Servicii digitale pe linii de cupru: accesul la servicii de bandă îngustă; accesul la servicii de bandă largă.

Reţeaua de telecomunicaţii a evoluat spre ISDN (reţea digitală cu integrarea serviciilor).

Evoluţia serviciilor oferite:
- servicii de bandă îngustă (canale de 64 kbit/s sau n x 64 kbit/s, unde n<30);
- servicii de bandă largă (debite mari în linie: 155 Mbit/s, 244 Mbit/s, 622 Mbit/s), ca urmare a
dezvoltării Internetului.
Înainte de apariţia reţelei ISDN sistemul telefonic era privit ca o reţea dedicată transmisiilor vocale, cu
posibilităţi de a permite un anumit tip de transmisiuni de date.
Caracteristicile unei reţele ISDN:
 permite transmisia de voce şi de date (sub formă digitală) pe tradiţionala reţea de acces cu fire de cupru.
 abonatul ISDN cu acces pe fire de cupru poate utiliza minim 2 conexiuni simultane în oricare combinaţie
(voce, video, fax, date) pe respectiva linie.
 reţeaua ISDN funcţionează ca un sistem de telefonie cu comutaţie de circuite, dar pe de altă parte permite
transportul informaţiilor digitale prin comutaţie de pachete specific reţelei Internet.

Accesul de tip BRA (Basic Rate Access) :

- constă în 2 canale cu viteza de 64 Kb/s şi un canal pentru semnalizări cu viteza de transmisie 16 Kb/s,
rezultând un total de 144Kb/s;
- tip de acces destinat abonaţilor particulari conectaţi la centrală prin intermediul firelor de cupru, dar cu
condiţia ca distanţa de conectare să fie mai mică de 5,5 Km. Dacă distanţa este mai mare, conectarea ISDN
necesită echipamente de regenerare, care măresc costul serviciului.
 Accesul de tip PRA(Primary Rate Access) :
- este caracteristic multiplexului primar PCM de tip E1, sau T1.
- conectarea la centrala ISDN se face pe 4 fire de cupru, câte 2 conductoare pentru fiecare sens de transmisie.
Multiplexul E1 corespunde la un debit de 32×64 Kb/s, adică 2048 Kb/s (30 canale pentru mesaje digitale +
2 canale pentru semnalizări). Multiplexul T1 corespunde la un debit de 24×64 Kb/s, adică 1544 Kb/s (23
canale pentru mesaje digitale + 1 canale pentru semnalizări);
- tip de acces folosit în mare măsură pentru conectarea centralelor PABX la centrala ISDN.

În figura 1 este reprezentat modul de conectare al unui abonat la reţeaua ISDN.

Reţea
TA NT2 NT1 comutată

Term. R S T U
non ISDN

Reţea de
NT2 NT1 ISDN
pachete
switch
Term. S T U
ISDN

Reţea
NT2 NT1
privată
Term. S T U
ISDN

Fig.1 modul de conectare al unui abonat la reţeaua ISDN

  NT1 este terminal de reţea ISDN, care asigură interfaţa dintre centrală şi linia de abonat pe două fire
de cupru, în vederea transmisiei digitale de 144 Kb/s.
 NT2 este terminal de reţea (la abonat), care realizeză interfaţa de la transmisia digitală pe două fire
la transmisia pe 4 fire (emisie/recepţie) în terminalul ISDN/non ISDN.
 TA reprezintă adaptorul pentru terminalul non ISDN
 U este o conexiune de la centrală spre abonatul BRA pe două fire
 T reprezintă linia de abonat pe 2 fire de cupru
 S reprezintă o conexiune pe 4 fire (câte 2 pentru fiecare sens)
 R reprezintă conexiunea dintre un terminal non ISDN şi adaptorul ISDN
B-ISDN permite debite începând de la 2 Mb/s la peste 600 Mb/s.

Tehnici de acces digitale de tip DSL (Digital Subscriber Line)

Termenul se referă la tehnologii şi echipamente utilizate în reţele telefonice pentru a asigura acces la o
reţea digitală de viteză mare pe fire de cupru torsadate. Există două categorii de bază şi anume: SDSL –
Symmetric DSL şi ADSL - Asymmetric DSL. SDSL asigură aceeaşi rată de transfer în ambele direcţii adică în:
• „upstream” → abonat – centrală
• „downstream” → centrală – abonat
Datorită atenuării şi diafoniei aceste sisteme pot lucra numai la frecvenţe medii.
ADSL asigură în „downstream” un canal de bandă largă, situat la frecvenţe înalte şi un canal de bandă
mai îngustă în „upstream” situat la frecvenţe joase; o împărţirea benzilor de frecvenţă are două motive:
cantitatea de informaţie transmisă în „downstream” este mai mare şi se reduce paradiafonia care este mai mare
la frecvenţe înalte;

Fig. 2 Scenarii de acces ADSL

Soluția FTTH/FTTP
O retea FTTH constituie o retea de acces pe baza de fibra optica, care conecteaza un numar mare de utilizatori finali
(clienti) la un punct central numit Nod de acces sau Punct de Prezenta (POP).
Fiecare nod va avea echipamentul activ de transmisie necesar pentru a oferi aplicatii si servicii prin fibra
optica la abonat.
 Nod optic pentru aplicaţii FTTH (Fibre-To-The Home):

