11

2. SISTEMUL DE TOLERANŢE ŞI AJUSTAJE PENTRU PIESE CILINDRICE

Sistemul ISO de toleranţe şi ajustaje a fost introdus în România la 1 octombrie 1968 prin
standardele 8100, (STAS 8100 – 68 … STAS 8110 – 68) pe baza recomandării R 286 – 1962 a
Organizaţiei Internaţionale de Standardizare (I.S.O.). În prezent el este în vigoare prin STAS-urile
8100/4-88…8100/6 – 90 şi SR EN 20286 – 1,2: 1997.

2.1. Baza sistemului

Toleranţele şi ajustajele pieselor cilindrice sunt grupate în două sisteme: sistemul alezaj
unitar şi sistemul arbore unitar.
Sistemul alezaj unitar prevede pentru toate alezajele aceeaşi poziţie a câmpului de toleranţă,
tangent la linia zero: EI = 0 şi ES = TD , (simbolul H ).
Sistemul arbore unitar prevede pentru toţi arborii aceeaşi poziţie a câmpului de toleranţă,
tangentă şi sub linia zero: es = o şi ei = -- T d , (simbolul h ). Sistemul arbore unitar se foloseşte
numai în cazuri speciale bine justificate. De obicei, când mai multe alezaje cu jocuri diferite se
montează pe acelaşi arbore.

2.2. Poziţia câmpului de toleranţă

Dintre cele două poziţii posibile, poziţia simetrică şi poziţia tangentă la linia zero, s-a ales
poziţia tangentă la linia zero. Poziţia simetrică este firească, în jurul valorii exacte, dar poziţia
asimetrică este practică. Se ia în considerare evoluţia dimensiunii în timpul prelucrării. Diametrul
alezajului creşte, iar diametrul arborelui scade. Apare posibilitatea de a se opri în câmpul de
toleranţe numai după ce s-a atins dimensiunea nominală, conform principiului maximului de
material. Această regulă este valabilă pentru toate piesele ce formează ajustaje cu joc (cele mai
numeroase).
Pentru piesele de tip alezaj, baza sistemului (alezajul) are toleranţa deasupra liniei zero
cu EI = 0 şi Dmin = N (simbolul, H), iar pentru arborii unitari toleranţa este sub linia zero cu es
= 0 şi dmax = N (simbolul, h).

2.3. Unitatea de toleranţă

La prelucrarea arborilor şi alezajelor cilindrice, urmărind acelaşi reglaj, în condiţii obişnuite

de atenţie s-a constatat că domeniul diametrelor efective depinde de mărimea diametrului.
Domeniul de împrăştiere al diametrelor este proporţional cu rădăcina cubică din diametrul de reglaj.
Această constatare practică a fost utilizată la alegerea mărimilor pentru toleranţe, cât mai aproape
de domeniul de împrăştiere:

TD,d  c  3 D, d (2.1.)

În relaţia 2.1. s-a notat cu T – toleranţa piesei de diametru D, respectiv d şi cu c – constanta

specifică procedeului tehnologic.
 12
Pentru a se opera mai comod cu mărimile toleranţelor (similar cu măsurarea) s-a convenit ca
toleranţele să se exprime ca multipli întregi de toleranţe mici numite unităţi de toleranţă. Relaţia 2.1.
mai poate fi scrisă succesiv:

c
TD,d  a   3 D, d  a  i (2.2.)
a

în care c a  3 D, d se notează cu i şi se numeşte unitatea de toleranţă.

Unitatea de toleranţă , i, este caracteristică fiecărui interval de dimensiuni şi se determină cu
relaţia empirică:

i  0,453 D, d  0,001( D, d ),  m  , (2.3.)

în care D , d este diametrul nominal al intervalului , în milimetri.

Remarcăm un rezultat deosebit din relaţia 2.2.:

TD ,d  a  i (2.4.)

toleranţa unei piese se exprimă ca număr de unităţi de toleranţă şi depinde de dimensiunea

nominală.

