Povești Și Nuvele-1974 32 Hans Christian Andersen - Craiasa Zapezii

BASME
HANS CHRISTIAN ANDERSEN
Andersen s-a născut pe 2 aprilie, iar la această dată sărbătorim astăzi Ziua
Internațională a Cărților pentru Copii. A fost primul autor danez care a reușit să
își depășească condiția modestă, bucurându-se de recunoaștere în timpul vieții.
A fost răsplătit cu onoruri regale pentru că a încântat copiii din întreaga lume
cu poveștile sale.
Două muzee, H.C. Andersen Hus și H.C. Andersens Barndomshjem, au fost
deschise în cinstea lui în Odense, orașul natal al scriitorului. Mai mult decât
atât, în Central Park din New York tronează o statuie dedicată lui Hans
Christian Andersen și poveștii lui Rățușca cea urâtă.
Cuprins
LUMÂNAREA DE SEU .............................................................................................................................. 4
CUTIA CU IASCĂ......................................................................................................................................... 6
KLAUS CEL MIC ŞI KLAUS CEL MARE ......................................................................................10
PRINŢESA(domnița) ŞI BOBUL DE MAZĂREA(Adevărata prințesă) ..............................17
FLORILE MICUŢEI IDA ........................................................................................................................19
DEGEŢICA .....................................................................................................................................................24
TOVARĂŞUL DE DRUM(tovarășul de călătorie) .........................................................................30
FABULA SE REFERĂ ŞI LA TINE! ...................................................................................................41
TALISMANUL ..............................................................................................................................................42
MICA SIRENĂ(zâna mării) .....................................................................................................................44

HAINELE CELE NOI ALE ÎMPĂRATULUI .................................................................................56
SOLDĂŢELUL DE PLUMB ...................................................................................................................59
LEBEDELE (Lebedele salbatice) ...........................................................................................................62
GRĂDINA RAIULUI .................................................................................................................................71
CUFĂRUL ZBURĂTOR...........................................................................................................................80
BERZELE........................................................................................................................................................84
SPIRIDUŞUL DIN TRANDAFIR(spiridușul trandafirilor) .......................................................88
PRINŢUL CEL RĂU ..................................................................................................................................92
MOŞ ENE ........................................................................................................................................................94
PORCARUL ŞI FATA DE ÎMPĂRAT(prințul porcar) ............................................................ 105
ÎNGERUL ..................................................................................................................................................... 109
PRIVIGHETOAREA(povestea privighetorii) ............................................................................... 111
RĂŢUŞCA CEA URÂTĂ ....................................................................................................................... 117
MINGEA ŞI TITIREZUL...................................................................................................................... 123
BRADUL ....................................................................................................................................................... 125
CRĂIASA ZĂPEZII....................................................................................................................................130
Întâia povestire ........................................................................................................................................ 130
A doua povestire ..................................................................................................................................... 131
A treia povestire ...................................................................................................................................... 134
A patra povestire ..................................................................................................................................... 137
A cincea povestire................................................................................................................................... 141
A şasea povestire ..................................................................................................................................... 144
A şaptea povestire ................................................................................................................................... 146
FATA DIN SOC(Mama pomisorului de soc).................................................................................. 149
PANTOFIORII ROŞII ............................................................................................................................ 154
SĂRITORII.................................................................................................................................................. 158
PĂSTORIŢA ŞI COŞARUL ................................................................................................................. 161
CLOPOTUL incomplet ........................................................................................................................... 166
ACUL DE CÂRPIT .................................................................................................................................. 167
FETIŢA CU CHIBRITURI ................................................................................................................... 170
MICUL TUK ............................................................................................................................................... 172
CASA CEA VECHE ................................................................................................................................. 174
PICĂTURA DE APĂ ............................................................................................................................... 179
O FAMILIE FERICITĂ ......................................................................................................................... 181
POVESTEA UNEI MAME ................................................................................................................... 184
GULERUL ................................................................................................................................................... 188
PASĂREA PHOENIX ............................................................................................................................. 192

CÂT SE POATE DE ADEVĂRAT! ................................................................................................... 193
PESTE O MIE DE ANI........................................................................................................................... 195
POVESTEA ANULUI ............................................................................................................................. 197
ZÂNA DE LA CÂRNĂȚAR.................................................................................................................. 204
DOUĂ BĂTĂTOARE .............................................................................................................................. 208
PUŞCULIŢA PURCELUŞ ..................................................................................................................... 209
HANS—CEL—PROSTĂNAC ............................................................................................................. 212
POVESTEA UNUI GÂT DE STICLĂ .............................................................................................. 216
SUPĂ DINTR—UN CÂRLIG DE CÂRNAȚI ............................................................................... 223
PIATRA ÎNŢELEPCIUNII ................................................................................................................... 232
FATA CARE A CĂLCAT PE PÂINE .............................................................................................. 241
MORMÂNTUL COPILULUI .............................................................................................................. 246
PANA ŞI CĂLIMARA ............................................................................................................................ 249
COCOŞUL ŞI GIRUETA ...................................................................................................................... 251
O POVESTE DIN ŢARA NISIPULUI.............................................................................................. 253
FLUTURELE .............................................................................................................................................. 274
GÂNDACUL DE GUNOI ...................................................................................................................... 276
TATA FACE ÎNTOTDEAUNA BINE CEEA CE FACE.......................................................... 281
OMUL DE ZĂPADĂ ............................................................................................................................... 285
ÎN CURTEA RAȚELOR ........................................................................................................................ 288
MELCUL ŞI TUFA DE TRANDAFIRI ........................................................................................... 291
POVESTEA GHIOCELULUI.............................................................................................................. 293
CEAINICUL ................................................................................................................................................ 296
MOARA DE VÂNT .................................................................................................................................. 297
POVESTEA RAZEI DE SOARE(povești însorite) ...................................................................... 299
LUMÂNĂRILE .......................................................................................................................................... 302
LUCRUL CEL MAI DE NECREZUT.............................................................................................. 304
GRĂDINARUL, STĂPÂNUL ŞI STĂPÂNA ................................................................................. 307
CE POVESTEA BĂTRÂNA JANA ................................................................................................... 311
CHEIA DE LA POARTĂ....................................................................................................................... 320
PURICELE ŞI PROFESORUL ........................................................................................................... 327
4|Povești andersen
LUMÂNAREA DE SEU
1820 The Tallow Candle // Tællelyset
Sfârâia și fâșâia în timp ce flăcările ardeau sub cazanul încins. Acesta a fost leagănul
Lumânării de Seu – și din acest loc cald a ieșit o lumânare fără cusur, de un alb
strălucitor. Era atât de subțire când s―a format încât toți cei care au văzut―o au crezut
că este nimic altceva decât promisiunea unei lumi mai bune – una dintre acele
promisiuni pe care toată lumea le dorește și vrea să le vadă îndeplinite.
Oaia – o oaie mică și drăguță – a fost mama lumânării, iar vasul în care se scurgea seul i―a
fost tată. Mama i―a dat un corp alb lucios și o înclinație către viață, însă de la tatăl ei a primit
dorința pentru foc, care în cele din urmă îi va trece prin măduvă și oase și va străluci în viață.
Așa s―a născut și a crescut, cu cea mai frumoasă și luminoasă așteptare pentru existența sa.
Acolo s―a întâlnit cu multe și stranii creații, alături de care a trăit, dorind să învețe despre viață
și – poate – să își găsească locul unde s―ar potrivi cel mai bine. Dar avea prea multă încredere
într―o lume căreia îi păsa doar de ea însăși, și deloc de soarta Lumânării de Seu. O lume care
nu a reușit să înțeleagă valoarea lumânării și care a încercat să o folosească doar în avantajul ei.
O lume care a ținut lumânarea greșit, cu degete negre care lăsau urme tot mai mari pe învelișul
ei de un alb pur, a cărei inocență a dispărut, fiind acoperită cu murdăria unei lumi
înconjurătoare care s―a apropiat prea mult. Atât de mult încât lumânarea n―a mai putut să
facă diferența între murdărie și puritate, deși, pe interior, rămăsese curată și nepătată.
Falșii prieteni și―au dat seama că ei nu îi pot atinge profunzimea și au gonit
lumânarea, considerând―o inutilă.
Crusta murdară a ținut departe tot ce era bine – speriați să nu se păteze cu funingine,
toți au stat departe de lumânare.
Așa s―a făcut că biata Lumânare de Seu, singură și izolată, nu a mai știut ce să facă.
Respinsă de cei buni, și―a dat seama că a fost doar o unealtă pentru cei răi. S―a simțit
extrem de nefericită – și―a trăit viața fără să îndeplinească un scop bun – de fapt, chiar
a murdărit părțile frumoase ale locului în care a trăit. Nu putea să își dea seama de ce a
fost creată sau cui îi aparține; de ce trebuie să existe pe pământ – poate pentru a se ruina
și a―i distruge și pe alții.
Din ce în ce mai mult și din ce în ce mai adânc, lumânarea a căzut pe gânduri – și cu cât
contempla mai mult, cu atât nu găsea nimic bun, nicio bază reală, pentru existența care îi
fusese oferită la naștere. Parcă pelerina cenușie pe care o purta îi acoperise și ochii.
Însă apoi s―a întâlnit cu o mică flacără, venită dintr―o cutie mică de bețe cu
chibrituri. Flacăra cunoștea lumânarea mai bine decât Lumânarea de Seu se cunoștea
pe sine. Chibritul avea o perspectivă clară – a trecut imediat peste învelișul exterior – și
a găsit atât de mult bine înăuntrul lumânării. S―a apropiat, iar lumânarea a început să
simtă o strălucitoare așteptare, apoi s―a aprins, iar inima i s―a topit.
A izbucnit o flacără, ca o torță triumfală a unei nunți de poveste. Lumina a explodat
aprinsă și clară peste tot în jur, iar calea înainte s―a scăldat în lumina ei pentru prietenii ei
adevărați, care acum puteau să găsească adevărul datorită sclipirilor lumânării.
5|Povești andersen
Și corpul ei era puternic să susțină flacăra învrăjbită. Picătură după picătură, la fel ca
semințele unei noi vieți, s―au prelins rotunde și grăsuțe spre baza lumânării, acoperind
vechea murdărie cu corpul lor.
Iar Lumânarea de Seu și―a găsit locul în viață și a arătat că este o lumânare adevărată, și
a strălucit timp de mulți ani, bucurându―se pe sine și pe celelalte creații din jurul său.
6|Povești andersen
CUTIA CU IASCĂ
1835 The Tinder-Box
Un soldat venea mărşăluind pe şosea – Stâng, drept! Stâng, drept! În spinare avea
raniţa, iar la şold o sabie, căci fusese la război, iar acum se întorcea acasă.
O vrăjitoare bătrână îl întâlni pe drum. Era tare urâtă la vedere. Buza de jos îi atârna
până la piept.
― Bună seara, soldatule! spuse ea. Ce sabie frumoasă şi ce raniţă bună ai! Aşa soldat
mai zic şi eu! Ar trebui să ai atâţia bani cât ţi―ar plăcea să duci!
― Mulţumesc, vrăjitoare bătrână, spuse soldatul.
― Vezi copacul ăla mare de colo? întrebă vrăjitoarea. E gol pe dinăuntru. Tu trebuie să
te caţări în vârful lui, apoi ai să vezi o gaură prin care poţi să―ţi dai drumul în copac.
Eu am să―ţi leg în jurul mijlocului o funie, ca să te pot trage iar sus când ai să strigi.
― Ce să caut eu acolo? întrebă soldatul.
― Să iei bani! răspunse vrăjitoarea. Ascultă! Când ajungi în fundul copacului, te vei găsi
într―o sală mare; e lumină acolo, căci ard mai mult de trei sute de lămpi. Apoi vei vedea
trei uşi, pe care poţi să le deschizi – cheile sunt în broască. Dacă intri în prima cameră, vei
vedea în mijlocul podelei un cufăr mare şi un câine care stă pe el; ochii lui sunt mari cât
farfurioarele, dar nu trebuie să―ţi baţi capul în privinţa lui. Îţi voi da şorţul meu cu carouri
albastre, pe care tu trebuie să―l întinzi pe podea, apoi să te întorci repede şi să iei câinele şi
să―l aşezi pe el; deschide cufărul şi ia câţi bani vrei. Acolo sunt bani de aramă. Dacă preferi
bani de argint, trebuie să intri în camera următoare, unde se află un câine cu ochii cât
pietrele de moară. Dar nu―l băga în seamă; pune―l doar pe şorţul meu şi serveşte―te cu
bani. Dacă preferi bani de aur, poţi să―i ai şi pe ăştia, dacă intri în a treia cameră, şi iei cât
poţi să duci. Însă câinele care păzeşte cufărul are ochii la fel de mari ca Turnul Rotund din
Copenhaga! E un câine tare rău, îţi spun; dar nici de el nu trebuie să―ţi fie frică. Numai
pune―l pe şorţul meu şi el nu te va atinge, şi poţi să scoţi din cufăr cât aur vrei!
― Hei, asta nu sună rău deloc! spuse soldatul. Dar eu ce trebuie să―ţi dau ţie,
vrăjitoare bătrână? Căci, de bună seamă, nu ai de gând să faci asta pe degeaba.
― Ba da! răspunse vrăjitoarea. Nu voi lua nici măcar un bănuţ! Mie să nu―mi aduci nimic
decât o cutie veche de iască1 pe care a uitat―o bunica mea când a fost ultima dată acolo jos.
― Ei bine, leagă―mi funia la brâu! spuse soldatul.
― Gata, spuse vrăjitoarea, şi iată şi şorţul meu cu carouri albastre.
Apoi soldatul se căţără în copac, îşi dădu drumul prin gaură şi se pomeni într―un mare hol
subteran, unde ardeau trei sute de lămpi, cum spusese vrăjitoarea.
1
iască – nume dat mai multor ciuperci parazite în formă de copită de cal, uscate şi tari, care cresc pe trunchiul arborilor şi care, tratate
special, erau folosite, în trecut, la aprins focul sau în medicina populară.
7|Povești andersen
Ei bine, el deschide prima uşă. Pfui! Acolo stătea câinele cu ochii ca farfurioarele,
fulgerându―l din priviri.
― Eşti un tip grozav! spuse soldatul, şi―l puse pe şorţul vrăjitoarei, şi luă atâţia bani
de aramă câţi îi încăpură în buzunare; apoi închise cufărul, puse la loc câinele, şi intră
în a doua cameră. Aici, bineînţeles că, stătea câinele cu ochii cât pietrele de moară.
― Ai face bine să nu te mai uiţi atât de urât la mine! spuse soldatul. Or să―ţi iasă ochii
din orbite!
Şi apoi puse câinele pe şorţ. Când văzu câţi arginţi erau în cufăr, aruncă banii de
aramă pe care îi luase şi îşi umplu buzunarele şi raniţa numai cu arginţi. Apoi intră în a
treia cameră. Doamne Sfinte! Câinele de acolo avea ochii cât Turnul Rotund din
Copenhaga, şi ei se învârteau în cap ca roţile.
― Bună seara! spuse soldatul mirându―se că nu mai văzuse un câine ca acesta. Dar
când îl cercetă mai atent, îşi spuse: “Gata, m―am săturat de asta!” îl puse pe podea şi
deschise cufărul. Cerule, ce morman de aur era acolo! Cu el putea să cumpere întregul
oraş, şi toţi purceluşii de zahăr, toţi soldăţeii de plumb, biciuştile şi căluţii de lemn din
întreaga lume. Acum aruncă toţi banii de argint cu care îşi îndesase buzunarele şi raniţa
şi le umplu, în schimb, cu aur – da, toate buzunarele, raniţa, boneta, chiar şi cizmele,
încât abia putea să meargă. Acum era cu adevărat bogat. Puse câinele înapoi pe cufăr,
închise uşa şi strigă dinăuntrul copacului:
― Acum trage―mă sus, vrăjitoare bătrână!
― Ai luat şi cutia de iască? întrebă vrăjitoarea.
― Fir―ar să fie! spuse soldatul. Am uitat de tot de ea!
Apoi se întoarse şi o luă.
Vrăjitoarea îl trase sus, şi el ajunse iarăşi pe şosea, cu buzunarele, raniţa, boneta şi
cizmele pline cu aur.
― Ce vrei să faci cu cutia de iască? întrebă soldatul.
― Asta nu e treaba ta, răspunse vrăjitoarea. Tu ţi―ai luat banii, mie dă―mi cutia de iască.
― Vom vedea! spuse soldatul. Spune―mi imediat ce vrei să faci cu ea, altfel îmi iau
sabia şi îţi tai capul!
― Nu! ţipă vrăjitoarea.
Soldatul îi tăie capul pe loc. Ăsta fu sfârşitul vrăjitoarei! Iar el legă tot aurul în şorţul
ei, îl aruncă pe umăr ca pe o boccea, băgă în buzunar cutia de iască şi porni către oraş.
Era un oraş minunat! El trase la cel mai grozav han, ceru cea mai bună cameră şi
comandă mâncarea lui preferată; căci acum avea atâţia bani încât era cu adevărat bogat.
Fireşte că servitorului care trebuia să―i cureţe cizmele i se păru ciudat că ele erau atât de
vechi pentru un om bogat. Dar asta numai pentru că soldatul nu avusese încă timp să―şi
cumpere unele noi; a doua zi, el apăru în cizme respectabile şi în haine frumoase. Ei bine, în
locul unui soldat de rând devenise acum un domn nobil, iar oamenii îi povestiră despre toate
lucrurile importante din oraş şi despre rege, şi ce prinţesă frumoasă era fiica lui.
― Cum poate cineva s―o vadă cineva? întrebă soldatul.
― Ea nu poate fi văzută deloc! îi răspunseră ei. Trăieşte într―un mare castel de aramă,
înconjurat de multe ziduri şi turnuri. Nimeni, în afară de rege, nu poate intra sau ieşi,
căci i―au prezis că se va mărita cu un soldat de rând, iar regele nu admite acest lucru.
“Tare mi―ar plăcea s―o văd!” se gândi soldatul, însă nu primi permisiunea.
Ei bine, el trăia în mare veselie, mergea la teatru, se plimba prin grădinile regelui şi le dădea o
grămadă de bani celor săraci, ceea ce era foarte frumos din partea lui; pe vremuri ştiuse şi el ce
greu era să n―ai nimic pe lume. Acum era bogat, purta haine frumoase şi avea mulţi prieteni,
care îi spuneau toţi că era un om excelent, un adevărat nobil. Iar soldatului îi plăcea asta. Dar
cum el cheltuia întruna bani şi nu făcea alţii la loc, în cele din urmă sosi ziua în care nu―i mai
rămăseseră decât doi şilingi şi fu nevoit să părăsească încăperile frumoase în care
8|Povești andersen
trăia şi să se mute într―o mică mansardă sub acoperiş şi să―şi cureţe singur cizmele,
ba şi să le cârpească. Nici unul din prietenii lui nu venea să―l viziteze acolo, căci erau
prea multe trepte de urcat.
Era o seară întunecoasă, şi el nu putea să―şi cumpere nici măcar o lampă. Dar
deodată îşi aduse aminte că era un căpeţel de iască în cutia de iască pe care o luase din
copacul găunos în care îl ajutase vrăjitoarea să coboare. Găsi cutia cu iască în ea; dar
tocmai când aprindea iasca, uşa se deschise la perete, şi câinele cu ochii cât farfurioarele,
pe care îl văzuse jos în copac, se opri în faţa lui şi spuse:
― Ce porunceşte stăpânul meu?
― Ce înseamnă asta? exclamă soldatul. Ăsta―i un tip grozav de cutie de iască, dacă pot
obţine ce vreau în felul ăsta. Adu―mi bani, şi repede! îi strigă el câinelui.
Câinele dispăru şi se întoarse, ţinând în gură o pungă plină cu bani.
Acum soldatul ştia ce valoare avea cutia de iască. Dacă o freca o dată, apărea câinele
care stătea pe cufărul cu banii de aramă; dacă o freca de două ori, venea câinele care
păzea cufărul cu banii de argint; iar dacă o freca de trei ori, apărea cel ce păzea aurul.
Acum soldatul se întoarse în camerele frumoase şi apăru iarăşi îmbrăcat în haine
scumpe. Toţi prietenii îl recunoscură imediat şi începură să se dea bine pe lângă el.
Într―o zi, soldatul îşi zise: “E foarte ciudat că nimeni nu poate ajunge s―o vadă pe
prinţesă. Toţi spun că e foarte frumoasă, dar la ce―i foloseşte dacă trebuie să stea
veşnic în marele castel de aramă cu toate turnurile alea? Oare nu reuşesc eu cumva s―o
văd? Unde îmi este cutia de iască?” Şi astfel aprinse o scânteie şi, hopa!, apăru câinele cu
ochii cât farfurioarele.
Soldatul spuse:
― Ştiu, e miezul nopţii, dar tare aş vrea s―o văd o clipă pe prinţesă.
Câinele era deja la uşă şi nici nu apucă soldatul să se uite în jur, că el şi apăru cu
prinţesa. Ea dormea culcată pe spatele câinelui şi era atât de frumoasă încât oricine
putea să îşi dea seama că era prinţesă adevărată.
Soldatul nu se putu abţine să o sărute – doar era soldat până―n vârful unghiilor! Apoi
câinele fugi înapoi cu prinţesa. Dar când se făcu dimineaţă, şi regele şi regina erau la
ceai, prinţesa le spuse că în noaptea aceea avusese un vis foarte ciudat cu un câine şi un
soldat; ea mersese pe spatele câinelui, iar soldatul o sărutase.
― Asta e, cu siguranţă, o poveste frumoasă, spuse regina.
Însă, în noaptea următoare, una din doamnele de la castel trebuia s―o vegheze pe
prinţesă în timp ce dormea, ca să vadă dacă fusese doar un vis, sau chiar se întâmplase.
Soldatul tânjea nespus s―o revadă pe prinţesă, şi astfel câinele se duse la miezul nopţii şi o
luă , fugind cât putu de repede. Dar doamna care o păzea se luă după ei. Când îi văzu
dispărând într―o casă mare, îşi zise în sinea ei: “Acum ştiu unde este!” Şi făcu o cruce mare
pe uşă cu o bucată de cretă. Apoi se duse acasă şi se culcă, iar câinele se întoarse şi el, cu
prinţesa. Însă când câinele văzu că pe uşa casei unde locuia soldatul fusese făcută o cruce,
luă şi el o bucată de cretă şi făcu cruci pe toate uşile din oraş; iar asta fu un lucru foarte
inteligent, căci acum doamna de la castel nu mai putea să găsească uşa care o interesa.
Dimineaţa următoare, devreme, regele, regina, doamnele de onoare şi ofiţerii se duseră
să vadă unde fusese prinţesa.
― Asta este! spuse regele când văzu prima uşă cu cruce pe ea.
― Ba nu, asta este, dragul meu! spuse regina când văzu şi ea o uşă cu o cruce.
― Dar aici este una, şi acolo este alta! exclamară cu toţii; oriunde se uitau era o cruce pe
uşă. Atunci îşi dădură seama că semnul nu avea să―i ajute deloc.
Însă regina era o femeie extrem de inteligentă, aşa că luă un foarfece mare de aur, tăie o
bucată de mătase şi făcu din ea o punguţă drăguţă. Umplu punguţa cu cele mai fine boabe de
hrişcă şi o legă la gâtul prinţesei; după aceea, făcu o găurică în punguţă, astfel încât boabele
9|Povești andersen
aveau să se împrăştie pe tot drumul pe care îl făcea prinţesa.

Noaptea, câinele veni din nou, o luă în spinare pe prinţesă şi fugi cu ea la soldat, care era
foarte îndrăgostit de ea şi i―ar fi plăcut să fi fost prinţ ca s―o poată lua de soţie. Câinele nu
observă boabele împrăştiindu―se de la castel până la uşa soldatului, unde el intră cu prinţesa.
Dimineaţa, regele şi regina văzură clar unde fusese fiica lor şi îl luară pe soldat şi îl
băgară la închisoare.
Oh, ce întuneric şi trist era acolo! Iar ei îi spuseră:
― Mâine dimineaţă ai să fii spânzurat!
Lucrul acesta nu―l înveseli deloc, iar cutia de iască şi―o lăsase la han.
Dimineaţa următoare, văzu printre gratiile de la ferestruica lui cum oamenii ieşeau în
grabă din oraş spre locul unde el avea să fie spânzurat. Auzi tobele şi văzu soldaţii
mărşăluind. Oamenii alergau de colo―colo. Chiar sub fereastra lui era un ucenic de
pantofar, cu şorţ de piele şi pantofi; sărea atât de vesel pe drum încât unul din pantofi îi
zbură din picior şi căzu lângă zid, chiar unde stătea soldatul şi se uita printre gratiile de fier.
― Oh, băiete, n―ai de ce să te grăbeşti aşa! îi spuse soldatul. Nu se întâmplă nimic până
nu sosesc eu. Dar dacă vrei să alergi până la casa unde locuiesc eu şi să―mi aduci cutia
de iască, îţi voi da patru şilingi. Însă trebuie să fugi de să―ţi sfârâie călcâiele.
Ucenicul de pantofar abia aştepta să câştige patru şilingi, aşa că se duse în grabă şi luă
cutia de iască, i―o dădu soldatului şi … acum să auziţi!
În afara oraşului fusese înălţat un eşafod mare, şi în jurul lui stăteau soldaţii şi sute de
mii de oameni. Regele şi regina stăteau pe un tron magnific peste drum de judecători şi
de întregul consiliu.
Soldatul era aşezat în vârful scării; însă când voiră să―i pună funia de gât, el spuse că
întotdeauna unui biet infractor i se îndeplinea o ultimă dorinţă înainte de moarte, aşa că
el ceru voie să fumeze o pipă. Regele nu―i putu refuza acest lucru, aşa că soldatul îşi
scoase cutia de iască şi o frecă o dată, de două ori, de trei ori. Şi, ce să vezi! Din senin
apărură toţi cei trei câini – cel cu ochii cât farfurioarele, al doilea cu ochii cât pietrele de
moară şi al treilea cu ochii cât Turnul Rotund din Copenhaga.
― Ajutaţi―mă ca să nu fiu spânzurat! strigă soldatul.
La care câinii tăbărâră pe judecători şi pe întregul consiliu, îi apucară pe unii de
picioare, pe alţii de nas şi îi aruncară sus în aer, de unde căzură şi se făcură fărâme.
― N―am să permit asta! strigă regele.
Dar câinele cel mai mare îl apucă şi pe el, precum şi pe regină şi îi azvârli şi pe ei după
ceilalţi. Acest lucru îi înspăimântă pe soldaţi, şi toţi oamenii începură să strige:
― Bunule soldat, tu să fii regele nostru şi să te însori cu frumoasă prinţesă!
Apoi îl aşezară pe soldat în caleaşca regelui, iar cei trei câini dansau în faţă, strigând “Ura!”.
Iar băieţii fluierau şi soldaţii prezentau armele.
Prinţesa ieşi din castelul de aramă şi deveni regină; iar asta îi plăcu foarte mult.
Petrecerea de nuntă ţinu opt zile, iar câinii stătură şi ei la masă ca nişte oaspeţi de seamă.
10 | P o v e ș t i andersen
KLAUS CEL MIC ŞI KLAUS CEL MARE

1835 Little Claus and Big Claus
Într―un sat odată erau doi oameni pe care îi chema la fel.

Pe amândoi îi chema Klaus; unul însă avea patru cai, iar celălalt numai un cal. Ca să―i
poată deosebi unul de celălalt, lumea spunea aceluia care avea patru cai Klaus cel mare, iar
aceluia care avea numai un cal, Klaus cel mic. Şi acum ascultaţi ce li s―a întâmplat:
Klaus cel mic trebuia să are toată săptămâna pentru Klaus cel mare şi să―i împrumute
calul pe care―l avea, pe urmă Klaus cel mare îl ajuta cu cei patru cai ai lui, dar numai o
dată pe săptămână, şi anume duminica. Ce mai pocnea din bici Klaus cel mic mânând cinci
cai! O zi întreagă, toţi erau ca şi cum ar fi fost ai lui! Soarele strălucea şi toate clopotele din
clopotniţă chemau lumea la biserică. Oamenii erau toţi gătiţi de sărbătoare şi se duceau cu
cartea de rugăciuni subsuoară s―asculte predica şi toţi se uitau la Klaus cel mic, care ara cu
cinci cai, şi Klaus era aşa de mândru, încât iar pocnea din bici şi striga: „Hi, căluţii mei!”
― Nu trebuie să spui aşa! zicea Klaus cel mare; numai un cal e al tău.
Dar când iar mai trecea cineva, Klaus cel mic uita că nu trebuie spună aşa şi striga:
„Hi, căluţii mei!”
― Îţi spun o dată pentru totdeauna să nu mai zici aşa, spuse Klaus cel mare. Dacă mai
zici, să ştii că―i trântesc una în cap calului tău de nu se mai scoală în vecii vecilor!
― Nu, nu mai zic aşa! spuse Klaus cel mic.
Dar când oamenii treceau pe lângă el şi îi dădeau bună ziua, el iar se bucura şi se
gândea ce bine―i că are cinci cai la plug şi pocnea din bici şi striga: „Hi, căluţii mei!”
― Las’ că―ţi dau eu ţie căluţi! a spus Klaus cel mare, a luat un ciocan şi a dat una în
cap calului lui Klaus cel mic, de―a căzut jos calul şi nu s―a mai sculat.
― Vai, acuma nu mai am cal, a spus Klaus cel mic şi a început să se tânguie. Apoi a
jupuit calul, a pus pielea la vânt, să se usuce, a băgat―o într―un sac, a luat sacul în
spate şi s―a dus la târg, să vândă pielea calului.
Până la târg era departe şi drumul trecea printr―o pădure mare şi întunecoasă şi pe
lângă asta s―a mai stricat şi vremea. Klaus cel mic s―a rătăcit şi când a dat iar de
drumul cel bun începuse să se însereze; pe unde se afla el acuma era prea departe ca să
mai ajungă la oraş sau să se întoarcă acasă până a nu se face noapte.
Chiar lângă drum era o casă, ţărănească; obloanele erau lăsate, dar printre ele se
vedea puţină lumină. „Am să mă rog să mă găzduiască în noaptea asta”, se gândi Klaus
cel mic şi bătu la uşă.
I―a deschis o femeie; dar când a auzit ce vrea, i―a spus că bărbatu―su nu―i acasă
şi că nu poate să―l primească.
― Bine, am să stau afară, a zis Klaus cel mic şi femeia i―a închis uşa în nas.
În curte era un stog de fân şi între stog şi casă era o şură cu acoperiş de paie.
― Uite, acolo am să stau, şi―a spus Klaus cel mic când a zărit acoperişul. Am să dorm
de minune, că doar cocostârcul n―are să umble pe acoperiş noaptea şi să mă ciupească
de picioare.
Fiindcă, am uitat să vă spun, pe acoperiş îşi avea cuibul un cocostârc.

Klaus cel mic s―a suit pe şură, s―a întins şi s―a întors pe―o parte, ca să se aşeze
mai bine. Obloanele de lemn de la ferestre nu se închideau bine sus, aşa că se vedea în
casă. În odaie era pusă masa, şi pe masă era vin şi friptură, şi un peşte straşnic. Nevasta
ţăranului şi dascălul de la biserică şedeau la masă, numai ei doi, şi ea îi turna vin şi el
înfuleca din peşte, fiindcă era tocmai mâncarea care―i plăcea lui mai mult.
― Tare aş mânca şi eu! se gândea Klaus cel mic şi îşi întindea gâtul ca să vadă mai bine.
Pe masă mai era şi o plăcintă grozavă! Un adevărat ospăţ!
Deodată auzi nişte paşi pe uliţă şi cineva intră în curte. Era bărbatul care se întorcea acasă.
Era un om foarte cumsecade, atâta numai că avea o ciudăţenie: nu putea să―i sufere pe dascăli.
Cum zărea vreun dascăl, îl apucau toate năbădăile. Chiar de aceea venise acuma dascălul la
nevastă―sa, ca să―i dea bună seara, fiindcă ştia că bărbatul nu―i acasă şi femeia îl cinstea
cum putea mai bine. Când au auzit că vine bărbatul, s―au speriat cumplit şi femeia l―a rugat
pe dascăl să se bage într―o ladă mare şi goală, pentru că şi ea şi el ştiau că bărbatul nu putea
să―i sufere pe dascăli. Femeia a ascuns repede în cuptor bucatele cele bune
şi vinul, fiindcă dacă le―ar fi văzut bărbatul desigur că ar fi întrebat ce―i cu ele.
― Ce păcat! a oftat sus pe şură Klaus cel mic, când a văzut cum pier toate mâncărurile.
― E cineva acolo? a întrebat ţăranul, s―a uitat în sus şi la văzut pe Klaus cel mic. De ce
stai pe acoperiş? Hai mai bine în casă.
Klaus cel mic i―a spus că s―a rătăcit şi că―l roagă să―l găzduiască.
― Bucuros, dar mai întâi hai să îmbucăm ceva.
Femeia i―a primit foarte bine, a pus masa şi le―a dat o strachină mare cu terci.
Ţăranul era flămând şi a început să mănânce cu poftă, dar Klaus cel mic nu mânca şi
se gândea mereu la friptură, la peştele şi la plăcinta care erau în cuptor. Sub masă, la
picioarele lui, era sacul cu pielea de cal pe care o luase cu gândul s―o vândă la târg.
Terciul nu―i plăcea de fel. Atunci, ce i―a venit lui, a apăsat sacul cu piciorul şi pielea
de cal, uscată cum era, a scârţâit.
― Sst! a spus Klaus cel mic şi pe sub masă a mai dat o dată cu piciorul în sac şi pielea a
scârţâit şi mai tare.
― Da’ ce ai acolo, în sac? a întrebat ţăranul.
― Un vrăjitor, a răspuns Klaus cel mic; tocmai îmi spunea să nu mai mâncăm terci,
fiindcă a făcut el nişte farmece şi a umplut cuptorul de friptură, de peşte şi de plăcintă.
― I―auzi minune! a spus ţăranul şi repede a deschis cuptorul şi înăuntru erau chiar
mâncărurile acelea gustoase pe care el credea că le adusese acolo cu farmece vrăjitorul
din sac.
Femeia n―a avut încotro şi a pus îndată bucatele pe masă şi Klaus şi cu ţăranul
s―au aşezat şi au mâncat şi friptură, şi peşte, şi plăcintă. Klaus cel mic a dat iar cu
piciorul în sac şi a scârţâit.
― Ce mai spune? a întrebat ţăranul.
― Spune că a adus trei sticle de vin pentru noi şi le―a pus în ungherul de lângă sobă.
Femeia iar n―a avut încotro şi a adus vinul pe care tot ea îl ascunsese. Ţăranul a
băut şi s―a veselit. Se gândea că bine ar fi dacă ar avea şi el un vrăjitor ca acela din
sacul lui Klaus cel mic.
― Poate să cheme şi pe dracul? a întrebat el. Aş vrea să―l văd şi eu, că nu l―am văzut
niciodată.
― Cum să nu poată? a spus Klaus cel mic. Vrăjitorul meu poate tot ce am eu poftă.
Aşa―i, bre? a întrebat el şi a dat cu piciorul în sac.
Pielea a scârţâit iar.
― Ai auzit? Zice că da. Dar să ştii că dracul e urât tare, aşa că mai bine să nu―l mai
chemăm.
― Mie nu mi―e frică! Dar cum e la mutră?

