC) realizează controlul multiplexului primar (formarea
multiplexului de 2 Mbit/s la emisia în linie sau separarea canalelor din fluxul digital recepţionat din
linie). De asemenea PCMC include interfaţa de linie care realizează conversia din "semnal binar" in ”semnal
în cod de linie HDB3”
Echipamentul PCM dispune de unităţi de cale care sunt interconectate printr-un bus intern la
unitatea de comandă a multiplexorului. Această arhitectură permite realizarea inserţiei sau extragerii
de canale telefonice sau de date într-o staţie de tranzit, precum şi repartiţia căilor PCM între 2 sau
mai multe linii de 2 Mbit/s.
Sistem multiplexor terminal (de abonat).
Sistemul multiplexor terminal trebuie să asigure următoarele servicii standard:
- transmiterea şi recepţia semnalului de convorbire,
- transmiterea curentului de sonerie spre postul telefonic chemat,
- alimentarea aparatului telefonic în curent continuu,
- detecţia şi semnalizarea spre centrală a stării liniei telefonice (buclă închisă/deschisă),
- detecţia şi transmiterea spre centrală a impulsurilor de la disc.
Pot fi incorporate la cerere următoarele servicii;
- transmiterea impulsurilor de teletaxare de 12 sau 16 KHz spre terminalul telefonic cu
teletaxare sau spre telefonul public,
- verificarea echipamentului din centrală şi a echipamentului de abonat,
- acces la servicii telex, facsimile şi/sau transmisii de date.
Sistemul multiplex de 2 Mbit/s este format dintr-o unitate distantă, la care se conectează
terminalele telefonice, şi o unitate centrală, plasată în centrala telefonică, care asigură conversia
digital - analogică pentru voce şi semnalizări pentru cele 30 terminale telefonice conectate prin
sistemul de transmisiuni PCM la centrală.
Fiecare unitate centrală sau distantă a sistemului de transmisiuni are în componenţa sa 30 de
unităţi de cale şi unitatea de comandă a multiplexului, interconectate printr-un bus intern.
Unitatea de căi conţine circuite de cale, care asigură interfaţa pentru căile de convorbire şi
interfaţa de semnalizare. Semnalele de convorbire sunt eşantionate şi codate, iar informaţiile de
semnalizare sunt convertite în semnale binare şi transferate unităţii de “logică de semnalizare". CTC
este un circuit comun de tratare a semnalizărilor pentru cele 30 căi analogice.
 Unitatea de comandă a multiplexului (PCMC) realizează controlul multiplexului primar (formarea
multiplexului de 2 Mbit/s la emisia în linie sau separarea canalelor din fluxul digital recepţionat din
linie). Terminalul de linie realizează conversia din "semnal binar” in „semnal in cod de linie HDB3”.
Unitatea distantă a sistemului de transmisie conţine în plus un generator de apel pentru
transmiterea apelului către abonaţi şi opţional poate include generator de teletaxare de 12 sau 16
KHz.
Pentru testarea liniilor şi terminalelor este prevăzut un circuit de verificare.
Unitatea de cale asigură interfaţă pentru comunicaţie (voce), care asigură conversie semnalelor
analog «-» digital. De asemenea unitatea de cale este interfaţă de semnalizare prin asigurarea
conversiei semnalizărilor în afara benzii vocale (apel, sfârşit de convorbire, impulsuri de numerotare)
«-» semnalizări digitale. Controlul acestor semnalizări este asigurat de CTC, care este comun pentru
toate cele 30 unităţi de cale.
Interfaţa cu circuitele de linie este asigurată prin comutatorul spaţio - temporal.
Sincronizarea fluxului de date pe busul intern este controlată de circuitul de clock.
Interfaţa de linie controlează conversia semnalului TTL semnal de linie în cod HDB3.
Reţelele publice sau private solicită multiplexoare flexibile, care să prezinte următoarele
caracteristici:
- multiplexare şi demultiplexare cu posibilitatea de inserţie şi extragere de canale,
- acces la canale de 64 kbit/s, n x 64 kbit/s şi 2 Mbit/s,
- conectarea în cascadă a mai multor sisteme multiplexor-demultiplexor,
- posibilitatea realizării de interfeţe analogice, care să asigură digitalizarea semnalului analogic şi multiplexarea
temporală pentru obţinerea multiplexului de 2 Mbit/s (se realizează astfel multiplexoare terminale).
Această flexibilitate poate fi oferită de multiplexoarele de canale de 64 kbit/s sau n x 64 kbit/s pentru formarea
multiplexului primar de 2 Mbit/s
Multiplexorul dispune de un generator de clock local pentru producerea semnalelor de sincronizare a echipamentului.
Există trei mijloace de sincronizare: semnale de 2048 Kbit/s de la o sursă externă, semnal de 2048 Kbit/s extras din
semnalele de intrare şi semnal de sincronizare generat local. Semnalul de clock local poate fi folosit pentru sincronizarea unui
echipament extern.
Matricea de comutaţie permite realizarea unei comutaţii pentru canalele de 64 Kbit/s sau n x 64 Kbit/s. (n < 32),
asigurînd integritatea cadrelor. Conexiunile realizate prin matrice pot fi unidirecţionale sau bidirecţionale, punct la punct sau de
difuziune (un canal de intrare poate fi conectat simultan la mai multe ieşiri).
Modulul de comandă controlează unităţile de tratare a interfeţelor, matricea de conexiune şi interfaţa cu sistemul de
gestiune al reţelei.
Unităţile de tratare a interfeţelor realizează următoarele funcţii: interfaţă cu matricea de
conexiune, adaptarea şi distribuţia semnalelor de tact de biţi şi de cadre, supravegherea şi localizarea
deranjamentelor, schimbul de informaţii de comandă şi stare cu procesorul de comandă şi tratarea
semnalizărilor.
Interfeţele cu reţeaua de distribuţie sau ISDN sunt specializate pe tipuri de utilizatori. Există
interfeţe analogice sau digitale. Inţerfeţele analogice pot fi realizate penrtu a asigura conectarea la
linie analogică de abonat sau la o joncţiune analogică de acces la o centrală, specializate în funcţie de
sistemul de semnalizare utilizat. Interfeţele digitale sunt interfeţe pentru transmisiuni de date care
corespund Rec. G.703, V.24, V.28, V.35, V.36 sau X.21 ITU-T. Pot fi realizate de asemenea interfeţe de
tip U ISDN 2B+D la nivel de abonat sau centrală sau interfeţe pentru MODEM în bandă de bază cu
debite de la 2 x 75 bit/s la 2 x 64 Kbit/s