2.4. Intervale de dimensiuni

Pentru restrângerea valorilor de unităţi de toleranţă şi a toleranţelor, diametrele pieselor se

împart în intervale de dimensiuni. Fiecare interval va fi delimitat de două margini sub forma “peste
d până la D”.
Domeniul diametrelor de la 1 mm la 3150 mm este împărţit în 21 intervale principale sub
forma …peste … până la … . Fiecare interval îşi conţine limita superioară.
Se defineşte dimensiune nominală a intervalului D,d media geometrică a marginilor şi cu
aceasta se calculează unitatea de toleranţă, i din relaţia (2.3.). Marginile sunt ordonate în serie
geometrică, aşa cum se poate vedea în tabelele 2.2. şi 2.3.
În concluzie, orice interval de dimensiuni este definit de două margini şi de o unitate de
toleranţă.

2.5. Caractere de ajustaj

Caracterele de ajustaj rezultă datorită poziţiilor diferite ale câmpurilor de toleranţă pentru
piesa ce nu este element unitar. Sistemele arbore şi alezaj unitar conţin câte 28 de poziţii
simbolizate prin literele alfabetului latin, excluzându-se literele ce se pot confunda cu cifrele ( i, l,
o,q) şi adăugându-se în plus combinaţii de câte două litere: cd, ef, fg, za, zb, zc.
Poziţiile câmpurilor de toleranţă (caracterele de ajustaje) sunt caracterizate de abaterile
fundamentale; partea închisă a câmpurilor reprezentate în figura 2.1.
La sistemul alezaj unitar abaterea fundamentală este abaterea superioară a arborilor , es,
pentru caracterele de la a la h (ajustajele cu joc) şi abaterea inferioară ei, pentru caracterele de la j la
zc (ajustaje de trecere şi cu strângere ) , figura 2.1.a.
La sistemul arbore unitar, figura 2.1. b, abaterea fundamentală este abaterea inferioară a
alezajelor EI, pentru caracterele de la A la H (ajustaje cu joc), şi abaterea superioară ES, la toate
celelalte.
 13
Valorile numerice ale abaterilor fundamentale se determină cu relaţiile empirice, prezentate
în tabelul 2.1. în funcţie de dimensiunea nominală a intervalului din care face parte dimensiunea
piesei şi în unele cazuri şi de precizie. Deci, poziţiile câmpurilor de toleranţă prezentate în figura
2.1. sunt numai calitative; cantitativ ele diferă de la un interval de dimensiuni la altul.
Important : Simetria faţă de linia zero a poziţiilor de aceeaşi literă în cele două sisteme nu
este perfectă. În general este adevărată egalitatea es = - EI la ajustaje cu joc, dar ES = - ei la toate
celelalte, nu este adevărată.
În cazurile practice nu se vor folosi relaţiile de calcul pentru abaterile fundamentale. Valorile
abaterilor fundamentale calculate şi rotunjite se aleg din tabelele 2.2. pentru arbori şi 2.3. pentru
alezaje.
Se poate observa că pentru câmpurile js şi Js (câmpurile j simetrice) abaterile superioară şi
inferioară sunt egale în modul, fiecare egală cu jumătate din toleranţa piesei.
Abaterile fundamentale care lipsesc din tabelele 2.2. şi 2.3. se vor putea calcula cu relaţiile
prezentate în tabelul 2.1.

2.6. Preciziile

Treptele de precizie în sistemul ISO se numesc trepte de toleranţe. Între precizia cea mai
mare ce poate fi obţinută şi cea mai scăzută ce mai reprezintă interes s-au stabilit 20 trepte de
precizie, simbolizate cu numere naturale: 01, 0, 1, 2, 3, … , 18.
Toleranţele fundamentale, TD , Td se prezintă sub forma unui produs:

TD = a  i , (2.4. )

în care factorul de precizie, a este numărul unităţilor de toleranţă , i . Numărul a este caracteristic
pentru fiecare treaptă de toleranţă. Expresiile toleranţelor fundamentale sunt prezentate în tabelul 2.4.
Pentru treptele de precizie IT01, IT0 şi IT1 toleranţele se vor calcula cu relaţiile liniare
prezentate în tabelul 2.5.