― Are să se arate în chip de dascăl.
― Phu! Atunci e urât de tot. Trebuie să ştii că eu pe dascăli nu pot să―i văd în ochi, aşa
mi―s de urâţi. Dar nu face nimic, fiindcă ştiu că nu―i dascăl, ci―i dracul, n―are
să―mi fie scârbă aşa de tare. Numai să nu s―apropie prea mult de mine.
― Să―l întreb pe vrăjitor, a spus Klaus cel mic, apoi s―a aplecat şi şi―a lipit urechea
de sac.
― Ce zice?
― Zice că să te duci şi să deschizi lada aceea din colţ şi atunci ai să vezi pe dracul cum
stă ghemuit; numai să ţii bine capacul, să nu fugă.
― Vrei să mă ajuţi să―l ţiu? a spus ţăranul şi s―a dus la lada în care femeia ascunsese
pe dascăl; acesta şedea înăuntru şi nu mai putea de frică.
Ţăranul a ridicat puţintel capacul şi s―a uitat înăuntru.
― Brr! a strigat el deodată şi a sărit înapoi. Acuma l―am văzut, semăna leit cu dascălul
nostru. Urât mai era!
După aceea s―au apucat de băut împreună şi au stat aşa până noaptea târziu.
― Ştii ce, vinde―mi―l mie pe vrăjitor, a spus ţăranul; cere pe el oricât! Îţi dau chiar
acum o baniţă de bani dacă vrei.
― Nu, nu pot, a spus Klaus cel mic. Gândeşte―te numai câte foloase trag eu de pe urma
vrăjitorului acestuia.
Dar ţăranul nu se lăsa şi se ruga mereu să i―l dea lui.
― Bine, fie, a spus Klaus cel mic; ţi―l dau fiindcă ai fost aşa de bun şi m―ai găzduit.
Ţi―l vând pe o baniţă de bani, numai să fie baniţa umplută cu vârf.
― Îţi dau, a spus ţăranul, dar să iei şi lada aceea de colo, nu vreau s―o mai văd
pe―aici, te pomeneşti că o fi tot înăuntru.
Klaus cel mic a dat ţăranului sacul cu pielea cea uscată şi a luat în schimb o baniţă de
bani bine umplută. Ţăranul i―a mai dat chiar şi o căruţă să ducă banii şi lada.
― Rămâi cu bine, a spus Klaus cel mic şi a plecat cu banii şi cu lada în care era dascălul.
De partea cealaltă a pădurii era un râu lat şi adânc; apa curgea aşa de repede, încât
nu puteai să înoţi în susul ei. Tocmai se făcuse un pod mare peste râu; Klaus cel mic
s―a oprit la mijlocul podului şi a spus cu glas tare, ca să audă dascălul din ladă:
― Ce―mi trebuie mie lada asta? E―aşa de grea, parcă ar avea pietre în ea. Mă
ostenesc degeaba s―o tot car după mine. Mai bine s―o azvârl în apă; dacă o duce apa
până la mine acasă, bine; dacă nu, atâta pagubă!
Zicând acestea, Klaus cel mic a apucat lada cu o mână şi a ridicat―o oleacă în sus,
ca şi cum ar fi vrut să o arunce în apă.
― Stai, stai! a strigat dinăuntru dascălul. Dă―mi drumul să ies!
― Dar ce―o mai fi şi asta? a spus Klaus cel mic, prefăcându―se că s―a speriat. Să ştii
că―i dracul! Repede cu el în apă, să―l înec!
― Ba nu, ba nu! a spus dascălul; dă―mi drumul că îţi dau o baniţă de bani!
― Ei, atunci e altă poveste! a spus Klaus cel mic şi deschise lada.
Dascălul sări repede afară, împinse cu piciorul lada în apă, apoi se duse acasă cu
Klaus cel mic şi dădu acestuia o baniţă de bani; cu aceea pe care i―o dăduse ţăranul
avea acuma două baniţe şi căruţa era încărcată numai cu bani.
― Mi―am vândut bine calul, a spus el când a ajuns acasă şi şi―a răsturnat banii
morman în mijlocul odăii. Klaus cel mare n―are să mai poată de ciudă când are să vadă
ce bogat m―am făcut eu numai cu un cal; dar mai bine să nu―i spun nimic.
Şi trimise pe un băiat la Klaus cel mare să―i dea o ulcică de măsurat banii.
― Ce―o fi vrând el oare să măsoare? s―a gândit Klaus cel mare şi a uns fundul ulcelei
pe dinăuntru cu catran, ca să se prindă pe fund din ce―avea să măsoare Klaus cel mic.
Şi aşa s―a şi întâmplat; când şi―a luat ulcica înapoi, a văzut pe fundul ei trei galbeni.
― Ce să fie oare? a spus Klaus cel mare şi s―a dus repede la Klaus cel mic şi l―a întrebat:
― De unde ai luat tu atâţia bani?
― De pe pielea de cal! Am vândut―o aseară.
― Bune parale ai luat! a spus Klaus cel mare.
S―a dus repede acasă, a luat un topor, a omorât cei patru cai pe care―i avea, i―a
jupuit, s―a dus cu pieile la târg şi a început să strige pe uliţi:
― Piei de vânzare! Piei de vânzare! Cine cumpără piei bune?
Toţi ciubotarii şi tăbăcarii au venit în grabă mare şi l―au întrebat cât cere pe ele.
― O baniţă de bani pe fiecare, a răspuns Klaus cel mare.
― Eşti nebun, omule? Ce, crezi că noi avem parale cu baniţa?
― Piei de vânzare! Cine cumpără piei bune? a început el iar să strige şi tuturor acelora
care―l întrebau cât cere le răspundea: „O baniţă de bani”.
Atunci toţi au spus:
― Îşi bate joc de noi!
Şi ciubotarii şi―au luat calcavurile, şi tăbăcarii şorţurile de piele şi au sărit pe Klaus
cel mare şi l―au luat la bătaie.
― Piei de vânzare, ha? strigau alergând după el. Las’ că―ţi arătăm noi piei de vânzare,
te tăbăcim pe tine întâi, ca să ţii minte!
Şi Klaus cel mare abia a scăpat cu fuga din mâinile lor. Bătaie ca asta nu mâncase
niciodată.
― Are să mi―o plătească Klaus cel mic, nici o grijă, îşi spuse el când ajunse acasă. Nu
scapă el nepedepsit. Am să―l omor!
Lui Klaus cel mic îi murise bunica. Cât fusese în viaţă, se purtase aspru cu dânsul,
totuşi lui îi părea rău după ea. A pus moarta în pat şi a învelit―o bine, ca să o
încălzească şi să vadă dacă nu cumva se întoarce iar la viaţă. Avea de gând s―o lase aşa
toată noaptea şi el să şadă într―un ungher pe un scaun; mai făcuse astfel şi altădată. Şi
cum stătea el aşa pe întuneric, deodată se deschide uşa şi năvăleşte înăuntru Klaus cel
mare cu un topor în mână. El ştia unde e patul lui Klaus cel mic; s―a repezit la pat şi a
izbit―o pe babă cu toporul în cap, crezând că e Klaus cel mic.
― Aşa, a spus el, acuma n―ai să―ţi mai baţi joc de mine! Şi s―a dus la el acasă.
― Amarnic om, a spus Klaus cel mic; voia să mă omoare. Noroc că bunica era moartă,
că altfel o omora el acuma.
Klaus cel mic a pus bunică―sii hainele de sărbătoare, a împrumutat un cal de la un
vecin, a pus calul la căruţă, a urcat―o pe bunică―sa în căruţă, a aşezat―o în capul oaselor
şi a sprijinit―o bine să nu cadă, apoi a dat bici calului şi a plecat. Când răsărea soarele, au
ajuns la un han mare. Klaus cel mic a oprit calul şi a intrat în han să mănânce ceva. Hangiul
era om cumsecade, însă cam iute la fire, parcă ar fi avut în el numai piper şi tutun.
― Bună dimineaţa, spuse el lui Klaus cel mic. Ai pornit devreme astăzi.
― Da, zise Klaus cel mic, mă duc cu bunică―mea la târg; am lăsat―o în căruţă că nu
pot s―o aduc aici. Fii bun şi du―i bătrânei un pahar de secărică; da’ să vorbeşti tare cu
dânsa, că nu aude bine.
― Da, da, îi duc, a spus hangiul, a turnat un pahar de secărică şi l―a dus babei celei
moarte, care şedea în capul oaselor în căruţă.
― Uite, îţi trimite nepotul un pahar de rachiu, spuse hangiul; dar moarta nici gând
să―i răspundă.
― Ai auzit? a strigat hangiul cât putea de tare. Ţi―am adus un pahar de rachiu de la
nepotul dumitale.
A mai strigat o dată şi încă o dată, şi fiindcă ea tot nu răspundea, hangiul s―a
supărat şi i―a aruncat paharul în obraz; rachiul a început să―i curgă pe faţă şi baba a
căzut pe spate, pentru că fusese numai sprijinită, nu şi legată.
― Ce―ai făcut? a strigat Klaus cel mic năvălind afară pe uşă şi luându―l de piept pe
hangiu. Ai omorât―o pe bunică―mea! Uite ce gaură i―ai făcut în frunte!
― Vai, ce nenorocire! a strigat hangiul şi şi―a pus mâinile în cap. Numai firea mea cea
iute e de vină! Dragă Klaus, uite, îţi dau o baniţă de bani şi pe bunică―ta o îngrop eu şi
zic că―i bunică―mea, numai să nu spui nimic de întâmplarea asta, că altfel îmi taie
capul şi nu mi―ar plăcea deloc.
Şi aşa, Klaus cel mic a căpătat o baniţă de bani şi hangiul a îngropat―o pe babă şi a
spus tuturora că e bunică―sa.
Klaus cel mic a dus banii acasă şi―a trimis iar băieţaşul la Klaus cel mare, să―l
roage să―i dea o ulcică de măsurat baniţe.
― Cum aşa? spuse Klaus cel mare; nu l―am omorât? Trebuie să mă duc să văd ce este.
Şi s―a dus chiar el cu ulcica la Klaus cel mic.
― Da’ de unde ai toţi banii ăştia? a întrebat el holbând ochii de mirare când a văzut
atâta bănet.
― Pe bunică―mea ai omorât―o, nu pe mine! a spus Klaus cel mic. Am vândut―o şi
am luat pe ea o baniţă de bani.
― Bune parale ai luat! a spus Klaus cel mare. S―a dus degrabă acasă, a omorât―o pe
bunică―sa, a pus―o în căruţă, s―a dus la târg la spiţerie şi a întrebat pe spiţer dacă nu
cumpără un om mort.
― Cine―i mortul şi de unde îl ai? a întrebat spiţerul.
― E bunică―mea! a spus Klaus cel mare. Am omorât―o ca s―o vând şi să iau pe ea o

baniţă de bani.
― Pesemne că nu eşti în toate minţile, a spus spiţerul. Să nu mai spui una ca asta, că
poţi s―o păţeşti rău de tot.
Şi spiţerul i―a mai spus lui Klaus cel mare că e o nelegiuire ce―a făcut, că―i un
ticălos şi că are să fie pedepsit. Klaus cel mare s―a speriat şi a sărit drept în căruţă, a
dat bici cailor şi a plecat acasă. Spiţerul şi toţi care erau pe―acolo au crezut că e nebun
şi de aceea l―au lăsat în pace.
„Ai să―mi plăteşti tu asta cu vârf şi îndesat, a spus Klaus cel mare în gând lui Klaus
cel mic; ai să vezi tu ce păţeşti!” Cum a ajuns acasă, a luat un sac, cel mai mare pe
care―l avea, s―a dus la Klaus cel mic şi i―a spus:
― Iar ţi―ai bătut joc de mine şi m―ai păcălit; întâi mi―am omorât caii, pe urmă am
omorât―o pe bunică―mea; asta numai din vina ta; da’ de acuma s―a isprăvit, n―ai
să mă mai păcăleşti.
Şi l―a luat pe Klaus cel mic de chică şi l―a băgat în sac, l―a pus în spate şi i―a spus:
― Acuma mă duc să te înec.
Până la râu era departe şi Klaus cel mic nu era chiar aşa de uşor. Drumul trecea pe
lângă biserică. S―auzea orga şi oamenii care cântau în cor. Klaus cel mare s―a oprit şi a
pus jos, lângă uşa bisericii, sacul cu Klaus cel mic, gândindu―se că ar fi bine să intre în
biserică, s―asculte puţin slujba şi după aceea să plece mai departe; Klaus cel mic nu putea
să iasă din sac şi toată lumea era la biserică. Klaus cel mare a lăsat sacul la uşă şi a intrat.
― Ah! Doamne, doamne! ofta în sac Klaus cel mic şi se tot sucea şi învârtea, dar nu
putea să dezlege sacul. În vremea asta iată că trece pe acolo un văcar bătrân cu părul alb
şi cu un toiag în mână, şi care mâna din urmă o cireadă de vite; vitele dădură peste sacul
în care era Klaus cel mic şi îl împinseră.
― Vai! Doamne, a oftat Klaus cel mic; aşa de tânăr şi trebuie să mă duc pe lumea cealaltă!
― Şi eu aşa de bătrân! a spus văcarul, şi tot nu mai ajung să mă duc!
― Dezleagă sacul, a strigat Klaus cel mic. Bagă―te în locul meu şi ajungi repede pe
lumea cealaltă.
― Cum să nu, bucuros, a spus văcarul. A dezlegat sacul şi Klaus cel mic a ieşit repede
din sac.
― Vezi de cireadă! a spus moşneagul, apoi s―a băgat în sac, iar Klaus cel mic a legat
sacul şi a plecat cu cireada.
Nu mult după aceea a ieşit şi Klaus cel mare din biserică. A luat sacul iar în spate,
dar acum i se părea că nu mai era aşa de greu şi chiar aşa şi era, fiindcă moşneagul era
pe jumătate mai uşor decât Klaus cel mic.
― Ia uite ce uşor s―a făcut! Să ştii că―i aşa, pentru că m―am dus la biserică.
Şi Klaus cel mare s―a dus la râu, a aruncat în apă sacul cu văcarul cel bătrân şi a
strigat în urma lui, crezând că e Klaus cel mic:
― Ei, de―acuma n―ai să―ţi mai baţi joc de mine! Şi a luat o înapoi spre casă. Dar când a
ajuns la o răscruce, iată că se întâlneşte cu Klaus cel mic, care îşi mâna din urma cireada.
― Ce―i asta? a întrebat Klaus cel mare. Cum? Nu te―am înecat?
― Ba da, a spus Klaus cel mic; m―ai aruncat adineauri în apă.
― Da’ atunci de unde ai căpătat vitele astea aşa de frumoase?
― Sunt vite de apă, a zis Klaus cel mic. Să―ţi spun toată povestea şi să―ţi mulţumesc că m―ai
înecat, fiindcă dacă nu mă înecai, nu mă îmbogăţeam. Mare spaimă am tras când m―ai aruncat
în apă; îmi vâjâia vântul pe la urechi şi apa era rece. M―am dus repede la fund, dar nu m―am
lovit, pentru că pe fundul apei e o iarbă deasă şi moale. Cum am ajuns s―a şi dezlegat sacul şi
am văzut în faţa mea o fată frumoasă, în straie albe şi cu cunună verde pe cap. M―a luat de
mână şi mi―a spus: „Bine ai venit, Klaus cel mic! Uite, îţi dau câteva vite;
pe drum mai încolo, cale de―o poştă de aici, este o cireadă întreagă, ţi―o dau şi pe aceea”.
De―abia atunci am văzut că râul era un drum pe care umblau toţi acei care locuiesc în
mare. Vin de la mare pe fundul apei şi merg până departe înăuntrul ţării, până acolo
unde se isprăveşte râul. Şi pe fundul apei sunt numai flori frumoase şi o iarbă verde şi
deasă, de ţi―i mai mare dragul; şi peştii îmi lunecau pe la urechi aşa cum zboară aici
păsările prin văzduh. Şi oamenii acolo sunt chipeşi, şi vitele grase şi frumoase.
― Da’ de ce te―ai urcat iar sus la noi? a întrebat Klaus cel mare. Dacă―i aşa de
frumos acolo, eu nu m―aş mai fi întors.
― Uite de ce, a răspuns Klaus cel mic; fata aceea din apă mi―a zis că cireada era pe
drum la depărtare de―o poştă. Ea când a zis drum, a înţeles albia râului, că de vreun
alt drum habar n―avea. Acuma, ce m―am gândit eu, râul are o mulţime de cotituri şi
dacă mergi pe fundul lui ocoleşti; atunci mai bine mă urc iar sus şi o iau de―a dreptul,
tai din drum o jumătate de poştă şi ajung mai repede până la cireadă.
― Eşti om norocos! a spus Klaus cel mare. Da’ ia spune, oare dacă m―arunc în apă nu
pot să m―aleg şi eu cu niscai vite?
― Ba da, cum să nu! a zis Klaus cel mic. Numai că nu te pot duce în sac la râu că eşti
prea greu. Mai bine hai până acolo, te bag în sac şi te arunc în apă.
― Îţi mulţumesc, a spus Klaus cel mare. Dar să ştii că dacă n―oi căpăta şi eu ca tine
vite de apă, apoi îţi dau o bătaie să mă ţii minte!
― Să n―ai nici o grijă, ai să capeţi vite câte vrei! Şi s―au dus amândoi la râu. Când
vitele au zărit apa, cum erau însetate s―au repezit la râu să bea.
― Ia uite cum se reped, a spus Klaus cel mic. Vor să se ducă iar la fund.
― Hai, ajută―mă să intru în sac, a zis Klaus cel mare, că dacă nu, te iau la bătaie!
Şi s―a băgat în sacul cel mare care fusese aşezat de―a curmezişul pe spinarea unui taur.
― Pune şi un bolovan, ca să mă scufund mai repede, a mai spus Klaus cel mare. Mi―e
teamă că altfel nu ajung la fund.
― Pun, pun, a spus Klaus cel mic, a băgat în sac şi un bolovan zdravăn, a legat bine
sacul şi l―a împins cu piciorul. Buf!
Klaus cel mare a căzut în apă şi într―o clipă a şi ajuns la fund.
― Tare mă tem că n―are să găsească nici o vită, dar ce să―i fac, el a vrut, nu eu! a zis
Klaus cel mic şi s―a dus acasă cu cireada.
PRINŢESA(domnița) ŞI BOBUL DE MAZĂREA(Adevărata prințesă)

1835 The Princess and the Pea
Era odată un prinţ şi prinţul acela voia să se însoare cu o prinţesă, dar cu o prinţesă
adevărată.
Şi a cutreierat toată lumea ca să găsească una pe placul lui şi tot n―a găsit. Prinţese
erau destule, dar el nu putea să ştie dacă erau cu adevărat prinţese, fiindcă tuturora le
lipsea câte ceva. Şi prinţul s―a întors iar acasă şi era foarte necăjit, pentru că tare ar fi
vrut să găsească o prinţesă adevărată.
Într―o seară, tocmai se stârnise o furtună cumplită, tuna şi fulgera şi ploua cu
găleata; era o vreme îngrozitoare. Deodată s―a auzit cum bate cineva la poarta oraşului
şi regele, tatăl prinţului, s―a dus să deschidă.
La poartă era o prinţesă. Vai, dar în ce hal era din pricina ploii şi a vremii rele! Apa
îi curgea şiroaie pe păr şi pe haine şi îi intra în pantofi pe la vârfuri şi ţâşnea înapoi pe la
călcâie. Dar zicea că―i prinţesă adevărată.
― Bine, las’ că vedem noi îndată! s―a gândit regina, dar n―a spus nimic; s―a dus în
odaia de culcare, a luat toate saltelele din pat şi a pus pe scândurile patului o boabă de
mazăre. Pe urmă a pus peste mazăre douăzeci de saltele de lână şi pe saltele douăzeci de
perne mari de puf.
Aici s―a culcat prinţesa. Dimineaţa au întrebat―o cum a dormit.
― Groaznic de prost! a răspuns prinţesa. Toată noaptea n―am închis ochii. Dumnezeu
ştie ce a fost în pat! Am şezut pe ceva tare şi acuma―s toată numai vânătăi! Groaznic!
Şi atunci au văzut cu toţii că era o prinţesă adevărată, dacă a simţit ea o boabă de
mazăre prin douăzeci de saltele şi douăzeci de perne de puf. Aşa de gingaşă la piele nu
putea să fie decât numai o prinţesă!
Şi prinţul a luat―o de nevastă, fiindcă acum ştia hotărât că asta―i prinţesă
adevărată; iar boaba de mazăre au pus―o în odaia unde erau bijuteriile coroanei şi se
mai poate vedea acolo şi astăzi dacă n―o fi luat―o careva.
Şi asta să ştiţi că―i o poveste adevărată.
FLORILE MICUŢEI IDA

1835 Little Ida’s Flowers
—Bietele mele flori au murit, zise micuţa Ida. Erau aşa de frumoase aseară, şi acum uite
cum atârnă veştejite! Cum se face asta? întrebă ea pe studentul care stătea pe sofa, şi la
care ţinea foarte mult.
El ştia să—i spună cele mai minunate poveşti, să—i taie cadre frumoase, inimioare
străpunse de săgeţi şi flori, şi palate mari cu uşi care se puteau deschide; era un student
foarte vesel.
—De ce sunt azi aşa de ofilite florile mele? îl întrebă ea din nou, arătându—i un buchet
veştejit de tot.
—Să—ţi spun ce e cu ele, zise studentul. Florile tale au fost astă noapte la bal, şi din
pricina asta stau acum aşa, cu capetele plecate.
—Dar florile nu ştiu să joace, zise fetiţa.
—Ba da, răspunse studentul; când înnoptează şi noi dormim, ele sar şi joacă din toată
inima; mai în toate nopţile fac bal.
—Dar copiii nu pot să meargă la balul lor?
—Ba merg, răspunse studentul; merg copiii grădinii, părăluţele şi lăcrămioarele.
—Şi unde joacă florile? întrebă micuţa.
—N—ai fost tu niciodată afară din oraş, spre palatul cel mare, unde stă regele vara, şi
unde—i o grădină frumoasă, plină toată de flori? Cred că ai văzut lebedele înotând spre
tine când le dădeai firimituri de pâine. Acolo se face balul.
—Am fost chiar ieri în grădină cu mama, zise fetiţa; dar copacii nu aveau frunze deloc,
şi nici o floare nu mai era pe jos. Unde sunt ele oare? Astă vară am văzut aşa de multe.
—Sunt înăuntrul palatului, zise studentul. Trebuie să ştii că, îndată ce regele şi curtenii pleacă la
oraş, florile părăsesc numaidecât grădina, intră în palat şi petrec acolo. Dacă ai vedea asta! Cei
doi trandafiri mai frumoşi se aşează pe tron, ei sunt rege şi regină. Crestele cocoşului stacojii se
pun în rând deoparte şi de alta şi se închină, sunt ofiţerii curţii. Apoi vin celelalte flori şi se face
bal mare!... Viorelele albăstrii înfăţişează pe elevii din şcoala de marină; ele joacă împreună cu
zambilele, cărora le spun domnişoare. Lalelele şi crinii mari roşii sunt doamnele în vârstă, care
îngrijesc să se joace cum trebuie şi să petreacă după buna—cuviinţă. —Dar, întrebă Ida, nu e
nimic care să pedepsească florile că joacă în palatul regelui.
—Nu ştie mai nimeni de asta, nici bătrânul păzitor, când face de strajă. Are un teanc
mare de chei la dânsul, şi cum aud florile zdrăngănitul lor, se astâmpără şi se ascund în
dosul perdelelor lungi, scoţând numai capul. „Îmi miroase a flori aici", zice bătrânul
păzitor, dar el nu le poate vedea.
—Asta—i minunat, zice mititica, bătând din palme. Dar oare eu n—aş putea să le văd
jucând? —Poate! încearcă odată, când te vei mai duce pe—acolo; uită—te pe fereastră şi
o să le vezi. Eu m—am uitat chiar azi, era un crin lung, galben, întins pe o sofa şi se
odihnea; părea că—i o doamnă de la curte.
—Dar florile de la Grădina botanică pot şi ele să vină acolo? Cum pot să facă un drum
aşa de lung?
—Da, dacă vor, pot să zboare. N—ai mai văzut tu fluturi frumoşi roşii, galbeni, albi? Nu
seamănă ei întocmai cu florile? Mai înainte ei n—au fost altceva. Florile au părăsit
tulpina lor şi s—au ridicat în văzduh; acolo au încercat a—şi mişca foiţele întocmai ca
mici aripioare, şi au început a zbura. Şi fiindcă s—au purtat frumos, au căpătat voie să
zboare toată ziuă, şi nu mai au nevoie să stea prinse de tulpină; aşa că la urmă foiţele s—
au schimbat în aripi adevărate. Asta ai văzut—o şi tu. De altfel, se poate ca florile de la
Grădina botanică să nu fi fost niciodată în grădina regelui şi chiar nici să nu ştie ce se
petrece acolo noaptea. De—asta am să—ţi spun ceva, care o să facă pe vecinul nostru,
profesorul de botanică, sa rămână cu gura căscată. Când te vei duce în grădină, spune la
o floare că e mare bal la palat; ea are s—o spună tuturor celorlalte flori şi—atunci au să
zboare; îţi închipui uşor uimirea profesorului când s—o duce să—şi vadă grădina şi n—
o mâi găsi nici o floare; de unde să priceapă el ce i—au făcut florile!
—Dar cum o să poată floarea să le spună celorlalte? Florile nu vorbesc.
—Adevărat, ele nu pot vorbi, dar sunt foarte meştere în semne. N—ai văzut tu, când
bate puţin vântul, cum se apleacă florile şi—şi fac semne din cap? N—ai băgat de seamă
cum se mişcă frunzele lor verzi? Toate mişcările astea au pentru ele tot atâta înţeles cum
au vorbele pentru noi.
—Dar profesorul înţelege limba lor? întrebă Ida.
—Negreşit că da. într—o zi, când era el în grădină, a zărit o urzică mare care făcea
semne cu frunzele ei unei garoafe roşii. Ea zicea: „Tu eşti aşa de frumoasă şi eu ţin aşa
de mult la tine!" Atunci profesorul se necăji şi lovi urzica peste frunze, care la ea ţin loc
de degete. El fu înţepat şi de atunci, aducându—şi aminte ce tare 1—a usturat, nu mai
îndrăzneşte să se atingă de—o urzică.
—Asta—i foarte caraghios, zise fetiţa pufnind în râs.
—Cum poţi băga asemenea lucruri în capul unui copil? zise un domn bătrân şi plicticos,
care venise în vizită şi se aşezase pe canapea.
Nu—i plăcea deloc studentul; se uită încruntat, urmărindu—l cum tăia de jur—împrejur
cădriţele caraghioase. Pe una se vedea un om spânzurat care ţinea în mână o inimă, o inimă
furată; apoi o vrăjitoare bătrână care mergea călare pe o mătură şi îşi ţinea bărbatul cocoţat pe
nas. Domnul cel bătrân nu mai putu răbda să vadă astfel de fleacuri şi spuse din nou:
—Cum se pot băga asemenea bazaconii în capul unui copil? Asta—i curată prostie!
Pentru mica Ida însă, tot ce—i spunea studentul avea un farmec nespus, ea îl
asculta cu toată luarea aminte. Florile ţineau capul plecat de osteneală, pentru că
jucaseră toată noaptea şi negreşit că erau bolnave acum. Ea le duse lângă jucăriile ei
înşirate pe o masă, al cărei sertar era plin cu tot felul de lucruri frumoase.
Într—un pătuţ mic, păpuşa ei, Sofia, era culcată şi dormea; fetiţa îi zise:
—Trebuie să te scoli, Sofio, şi să te mulţumeşti în noaptea asta să dormi în sertar. Bietele
flori sunt bolnave şi au nevoie să se odihnească în patul tău. Poate că aşa s—or îndrepta.
Şi luă păpuşa din pat. Aceasta avu aerul foarte nemulţumit, dar nu zise nici cârc,
de supărată ce era că o sculase din patul ei.
Ida puse florile în locul păpuşii, le înveli cu plapuma ei şi le spuse să stea frumos;
ea are să le facă ceaiul, şi a doua zi de dimineaţă or să se scoale voioase. Apoi trase
perdelele de la micul pătuţ, ca să nu bată lumina soarelui drept în ochii lor.
Toată seara ea nu se mai gândi la altceva decât la cele ce—i povestise studentul şi
când se duse la culcare trecu întâi pe lângă ferestre, unde erau florile mamei ei,
zambilele şi lalelele de toată frumuseţea, şi le şopti încetişor:
—Eu ştiu c—o să vă duceţi la bal în noaptea asta.
Dar florile statură neclintite, ca şi cum n—ar fi înţeles nimic; o frunză nu se mişcă; mica
Ida însă ştia ea ce ştia.

După ce se culcă, se gândi multă vreme ce frumos trebuie să fie când joacă florile
în palatul regelui. Oare într—adevăr s—or fi dus şi florile mele acolo?
Şi adormi. Peste noapte se trezi. Văzuse în vis florile jucând, văzuse pe student, pe
domnul cel bătrân care—l certase. Era tăcere în odaia unde dormea Ida. Candela ardea
pe masă şi părinţii Idei dormeau şi ei.
Aş vrea să ştiu dacă florile mele sunt acum tot în patul Sofiei, îşi zise fetiţa în gând.
Se ridică încetişor şi se uită prin uşa întredeschisă. Ascultă şi i se păru că aude cântând
la pian în salon, dar aşa de încet şi de uşor, cum nu mai auzise ea niciodată cântând astfel.
De bună seamă florile joacă în vremea asta, îşi zise ea. Doamne! Cum aş vrea să le
văd! Dar nu îndrăzni să se scoale de tot, de frică, să nu se deştepte părinţii ei.
Dacă ar vrea ele să vină aici! se gândi ea.
Dar florile nu veniră şi muzica se auzea mereu cântând aşa de frumos, încât fetiţa
nu se mai putu abţine. Se ridică binişor din pat şi în vârful picioarelor păşi tiptil până la
uşă, ca să se uite în salon. Ce minunăţii văzu fetiţa!
Nu ardea nici măcar o candelă acolo, cu toate astea se vedea bine, aproape ca ziua.
Razele lunii străbătând prin fereastră umpleau odaia de lumină. Toate zambilele şi
lalelele stăteau drept, înşirate pe două rânduri lungi; nici una nu mai rămăsese la
fereastră, toate glastrele erau goale. Pe jos, toate florile jucau frumuşel, făcând tot felul
de figuri şi ţinându— se de lungile lor frunze verzi, ca să facă hora mare. La pian cânta
un crin mare galben, cu care Ida făcuse cunoştinţă vara trecută; îşi aducea bine aminte
că—i spusese studentul: „Uite cum seamănă crinul ăsta cu domnişoara Lina!" Toată
lumea râse atunci de dânsul, dar Ida văzu cum într—adevăr floarea aceea galbenă
semăna grozav cu acea domnişoară; tot aşa se ţinea la pian ca şi dânsa, apleca faţa ei
lungă şi galbenă când într—o parte, când într—alta şi bătea ritmul muzicii cu capul.
Nimeni nu o băgă de seamă pe mica Ida. Văzu o cicoare albastră care sări pe masa
unde erau jucăriile ei şi dete la o parte perdelele de la patul păpuşii. Acolo erau culcate
florile bolnave: ele se sculară îndată şi spuseră celorlalte, printr—un semn din cap, că au
şi ele poftă să joace. Un moşneguţ de pe un vas de porţelan, care—şi pierduse buza de
jos, se sculă şi se închină în faţa frumoaselor flori. Ele acum nu mai erau bolnave deloc
şi, amestecându—se cu celelalte, se prinseră vesele în joc.
Deodată căzu ceva de pe masă; era o varga care sărise jos, vroia să ia şi dânsa parte la
petrecerea florilor. În vârful ei era o păpuşică de ceară cu o pălărie mare, întocmai ca aceea a
domnului bătrân. Varga sări în mijlocul florilor şi începu să tropăie tare, jucând o mazurcă;
dansul ăsta numai ea îl putea juca, pentru că florile erau prea uşoare şi nu puteau tropăi aşa.
Dar deodată păpuşica de pe varga se lungi şi crescu mare de tot şi, întorcându—se
către flori, le spuse tare:
—Cum puteţi băga asemenea lucruri în capul unui copil? Asta—i curată prostie!
Şi păpuşica de ceară, întocmai ca domnul cel bătrân cu pălărie mare, avea faţa
galbenă şi aerul posomorât, ca şi el.
Atunci florile începură a se lovi peste picioare şi ea se zgârci din ce în ce şi se făcu
iar păpuşica mică de ceară.
Ce frumos era de văzut toate astea! Ida nu se mai putu ţine de râs. Varga juca mereu
şi domnul cel bătrân era silit să joace cu ea, cu toată împotrivirea lui, şi aici se făcea mare şi
lung, aici era iar o păpuşica de ceară cu o pălărie neagră. în sfârşit, florile, mai ales cele care
fuseseră în patul păpuşii, mijlociră pentru el; varga, atinsă de rugăminţile lor, se potoli.
Apoi ciocăni cineva în sertarul unde era Sofia, păpuşa Idei, culcată printre alte
jucării; moşneguţul de porţelan alergă până la marginea moşiei, se întinse cu faţa în jos
şi izbuti să tragă puţin sertarul, îndată, Sofia se sculă şi se uită mirată în jurul ei.
—A, bag de seamă că aici e bal! zise ea. De ce nu mi—a spus nimeni asta?
—Nu vrei tu să joci cu mine? îi zise moşneguţul.