SISTEME DE TRANSMISIUNI SDH

Ierarhie digitală sincronă SDH (Synchronous Digital Hierarchy)

Ierarhiile digitale sincrone sunt standardizate de SONET (USA) şi ITU-T, astfel încât există
nivele ierarhice comune care să asigure compatibilitate între sistemele din orice reţea de
telecomunicaţii.
Se constată că nivelele ierarhice SDH standardizate de ITU-T şi SONET au nivele comune care
corespund nivelelor STM-1, STM-4, STM 16, STM 64 din SDH. Sistemele de transmisie sincrone sunt
sisteme de bază în sistemele de transport ale reţelelor de bandă largă.
SDH oferă avantajul unei flexibilităţi în asigurarea accesului direct la fluxul de 2 Mbit/s sau la
canalele temporale din acest flux, spre deosebire de PDH care impune o demultiplexare completă a
semnalelor asociate unui nivel superior, pentru acces la un flux de 2 Mbit/s.
Suportul fizic utilizat pentru transmisia de bandă largă poate fi cablul coaxial sau fibra optică.
PDH SDH
Reţea plosiocrona Retea sincronă
(oscilatorul intern se sincronizează cu clockul de
referinţă extern)
Cadrul de transmisie specific definit Toate semnalele multiplexului au aceiaşi structură
pentru fiecare nivel ierarhic de cadru
Multiplexare bit cu bit Multiplexare octet cu octet
Aliniere cu justificare pozitivă/zero/negativă octet
Aliniere cu justificare pozitivă bit cu bit cu octet
Nu este necesar cuvânt de aliniere a
cadrului (FAW =Frame Alignment Este necesar cuvânt de aliniere a cadrului (FAW
Word) =Frame Alignment Word) pentru sincronizare
Acces la canale individuale numai Accesul la canale individuale este direct prin
după demultiplexare interpretarea pointerilor
Rata binară este standardizată până la Rata binară standardizată este de 155 Mbit/s x N (
140 Mbit/s N = 1,4, 16, 64, 256)