Expresiile toleranţelor
fundamentale IT01 … IT1. Tabelul 2.5.
Treptele de toleranţe IT01 şi IT0 din Sistemul
Treapta de toleranţe Relaţia de calcul Internaţional nu au fost incluse în
IT01 0,3 + 0,008.D SR EN 20286 – 1,2: 1997.
IT0 0,5 + 0,012.D Pentru treptele de toleranţe 2, 3 şi 4 toleranţele
IT1 0,8 + 0,020.D fundamentale se vor calcula ca termenii unei serii
geometrice între IT1 şi IT5:

IT3  IT1  IT5

IT 2  IT1  IT 3 (2.5.)
IT 4  IT3  IT5

În aplicaţiile practice nu se vor calcula mărimile toleranţelor cu expresiile (2.3.), (2.4.) şi

cele din tabelele 2.4. şi 2.5. ci se vor alege din tabelul 2.6.
Prin împărţirea cu 10 a valorilor toleranţelor fundamentale din coloana IT6 se vor
obţine unităţile de toleranţă; expresia lui IT6 este 10  i.
 14

Fig. 2.1. Caractere de ajustaje ISO; a -- alezaj unitar ; b-- arbore unitar
 15
2.7. Temperatura de regim

Dilataţia termică influenţează dimensiunile pieselor şi deci ajustajele pe care le formează.

Dilataţia termică se exprimă pentru cele două piese cu relaţiile:

D = D0  (1 + D  tD)
d = d0  (1 + d  td) (2.6.)

în care D0 şi d0 sunt diametrele alezajului şi arborelui la temperatura de referinţă t 0, iar  şi t sunt

coeficienţii de dilatare liniară şi diferenţa de temperatură.
Dacă se calculează jocul, j, la temperatura de funcţionare se obţine:

j = D – d = D0 – d0 + D0  D  tD – d0  d  td (2.7.)

Se observă că jocul la temperatura de funcţionare este diferit de jocul iniţial, chiar dacă se
admite că D şi d, în ultimii doi termeni pot fi luaţi egali. Cele două piese în general sunt din acelaşi
material, dar diferenţele de temperatură nu pot fi considerate egale. În apropierea unor surse de
căldură, fluxul de căldură în arbore este diferit de cel din alezaj. Cele două piese în funcţionare se
stabilizează la temperaturi diferite din cauza modului de răcire total diferit.
Pentru a controla jocul în timpul funcţionării este necesar ca toleranţele pieselor să
fie recalculate pentru temperatura de referinţă. În desenele de execuţie şi la măsurare,
piesele sunt considerate la temperatura de referinţă care este de 20 0C în sistemul de
toleranţe pentru dimensiuni liniare. (STAS 1033 –69)

2.8. Simbolizarea

Simbolizarea toleranţelor. În desenele de execuţie se notează dimensiunile afectate de

abateri (toleranţe) prin înscrierea, pe linia de cotă, a dimensiunii nominale urmată de cele două
abateri precedate obligatoriu de semn. Abaterea egală cu zero nu se va înscrie niciodată pentru că
lipsa semnului ar putea conduce la citirea unei dimensiuni nominale de zece ori mai mare.
Înălţimea cifrelor cu care se scriu abaterile trebuie să fie aceeaşi ca la dimensiunea nominală
(înălţimea literelor mari) ; nu se vor scrie ca indici sau exponenţi. În continuare, între paranteze
se poate nota (facultativ ) şi simbolul câmpului de toleranţă.
Simbolul toleranţei este format dintr-o literă (pentru alezaj majusculă, pentru arbore literă
mică ) urmată de un număr ce exprimă treapta de precizie aşa cum se vede la exemplele din
figura 2.2.

Fig. 2.2. Simbolizarea toleranţelor

Simbolizarea ajustajelor se va utiliza numai pentru desenele de ansamblu. Piesele ce

formează ajustaje se reprezintă prin suprafaţa comună, iar pe linia de cotă comună se va nota
dimensiunea nominală, urmată de caracterele de ajustaje, separate prin linie de fracţie; totdeauna
la numărător apare majusculă şi se referă la alezaj, iar la numitor literă mică şi se referă la arbore.
În figura 2.3. sunt prezentate câteva combinaţii admise de sistemul ISO.
 16

Fig. 2.3. Simbolizarea ajustajelor.