—Auzi vorbă, ce mai dănţuitor!
Şi—i întoarse spatele. Se aşeză în sertar, aşteptând să vină vreo floare să o
poftească. Dar nu veni niciuna. începu a tuşi: hm, hm, hm; degeaba însă: una nu se
apropie. Moşneguţul începu să joace singur şi jucă destul de frumos.
Sofia, necăjită că nici o floare nu o băga în seamă, se aruncă din sertar pe jos,
făcând mare zgomot. Toate florile alergară şi o întrebară dacă nu cumva s—a lovit rău,
şi se arătară foarte drăguţe cu dânsa, mai ales acelea care dormiseră în patul ei. Ea însă
nu se odihnise deloc; atunci florile Idei îi mulţumiră pentru patul ei cel bun, o duseră în
sala unde lucea luna şi începură a juca împreună cu dânsa. Toate celelalte fiori stăteau
împrejur şi priveau. Sofia, veselă, ie spuse că pot să—şi păstreze pentru totdeauna patul
ei, că ea e foarte mulţumită să doarmă în sertar.
Florile îi răspunseră:
—Îţi mulţumim din toată inima, dar noi nu putem trăi aşa de mult. Mâine o să fim
moarte. Spune—i Idei să ne îngroape în grădină, alături de locul unde se odihneşte
canarul. Vom învia din nou la vară şi vom fi mult mai frumoase.
—Nu, nu trebuie să muriţi! zise Sofia, sărutând florile.
În clipa aceea, uşa salonului cel mare se deschise şi o mulţime de flori intrară jucând.
Ida nu putea să înţeleagă de unde vin, dar fără îndoială că erau florile din grădina regelui!
În fruntea lor mergeau doi trandafiri strălucitori, purtând cununiţe de aur; erau regele şi
regina. în urmă veneau cele mai frumoase micşunele şi garoafe, care salutau în toate părţile.
Erau cu muzica lor; maci şi bujori care suflau în păstăi de mazăre aşa de tare că li se roşise toată
faţa. Clopoţeii albaştri şi micii ghiocei albi zornăiau, parcă ar fi avut clopoţei adevăraţi. Era o
muzică cum nu se poate mai frumoasă; toate celelalte flori se amestecară cu cele nou venite şi
începură a juca împreună; viorelele albastre cu crestele cocoşului stacojii, părăluţele cu
mărgăritărelul. Se îmbrăţişau toate florile, era aşa de frumos de văzut!
Pe urmă îşi ziseră „noapte bună" şi Ida se duse repede în patul ei, unde visă iar tot
ce văzuse.
A doua zi dimineaţă veni repede la masă, ca să vadă dacă florile erau acolo. Trase
perdelele de la patul păpuşii; erau acolo toate, dar mai veştejite ca în ajun.
Sofia era culcată în sertar, unde o pusese, şi părea foarte somnoroasă.
—Ţi—aduci aminte ce ai să—mi spui?! îi zise Ida, dar Sofia o privea mirată şi nu scoase
un cuvânt.
—Tu nu eşti deloc drăguţă cu florile, îi spuse Ida, şi ele toate au jucat cu tine.
Apoi luă o cutiuţă de carton pe care erau desenate păsări frumoase şi aşeză
înlăuntrul florile ei moarte.
Iată micul vostru coşciug, zise ea, şi când vor veni verii mei, au să—mi ajute să vă
îngrop în grădină, ca să înviaţi la vară şi să vă întoarceţi mai frumoase.
Verişorii Idei erau doi băieţi veseli; îi chema Ionas şi Adolf. Tatăl lor le dăduse
două arcuri noi şi ei le aduseseră ca să le arate Idei. Fetiţa le povesti istoria florilor,
moarte acum, şi—i rugă să—i ajute ca să le îngroape. Băieţii mergeau înainte, cu
arcurile pe umăr, fetiţa venea în urmă cu florile ei. Făcură o groapă mică în grădină, iar
Ida, după ce mai sărută o dată florile, le puse în pământ. Adolf şi Ionas traseră câte o
săgeată pe deasupra, căci ei nu aveau nici puşti, nici tunuri.
DEGEŢICA
1835 Little Tiny or Thumbelina
A fost odată o femeie care voia să aibă un copilaş, dar nu ştia de unde să―l ia. Atunci
s―a dus la o vrăjitoare şi i―a spus: „Uite, aş vrea să am un copilaş, nu poţi să―mi spui
cum să fac să îl găsesc?”
― Cum să nu! a spus baba. Uite aici un bob de orz; da’ să ştii că nu―i orz de―acela ce
creşte pe ogoare şi pe care―l dai la găini de mâncare; ia―l şi pune―l într―un vas cu
flori şi ai să vezi ce iese.
― Mulţumesc, mătuşă – a spus femeia şi i―a dat babei cinci bănuţi; apoi s―a dus
acasă, a sădit bobul de orz şi îndată a răsărit o floare mare şi frumoasă. Ai fi zis că―i o
lalea, dar petalele stăteau strânse de parcă ar fi fost numai îmbobocită.
― Ce floare drăgălaşă! a spus femeia şi a sărutat petalele roşii şi galbene, şi cum le―a
sărutat, floarea s―a deschis pocnind. Era chiar o lalea ca toate lalelele, numai că drept
la mijloc şedea pe pistilul verde o fetiţă mititică de tot, gingaşă şi drăgălaşă, şi nu era
mai mare decât un deget şi de aceea i―au spus Degeţica.
I―au făcut un leagăn dintr―o coajă de alun, saltea din petale albastre de toporaşi, iar
plapuma era o petală de trandafir. Aici şedea noaptea, dar ziua se juca pe masă. Femeia
pusese o farfurie plină de apă şi de jur împrejur, pe marginea farfuriei, aşezase flori cu
lujere în apă. Pe apă plutea o petală mare de lalea pe care şedea Degeţica şi umbla de la o
margine la alta a farfuriei; avea drept vâsle două fire de păr de cal. Era o plăcere s―o vezi.
Ştia şi să cânte şi cânta aşa de subţirel şi de dulce, cum nimeni n―a mai cântat vreodată.
Într―o noapte, pe când şedea frumuşel în pătucul ei, pe un ochi de fereastră care era
spart a intrat o broască. Broasca era urâtă, mare şi jilavă. A sărit drept pe masă, acolo
unde şedea Degeţica şi dormea acoperită cu petale roşii de trandafir.
― Ar fi fost tocmai bună de nevastă pentru băiatul meu, s―a gândit broasca şi a luat
coaja de alună în care dormea Degeţica şi a sărit cu ea în grădină, pe geamul cel spart.
Pe la marginea pădurii curgea un râu mare şi lat; malul râului era mlăştinos şi
mâlos; aici locuia broasca cu fecioru―su. Brr!, urât mai era şi acesta şi semăna leit cu
mamă―sa. „Cuac―cuac―cuac!” Asta―i tot ce―a putut el să spună când a văzut pe
fetiţa cea drăgălaşă în coaja ei de alună.
― Nu vorbi aşa de tare, că se trezeşte! spuse broasca cea bătrână. Te pomeneşti că fuge, că―i
uşoară ca un puf de lebădă! S―o punem pe o frunză de nufăr; pentru ea, aşa mică şi uşoară
cum este, are să fie ca o insulă; de―acolo n―are să poată fugi, iar noi, în vremea asta, avem să
pregătim odaia cea frumoasă din mâl şi după aceea aveţi să vă mutaţi şi să staţi acolo.
În râu erau o mulţime de nuferi cu frunze late şi verzi care parcă pluteau pe deasupra
apei. Frunza care era cea mai departe de ţărm era şi cea mai mare dintre toate. Broasca
s―a dus înot până acolo şi a pus pe frunză coaja de alună cu Degeţica în ea.
Fetiţa s―a trezit a doua zi dimineaţa şi când a văzut unde era a început să plângă amar; de
jur împrejurul frunzei celei mari şi verzi era numai apă, aşa că la mal nu avea cum să ajungă.
Broasca cea bătrână stătea în mâl şi îşi împodobea odaia cu papură şi cu flori
galbene, ca să fie frumos şi să―i placă noră―sii. După aceea a luat pe urâtul de
fecioru―su şi s―a dus cu el la frunza pe care şedea Degeţica. Voiau să―i ia pătucul şi
să―l ducă în odaia în care aveau să stea însurăţeii; după aceea aveau s―o ia şi pe
dânsa. Broasca s―a închinat adânc în apă înaintea ei şi i―a spus:
― Uite pe fecioru―meu! Ai să te măriţi cu el şi aveţi să trăiţi amândoi colo, jos, în mâl,
într―o locuinţă straşnică.
― Cuac! Cuac! Cuac!, atâta a spus feciorul broaştei.
Au luat pătucul şi au plecat cu el; şi Degeţica a rămas singurică pe frunza cea verde şi a
început să plângă iar şi mai tare, pentru că nu―i plăcea să stea în mâl cu broasca aceea
urâtă şi nici să se mărite cu urâtul de fecioru―su. Peştişorii care înotau prin apă o văzuseră
pe broască şi auziseră ce spusese, de aceea scoaseră acum cu toţii capul din apă să vadă şi ei
pe fetiţă. Au văzut cât e de drăgălaşă şi le―a părut rău că trebuie să se ducă cu broasca jos
în mâl. Nu! Asta nu trebuia să se întâmple! S―au strâns cu toţii în apă, lângă lujerul cel
verde al frunzei, l―au ros cu dinţii şi frunza s―a desprins şi a început să meargă pe apă în
jos cu Degeţica pe ea, departe, departe, acolo unde broasca nu putea s―o mai ajungă.
Degeţica a trecut aşa pe lângă o mulţime de oraşe şi păsărelele şedeau în copaci, pe
mal, o vedeau şi cântau:
― Ce fetiţă drăgălaşă!
Frunza mergea cu ea pe apă tot mai departe şi mai departe, până a ieşit din hotarele ţării
aceleia. Un fluture frumuşel şi alb tot zbura pe lângă ea şi de la o vreme s―a lăsat pe frunză,
pentru că Degeţica îi plăcea. Fetiţa era foarte veselă. Acuma broasca nu mai putea s―o ajungă şi
era aşa de frumos pe unde mergea; soarele bătea în apă şi apa strălucea de parcă era de aur.
Degeţica şi―a desprins cingătoarea, cu un capăt a legat fluturele şi cu celălalt capăt l―a legat de
frunză; acuma frunza mergea şi mai repede, şi ea la fel, că doar şedea pe frunză.
Şi cum mergea aşa, numai iată că vine―n zbor un cărăbuş şi cum o zăreşte se
repede, îi prinde trupul mlădios cu labele lui şi zboară cu ea şi se aşează într―un copac.
Iar frunza de nufăr s―a dus mai departe pe apă şi fluturele cu ea, fiindcă era legat de
frunză şi nu se putea desprinde.
Mult s―a mai speriat săraca Degeţica atunci când cărăbuşul a zburat cu ea în copac! Dar
mai cu seamă era necăjită când se gândea la fluturele cel frumos cu aripi albe pe care―l legase
de frunză. Dacă nu se dezleagă, atunci moare de foame. Dar cărăbuşului nu―i păsa de
asta. S―a aşezat cu dânsa pe frunza cea lată a copacului, i―a dat suc de flori să
mănânce şi i―a spus că―i drăgălaşă, cu toate că nu seamănă deloc cu un cărăbuş. Au
venit s―o vadă şi ceilalţi cărăbuşi care locuiau în copac; s―au uitat la dânsa, iar
domnişoarele cărăbuşe au strâmbat din antene şi au spus:
― Are numai două picioare. Vai de ea!
― Şi nu are antene! spuse alta.
― Şi uite ce subţire e la mijloc! Parc―ar fi om! Vai, ce urâtă―i! Aşa spuneau toate
cărăbuşoaicele şi totuşi Degeţica era atât de drăgălaşă!
Drăgălaşă i se păruse şi cărăbuşului care o răpise, dar fiindcă toţi ceilalţi ziceau că―i urâtă,
a început şi el să creadă că―i urâtă şi nu i―a mai plăcut şi i―a zis să se ducă unde―o vedea cu
ochii. Au luat―o, au dat―o jos din copac şi au pus―o pe un bănuţel, şi ea a început să plângă şi
să se tânguie că―i aşa de urâtă şi cărăbuşii au alungat―o; dar ea nu era urâtă, era cea mai
drăgălaşă fetiţă care se poate închipui, gingaşă şi luminoasă ca o petală de trandafir.
Şi biata Degeţica a stat toată vara singură în pădurea cea mare. Şi―a împletit un pat din fire
de iarbă şi l―a agăţat sub o frunză de brustur, aşa că acuma nu se mai temea de ploaie. De
mâncare avea dulceaţa florilor şi bea roua adunată dimineaţa pe frunze. Aşa au trecut vara şi
toamna. Dar după aceea a venit iarna, iarna rece şi lungă. Toate păsările care cântaseră atât de
frumos în preajma ei au plecat, copacii şi florile s―au uscat; frunza cea mare de brustur sub
care se adăpostise s―a zbârcit şi s―a scorojit, până n―a mai rămas din ea decât un lujer
galben şi veşted. Degeţica dârdâia cumplit de frig, pentru că hainele ei se rupseseră şi pentru că
era atât de gingaşă şi de subţirică încât nu se putea să nu―i fie frig. A început să ningă şi fiecare
fulg care cădea peste ea era greu cum ar fi fost o lopată de zăpadă aruncată peste noi, fiindcă noi
suntem mari, dar ea era numai cât o jumătate de deget. Atunci ce să facă şi ea? Şi―a pus în
spate o frunză uscată, dar tot nu se putea încălzi şi dârdâia întruna de frig.
Chiar la marginea pădurii în care stătea era un lan mare de grâu. Grâul fusese
secerat de mult şi acuma nu mai rămăsese decât o mirişte. Dar Degeţicăi miriştea i se
păru mare cât o pădure. A luat―o şi ea prin mirişte şi a tot mers tremurând de frig
până a ajuns la uşa şoarecelui de câmp, care îşi avea aici locuinţa. Era o hrubă în
pământ, caldă şi plăcută; şoarecele avea o bucătărie straşnică şi o cămară plină de grâu.
Degeţica s―a oprit la uşă ca o fetiţă cerşetoare şi s―a rugat să―i dea şi ei o bucăţică
dintr―un bob de grâu, că nu mâncase de două zile nimic.
― Săraca de tine! a zis şoarecele, care era un şoarece de treabă. Hai, intră şi te―ncălzeşte şi
stai la masă cu mine. Şi fiindcă fetiţa i―a plăcut, i―a spus: ştii ce, stai la mine toată iarna!
Ai să―mi deretici prin casă şi ai să―mi spui poveşti, că―mi plac poveştile.
Degeţica a făcut cum i―a spus şoarecele şi i―a mers foarte bine. Într―o zi,
şoarecele îi spuse:
― Azi avem un musafir, un vecin de―al meu care vine în vizită o dată pe săptămână. E
mai bogat decât mine, are o mulţime de odăi şi o blană neagră, frumoasă. Dacă poţi să te
măriţi cu el, atunci halal de tine; atâta numai că nu vede. Să―i spui cele mai frumoase
poveşti pe care le ştii.
Dar Degeţicăi numai de asta nu―i ardea. Vecinul era un sobol şi ea nici gând nu avea să
se mărite cu el. Sobolul a venit îmbrăcat cu blana lui cea grozavă. Şoarecele nu mai isprăvea
cu laudele. Ba că―i bogat şi învăţat, ba că are o casă de douăzeci de ori mai mare decât a
lui. Acum, de învăţat o fi fost el învăţat, dar nu putea suferi soarele şi florile cele mai
frumoase şi le vorbea de rău, fiindcă nu le văzuse niciodată cum arată la faţă.
Degeţica n―a avut încotro şi a trebuit să cânte ceva şi a cântat „Mugur, mugur,
mugurel” şi alte cântece. Şi sobolul s―a îndrăgostit de dânsa din pricina glasului ei
frumos, dar n―a spus deocamdată nimic, că era chibzuit.
Săpase nu de mult un drum pe sub pământ, de la casa lui până la casa şoarecelui; sobolul a
poftit―o pe Degeţica şi pe şoarece să se plimbe prin hruba asta ori de câte ori ar avea poftă.
Le―a mai spus să nu se sperie că în tunelul acela este o pasăre moartă. Era o pasăre cu
toate penele pe ea şi cu pliscul întreg; se vede că nu de multă vreme murise şi fusese
îngropată chiar acolo, pe unde săpase el drum pe sub pământ.
Sobolul a luat în gură o bucată de lemn putred, fiindcă lemnul putred luminează în
întuneric ca focul, şi a pornit înainte ca să lumineze calea. Când au ajuns la locul unde
era pasărea cea moartă, sobolul şi―a ridicat în sus nasul lui butucănos şi a izbit cu el în
tavan şi a făcut o gaură mare şi deodată a intrat lumina zilei în hrubă. Jos zăcea o
rândunică moartă, cu aripile strâns lipite de coaste, cu picioarele zgârcite şi cu capul
înfundat în pene. Săraca pasăre murise de frig, fără îndoială. Degeţicăi i―a părut rău
fiindcă îi erau dragi păsărele, toată vara îi cântaseră şi ciripiseră în preajma ei. Sobolul
însă a împins pasărea cu picioarele lui scurte şi a spus:
― Acuma nu mai cântă! Rău e să te naşti pasăre! Mulţumesc lui Dumnezeu că copiii
mei n―au să fie aşa! Uite, o pasăre ca asta, nu―i nimic de capul ei; toată vara ciripeşte
şi când vine iarna moare de foame.
― Chiar aşa, că bine spui, se vede că eşti înţelept! zise şoarecele. Ce folos are pasărea că
tot ciripeşte? Când vine iarna n―are ce mânca şi îngheaţă de frig; dar se ţine, mă rog,
toată vara cu nasul pe sus!
Degeţica n―a spus nimic. Dar când sobolul şi cu şoarecele s―au întors cu spatele, ea
a dat într―o parte penele care acopereau capul păsării şi a sărutat rândunica pe ochii ei
închişi. „Poate că tocmai ea mi―a cântat aşa de frumos astă―vară, se gândi Degeţica.
Multă bucurie mi―a făcut biata păsărică!”
Sobolul a astupat gaura pe care venea lumina şi apoi i―a dus pe şoarece şi pe
Degeţica până acasă. Noaptea, Degeţica n―a putut să doarmă, se tot gândea la păsărica
moartă. S―a sculat din pat şi a împletit din fân un covor mare şi frumos. Apoi s―a dus
la pasăre şi a acoperit―o cu covorul şi a mai luat şi nişte bumbac moale pe care―l
găsise prin cămara şoarecelui şi a învelit pasărea cu bumbac, ca să―i fie cald.
― Rămâi cu bine, păsărică drăgălaşă! spuse ea. Îţi mulţumesc că ai cântat aşa de frumos
astă―vară, când copacii erau verzi şi ne încălzea soarele.
Şi fetiţa şi―a lipit obrazul de pieptul păsării şi deodată a tresărit speriată, fiindcă i
s―a părut că înăuntru bătea ceva. Inima păsării bătea. Rândunica nu murise, era
numai amorţită şi acuma se încălzise şi îşi venise iar în fire.
Toamna, toate rândunelele pleacă în ţările calde; şi dacă vreuna întârzie cu plecarea, o
prinde frigul, amorţeşte şi cade jos şi o acoperă zăpada. Degeţica nu ştia ce să facă fiindcă, faţă
de ea, pasărea era grozav de mare, totuşi şi―a luat inima în dinţi, a îngrămădit bumbacul de jur
împrejurul rândunelei şi a adus o frunză de izmă creaţă, pe care şi―o făcuse plapumă, şi a
acoperit capul păsării. În noaptea următoare s―a dus iar la ea; rândunica se trezise din
amorţeală, dar era slăbită tare. Numai o clipă a deschis ochii şi s―a uitat la Degeţica; fetiţa sta
în faţa ei cu o bucăţică de lemn putred în mână, că altă lampă n―avea.
― Îţi mulţumesc, fetiţă drăgălaşă – a spus rândunica beteagă. M―am încălzit de minune,
am să prind iar putere şi am să pot să ies de―aici şi să zbor la lumina caldă a soarelui.
― Vai! a spus Degeţica. Afară e frig şi ninge! Mai bine stai aici, în pătuţul tău cald, şi eu
am să te îngrijesc.
Şi a adus rândunelei apă într―o petală şi rândunica a băut şi i―a povestit cum şi―a
zgâriat aripa într―un scai şi de aceea n―a mai putut să zboare repede cum zburau
celelalte rândunele, care au plecat departe, departe, în ţările calde. De oboseală, a căzut
jos. Mai mult de―atâta nu―şi aducea aminte şi nici nu ştia cum ajunsese aici.
Rândunica a stat toată iarna în boştiură şi Degeţica o―ngrijea şi―i era tare dragă;
iar sobolul şi cu şoarecele n―au aflat nimic de asta, şi mai bine că n―au aflat, fiindcă
nu puteau s―o sufere pe biata rândunică.
Când a sosit primăvara şi soarele a dezmorţit pământul, rândunica şi―a luat rămas―bun
de la Degeţica; fetiţa a destupat gaura din tavan pe care o făcuse sobolul. Soarele a pătruns
înăuntru până la ele şi rândunica a întrebat―o pe Degeţica dacă n―ar vrea să vină şi ea; ar
lua―o în spate şi ar zbura cu ea până la pădurea cea verde. Degeţica însă s―a gândit că, dacă
ea ar pleca, şoarecele cel bătrân care o găzduise ar fi foarte necăjit din cauza asta şi a apus:
― Nu, nu pot.
― Atunci rămâi cu bine, rămâi cu bine, fetiţă drăgălaşă şi bună! a spus rândunica şi a
ieşit în zbor afară, la lumina soarelui. Degeţica s―a uitat după ea şi i―au dat lacrimile,
pentru că―i era dragă rândunica.
― Cirip, cirip! a început să cânte pasărea şi s―a dus în zbor în pădure. Degeţica era
tare necăjită. Nu avea voie să iasă şi ea, să se încălzească la soare. Grâul care fusese
semănat pe ogorul de deasupra casei şoricelului a răsărit şi a crescut înalt şi lanul era
acum ca o pădure deasă pentru biata fetiţă.
― Vara asta trebuie să―ţi întocmeşti zestrea, i―a spus şoarecele. (Vecinul, sobolul cel
urâcios cu blana neagră, o ceruse în căsătorie.) Trebuie să ai de toate, şi lână, şi pânză,
să nu―ţi lipsească nimic când te măriţi cu sobolul.
Degeţica a trebuit să se apuce de tors şi şoarecele a tocmit patru omizi care ţeseau zi şi
noapte. În fiecare seară venea la ea sobolul şi stăteau de vorbă. Spunea că pe la sfârşitul verii
soarele n―are să fie aşa de fierbinte ca acuma, când de dogoarea lui pământul se face tare ca
piatra; şi mai spunea că, după ce s―o călători vara, are să se însoare cu Degeţica. Dar Degeţica
nu se bucura deloc, fiindcă sobolul era urâcios şi ea nu putea să―l sufere. În fiecare dimineaţă,
când răsărea soarele, şi în fiecare seară, când asfinţea, se strecura pe uşă afară şi, când vântul
dădea într―o parte spicele şi se putea zări cerul albastru, ea se gândea că afară e frumos şi e
lumină. Şi îi era dor de rândunică, prietena ei de astă―primăvară. Dar rândunica nu se zărea
nicăieri; de bună seamă că se dusese departe, în pădurea cea frumoasă şi verde.
Când a venit toamna, Degeţica a fost şi ea gata cu zestrea.
― De azi într―o lună e nunta, a spus şoarecele.
Când a auzit asta Degeţica început să plângă şi a spus că nu vrea să se mărite cu
sobolul cel urâcios.
― Nu mai tot vorbi degeaba, a spus şoarecele. Să nu fi încăpăţânată, că să ştii că te muşc
cu dinţii mei cei albi şi ascuţiţi! Auzi colo! Un bărbat aşa de chipeş! Nici regina nu are o
blană aşa de frumoasă ca el! Şi ce bucătărie are! Şi cămara i―i plină de bunătăţi! Mai
bine mulţumeşte lui Dumnezeu că ţi―a dat asemenea bărbat!
Şi aşa, iaca, a sosit şi ziua nunţii. Sobolul a venit s―o ia pe Degeţica; de acum înainte va
trebui să stea cu dânsul în adâncimile pământului şi să nu mai vadă niciodată soarele, pentru că
sobolul nu putea suferi soarele. Biata fată era tare amărâtă; trebuia să―şi ia rămas―bun de la
soare pe vecie. Cât şezuse la şoarece, putuse ieşi măcar de la uşă să se uite la soare.
― Rămâi cu bine, soare! spuse ea. Îşi ridică braţele la cer şi făcu câţiva paşi de la uşă
mai încolo, fiindcă acuma grâul fusese secerat şi rămăsese numai miriştea. Rămâi cu
bine, rămâi cu bine!, rosti ea din nou şi luă în braţe o floricică roşie, o sărută şi îi spuse:
Floricică dragă, când o vezi pe rândunică, spune―i rămas―bun de la mine.
― Chiu―chiu―chiu, auzi ea deodată deasupra capului şi, când s―a uitat, ce să vadă?
Tocmai rândunica! Mult s―a mai bucurat pasărea când a văzut―o pe fetiţă! Degeţica
i―a povestit tot ce i s―a întâmplat, că trebuie să se mărite cu sobolul cel urâcios, că
de―acum înainte are să stea într―o hrubă în pământ şi n―are să mai vadă niciodată
soarele. Şi, spunând toate acestea, începu să plângă.
― Uite ce, a spus rândunica, acuşi vine iarna şi eu mă duc în ţările calde; nu vrei să vii cu mine?
Te iau în spate. Numai să te legi de mine cu cingătoarea; şi aşa scăpăm şi de sobolul cel urâcios şi
de hruba lui şi plecăm departe, peste munţi, în ţările calde, unde soarele străluceşte mai tare
decât aici şi toată vremea e numai vară şi sunt o mulţime de flori frumoase. Hai cu mine,
Degeţică scumpă, tu, care m―ai scăpat de la moarte când zăceam în hrubă!
― Da, vin cu tine, a spus Degeţica şi atunci rândunica a luat―o în spate. Fetiţa şi―a întins
picioarele pe aripile păsării, s―a legat strâns cu cingătoarea de―o pană mai tare şi
rândunica s―a ridicat în înaltul cerului, peste păduri şi peste ape, sus, deasupra munţilor
celor mari, pe care―i veşnic zăpadă. Degeţicăi îi era frig, dar s―a băgat pe sub penele calde
ale păsării şi a rămas numai cu capul afară, ca să vadă toate minunăţiile peste care zbura.
Şi au mers tot aşa până au ajuns în ţările calde. Acolo soarele strălucea mult mai tare şi erau
o mulţime de podgorii cu struguri galbeni şi negri. Erau păduri de lămâi şi de portocali, mirosea
a cimbrişor şi a mentă creaţă şi copiii se jucau şi alergau după fluturi mari, cu aripi pestriţe.
Rândunica însă nu s―a oprit şi a mers în zbor mai departe şi locurile erau tot mai frumoase. Şi
au mers ele tot aşa până au ajuns la marginea mării albastre; pe ţărm, printre copacii verzi şi
frumoşi, se ridica un palat de marmură albă, din vremuri străvechi.
Viţa―de―vie se căţăra pe stâlpii înalţi şi albi şi pe creştetul stâlpilor erau o mulţime de
cuiburi de rândunică şi un cuib era chiar al rândunicii care o ducea în spate pe Degeţica.
― Aici stau eu, a spus rândunica. Uite, jos sunt o mulţime de flori; eu am să te aşez pe
una din ele şi ai să stai acolo, vrei?
― Da, minunat! a spus Degeţica şi a bătut din palme de bucurie.
Jos era un stâlp alb, din marmură, care se răsturnase şi se spărsese în trei bucăţi; printre
bucăţile de marmură creşteau nişte flori mari şi albe. Rândunica s―a lăsat în jos şi a aşezat―o
pe fetiţă pe o petală. Dar ce s―a mai minunat fetiţa! Drept în mijlocul florii şedea un omuleţ, şi
era aşa de alb şi de străveziu, parcă ar fi fost de sticlă. Pe cap purta o coroană de aur şi la umeri
avea aripi şi nu era mai înalt decât Degeţica. Omuleţul era spiriduşul florii. În fiecare floare era
câte un spiriduş sau câte o zână mititică; acesta însă era craiul tuturor.
― Doamne, cât e de frumos! spuse Degeţica rândunicii în şoaptă.
Craiul florilor s―a speriat când a văzut―o pe rândunică, fiindcă faţă de el, aşa de mic şi
de gingaş, era ca un vultur uriaş. Când însă a văzut―o pe Degeţica, s―a bucurat grozav;
era fata cea mai frumoasă pe care o văzuse vreodată. Repede şi―a luat coroana de aur de
pe cap şi i―a pus―o ei; apoi a întrebat―o cum o cheamă şi dacă vrea să―i fie soţie şi
crăiasă a florilor. Nu semăna deloc cu feciorul broaştei şi nici cu sobolul cel cu blana neagră.
Degeţica i―a răspuns craiului cel frumos că vrea, şi atunci din fiecare floare s―a scoborât
câte o doamnă sau câte un domn, şi toţi erau aşa de drăgălaşi că nu―ţi mai luai ochii de la
dânşii. Şi fiecare i―a adus Degeţicăi câte un dar; cel mai straşnic din toate darurile a fost o
pereche de aripi pe care i le―a adus o muscă mare şi albă. I le―a prins Degeţicăi de spate şi
acuma putea şi ea să zboare din floare în floare. Toţi s―au bucurat grozav şi rândunica
şedea sus în cuib şi le cânta cum ştia ea mai bine; dar în inima ei era mâhnită, pentru că
Degeţica îi era dragă şi n―ar fi vrut să se despartă de ea niciodată.
― Nu trebuie să te mai cheme Degeţica, i―a spus fetiţei craiul florilor. E un nume urât
şi tu eşti frumoasă. Avem să―ţi spunem Maia.
― Rămâi cu bine, rămâi cu bine! a spus rândunica şi a plecat în zbor iarăşi înapoi, în
Danemarca; acolo îşi avea ea un cuib, chiar la fereastra omului care ştie să spună poveşti
frumoase. Şi de la el am aflat toată povestea.
TOVARĂŞUL DE DRUM(tovarășul de călătorie)

1835 The Travelling Companion
―Bietul Ion era tare necăjit, fiindcă tătâne―său căzuse greu bolnav şi nu mai era chip
să se vindece. într―o noapte, pe când veghea ca de obicei la căpătâiul părintelui său şi
lampa abia mai pâlpâia de târziu ce era, tată―său îi zise:
― Ai fost un fiu bun, Ioane, şi de aceea Dumnezeu o să―ţi ajute în tot ce ţi―ai pune în
gând de aici înainte.
Bătrânul se mai uită o dată blând şi din tot sufletul la fecioru―său, scoase un suspin
şi―şi dădu obştescul sfârşit; dar n―ai fi zis, că arăta de parcă dormea.
Ion plânse amarnic, căci nu mai avea pe nimeni pe lume, nici tată, nici mamă, nici frate,
nici soră. Bietul flăcău îngenunche lângă patul în care zăcea tătâne―său, îi sărută dreapta şi
plânse şi plânse, până ce ochii i se lipiră şi adormi cu capul sprijinit de marginea patului.
Şi în somn avu un vis tare ciudat: se făcea că soarele îşi răsfrângea lumina asupra lui şi
taică―său era viu şi nevătămat, ba chiar îl şi auzi râzând cum făcea bătrânul în clipele de
mare bucurie. Şi se mai făcea că o fată frumoasă cu o coroană de aur prinsă în părul lung şi
strălucitor îi întindea mâna, iar taică―său îi spuse „Iacă, Ioane, ce mai mireasă ai! Cea mai
frumoasă fată din lume!" Şi în clipa aceea Ion se trezi şi toate minunăţiile acelea din vis se
topiră; tată―său nu mai era printre cei vii, iar bietul de el rămăsese singur―singurel.
La sorocul cuvenit, se făcu îngropăciunea. Ion mergea în urma sicriului în care zăcea
tatăl său pe care―l iubea nespus de mult şi pe care n―avea să―l mai vadă nicicând viu.
Auzea ţărâna căzând pe sicriu şi stătu aşa acolo, uitându―se cum sicriul dispare
încet―încet, acoperit de pământ, până în cele din urmă nu se mai zări deloc. Simţea că i
se sfâşie inima de atâta durere, dar apoi cei care―l însoţiseră pe mort pe ultimul drum
se porniră să cânte o rugăciune şi muzica aceea duioasă şi plină de sfinţenie îi umplu
ochii de lacrimi şi durerea din sufletul lui se mai alină. Razele soarelui străluceau
printre crengile copacilor şi parcă―i spuneau: „Nu mai fi mâhnit, Ioane! Au nu vezi
cerul albastru de deasupra ta? Acolo e tatăl tău acum şi se roagă bunului Dumnezeu
iubitor de oameni să―ţi ajute în viaţă de―aici înainte."
„Am să―mi trăiesc viaţa în cumsecădenie, îşi zise Ion, şi când mi―o veni sorocul o să
mă duc şi eu lângă tata în ceruri şi ce ne―om mai bucura când ne―om vedea din nou! Câte
n―o să am să―i povestesc şi câte o să―mi spună şi el despre frumuseţile raiului şi―o să
mă înveţe cum a făcut şi aici, pe pământ! Doamne, ce bucurie va fi pe noi atunci!"
Şi în mintea lui vedea atât de bine toate bucuriile care―l aşteptau cândva, că începu
să zâmbească, pe când lacrimile îi curgeau şuvoi pe obraz. Păsărelele de prin castani
ciripeau cip―cirip şi erau tare vesele, chit că văzuseră şi ele îngropăciunea; dar parcă
ştiau că bătrânul era acum în ceruri şi avea aripi de înger mult mai mari şi mai
frumoase decât ale lor; şi era fericit acolo în ceruri, pentru că fusese un om bun cât
trăise, iar păsărelele păreau tare mulţumite că ştiau toate astea Ion le văzu cum îşi luau
zborul spre lumea largă şi deodată îl cuprinse şi pe el un dor să zboare cu ele; dar mai
întâi se duse să meşteşugească o cruce din lemn ca s―o pună la căpătâiul tatălui său, iar
când se întoarse cu crucea, văzu mormântul dichisit şi acoperit cu flori, puse de oamenii
care―l cunoscuseră pe mort şi le fusese drag pentru bunătatea lui.
A doua zi dis―de―dimineaţă, Ion îşi strânse câteva straie într―o bocceluţă şi―şi
puse în chimir toţi banii pe care―i avea, vreo cincizeci de taleri şi ceva mărunţiş; cu
banii ăştia era hotărât să plece în lume şi să―şi încerce norocul. Dar mai întâi se duse în
cimitir şi se rugă la mormântul tatălui său şi îşi luă rămas bun de la el.
Flăcăul o porni peste câmp şi pe unde trecea, el, florile fragede şi frumoase se
încălzeau la soare şi se unduiau în vânt de parcă―i spuneau: „Bine ai venit pe la noi, ia
uite ce frumos şi proaspăt e totul în jur!"
Ion se mai întoarse o dată să se uite la biserica bătrână unde primise botezul când se
născuse şi unde tatăl său îl dusese în fiecare duminică să asculte slujba şi să cânte şi el
împreună cu ceilalţi credincioşi. Şi cum se uita aşa la clopotniţa cea veche, îl zări pe
clopotar la o ferestruică, cu scufia roşie pe cap şi cu palma streaşină la ochi ca să se
ferească de soare; flăcăul îi făcu un semn de rămas bun şi clopotarul îşi flutură scufia, îşi
duse mâna la inimă şi―i trimise sărutări din vârful degetelor, ca şi când ar fi vrut să―i
spună că―i doreşte numai bine şi mult noroc în călătoria în care pornise.
Iar Ion se întoarse şi plecă mai departe şi cum mergea aşa şi se gândea Ia toate
minunăţiile pe care avea să le vadă în lumea largă, se trezi deodată că era departe de casă,
prin locuri al căror nume nu îl ştia şi printre oameni a căror limbă n―o înţelegea, căci se
afla deja într―o ţară străină. In prima noapte, îşi făcu culcuş într―o căpiţă de fân de pe
câmp, căci nu avea alt adăpost; dar lui i se părea frumos şi se simţea bine şi―şi zicea că nici
regele nu şi―ar fi putut dori un pat mai bun, căci toate, câmpul, şi pârâul din apropiere, şi
căpiţa de fân, şi bolta albastră a cerului erau ca un iatac împărătesc. Şi se gândea că iarba
verde împestriţată cu floricele roşii şi albe era covorul, tufele de soc şi de măceş erau
ghirlande mari de flori, iar ca să se spele avea pârâul cu apă limpede şi proaspătă şi, de pe
malul lui, papura se apleca să―i dea bineţe dimineaţa şi seara; şi luna i se părea o lampă
mare atârnată sus, sus în tavanul albastru al iatacului închipuit de el şi unde mai pui că nici
nu ţi―era teamă că o să aprindă draperiile patului.
Ion dormi liniştit toată noaptea, iar când se trezi soarele era sus pe cer şi păsărelele cântau
vesele de parcă―i spuneau: „Bună dimineaţa, bună dimineaţa, încă nu te―ai sculat?"
Era duminică şi clopotele chemau credincioşii Ia slujbă. Toţi oamenii locului se duseră la
biserică şi Ion laolaltă cu ei; ascultă cuvântul Domnului şi cântă şi el împreună cu ceilalţi.
Parcă era în biserica de la el de―acasă, unde fusese botezat şi unde de atâtea ori cântase
rugăciuni împreună cu tatăl său. In cimitir erau o mulţime de morminte şi pe unele crescuse
iarba în devălmăşie; Ion se gândi la mormântul tatălui său şi―şi zise că aşa o să ajungă şi el,
acum că nu mai era acasă să meargă să―l îngrijească şi să plivească buruienile. Şi cu
gândul acesta, se apucă şi smulse iarba înaltă de pe morminte, îndreptă crucile căzute şi
puse la loc coroanele de flori răsturnate de vânt, gândindu―se în ăst timp că poate s―o
îndura cineva să aibă grijă şi de mormântul lui tătâne―său cât o fi el plecat de acasă.
Lângă uşa bisericii stătea un cerşetor bătrân, sprijinit în cârje; Ion îi dădu tot
mărunţişul pe care―l avea şi apoi porni mai departe, cu inima uşoară şi mulţumit cum
nu mai fusese nicicând.
Spre seară, se porni furtuna şi Ion grăbi pasul ca să ajungă undeva la adăpost; era
întuneric de―a binelea când ajunse la o bisericuţă singuratică ce se înălţa pe o colină.
„O să mă duc în biserică, îşi zise el, şi―o să mă aciuiesc într―un ungher, că tare sunt
ostenit şi―abia aştept să mă odihnesc." Aşa că intră în biserică şi îşi găsi un locşor de
odihnă, apoi îşi spuse rugăciunea de seară şi într―o clipă căzu într―un somn adânc cu
vise, în timp ce afară tuna şi fulgera.
Era noapte când se trezi, dar furtuna se potolise şi prin ferestre se cernea înăuntru lumina
lunii. Şi Ion văzu în mijlocul bisericii un sicriu deschis şi în sicriu era un mort pregătit pentru
îngropăciune. Lui Ion nu―i era frică, pentru că sufletul lui era fără pată şi mai ştia şi că morţii
nu pot face rău nimănui; doar viii ticăloşiţi sunt în stare de rău. Şi colo, lângă sicriu, stăteau
chiar doi oameni din aceştia, vii şi dedaţi la rele, care îşi puseseră în cap să scoată mortul
din sicriul unde―şi dormea somnul de veci şi să―l azvârle în drum.
―Da' de ce vreţi să faceţi o asemenea ticăloşie? îi întrebă Ion când văzu ce aveau în
gând; lăsaţi―l să se odihnească în pace, pentru numele lui Dumnezeu!
―Ba n―o să―l lăsăm deloc în pace, răspunseră cei doi netrebnici, fiindcă ne―a înşelat;
avea să ne plătească o datorie şi n―a putut şi acum e mort şi n―o să mai vedem nici un ban
înapoi de la el. Aşa că o să ne răzbunăm pe el şi―o să―l azvârlim în drum, ca pe un câine.
―Uite, le zise Ion, n―am decât cincizeci de taleri, asta―i toată averea mea, dar vi―i
dau bucuros dacă―mi făgăduiţi să lăsaţi mortul în pace. O să mă descurc eu cumva şi
fără banii ăştia, că sunt sănătos şi zdravăn şi Dumnezeu o să mă ajute la nevoie.
―Păi atunci se schimbă treaba, îi răspunseră ticăloşii; dacă ne plăteşti tu datoria, atunci
să n―ai nici o grijă, că nu ne atingem de el.
Şi apoi luară banii de la Ion râzându―şi de bunătatea lui şi―şi văzură de drum.
Ion puse mortul la loc în sicriu, îi împreună mâinile pe piept şi―şi luă rămas bun de la el şi
cu inima împăcată porni din nou la drum luând―o prin pădure. Peste tot primprejur, spiriduşii
pădurii dănţuiau în lumina lunii care răzbătea prin crengile copacilor. Şi nu se speriară de el,
fiindcă ştiau că era om bun şi n―avea să le facă nici un rău şi spiriduşii şi zânele nu se arată
decât oamenilor buni la suflet. Unii erau mici cât un degetar şi purtau piepteni de aur în pletele
lungi şi bălaie. Se dădeau în leagăn doi câte doi pe picăturile mari de rouă prinse de frunze şi
firele înalte de iarbă. Iar când vreun picur de rouă se rostogolea şi cădea, spiriduşii se duceau şi
ei de―a berbeleacul printre firele de iarbă şi fârtaţii lor râdeau de nu mai puteau. Era tare
plăcut să―i vezi cum se joacă acolo, în desişul pădurii. Se apucară să cânte şi Ion îşi aminti că în
copilărie ştia şi el cântecele acelea minunate pe care le auzea la ei. Păianjeni uriaşi şi pestriţi cu
cununi de argint pe cap ţeseau punţi şi palate între tufişuri şi stropii de rouă cădeau pe ele şi
străluceau ca mărgăritarele în lumina lunii. Şi se jucară aşa până în zori. Apoi spiriduşii se
pitiră la loc în cupele florilor şi vântul destramă punţile şi palatele şi le spulberă în văzduh. Ion
tocmai ieşea din pădure, când auzi în urma lui un om care―l striga:
―Hei, fârtate, încotro te duci?
―În lumea largă, îi răspunse Ion. Sunt singur pe lume, n―am nici mamă, nici tată, dar
ştiu că Dumnezeu o să mă ajute.
―Şi eu am pornit în lumea largă, îi răspunse străinul. Nu vrei să ne ţinem
tovărăşie? ―Bucuros! îi răspunse Ion şi o porniră mai departe împreună.
Nu le fu greu să se împrietenească, fiindcă erau amândoi buni la suflet şi curând Ion
îşi dădu seama că străinul era mult mai înţelept decât el, fiindcă umblase prin toată
lumea şi ştia câte în lună şi―n stele.
Soarele era sus când făcură popas sub un copac mare, ca să mănânce ceva, şi chiar în acea
clipă văzură o babă venind spre ei. Era tare, tare bătrână şi cocârjată de aproape atingea
pământul cu creştetul. Se sprijinea într―un băţ şi în spate căra o legătură de vreascuri de foc pe
care le adunase de prin pădure; avea şorţul prins în brâu şi Ion văzu că din şorţ se iţeau trei
tulpini de ferigă şi nişte nuieluşe de salcie. Şi cum se apropia de ei, bătrâna alunecă şi căzu şi
începu să ţipe de durere, fiindcă sărmana îşi rupsese piciorul. Ion zise că ar trebui s―o ducă pe
bătrână acasă la ea, dar străinul îşi desfăcu desaga şi scoase o cutie în care zicea c―avea nişte
alifie care o s―o vindece şi―o s―o înzdrăvenească pe dată, aşa că bătrâna are să poată să se
ducă singură acasă ca şi cum nici nu şi―ar fi rupt piciorul vreodată. Şi drept răsplată, străinul
nu―i ceru bătrânei decât cele trei tulpini de ferigă pe care le căra în şorţ.
―E un preţ cam mare, dar te―ai gândit bine, zise bătrâna, dând din cap ca şi cum ştia
ea ce "ştia.
Nu―i venea deloc să se despartă de tulpinile de ferigă, dar nici nu putea să zacă acolo, cu
piciorul rupt, aşa că până la urmă se învoi; iar străinul îi unse piciorul cu alifie şi nici nu
termină bine, că piciorul se drese la loc şi baba începu să umble chiar mai bine decât înainte.
O vindecase alifia aceea cu puteri fermecate, dar vezi că o alifie ca aceea nu se găsea pe
la spiţeri.
―Da' ce vrei să faci cu tulpinile celea de ferigă? îl întrebă Ion pe tovarăşul lui de drum.
―Ia, sunt tocmai bune pentru o mătură, îi răspunse străinul; şi le―am vrut fiindcă aşa
sunt eu, am gusturi mai ciudate uneori.
Şi porniră mai departe şi merseră astfel o bună bucată de drum.
―Ia te uită ce s―a întunecat cerul! zise Ion deodată. Şi uite ce nori deşi şi neguroşi se
adună! ―Nu sunt nori, îi răspunse tovarăşul său, sunt munţi, munţi mari şi înalţi şi
când om ajunge sus pe culmi, o să ne aflăm deasupra norilor, unde văzduhul e curat şi
limpede. Ascultă la mine că ştiu ce spun, e tare frumos să urci în vârful munţilor; până
mâine ajungem la poalele lor.
Dar munţii nu erau chiar aşa de aproape cum li se păruse lor şi mai merseră o zi
întreagă şi trebuiră să treacă prin păduri întunecoase şi întinderi stâncoase mari cât un
oraş până să ajungă la ei. Drumul îi ostenise atât de tare, că Ion şi tovarăşul lui se opriră
la un han de la o răscruce de drumuri ca să se odinească şi să prindă puteri pentru
urcuşul pe munte de a doua zi.
In încăperea cea mare de la han se adunaseră o mulţime de oameni să vadă un
spectacol cu marionete. Păpuşarul tocmai îşi aşezase casa de păpuşi şi oamenii stăteau pe
scaune ca la teatru. Şi chiar în faţă, pe locul cel mai bun, stătea un măcelar voinic, iar
lângă el şedea câinele lui, un ditamai dulău care arăta de parcă abia aştepta să muşte pe
careva şi care se holba şi el la casa de păpuşi, ca toată lumea din încăpere.
Şi apoi începu spectacolul. Era o piesă frumoasă cu un rege şi o regină care stăteau pe
tronurile lor şi purtau coroane de aur pe cap şi mânui cu trene lungi, după cum le cerea
portul împărătesc. Iar cea mai hazlie dintre păpuşile de lemn, un băietan cu ochi de sticlă şi
mustaţă stufoasă, stătea la uşile căsuţei şi le tot închidea şi deschidea, chipurile ca să intre
aer curat în odaie. Piesa era nostimă şi veselă, dar chiar când regina mânuită de păpuşar se
ridică de pe tron şi porni să meargă pe scenă, dulăul cel mare, pe care stăpânu―său ar fi
trebuit să―l ţină de zgardă, dar nu―l ţinea, se repezi la regină şi o apucă cu colţii de
încheietura delicată a mâinii, iar mâna se frânse în două. Ce nenorocire! Bietul păpuşar era
tare amărât şi―i părea tare rău după regină, fiindcă era cea mai frumoasă dintre toate
păpuşile, iar dulăul îi smulsese şi capul şi―i rupsese şi braţele.
Dar după ce privitorii plecară, tovarăşul de drum al lui Ion zise că putea să dreagă păpuşa
şi―şi scoase cutiuţa cu alifie şi unse păpuşa la fel cum îi unsese şi babei piciorul rupt; şi pe dată
păpuşa se făcu la loc cum fusese, şi avea din nou cap şi braţe, ba chiar putea să―şi mişte singură
mâinile şi picioarele, aşa că păpuşarul nu mai trebuia să o mânuiască din sfori, fiindcă regina
prinsese viaţă, doar că nu avea grai. Iar păpuşarul era foarte bucuros că avea acum o păpuşă
care putea dansa singură, fără sfori, şi era singura de felul ăsta din tot teatrul lui.
Noaptea, când toţi drumeţii găzduiţi în han dormeau, începură deodată să se audă nişte
suspine atât de cumplite de ţi se rupea inima şi suspinele se ţinură lanţ până ce toţi se treziră
şi se duseră să vadă ce se întâmpla. Păpuşarul se duse şi el la căsuţa de păpuşi şi văzu că de
acolo veneau planşetele acelea pline de mâhnire; păpuşile zăceau pe jos şi se tânguiau şi
oftau şi se holbau cu ochii lor de sticlă, căci toate voiau să fie şi ele unse cu alifia cea
fermecată ca să prindă şi ele viaţă şi să se mişte singure, precum regina. Iar regina se aruncă
în genunchi, îşi scoase coroana de aur de pe cap, şi i―o întinse păpuşarului zicându―i:
―Uite, îmi dau coroana mea de aur, numai ungeţi―l şi pe rege şi pe toţi curtenii cu
alifia aceea!
Bietul om abia se ţinea să nu plângă, fiindcă îi era tare milă că nu putea să le ajute, aşa că
se duse la tovarăşul de drum al lui Ion şi―i făgădui că―i dă toţi banii pe care avea să―i
câştige la spectacolul următor dacă se învoia să mai ungă măcar vreo patru―cinci păpuşi cu
alifia lui. Străinul se învoi, însă zise că nu―i trebuie altă răsplată decât sabia pe care
păpuşarul o purta la şold. Şi de îndată ce primi sabia, mai unse şase păpuşi cu alifie şi pe
dată se porniră să dănţuiască şi dănţuiau atât de frumos că fetele din han, cele vii,
începură să danseze şi ele împreună cu păpuşile. Vizitiul şi bucătăreasa se prinseră şi ei
în danţ şi după ei se luară chelnerii şi cameristele şi toţi oaspeţii de la han; ba până şi
vătraiul şi cleştele de foc încercară să dănţuiască, dar cum săltară o dată, şi căzură. Şi la
han fu mare veselie toată noaptea.
A doua zi dimineaţa, Ion şi tovarăşul său porniră iar la drum, să urce munţii cei mari
prin pădurile întinse de brad. Şi în cele din urmă urcară atât de sus, că oraşele şi satele
erau undeva departe dedesubtul lor, iar turlele bisericilor se zăreau doar ca nişte
punctişoare strălucitoare printre copacii verzi. Şi vedeau cât cuprindeau cu ochii, până
hăt departe, în locuri pe unde nu fuseseră nicicând. Abia acum îşi dădea seama Ion ce
frumuseţi erau prin lumea largă. Soarele strălucea pe bolta albastră şi ecoul din munţi
purtă până la ei sunetul de corn al vânătorilor, iar chemarea aceea răsuna atât de duios
încât lui Ion i se umplură ochii de lacrimi şi strigă: „Ce bun şi iubitor de oameni eşti,
Doamne, de ne―ai dat toate frumuseţile şi minunăţiile astea ca să ne bucure sufletul!"
Tovarăşul său de drum stătea şi el alături, cu mâinile încrucişate pe piept şi se uita la
pădurea întunecată şi la oraşele de la poalele munţilor scăldate în căldura soarelui. Şi
chiar în clipa aceea, de undeva de deasupra lor se auzi un cânt dulce, iar când se uitară
în sus, văzură o lebădă mare şi albă care plutea în văzduh şi cânta cum nu mai auziseră
nici o altă pasăre cântând. Dar încet―încet cântecul se stinse, lebăda îşi plecă tot mai
mult capul şi―n cele din urmă se. prăbuşi moartă la picioarele lor.
―Ce pasăre frumoasă! zise străinul. Şi aripile astea mari şi albe fac o grămadă de
parale, aşa că o să le iau. Vezi ce ―bine―mi prinde acum sabia?
Aşa că tăie aripile lebedei şi le luă cu el.
Şi merseră ei încă multă vreme prin munţi, până ce ajunseră la un oraş mare, cu sute de
turnuri care străluceau în soare ca argintul. In mijlocul oraşului era un palat frumos din
marmură, cu acoperişul din aur, în care locuia împăratul din acel ţinut. Ion şi tovarăşul lui
de drum se opriră la un han de la marginea cetăţii, ca să se primenească şi să arate curaţi şi
îngrijiţi când or intra în oraş. Şi din una în alta, hangiul le spuse că împăratul era om bun şi
nu făcuse nimănui vreun rău, dar că prinţesa era o adevărată pacoste, fiindcă era rea. E
drept că era frumoasă şi graţioasă, dar ce folos, că era o vrăjitoare afurisită şi din pricina
afuriseniei ei, mulţi prinţi în floarea tinereţii îşi pierduseră viaţa. Prinţesa primea în petit pe
oricine, fie el prinţ sau cerşetor, dar cel care se încumeta s―o ceară de nevastă trebuia să
ghicească trei lucruri la care se gândise ea, iar dacă reuşea, atunci acela avea să―i fie soţ şi
să ajungă împărat după moartea tatălui ei. Dar dacă nu izbutea să ghicească cele trei
gânduri ale ei, atunci prinţesa poruncea ca tânărul să fie spânzurat sau să i se taie capul.
împăratul cel bătrân era tare mâhnit din pricina purtării fiică―sii, dar n―avea cum să―i
curme răutăţile, fiindcă zisese odată că nu mai voia să ştie nimic de peţitorii ei şi că poate să
facă după cum îi era placul.
Nici un prinţ din toţi care se înfăţişară la palat nu izbutiră să ghicească cele trei
gânduri ale domniţei şi toţi sfârşiseră fie în ştreang, fie cu capul pe butuc, dar e drept
că―şi pecetluiseră singuri soarta, fiindcă ştiuseră dinainte la ce să se aştepte.
Numai că de la o vreme, toate aceste ticăloşii ajunseseră să―l întristeze aşa de tare pe
împărat, că în fiecare an într―o zi anume el şi oştenii împărăţiei cădeau în genunchi şi
se rugau la Dumnezeu de dimineaţa până seara ca să―i dea bunătate prinţesei; dar
toate rugile lor erau în zadar, căci domniţa îşi vedea mai departe de răutăţile ei. Iar
babele care beau vinars puneau o zeamă neagră de fructe în el când îl beau, ca să―şi
arate şi ele mâhnirea, căci ce altceva mai mult ar fi putut face?
―Ce prinţesă afurisită! zise Ion. Nu i―ar strica o bătaie bună cu nuiaua ca să se potolească.
Dacă aş fi în locul împăratului, aş pedepsi―o negreşit pentru purtarea ei.
Deodată lumea de pe stradă începu să strige „ura!" şi când se uitară pe fereastră,