Structura cadrului STM-1

Un cadru STM 1 este organizat în 270 coloane cu câte 9 rânduri de octeţi. Cadrele STM 1 se transmit cu perioada de
125 us (8 KHz).
Rata binară de transmsie pentru STM 1 este: 9 x 270 octeţi x 8 biti/octet x 1/(125 x 10'6)= 155 520 Kbit/s
Sistemele de multiplexare SDH transportă informaţiile conţinute în cadrele STM-N prin cablu coaxial sau fibră optică.
Intre sistemele de transmisie SDH pot fi intercalate regeneratoare pentru regenerarea semnalelor transmise prin linie.
Se defineşte ca secţiune de regenerare, secţiunea conţinută între două regeneratoare sau
între un multiplexor SDH şi un regenerator.
Secţiunea de multiplexare este definită ca secţiunea dintre două multiplexoare SDH
succesive.
Un cadru STM 1 conţine un antet (header) SOH (SDH OverHead), care este adăugat la
informaţia “payload “. Antetul SOH conţine informaţii pentru întreţinere, pentru monitorizarea
performanţei şi alte funcţii de operare. Informaţia SOH este formată din antetul secţiunii de
regenerare (RSOH = Regenerator Section OverHead), inclus în rândurile 1-3 ale SOH, şi antetul
secţiunii de multiplexare (MSOH = Multiplex Section Overhead), inclus în rândurile 5-9 ale SOH din
STM-1. Rândul 4 al SOH conţine pointeri de adresare pentru informaţia utilă conţinută în 'payload'.
Calea de comunicaţie, numită PATH, este setul de linkuri din reţeaua de transmisiuni între
două puncte de acces cu semnale tributare PDH.
Comunicaţia între sursa şi destinaţia informaţiei, transmisă prin sistemele SDH prin
intermediul unui tributar (ex. 2 Mbps) poate fi controlată prin intermediul antetului de cale POH.
Un cadru STM 1 poate transporta semnale din ierarhia PDH, celule ATM, etc..
Containerele virtuale (VC=Virtual Container) au asociate câte un antet POH (Path OverHead), care
conţine informaţii utile managementului căii.
Antetul POH al containerului virtual asigură integritatea comunicaţiei între punctul de
asamblare al containerului virtual şi punctul de dezasamblare a acestuia.
Pot fi identificate două categorii de POH:
- Antet de container virtual de ordin inferior LOVC (Lower order virtual container POH = VC-IA/C-2
POH), care este adăugat la container atunci când este creat VC 11, VC 12 sau VC 2. Printre funcţiile
incluse în acest antet sunt monitorizarea performanţei căii containerului virtual, întreţinere şi control
al stărilor de alarmă.
Antet de container virtual de ordin superior HOVC (Higher order virtual container POH = VC-
3/VC-4 POH), care este adăugat la un ansamblu de TUG-2 sau un container atunci când este creat VC-
4. Printre funcţiile incluse în acest antet sunt monitorizarea performanţei căii containerului virtual,
întreţinere, controlul stărilor de alarmă şi indicaţii privind structura multiplexului.
Identificarea poziţiei unităţilor tributare (TU) în cadrul STM-1 se realizează prin intermediul
pointerilor.
Fiecare container virtual are asociat un POH de cale cu informaţii necesare managementului
căii. De asemenea, containerul virtual are asociaţi pointeri care permit identificarea poziţiei în cadru
a containerelor virtuale de ordin inferior.
 Elementele unui cadru STM-1
a. Container C.
Informaţia plesiocronă este introdusă într-un container (C), care include cadrul PDH asociat. Cele patru nivele
ierarhice PDH vor putea fi incluse in containerele C1, C2, C3 sau C4. Deoarece nivelul 1 are doua versiuni (Europa si
SUA/Japonia), sunt standardizate containerele C11 si C12. Se remarca de asemenea că nivelul 2 accesibil in SDH, inclus in C2
si deci acceptat in SDH, este de 6.312 Kbit/s.
b. Containerul virtual (VC).
Fiecare container include un antet (overhead) de cale (POH - Path OverHead).
Containerul virtual este rutat ca o entitate care nu se modifică când este transmisă pe o cale de conexiune prin reţea.
POH conţine informaţii care asigură transportul fiabil al containerului de la sursă la destinaţie. POH include informaţii
de superviziune şi intreţinere a căii de transmisie prin reţea.
POH pentru VC-11, V12 şi VC-2
Octetul V5 este POH folosit pentru managementul de cale (controlul erorilor, al semnalizărilor şi al stării căilor VC-11,
VC12, VC-2 ).
Octetul V5 este primul octet al multicadrului şi poziţia lui este indicată prin pointerul TU-11, TU 12 sau TU-2.