În sistemul ISO este obligatorie existenţa unei litere H sau H, prin aceasta precizându-se
dacă este sistemul arbore unitar, respectiv alezaj unitar. Combinaţiile admise pentru clasele de
toleranţe sunt:
I – aceiaşi clasă de toleranţă – numere egale ;
II – arborele mai precis cu o clasă decât alezajul – numărul de la numitor cu o unitate mai
mic;
III – arborele mai precis cu două clase decât alezajul – numărul de la numitor cu două
unităţi mai mic.

2.9. Alegerea toleranţelor. Toleranţe recomandate. Toleranţe incluse.

Sistemul ISO a stabilit un număr finit de poziţii şi mărimi pentru câmpurile de toleranţe. Prin
aceasta s-a realizat un compromis între dorinţele proiectanţilor, de a avea la dispoziţie un număr
cât mai mare de posibilităţi de alegere , şi cele ale executanţilor (tehnologilor) , de a se limita
numărul acestora doar la variantele tehnologice de obţinere a pieselor prin procedeele cunoscute.
După cum se cunoaşte, condiţiile de funcţionare ale maşinilor sunt satisfăcute de un număr
destul de mare de soluţii pentru fiecare ajustaj, dar costurile necesare obţinerii pieselor de către
executant vor fi diferite. Problema esenţială este găsirea acelei soluţii care necesită costuri de
fabricaţie minime. Creşterea preciziei cu o singură treaptă dă posibilitatea alegerii mai multor
caractere de ajustaje (poziţii ale câmpului de toleranţă), dar de cele mei multe ori aceasta impune
schimbarea tehnologiei sau înlocuirea utilajului cu unul mai scump şi deci, cheltuieli suplimentare.
Rezultă că metoda de analiză prin sondaj dintre anumite variante recomandate sau preferenţiale şi
reţinerea primei care satisface condiţiile de funcţionare este deosebit de păgubitoare.
Toleranţele incluse satisfac condiţiile tehnice impuse, dar precizia este de obicei mai mare.
Se vor numi toleranţe incluse acele toleranţe care au ambele margini în interiorul altui câmp de
toleranţe.
Metoda generală propusă în continuare conduce în mod sigur la cea mai bună soluţie, chiar
dacă necesită unele calcule suplimentare. Pentru facilitarea înţelegerii şi însuşirii metodei se va
prezenta în paralel şi un exemplu practic de calcul.

2.10. Probleme rezolvate

Problema nr. 1 . Să se proiecteze ajustajul şi tolerantele unei îmbinări cilindrice cu

diametrul  120 mm, cunoscând jocul maxim de 85 m şi strângerea maximă de 40 m.
Observaţie: Orice problemă trebuie să impună limite pentru jocuri şi strângeri. Impunerea
unei valori numerice unice conduce la alegeri subiective de către proiectant, neconformă cu relaţia
de obiectivitate între proiectant – executant – controlor de calitate.
Etapa 1. Alegerea sistemului de toleranţă şi a diagramei ( calitative) de toleranţă.
În majoritatea cazurilor se alege sistemul alezaj unitar pentru avantajele care decurg din
faptul că arborii se obţin cu cheltuieli mult mai mici decât alezajele la aceleaşi precizii şi
dimensiuni ( procedee de execuţie mult mai ieftine şi măsurare simplă şi precisă ). Sistemul arbore
 17
unitar se alege numai dacă există o motivaţie (acelaşi arbore formează ajustaje diferite cu mai
multe piese alezaj, montate la acelaşi diametru nominal ).
Sistemul alezaj unitar poate conduce la patru situaţii distincte privitor la poziţiile relative ale
toleranţelor celor două piese, aşa cum s-a prezentat în figura 1.5.
Poziţiile reprezentate în figura 1.5., b şi c sunt ajustaje de trecere. Deosebirea între ele este
relaţia de ordine între jocul maxim şi strângerea maximă, valoarea mai mare sugerând că provine
dintr-un ajustaj cu joc, b, respectiv cu strângere, c.
Pentru exemplul considerat se alege varianta b pentru că jmax. > smax. ( 85 > 40 ).
Etapa 2. Scrierea şi analiza relaţiilor prin care se exprimă datele problemei :

jmax = ES - ei ( 2.8.)
smax = es – EI

Sistemul ( 2.8. ) este nedeterminat; conţine trei necunoscute , ( Ei = 0 ) şi are doar două
ecuaţii. Exprimând toleranţa jocului şi observând că smax = - jmin se obţine:

Tj = jmax + smax = TD + Td ( 2.9.)