văzură că tocmai trecea prinţesa pe―acolo; oamenii o primeau cil urale fiindcă de
frumoasă ce era, uitau de răutatea ei. Pe lângă prinţesă mergeau călări pe nişte cai negri
ca păcura douăsprezece fete frumoase îmbrăcate în straie albe de mătase şi fiecare ţinea
în mână câte o lalea de aur. Domniţa, călare pe un armăsar alb ca neaua şi împodobit cu
diamante şi rubine, purta straie ţesute din fir de aur şi biciul din mâna ei parcă era o
rază de soare. Pe cap avea o coroană de aur care strălucea precum stelele cerului
şi―avea o mantie ţesută numai şi numai din aripi de fluturi; dar prinţesa era atât de
frumoasă, că toate celelalte frumuseţi păleau în faţa ei.
Când o văzu, Ion se făcu stacojiu la faţă şi parcă―i pierise graiul, căci prinţesa
semăna leit cu fata cea frumoasă cu coroană de aur pe cap pe care o visase în noaptea
când murise tatăl său. Şi atât de frumoasă i se părea, că se îndrăgosti de ea pe dată.
„Nu se poate să fie adevărat ce se spune despre ea, se gândea Ion, că e vrăjitoare şi
rea şi că pune să fie spânzuraţi cei care nu―i ghicesc gândurile. Oricine poate să se ducă
la palat s―o ceară de nevastă, chiar şi cel mai sărman cerşetor. Am să mă duc şi eu, îşi
zise el, că nu pot altfel."
Toţi îl povăţuiră să nu facă una ca asta, fiindcă avea să sfârşească şi el ca ceilalţi
peţitori. Şi tovarăşul lui încercă să―l facă să se răzgândească, dar Ion era convins că
avea să izbândească. Aşa că―şi şterse de praf încălţările, îşi scutură hainele, se spălă, îşi
pieptănă părul bălai şi frumos şi se duse la palat.
―Pofteşte înăuntru, îi zise împăratul când Ion bătu la uşă. Ion intră în iatac şi
împăratul, în halat şi papuci brodaţi
cu mătase, îi veni în întâmpinare. Avea coroana pe cap, sceptrul într―o mână şi un glob
în cealaltă.
―Stai niţel, îi spuse împăratul, şi puse globul la subsuoară ca să dea mâna cu Ion.
Dar când auzi că şi el venise s―o peţească pe prinţesă, bietul împărat se porni să
plângă atât de amarnic că scăpă din mâini şi sceptrul şi globul şi―şi ştergea mereu ochii
cu mâneca halatului.
―Ia―ţi gândul de la ea, că o s―o păţeşti ca toţi ceilalţi! îi zise lui Ion. Uite, vino cu
mine să―ţi arăt.
Şi împăratul îl duse în grădina prinţesei, iar Ion se îngrozi de priveliştea dinaintea lui. De
fiecare copac spânzurau doi―trei prinţi care veniseră s―o ceară pe prinţesă de nevastă şi
nu izbutiseră să―i ghicească gândurile. Şi de atâta grozăvenie, nici păsărelele nu
îndrăzneau să se apropie de grădina aceea, care nu semăna deloc cu grădina unei prinţese.
―Ai văzut? îi zise împăratul. Aşa o să sfârşeşti şi tu, aşa că las―o şi du―te! Mă doare
sufletul când mă gândesc ce te aşteaptă.
Ion însă sărută mâna împăratului şi―i zise că tot o să încerce, fiindcă o iubea pe prinţesă
şi ştia el că va izbuti. Şi în timp ce vorbeau ei aşa, sosi şi prinţesa la palat, călare şi
înconjurată de toate doamnele de la curte. Ion îi ieşi înainte şi―i dădu „bună dimineaţa",
iar prinţesa îi dădu mâna şi era aşa de frumoasă că lui Ion îi căzu şi mai dragă şi nu―i
venea să creadă că era o vrăjitoare rea cum zicea lumea. O însoţi în sala cea mare a
palatului şi pajii le aduseră turtă dulce şi dulceţuri, dar împăratul era aşa de necăjit că nu
putu mânca nimic şi pe deasupra turta dulce era şi prea tare pentru dinţii lui.
Şi aşa s―a hotărât ca Ion să vină la palat a doua zi şi de faţă cu toţi judecătorii şi
sfetnicii împărăteşti, să vadă dacă era în stare să dezlege ghicitoarea prinţesei; dacă
izbutea, trebuia să mai vină o dată, dar dacă greşea, avea să―şi piardă viaţa; şi până la
el nimeni nu putuse afla gândurile prinţesei.
Ion însă nu era deloc speriat de ce avea să păţească, ba chiar era tare vesel. Nu se gândea
decât la prinţesa cea frumoasă şi avea credinţa că va primi ajutor de la Cel de Sus, dar nu
ştia nici cum se va întâmpla şi nici nu voia să se gândească prea mult la asta; se întoarse la
han unde―l aştepta tovarăşul lui, şi pe drum parcă dănţuia, nu mergea, de bucuros ce era.
Ion îi povesti străinului cât de binevoitoare fusese prinţesa cu el şi ce frumoasă era şi―i mai
spuse că abia aştepta să vină dimineaţa ca să se ducă la palat şi să―şi încerce norocul.
―Tare aş vrea să izbuteşti, îi zise străinul, dând din cap cu mâhnire. Am fi putut să
rămânem împreună multă vreme de―acu' înainte, da' tare mi―e teamă că am să te
pierd; bietul meu Ion, abia mă ţin să nu plâng, dar cum asta―i poate ultima noastră zi
împreună, nu vreau să te întristez. Mai bine să ne bucurăm acum, că o să am timp mâine
să mă tângui după ce―i pleca tu.
În oraş era jale mare, căci toată lumea aflase că mai venise un peţitor să ceară mâna
prinţesei. Teatrul fu încins, negustoresele de zaharicale legaseră acadelele cu bentiţă neagră, iar
împăratul şi preoţii din cetate se rugau în genunchi prin biserici. Toţi erau mâhniţi peste poate,
fiindcă nimeni nu credea că Ion avea mai multe sorţi de izbândă decât cei dinaintea lui.
Seara, străinul făcu nişte punci şi―i zise lui Ion:
―Mai să ne veselim şi să bem pentru sănătatea prinţesei! Dar după două pahare, pe Ion îl
cuprinse o toropeală de nu―şi mai putu ţine ochii deschişi şi adormi la masă, pe scaun.
Străinul îl ridică binişor şi―l puse în pat şi apoi, cum se lăsă întunericul, luă cele două aripi
de lebădă şi şi le legă zdravăn de umeri. Şi mai luă şi o nuieluşă de ferigă, cea mai mare, din
cele trei pe care le primise ca răsplată de la bătrâna care căzuse şi―şi rupsese piciorul şi pe
care o vindecase cu alifia lui. Apoi, deschise fereastra şi―şi luă zborul pe deasupra oraşului
până la palat şi se aşeză pe o muchie de zid, chiar sub fereastra de la iatacul prinţesei.
Tot oraşul dormea când orologiile din cetate bătură de douăsprezece fără un sfert; deodată,
fereastra de la iatac se deschise şi prinţesa, cu nişte aripi negre şi mari prinse de umeri şi
învăluită într―o mantie albă şi lungă, ieşi în zbor şi se îndreptă plutind pe deasupra oraşului
către un munte mare din depărtare. Străinul dresese şi el ce dresese şi se făcuse nevăzut şi aşa o
urmă pe prinţesă prin văzduh şi o tot lovea cu nuiaua; şi unde dădea, ţâşnea sângele. Grozavă fu
călătoria asta prin văzduh! Vântul umflase mantia prinţesei şi o întinsese ca pe o
pânză de corabie şi prin ţesătura fină răzbătea lumina lunii.

―Ce grindină cumplită s―a pus! zicea prinţesa la fiecare lovitură de nuia.
Dar tare mai merita bătaia aceea!
În cele din urmă ajunse în coasta muntelui şi bătu în el. Muntele se deschise cu un bubuit ca
de tunet şi prinţesa intră înăuntru, iar străinul intră şi el, căci se făcuse nevăzut şi nimeni nu
putea să―l zărească. Merseră printr―un tunel lung pe zidurile căruia roiau sute şi sute de
păianjeni lucitori care dădeau lumină şi făceau pereţii să strălucească precum focul. Şi apoi
ajunseră într―o sală mare, toată din aur şi argint. Pe pereţi străluceau flori roşii şi albastre
mari cât floarea soarelui, dar n―ai fi cutezat să le culegi, fiindcă lujerele erau de fapt şerpi
groaznici şi veninoşi, iar florile erau pălălăi de foc pe care le scuipau şerpii. Iar pe tavan erau
puzderie de licurici şi lilieci albaştri care băteau necontenit din aripi, de te apuca groaza. In
mijlocul încăperii era un tron care se sprijinea pe patru schelete de cai, iar hamurile erau făcute
din păianjeni lucitori, din cei care umblau pe pereţi. Tronul era din sticlă albă ca laptele şi
pernele erau alcătuite din puzderie de şoricei negri, ghemuiţi unul într―altul şi ţinându―se de
coadă cu dinţii între ei, ca să stea laolaltă. Şi baldachinul era făcut din pânze de păianjen rozalii
împestriţate cu musculiţe verzi care străluceau ca smaraldul. Iar pe tron şedea un vrăjitor
bătrân şi pe capul hidos avea coroană şi în mână un sceptru. Când o văzu pe prinţesă, o sărută
pe frunte, o pofti să şadă lângă el pe tron şi porunci să cânte muzica.
Lăcuste mari şi negre cântau la muzicuţă şi bufniţa se lovea în piept ca şi când ar fi
bătut la tobă. Ce mai concert, un vis urât, nu alta! Iar drăcuşori negri cu luminiţe la
scufii se zbănţuiau pe muzica aceea neobişnuită. Şi cum străinul era nevăzut celorlalţi, se
aşeză în spatele tronului, ca să vadă şi să audă tot ce întâmpla în încăpere.
Intrară şi curtenii şi păreau cu toţii de neam mare, dar când te uitai mai bine la ei, vedeai că
de fapt erau doar nişte cozi de mătură cu câte o căpăţână de varză înfiptă în vârf. Vrăjitorul le
dăduse viaţă şi pusese să fie îmbrăcaţi în straie scumpe, ca să facă pe figuranţii la petrecerea lui.
După ce luă sfârşit dănţuiala, prinţesa îi spuse vrăjitorului că mai venise un peţitor la palat şi―l
întrebă la ce să se gândească când o să―l pună pe tânăr la încercare a doua zi.
―Uite ce zic eu, îi răspunse vrăjitorul, să te gândeşti la ceva foarte simplu, fiindcă lucrurile
simple sunt cel mai greu de ghicit. De pildă, gândeşte―te la unul din condurii tăi, că sigur
n―are să―i treacă prin cap aşa ceva. Şi pe urmă pune să―i taie capul. Şi vezi, mâine seară
când vii să nu uiţi să―mi aduci ochii flăcăului, că ştii cât îmi place să mă ospătez cu ei!
Prinţesa îi făcu o plecăciune adâncă şi―i zise că o să facă întocmai cum o învăţase. '
Iar apoi vrăjitorul deschise din nou muntele şi domniţa îşi luă zborul spre palat, dar străinul
o urmă şi―atâta o biciui cu nuieluşa că prinţesa nu mai contenea să se vaite că, vezi Doamne,
bate prea rău grindina şi se grăbi cât putu să ajungă acasă şi intră înapoi în iatac pe fereastră.
Străinul se întoarse la hanul unde dormea Ion, îşi scoase aripile şi se băgă în pat să se
odihnească, fiindcă era tare ostenit. Când se treziră dis―de―dimineaţă, străinul îi
spuse lui Ion că avusese un vis tare neobişnuit, cu prinţesa şi condurii ei, şi―l povăţui ca
atunci când l―o întreba, el să spună că prinţesa se gândise la condur; căci străinul ştia
prea bine de la vrăjitor că la asta avea să se gândească domniţa.
―Aşa o să fac, îi zise Ion. Poate că visul tău are să se împlinească, dar hai mai bine să ne
luăm rămas bun acum, că asta―i ultima oară când ne vedem, dacă nu ghicesc cum trebuie.
Se îmbrăţişară şi Ion porni spre palat. Sala cea mare era ticsită de lume şi judecătorii
şedeau în jilţuri înalte şi fiecare avea câte o pernă de puf să―şi sprijine capul de ea în
timp ce aveau să cugete adânc. Bătrânul împărat stătea şi el pe―acolo şi se tot ştergea la
ochi cu batista. Intră şi prinţesa şi parcă se făcuse încă şi mai frumoasă decât cu o zi
înainte şi cum intră, salută drăgăstos pe toată lumea şi―i întinse mâna lui Ion,
spunându―i „bună dimineaţa".
Venise clipa ca Ion să dezlege ghicitoarea prinţesei; şi ce gingaş se mai uita domniţa la el în
timp ce―i vorbea! Dar numai ce―l auzi pe Ion rostind cuvântul „condur" că se şi îngălbeni
la faţă ca turta de ceară; n―avea cum s―o dea la întors, căci Ion îi ghicise gândul!
Împăratul nu mai putea de bucurie şi te şi pufnea râsul când îl vedeai cum zburda şi
ţopăia de bucuros ce era şi toţi îl aplaudau, şi pe el, şi pe Ion care izbutise să dezlege prima
ghicitoare. Tovarăşul de drum se bucură şi el când auzi cât de bine se descurcase Ion; Ion
însă îşi împreună mâinile şi―i mulţumi lui Dumnezeu, încredinţat că are să―l ajute şi de
acum înainte, căci mai avea două încercări de trecut. Seara cei doi tovarăşi iar petrecură şi
se veseliră, iar când Ion adormi, străinul zbură pe urma prinţesei la munte şi de data asta o
biciui încă şi mai tare decât cu o seară înainte, căci luase cu el două nuieluşe. Se făcuse iar
nevăzut, aşa că nimeni nu―l zări când intră pe urmele prinţesei şi iar auzi tot ce vorbiră
vrăjitorul cu prinţesa. De data asta, vrăjitorul îi spuse domniţei să se gândească la o
mănuşă, iar străinul îi spuse lui Ion tot ca şi data trecută, ca şi când ar fi visat. A doua zi,
Ion ghici din nou gândul prinţesei şi la palat fu mare bucurie. Toţi curtenii zburdau şi
ţopăiau cum făcuse şi împăratul cu o zi înainte, numai prinţesa şedea pe un " divan şi nu
scotea o vorbă. Căci Ion nu mai trebuia decât să ghicească şi cel de―al treilea gând şi avea
să o ia de nevastă pe prinţesă şi să moştenească împărăţia după moartea tatălui ei; dar dacă
greşea, avea să―şi piardă viaţa şi vrăjitorul să se ospăteze cu ochii lui albaştri şi frumoşi.
În seara aceea Ion îşi spuse devreme rugăciunile şi se culcă şi nu trecu mult şi adormi
liniştit. Dar tovarăşul de drum îşi legă iar aripile de umeri, luă toate cele trei nuieluşe, îşi
puse sabia în cingătoare şi plecă în zbor la palat.
Era o noapte întunecoasă ca smoala şi se dezlănţuise o asemenea furtună că vijelia lua
ţiglele de pe case şi copacii din grădina prinţesei de care atârnau scheletele prinţilor se
aplecau la pământ ca sălciile în adierea vântului. Fulgerele brăzdau cerul şi tunetele bubuiră
necontenit toată noaptea. Deodată, fereastra de la iatacul domniţei se deschise şi prinţesa ieşi
în zbor pe fereastră. Era galbenă la faţă ca un mort, dar îşi râdea de vijelia aceea năprasnică
şi zicea că nu e decât o nimica toată. Vântul îi umflase mantia cea lungă ca pe o pânză de
corabie şi străinul o bătu tot drumul cu cele trei nuieluşe până ce din răni ţâşni sângele şi
prinţesa abia se mai ţinea în văzduh, dar până la urmă izbuti să ajungă la munte.
―Ce tare mai bate grindina! zise ea când se văzu înăuntru, n―am mai umblat până
acum pe o vreme ca asta.
―Da, uneori ce―i prea mult strică, răspunse vrăjitorul. Apoi prinţesa îi spuse că Ion
ghicise şi a doua oară şi că dacă avea să ghicească şi a treia, atunci ea o să trebuiască
să―l ia de bărbat şi n―o să mai poată veni nicicând la munte sau să mai facă vrăjitorii,
şi lucrul ăsta, mai zise ea, o întrista din cale afară.
―Bine, o să mă gândesc eu la ceva ce sigur n―are cum să―i treacă prin cap, decât dacă
nu cumva o fi vreun vrăjitor mai mare ca mine. Dar acum hai mai bine să ne veselim!
Apoi o luă pe prinţesă de mână şi se prinseră în horă cu drăcuşorii cei negri şi ciupercile
otrăvitoare cu lamele luminescente din sala cea mare, iar păianjenii cei roşii ţopăiau şi ei
voioşi încoace şi―ncolo pe pereţi şi şerpii veninoşi scuipau flăcări roşii şi albastre. Bufniţa
bătea toba, greierii cântau la scripcă şi lăcustele la muzicuţă. Era o petrecere tare nostimă.
Şi după ce se saturară de dănţuit, prinţesa trebui să plece acasă, ca să nu i se bage de
seamă lipsa la palat. Vrăjitorul zise că merge şi el cu ea, să―i ţină de urât, şi astfel îşi
luară zborul prin vijelia de―afară, iar străinul îşi rupse nuielele de spatele lor. Nicicând
nu mai umblase vrăjitorul pe―o furtună cu grindină ca aceea, iar când ajunseră la
palat îşi luă rămas bun de la prinţesă şi―i şopti la ureche:
―Mâine să te gândeşti la capul meu.
Dar străinul auzi ce―i şoptise. Şi chiar în clipa când prinţesa se strecura în iatac pe
fereastră, iar vrăjitorul se întorsese s―o ia în zbor spre munte, străinul îl prinse de
barba neagră şi lungă şi îi tăie capul cu sabia, chiar de la umeri, ca să nu apuce să vadă
cine îl scurtase de cap. Apoi îi aruncă trupul în apă să―l mănânce peştii şi după ce
înmuie şi capul în apă, îl înfăşură într―o năframă, se întoarse cu el la han şi se culcă.
A doua zi dimineaţa îi dădu lui Ion legătura cu capul secerat şi―i zise să n―o desfacă
decât când l―o pune prinţesa să ghicească la ce se gândise.
În sala cea mare a palatului era atâta lume că şedeau cu toţii lipiţi unii de alţii ca
ridichile într―o legătură. Sfetnicii şedeau în jilţurile cu perne albe, iar împăratul purta
straie noi şi pusese de―i fuseseră lustruite coroana de aur şi sceptrul şi acum arătau de
parcă era nou―nouţe. Prinţesa însă era albă ca varul şi purta o rochie neagră, de parcă
se pregătea să se ducă la vreo îngropăciune.
―Aşadar, la ce crezi că m―am gândit? îl întrebă prinţesa pe Ion.
Şi, în loc de răspuns, Ion desfăcu legătura şi chiar şi el se îngrozi când văzu capul hidos al
vrăjitorului. Şi toţi din sală se cutremurară la priveliştea aceea îngrozitoare, numai prinţesa
rămase nemişcată ca o stană de piatră şi nu scoase nici un cuvânt. Dar după o vreme, se
ridică de pe tron şi―i dădu mâna lui Ion, căci flăcăul îi ghicise gândul şi pace.
―De―acum tu eşti stăpânul meu, îi zise ea lui Ion cu un oftat adânc şi ochii plecaţi.
Diseară serbăm nunta.
―Tare mai sunt bucuros, zise împăratul, căci taman asta e şi dorinţa mea!
Şi toţi din sală începură să strige „ura!", pe străzi se porni să cânte muzica, clopotele
începură să bată şi cofetăresele scoaseră pănglicuţele negre de la acadele. Toată lumea se
bucura. Trei boi umpluţi cu raţe şi pui fură puşi la proţap în piaţa mare, ca să se poată
ospăta tot poporul din ei, iar din fântânile arteziene curgea vin şi cine cumpăra un coltuc
de pâine, primea în dar şi şase cornuri mari umplute cu stafide. Seara tot oraşul fu
luminat şi ostaşii traseră salve de tun, iar băieţii trăgeau cu pocnitori. Şi toată lumea
mânca şi bea şi petrecea şi dănţuia. Iar curtenii şi doamnele de la palat dănţuiau şi ei şi
cântau de se auzea până hăt departe:
„Frumoase fete şi zglobii

Se―nvârt în dans şi se rotesc
Şi sigur nu s―ar mai opri
Din dansul ăsta nebunesc
De n―ar rămâne la pantof
Fără călcâi şi fără toc. "
Prinţesa însă tot vrăjitoare rămăsese şi nu―l putea suferi pe Ion. Tovarăşul lui ele drum
se gândise că asta avea să se întâmple, aşa că îi dădu lui Ion trei pene smulse din aripile
lebedei şi o sticluţă cu nişte picături şi―i spuse să aşeze o scăldătoare mare lângă patul
prinţesei şi să pună în apă penele şi picăturile. Apoi, când prinţesa o să vrea să se bage în
pat, el să facă în aşa fel încât s―o împingă în scăldătoare şi s―o bage cu capul în apă de trei
ori, căci astfel va scăpa de vrajă şi pe dată va prinde drag de el. Ion făcu întocmai cum îl
învăţase străinul şi când o băgă prima dată cu capul în apă, prinţesa începu să ţipe tare şi se
prefăcu într―o lebădă mare şi neagră cu ochii ca nişte tăciuni aprinşi şi se zbătu cât putu să
scape din strânsoare. După ce o băgă a doua oară în apă, se prefăcu într―o lebădă albă, cu
un colan de pene negre la gât. Ion o mai vârî o dată cu capul sub apă şi când ieşi la
suprafaţă, lebăda se prefăcu într―o prinţesă frumoasă cum nu mai era alta pe lume, mai
frumoasă chiar decât fusese, şi cu ochii în lacrimi îi mulţumi lui Ion că o scăpase de vrajă.
A doua zi de dimineaţă, regele şi toţi curtenii se înfăţişară înaintea lor să le ureze
fericire. Iar pe seară, când plecară cu toţii, veni şi tovarăşul de drum al lui Ion. Avea un
toiag în mână şi bocceaua în spate. Ion îl îmbrăţişa şi îi spuse să nu plece, să rămână
acolo cu el, fiindcă lui îi datora toată bucuria şi norocul care dăduseră peste el. Dar
străinul clătină din cap şi―i zise cu un grai plin de bunătate şi blândeţe:
―Nu pot, căci mi―a venit sorocul să plec. Eu doar mi―am plătit datoria faţă de tine. Mai
ţii minte mortul acela pe care cei doi ticăloşi voiau să―l scoată dm sicriu şi să―l arunce în
drum? Tu ţi―ai dat toată averea ca să―l lase să se odihnească în pace. Eu sunt acel mort.
Şi nici nu―şi termină bine vorbele, că se şi făcu nevăzut. Petrecerea de nuntă ţinu o
lună încheiată. Ion şi prinţesa se iubeau tare mult şi împăratul apucă să trăiască încă
mulţi ani fericiţi şi se bucură de nepoţi; era tare fericit când îi ţinea în poală şi―i lăsa să
se joace cu sceptrul. Şi când se săvârşi din viaţă, Ion ajunse împărat în locul lui.
FABULA SE REFERĂ ŞI LA TINE!

1836 This Fable Is Intended for You
Înţelepţii Antichităţii au inventat o metodă de a—i spune omului adevărul în faţă,

fără însă a fi nevoit să—l vorbească urât: îi ţineau în faţă o oglindă fermecată, în care se
vedeau tot felul de animale şi de lucruri stranii. Se vedea în oglinda aceea un spectacol
nu numai hazliu, dar şi pilduitor.
Ei i—au dat numele de „fabulă" şi, oricât de proaste sau deştepte ar fi fost
animalele din ea, oamenii nu aveau decât să o aplice la ei înşişi şi să gândească: „Fabula
aceasta se referă şi la tine!".
Să luăm un exemplu.
Au fost pe vremuri doi munţi înalţi şi pe vârful fiecăruia se afla un castel. În vale
alerga un câine, acesta amuşina pe jos. Îi era foame şi căuta să dea de vreun şoarece sau
o potârniche. Dintr—o dată, la unul dintre castele sună trâmbiţa, care anunţa că cina
este gata. Pe loc, câinele o luă la goană spre acel castel, ca să prindă şi el ceva de mâncat.
Dar, pe la jumătatea urcuşului, trompeta încetă şi se auzi trâmbiţaşul din celălalt
castel anunţând cina. Şi câinele se gândi: „Până ajung eu acolo, o să se termine masa.
Mai bine merg dincolo, unde abia a început". Aşa că se puse pe coborât şi urcă pe
celălalt munte. Dar acum a doua trompetă încetase, iar prima începuse să cânte din nou.
Câinele începu iarăşi să coboare un munte şi să urce pe celălalt, şi o ţinu aşa până când
amândouă trompetele încetară, şi mâncarea, oriunde ar fi ales câinele să meargă, se terminase.
Ghiciţi acum ce au vrut să spună înţelepţii antichităţii cu această fabulă şi la cine
dintre noi se referă ea? Cine îşi risipeşte aşa forţele, fără să ajungă la capăt, fie într—un
loc, fie în altul?
TALISMANUL
1836 The Talisman
Un prinţ şi o prinţesă erau încă în luna de miere şi se simţeau foarte fericiţi! Un singur
gând îi tulbura, şi anume: oare aveau să fie toată viaţa atât de fericiţi cum erau atunci? Şi
tot ce—şi doreau era un talisman care să—i protejeze împotriva dezamăgirilor în căsnicie.
Ei auziseră că este un om care trăia în pădure şi care se bucura de respectul tuturor
pentru înţelepciunea lui.
Sperau ca acesta să le dea cel mai bun sfat pentru oricâte nefericiri şi încercări
grele s— ar fi putut ivi. Prinţul şi prinţesa au mers la el şi i—au spus ce îi neliniştea. La
auzul spuselor lor, înţeleptul le—a zis:
—Călătoriţi prin toate ţările lumii şi, când veţi întâlni o pereche cu adevărat fericită,
cereţi—i câte o bucată din veşmântul cel mai aproape de piele. Iar după aceea, purtaţi
cu voi bucăţele de ţesătură. Acesta este remediul cel mai bun împotriva nefericirii.
Prinţul şi prinţesa au pornit la drum şi curând au auzit de un cavaler despre care
se spunea că duce cu soţia a lui cea mai fericită viaţă.
Se duseră la castelul acestuia şi întrebară dacă într—adevăr căsnicia cavalerului şi
a soţiei este atât de fericită pe cât umblă vorba.
—Desigur, a venit răspunsul. Un singur lucru ne supără: nu avem copii!
Deci talismanul nu era de găsit aici. Prinţul şi prinţesa au fost nevoiţi să plece mai
departe în căutarea familiilor cu adevărat fericite.
Au ajuns apoi într—un oraş în care, auziseră ei, locuia un cinstit cetăţean, care
trăia împreună cu soţia lui în cea mai deplină mulţumire şi înţelegere. S—au dus şi la
acesta şi l— au întrebat dacă este cu adevărat fericit, cum spune lumea.
—Da, chiar sunt! le—a răspuns omul. Eu şi soţia mea avem cea mai frumoasă viaţă. Of,
dacă n—am avea atâţia copii! Ne aduc atâtea nelinişti şi atâta bătaie de cap!
Talismanul nu putea fi găsit nici la omul acesta, iar prinţul şi prinţesa porniră mai departe
prin ţară, întrebând peste tot unde se pot găsi perechi fericite. Dar nu găsiră nici una.
Într—o zi, în vreme ce mergeau cu trăsura de—a lungul unor câmpuri şi pajişti,
văzură un păstor care cânta vesel din fluier. în acelaşi timp, zăriră şi o femeie venind
spre el, cu un copil mic în braţe şi ţinând de mână un băieţel. îndată ce a zărit—o,
păstorul s—a şi ridicat s—o întâmpine. A primit cu braţele deschise, apoi a luat copilul,
pe care 1—a sărutat şi 1—a mângâiat. Chiar şi câinele păstorului a venit la băieţel, i—a
lins mânuţa şi a început să se joace cu el, lătrând şi sărind vesel, între timp, femeia a scos
oala pe care o adusese cu el şi a spus:
—Tăticule, hai să mănânci!
Omul s—a aşezat şi a început să mănânce. Dar prima bucată a ajuns în gura
pruncului, iar a doua a fost împărţită cu băieţelul şi cu câinele. Toate acestea le—au văzut
prinţul şi prinţesa. Apropiindu—se de acei oameni, au intrat în vorbă cu ei şi au întrebat:
—Sunteţi cu adevărat ceea ce s—ar numi o familie mulţumită şi fericită?
—Da, suntem cu adevărat, a răspuns bărbatul. Lăudat fie Domnul! Nici un prinţ sau
prinţesă nu ar putea fi atât de fericiţi ca noi.
—Atunci ascultă, a spus prinţul. Faceţi—ne un hatâr, şi nu veţi regreta. Daţi—ne câte o
bucăţică din hainele voastre mai apropiate de piele.
Auzind cererea, păstorul şi soţia lui se uitară ciudat unul la amil. Într—un târziu,
el spuse:
—Dumnezeu îmi e martor că v—am da cu bucurie şi nu numai o bucăţică, ci întreaga
cămaşă şi tot juponul. Atâta doar că nu avem aşa ceva!
Aşa că prinţul şi prinţesa îşi continuară călătoria, dară fără să izbândească ceva. în
cele din urmă, obosiţi de atâta drum lung şi fără rezultate, se îndreptară spre casă.
Merseră din nou la coliba înţeleptului şi îl certară pentru sfatul prost pe care li—l
dăduse. El ascultă întreaga poveste a călătoriei lor.
Înţeleptul zâmbi şi le spuse:
—Chiar credeţi că nu aţi câştigat nimic din această călătorie? Nu aţi aflat lucruri care
să vă folosească în viaţă?
—Ba da, răspunse prinţul. Am aflat că mulţumirea este o binecuvântare foarte rară pe pământ.
—Iar eu am aflat, spuse şi prinţesa, că pentru a fi fericit nu ai nevoie de nimic mai mult...
decât să fii fericit.
Atunci prinţul o luă de mână. Se uitară lung unul în ochii celuilalt, cu cea mai
adâncă iubire. Iar înţeleptul le dădu binecuvântarea, spunându—le:
—În adâncul inimilor voastre, aţi descoperit adevăratul talisman. Păziţi—l cu grijă şi nu
lăsaţi niciodată duhul rău al neînţelegerii să vă stăpânească!
MICA SIRENĂ(zâna mării)