TRANSMISIUNI PE FIBRĂ OPTICĂ

Introducere

Fibrele optice oferă un mediu de transmisie foarte avantajos, astfel că ele sunt preferate
pentru transportul informaţiilor pentru majoritatea aplicaţiilor. Ele asigură o viteză de transmisie
foarte mare. Sunt deja în exploatare fibre optice de 2,5 şi 10 Gbit/s şi sunt în curs de cercetare şi
experimentare fibre optice de 40 Gbit/s.
Fibra optică este un mediu de transmisie transparent la radiaţia luminoasă, format dintr-un
miez dielectric (sticlă sau material plastic) înconjurat de un înveliş dielectric cu indice de refracţie mai
scăzut.
Fibrele optice sunt utilizate pentru transmisiuni pe distanţe foarte mari (continentale,
oceanice), dar pot fi folosite şi pentru distanţe foarte mici (ex. pe lungimi de ordinul a 300 cm). Ele
sunt folosite în prezent în LAN-uri cu debite de 100 Mbit/s şi în reţelele de acces.
Un link pe fibră optică constă dintr-o sursă de lumină (transmiţător), cablul de fibră optică cu
conectori şi/sau îmbinări (splices), şi un detector de lumină (receptor). Linkurile de fibră optică lungi
necesită repetoare intermediare. Distanţa dintre repetoare insă este mult mai mare în comparaţie cu
cea necesară la sistemele cu cabluri coaxiale.
Avantajele utilizării cablurilor pe fibră optică sunt următoarele:
- viteză de transmisie foarte mare,
- atenuare mică,
- eliminarea interferenţelor magnetice şi de diafonie,
- volum şi greutate mult mai mici comparativ cu cablurile de cupru
- material foarte ieftin.

Atenuarea în fibră este mai mică de 0,25 dB pe kilometru pentru lungimi de undă mari. Pentru fibra monomod
dispersia este neglijabilă. Pentru debite de transmisie foarte mari (> 1 Gbit/s), dispersia cromatică devine un element important.
Pentru semnalul digital, cea mai bună soluţie este transmisia pe fibră optică care permite secţiuni de regenerare mai
mari de 50 km.
Cablurile simetrice sunt utilizate pentru maxim 30 canale temporale, iar cablurile coaxiale pentru maxim 7680 canale,
iar lungimea secţiunilor de regenerare a semnalelor este mult mai mică în comparaţie cu cea impusă de fibrele optice.

Structura fibrei optice.