Fig.3 nod optic HFC

Această variantă de nod optic (figura 3) foloseşte o singură fibră pentru transportul semnalelor atât de pe
calea directă (de la headend la client) cât şi de pe calea inversă (de la client la headend). Astfel de modele se pot
monta fie pentru o zonă de locuinţe, caz în care avem situaţia denumită FTTC (Fiber-To-The Curb), fie chiar la
locuinţa clientului pentru o calitate maximă a serviciilor, cazul cunoscut sub denumirea FTTH (Fiber-To-The-
Home), deci fibra, cu toate atuurile ei, adusă la uşa clientului. Este compus din două secţiuni: - receptor de
bandă largă ce operează la o anumită lungime de undă, de obicei 1550 nm; - transceiver Ethernet ce operează la
1310 nm; în acest fel este necesară doar o singură fibră pentru transmisia bidirecţională.
Pentru situaţia în care sunt necesare mai multe porturi Ethernet, se poate conecta un switch sau hub
obişnuit la un astfel de nod optic.

Acces radio

Pentru a oferi servicii de comunicaţii mobile este necesară cunoaşterea reţelelor prin care este posibilă
realizarea acestor servicii. Calitatea serviciului, oferită utilizatorului, calitate pe care o percepe acesta, SQE,
depinde de mai mulţi factori, obiectivi şi subiectivi. Dintre aceştia se pot enumera:
• calitatea transmisiei oferită de reţea;
• calitatea informaţiei oferită de ofertantul serviciului;
• calitatea şi accesibilitatea interfeţei de comunicaţie prin care se realizează serviciul;
• conţinutul informaţiei oferite şi adaptarea acesteia la necesităţile clienţilor etc.
 În funcţie de viteza de transmisie realizată, respectiv de banda de frecvenţă utilizată, serviciile oferite
pot fi de bandă largă sau de bandă îngustă. Termenul de bandă largă, respectiv de bandă îngustă nu are, în
prezent, o definiţie suficient de riguroasă. Există definiţii, ca cele promovate de FCC, prin care limita dintre
banda largă şi banda îngustă ar fi marcată de viteza de transmisie de aproximativ 200 kbit/s, definiţie care este
însă contestată.
În funcţie de modul în care acestea sunt configurate, se pot oferi servicii singulare, de exemplu serviciul
telefonic sau servicii multimedia, de exemplu serviciul de videoconferinţă, în care imaginile sunt însoţite de
sunet şi, uneori de grafice şi desene, formând un ansamblu coerent.
În prezent, se pot defini trei tipuri de conectare pentru un utilizator la reţea:
- Conexiune fixă. Utilizatorul este conectat la o reţea de comunicaţie într-un anumit punct, fără a avea
posibilitatea să modifice punctul de conectare la reţea. Este cazul conexiunii utilizatorului la o reţea telefonică,
POTS, ISDN, sau la o reţea CATv.
- Conexiune nomadică. Utilizatorul are posibilitatea de a-şi modifica poziţia în reţea şi să primească sau
să transmită, în continuare, informaţiile dorite. În timpul comunicaţiei, poziţia utilizatorului faţă de reţea
rămâne fixată. Este cazul unor reţele PLC (rețea de current electric), în care utilizatorul se poate muta de la o
priză electrică al alta şi se poate reconecta pentru a relua sau a continua comunicaţia. Reţelele radio au
capacitatea, la rândul lor, de a oferi conexiune nomadică, dacă, de exemplu, utilizatorul care foloseşte un laptop,
transmite sau recepţionează informaţiile dorite dintr-un amplasament fix, după care se deplasează într-un alt
amplasament, din care poate să comunice.
- Conexiune mobilă. Utilizatorul realizează comunicaţia aflându-se în mişcare. În prezent există trei
limite de viteză care definesc mobilitatea faţă de reţea a utilizatorului şi anume:
• mobilitate pietonală, prin care se defineşte deplasarea cu o viteză de până la 10 km/h, cu menţinerea
comunicaţiei;
• mobilitate cu viteză de până la 120 km/h, pentru utilizatori aflaţi în mişcare.
• mobilitate cu viteză de până la 500 km/h, pentru utilizatori aflaţi în mişcare, de exemplu în trenuri de
mare viteză.
Reţelele radio folosite pentru conectarea mobilă a utilizatorului sunt, în prezent, reţele de
radiocomunicaţii digitale, celulare sau necelulare. Reţelele celulare sunt, în general, reţele cu care se acoperă
suprafeţe mari, de cele mai multe ori la nivelul unei ţări. Reţelele radio necelulare sunt folosite, de obicei,
pentru a rezolva problema comunicaţiilor pe anumite zone, fie în jurul unei locuinţe, fie în zone rurale sau
suburbane, cu locuinţe dispersate, fie în zone aglomerate, dar cu dimensiuni relativ reduse cum ar fi târguri,
expoziţii etc.
Sistemele celulare folosite în prezent pentru comunicaţii mobile, în Europa, sunt:
• GSM;
• DCS 1800;
• UMTS;
• cdma2000
cu diferite variante, aparţinând fie generaţiei 2G fie celei 3G de sisteme de comunicaţii mobile.
Sistemele necelulare, cu cea mai mare dezvoltare sau cu cel mai mare potenţial în prezent sunt:
• Wi-Fi;
• WiMAX.
Aceste sisteme se pot configura şi ca sisteme celulare, în special WiMAX, astfel încât pot să ofere
capacitatea de acoperire a unor suprafeţe relativ mari, fără însă a ajunge la acoperirile realizate de reţelele
celulare. Atât Wi-Fi cât şi WiMAX sunt realizate în mai multe variante constructive.