1836 The Little Mermaid
Departe―n largul mării apa e albastră ca albăstrelele şi limpede cum e cristalul, dar e şi
foarte adâncă, atât de adâncă încât nici o ancoră nu poate ajunge până la fund; ar trebui să pui
o mulţime de turnuri de biserică, unele peste altele, ca să ajungi de la fund până la luciul apei.
Să nu credeţi însă că acolo nu―i decât nisip şi mâl; nu, acolo cresc copaci ciudaţi şi
ierburi ciudate, şi tulpinile şi frunzele lor sunt aşa de mlădioase încât se clatină la cea
mai mică mişcare a apei, parcă ar fi vii. Toţi peştii, mici şi mari, se strecoară printre
ramuri cum se strecoară păsările prin văzduh. în locul unde―i cea mai mare adâncime
e palatul împăratului mării; zidurile sunt de mărgean şi ferestrele înalte şi arcuite sunt
de chihlimbar străveziu; acoperişul e făcut din scoici care se deschid şi se închid după
cum se mişcă apa. Şi în fiecare scoică e un mărgăritar de preţ; numai unul şi ar fi destul
să împodobească măreţ coroana unui rege.
Împăratul mării era de multă vreme văduv şi casa i―o ţinea mamă―sa, bătrâna.
Era o femeie înţeleaptă, dar foarte mândră de neamul ei; purta douăsprezece stridii pe
coadă, pe când nobilii aveau numai câte şase. încolo, era femeia vrednică, mai ales că
ţinea foarte mult la nepoatele ei, domniţele mării. Acestea erau şase la număr şi toate
frumoase, dar cea mai mică era cea mai frumoasă dintre toate; pielea ei era gingaşă şi
moale ca o petală de trandafir, ochii albaştri ca nişte lacuri adânci, dar, ca şi celelalte, nu
avea picioare şi trupul în partea de jos avea o coadă de peşte.
Toată ziua fetele se jucau prin odăile palatului din ai cărui pereţi creşteau flori vii.
Când deschideau ferestrele de chilimbar, intrau înăuntru peşti, aşa cum intră la noi
rândunelele când deschidem ferestrele. Peştii veneau până―n preajma domniţelor,
mâncau din palmă şi se lăsau mângâiaţi.
Afară, în faţa palatului era o grădină mare cu copaci roşii şi albaştri; poamele străluceau ca
aurul şi florile ca focul, şi tulpinile şi frunzele se mişcau întruna. Pe jos era un nisip foarte fin şi
albastru ca o flacără de pucioasă. Peste tot plutea un soi de lumină albastră, încât ai fi crezut că
eşti sus în văzduh cu cerul deasupra şi dedesubt şi nu că eşti în fundul mării. Când apa era
liniştită se putea zări soarele ca o floare mare, roşie, din care se revărsa lumina.
Fiecare domniţă îşi avea în grădină un loc al ei, în care sădea ce―i plăcea. Una dăduse
stratului ei de flori formă de balenă, alteia îi plăcuse să şi―l facă pe―al ei după chipul ei însăşi,
iar cea mai mică îşi făcuse stratul rotund ca soarele şi sădise numai flori roşii ca şi el. Domniţa
cea mai mică era o fată tăcută şi gânditoare şi în timp ce surorile ei adunau toate lucrurile
ciudate care căzuseră de prin corăbii scufundate, ea, în afară de florile cele roşii, care
semănau cu soarele, nu voise să aibă decât o statuie. Era un băiat frumos, sculptat din
marmură albă şi pe care―l găsiseră într―o zi prăbuşit în fundul mării. Domniţa a sădit
lângă statuie volbură trandafirie şi volbura a crescut şi ramurile ei atârnau peste băiatul
de marmură aplecându―se către nisipul albastru de pe jos, pe care umbra se aşternea
albastră şi tremura întruna ca şi ramurile. Ai fi zis că vârful şi cu rădăcinile se jucau
împreună şi parcă tot voiau să se sărute.
Cea mai mare bucurie a ei era să vorbească despre lumea oamenilor. Bunică―sa
mereu trebuia să―i spuie tot ce ştie despre corăbii şi despre oraşe, despre oameni şi
despre animalele care trăiesc sus pe pământ. Fetei i se părea mai cu seamă frumos că
sus, pe pământ, florile au mireasmă, nu ca florile din fundul mării, care n―au parfum,
şi că pădurile sunt verzi, iar peştii care se zăresc printre ramurile copacilor cântă de
ţi―i mai mare dragul; bunica le zicea păsările peşti, fiindcă altfel fetele n―ar fi
priceput ce spune, că nu văzuseră niciodată păsări.
―Când aveţi să împliniţi cincisprezece ani ― spunea bunica ― o să aveţi voie să ieşiţi la
faţa mării, să vă aşezaţi pe stâncă la lumina lunii şi să vedeţi corăbiile cele mari, şi o să
vedeţi şi oraşe, şi păduri.
Şi iată că a venit vremea când sora cea mai mare a avut cincisprezece ani. între
surori era deosebire tot de câte un an, aşa că cea mai mică era cu cinci ani mai tânără
decât cea mai mare şi mai avea deci de aşteptat cinci ani până să ajungă şi ea să se ridice
din fundul mării şi să vadă cum e la noi pe pământ. Cea mai mare a făgăduit celorlalte
să le povestească ce a văzut şi ce lucruri frumoase a găsit; fiindcă ce le spunea bunica nu
le era destul, voiau să afle mai mult decât ce povestea ea.
Nici una nu era aşa de curioasă cum era cea mai mică, tocmai ea care avea de aşteptat
mai mult decât toate, şi care era aşa de cuminte şi de gânditoare. Adeseori, noaptea,
deschidea fereastra şi stătea ceasuri întregi uitându―se prin apa albăstruie cum peştii
dădeau din coadă şi din aripioare. Putea să zărească luna şi stelele; de―acolo din fund se
vedeau şters prin apă, însă mult mai mari decât le vedem noi. Când pe sub ele trecea
deodată ceva care semăna cu un nor negru, ea ştia că era o balenă care trecea pe deasupra ei
sau o corabie pe care erau oameni mulţi; desigur că ei nici nu se gândeau că o fată drăgălaşă
din fundul mării stă dedesubt şi îşi întindea mâinile albe către pântecele corăbiei.
Şi aşa cum am spus, domniţa cea mai mare împlinise cincisprezece ani şi avea
nevoie acuma să iasă la faţa mării.
Când s―a întors avea o sumedenie de lucruri de povestit, dar mai frumos decât
toate era, zicea ea, să stai pe un grind de nisip la lumina lunii, când marea e liniştită, şi
să te uiţi la oraşul aşezat pe coasta mării, în care strălucesc lumini ca sute de stele, să
auzi muzica şi vuietul trăsurilor şi al oamenilor, să priveşti turnurile bisericilor şi să
asculţi clopotele. Şi sora cea mai tânără ardea de dorinţa de a vedea toate aceste lucruri
şi asta tocmai din pricină că nu putea să se ducă să stea sus pe pământ.
Seara s―a dus iar la fereastră şi s―a uitat prin apa albastră; se gândea cum o fi
oraşul cel zgomotos şi i se părea că aude clopotele.
Peste un an, altă soră de―a ei a căpătat învoire să se urce la faţa apei şi să înoate
până unde―o vrea. A ieşit din mare când asfinţea soarele şi priveliştea asta i s―a părut
că―i cel mai frumos lucru pe care 1―a văzut. Spunea că tot cerul parcă era din aur şi
nourii erau aşa de minunaţi, cum nici nu se putea închipui, zburau pe cer, roşii şi
albaştri, dar şi mai repede decât nourii zbura, asemenea unui văl lung şi alb, un stol de
lebede către soare. Dar soarele s―a scufundat în valuri şi curând după aceea a pierit şi
lumina trandafirie care umplea faţa mării şi nourii.
A mai trecut un an şi s―a urcat sus şi sora de―a treia. Asta era cea mai îndrăzneaţă din
toate; a intrat pe gura unui fluviu care se vărsa în mare. Pe dealuri verzi, pe de o parte şi de alta,
erau podgorii; printre păduri minunate se iveau case şi castele şi în copaci erau păsări
care cântau. La o cotitură a dat de―un cârd de copii care se scăldau şi se hârjoneau în
apă; a vrut să se joace şi ea cu dânşii, dar copiii au fugit speriaţi şi deodată a venit un
animal mititel şi negru; era un câine, dar ea nu mai văzuse câini până atunci; a început
să latre la dânsa aşa de tare, că ei i―a fost frică şi s―a întors repede înapoi în mare. Şi
acuma ea zicea că niciodată n―are să uite pădurile, dealurile şi pe copiii aceia drăgălaşi,
care puteau să înoate, deşi nu aveau coadă.
Cea de―a patra soră nu era aşa de vitează şi a rămas în mijlocul mării. Spunea că
acolo e mai frumos; te uiţi şi vezi până departe de jur împrejur şi cerul deasupra e ca un
clopot de sticlă. Văzuse şi corăbii, dar numai de departe tare, parcă erau nişte pescăruşi;
delfinii poznaşi se dădeau de―a tumba şi balenele cele mai mari împroşcau apă pe nări,
parcă erau în toate părţile numai fântâni ţâşnitoare.
Şi iată că i―a venit rândul celei de―a cincea surori. Ziua ei de naştere cădea iarna şi
de aceea ea a văzut ce nu văzuseră surorile ei când ieşiseră la faţa apei întâia oară. Marea
era verde şi în toate părţile pluteau munţi mari de gheaţă şi fiecare parcă era un mărgăritar,
zicea ea, şi totuşi erau mai mari decât turnurile oamenilor. Aveau forme care de care mai
ciudate şi sclipeau ca nişte diamante. Ea s―a aşezat pe un munte de gheaţă şi corăbierii
treceau speriaţi pe lângă dânsa şi vântul i se juca prin păr. Spre seară cerul s―a înnourat, a
început să fulgere şi să tune, iar marea s―a întunecat şi a început să se zbuciume zgâlţâind
munţii de gheaţă care străluceau la lumina fulgerelor. Corăbiile şi―au strâns pânzele şi
pretutindeni era numai spaimă şi obidă, ea însă şedea liniştită pe muntele ei de gheaţă
plutitor şi se uita cum fulgerele alunecă în cruciş şi în curmeziş pe cer.
Fiecare dintre cele cinci surori, când se suia întâia oară la faţa apei, era încântată de
lucrurile noi şi frumoase pe care le vedea. După aceea însă, când urcatul deasupra apei
ajungea să fie ceva obişnuit, fiindcă nu puteau să iasă la faţa mării când voiau, nu le mai
plăcea aşa de tare să se urce sus;
ba chiar după o lună de zile fiecare spunea că―i mai frumos jos la ele acasă.
Acum, după ce toate se făcuseră mari, se luau uneori la braţ şi se urcau seara împreună
deasupra apei; surorile aveau glasuri frumoase, mai frumoase decât ale oamenilor, şi când
era furtună şi ele să gândeau că au să se scufunde multe corăbii, se duceau pe lângă corăbii
şi cântau şi―n cântecele lor spuneau ce frumos e pe fundul mării. îi rugau pe corăbieri să
nu le fie teamă dacă se scufundă, dar corăbierii nu pricepeau limba lor şi credeau că
vorbeşte furtuna. Şi ei nu putea să vadă frumuseţile din fundul apei, fiindcă atunci când
corabia se scufunda corăbierii se înecau şi ajungeau morţi la palatul împăratului mării.
Când surorile celelalte se urcau deasupra mării, sora cea mai mică rămânea
singuratică şi se uita după ele, şi mai că―i venea să plângă, dar zânele mării n―au
lacrimi şi de aceea durerea lor e şi mai mare.
―O, de―aş împlini o dată cincisprezece ani!, ofta ea; de pe acum ştiu că lumea de pe
pământ şi oamenii au să―mi fie dragi!
În sfârşit, a împlinit cincisprezece ani.

―Acum eşti mare ― i―a spus bunica, mama împăratului mării. Hai să te gătesc şi pe
tine ca şi pe surorile tale!
Şi i―a pus în păr o cunună de crini albi, cu petalele de mărgăritar; şi i―a mai
prins de coadă opt stridii mari, ca să―i însemne rangul.
―Mă doare ― a zis domniţa.
―Trebuie să rabzi; măreţia se ţine cu osteneală!
O!, ea ar fi aruncat cu plăcere toată această măreţie şi şi―ar fi scos bucuros cununa
cea grea; florile cele roşii din grădină o prindeau mai bine, dar nu avea încotro. Şi―a
luat rămas bun de la bunică―sa şi s―a urcat, uşoară ca o picătură de aer, prin apă.
Soarele tocmai asfinţise când şi―a scos capul din mare, dar nourii mai străluceau roşii şi
aurii şi pe cer se ivise luceafărul de seară. Văzduhul era molcom şi răcoros, şi marea era liniştită.
Nu departe de acolo era o corabie mare, cu trei catarge şi numai cu o pânză întinsă, fiindcă
vântul nu bătea deloc; pe funii şi pe catarge şedeau mateloţi. De pe corabie venea zvon de muzici
şi de cântece şi deodată sute de lanterne s―au aprins; colorate cum erau ai fi zis că fluturau în
aer steagurile tuturor popoarelor. Zâna cea mică s―a dus până la fereastra cabinei şi s―a uitat.
înăuntru erau mai mulţi oameni îmbrăcaţi de sărbătoare; dar cel mai frumos dintre ei prinţul
cel tânăr. Avea nişte ochi mari, negri şi nu părea să aibă mai mult de cincisprezece ani. Astăzi
era ziua lui de naştere şi de acea era petrecere pe corabie. Marinarii dansau pe punte şi când
prinţul a ieşit şi el pe covertă, sute de rachete au ţâşnit în aer şi au făcut o lumină ca ziua şi zâna
s―a speriat şi s―a scufundat repede în apă. Dar n―a stat mult şi şi―a scos capul şi când s―a
uitat în văzduh parcă toate stelele cerului cădeau pe ea. Niciodată nu văzuse ea asemenea
minunăţii de artificii. Sori mari se destrămau, împroşcând flăcări, peşti zburători pluteau în aer
şi totul se oglindea în apa strălucitoare. Pe corabie era atât de multă lumină, încât se desluşeau
bine nu numai oamenii, dar chiar şi fiecare funie. Ce frumos era prinţul. Strângea mâinile
celorlalţi şi zâmbea, şi muzica cânta.
S―a făcut târziu, dar zâna nu―şi mai putea dezlipi ochii de la corabie şi de la prinţul cel
tânăr şi frumos. Lanternele colorate s―au stins; nu mai zburau rachete către cer, nu se mai
auzeau tunurile bubuind, însă în adâncul mării era vuiet şi zbucium. Zâna stătea la faţa apei,
valurile o ridicau şi o legănau şi ea se uita pe fereastra cabinei. A început să bată vântul şi
corabia şi―a desfăcut una câte una pânzele. Valurile se ridicau tot mai sus, cerul s―a înnourat,
în zare a început să fulgere. Venea furtuna. Mateloţii au strâns pânzele. Corabia a pornit repede,
legănându―se pe marea vânzolită, valurile se înălţau ca nişte munţi negri care parcă voiau să se
rostogolească peste catarge, dar nava se cufunda ca o lebădă, apoi ieşea iar la iveală printre
talazurile înalte şi se lăsa iar în jos. Zânei i se păru că―i un joc vesel al corăbiei, dar celor din
corabie nu li se părea deloc că―i aşa. Nava trosnea tot mai tare, pereţii s―au spart de izbiturile
valurilor, apa a pătruns înăuntru, catargul s―a rupt, parc―ar fi fost de papură, şi corabia s―a
culcat pe―o parte şi apa a început s―o cuprindă. Acum de―abia zâna şi―a dat seama că cei de
pe corabie erau în primejdie; chiar şi ea trebuia să se ferească de bârnele şi lemnele care se
desfăceau din corabie şi erau împinse de valuri în toate părţile. Câteva clipe a fost aşa de
întuneric, încât nu se mai putea zări nimic, pe urmă, la lumina fulgerelor, toţi cei de pe corabie
s―au văzut; zâna căuta din ochi pe prinţul cel tânăr. Deodată 1―a zărit scufundându―se
împreună cu corabia şi pierind în apă. Mai întâi s―a bucurat că el are să ajungă jos la ea acasă,
dar îndată după aceea s―a gândit că oamenii nu pot trăi în apă şi prinţul n―are să poată
ajunge decât mort la palatul tatălui ei. Nu, nu trebuie să moară, s―a gândit ea şi repede a pornit
înot printre bârnele şi scândurile care pluteau pe apă, uitând cu totul că acestea ar fi putut s―o
lovească şi s―o vatăme. Şi atunci s―a dat la fund, apoi a ieşit mai departe din apă, până a ajuns
lângă prinţul care de―abia mai putea să înoate din pricină că valurile puternice îl acopereau
mereu; braţele şi picioarele îi erau frânte de oboseală, ochii lui frumoşi clipeau gata să se închidă
şi chiar s―au închis şi el ar fi murit desigur dacă n―ar
fi fost zâna. L―a prins cu o mână şi cu cealaltă i―a ţinut capul deasupra apei şi s―a
lăsat cu dânsul în voia valurilor.
Dimineaţa s―a făcut iar vremea frumoasă, dar din corabie nu mai rămăsese nimic.
Soarele a răsărit roşu, strălucitor, din apă şi la razele lui, obrajii prinţului parcă s―au
înviorat, dar ochii tot închişi au rămas. Zâna 1―a sărutat pe frunte şi i―a dat într―o
parte părul ud. I se părea că seamănă cu statuia din grădina ei din fundul mării. L―a
mai sărutat o dată, dorind din tot sufletul ca el să mai trăiască.
Deodată a zărit în faţa ei pământul, cu munţi înalţi şi albăstrui, ale căror piscuri
străluceau de zăpadă parcă ar fi fost nişte lebede care făcuseră acolo popas. Jos, către
ţărm, erau păduri verzi şi mai în faţă era o biserică sau o mănăstire, dar ea nu ştia ce
era şi vedea că―i o clădire mare. în grădină erau lămâi şi portocali şi în faţa porţii
palmieri. Marea făcea aici un mic golf şi apa era liniştită, dar foarte adâncă. Zâna a
înotat cu prinţul până la o stâncă de lângă ţărm presărată cu nisip alb şi mărunt şi l―a
aşezat pe nisip, sprijinindu―l aşa ca să stea cu capul ridicat şi cu faţa la soare.
În clădirea cea mare şi albă au început să tragă clopotele şi în grădini s―au ivit o
mulţime de fete. Zâna s―a ascuns după nişte stânci care ieşeau din apă şi şi―a turnat
spumă de mare în păr şi pe piept ca să nu i se vadă faţa şi s―a uitat de după stânci să
vadă cine are să vie la prinţ.
N―a trecut mult şi a venit o fată; întâi s―a speriat, dar îndată s―a dus repede şi a
chemat mai mulţi oameni şi zâna a văzut cum prinţul şi―a venit în fire, cum s―a uitat
împrejur zâmbindu―le tuturor, numai ei nu, şi nici nu avea cum să―i zâmbească,
fiindcă nu ştia că ea îl scăpase de la moarte. Zâna s―a întristat şi după ce l―au dus pe
prinţ în clădirea cea mare s―a scufundat şi ea mâhnită în apă şi s―a întors la palatul
tatălui ei din fundul mării.
Fusese ea tăcută şi gânditoare şi mai înainte, acum însă s―a făcut şi mai tăcută.
Surorile au întrebat―o ce―a văzut sus, dar ea nu le―a spus nimic.
În fiecare zi, şi dimineaţa şi seara, ieşea la faţa apei şi se ducea la locul unde îl lăsase pe
prinţ. A văzut cum încetul cu încetul poamele din grădină s―au copt, cum zăpada de pe
munţi s―a topit, dar pe prinţ nu―l vedea nicăieri şi de aceea de fiecare dată se întorcea
acasă tot mai tristă. Singura ei mângâiere era să se ducă în grădină şi să ia în braţe statuia
cea frumoasă de marmură care semăna cu prinţul. De flori nu se mai îngrijea şi ele
crescuseră ca nişte bălării, năpădiseră cărările şi acum îşi împleteau tulpinile şi rămurelele
cu crengile copacilor, aşa că pe sub ele era întuneric de―a binelea.
De la o vreme nu s―a mai putut ţine şi a spus uneia dintre surori ce―i sta pe inimă,
şi sora aceasta a spus celorlalte, dar numai lor şi câtorva zâne ale mării, care n―au
vorbit despre asta decât cu prietenele lor cele mai bune.
Una dintre ele ştia cine―i prinţul, văzuse şi ea petrecerea de pe corabie şi de la ea
s―a aflat unde―i palatul lui.
Palatul acesta era clădit dintr―un fel de piatră galbenă, strălucitoare, cu scări de
marmură, din care una ajungea chiar până la marginea mării. Cupole mari de aur se
ridicau deasupra palatului şi printre stâlpii care înconjurau clădirea erau statui care parcă
erau vii. Pe geamurile limpezi ale ferestrelor înalte se vedeau odăi măreţe cu perdele de
mătase şi covoare pe jos şi cu tablouri mari atârnate de pereţi. în mijlocul sălii celei mari era
o fântână ţâşnitoare şi apa ajungea până sus la cupola de sticlă a tavanului. Prin cupolă
pătrundea soarele luminând apa şi plantele care creşteau în havuz.
Acum zâna ştia unde stă prinţul şi acolo se ducea ea către seară şi şedea pe apă până
târziu noaptea. Se apropia de ţărm mult mai mult decât s―apropiaseră celelalte, ba se
ducea chiar până sub balconul de marmură care arunca o umbră lungă peste apă. Aici ea se
oprea şi se uita la tânărul prinţ, care stătea pe balcon şi credea că e singur în lumina lunii.
De multe ori îl vedea cum, seara, porneşte pe mare pe o corabie cu steguleţe multe la
catarg; pe corabie cânta muzica; ea asculta ascunsă în păpurişul verde şi când vântul umfla
vălurile ei lungi şi albe ca argintul cine―o vedea credea că―i o lebădă care îşi întinde aripile.
Noaptea, de multe ori, când pescarii ieşeau le pescuit cu făclii, ea auzea cum
vorbeau frumos despre prinţ şi se bucura că―l scăpase de la moarte atunci când îl luase
în braţe, pe jumătate mort, şi―l purtase cu dânsa pe valuri. Şi îşi aducea aminte cum
şezuse el cu capul pe pieptul ei, şi cum ea îl sărutase, prinţul nu ştia de asta nimic şi nici
măcar nu putea s―o viseze.
Zâna cea mică îi îndrăgea tot mai tare pe oameni şi tot mai tare ar fi vrut să trăiască
printre dânşii şi lumea lor i se părea mult mai mare decât lumea ei din fundul mării;
puteau să meargă cu corăbiile pe apă, să se urce pe munţi până deasupra norilor şi ţările
lor se întindeau, cu păduri şi cu câmpii, mai departe decât ajungea ea cu privirea. Erau
o mulţime de lucruri pe care voia să le afle, dar surorile nu ştiau ce să―i spună şi de
aceea, într―o bună zi, a întrebat―o pe bunică―sa. Bunica cunoştea bine lumea de
deasupra apei şi―i zicea ţara de deasupra mării.
―Când oamenii nu se îneacă ― a întrebat―o zâna cea mică ― atunci ei pot să trăiască
mereu? Nu mor şi ei aşa cum murim noi aici.
―Ba da ― a răspuns bunica ― mor şi ei şi viaţa lor e chiar mai scurtă decât a noastră.
Noi putem să trăim şi trei sute de ani, dar după ce am murit ne prefacem în spumă şi
n―avem nici măcar un mormânt aici, printre cei care ne―au fost dragi. Sufletul nostru
nu―i nemuritor, nu mai înviem din morţi şi suntem ca papura cea verde, care dacă o tai
nu mai înverzeşte niciodată. Oamenii însă au un suflet care trăieşte mereu după ce
trupul s―a făcut ţărână; sufletul lor se suie în stelele cele strălucitoare. Aşa cum urcăm
noi la faţa apei şi vedem ţara oamenilor, aşa se urcă ei până la un tărâm necunoscut şi
minunat pe care noi nu―l putem vedea niciodată.
―Dar noi de ce nu avem un suflet nemuritor?, a întrebat zâna. Aş da bucuros sutele de
ani pe care le mai am de trăit ca să fiu om măcar o zi şi să pot avea şi eu parte de viaţa
cerească. ―La asta nici să nu te gândeşti ― a spus bătrâna. Noi suntem mult mai fericiţi
decât oamenii. ―Vasăzică am să mor şi am să mă prefac în spumă de mare şi n―am să
mai aud muzica valurilor, şi n―am să mai văd soarele? Oare nu pot să fac nimic ca să
capăt şi eu un suflet nemuritor?
―Nu ― a spus bătrâna; s―ar putea asta numai dacă vreun om muritor te―ar iubi mai
mult decât pe tatăl şi pe mama lui şi s―ar gândi numai la tine, şi te―ar lua de mână, şi
ţi―ar jura dragoste şi credinţă pe veşnicie. Atunci, sufletul lui ar trece şi în tine şi ai
avea şi tu parte de fericirea oamenilor. Ţi―ar da suflet şi totuşi sufletul lui şi l―ar
păstra! Numai că asta nu se poate întâmpla! Tocmai ceea ce ni se pare nouă că―i
frumos, adică coada noastră de peşte, tocmai asta li se pare oamenilor urât; acolo la
dânşii, ca să fii frumos trebuie să ai două proptele grosolane, cărora ei le zic picioare.
Zâna a oftat şi s―a uitat mâhnită la coada ei de peşte.
―Mai bine să ne bucurăm de viaţa noastră aşa cum este ― a spus bătrâna. Să înotăm şi
să sărim prin apă trei sute de ani cât avem de trăit, după aceea ne rămâne vreme destulă
să ne odihnim! Deseară avem bal la curte!
A fost o petrecere cum nu se poate vedea pe pământ. Pereţii şi tavanul sălii de bal erau de
sticlă groasă, dar străvezie. Sute de scoici uriaşe, roze şi verzui, stăteau în şiruri de o parte şi de
alta, şi în fiecare ardea un foc albastru care lumina toată sala şi se vedea şi afară prin pereţi, aşa
că marea era toată luminată. Se puteau vedea toţi peştii, de tot felul, mari şi mici, cum înotau pe
lângă pereţii de sticlă; unii aveau solzi roşii, alţii îi aveau albi ca argintul sau galbeni strălucitori
ca aurul. Prin mijlocul sălii curgea o apă largă şi pe apa asta bărbaţii şi femeile mării dansau
după cântecul pe care―l cântau chiar ei. Oamenii de pe pământ n―au glasuri aşa de frumoase.
Zâna cea mică a cântat mai frumos decât toţi şi toţi au bătut din palme după ce au ascultat―o.
Şi o clipă s―a bucurat şi ea, fiindcă ştia că are cea mai frumoasă voce de
pe pământ şi din mare. După aceea şi―a adus aminte de lumea de deasupra; nu putea să
uite pe prinţul cel frumos şi nici să uite părerea ei de rău că n―are şi ea un suflet nemuritor
cum are el. S―a întristat aşa de tare, că s―a strecurat printre ceilalţi şi a ieşit din palat şi,
în timp ce toţi cântau şi se veseleau, s―a dus în grădină şi a şezut acolo, mâhnită până în
fundul inimii. Deodată a auzit cornul, sunetele lui pătrundeau înăbuşit prin apă până la
dânsa. Şi ea s―a gândit: „Acum desigur că prinţul pleacă cu corabia pe mare; mi―i mai
drag decât tata şi decât mama, şi lui aş vrea să―i încredinţez fericirea vieţii mele. Am să fac
tot ce am să pot ca să capăt şi eu un suflet fără de moarte! Surorile mele dansează în palat şi
nimeni nu mă vede. Am să mă duc la vrăjitoarea mării; totdeauna m―am temut de ea, dar
acuma mă duc la dânsa, poate că―mi dă un sfat şi mă ajută!"
Zâna ieşi din grădină şi se duse către bulboanele vuitoare, dincolo de care locuia
vrăjitoarea. Nu fusese niciodată acolo. Pe unde mergea acum nu erau flori, nici iarbă de
mare, era numai cenuşiu şi gol; la bulboane apa se învârtea ca nişte roţi de moară şi tot ce
lua cu ea ducea în adâncime. Zâna trebui să treacă prin aceste vârtejuri de apă ca să ajungă
la tărâmul vrăjitoarei mării, iar aici alt drum nu era decât printr―un mâl care parcă
fierbea şi de care zicea vrăjitoarea că e nămolul ei. Casa era în mijlocul unei păduri foarte
ciudate. Copacii şi tufişurile erau polipi, pe jumătate animale, pe jumătate plante; erau ca
nişte şerpi cu sute de capete care ieşeau din pământ; ramurile erau braţe lungi şi vâscoase,
cu degete ca nişte viermi mlădioşi, şi toate mădularele lor se mişcau mereu, de la rădăcini
până în creştet. Tot ce puteau apuca din apă, apucau şi nu mai lăsau. Zâna cea mică s―a
oprit din mers, speriată; inima îi bătea cu putere; mai că s―ar fi întors înapoi, dar s―a
gândit la prinţ şi la sufletul oamenilor şi a căpătat curaj. Şi―a strâns părul în vârful
capului, ca să nu i―l apuce polipii, şi―a încrucişat mâinile pe piept şi s―a repezit înainte,
aşa cum se reped peştii prin apă, printre polipii cei urâcioşi care îşi întindeau după ea
braţele mlădioase ca s―o prindă. Vedea cum polipii tot ce apucau ţineau strâns cu sutele lor
de braţe subţiri, parcă―n lanţuri de fier. în braţele polipilor, oamenii care se înecaseră şi
căzuseră la fund erau ca nişte schelete albe. Ţineau în braţele lor vâsle şi lăzi şi ciolane.
într―un loc, zâna văzu cum polipii prinseseră o fată din neamul mării, ca şi ea, şi o
sugrumaseră; priveliştea asta a speriat―o mai mult decât orice.
În sfârşit, a ajuns la o poiană mlăştinoasă prin care şerpi de apă, mari şi graşi, se târau
şi se rostogoleau şi îşi arătau pântecele urâcios şi gălbui. în mijlocul poienii era o casă făcută
din ciolane albe de oameni înecaţi; vrăjitoarea mării şedea chircită jos şi―i dădea din gură
de mâncare unei broaşte, aşa cum dau oamenii zahăr unui pui de canar. Şerpi de cei graşi şi
urâcioşi i se încolăceau pe piept şi pe umeri. Şi ea vorbea cu ei şi le spunea „puişorii mei".
―Ştiu ce vrei tu ― a spus vrăjitoarea mării. E o prostie să vrei asta, dar am să―ţi fac
pe plac pentru că numai necazuri ai să ai de pe urma lui, domniţă frumoasă. Ai să―ţi
lepezi coada şi în locul ei ai să capeţi două proptele aşa cum au oamenii, pentru ca
prinţul să se îndrăgostească de tine şi tu să capeţi un suflet nemuritor.
Şi vrăjitoarea a râs atât de urâcios, încât broasca şi şerpii au căzut jos
zvârcolindu―se. ―Ai venit tocmai bine ― a spus vrăjitoarea; dacă veneai mâine, după
apusul soarelui, n―aş mai fi putut să fac nimic pentru tine, decât doar de azi într―un
an. Am să―ţi dau o băutură şi cu băutura asta tu trebuie să te duci la ţărmul mării,
până nu răsare soarele, să şezi acolo pe ţărm şi s―o bei. După ce―ai s―o bei, coada are
să ţi se schimbe în mădularele acelea cărora oamenii le zic picioare. Dar să ştii că are să
te doară, ai să simţi ca un cuţit prin tot corpul. Toţi cei care au să te vadă au să spuie că
eşti cea mai frumoasă fată din lume. Ai să―ţi păstrezi mersul tău legănat; nici o
dănţuitoare n―o să se mlădieze ca tine, însă la fiecare pas pe care ai să―l faci au să te
doară picioarele ca şi cum ai călca numai pe cuţite ascuţite şi ca şi cum ţi―ar curge tot
sângele. Dacă vrei să înduri toate aceste chinuri, eu îţi dau băutura. ―Da, vreau ― a
spus zâna cu glas tremurat şi s―a gândit la prinţ şi la sufletul cel fără de moarte.
―Să ştii însă ― i―a mai spus vrăjitoarea ― că o dată ce―ai căpătat înfăţişare omenească
nu mai poţi să te prefaci iar în zână a mării. Nu te mai poţi întoarce la surorile tale şi la
palatul tatălui tău, iar dacă prinţul nu te iubeşte, nu uită de tatăl şi de mama lui şi nu ţine la
tine cu trup şi suflet şi nu ajungeţi să fiţi soţ şi soţie, atunci tu nu capeţi un suflet nemuritor.
în ziua în care el se însoară cu alta, inima ta se rupe şi tu te prefaci în spumă.
―Vreau!, a spus zâna şi s―a făcut galbenă ca moartea la faţă.
―Să mai ştii însă că trebuie să―mi plăteşti pentru asta ― a zis vrăjitoarea ― şi nu―i puţin
lucru ce―ţi cer. Tu ai glas mai frumos decât au toate zânele şi fetele din fundul mării; tu
crezi că cu glasul tău ai să―l vrăjeşti, dar glasul tău trebuie să mi―l dai mie. Eu îţi dau
băutura, dar şi tu trebuie să―mi dai mie ce ai mai bun. Pentru că şi eu trebuie să pun în
băutura asta sângele meu; numai aşa capătă tărie, ca o sabie cu două tăişuri.
―Dar dacă―mi iei glasul, atunci ce―mi mai rămâne?, a întrebat zâna.
―Chipul tău frumos ― a răspuns vrăjitoarea ― mersul tău legănat şi ochii tăi care
vorbesc; cu asta poţi să farmeci o inimă omenească. Ei, ce zici, mai vrei? Dacă vrei,
atunci scoate limba ca s―o tai drept plată şi îţi dau băutura.
―Da, da, vreau!, a spus zâna, şi atunci vrăjitoarea a pus cazanul pe foc ca să
pregătească băutura fermecată.
―Curăţenia e lucru bun ― zise ea şi şterse cazanul cu un mănunchi de şerpi.
Apoi s―a tăiat la piept şi şi―a picurat sângele în cazan; aburii închipuiau în aer tot
felul de figuri schimonosite, că―ţi era frică să te uiţi la ele. Vrăjitoarea a mai aruncat în
cazan o mulţime de alte lucruri şi când a început să clocotească, s―auzea din cazan
parcă ar fi plâns un crocodil. în sfârşit, băutura a fost gata; era limpede ca apa.
―Ia―o, că―i gata ― a spus vrăjitoarea şi i―a tăiat zânei limba şi acum zâna era mută,
nu mai putea nici să vorbească, nici să cânte.
―Dacă polipii vor să te prindă, când ai să treci iar prin pădurea mea ― a mai spus ea ―
azvârle―n ei o picătură din băutura asta şi atunci braţele şi degetele lor se sfărâmă―n bucăţi.
Dar zâna nici n―a avut nevoie să facă aşa, pentru că polipii s―au dat înapoi
speriaţi când au zărit băutura aceea care strălucea în mâna ei ca o stea scânteietoare.
Zâna a trecut repede prin pădure, prin mâl şi prin bulboană.
Când a ajuns la palat, făcliile în sala de bal se stinseseră. De bună seamă că acum
dormeau cu toţii. Ea de altfel nici n―a îndrăznit să intre, fiindcă nu putea să vorbească
şi avea de gând să―i părăsească pentru totdeauna. I se rupea inima de mâhnire. S―a
furişat în grădină, a luat din straturile surorilor ei câte o floare şi după ce―a trimis o
mie de sărutări palatului a pornit―o în sus prin apa întunecată.
Când a ajuns sus, soarele încă nu răsărise. Zâna a ieşit pe mal lângă palatul prinţului şi
s―a urcat pe scara de marmură. Luna lumina ca ziua. Zâna a băut băutura aceea tare şi
iute şi când a băut―o parcă i―ar fi trecut un cuţit prin tot corpul şi a căzut leşinată. Când
soarele a răsărit, s―a trezit. în faţa ei stătea prinţul şi se uita la dânsa cu ochii lui negri; aşa
de adânc se uita, că ea şi―a lăsat ochii în jos. Atunci a văzut că nu mai are coadă de peşte, ci
două picioare albe şi gingaşe. Era goală şi ca să―şi acopere goliciunea s―a învăluit în părul
ei lung şi des. Prinţul a întrebat―o cine―i şi cum a ajuns acolo şi ea se uita la el cu ochii ei
adânci şi albaştri, dar nu putea să vorbească. Atunci el a luat―o de mână şi a dus―o în
palat. Aşa cum îi spusese vrăjitoarea, ea la fiecare pas pe care îl făcea parcă ar fi călcat pe
ace şi pe cuţite ascuţite, dar răbda asta cu bucurie. Prinţul o ţinea de mână şi lângă dânsul
ea se simţea uşoară ca un fulg şi tuturor le plăcea mersul ei legănat şi graţios.
Au îmbrăcat―o în haine scumpe de mătase şi muselină şi acum era cea mai frumoasă din
palat ― atâta numai că era mută, nu putea nici să vorbească, nici să cânte. Roabe frumoase în
haine de mătase şi aur au venit şi au cântat în faţa prinţului şi părinţilor lui, regele şi regina, şi
cântau una mai frumos decât cealaltă şi prinţul bătea din palmă şi zâmbea către ele. Zâna s―a
întristat pentru că ştia că ea ar fi cântat mai frumos decât toate. Şi se gândea: „O, dac―ar şti
el că eu mi―am pierdut pe veşnicie glasul numai ca să pot ajunge până la dânsul!"
După aceea roabele au început să danseze. Dar iată, atunci, că zâna şi―a ridicat
deasupra capului braţele ei albe şi frumoase, s―a înălţat în vârful picioarelor şi a
început şi ea să danseze aşa cum nici una nu mai dansase. Cu fiecare mişcare pe care―o
făcea, frumuseţea ei ieşea şi mai mult la iveală, iar ochii vorbeau şi privirile lor mergeau
la inimă mai adânc decât cântecul roabelor.
Toţi erau fermecaţi, mai cu seamă prinţul, şi ea dansa mereu, deşi ori de câte ori
picioarele ei atingeau pământul parc―ar fi călcat pe vârfuri de cuţit. Prinţul a spus că
de―acum înainte ea tot pe lângă dânsul are să stea şi i―a dat voie să doarmă la uşa lui
pe―o saltea de catifea.
A pus să―i facă haine bărbăteşti, ca să―l poată însoţi călare. Plecau amândoi
călare şi umblau prin păduri pline de mireasmă, şi ramurile verzi îi dezmierdau pe
umeri şi păsările cântau prin frunze. Zâna s―a suit cu prinţul pe munţii cei înalţi şi cu
toate că picioarele ei gingaşe sângerau şi ceilalţi vedeau că―i sângerează şi se speriau, ea
râdea şi mergea cu el mai departe, până ajungeau să vadă norii plutind dedesubtul lor
ca nişte stoluri de lebede în drum spre ţări străine.
Acasă, în palatul prinţului, noaptea când toţi ceilalţi dormeau, ea ieşea şi se ducea
pe scara cea largă de marmură; picioarele o usturau; şi le băga în apa rece a mării şi se
gândea la cei din adâncime.
O dată, surorile ei au venit la braţ şi au cântat un cântec de jale şi ea le―a făcut
semn cu mâna şi ele au văzut―o şi i―au spus că plecarea ei i―a îndurerat pe toţi. După
aceea, au venit în fiecare noapte şi o dată zâna cea mică a zărit departe în larg şi pe
bunică―sa, care de ani de zile nu mai ieşise la faţa mării, şi 1―a zărit şi pe tatăl ei,
împăratul mării, cu coroana pe cap; întindeau amândoi braţele spre dânsa, dar nu
îndrăzneau să vină aşa de aproape de ţărm ca surorile ei.
Cu fiecare zi care trecea, ea îi era tot mai dragă prinţului. îi era aşa de dragă cum
ţi―i drag un copil cuminte şi drăgălaş, dar s―o facă regină nici prin gând nu―i trecea;
şi ea, ca să capete un suflet nemuritor, trebuia să fie soţia lui, că dacă nu, în ziua nunţii
lui avea să se prefacă în spumă.
Când el o lua în braţe şi o săruta pe frunte, ochii ei parcă spuneau:
―Aşa―i că îţi sunt dragă mai mult decât orice pe lume?
―Da, îmi eşti cea mai dragă ― spunea prinţul ― pentru că ai inima cea mai bună, ţii la mine
mai mult decât oricine şi semeni cu o fată pe care am văzut―o cândva şi pe care desigur că
n―am s―o mai văd niciodată. Eram pe o corabie, corabia s―a scufundat şi valurile m―au
aruncat pe mal lângă un templu în care slujeau nişte fete. Una dintre ele m―a găsit pe ţărm şi
m―a scăpat de la moarte; abia de două ori am văzut―o. Numai pe dânsa aş putea s―o
iubesc pe lumea asta; tu semeni cu ea; ea e în slujba sfântă la templul acela şi trebuie să
rămâie acolo. De aceea soarta mea cea bună mi te―a trimis pe tine şi de tine n―am să
mă despart niciodată.
„Vai, nu ştie că eu l―am scăpat!, se gândea zâna. L―am dus pe mare până la mal,
acolo unde―i templul. După aceea m―am ascuns pe după stânci şi m―am acoperit cu
spumă şi m―am uitat să văd dacă vine cineva. Şi a venit fata aceea pe care o iubeşte mai
mult decât pe mine."
Şi zâna a oftat adânc, că nu putea să plângă. Şi s―a gândit:
„A zis că fata e în slujba templului şi nu poate să plece de―acolo, aşa că nu se mai
pot întâlni niciodată. Dar eu stau cu el şi―l văd în fiecare zi; am să―l slujesc, am să―l
iubesc şi am să―mi dau şi viaţa pentru dânsul."
Şi iată că într―o bună zi s―a răspândit vestea că prinţul se însoară cu fata regelui din
ţara vecină şi că de aceea a pus să i se pregătească o corabie măreaţă. Pe faţă se spunea
numai că prinţul se duce să vadă ţara vecină, dar de fapt se ducea ca s―o vadă pe fata
regelui şi avea să fie însoţit de un alai straşnic; zâna însă clătina din cap şi zâmbea; ea ştia
mai bine decât toţi ce gândeşte prinţul. „Trebuie să plec ― îi spuse el ― trebuie să mă duc
s―o văd pe prinţesă, că aşa vor părinţii mei, dar n―au să mă poată sili s―o iau de soţie. Nu
pot s―o iubesc, că nu seamănă cu fata de la templu; cu fata aceea semeni tu; dacă mă însor
vreodată, apoi numai cu tine mă însor, blândă şi dulce copilă cu ochi adânci şi visători."
Şi a sărutat―o, jucându―se cu părul ei lung şi frumos, şi şi―a rezemat capul de
pieptul ei; şi ea visa la fericirea oamenilor şi la sufletul cel fără de moarte.
―Vasăzică nu ţi―i frică de mine?, a spus el, când au pornit amândoi cu corabia cea
măreaţă spre ţara regelui vecin.
Şi a început să―i spuie cum e marea atunci când e furtună, şi cum e atunci când
vântul a stat, şi i―a spus că în adâncuri sunt peşti ciudaţi şi i―a povestit ce văd
scafandrii când coboară în fundul mării mai bine decât oricine.
Noaptea pe lună, când toţi dormeau, afară de cârmaciul corăbiei, ea s―a urcat pe
punte, s―a uitat în apă şi i s―a părut că vede în fund palatul tatălui ei; pe acoperiş stătea
bunica cu coroana de argint pe cap şi se uita în sus la pântecele corăbiei. Surorile ei au ieşit
la faţa apei şi s―au uitat la ea cu tristeţe şi frângându―şi mâinile. Ea le―a făcut semn,
le―a zâmbit şi tocmai voia să le spuie că―i merge bine şi că e fericită, când deodată un
marinar s―a apropiat de dânsa şi atunci surorile s―au scufundat repede în apă; marinarul
a crezut însă că trupurile lor albe fuseseră doar spuma de pe creasta unui val.
A doua zi dimineaţa, corabia a ajuns în portul capitalei ţării vecine. Toate clopotele
băteau şi din turnuri porneau mereu sunete de trâmbiţă şi soldaţii dădeau onorul, cu
steaguri şi cu sabia la umăr. Câteva zile au ţinut petrecerile. Balurile şi sindrofiile se
ţineau lanţ. Dar prinţesa încă nu sosise. Era departe, într―un templu, unde―o duseseră
ca să desprindă virtuţile regale. în sfârşit, a sosit şi ea.
Zâna era curioasă să vadă cât e de frumoasă. Şi într―adevăr, a trebuit să―şi spuie
şi ea că fată mai frumoasă decât prinţesa nu văzuse. Avea o faţă netedă şi luminoasă şi
ochii negri şi blânzi luceau în dosul genelor lungi.
Cum a văzut―o, prinţul a spus:
―Tu m―ai scăpat de la moarte atunci pe ţărm, când zăceam mort.
Şi şi―a strâns în braţe logodnica, roşie la faţă de bucurie.
―O, sunt foarte fericit!, a spus el zânei. Mi s―a împlinit dorinţa mea cea mai adâncă.
Ştiu că ai să te bucuri şi tu, pentru că ţii la mine mai mult decât la orice.
Zâna i―a sărutat mâna, dar inima i se rupea de durere. Ştia că în ziua nunţii lui ea
va muri şi se va preface în spumă pe valuri.
Clopotele băteau, crainicii umblau pe uliţi şi vesteau logodna. La toate altarele, în căţui
de argint, ardea ulei parfumat. Preoţii cădelniţau şi mirele şi mireasa s―au prins de
mână şi au primit binecuvântarea episcopului. Zâna, în mătase şi fir îmbrăcată, ţinea
trena miresei, dar urechile ei nu auzeau cântecele de sărbătoare, ochii ei nu vedeau
ceremonia sfântă, ea se gândea la moartea ei şi la ceea ce pierduse.
Seara, prinţul şi prinţesa s―au dus pe corabie. Tunurile bubuiau, steagurile
fâlfâiau şi în mijlocul corăbiei era un cort de aur şi de purpură cu perne scumpe. Aici
aveau să doarmă însurăţeii.
Pânzele s―au umflat de vânt şi corabia a început să alunece domol pe marea liniştită.
Când s―a făcut noapte, marinarii au aprins lanterne colorate şi au dansat veseli pe punte.
Zâna şi―a adus aminte cum a ieşit ea din mare întâia oară şi cum a văzut şi atunci o
petrecere pe corabie. A început şi ea să danseze lunecând parcă prin aer ca o rândunică
fugărită şi toţi au bătut din palme văzând―o cum dansează; şi într―adevăr că niciodată nu
dansase aşa de frumos ca acum. Picioarele o dureau cumplit, parcă ar fi călcat numai pe
vârfuri de cuţit, dar ea nu simţea; inima o durea şi mai tare. Ştia că asta e cea din urmă
seară când îl mai vedea pe prinţ, pe omul pentru care îşi lăsase şi ţara, şi părinţii, pentru
care îşi dăduse glasul ei cel frumos şi suferise în orice clipă chinuri sfâşietoare, fără ca el să
bănuiască măcar. Era cea din urmă noapte în care mai răsufla aerul pe care îl răsufla şi el,
în care mai zărea marea cea adâncă şi cerul cu stele; o noapte veşnică, fără gânduri şi fără
vise o aştepta pe ea, care nu avea suflet şi care nu putea să capete un suflet. Pe corabie
veselia şi petrecerea au ţinut până târziu după miezul nopţii şi ea tot timpul a dansat
gândindu―se numai la moarte. Prinţul şi―a sărutat soţia, jucându―se cu părul ei negru şi,
braţ la braţ, s―au dus amândoi în cortul cel minunat.
Pe corabie era acum linişte, numai cârmaciul stătea la cârmă. Zâna s―a sprijinit cu
coatele de marginea corăbiei şi a stat uitându―se către răsărit şi aşteptând zorii; ştia că cea
dintâi rază de soare are s―o omoare. Şi deodată a văzut pe surorile ei că ies din mare,
galbene la faţă ca şi ea; şi părul lor lung şi frumos nu mai flutura în vânt; şi―l tăiaseră.
―Am dat vrăjitoarei părul nostru ― au spus ele ― ca să―ţi putem veni în ajutor şi să
nu mori mâine dimineaţă. Vrăjitoarea ne―a dat un cuţit, uite―l ce ascuţit este! Până a
nu răsări soarele, tu să înfigi cuţitul în inima prinţului şi sângele lui cald are se prefacă
în coadă de peşte şi tu ai să fii iar o zână a mării şi ai să poţi să te scobori iar la noi şi să
trăieşti trei sute de ani şi abia după aceea să te preschimbi în spumă în valuri, sărată şi
fără viaţă. Bunica e mâhnită şi ea, fiindcă şi părul ei alb a căzut ca şi al nostru, tăiat de
foarfecele vrăjitoarei. Omoară―l pe prinţ şi întoarce―te la noi! Grăbeşte―te, că uite,
la răsărit cerul s―a înroşit! Acuşi răsare soarele şi tu mori!
Surorile au oftat adânc şi s―au scufundat în valuri.
Zâna cea mică a dat la o parte perdeaua de purpură a cortului. Prinţesa cea
frumoasă dormea cu capul pe pieptul prinţului. Zâna s―a aplecat, 1―a sărutat pe
frunte şi s―a uitat apoi la cerul pe care începuseră să se întindă zorii, şi după aceea la
cuţitul cel ascuţit, şi pe urmă iar la prinţ. Prinţul visa şi în vis rostea numele prinţesei;
numai pe ea o avea în minte. Cuţitul a început să tremure în mâna zânei ― şi ea deodată
1―a aruncat departe, în apa cu sclipiri roşii; şi acolo unde a căzut cuţitul picături de
sânge parcă au ţâşnit din mare. Zâna s―a mai uitat o dată la prinţ, apoi s―a azvârlit în
apă şi deodată a simţit că i se preface trupul în spumă.
Soarele a ieşit din mare; razele lui au căzut blânde şi calde pe spuma mării rece ca
moartea; şi zâna n―a mai simţit moartea; vedea acum soarele, iar sus, deasupra ei, pluteau
sute de fiinţe străvezii, minunate la vedere; zărea prin ele pânzele albe ale corăbiei şi norii
roşii de pe cer. Vorba lor era melodioasă, dar era ca vocea unor duhuri fără trup; urechea
omenească n―o putea auzi, tot aşa cum ochiul omenesc nu putea să zărească acele fiinţe;
zburau prin aer fără aripi, purtate numai de lipsa lor de greutate. Zâna deodată văzu că şi
ea are un trup ca şi ele, un trup care se înălţa încet―încet din spumă.
―Unde mă duc?, a întrebat ea, şi vocea ei suna ca vocea unei fiinţe de pe altă lume, o
voce ca a unui duh şi pe care nici o muzică pământeană n―ar putea―o rosti.
―Te duci la fiicele aerului ― au răspuns acele fiinţe din văzduh.
Zânele mării n―au suflet nemuritor şi nici nu pot căpăta asemenea suflet dacă nu
dobândesc dragostea unui om. Viaţa lor cea veşnică atârnă de o putere străină. Fiicele
aerului nici ele n―au suflet nemuritor, pot însă să―şi capete unul făcând fapte bune.
Zburăm către ţările calde şi ducem acolo răcoarea. împrăştiem în aer mireasma florilor şi
aducem mângâiere şi înviorare. Şi după ce trei sute de ani ne―am străduit să facem tot
binele pe care―l putem face, căpătăm un suflet nemuritor şi luăm parte la fericirea cea
veşnică a oamenilor. Tu, biată zână a mării, ai îndurat necazuri mari, inima ta s―a chinuit
şi de aceea poţi şi tu să capeţi un suflet nemuritor după trei sute de ani de fapte bune.
Zâna cea mică şi―a ridicat braţele străvezii către soare şi acum, întâia dată în viaţă, ochii i
s―au umplut de lacrimi. Pe corabie era iar mişcare şi viaţă. Zâna a văzut cum prinţul şi
prinţesa o căutau în toate părţile; se uitau cu mâhnire la spuma valurilor, parcă ar fi ştiut că ea
se aruncase în valuri. Zâna a sărutat, nevăzută, fruntea prinţesei, a zâmbit către prinţ, apoi s―a
urcat împreună cu ceilalţi copii ai aerului pe un nor trandafiriu, care plutea pe cer.
HAINELE CELE NOI ALE ÎMPĂRATULUI