Fibra optică este realizată dintr-un miez cilindric central cu un indice de refracţie mai mare (n1) şi un înveliş concentric
cu un indice de refracţie mai mic (n2). Fibra de sticlă este uzual acoperită cu un înveliş de protecţie de plastic care nu are efect
asupra propagării luminii.
Când indicele de refracţie n1 al miezului magnetic depăşeşte indicele de refracţie n2 al învelişului optic concentric se
obţine o reflexie totală. Rezultă că toată energia se transmite în mediul mai dens, astfel că miezul devine un canal de propagare
a luminii.
Proprietăţile ghidurilor de unde optice.
Apertura numerică /AN/ este un coeficient care caracterizează capacitatea unei fibre de a capta lumina
Atenuarea ghidului de undă optic (OWG = Optical WaveGuide)
Atenuarea introdusă de fibra optică reprezintă pierderea de putere a radiaţiei luminoase în interiorul fibrei optice sau
în cuplajele acesteia.
Atenuarea luminii într-o fibră optică este determinată de absorbţie, dispersie şi difuzie (scattering) şi este cauzată de
neuniformităţi microscopice ale sticlei (pierderi Rayleigh), pierderi de curbură şi pierderi determinate de impurităţi.
Coeficientul de atenuare depinde de lungimea de undă, de materialul folosit şi de procesul tehnologic.
Tipuri de fibre optice.
 Fibrele optice pot fi monomod sau multimod.
Fibra optică monomod permite propagarea unui singur mod de oscilaţie, la o anumită lungime de undă. Diametrul
fibrelor monomod este comparabil cu lungimea de undă a radiaţiei luminoase. Valorile uzuale pentru diametrul miezului /2a/ şi al
învelişului /2b/ sunt: 2a = 4..10 pm ; 2b = 100 .. 200 pm. Fibra optică monomod combină o atenuare scăzută cu o foarte mare
lărgime de bandă. Preţul acesteia este ridicat şi în plus impune condiţii speciale de manevrare.
Fibra optică multimod permite propagarea mai multor moduri de oscilaţii (de ordinul sutelor), care pot avea transmisii
axiale sau neaxiale de lumină. Diametrul miezului este mult mai mare decât lungimea de undă a radiaţiei. Valorile uzuale pentru
diametrul miezului / 2a / şi al învelişului / 2b / sunt: 2a = 50.. 60 pm ; 2b = 150 .. 1000 pm. Ele vor permite toleranţe mari pentru
dimensiunile lor şi ale elementele de cuplare cu sursa de radiaţie. De asemenea ele permit utilizarea unor surse de radiaţie
incoerentă, ieftine şi sigure în exploatare şi simplifică problemele de manipulare şi îmbinare. Din aceste motive ele cunosc o
utilizare pe scară largă. Totuşi, fibrele optice multimod prezintă dezavantajul unei creşteri a duratei impulsurilor optice care se
propagă prin ele, creştere determinată de fenomenul de dispersie a imuplsului de radiaţie multimod în interiorul fibrei. Acest
dezavantaj poate fi înlăturat printr-o structură adecvată a fibrei optice, în special printr-o distribuţie corespunzătoare a indicelui
de refracţie al materiarului dielectric al miezului fibrei optice.
In fibrele multimod, lumina poate parcurge căi diferite în interiorul miezului fibrei. Aceste căi, sau moduri de
propagare, variază în lungime. Din acest motiv timpul de parcurgere al fibrei depinde de modul de propagare. Acest fenomen,
cunoscut ca distorsiune multimod, determină o lărgire nedorită a formei semnalului la trecerea acestuia prin fibră.
Fibrele multimod pot fi de tip "Step Index" sau gradate (Graded Index). Fibrele multimod “Step Index” au indicele de
refracţie în miez constant. Acest tip de fibră este ieftin, are proprietăţi bune de colectare a luminii şi poate fi prelucrat uşor la
capete. Prezintă însă limitări în banda de transmisie.
Fibrele multimod “Graded Index" au indicele de refracţie în miez variabil. Acest tip de fibră
este folosit curent în telecomunicaţii datorită atenuării scăzute şi a lărgimii moderate de bandă.
Distorsiunea multimod este mai mare la fibrele multimod “Step Index” faţă de fibrele multimod
“Graded Index". Evident, pentru fibrele monomod, distorsiunea multimod este inexistentă.
Traductoare opto-electronice.

Un traductor opto-electronic trebuie să asigure :

- conversia semnalelor electrice în semnale optice,
- conversia semnalelor optice în semnale electrice.
Traductorul optoelectronic conţine două tipuri de elemente: transmiţător şi receptor.