Relaţia ( 2.9. ) nu îndepărtează nedeterminarea, dar ea duce la o nouă interpretare practică

a problemei ; suma jmax + smax trebuie repartizată celor două piese sub formă de toleranţe, TD şi Td.

Etapa 3. Ridicarea nedeterminării.

Exprimând mărimile toleranţelor în funcţie de treptele de precizie (factorul a) şi
dimensiunea nominală prin unitatea de toleranţă, i, se obţine:

Tj = i . (ad + aD ), ( 2.10.)

din care :
Tj
 a  ad  aD  i
(2.11.)

Unitatea de toleranţă, i este comună celor două piese deoarece au aceeaşi dimensiune
nominală; fac parte din acelaşi interval de dimensiuni.
Pentru analiza celor trei combinaţii posibile pentru preciziile celor două piese prezentate la
simbolizarea ajustajelor se completează tabelul următor:

Combinaţiile preciziilor . Problema nr. 1. Tabelul 2.7.

Precizia Precizia
Cazul Soluţia optimă
arborelui alezajului
I ad = aD 8 (25) 8 (25) X 2
II ad < aD 7 (16) 8 (25) 3
III ad << aD 7 (16) 9 (40) XX 1

Folosind valorile “a “ prezentate în tabelul 2.7. se reţin preciziile pentru care a este mai
mică sau egală cu 56,8 . În cazul I se găseşte a = 25 < 56,8 / 2, pentru IT8. În cazul II se
însumează valorile a pentru câte două coloane consecutive 16 + 25 < 56,8 adică preciziile IT7 şi
IT8. În cazul III se însumează sărind peste o coloană 7 + 16 ; 10 + 25; 16 + 40 < 56,8 şi se vor
reţine preciziile IT7 şi IT9.
 18
Tabelul se poate completa şi în baza relaţiei (2.9.) însumând direct toleranţele
fundamentale din tabelul 2.6. (vezi problema nr.2).
Soluţia optimă se obţine prin compararea celor trei soluţii în combinaţii de câte două, pe
baza costurilor execuţiei pieselor.
Comparând cazurile I şi II se observă că alezajele au aceeaşi precizie 8, deci costuri
egale, iar arborii în cazul I se pot realiza cu precizie mai scăzută deci mai ieftin, rezultă că se
preferă soluţia din cazul I. (x). Aceasta se compară cu cea din cazul III. Se observă că la
prelucrarea alezajelor se câştigă prin scăderea preciziei cu o treaptă, iar la arbori se pierde prin
creşterea preciziei cu o treaptă în cazul III. Ştiind că arborii se execută la preţuri mult mai mici
decât alezajele rezultă că pierderea este mai mică decât câştigul şi de aceea este preferabilă
soluţia din cazul III (xx 1). Ordinea primelor trei soluţii se înscrie în ultima coloană.
Îndepărtarea nedeterminării s-a realizat prin alegerea claselor de precizie ale celor două
piese. Pentru problema 1 se aleg din tabelul 2.6 toleranţele fundamentale TD = 87m şi Td = 35 m
Etapa 4. Determinarea abaterii fundamentale a piesei neunitare (arborelui) şi stabilirea
caracterului de ajustaj.
Din diagrama calitativă (fig. 1.5, b ) se stabileşte care este abaterea fundamentală şi se
exprimă din condiţiile impuse de enunţ.
Pentru problema 1 se poate scrie succesiv :
jmax  ES – ei ; ei  ES – jmax ;
ei  EI + TD – jmax ; ei  TD – jmax
Înlocuind se va obţine :
Ei  87 – 85 ; ei  2 m
Cu acest rezultat se poate găsi caracterul de ajustaj al arborelui care are abaterea
fundamentală, abaterea inferioară ( în sistemul alezaj unitar se va situa după litera j s). Din tabelul
2.2 (2/3) se va găsi pentru intervalul 100 – 120 ; ei = + 3 în coloana k pentru precizii de la 4 la 7 .