1837 The Emperor’s New Suit
Era pe vremuri un împărat căruia aşa de mult îi plăcea să fie bine îmbrăcat şi să aibă
mereu haine noi încât îşi dădea toţi banii numai pe îmbrăcăminte.
Nu se îngrijea deloc de oştire, la teatru nu se ducea şi nu―i plăcea să se plimbe prin
pădure decât doar ca să―şi arate hainele cele noi. Avea un rând de straie pentru fiecare
ceas al zilei şi aşa cum se spune despre un rege că se sfătuieşte cu miniştrii, despre el
mereu se spunea că „se îmbracă”, asta fiind îndeletnicirea lui de fiecare clipă.
Oraşul era plin de viaţă. Veneau o mulţime de străini şi odată au venit şi doi pehlivani care
se dădeau drept ţesători şi spuneau că ştiu să facă o stofă frumoasă cum nu se mai afla alta. Nu
numai că culorile şi desenele erau frumoase, dar ei ziceau că hainele făcute din această stofă
aveau şi o însuşire minunată, şi anume că toţi cei care nu erau potriviţi pentru slujba pe care o
îndeplineau şi toţi cei care erau proşti de dădeau în gropi nu puteau să le vadă.
―Straşnice haine! s―a gândit împăratul. Dacă mi―aş face nişte haine de acestea aş putea
să aflu care din slujbaşii împărăţiei nu―s buni pentru slujbele pe care le au şi aş putea să
aflu care din supuşii mei sunt proşti şi care sunt deştepţi. Numaidecât trebuie să―mi fac
asemenea haine. Şi a dat pehlivanilor o mulţime de parale să înceapă să lucreze.
Cei doi şoltici au înjghebat două războaie de ţesut, s―au aşezat şi s―au prefăcut că
ţes, dar nu ţeseau nimic. Cereau mătasea cea mai subţire şi fire de aur de cel mai bun,
dar băgau mătasea şi aurul în buzunar şi lucrau la stativele goale până noaptea târziu.
„Oare unde or fi ajuns cu lucrul?”, s―a gândit împăratul după ce a trecut o bucată
de vreme, dar era cam cu inima strânsă când se gândea că toţi cei care―s proşti sau
nu―s pricepuţi în slujbă nu vor putea vedea stofa. În ce―l priveşte pe el, n―avea nici o
teamă, totuşi voia mai întâi să trimită pe altul să vadă cum stau lucrurile. Toţi în oraş
ştiau ce putere ciudată are stofa şi fiecare era curios să ştie cât de nepotrivit în slujbă
sau de prost este vecinul.
― Am să―l trimit pe sfetnicul meu cel bătrân; e om cinstit şi de încredere, el poate mai
bine decât oricine să judece stofa, fiindcă e înţelept şi nimeni nu―şi îndeplineşte slujba
mai bine ca el.
Sfetnicul cel bătrân s―a dus în odaia unde cei doi pehlivani lucrau la războaiele goale.
― Doamne fereşte, ce―o mai fi şi asta? s―a gândit sfetnicul şi a deschis ochii mari. Nu
văd nimic!
Dar n―a spus că nu vede.
Pehlivanii l―au rugat să vină mai aproape şi l―au întrebat dacă―i plac culoarea şi
desenul stofei. Şi tot îi arătau stativele, care erau însă goale. Bietul sfetnic holba ochii,
dar de văzut nu vedea nimic, fiindcă nu era nimic de văzut. „Oi fi eu prost? se gândi el.
N―aş fi crezut; oricum, asta nu trebuie s―o afle nimeni. N―oi fi bun pentru slujba pe
care o fac? Nu, nu―i bine să spun că nu văd stofa.”
― Ei, ce spuneţi? a întrebat un ţesător.

― Foarte frumos! a răspuns sfetnicul şi şi―a pus ochelarii ca să vadă mai bine. Nişte
culori minunate! Am să spun împăratului că―mi place foarte mult.
― Ne pare bine, au zis ţesătorii şi au început să spună ce culori sunt şi ce fel de desen
are stofa. Sfetnicul cel bătrân asculta cu luare―aminte ca să spună împăratului tot aşa,
şi chiar i―a şi spus.
Pehlivanii au cerut şi mai mulţi bani, şi mai multă mătase, şi fir de aur, şi mai mult
decât până acuma. Dar le băgau pe toate în buzunarele lor, iar în războaie nu era nici un
capăt de aţă, dar ei lucrau ca şi până acum la stativele goale.
Peste câtva timp, împăratul a trimis pe alt sfetnic, tot aşa de vrednic, ca să vadă unde
au ajuns cu ţesutul şi dacă mai este mult până e gata stofa. Dar şi lui i s―a întâmplat ca
şi celuilalt: s―a uitat şi iar s―a uitat, însă cum în stative nu era nimic, n―a putut să
vadă nimic.
― Ce ziceţi? Frumoasă stofă, nu? l―au întrebat cei doi pehlivani şi i―au arătat şi i―au
spus cum şi ce fel era stofa care nu se vedea nicăieri. „Prost nu sunt, se gândi sfetnicul.
Atunci înseamnă că nu―s bun pentru slujba pe care―o fac! Ar fi ciudat şi asta, dar
cum o fi, cum n―o fi, nu trebuie să afle nimeni.”
― E foarte frumoasă stofa, a spus el împăratului.
Tot oraşul vorbea de stofa asta nemaipomenită. Împăratul s―a gândit să se ducă
s―o vadă şi el cât mai era în stative. A luat cu dânsul tot oameni unul şi unul, printre
care şi cei doi sfetnici care mai fuseseră, şi s―a dus la cei doi pehlivani care lucrau din
răsputeri, dar fără nici un fir de aţă în războiul de ţesut.
― Ia uitaţi―vă ce frumoasă e! au spus cei doi sfetnici. Ce desen, ce culori minunate! Şi
arătau stativele goale, fiindcă credeau că toţi ceilalţi văd stofa şi ei nu. „Ce să fie oare? se
gândea împăratul. Nu văd nimic! Cumplit lucru! Ce, oi fi cumva prost? Nu―s bun de
împărat?”
― Da, într―adevăr, stofa e foarte frumoasă, a spus el cu glas tare; e vrednică de toată lauda!
Şi împăratul dădea din cap mulţumit şi se uita la stativele goale. Nu voia să spună că
nu vede nimic. Toţi curtenii care erau cu dânsul se uitau şi ei, dar nu vedeau nici ei
nimic. Spuneau însă ca şi împăratul: „O, ce frumos!”. Şi toţi l―au sfătuit să se îmbrace
cu hainele făcute din stofa aceasta minunată la serbarea care tocmai trebuia să aibă loc
peste câteva zile. „Minunat, frumos, măreţ!”, spuneau toţi şi se bucurau grozav.
Împăratul a dat celor doi pehlivani câte o decoraţie, ca să şi―o atârne la piept, şi titlul
de maestru ţesător al curţii imperiale.
În noaptea din ajunul serbării, cei doi pehlivani nu s―au culcat. Au aprins
şaisprezece lămpi şi lumea putea să―i vadă cum lucrau de zor să isprăvească hainele
împăratului. S―au făcut că iau stofă de la stative, s―au făcut că taie cu foarfecele, pe
urmă au cusut cu ace fără aţă şi după aceea au spus: „Hainele sunt gata”.
Împăratul a venit cu sfetnicii. Pehlivanii au ridicat braţele în sus, ca şi cum ar fi ţinut
ceva în mână, şi au spus: „Poftim pantalonii! Poftim haina! Poftim mantia!” şi aşa mai
departe. „Hainele sunt uşoare ca pânza de păianjen, spuneau ei, când le îmbraci nici nu
le simţi, dar tocmai asta e frumuseţea.”
― Da, da, ziceau sfetnicii, dar nu vedeau nimic, pentru că nu aveau ce să vadă.
― Dacă maiestatea voastră vrea să se dezbrace, au spus pehlivanii, vă putem pune
hainele cele noi chiar acuma, aici, în faţa oglinzii.
Împăratul s―a dezbrăcat şi pehlivanii s―au prefăcut că―i pun hainele cele noi care
tocmai erau gata şi împăratul se întorcea şi se sucea în faţa oglinzii.
― Ce bine îi vin, ce frumoase sunt! ziceau toţi cei care erau de faţă. Ce stofă minunată!
Nici nu se poate ceva mai frumos!
― E gata afară baldachinul pentru maiestatea voastră, a spus marele maestru de ceremonii al
curţii.
― Sunt gata şi eu, a spus împăratul şi s―a mai uitat o dată în oglindă, fiindcă voia să
creadă lumea că îşi vede hainele.
Curtenii, care aveau dreptul să ducă trena mantiei, s―au aplecat, au întins mâinile
ca şi cum ar fi ridicat ceva de jos, apoi au pornit prefăcându―se că ţin ceva în mâini; nu
îndrăzneau să spună că nu văd nimic.
Împăratul mergea acum sub baldachin şi toţi oamenii de pe străzi şi de la ferestre spuneau:
„Ce minunate haine are împăratul! Ce trenă straşnică! Ce bine îi vin!” Nici unul nu voia să
spună că nu vede nimic; fiindcă atunci lumea ar fi zis că nu―i priceput în slujbă sau că―i prost
de dă în gropi. Nici o haină de―a împăratului nu stârnise atâta bucurie printre oameni.
― Împăratul e dezbrăcat! a spus deodată un copil.
― Asta―i vocea nevinovăţiei! a zis tatăl copilului şi a spus în şoaptă altora ce vorbise
copilul.
― E dezbrăcat! a strigat tot poporul.
Împăratul a auzit şi i s―a părut şi lui că poporul are dreptate, dar s―a gândit: „Acuma
nu mai pot să dau înapoi, trebuie s―o ţin întruna aşa cum am început”. Şi curtenii au mers
înainte şi au dus trena pe care n―o vedea nimeni fiindcă nu era nici o trenă.
SOLDĂŢELUL DE PLUMB
1838 The Brave Tin Soldier
Erau odată douăzeci şi cinci de soldaţi de plumb şi toţi erau fraţi, fiindcă fuseseră
făcuţi dintr―o lingură veche. Ţineau puşca în mână şi fruntea sus. Aveau o uniformă
foarte frumoasă, roşie şi albastră.
Cel dintâi lucru pe care l―au auzit pe lumea asta, când s―a ridicat capacul de pe
cutia în care şedeau, au fost cuvintele: „Soldaţi de plumb!” Cuvintele acestea le―a rostit
un băieţaş care bătea din palme de bucurie. Tocmai îi primise cadou de ziua lui. I―a
scos şi i―a înşirat pe masă. Toţi semănau leit între ei, unul singur era puţin mai altfel:
avea numai un picior, pentru că fusese făcut cel din urmă şi nu mai ajunsese plumbul;
dar deşi avea numai un picior, stătea tot aşa de drept ca şi ceilalţi cu două picioare şi
tocmai el avea să facă cele mai mari isprăvi, aşa cum aveţi să vedeţi îndată.
Pe masa pe care stăteau ei înşiraţi mai erau o mulţime de jucării; era mai cu seamă un castel
de hârtie de toată frumuseţea. Pe ferestre puteai să te uiţi înăuntru şi să vezi toate încăperile. În
faţa castelului era un pâlc de copaci şi în mijlocul lor era o oglinjoară care închipuia un lac. Pe
ea pluteau şi se oglindeau lebede de ceară. Toate jucăriile erau drăgălaşe, dar cea mai drăgălaşă
era o fetiţă care stătea în uşa castelului; era făcută şi ea din hârtie, însă avea haine frumoase şi
pe umeri o panglică subţire şi albastră, chiar ca o broboadă. Pe broboadă, drept la mijloc, era o
stea strălucitoare, cât faţa ei de mare. Fetiţa stătea cu braţele ridicate, fiindcă era dansatoare şi
îşi ridicase şi un picior, dar aşa departe de sus încât soldatul de plumb nu vedea unde―i şi
credea că fata are ca şi el numai un picior.
„Ar fi o nevastă tocmai potrivită pentru mine – se gândi el; atâta numai că e cam
boieroaică, stă într―un castel şi eu stau într―o cutie în care suntem douăzeci şi cinci de
inşi; nu―s tocmai potrivit pentru ea; da’ eu tot am să încerc să intru în vorbă cu dânsa.”
Şi s―a întins cât era de lung după tabachera de pe masă. De aici, putea să se uite în voie
la dansatoarea cea mititică şi subţire, care stătea mereu într―un picior, fără să cadă.
Seara, soldaţii de plumb au intrat în cutie şi toţi cei din casă s―au dus la culcare. Şi
atunci, cutia cu muzicuţă a început să cânte tot felul de cântece vesele. Soldaţii de plumb
au început să zăngănească în cutia lor, fiindcă voiau şi ei să iasă şi să vadă ce―i, dar nu
puteau să ridice capacul. Spărgătorul de nuci se dădea de―a tumba şi creta se zbenguia
pe tăbliţă. De atâta larmă, canarul s―a trezit şi a început şi el să vorbească în versuri.
Numai soldatul de plumb şi cu dansatoarea nu se mişcau din loc. Ea stătea mereu
într―un picior, în vârful degetelor şi cu braţele întinse, el stătea tot aşa de neclintit pe
singurul lui picior şi nu―şi lua nici o clipă ochii de la dânsa.
Deodată, ceasul a bătut douăsprezece şi poc!, capacul tabacherei s―a deschis, dar în
tabacheră nu era tutun, era numai un drăcuşor mititel şi negru. O şmecherie straşnică!
― Ascultă, soldat de plumb – a spus drăcuşorul – mută―ţi ochii în altă
parte! Dar soldatul parcă nici n―ar fi auzit.
― Bine, ai să vezi tu mâine dimineaţă! a spus drăcuşorul.
Când s―a făcut ziuă şi copiii s―au sculat, au luat soldatul de plumb şi l―au pus pe
marginea ferestrei şi, deodată, c―o fi fost drăcuşorul, c―o fi fost vântul, fereastra s―a
deschis şi soldatul de plumb a căzut de la etajul al treilea. A fost un drum cumplit. A
căzut cu piciorul în sus şi s―a înfipt cu chivăra şi cu vârful baionetei între două pietre
ale caldarâmului.
Fata din casă şi băieţaşul s―au dus repede jos ca să―l caute; dar, cu toate că erau
cât pe ce să calce pe el, nu l―au zărit. Dacă soldatul de plumb ar fi strigat: „Aici sunt!”,
desigur că l―ar fi găsit, dar el n―a strigat fiindcă era în uniformă şi nu se cuvenea să
strige aşa, în gura mare.
Începuse să plouă. Picăturile cădeau tot mai dese şi de la o vreme turna cu găleata.
După ce―a trecut ploaia, au venit doi băieţi.
― Ia uite – zise unul dintre ei – un soldat de plumb! Ia să―l luăm şi să―i dăm drumul
pe apă!
Au făcut o luntre dintr―un ziar, au pus pe soldat în luntre şi i―au dat drumul pe apa care
curgea prin şanţul de pe marginea străzii; cei doi băieţi alergau pe lângă el şi băteau din palme.
Ce umflată era apa şi ce valuri făcea! Fusese ploaie, nu şagă! Luntrea de hârtie se legăna încoace
şi încolo şi câteodată se învârtea aşa de repede încât soldatul tremura. Dar tot neclintit rămânea,
faţa îi era nemişcată şi el se uita drept înainte şi nu scăpa puşca din mână.
Deodată, luntrea a intrat pe sub un podeţ. Era întuneric chiar ca în cutie.
― Oare unde mă duc? ― se gândea el. Asta―i numai din vina drăcuşorului! Ah, dacă
fetiţa aceea ar fi aici cu mine, în luntre, nu mi―ar păsa chiar dacă ar fi de două ori mai
întuneric decât este!
Deodată, a venit un şobolan care îşi avea casa acolo, sub podeţ.
― Ai paşaport? ― a întrebat şobolanul. Arată―mi paşaportul!
Soldatul de plumb n―a răspuns nimic şi şi―a strâns şi mai tare arma la umăr.
Luntrea a plecat mai departe şi şobolanul după ea! Brr!, cum îşi mai rânjea dinţii şi
striga la aşchiile şi la paiele care pluteau duse de apă:
― Opriţi―l! Opriţi―l! N―a plătit vama şi nu a arătat paşaportul!
Apa curgea tot mai repede. Soldatul de plumb a mai putut să vadă o clipă lumina
zilei când a ieşit pe sub podeţ, dar deodată a auzit un vuiet care ar fi speriat şi pe un om,
cât de viteaz. Aici, la capătul podeţului, pârâiaşul de ploaie se vărsa într―un canal
mare; pentru soldatul de plumb asta era tot aşa de primejdios cum ar fi pentru noi dacă
ne―am rostogoli într―o cascadă.
Acuma era greu de tot. Luntrea a ieşit de sub podeţ; soldatul se ţinea cât putea mai
drept, nimeni n―ar fi putut să spună că a clipit măcar! Luntrea s―a învârtit de vreo
trei―patru ori, s―a umplut de apă şi a început să se scufunde. Soldatul de plumb era acum
în apă până la gât; luntrea se scufunda tot mai tare şi hârtia tot mai tare se desfăcea; apa―i
ajunsese soldatului până peste cap. El se gândea la dansatoarea cea mititică şi drăgălaşă, pe
care nu avea s―o mai vadă niciodată, şi―n urechile lui răsuna un cântec:
Du―te la război, oştene,

Şi de moarte nu te teme!
Hârtia s―a rupt şi soldatul de plumb s―a prăbuşit în apă, dar n―a ajuns la fund, fiindcă,
chiar în clipa aceea, un peşte mare l―a înghiţit. Ce întuneric era înăuntru! Era mai rău decât
sub podeţ şi era aşa de strâmt locul! Soldatul de plumb însă era neclintit şi zăcea întins, cu arma
la umăr. Peştele umbla încoace şi încolo prin apă şi se zbuciuma cumplit. Apoi s―a oprit
deodată şi nu s―a mai mişcat; pe urmă, o fâşie de lumină l―a străbătut ca un fulger. Lumina
s―a făcut tot mai mare şi s―a auzit un glas strigând: „Uite soldatul de plumb!”
Ce se―ntâmplase? Peştele fusese prins, dus la piaţă, vândut şi acuma ajunsese în
bucătărie pe masă şi bucătăreasa îl spintecase cu satârul. Bucătăreasa l―a luat de mijloc cu

două degete şi l―a dus în casă; toţi cei din casă s―au îngrămădit să vadă pe năzdrăvanul care
călătorise pe apă până―n pântecele unui peşte; dar soldatul de plumb nu se prea fălea cu asta.
L―au pus pe masă şi… să mai spui că lumea nu―i plină de întâmplări minunate!
Soldatul de plumb era acuma în odaia în care stătuse până în clipa când căzuse de pe
fereastră. Erau tot copiii aceia; pe masă erau aceleaşi jucării şi castelul cel frumos cu
dansatoarea cea mititică şi drăgălaşă. Stătea şi acuma tot într―un picior şi cu celălalt
ridicat în sus, dar fără să se clintească. Soldatul de plumb s―a înduioşat aşa de tare
încât mai că ar fi început să plângă cu lacrimi de plumb, dar s―a gândit că un oştean nu
trebuie să plângă, aşa că s―a uitat numai ţintă la dânsa şi n―a spus nimic.
Deodată, un băieţaş a luat soldatul şi l―a azvârlit drept în sobă – de ce l―o fi azvârlit, că
doar nu făcuse nimic rău? Dar aici desigur că tot drăcuşorul din tabacheră şi―a vârât coada.
Soldatul de plumb stătea acuma pe jeratic şi se simţea năpădit de―o căldură
nemaipomenită; căldura asta o fi fost de la foc sau o fi fost de la dragoste, nu ştia nici el.
Culorile i se şterseseră; că i s―or fi şters de zbuciumul călătoriei ori de atâtea necazuri care
dăduseră peste el, cine mai ştie? Se uita la fetiţa într―un picior, fetiţa se uita şi ea la dânsul şi
soldatul simţea că se topeşte, dar tot neclintit stătea, cu arma la umăr. Deodată, s―a deschis uşa,
s―a făcut curent şi dansatoarea, luată pe sus de vânt, a zburat drept în sobă, lângă soldatul de
plumb, a luat foc şi s―a făcut scrum. Soldatul s―a topit de n―a mai rămas nimic din el decât
un cocoloş de plumb şi, când a doua zi dimineaţa servitoarea a scos cenuşa din sobă, n―a mai
găsit din el decât o inimioară de plumb; din dansatoarea cea drăgălaşă nu mai rămăsese decât
steaua de pe broboadă, dar steaua era acuma arsă şi neagră ca tăciunele.
LEBEDELE (Lebedele salbatice)