Transmiţătorul.
Transmiţătorul realizează conversia semnalelor electrice în semnale optice. Acesta conţine un driver, o sursă de
lumină şi un dispozitiv de conectare la cablul de fibră optică.
Driverul realizează trei funcţiuni:
- optimizarea semnalului luminos prin controlul câştigului şi al condiţionării de semnal;
- compensarea cu temperatura astfel încât să nu se depăşească capacitatea de curent a sursei de lumină, în special la
dioda laser (LD);
- reglarea curentului de alimentare pentru a proteja sursa de lumină şi pentru a optimiza răspunsul optic.
Sursa de lumină poate fi realizată cu LED (Light Emitting Diode) sau cu LD (Laser Diode). Ea are simbolul grafic:

Receptorul.
Un receptor de fibră optică conţine un cuplor de fibră, un detector de lumină şi un circuit de interfaţă opto-electronică.
Receptorul realizează conversia semnalelor optice în semnale electrice şi poate fi realizat cu fotodiode de tip PIN sau
APD.
O fotodiodă detectează lumina prin intermediul unei joncţiuni semiconductoare de tip pn, în care radiaţia luminoasă
incidenţă produce un fotocurent de intensitate proporţională cu puterea sa.
Fotodioda PIN dispune de o joncţiune pn în care regiunile de tip p şi n sunt separate de o regiune de siliciu intrinsec.
Ea asigură un timp de răspuns foarte mic, ceea ce determină utilizarea ei frecventă în sistemele de transmisiuni pe fibre optice.
Fotodioda APD (Avalanche PhotoDiode) este o fotodiodă care combină detecţia semnalelor optice cu amplificarea internă a
fotocurentului prin multiplicarea în avalaşă a purtătorilor în regiunea joncţiunii. Avantajul utilizării lor este raportul semnal/zgomot
ridicat, în special la viteze mari de transmisie.

Sisteme de transmisie optice.