Fig. 2.4. Diagrama de toleranţă pentru problema nr.1

H9
Reunind rezultatele parţiale obţinute se poate scrie caracterul de ajustaj căutat: 120
k7
şi se poate trasa diagrama de toleranţă din figura 2.4. Abaterea superioară a arborelui rezultă
din : es = ei + Td = 3 + 35 = 38 m .
 19
Etapa 5 . Verificarea. Toleranţele obţinute se încadrează printre valorile discrete admise de
ISO atât ca poziţie cât şi ca întindere. Este însă obligatorie satisfacerea în totalitate a condiţiilor
iniţiale impuse prin datele problemei şi de aceea verificarea se face pentru enunţul problemei.
jmax = ES – ei = 87 – 3 = 84m .

Valoarea obţinută este mai mică dar apropiată de valoarea impusă 85m . Dacă nu s-a
greşit la calcule este obligatoriu să se verifice condiţia din care s-a dedus abaterea fundamentală.
smax = es – EI = 38 – 0 = 38m .
Şi această condiţie este satisfăcută deoarece valoarea obţinută este mai mică decât
valoarea maximă admisă de 40 m .
În cazurile în care una din condiţii este depăşită trebuie aplicată o corecţie , în sensul
încadrării în limitele impuse. Procedeele utilizate vor fi, în ordine:
- creşterea preciziei, în primul rând la arbore (se adoptă varianta 2 din tab.2.7.);
- deplasarea câmpului arborelui (alegerea altui caracter de ajustaj ) ;
- creşterea preciziei la alezaj cu stabilirea unei noi poziţii a câmpului arborelui şi eventual
mărirea câmpului de toleranţă al arborelui.
Etapa 6. Înscrierea simbolurilor pe desenul de ansamblu şi a cotelor cu abaterile determinate
şi verificate pe desenele de execuţie, aşa cum apare în exemplele din figurile 2.2. şi 2.3.
Pentru problema 1 se vor înscrie:
H9
- pe desenul de ansamblu  120 ,
k7
- pe desenul de execuţie al arborelui  120 0,038
 0,003 ,
- pe desenul alezajului  120 0,087 ,
Observaţie . După metoda utilizată pe scară largă de proiectanţi şi recomandată de
manualele de toleranţe şi ajustaje se determină precizia alezajului considerând că are aceeaşi
precizie cu cea a arborelui. Pentru problema nr. 1 rezultă TD = Tj/2 = 62,5 m.
Din tabelul 2.6. se găseşte că alezajul va avea treapta de precizie IT8 , cu toleranţă 54m.
Din tabelele cu ajustaje preferenţiale STAS 8100/4-88 se alege coloana H8 şi se verifică în
zona ajustajelor de trecere j7, k7 … . condiţiile impuse de enunţ.
Pentru combinaţia H8 / k7 se va găsi:
Jocul maxim = 54 – 3 = 51 m şi strângerea maximă = 38 – 0 = 38 m, reţinându-se această
soluţie. Este drept că soluţia aceasta satisface condiţiile impuse dar comparând-o cu soluţia găsită
prin metoda generală H9 / k7 se constată că alezajele se vor prelucra la un preţ de cost mult mai
mare, pentru care se face vinovat proiectantul.
Pentru producţia de unicate şi când alezajele se prelucrează cu scule normalizate, de tipul
alezoarelor fixe, se poate accepta şirul preferenţial de ajustaje , dar la producţia de serie mare
este ineficient să se ia în considerare numai selecţia de câmpuri preferenţiale recomandate de SR
EN 20286 – 1,2: 1997. În aceste cazuri este obligatoriu un calcul complet , care să garanteze că
nu există nici o soluţie mai bună ( o prelucrare mai ieftină ).