1838 The Wild Swans
Departe de―aici, acolo unde se duc rândunelele când la noi e iarnă, era odată un
crai care avea unsprezece băieţi şi o fată pe care o chema Eliza.
Cei unsprezece fraţi erau prinţi, aveau câte o decoraţie la piept şi sabie la şold şi aşa
se duceau la şcoală; scriau cu creioane de diamant pe tăbliţe de aur şi învăţau pe de rost
tot atât de bine pe cât citeau. Când îi auzeai, ştiai numaidecât că sunt prinţi. Eliza, sora
lor, şedea pe un scăunel de sticlă şi avea o carte cu poze care costase o mulţime de
parale. Trăiau bine copiii, numai că asta n―a ţinut prea mult!
Tatăl lor, craiul, s―a însurat cu o crăiasă rea şi hapsână, căreia nu―i erau dragi
copiii. Au putut să vadă asta chiar de la început; în palat era petrecere mare şi ei s―au
apucat să se joace de―a musafirii; de obicei, când se jucau aşa căpătau o mulţime de
prăjituri şi de mere coapte, acum însă crăiasa cea nouă le―a dat o ceaşcă cu nisip şi
le―a spus că se pot juca foarte bine şi aşa.
Peste vreo săptămână, crăiasa a dus―o pe Eliza la ţară, la nişte ţărani, iar pe prinţi
atâta i―a tot vorbit de rău faţă de crai, că acesta nici nu s―a mai îngrijit deloc de ei.
― Duceţi―vă şi voi în lumea largă, le―a spus crăiasa cea hapsână; zburaţi ca nişte
păsări fără glas!
Dar n―a fost chiar aşa de rău cum ar fi vrut ea. Prinţii s―au prefăcut în unsprezece
lebede frumoase. Au scos un strigăt şi au ieşit în zbor pe ferestrele palatului şi au
luat―o peste parc şi peste pădure.
Era dis―de―dimineaţă tare când au trecut pe la căsuţa în care stătea sora lor Eliza.
La vremea asta ea dormea. S―au învârtit pe deasupra casei, şi―au întins gâturile lungi
şi au bătut din aripi, dar nimeni nu i―a văzut, nici nu i―a auzit. Aşa că au plecat mai
departe, s―au înălţat deasupra norilor şi s―au tot dus până au ajuns la o pădure care
se întindea chiar până la marginea mării.
Eliza şedea în căsuţa ţăranului şi se juca cu o frunză verde de brusture, că altă jucărie
n―avea; făcuse o gaură în frunză şi acum se uita prin gaură la soare şi i se părea că vede ochii
limpezi ai fraţilor ei şi când razele de soare îi alunecau pe obraz parcă ar fi sărutat―o ei.
Zilele treceau toate la fel. Când vântul se strecura printre tufele de trandafir din grădină
şi şoptea: „Cine―i mai frumos decât voi?”, trandafirii clătinau din cap şi spuneau: „Eliza”.
Când vreo babă şedea duminică la uşă cu cartea de rugăciuni pe genunchi şi vântul întorcea
filele şi spunea cărţii: „Cine―i mai cucernică decât tine?”, cartea răspundea: „Eliza”. Şi
chiar aşa era cum spuneau trandafirii şi cartea de rugăciuni.
Când a împlinit cincisprezece ani s―a întors acasă. Dar când a văzut crăiasa cât era de
frumoasă, i―a fost ciudă pe fată şi grozav ar fi vrut s―o schimbe în lebădă ca şi pe fraţii ei,
dar n―a îndrăznit să facă asta chiar îndată, fiindcă craiul voia să―şi vadă fiica.
Crăiasa s―a dus de dimineaţă în odaia ei de baie, care era de marmură, cu sofale
moi şi covoare scumpe. A luat trei broaşte, le―a sărutat şi a spus uneia din ele: „Când
are să intre în baie Eliza, să te aşezi pe capul ei ca să se facă proastă ca tine!” Altei
broaşte i―a spus: „Aşează―te pe fruntea ei ca să se facă urâtă ca tine şi tată―său să
n―o mai cunoască!”, iar celei de―a treia broaşte i―a spus: „Aşează―te pe inima ei, ca
să nu mai fie cu cugetul curat şi să o doară inima!”
După aceea a băgat în apă cele trei broaşte şi apa deodată s―a făcut verde; a chemat―o
pe Eliza, a dezbrăcat―o şi a pus―o să intre în apă. Şi când Eliza a intrat în apă, o broască i
s―a pus în păr, alta pe frunte şi alta pe piept, însă Eliza parcă nici nu le―ar fi simţit. Când
a ieşit din baie, pe apă au rămas trei flori roşii de mac. Dacă broaştele n―ar fi fost
veninoase şi nu le―ar fi sărutat vrăjitoarea, s―ar fi prefăcut în trandafiri roşii, dar oricum,
tot în flori au trebuit să se prefacă, fiindcă şezuseră pe capul şi pe inima Elizei şi Eliza era
aşa de cucernică şi de nevinovată încât farmecele nu aveau asupra ei nici o putere.
Crăiasa, când a văzut aşa, a frecat―o pe fată cu zeamă de nucă şi a înnegrit―o
toată, a uns―o pe faţă cu o alifie rău mirositoare şi i―a încâlcit părul. Aşa că acuma era
cu neputinţă s―o mai cunoască cineva.
Tată―su s―a speriat când a văzut―o şi a spus că nu―i fata lui; nimeni n―a mai
cunoscut―o, numai câinele din curte şi cu rândunelele ştiau că―i ea, dar pe ei nu―i
întreba nimeni.
Biata Eliza a început să plângă şi s―a gândit la cei unsprezece fraţi ai ei, care acuma
nu mai erau acolo. A plecat amărâtă de la palat şi a umblat o zi întreagă pe câmp şi prin
mlaştini şi seara a ajuns la o pădure mare. Nu mai ştia nici ea încotro să apuce şi era
tare necăjită şi îi era dor de fraţii ei, care de bună seamă că fuseseră alungaţi ca şi ea.
Voia să―i caute şi să―i găsească.
Abia apucase să intre în pădure şi a prins―o noaptea. Cum nu mai ştia pe unde să
meargă, s―a aşezat pe muşchiul moale, şi―a spus rugăciunea şi şi―a pus capul pe o
buturugă. Era o linişte adâncă, nu bătea vântul şi de jur împrejur, prin iarbă şi pe
muşchi, străluceau o sumedenie de licurici; când a atins o creangă cu mâna, gândacii
luminoşi au căzut peste ea ca nişte stele căzătoare.
Toată noaptea i―a visat pe fraţii ei; se făcea că se jucau ca altădată, când erau mici,
scriau cu creioane de diamant pe tăbliţe de aur şi se uitau în cartea cu poze care costase o
mulţime de parale, însă pe tăbliţă nu mai scriau ca altădată linii şi rotocoale, ci isprăvile
vitejeşti pe care le făcuseră; tot ce trăiseră şi văzuseră de atunci încoace. Şi în carte toate
prinseseră viaţă, păsările cântau şi oamenii ieşeau din carte şi vorbeau cu Eliza şi cu fraţii ei,
dar când se întorcea fila, ei săreau repede înăuntru, ca să nu se încurce pozele.
Când s―a trezit, soarele era sus. Eliza nu putea să―l vadă, fiindcă copacii îşi întindeau
crengile dese deasupra ei, dar razele se jucau printre frunze şi fluturau ca un văl de aur.
Mireasma răcoroasă a pădurii o învăluia şi păsările aproape că i se aşezau pe umeri. Auzea un
murmur de apă; erau nişte pâraie care se vărsau într―un lac cu fundul de nisip moale. Pe mal
erau tufişuri dese, numai într―un loc era o deschizătură pe care o făcuseră cerbii şi pe aici
s―a scoborât şi Eliza către apă. Lacul era aşa de limpede încât, dacă vântul n―ar fi
mişcat crengile, ai fi putut crede că―i zugrăvit, aşa de desluşit se oglindeau pe luciul lui
frunzele, şi cele luminate de soare, şi cele care stăteau în umbră.
Când şi―a zărit faţa în apă, s―a speriat văzând cât era de urâtă şi de neagră. Dar când
a luat apă în pumni şi s―a frecat pe faţă şi pe ochi, pielea iar s―a înălbit; atunci s―a
dezbrăcat şi s―a băgat în apă; o fată mai frumoasă decât ea nu se mai afla pe lume. După ce
s―a îmbrăcat iar şi şi―a împletit părul, s―a dus la un pârâu, a luat în pumni apă, a băut şi
a intrat iar în pădure, fără să ştie nici ea încotro merge. Se gândea la fraţii ei şi se gândea că
Dumnezeu n―are s―o lase să piară; doar el pusese să crească meri sălbatici prin pădure, ca
să aibă ce mânca vreun rătăcit flămând cum era ea. Şi chiar a găsit un măr de―aceştia cu
crengile încovoiate de atâtea mere câte avea. A mâncat până s―a săturat, a pus crengile
proptele şi a plecat mai departe, în întunericul pădurii. Era aşa de mare liniştea încât îşi
auzea paşii când călca pe frunzele uscate. Nu era nici o pasăre nicăieri şi razele de soare nu
străbăteau prin frunzişul des; trunchiurile copacilor erau aşa de aproape unul de altul încât
făceau ca un zid de jur împrejurul ei. Era o singurătate cum nu mai pomenise ea niciodată.
Noaptea a venit, dar de data asta nu mai era nici un licurici. Mâhnită, s―a aşezat jos
ca să doarmă şi i se părea că ramurile de deasupra ei s―au dat într―o parte şi
Dumnezeu se uita blând la ea, şi îngeraşii se uitau şi ei peste umerii şi pe sub braţele lui,
ca s―o vadă. Dimineaţa, când s―a trezit, nu ştia dacă visase sau dacă fusese chiar aşa.
A pornit iar prin pădure şi s―a întâlnit cu o babă care culegea într―un paner
zmeură şi mure. Baba i―a dat şi ei mure şi zmeură. Eliza a întrebat―o dacă n―a văzut
unsprezece prinţi călări prin pădure.
― Nu, a spus baba, da’ ieri am văzut unsprezece lebede pe―un râu aici aproape şi
fiecare cu câte o coroană de aur pe cap.
Baba a dus―o pe Eliza până la un pripor, la picioarele căruia şerpuia un râu mititel; copacii
de pe maluri îşi întindeau unii către alţii ramurile stufoase şi acolo unde nu ajunseseră să se
împreune îşi smulseseră din pământ rădăcinile şi atârnau cu crengile încâlcite peste apă.
Eliza şi―a luat rămas bun de la babă şi a pornit de―a lungul râului până a ajuns la malul
mării. Marea se întindea în faţa ei, dar nu se zărea nici o luntre; cum să meargă mai departe? Şi
cum stătea ea aşa pe gânduri, privirile i―au căzut pe pietricelele care umpleau ţărmul.
Sticlă, fier, piatră, tot ce arunca marea pe ţărm era şlefuit şi poleit şi căpătase
înfăţişarea apei care era mai moale decât mâna ei gingaşă. Şi ea s―a gândit: „Apa se
mişcă mereu şi tot ce―i aspru netezeşte; tot aşa am să fiu şi eu, neostenită; vă
mulţumesc că m―aţi învăţat asta, voi, valuri veşnic mişcătoare! Îmi spune inima că o
dată şi o dată aveţi să mă duceţi la fraţii mei dragi”.
Pe iarba de mare udă de pe ţărm erau unsprezece pene albe de lebădă. Eliza le―a strâns şi
le―a luat. Era singurătate mare şi acolo, dar Eliza nu se simţea singură, fiindcă marea era
mereu alta; în câteva ceasuri îşi schimba înfăţişarea mai mult decât un lac într―un an întreg.
Când trecea câte un nor mare şi negru, marea parcă zicea: pot să fiu şi întunecată; pe urmă
bătea vântul şi valurile erau albe de spumă, iar când norii erau roşii şi vântul stătea, marea era
trandafirie şi pe urmă era iarăşi când verde, când albă, dar oricât ar fi fost de liniştită, lângă
ţărm apa tot se mişca; se ridica domol ca pieptul unui copil care doarme. Când soarele tocmai
asfinţea, Eliza a văzut cum veneau din larg unsprezece lebede cu coroane de aur pe cap; zburau
una după alta şi de departe parcă erau o panglică lungă, albă. Eliza s―a ascuns după un tufiş;
lebedele s―au lăsat jos şi şi―au scuturat aripile mari şi albe. Când soarele s―a scufundat în
apă, lebedele deodată s―au preschimbat în oameni; în faţa Elizei stăteau acuma cei unsprezece
prinţi frumoşi, fraţii ei. Fata a scos un ţipăt. Cu toate că se schimbaseră mult de când nu―i mai
văzuse, a ghicit că fraţii ei erau. S―a repezit în braţele lor, a spus fiecăruia pe nume şi fraţii nu
mai puteau de bucurie că au găsit―o iar pe sora lor, care acuma era mare şi frumoasă. Râdeau
şi plângeau şi spuneau cât de rău se purtase mama vitregă cu ei toţi.
― Noi, a zis fratele cel mai mare, suntem lebede numai cât stă soarele pe cer; îndată ce
soarele apune ne căpătăm iar înfăţişarea omenească. De aceea trebuie să avem grijă ca la
apusul soarelui să avem pământul sub picioare, fiindcă dacă ne prinde noaptea în văzduh,
deasupra apei, cădem în chip de oameni în apă şi ne înecăm. Nu locuim aici. Stăm într―o
ţară tot aşa de frumoasă ca asta, de cealaltă parte a mării, dar drumul până acolo e lung.
Trebuie să trecem în zbor marea şi nu―i nici o insulă pe care să poposim noaptea. Este
numai o stâncă îngustă în mijlocul mării; de―abia avem loc să stăm strânşi unul lângă
altul; când marea―i zbuciumată, valurile ne stropesc până sus, dar noi stăm neclintiţi şi
mulţumim lui Dumnezeu că avem unde să poposim. Şi stăm aşa toată noaptea, cu chipurile
noastre de oameni; dacă n―ar fi stânca asta, n―am putea să ne mai vedem niciodată ţara
noastră dragă, fiindcă ne trebuie două zile, cele mai lungi ale anului, ca să ajungem până
aici. Numai o dată pe an ne este îngăduit să ne întoarcem în ţară şi nu putem sta decât
unsprezece zile, în care timp zburăm pe deasupra pădurii de unde putem să zărim palatul în
care ne―am născut şi unde stă tata şi să vedem turla bisericii în care―i înmormântată
mama. Aici parcă toţi copacii şi toate tufişurile sunt rude cu noi, aici aleargă pe câmpie caii
sălbatici pe care i―am văzut în copilăria noastră, aici lemnarii cântă vechi cântece după
care jucam când eram copii, aici e patria noastră, încoace ne trage mereu inima să venim şi
aici, în sfârşit, te―am găsit surioară dragă. Numai două zile putem să mai rămânem şi după
aceea trebuie să plecăm iar pe deasupra mării, într―o ţară minunată, dar care nu―i ţara
noastră. Dar cum să te luăm cu noi, că n―avem nici corabie, nici luntre?
― N―aş putea oare să vă mântui de vrajă? i―a întrebat ea. Şi aşa au stat de vorbă mai
toată noaptea şi au aţipit doar câteva ceasuri.
Eliza s―a trezit de fâlfâitul aripilor pe deasupra ei. Fraţii se schimbaseră iar în
lebede. Au zburat de câteva ori de jur împrejur, apoi şi―au întins aripile şi au plecat în
zori; cel mai tânăr însă a rămas în urmă, s―a lăsat în jos şi şi―a plecat capul pe
genunchii ei şi ea l―a mângâiat pe aripi; toată ziua au stat aşa împreună. Către seară au
venit şi ceilalţi şi când soarele a asfinţit, s―au prefăcut iar în oameni.
― Mâine – au spus ei – plecăm şi nu ne mai putem întoarce decât peste un an. Nu putem să
te lăsăm aici. Mai bine hai cu noi. Suntem destul de voinici ca să te ducem în braţe, atunci de
ce adică n―am putea să te luăm pe aripi şi să zburăm cu tine pe deasupra mării?
― Da, da, luaţi―mă cu voi! a spus Eliza.
Toată noaptea au lucrat şi au împletit o plasă mare şi groasă din răchită mlădioasă şi
trestie tare. Au pus―o pe Eliza în plasă şi, când a răsărit soarele şi fraţii s―au prefăcut
iar în lebede, au apucat plasa cu pliscurile şi s―au înălţat în zbor, spre nori, cu sora lor,
care încă dormea. Razele soarelui îi cădeau drept pe obraz şi de aceea o lebădă zbura
chiar deasupra capului ei, ca să―i facă umbră cu aripile.
Erau departe―n larg când Eliza s―a trezit; întâi a crezut că visează când s―a văzut
dusă aşa prin aer pe deasupra mării. Lângă ea erau o creangă de zmeură şi o legătură de
rădăcini bune de mâncat. Fratele cel mai mic le culesese şi le pusese acolo. Ea i―a
mulţumit c―un zâmbet, fiindcă ştia care era: era acela care îi zbura deasupra capului şi
îi făcea umbră cu aripile.
Erau aşa de sus încât o corabie dedesubtul lor părea un pescăruş alb. Deodată au
ajuns deasupra unui nor mare, dar când Eliza s―a uitat mai bine, era un munte şi pe
munte alergau umbra ei şi umbrele celor unsprezece lebede. Era o privelişte mai
minunată decât tot ce văzuse ea vreodată. Dar când soarele s―a urcat mai sus pe cer şi
muntele a rămas în urmă, au pierit şi umbrele.
Toată ziua au zburat prin văzduh ca o săgeată zbârnâitoare; totuşi mergeau mai încet decât
de obicei, fiindcă acuma o duceau şi pe Eliza cu ei. Vremea a început să se strice. Se făcea seară.
Eliza vedea cu îngrijorare cum soarele se lasă către asfinţit şi stânca din mijlocul mării nu se
zărea. I se părea că lebedele dădeau şi mai tare din aripi. Era vina ei că nu puteau să
zboare destul de repede; când soarele avea să apună, ei aveau să se facă iar oameni, să
cadă în apă şi să se înece. Se ruga în gând lui Dumnezeu, dar stânca tot nu se zărea. Se
întuneca şi vântul bătea tot mai tare, vestind furtuna. Norii deşi şi negri acoperiră cerul
ameninţător şi plin de fulgere, care ţâşneau unul după altul.
Soarele ajunsese chiar la marginea apei. Elizei îi bătea inima cu putere. Deodată lebedele
se lăsară în jos aşa de repede încât ea a crezut că se prăbuşesc; dar ele au zburat mai
departe. Soarele era pe jumătate în apă; deodată se zări sub dânsa stânca. De sus nu părea
mai mare decât o focă cu capul afară din apă. Soarele se cobora repede din dosul zării;
acuma nu mai era decât ca o stea. În sfârşit, piciorul ei atinse stânca şi soarele se stinse cum
se stingea cea din urmă pâlpâire a unei hârtii aprinse. Fraţii stăteau braţ la braţ în jurul ei şi
nu era loc pe stâncă decât numai pentru ei toţi. Marea se lovea de stâncă şi împrăştia o
ploaie de stropi peste dânşii; cerul era mereu sfâşiat de fulgere şi tunetul bubuia întruna,
dar fraţii şi cu sora se ţineau de mână şi asta le dădea mângâiere şi curaj.
A doua zi în zori vremea s―a liniştit; cum a răsărit soarele, lebedele au plecat în zbor cu
Eliza. Marea era încă zbuciumată; de sus, de unde erau ei, spuma albă de pe întinsul verde
întunecat al valurilor parcă ar fi fost milioane de lebede care pluteau pe apă.
Când soarele era sus, Eliza a văzut în faţa ei plutind în văzduh nişte munţi cu piscuri
acoperite de zăpadă; în mijlocul lor se ridica un palat mare şi înalt, cu mai multe rânduri de
stâlpi, unii peste alţii; în jurul lui erau păduri de palmieri şi flori minunate, mari cât nişte
roţi de moară. Ea a întrebat dacă asta e ţara la care trebuiau să ajungă, dar lebedele au
clătinat din cap, fiindcă ceea ce vedea ea era palatul pe care şi―l clădeşte în nori Fata
Morgana, şi care se schimba mereu, şi în care oamenii nu pot pătrunde. Eliza s―a uitat mai
bine şi deodată munţii, pădurile şi palatul s―au prăbuşit şi în locul lor au răsărit douăzeci
de biserici, toate la fel, cu turnuri înalte şi ferestre arcuite. Parcă se auzea şi orga, dar era
numai marea care vuia. Când s―au apropiat, bisericile s―au preschimbat în tot atâtea
corăbii, iar când Eliza s―a uitat mai bine a văzut că erau neguri care pluteau pe apă.
Într―adevăr, totul în faţa lor se schimba mereu. În sfârşit au zărit ţara cea aievea la care
voiau să ajungă. În faţa lor, departe, erau munţi albaştri, păduri de cedri, oraşe şi palate.
Soarele nu asfinţise când au ajuns la o peşteră în care muşchiul moale era ca un covor.
― Să vedem ce―ai să visezi aici la noapte – a spus fratele cel mai mic şi i―a arătat
odaia ei de culcare.
― Să dea Dumnezeu să visez cum aş putea să vă scap – a spus ea.
S―a rugat lui Dumnezeu s―o ajute şi s―a culcat. Deodată i s―a părut că zboară şi
ajunge la palatul zânei Morgana. Zâna i―a ieşit înainte, frumoasă şi strălucitoare, şi
totuşi semăna cu baba din pădure care îi dăduse zmeură şi―i spusese de lebedele cu
coroane de aur pe cap.
― Fraţii tăi pot să scape – a zis zâna – numai să ai răbdare şi să nu―ţi fie frică. E drept
că apa, deşi e mai moale decât mâinile tale, totuşi şlefuieşte pietrele, dar ea nu simte
durerea pe care au s―o simtă degetele tale şi ea nu are o inimă şi nu simte frica şi chinul
pe care ai să le simţi tu. Vezi tu urzica asta pe care o ţin în mână? Urzici de acestea cresc
prin preajma peşterii în care dormi tu acuma şi numai acestea care cresc pe―aici şi cele
care cresc în cimitir sunt bune. Pe acestea tu trebuie să le culegi şi să nu te sperii că au să
te usture mâinile. După aceea să le zdrobeşti cu piciorul şi să faci din ele fire şi cu firele
acestea să ţeşi şi să coşi unsprezece cămăşi cu mâneci lungi şi să le arunci peste cele
unsprezece lebede şi atunci vraja are să se desfacă. Dar să ştii că din clipa în care ai să
începi lucrul şi până ai să―l isprăveşti nu trebuie să vorbeşti deloc, chiar dacă ar trece
ani şi ani de zile. Cel dintâi cuvânt pe care îl vei rosti va străpunge ca un cuţit inima
fraţilor tăi; de limba ta atârnă viaţa lor. Bagă bine de seamă!
Zâna a lovit―o uşurel cu urzica peste mână; Eliza a simţit ca o arsură şi s―a trezit.
Se făcuse ziuă şi lângă ea era o urzică la fel cu aceea din vis. Fata a căzut în genunchi, a
mulţumit lui Dumnezeu şi a ieşit din peşteră ca să―şi înceapă lucrul.

Culegea urzici cu mâinile ei gingaşe şi urzicile o ardeau ca focul; mâinile şi braţele ei
erau pline de băşici, dar ea îndura bucuroasă orice, numai să poată scăpa pe fraţii ei de
vrajă. Zdrobea urzicile cu piciorul şi le prefăcea în fire verzi.
După ce a apus soarele, au venit fraţii şi s―au speriat când au văzut că Eliza e
rănită; ei credeau că―i iar vreo vrajă de―a maşterii; când însă i―au văzut mâinile, au
înţeles ce face sora lor pentru dânşii şi fratele cel mai mic a început să plângă pe mâinile
ei şi acolo unde cădeau lacrimile băşicile usturătoare piereau.
Toată noaptea a lucrat, fiindcă simţea că nu mai are linişte până nu scapă de vrajă
pe fraţii ei. În ziua următoare, după ce lebedele au plecat, ea a rămas singură, dar
niciodată n―a trecut vremea mai repede. O cămaşă era gata; tocmai începuse pe―a
doua când deodată s―a auzit un corn de vânătoare. Eliza s―a speriat. Cornul suna tot
mai aproape şi s―auzeau şi câinii lătrând. Eliza a intrat repede în peşteră, şi―a adunat
grămadă urzicile pe care le culesese şi le zdrobise şi s―a aşezat pe ele.
Deodată din râpă a ieşit un câine şi după el altul, şi încă unul; toţi au început să latre
la gura peşterii şi în curând vânătorii au fost şi ei acolo să vadă ce―i. Cel mai frumos
dintre ei şi care era craiul ţării aceleia s―a apropiat de Eliza; fată mai frumoasă decât
ea nu văzuse niciodată.
― Cum ai ajuns aici, fată frumoasă? a întrebat―o el.
Eliza a dat numai din cap, pentru că n―avea voie să vorbească, că dacă vorbea
punea în primejdie viaţa fraţilor ei. Mâinile şi le―a ascuns sub şorţ, ca să nu vadă craiul
ce trebuia ea să îndure.
― Hai cu mine! a spus el; nu trebuie să mai stai aici! Dacă eşti tot aşa de bună pe cât eşti
de frumoasă, am să te îmbrac numai în catifea şi―n mătase, am să―ţi pun pe cap
coroană de aur şi ai să stai în palatul cel mai frumos pe care―l am.
Şi craiul a luat―o pe Eliza şi a aşezat―o pe cal lângă el. Ea plângea şi―şi frângea
mâinile. Şi atunci craiul a spus:
― Eu îţi vreau numai binele. O dată şi o dată ai să―mi mulţumeşti.
Şi a pornit cu ea prin munţi, cu vânătorii după dânsul. Soarele asfinţea când au ajuns în
cetatea de scaun a ţării, oraş cu multe biserici şi palate. Craiul a dus―o pe Eliza la palatul
lui, unde prin săli de marmură clipoceau havuzuri şi pereţii erau zugrăviţi şi tavanele erau
şi ele zugrăvite. Eliza însă nu se uita la nimic, era mâhnită şi plângea. Slujitoarele au
îmbrăcat―o cu haine scumpe, i―au pus mărgăritare în păr şi mănuşi în degetele urzicate.
Gătită cum era acuma, era atât de frumoasă încât curtenii s―au închinat şi mai
adânc în faţa ei şi craiul a hotărât să se însoare cu ea, deşi duhovnicul curţii clătina din
cap şi zicea că fata asta frumoasă, găsită în pădure, era o vrăjitoare care l―a orbit pe
crai şi i―a furat minţile.
Craiul însă nu a ascultat ce spune, a pus muzica să cânte, a poruncit cele mai bune
bucate şi a pus fete frumoase s―o însoţească dansând. Apoi a dus―o pe Eliza prin grădini
pline de miresme şi prin odăi măreţe, dar ea nici nu zâmbea măcar, fiindcă era năpădită de
durere. Când au ajuns în odăile ei, craiul a deschis o uşă şi i―a arătat Elizei o cămăruţă
aşternută cu covoare verzi şi scumpe şi care semăna cu peştera în care o găsise. Pe jos era
mănunchiul de fire pe care ea le scosese din urzici şi de―un cui era atârnată cămaşa pe care
tocmai o isprăvise; toate fuseseră aduse de un vânător, care le socotise drept o ciudăţenie.
― Aici ai să crezi că eşti tot la tine acasă – a spus craiul. Uite şi lucrul pe care―l lucrai.
Când Eliza a văzut lucrul care îi era ei drag, un zâmbet i―a răsărit pe buze şi sângele i
s―a întors în obraji. S―a gândit la mântuirea fraţilor ei, a sărutat mâna craiului şi el a
strâns―o la piept şi a poruncit să tragă clopotele şi să vestească nunta. Frumoasa fată
mută din pădure era acum crăiasa ţării aceleia.
Duhovnicul i―a spus craiului câteva vorbe rele la ureche, dar ele n―au ajuns până la inima
lui. Nunta s―a făcut şi duhovnicul a trebuit chiar el să―i puie Elizei pe cap coroana şi când i―a
pus―o i―a apăsat―o aşa de tare pe frunte că a durut―o. Dar inima o durea şi mai tare când se
gândea la fraţii ei şi durerile trupului nu le mai simţea. Gura ei era mută; fiindcă o singură
vorbă ar fi curmat viaţa fraţilor ei, dar ochii ei vorbeau şi arătau o adâncă dragoste craiului
celui bun şi frumos, care făcea tot ce putea ca s―o bucure. Îi era drag tot mai tare şi mult ar fi
vrut ea să―i spună ce are pe suflet şi ce o doare. Dar nu putea, trebuia să fie mută şi mută să
săvârşească lucrul pe care―l începuse. Noaptea se scula de lângă el şi se ducea în cămăruţă şi
ţesea cămaşă după cămaşă; dar când s―o înceapă pe a şaptea, n―a mai avut fire.
În cimitir ea ştia că sunt urzici de care avea nevoie, dar trebuie să se ducă chiar ea să
le culeagă; cum să facă oare ca s―ajungă până la ele? „Ce―i durerea degetelor pe
lângă chinul pe care îl îndură inima mea? se gândea ea. Trebuie să încerc numaidecât!”
Cu inima strânsă ca şi cum ar fi făcut ceva rău, a ieşit pe furiş în grădina luminată de
lună, a pornit prin aleile lungi, apoi pe străzile pustii şi a ajuns la cimitir.
Un singur om o văzuse, duhovnicul. Numai el fusese treaz pe când toată lumea
dormea. Şi el se gândi că avusese dreptate când spusese că nu―i lucru curat cu crăiasa;
era fără nici o îndoială vrăjitoare şi înşelase pe crai şi pe toată lumea.
Duhovnicul a spus craiului ce văzuse şi ce credea el că ar fi şi, la vorbele aspre pe
care le rostea, pe obrajii craiului au curs două lacrimi grele. În inima lui a pătruns
îndoiala. Noaptea s―a prefăcut că doarme, dar n―a dormit şi a văzut cum Eliza s―a
sculat şi s―a dus încetişor în cămăruţa ei; şi asta se întâmpla în fiecare noapte.
Cu fiecare zi care trecea, faţa craiului se întuneca tot mai tare. Eliza vedea asta, dar
nu înţelegea de ce şi se îngrijora, dar şi mai tare se îngrijora când se gândea la fraţii ei.
Cu lacrimi fierbinţi, ea uda catifeaua şi purpura crăiască. Şi iată că lucrul ei s―apropia
de sfârşit; doar o cămaşă mai trebuia, dar acuma iar nu mai avea fire şi nici o urzică;
trebuia deci să se mai ducă o dată, cea din urmă, la cimitir şi să culeagă nişte urzici. Se
gândea cu frică la drumul până acolo, dar nu s―a lăsat clintită în voinţa ei.
Noaptea a ieşit din palat şi s―a dus, dar de data asta craiul şi duhovnicul s―au luat
după ea; au văzut cum Eliza a intrat pe poarta cimitirului şi când au intrat şi ei au văzut
cum nişte vrăjitoare şedeau pe o lespede de mormânt. Craiul şi―a întors capul în altă parte,
fiindcă şi―a închipuit că printre ele e şi aceea care adormise aseară cu capul pe pieptul lui.
― Poporul o va judeca! a spus el şi poporul a judecat―o şi a osândit―o să fie arsă pe rug.
Au luat―o pe Eliza din odăile cele frumoase şi au dus―o într―o hrubă neagră şi umedă
în care vântul intra şuierând printre gratii; în loc de catifea şi mătase i―au dat mănunchiul
de urzici ca să―şi pună capul pe ele. Cămăşile aspre şi usturătoare pe care le ţesuse i le―au
dat ca să se înveselească, dar nimic n―ar fi putut să―i fie mai drag decât ele şi ea a început
iar să lucreze ca să le isprăvească. Afară, copiii de pe uliţă cântau cântece în care îşi băteau
joc de dânsa şi nimeni nu―i spunea o vorbă de mângâiere.
Spre seară iată că la gratii s―a auzit un fâlfâit de aripi; era fratele cel mai mic;
aflase unde era soră―sa şi venise s―o vadă. Ea a început să plângă de bucurie, deşi se
gândea că noaptea asta avea să fie cea din urmă pe care o mai avea de trăit. Dar bine cel
puţin că erau cămăşile aproape gata şi fraţii ei erau aici!
Duhovnicul a venit să stea în ceasul din urmă cu dânsa, fiindcă aşa făgăduise craiului;
dar ea a clătinat din cap şi l―a rugat din ochi să plece. Noaptea asta voia să―şi isprăvească
lucrul, că dacă nu―l isprăvea, atunci toate fuseseră degeaba, necazurile, lacrimile şi nopţile
ei nedormite. Duhovnicul a plecat spunându―i vorbe aspre. Eliza însă ştia că era
nevinovată şi nu s―a sinchisit de vorbele lui şi s―a pus să lucreze.
Şoriceii umblau repede încoace şi încolo şi îi aduceau urzicile la picioare, ca s―o
ajute şi ei cât de cât. La fereastră a venit o pasăre şi i―a cântat toată noaptea tot cântece
vesele, ca s―o îmbărbăteze.
Cu vreun ceas înainte de răsăritul soarelui, cei unsprezece fraţi au venit la poarta
palatului şi au cerut să fie duşi în faţa craiului. Li s―a răspuns că nu se poate, e noapte,
craiul doarme şi nu vrea să fie trezit. S―au rugat, au ameninţat, a venit straja, a ieşit şi
craiul şi a întrebat ce este; dar tocmai atunci a răsărit soarele şi pe cei unsprezece fraţi
nu i―a mai văzut nimeni; dar pe deasupra castelului zburau unsprezece lebede.
La poarta oraşului se adunase lume de pe lume să vadă cum au s―o ardă pe vrăjitoare. O
mârţoagă trăgea căruţa în care era Eliza; o îmbrăcaseră cu o rochie de pânză de sac, părul ei cel
frumos îi atârna desfăcut pe umeri, obrajii îi erau galbeni, buzele i se mişcau încetişor şi degetele
ei împleteau firele verzi de urzică. Nici chiar pe drumul către moarte ea nu―şi lăsa lucrul. La
picioarele ei erau zece cămăşi, la a unsprezecea lucra acuma. Lumea râdea de ea:
― Ia uite vrăjitoarea cum tot şoşoteşte! Nu spune rugăciuni, cine ştie ce vrăji o fi
făcând! Şi şi―a luat şi lucrul ei afurisit! Să i―l rupem în bucăţi!
Şi lumea s―a repezit şi a vrut să ia cămăşile şi să le rupă, dar deodată au venit în
zbor unsprezece lebede şi s―au aşezat de jur împrejurul ei în căruţă şi au început să
dea din aripi. Lumea s―a tras înapoi speriată.
― E semn ceresc! E nevinovată! şopteau mulţi, dar nu îndrăzneau să spună cu glas tare.
Călăul a luat―o de mână, dar Eliza a aruncat cele unsprezece cămăşi peste lebede şi
deodată au răsărit unsprezece prinţi frumoşi; numai cel mai tânăr avea la un umăr
aripă în loc de braţ, deoarece cămaşa lui avea numai o mânecă, din pricină că Eliza nu
mai avusese timp s―o facă şi pe cealaltă.
― Acuma pot să vorbesc! a spus ea. Sunt nevinovată!
Când lumea a văzut ce s―a întâmplat, s―a închinat în faţa ei, dar ea a căzut leşinată
în braţele fraţilor ei: încordarea, spaima şi durerea o copleşiseră.
― Da, e nevinovată! a spus fratele cel mai mare şi a povestit tot ce se întâmplase. În timp ce
vorbea s―a răspândit o mireasmă parcă de mii şi mii de trandafiri, fiindcă fiecare lemn din
rug făcuse rădăcini şi scosese ramuri. Rugul era acuma ca o tufă mare de trandafiri roşii,
care toţi erau înfloriţi, în vârf cu o floare albă şi strălucitoare, care lumina ca o stea. Craiul
a cules―o şi a prins―o Elizei în piept. Şi atunci ea s―a trezit uşoară şi senină.
Toate clopotele au început să bată singure şi păsări multe au venit în stoluri; şi a fost
iar nuntă la palat, dar o nuntă cum nici un crai nu mai văzuse vreodată.
GRĂDINA RAIULUI
1838 The Garden of Paradise
A fost odată un copil de rege. Nimeni n—avea ca dânsul cărţi atât de multe şi de
frumoase. Din cuprinsul lor aflase tot ce se petrece pe lume, cercetând cu luare—aminte
icoanele zugrăvite aproape pe fiecare pagină. Din cărţile acestea se putea cunoaşte
istoria tuturor neamurilor şi a tuturor ţărilor. Totuşi, despre locul unde se afla raiul nu
se spunea nimic în ele şi craiul tocmai la asta se gândea cu mai multă tragere de inimă.
Pe vremea când era de—o şchioapă şi se ducea la şcoală, bunica lui îi povestise, între
altele, că în grădina raiului orice floare e dulce dac—o atingi cu buzele şi între petalele
fiecăreia musteşte vinul cel mai plăcut. Din spusele ei, copilul putea să—şi dea seama că
florile acestea dulci erau istoria, iar stropii de vin, geografia şi aritmetica. N—aveai decât să
guşti dintr—una şi ştiai lecţia pentru a doua zi ca pe apă. Şi cu cât te îndestulai mai mult, cu
atât puteai deveni mai atoateştiutor în istorie, geografie şi aritmetică.
Toate acestea le crezuse crăişorul în anii copilăriei. Dar când se făcu mai mare şi
după ce învăţă o mulţime de lucruri şi îşi ascuţi mintea, chibzui de bună seamă că raiul
trebuia să fie cu totul altceva.
„Pentru ce oare a rupt Eva mărul din pomul cunoştinţei? se întreba el. Şi pentru ce
Adam a mâncat din fructul oprit? Dacă eu aş fi fost în locul lor, n—aş fi făcut acest
lucru. Şi atunci, păcatul n—ar mai fi luat naştere pe pământ."
Asta o gândise mai de mult şi din aceeaşi pricină se chinuia şi la vârsta de
şaptesprezece ani, deoarece o singură clipă nu—şi muta gândul de la grădina raiului.
Într—o zi porni spre inima pădurii. Era singur; cea mai mare plăcere a lui era să
colinde cărările umbroase, departe de ochii lumii.
Curând, începu să se înnopteze; norii se învolburau în văzduhuri; după câtăva vreme,
o ploaie deasă potopi împrejurimile, parcă toate izvoarele din lume şi—ar fi revărsat apele.
întunecimile deveniseră de nepătruns, ca într—o fântână fără fund. Bietul flăcău simţea
cum îi alunecă piciorul pe iarba umedă şi pe netezimea pietrelor din albiile stâncoase. Ploaia
îl udase până la piele şi din hainele lui ai fi putut să storci pâraie de apă. în cele din urmă, se
văzu silit să se caţere pe deasupra stâncilor acoperite cu muşchi, de sub care se scurgeau
şuvoaie repezi. îşi pierduse cumpătul cu desăvârşire. Deodată, i se păru ca aude un zvon
ciudat şi în faţa lui se năzări o peşteră largă, înecată în trâmbe de lumină. Ceva mai departe
ardea un foc mare, deasupra căruia s—ar fi putut frige un cerb întreg. Dar nu numai că
lucrul acesta ar fi fost cu putinţă, ci într—adevăr, deasupra tăciunilor se pârjolea un cerb
uriaş, cu coarnele neobişnuit de mari. Frigarea îi trecuse prin trup şi se învârtea rezemată
de două trunchiuri de brad. O femeie bătrână şi voinică, ce părea mai mult un bărbat
îmbrăcat muiereşte, avea grijă s— arunce mereu vreascuri în spuză.
Văzându—l, aceasta îi spuse:
—Vino mai aproape! Aşează—te lângă foc să ţi se usuce îmbrăcămintea.
—Simt cum îmi şuieră vântul pe la urechi — răspunse craiul. Şi se chirci lângă foc.
—Va fi şi mai rău când s—or întoarce acasă feciorii mei — spuse după un răstimp
bătrâna. Află că aici te găseşti în peştera vânturilor şi feciorii mei sunt cele patru vânturi
ale lumii. Ai înţeles?
—Dar unde sunt acum feciorii tăi? întrebă craiul.
—Cum ţi—aş putea răspunde — îl mustră femeia, când întrebarea ta n—are nici un rost?
Parcă eu mai ştiu pe unde îmi sunt feciorii?
Ei sunt de capul lor; se hârjonesc prin văzduh cu norii, în împărăţia de dincolo.
Şi, ridicându—şi fruntea, păru că vrea să—i arate cerul.
—Pricep — răspunse în cele din urmă craiul. Bag însă de seamă că eşti foarte aspră şi
nu semeni întru nimic cu femeile pe care le am în preajmă la mine acasă.
—Poate că femeile acelea n—au altceva mai bun de făcut. Eu însă, ca să—mi stăpânesc feciorii,
se cuvine să fiu cât mai aspră; şi, cu toate că sunt nişte îndărătnici, îi stăpânesc atât cât trebuie.
Vezi aceşti patru saci atârnaţi de cârlige în stâncă? Se tem de dânşii, aşa cum te— ai temut şi tu
pe vremuri când auzeai de Sfântul Nicolae. Oricând îmi stă în putinţă să—i fac cocoloş pe cei
patru feciori ai mei şi să—i vâr în sac. Eu nu prea ştiu de glumă. îi ţin la întuneric şi după multă
caznă le dau voie să zburde pe afară. Dar iată c—a şi venit unul.
Era crivăţul, vântul de miazănoapte. Se năpusti pe gura peşterii cu duh de gheaţă;
măzărichea îi şiroia din veşminte şi fulgi de zăpadă fluturau în juru—i. Purta nădragi şi
surtuc din blană de urs; o cuşmă uriaşă din blană de câine de mare îi acoperea fruntea;
ţurţuri de gheaţă îi atârnau în barbă şi grindina îi cădea în valuri de sub chică.
—Să nu te—apropii de foc! Mai aşteaptă o clipă! îi spuse craiul. S—ar putea întâmpla
să—ţi degere obrazul şi mâinile.
—Mie să—mi degere obrazul şi mâinile? strigă în batjocură crivăţul, hohotind de râs de se
cutremurau steiurile în preajmă. Cum ar putea să—mi fie frig când tocmai asta îmi prieşte
mai bine? Dar tu, flăcăiaşule, ce cauţi pe—aici? Cum de—ai nimerit în peştera vânturilor?
—Eu l—am poftit — răspunse bătrâna. Şi dacă această lămurire nu—ţi e de—ajuns,
te— aşteaptă sacul. M—ai înţeles?
Bătrâna izbuti să—l înduplece şi crivăţul povesti de unde venea şi pe unde—a
colindat aproape o lună încheiată.
—Vin dinspre mările îngheţate, spuse el. Am fost pe insula urşilor, în tovărăşia unor
ruşi ce vânau foci. Când am plecat de la Capul Nord, am stat de veghe la cârmă; şi, de
câte ori mă trezeam din aţipire, zăream plutind pe deasupra mea îndărătnica vrăjitoare
a vijeliilor. Ciudată pasăre! Aici o vezi bătând din aripi, aici rămâne parcă nemişcată,
târându—se în văzduhuri vreme îndelungată.
—Lasă asta! se răsti mama vânturilor. Povesteşte mai bine ce s—a întâmplat pe insula
urşilor. —Pe—acolo e tare frumos — reluă crivăţul. Pământul e neted ca sticla; te duce
singur în goană. De jur împrejur, numai zăpadă, dezgheţată pe jumătate, amestecată cu
straturi de muşchi, steiuri colţuroase şi mormane de oase de urs şi de focă; iar mai departe,
mădulare de uriaşi acoperite de verdele putred al smârcurilor. Am suflat peste ceţuri,
dornic să văd de— aproape locuinţa dărăpănată ce de—abia se desluşea în pâclă; era un fel
de ascunzătoare săpată în gheţuri şi acoperită cu piei de focă întoarse pe dos; totul avea o
înfăţişare vânătă, de putreziciune; deasupra se zărea un urs alb, mormăind. M—am
apropiat de mal, unde se aflau cuiburile zburătoarelor; pui golaşi ciripeau cu pliscurile
întinse. Le—am suflat în gâtlejuri, silindu—i să tacă. Mai încolo, se tăvăleau focile în
marginea priporului, ca nişte bulgări de lut, cu capete de porci şi colţii lungi de un cot.
—Îmi place cum povesteşti, fătul meu — zise mama. Când te—ascult, parcă mă şi văd acolo.
Crivăţul reluă:
—Începu vânătoarea. Căngile fură aruncate în trupurile neputincioase ale focilor; sângele
ţâşnea din răni asemenea unor izvoare furişate printre gheţuri. Numaidecât mi—am adus
minte de rosturile mele. Am suflat o dată şi gheţarii, înalţi cât muntele, au prins corăbiile la
strâmtoare. Duhuri nevăzute se fugăreau în văzduhuri; eu suflam atunci şi mai îndărătnic.