Criteriul cel mai consistent de comparare al sistemelor pe fibră optică este bugetul de putere.
Domeniile în care pot fi utilizate sistemele de transmisiuni pe fibră optică sunt:
- reţele de transmisiuni la distanţă [34 Mbit/s, 140 Mbit/s, 155 Mbit/s (STM1), 565 Mbit/s, 4 x 140 Mbit/s, 4 x STM1, 16 x
140 Mbit/s, 16 x STM1];
- reţele locale [34 Mbit/s, 140 Mbit/s];
- reţele rurale sau speciale [ 2 Mbit/s, 8 Mbit/s, 34 Mbit/s];
- reţea de acces la abonat [2 Mbit/s],
Echipamentul de transmisie optică cuprinde:
- LE - echipament de linie (Line Equipment),
- REG - repetor (Regenerative Repeater),
- OG - unitate de localizare deranjamente (Fault-Locating Unit),
Unitatea terminală cuprinde un lanţ de emisie şi unul de recepţie. Semnalul electric este preluat de o interfaţă.
Repetorul regenerează semnalul atenuat în secţiunea de transmisie. In acest scop se realizează conversia semnalului
optic în semnal electric, se realizează regenerarea semnalului electric, şi în final se realizează conversia semnalului electric în
semnal optic. Unele repetoare conţin echipamente de diagnoză care transmit alarme şi realizează diverse funcţii de
monitorizare şi control.
Distanţa între repetoare poate fi între 15 şi 150 Km. Aceasta depinde de tipul fibrei, de tipul transmiţătorului şi
receptorului utilizat, de rata de transmisie binară.
 Interfaţa de linie realizează conversia semnalului binar în cod de linie.
Unitatea de superviziune conţine generatorul de semnale de alarmă, circuitele şi panoul de afişare alarme, interfaţa
cu calculatorul.
Joncţionarea cablurilor optice.
Joncţionarea cablurilor de fibră optică se poate realiza prin conectori sau prin lipire. Joncţionarea poate fi necesară
pentru conectarea unei secţiuni de cablu la altă secţiune de cablu sau pentru conectarea sursei sau detectorului optic la cablul
optic.
In general, lipirea asigură o atenuare mai mică decât o joncţiune demontabilă. Totuşi lipirea necesită investiţii cu
echipament de sudură şi tehnicieni bine pregătiţi să realizeze aceste lipiri fn condiţii dificile de lucru.
Conectorul trebuie să asigure transferul eficient al semnalului prin punctele de conexiune a două fibre optice.
Atenuarea de inserţie a conectoarelor este cuprinsă între 0,3 dB şi 2,5 dB. Principalele pierderi inttroduse de conectoare sunt:
- pierderi Fresnel (reflexie) inerente în cazul separării sau tăierii suprafeţelor de fibră optică;
- pierderi determinate de apertura numerică.
- pierderi mecanice determinate de erori de poziţionare într-o conexiune (alunecare laterală sau unghiulară, separare).
- pierderi determinate de lustruirea imperfectă a capătului fibrei optice, absorbţiei în lentilele de intrare, depuneri de
impurităţi pe capetele fibrelor.
Pierderile determinate de reflexie (pierderi Fresnel) pot apare la delimitarea miez-aer, dar ele pot fi mult reduse
umplând toate spaţiile libere dintre elementele optice (lentilă, sursă, fibră) cu un fluid cu indicele de refracţie adecvat.
Pierderile determinate de apertura numerică depind de caracteristicile de emisie ale sursei optice. Fibra optică acceptă şi
permite propagarea radiaţiei incidente numai în interiorul unui unghi solid, care este unghiul de acceptanţă al fibrei. Razele
emise de sursă în afara acestui unghi solid, centrat simetric pe axa fibrei, vor fi pierdute.
Valoarea atenuării din cuplajul de intrare depinde de caracteristicile cablului optic şi ale sursei de radiaţie. Ca
principale metode de cuplaj de intrare se menţionează: cuplaj direct, cuplaj prin lentilă Selfoc (lentilă confecţionată dintr-un
segment de fibră optică), cuplaj prin lentile sferice sau cilindrice.
Sursa de radiaţie este livrată de fabricant gata cuplată şi aliniată la un segment de cablu optic de câţiva centimetri,
cuplaj care este cunoscut sub numele de cuplaj pigtail. In acest fel cuplajul de intrare este înlocuit cu un cuplaj de două
segmente de cablu.
Pierderile extrinseci în îmbinare determinate de nealiniere sunt determinate de realizarea
defectuoasă a sistemelor de cuplare. Nealinierile pot fi determinate de:
deplasare radială între axele optice ale celor două fibre,
deplasarea axială între suprafeţele frontale ale fibrelor,
un unghi necorespunzător între axele optice ale celor două fibre.
Aceste nealinieri sunt greu de evitat practic. O îmbunătăţire a cuplajelor se obţine prin
utilizarea unor conectori optici adecvaţi, ceea ce permite realizarea curentă de îmbinări cu atenuări
sub 0,5 dB. îmbinările pot fi permanente sau demontabile. Pentru îmbinări permanente se utilizează
lipiri cu diverse substanţe adezive cu proprietăţi optice deosebite (epoxy) sau prin topire şi sudură cu
arc electric.
Conectorii de fibră optică trebuie să asigure o aliniere precisă. Tipurile de conectori de fibră
optică sunt următoarele:
- conector cu canal de ghidare care poate fi simplu sau multiplu; conectorul multiplu permite
îmbinarea simultană a mai multor cabluri optice de tip platbandă;
- conector cu trei ace, care utilizează pentru ghidaj trei cilindri de ghidare cu acelaşi diametru
între care sunt presate fibrele ce trebuie îmbinate;
- conector cu trei bile, care utilizează o metodă de aliniere similară conectorului cu trei ace, dar care utilizează trei bile
în locul cilindrilor de ghidare;
- conector cu manşon de ghidare, care poate fi conector tubular (utilizează un ghid tubular pentru menţinerea
aliniamentului) sau biconic.
Cuplorul de fibră optică este o componentă optică pasivă. Cuplorul asigură cuplarea direcţională, separarea sau
mixarea semnalelor optice. Cuploarele asigură busuri de date, multiplexare cu divizarea lungimilor de undă optice (WDM =
Wavelength Division Multiplexing) şi monitorizarea stării sistemului.
Cuploarele pot fi clasificate în cuploare în T şi cuploare în stea.
Cuploarele în stea permit distribuţia luminii de la o fibră optică la mai multe fibre optice.
-