în cele din urmă, pescarii smulseră din unde hoiturile focilor, dezlegând odgoanele ce legau
corăbiile una de alta. Am dezlănţuit apoi ninsoarea pe întinderi, silindu—i să se urce
degrabă în corăbiile aproape năruite şi să pornească cu prada spre miazăzi, unde apele sunt
sărate. Cred că, de aci înainte, n—au să se mai abată în peştera urşilor.
—N—ai săvârşit decât rele — zise mama vânturilor.
—Binele pe care l—am făcut, răspunse crivăţul, va fi povestit de altcineva. Dar iată—l şi
pe fratele meu venit dinspre Soare Apune. Dintre toţi, el îmi e cel mai drag. Aduce cu
sine o răcoare plăcută şi un înţepător miros de mare.
—Oare nu cumva e zefirul? întrebă craiul.
—Ba chiar zefirul — răspunse bătrâna. Dar nu e, cum ai putea crede, un copil neştiutor.
Vremea a trecut şi el a crescut.
Noul oaspete avea o înfăţişare sălbatică. Purta în creştetul capului un fel de cuşmă
împletită din păr de cal, care să—l apere de cine ştie ce neajunsuri; ţinea în mână o
măciucă cioplită din lemn tare, găsit prin pădurile Americii. Straşnică măciucă!
—De unde vii? îl întrebă mama.
—Din pustiurile codrilor — răspunse vântul, unde curmeie spinoase ţes hamacuri dese
între trunchiurile copacilor; unde jivinele se târăsc prin iarba umedă şi omul îţi pare de
prisos. —Ce—ai făcut pe—acolo?
—M—am înfrăţit cu apele; le priveam cum se rostogolesc de pe stânci, prăfuindu—se şi
urcând spre văzduhuri ca să sprijine pe umeri curcubeul. Am văzut bivolul sălbatic înotând
în unda năprasnică ce se străduia să—l târască la vale. Neputincios, s—a lăsat cuprins în
braţe şi—a pornit sub stoluri de raţe spre locul unde se rostogoleau apele. Dar bivolul se
duse curând la fund. Asta mi—a făcut mare plăcere şi, de bucurie, am dezlănţuit o furtună
care a smuls copacii din rădăcină, rostogolindu—i în vale ca pe un maldăr de vreascuri.
—Şi altceva ce—ai mai făcut? întrebă iarăşi mama.
—Am dat goană fără preget pe câmpii. Am mângâiat pe coamă caii sălbatici şi—am
scuturat în brazdă nucile de cocos. Hei, mai am încă multe de povestit. Dar nu se cuvine
să spui tot ce ştii, nu—i aşa, mamă?
Şi zefirul o cuprinse în braţe pe maică—sa, de era cât pe—aci să—i frângă
mijlocul. Adevărată sălbăticiune de codru!
Într—un târziu se ivi şi vântul de miazăzi, cu turban înfăşurat în jurul capului şi
cu veşmânt larg de beduin.
—E tare frig aici! strigă el, aruncând în spuză câţiva buşteni. De cum am intrat, mi—am
dat seama că vântul de miazănoapte a venit înaintea mea.
—Ba eu cred că e atât de cald aici — zise vântul de miazănoapte — încât ai putea să
frigi un urs alb în spuză.
—Mai urs alb ca tine unde găseşti? strigă vântul de miazăzi.
—Vi s—a făcut dor de sac, după câte văd — rosti bătrâna. Aşează—te pe steiul acesta,
vânt de miazăzi, şi povesteşte—ne pe unde—ai fost.
—Am fost în Africa, mamă, răspunse vântul. Am luat parte cu hotentoţii la o vânătoare de lei
din ţinutul cafrilor. Acolo iarba creşte cât vezi cu ochii şi măslinii rodesc pretutindeni. Struţul se
ia la întrecere cu mine în fugă, dar eu sunt mai iute ca dânsul. Am colindat apoi deşertul cu nisip
galben, scobit ca fundul unei mări. Pe drum, am întâlnit o caravană; însetaţi, călătorii au
spintecat cea din urmă cămilă ca să—i scoată burduful cu apă şi să—şi astâmpere setea; dar n—
au găsit apă decât foarte puţină. Arşiţa dogorea fără milă şi nisipul era fierbinte ca spuza.
Atunci am pornit în goană pe întinderile nisipoase şi—am ridicat spre ceruri valuri de ţărână
încinsă, răsucindu—le în trâmbe. Tare mai era frumos! încremenise în loc dromaderul,
necutezând să mai facă un singur pas; călătorii îşi acoperiră capetele cu pulpanele burnuzurilor,
căzând în genunchi înaintea mea, ca şi cum aş fi fost Allah, Dumnezeul lor. N—
a trecut mult şi întreaga caravană a fost îngropată de vie. Deasupra hoiturilor am

ridicat o"piramidă de nisip. în clipa când voi sufla din nou, dezgropând oasele din
ţărână, soarele fierbinte le va usca, înălbindu—le. Şi alţi drumeţi îşi vor da seama c—au
mai trecut oameni prin locurile acelea. Căci, în alt chip, de unde—ar putea să ştie că se
zbuciumă fărâme de viaţă în largul pustiurilor nemărginite?
—După câte văd — strigă mama — nici tu nu te—ai ţinut decât de rele. Haide! Repede
în sac!
Şi, mai înainte ca flăcăul să fi făcut o cât de mică împotrivire, bătrâna îl cuprinse
de mijloc şi—l aruncă în sac. Vântul de miazăzi începu să se văicărească zbătându—se
să scape din ascunzătoare. Dar maică—sa se aşeză deasupra sacului şi—l domoli.
—Copiii dumitale sunt plini de voioşie — zise craiul.
—Sunt — răspunse bătrâna. Dar când mai fac câte—o trăsnaie, nici eu nu—i cruţ.
Iată—l şi pe cel din urmă.
Era vântul dinspre Soare Răsare, îmbrăcat chinezeşte.
—De unde vii? îl întrebă mama. Nu cumva din ţara chinezilor? Şi eu credeam c—ai fost
prin grădina raiului.
—Într—acolo îmi voi lua mâine zborul, răspunse vântul dinspre Soare Răsare. Fiindcă mâine se
împlinesc o sută de ani de când n—am mai străbătut aceste meleaguri. De rândul ăsta am fost în
China şi—am tras o goană nebună în jurul turnului de porţelan, de—au început să sune toate
mănunchiurile de clopoţei. Pe uliţi înguste, slujbaşii erau snopiţi în bătaie. Nuiele de bambus le
cărau lovituri pe spinare. Şi când te gândeşti că toţi sunt oameni de vază, ce—şi moştenesc
drepturile până la al nouălea neam! Răbdau fără împotrivire, strigând: „Mulţumim, părinte
binefăcător!". Asta însă se vedea foarte bine că n—o spuneau din toată inima. în acest timp, eu
făceam necontenit să sune zurgălăii, hohotind: tsing, tsang, tsing, tsang!
—Îţi cunosc îndrăzneala, zise bătrâna. Mă bucur că te duci mâine la grădina raiului.
Acolo vei avea încă multe de învăţat. Să nu uiţi să sorbi câteva înghiţituri din izvorul
înţelepciunii şi să—mi aduci şi mie un burduf plin cu apă minunată.
—Aşa voi face — răspunse vântul de răsărit. Dar pentru ce l—ai vârât în sac pe bietul
frate, colindătorul de miazăzi? Dă—i drumul, mamă! Vreau să—mi povestească ceva
despre pasărea Phoenix. De câte ori ajung la grădina raiului, o dată la o sută de ani,
Crăiasa Florilor îmi cere desluşiri cât mai amănunţite în legătură cu această pasăre
măiastră. Haide, dă—i drumul frăţiorului meu, iar eu, măicuţă bună, îţi dăruiesc în
schimb două traiste pline cu ceai verde şi fraged, cules prin locurile pe unde—am fost.
—Asta o fac numai pentru tine — zise mama — fiindcă îmi 9 ti drag şi nu uiţi niciodată
să— mi aduci câte ceva din lumea pe unde colinzi. Acestea zicând, bătrâna dezlegă sacul
la gură şi vântul de miazăzi o zbughi afară, amărât peste măsură din pricină că—i fusese
dat să păţească o astfel de ocară de faţă cu străinul. In cele din urmă grăi:
—Uite, îţi dăruiesc o frunză de palmier pe care s—o dai Crăiesei Florilor. O am de la o
pasăre Phoenix, tare bătrână, singura, zice—se, care—a trăit pe lume. Ea şi—a săpat cu
ciocul în frunză toată povestea vieţii pe care—a trăit—o timp de o sută de ani. în acest
chip, Crăiasa Florilor va cunoaşte, fără multă bătaie de cap, mijlocul prin care
zburătoarea minunată şi—a dat foc cuibului, aşezată în fundul lui asemenea unei femei
din Hindustan. Cum mai trosneau crengile uscate! în juru—i se înălţau volburi de fum.
Pasărea se făcuse scrum în cele din urmă; dar oul i se păstra roşu ca para focului în
cuib; deodată, pocni şi se sparse; puiul se ridică din el bătând din aripi. Acum domneşte
peste toate celelalte păsări şi e singura pasăre Phoenix din lume. Ea şi—a săpat cu ciocul
în frunză povestea vieţii, înadins ca s—o poată cunoaşte Crăiasa Florilor.
—Ar fi timpul să ne aşezăm la masă! le spuse mama celor patru vânturi.
Se aşezară la masă şi se înfruptară cu voioşie din friptura de cerb. Craiul sta
alături de vântul dinspre Soare Răsare, astfel că se împrieteniră în foarte scurt timp.
—Spune—mi, rogu—te — zise craiul — ce fel de crăiasă a florilor era aceea despre care
vorbeai adineauri, şi în ce parte de lume se află grădina raiului?
—Hei, strigă vântul de răsărit, nu cumva ţi—ai pus în gând să porneşti într—acolo?
Dacă vrei, n—ai decât să—mi ţii tovărăşie începând de mâine. Trebuie să ştii însă că, din
vremea lui Adam şi a Evei, picior de om n—a mai călcat prin această grădină. Ai auzit
vorbindu—se de ei în Biblie, nu—i aşa?
—Da! răspunse craiul.
—În clipa când au fost alungaţi din rai, grădina şi—a surpat brazdele de la un capăt la
celălalt. Dar soarele scânteiază cu aceeaşi tărie, aerul e plin de miresme şi întreaga ei
frumuseţe a rămas aceeaşi. Crăiasa Zânelor sălăşluieşte în insula fericirii, pe unde
moartea nu îndrăzneşte să se abată vreodată. Mâine dimineaţă să te caţeri pe spatele
meu; te voi lua cu mine. Dar acum să lăsăm asta, căci mă simt obosit şi vreau să dorm.
Se culcară pe rând şi adormiră în scurtă vreme.
A doua zi, craiul se trezi din somn în revărsatul zorilor şi mare îi fu mirarea când se
văzu plutind în văzduhuri pe deasupra norilor. Vântul dinspre Soare Răsare îl luase în
spate, aşa cum îi făgăduise, şi pluteau acum atât de sus în slava cerului, încât pădurile şi
câmpiile, râurile şi mările se zăreau ca pe o hartă uriaşă aşezată sub lumina unui opaiţ.
—Bună dimineaţa! îi spuse vântul craiului. Puteai să mai dormi, deoarece nu prea ai
multe de văzut pe pământ, afară numai dacă nu cumva ţi—ai pus în gând să numeri
lăcaşurile de închinăciune. Pare—ar fi nişte puncte albe pe o întindere verde.
Întinderea verde erau câmpiile şi ogoarele.
—Rău am făcut — rosti într—un târziu craiul — că nu mi—am luat rămas—bun de la
mama şi fraţii tăi.
—Cum puteai să faci asta de vreme ce dormeai? Răspunse vântul.
Şi în aceeaşi clipă îşi iuţiră zborul spre înălţimi. Goana lor sprintenă făcea să se
legene frunzişul când treceau pe deasupra copacilor; iar atunci când treceau peste larg
de ape, valurile mărilor şi ale oceanelor se ridicau mai sus ca de obicei, în timp ce
corăbiile se cufundau în volburi de spumă ca nişte lebede.
Aproape de înserat, şi mai târziu, când văluri de întuneric cuprinseră văzduhurile,
cele mai mari oraşe de pe pământ de—abia se zăreau, ca şi cum s—ar fi desprins dintr—
o lume de vis; luminile pâlpâiau în adâncimi, parcă s—ar fi dat foc unui maldăr de
hârtie; scânteile se înălţau şi piereau una după alta.
Uimit de atâta frumuseţe, craiul începu să bată din palme, dar vântul îi spuse să se
astâmpere şi să se ţină zdravăn de umerii lui, altfel ar fi însemnat să se prăvălească în
hău şi să rămână spânzurat în vârful cine ştie cărei turle.
Oricât de sprinten săgetează vulturul înălţimile deasupra codrilor de aramă, tot nu
s—ar fi putut lua la întrecere cu vântul. Cazacul înfruntă fără preget întinderea şesului,
gonind călare pe murg; dar craiul nostru gonea şi mai sprinten sub tinda cerului.
—Iată, zise într—un târziu vântul dinspre Soare Răsare, acum îţi stă în putinţă să vezi
acolo jos creasta muntelui Himalaia. E muntele cel mai înalt din Asia. In curând vom
ajunge şi la grădina raiului.
După câtăva vreme făcură un ocol spre răsărit şi numaidecât simţiră venind de
departe mireasmă tare de flori. Iar ceva mai încolo, făcură popas în marginea grădinii, unde
creşteau din belşug smochinii şi rodiile printre vilele bogate în rod, de curpenii cărora
atârnau struguri cu boaba vânătă şi roşie. Cei doi flăcăi se întinseră pe covorul de iarbă
moale. Florile îşi legănau frunţile, parc—ar fi vrut să le spună: „Bine—aţi venit!"
—Am ajuns cumva în grădina raiului? întrebă tânărul crai.
—Nu încă — răspunse vântul. Dar vom ajunge curând. Vezi peretele acela de stâncă, deasupra
căruia viţa de vie îşi încolăceşte curpenii îmbrăcându—l în verdeaţă? într—acolo e drumul
nostru. Aruncă—ţi mantia pe umeri. Aici, unde ne aflăm, e cald ca în toiul verii; mai
departe însă vremea se răcoreşte ca în mijlocul iernii. Pasărea măiastră aleargă în zbor
pe sub bolţile peşterii, c—o aripă ieşită în afară la căldură, iar cu cealaltă în bătaia
crivăţului. —Aşadar, asta e calea ce duce la rai, se minună craiul.
În aceeaşi clipă intrară pe gura peşterii. Frigul deveni dintr—o dată înţepător. Vântul
dinspre Soare Răsare întinse aripi largi şi în fâlfâirea lor împrăştiau valuri de lumină.
Peştera era într—adevăr neasemuită. Stânci uriaşe, de—a lungul cărora se scurgeau şiroaie
de apă, atârnau sub bolţi, îmbinându—se în fel şi chip. Drumul, aci se îngusta de trebuia
să—l străbaţi de—a buşilea, aci se deschidea larg de—ai fi zis că eşti afară la câmp. Şuiere
prelungi se îngânau pretutindeni în sunet de orgă, ca în nişte cavouri încremenite în beznă.
—După cât bag de seamă — zise craiul, drumul la grădina raiului duce prin această
peşteră a morţii.
Vântul de răsărit nu răspunse, mulţumindu—se să facă un semn cu mâna. In acest
timp, lumina albastră, de—o neasemuită frumuseţe, le juca potop înaintea ochilor.
Bolţile de deasupra, pe măsură ce înaintau, se prefăceau în ceţuri, destrămându—se în
trâmbe de nori albi sub fulguirea razelor de lună.
Aerul se schimbase cu desăvârşire; nu mai era frig; din larg veneau unde
proaspete; asemenea vânturilor domoale ce se fugăresc pe plaiuri de munte încărcate de
miresme. La poalele steiurilor susura un pârâu cu unda limpede, în care se zăreau peşti
cu solzi de aur şi de argint; tipării roşii ca focul zvârleau din fugă scânteieri albăstrui în
cleştarul undei, în timp ce frunze late de nufăr plutind pe deasupra păstrau în
neclintirea lor toate culorile curcubeului. Floarea din mijloc părea un bulgăre de spuză,
roş—gălbui, ce—şi smulgea hrana din ape ca flacăra opaiţului din gogoloiul de seu. O
punte cioplită din marmură, atât de fin împletită încât părea o dantelă ţesută din fire de
mărgean, ducea peste ape spre insula fericirii, în mijlocul căreia se afla grădina raiului.
Vântul se grăbi să—l ia pe crai în braţe şi—l trecu dincolo. De îndată ce ajunse, auzi
frunzele şi florile susurând cel mai frumos cântec pe care îl ascultase în anii copilăriei, dar acum
avea în el atâta duioşie, încât nu se îndoia că nici un glas omenesc n—ar fi fost în stare să cânte
atât de frumos. Oare palmierii pe care îi avea în preajmă erau într—adevăr copaci sau cetăţi în
margini de ape? Erau atât de înalţi cum încă nu—i mai fusese dat să vadă. Florile cele mai pline
de podoabe atârnau pretutindeni în ghirlande de—o rară frumuseţe, aşa cum se văd zugrăvite
pe marginea cărţilor de rugăciune, în culori de aur, sau încolăcite la începutul fiecărei pagini
unde începe o poveste. Un neasemuit amestec de flori, păsări şi împletituri...
Ceva mai departe, în iarba deasă, se zărea un card de păuni cu cozile desfăcute, numai
sclipiri de piatră rară.
Ceva neînchipuit de frumos! Craiul vru să le atingă cozile cu mâna, dar atunci băgă de
seamă că nu erau păsări, ci nişte răsuri uriaşe, ale căror frunze scânteiau ca penele
păunului. Prin tufişurile verzi se fugăreau leii şi tigrii, de—ai fi zis că sunt nişte pisici
dornice să soarbă miresmele florilor de măslin. Porumbul sălbatic de crâng scânteia în pene
ca bobul de mărgăritar, fluturându—şi aripa alături de coama leilor, în timp ce căprioara,
pe—aproape, sălta sprintenă în loc, ca şi cum ar fi vrut să ia şi dânsa parte la joc.
În cele din urmă se ivi Zâna Raiului. îmbrăcămintea ei strălucea ca soarele, iar
obrazul îi era plin de voioşie, ca al unei mame fericite care—şi vede pruncul după o
zăbavă de câteva ceasuri. Era tânără şi frumoasă; în urma ei veneau o mulţime de fete,
care de care mai drăgălaşă, toate purtând câte—o stea luminoasă în frunte. Vântul
dinspre Soare Răsare se grăbi s—o întâmpine şi—i întinse frunza ciugulită de pasărea
Phoenix. Privirea zânei se însenină de mulţumire. într—un târziu, îl luă pe crai de mână
şi—l duse în palatul ei, ai cărui pereţi aveau toate culorile lalelelor scăldate în lumină de
soare. Până şi tavanul părea o floare uriaşă, plină de strălucire. Cu cât te uitai mai mult
la el, cu atât petalele se înveşmântau în culori mai aprinse.
Craiul se îndreptă spre fereastră şi privi printr—un ochi de geam în încăperea de
dincolo. Aici găsi pomul cunoştinţei din al cărui fruct gustaseră Adam şi Eva.
—Văd că n—au fost încă alungaţi — zise el.
Zâna Raiului surâse şi—l lămuri că în fiecare ochi de geam vremea şi—a săpat
întâmplările înlănţuite una după alta, pentru ca ochiul să le vadă aievea, deşi nu erau altceva
decât nălucire, întrucât nu era viaţă într-însele. Frunzele copacilor se mişcau, oamenii plecau şi
veneau ca într—o răsfrângere de oglindă, dar n—aveau nici o legătură cu cei din preajmă.
Craiul privi printr—o altă fereastră şi văzu aici visul lui Iacob, cu scara înălţată
până la cer, de—a lungul căreia urcau şi coborau îngerii cu aripi albe. într—adevăr, tot
ce se petrecuse cândva pe lume trăia acum şi se mişca în dosul ferestrelor. Erau icoane
pe" care singură vremea putea să le zugrăvească cu atâta dibăcie.
Zâna Raiului îl călăuzi pe tânărul crai într—o sală mare şi înaltă, cu pereţii străvezii.
Aici se aflau o mulţime de chipuri, unul mai frumos decât celălalt. Milioane de fericiţi se
bucurau şi cântau, întocmind un cor minunat. Cei ce se aflau pe înălţimi păreau atât de mici
încât nu erau mai mari decât bobocul de trandafir de—abia ieşit din mugur. în mijlocul sălii
se afla un copac înalt, cu crengile răsfirate în juru—i; mere de aur, de toate mărimile,
atârnau pretutindeni printre frunze verzi. Acesta era pomul cunoştinţei din care mâncaseră
Adam şi Eva. De pe fiecare frunză se prelingea câte—un strop de rouă, asemenea unui picur
de sânge; ai fi crezut că ramurile grele îşi plâng soarta cu adâncă tristeţe.
—Şi—acum să ne urcăm în corabie — rosti Crăiasa Florilor. Vom face o plimbare
deasupra valurilor. Corabia ne va legăna în mers fără să se urnească din loc, dar în acest
timp toate ţările pământului vor trece pe dinaintea ochilor noştri.
Era o minune să vezi cum toate se mişcă, prefirându—se cu o iuţeală de vis. Trecură mai
întâi Alpii înalţi şi plini de zăpadă, înveşmântaţi în nori şi brădet posomorât. Departe, se auzea
sunet de corn, iar ceva şi mai departe, în văi, cântau păstorii adunaţi laolaltă. într—un târziu,
copaci cu crengile încărcate de banane se plecară domol deasupra corăbiei; pluteau pe unde
lebede negre ca smoala, iar pe mal se zăreau jivinele şi florile cele mai ciudate. Era aici Oceania,
al cincilea continent al pământului, care trecu în goană, încins în largul depărtărilor de lanţul
munţilor albăstrui. Se auzeau tânguiri de preoţi, în timp ce sălbaticii jucau fără preget în huruit
de tobe şi în sunet de corn. Mai trecură pe dinaintea lor piramidele Egiptului, cu vârfurile
înfipte în nori. Apoi stâlpi de piatră răsturnaţi în nisip şi sfincşi pe jumătate îngropaţi în praful
încins de văpaia soarelui. Scăpărări luminoase, desprinse din miazănoapte, potopiră gurile
vulcanilor stinşi. Erau pulberi de lumini cum nimeni nu—şi poate închipui.
Craiul se simţea nespus de mulţumit, mai cu seamă că văzuse de—o sută de ori mai
multe lucruri decât suntem în stare să povestim noi aici.
—Aş putea rămâne pentru totdeauna în aceste locuri? întrebă el.
—Totul stă la îndemâna vrerilor tale — răspunse Zâna Raiului. Dacă nu te vei lăsa
ispitit ca Adam, săvârşind ceea ce nu se poate nicicând învrednici de iertare, nimeni nu
va îndrăzni să te—alunge.
—Nu mă voi atinge de roadele din pomul cunoştinţei, se grăbi să mărturisească tânărul crai.
Sunt aici roade destul de frumoase, poate chiar mai gustoase decât cele sfinte.
—Întreabă—ţi gândul şi hotărăşte singur în această privinţă, reluă zâna. Iar dacă vei vedea că
eşti prea slab, pleacă înapoi cu vântul care te—a adus. în scurtă vreme el va pleca de—aici şi nu
se va mai întoarce decât peste o sută de ani. Timpul acesta va trece pentru tine ca o sută de clipe,
dar îţi va fi de—ajuns ca să poţi cădea în ispită, păcătuind. în fiecare seară, după ce ne vom
despărţi, eu îţi voi spune: „Vino!". Şi îţi voi face semn cu mâna. Dar tu să nu mă asculţi şi să nu
mă urmezi. Dorinţele tale vor fi din ce în ce mai nepotolite, cu cât îmi vei fi mai aproape. Vei
ajunge în sala unde se află pomul cunoştinţei; eu îmi am culcuşul sub ramurile lui mirositoare.
Te vei pleca asupră—mi şi—mi vei zâmbi. Dar, de îndată ce—mi vei atinge gura cu un sărut,
raiul se va prăbuşi în adâncuri şi va fi pierdut pentru totdeauna. Numaidecât, vânturi
dezlănţuite din largi pustietăţi te vor biciui fără milă şi, pe unde vei trece, ploaia şi
grindina îţi vor cădea în creştetul capului. De—aici înainte, vei avea parte numai de
chinuri şi de amărăciuni.
—Fie ce—o fi — răspunse craiul — eu rămân aici.
Vântul dinspre Soare Răsare îl sărută pe frunte şi, luându—şi rămas bun, îi spuse:
—Cată să nu—ţi pierzi cumpătul. Peste o sută de ani ne vom revedea. Rămâi cu bine!
Acestea zicând, întinse peste lume aripi largi de lumină.
—Umblă sănătos şi să ne vedem cu bine! şopteau de pretutindeni tufişuri şi flori.
Berzele şi pelicanii se roteau în şiruri lungi, cât vedeai cu ochii, ţinându—i vântului
tovărăşie până în marginea grădinii raiului.
—Şi—acum, reluă zâna, vor începe jocurile noastre. După ce vom juca împreună şi
soarele va pogorî spre apus, eu îţi voi face semnul de care ţi—am vorbit şi—ţi voi spune:
„Vino!". Dar tu să nu te apropii.
Timp de o sută de ani voi repeta acelaşi lucru în fiecare seară. De fiecare dată,
dacă vei şti să te stăpâneşti, tăria ta va creşte. în cele din urmă, nimic n—are să—ţi mai
poată sta împotrivă. Astă—seară te voi chema pentru întâia oară.
Zâna Raiului îl duse într—o sală încărcată cu crini albi şi străvezii, ce purtau
stamine galbene în mijloc. Fiecare floare părea o harfă de aur din strunele căreia se
smulgeau sunete plăcute. Fetele cele mai frumoase, sprintene şi parcă plutind în zbor,
împodobite cu mănunchiuri de flori ce le îmbrăcau de sus până jos în mantie de lumină,
se legănau în jocuri repezi, sărbătorind bucuria vieţii, mulţumite că n—avea să moară
niciodată şi că, pentru ele, grădina raiului avea să fie veşnică.
Soarele coborî în apus. Cerul era o mare de aur şi astenica peste crini o pulbere
trandafirie. Craiul sorbea din vinul ce spumega în potirele pe care i le întindeau
dănţuitoarele, şi atunci se simţi cuprins de—o fericire pe care n—o mai cunoscuse. Băgă
de seamă că fundul sălii se deschide ca o gură de peşteră; pomul cunoştinţei avea o
strălucire ce—l orbea; cântecul devenise potolit şi plin de duioşie, asemenea glasului
mamei ce—şi leagănă copilul, şoptind: „Nani, nani, puiul mamei..."
În acest timp, zâna îi făcu semn şi, îndemnându—l cu zâmbete în priviri, îi spunea:
„Vino! Vino!".
Flăcăul porni în fugă spre dânsa, uitându—şi făgăduiala de îndată ce lumea
înconjurătoare i se păru cu totul alta. Zâna Florilor îi făcea semne, zâmbindu—i.
Miresmele ce pluteau în juru—i deveneau din ce în ce mai ameţitoare; cântecul smuls
din strune de harfa era acum mult mai puternic şi parcă zecile de mii de capete aşezate
unul lângă altul în locul în care se afla copacul minunat îi făceau semne, şoptindu—i:
„Totul se cade să fie cunoscut! Omul stăpâneşte pământul!".
De pe frunzele copacului nu se mai prelingeau stropi de rouă amestecaţi cu sânge.
Cădeau acum fulguiri de raze. Cel puţin asta era părerea tânărului crai.
„Vino! Vino!", se auzeau îndemnurile tremurătoare şi, cu cât se apropia, cu atât
obrajii flăcăului se îmbujorau mai puternic, în timp ce sângele îi clocotea năvalnic în vine.
„De ce să nu m—apropii? îşi zise el. Ce păcat ar fi în asta? Şi ce vină mi s—ar
putea aduce? De ce n—aş alerga pe urmele frumuseţii şi bucuriei? Nu vreau altceva
decât s—o văd dormind. Nu înseamnă că voi pierde raiul dacă—i voi fi aproape,
ferindu—mă să—i ating gura cu buzele mele, căci n—o voi face în ruptul capului. Sunt
doar destul de stăpân pe mine ca să—mi înfrâng orice pornire."
Zâna Florilor dădu într—o parte vălul ce—i acoperea trupul. Frunzele se plecară
parcă înadins şi—o ascunseră ca într—o haină.
Dar, în acest timp, dând frunzele într—o parte, o privi pe zână cum doarme. Era
neasemuit de frumoasă, aşa cum numai Zâna Raiului putea să fie. Zâmbea prin vis, şi el,
plecându—se ca s—o vadă mai bine, băgă de seamă că—i tremurau stropi de lacrimi
printre gene.
—Oare nu cumva plângi din pricina mea? şopti cu duioşie tânărul crai. Nu plânge, albă
minune! De—abia acum pricep ce înseamnă să—ţi trăieşti zilele în grădina raiului.
Fericirea o simt în sângele meu, în gândurile mele. Trupul meu de lut capătă o tărie de
veci. N—au decât să se aştearnă întunecimile veşnice peste mine! O singură clipă, cum e
cea de—acum, socotesc că—mi va fi de—ajuns.
Şi—i sărută lacrimile încremenite între gene, iar gura lui o atinse din fugă pe—a ei.
Numaidecât se auzi o bubuitură de tunet, atât de grozavă şi de puternică, cum încă
nimănui nu—i mai fusese dat s—audă. In jur, totul se nărui; neasemuit de frumoasă,
Zâna Raiului începu să coboare în adâncuri, pierind ca într—o vâltoare de iad. Tânărul
crai băgă de seamă că toate se prăbuşeau în bezna unei nopţi fără sfârşit. Grădina
raiului, adâncindu—se din ce în ce mai mult în prăpastie, era acum un licăr stins, de—
abia simţit. Îl cuprinse un frig necruţător, ca în miezul iernii; închise ochii şi rămase
încremenit, ca şi cum ar fi aşteptat apropierea morţii.
O ploaie rece îi împungea obrazul cu vârfuri de ac. Vânturi nemiloase băteau cu
furie în juru—i şi, după câtăva vreme, se trezi ca dintr—un somn adânc.
—Ce—am făcut? îşi zise el cu spaimă în inimă. Nu sunt cu nimic mai presus decât
nesocotitul de Adam. Şi iată că din această pricină raiul se prăbuşeşte în adâncuri.
Deschise ochii. Licărul de—abia zărit în depărtări, luceafărul cu sclipire de oţel,
adâncit în beznă o dată cu întreaga frumuseţe a grădinii raiului, scânteia pe cer cu
pâlpâiri tremurătoare.
Într—un târziu, se scutură ca de—a povară şi, urnindu—se din loc, se pregăti de
plecare. Se pomeni dintr—o dată în mijlocul pădurii, în gura peşterii străbătută de
vânturi. Mama vânturilor îi sta de veghe în preajmă. Avea o înfăţişare aspră şi braţele i
se ridicau necontenit spre înălţimi.
—N—ai fost în stare să te stăpâneşti o singură clipă! strigă bătrâna. Ştiam din capul
locului că aşa va fi. Cum te—aş mai vârî în sac, dac—ai fi copilul meu!
În aceeaşi clipă se ivi în preajmă—i o altă bătrână, cu aripi negre pe spate şi cu
coasa în mână. Era moartea.
—Nu în sac — strigă ea — ci mai bine în sicriu. Dar, nu. Poate că încă e prea devreme.
Deocamdată să—i trec numele pe răboj. Să—l lăsăm să mai rătăcească prin lume şi s—
apuce pe—o cale mai bună, ispăşind. Voi veni să—l iau altădată. Atunci când se va
aştepta mai puţin, îl voi culca în sicriul negru şi, luându—l în spate, voi porni cu dânsul
spre licărul stelelor. Grădina raiului nu e departe şi, dacă va înţelege să ducă o viaţă de
cuminţenie şi cucernicie, tot va putea pătrunde în sânul ei. Iar dacă gândurile lui vor fi
întunecate şi păcatul îi va stărui fără preget în adâncul inimii, aşa culcat în sicriu, se va
prăbuşi mai în adânc decât s—a prăbuşit strălucirea veşnică a raiului, şi numai la o mie
de ani voi mai veni o dată să—l văd, ca să—l cobor şi mai adânc în beznă ori să—l înalţ
spre luceafărul ce străluceşte pe culmi, acolo, în largul depărtărilor.
CUFĂRUL ZBURĂTOR
1838 The Flying Trunk
Era odată un negustor aşa de bogat încât ar fi putut să pardosească cu bani de argint
toată strada lui şi pe lângă asta şi o ulicioară aproape toată, dar nu le pardosea pentru
că―şi întrebuinţa altfel banii şi când dădea o para, lua înapoi un galben, fiindcă era
priceput; dar într―o bună zi a murit.
Fecioru―su a moştenit toată averea şi când s―a văzut cu atâta bănet a început să
ducă o viaţă de petreceri; făcea zmee din banii de hârtie şi arunca în apă galbeni în loc
de pietre. Cu asemenea îndeletniciri, paralele s―au isprăvit repede şi nu i―au mai
rămas decât patru bănuţi de aramă, iar haine nu mai avea decât un halat vechi şi o
pereche de papuci. Prietenii acuma nici nu mai voiau să ştie de el, pentru că nu puteau
să iasă pe stradă cu dânsul aşa îmbrăcat. Numai unul din ei, care era mai bun la suflet,
i―a trimis un cufăr vechi cu o scrisorică: „Fă―ţi bagajul!” Dar el n―avea ce bagaj
să―şi facă şi de aceea s―a băgat chiar el în cufăr.
Acuma, să vedeţi, cufărul acesta era tare ciudat. Cum îl încuiai, putea să zboare. Aşa a
făcut şi feciorul de negustor; l―a încuiat şi îndată a zburat cu cufărul pe horn, deasupra
norilor, tot mai departe şi mai departe. Când fundul cufărului scârţâia, feciorul
negustorului se temea să nu se spargă în bucăţi şi să trebuiască să facă o tumbă cumplită şi
asta nu―i prea plăcea. Şi a mers aşa cât a mers şi a ajuns în ţara turcilor. A ascuns cufărul
într―o pădure şi a intrat în oraş. Nu s―a uitat nimeni la dânsul. Fiindcă turcii umblau ca şi
el, cu halat şi cu papuci. Cum mergea el aşa, a întâlnit în drum o doică cu un copil la piept.
― Ascultă, doică turcească, a întrebat―o el, ce palat e acela de colo, cu ferestre aşa de înalte?
― Acolo stă fata sultanului, a răspuns femeia. S―a prorocit că are să fie foarte necăjită
din pricina unui iubit şi de aceea n―are voie nimeni să stea de vorbă cu ea, decât numai
dacă sunt de faţă sultanul şi sultana.
― Bine, mulţumesc! a spus feciorul de negustor; s―a dus în pădure, s―a băgat în
cufăr, a zburat până pe acoperişul palatului şi s―a strecurat la prinţesă pe fereastră.
Prinţesa dormea pe o sofa şi era atât de frumoasă încât feciorul de negustor nu s―a putut
opri şi a sărutat―o. Ea s―a trezit şi s―a speriat, dar el i―a spus că e dumnezeul turcilor şi a
venit prin văzduh la dânsa şi ea a fost foarte măgulită. Pe urmă au stat împreună de vorbă şi el
i―a spus tot lucruri minunate, i―a spus că ochii ei sunt două lacuri adânci în care gândurile
înoată ca nişte zâne ale apei şi i―a spus că fruntea ei e un palat de gheaţă cu încăperi frumoase
şi tablouri şi i―a mai spus de barza care aduce copii mititei şi drăgălaşi.
Frumoase lucruri spunea! Şi pe urmă i―a cerut prinţesei mâna şi ea îndată a spus da!
― Să vii sâmbătă seara, a zis ea; sâmbătă seara, sultanul şi sultana vin la mine la ceai.
Au să fie foarte mândri că mi―a cerut mâna dumnezeul turcilor; caută numai şi învaţă
bine o poveste frumoasă, pentru că tatei şi mamei le plac foarte mult poveştile; mama
vrea să audă poveşti cu tâlc şi cuviincioase, iar tata vrea să fie vesele.
― Bine, n―am să aduc alte daruri decât o poveste, a spus el şi a plecat, dar înainte de
plecare prinţesa i―a dat o sabie împodobită cu bani de aur şi de asta avea el nevoie.
Şi―a luat zborul, şi―a cumpărat un halat şi după aceea s―a dus în pădure şi acolo s―a
apucat să născocească o poveste; până sâmbătă trebuia să fie gata şi nu era chiar aşa de uşor.
Sâmbătă seara povestea era gata. Sultanul, sultana şi toată curtea erau la ceai la prinţesă.
Toţi l―au întâmpinat cu prietenie.
― Nu vrei să ne spui o poveste? a spus sultana; dar una care să fie cu tâlc.
― Dar să fie şi cu haz, a zis sultanul.
― Da, da! a răspuns el. Ascultaţi: era odată un mănunchi de chibrituri şi chibriturile acestea
erau foarte mândre de originea lor. Se făleau fiindcă se trăgeau dintr―un brad bătrân şi înalt,
din care fiecare din ele era o aşchie. Chibriturile şedeau pe masă între o scăpărătoare veche şi o
tigaie tot veche de fier. Îşi aduceau aminte de tinereţe şi povesteau tigăii:
„Când eram noi în copac, stăteam într―o creangă verde. Dimineaţa şi seara beam
ceai de diamant, adică rouă, toată ziua ne îmbăiam în soare, când era soare, şi păsările
ne spuneau poveşti. Vedeam că suntem bogate prin faptul că fagii şi mestecenii şi ceilalţi
copaci numai vara erau îmbrăcaţi şi iarna erau goi, pe când familia noastră avea
mijloace să se îmbrace în verde şi vara, şi iarna. Dar iată că într―o bună zi a venit un
tăietor de lemne şi familia noastră s―a împrăştiat în toate părţile. Trunchiul familiei a
ajuns catarg pe o corabie mare, care dacă voia putea să facă şi înconjurul lumii,
ramurile celelalte s―au dus care încotro, iar noi avem acuma menirea să aprindem
oamenilor lumina; de aceea noi, obraze subţiri, am ajuns să stăm la bucătărie.”
„Soarta mea s―a desfăşurat altfel, a spus tigaia de fier lângă care şedeau chibriturile.
De la început, de când am venit pe lume, am fost de o mulţime de ori curăţită şi încălzită; eu
fac treabă cu temei şi sunt la loc de cinste aici în casă. Singura mea bucurie este să şed după
masă la locul meu, curată şi frecată, şi să schimb vorbe înţelepte cu tovarăşele mele. Afară
de căldarea de apă, care se duce câteodată în curte şi se întoarce, toţi câţi suntem aici stăm
mereu în casă. Numai coşniţa ne aduce noutăţi şi trebuie să spun că vorbeşte cu prea multă
îndrăzneală despre cele ce se petrec afară. Deunăzi, o oală bătrână s―a speriat aşa de tare
de ceea ce vorbea coşniţa, că a căzut de la locul ei şi s―a spart; era o femeie aşezată şi cu
păreri sănătoase, asta pot să v―o spun.”
„Mai taci acuma, că ai vorbit destul”, i―a tăiat vorba scăpărătoarea şi a izbit o dată
în cremene că au sărit scântei în toate părţile. „Mai bine să ne veselim oleacă.”
„Da, haide să vedem care dintre noi e de neam mai bun”, au spus chibriturile.
„Ba nu, mie nu―mi place să vorbesc de mine, a zis oala de lut. Hai mai bine să
povestim câte o întâmplare. Uite, încep eu. Am să spun ceva care s―a întâmplat oricui;
aşa fiecare are să înţeleagă mai repede despre ce―i vorba şi are să se bucure. Mi―am
petrecut tinereţea pe marginea mării, într―o familie liniştită…”
„Începe foarte frumos, au spus farfuriile. Cu siguranţă că povestea are să ne placă.”
„În casa aceea, mobilele erau şterse de praf, duşumelele măturate şi spălate şi la
fiecare două săptămâni se puneau perdele curate.”
„Ce frumos povesteşti, spuse mătura. Se vede imediat că povesteşte o femeie, e ceva
delicat şi fin…” „Da, da, se vede asta!”, a spus căldarea de apă şi de plăcere a sărit în sus
şi apa a curs pe jos pleoscăind. Oala a povestit mai departe şi la sfârşitul poveştii a fost
tot aşa de frumos ca şi la început.
Farfuriile au zăngănit de bucurie şi mătura a scos câteva fire de pătrunjel verde din
ligheanul cu nisip şi a încununat oala, fiindcă ştia că asta are să―i necăjească pe ceilalţi.
„Dacă o încununez, mâine mă încununează şi ea pe mine”, s―a gândit mătura.
„Mie mi―a venit poftă să dansez.”, a spus vătraiul şi a început să danseze. Doamne,
iartă―mă, cum mai ridica piciorul în sus! O pernă veche care zăcea aruncată într―un
colţ a plesnit când a văzut.
„Ei, mă încununaţi şi pe mine?”, a întrebat
vătraiul. Şi l―au încununat şi pe el.
„Neam prost!”, şi―au spus în gând chibriturile.

Acuma samovarul trebuia să cânte, dar a spus că―i răcit şi nu poate dacă nu fierbe. Dar
asta era numai sclifoseală. Nu voia să cânte decât pe masa din sufragerie. Pe marginea
ferestrei era o pană de scris, veche, cu care scria scrisori bucătăreasa. N―avea nimic
deosebit, doar atâta că fusese băgată prea tare în cerneală, dar era mândră de asta.
„Dacă samovarul nu vrea să cânte, spuse ea, n―are decât să nu cânte. Afară la
fereastră e o privighetoare în colivie şi ştie ea să cânte. E drept că n―a învăţat nicăieri,
dar putem să trecem asta cu vederea.”
„Eu cred că nu se cuvine să facem una ca asta, a zis ceainicul de tablă (cânta şi el şi
era văr bun cu samovarul) cred că nu―i bine să ascultăm cum cântă o pasăre străină.
Ce fel de patriotism e ăsta? Să spună coşniţa dacă am sau n―am dreptate!”
„Sunt foarte supărată, zise coşniţa, sunt cum nu se poate de supărată pe voi toţi. Aşa
înţelegeţi voi să vă petreceţi seara? N―ar fi mai înţelept lucru să facem puţină ordine? Să
stea fiecare la locul lui şi eu am să vă arăt ce să faceţi. Aveţi să vedeţi ce frumos are să fie!”
„Să facem cât mai multă zarvă!”, au spus cu toţii.
În clipa aceea a intrat bucătăreasa şi toţi au amuţit şi nu s―au mai mişcat. Dar nu
era oală care să nu ştie ce e în stare să facă şi cât e de nobilă. Fiecare se gândea: „Hei,
dac―aş fi vrut, să vezi ce petrecere ar fi fost!”
Bucătăreasa a luat chibriturile şi a făcut focul. Cum s―au mai aprins toate şi cum au
mai ars! Şi se gândeau:
„Acuma poate oricine să vadă că noi suntem mai de preţ decât toate celelalte. Uite
cum strălucim şi ce lumină dăm!”
Dar repede―repede au ars şi n―a mai rămas nimic din ele.
― Frumoasă poveste, a spus sultana. Parcă aş fi fost şi eu în bucătărie cu chibriturile.
Da, acuma poţi s―o iei pe fiica noastră de soţie.
― Da, da! a spus sultanul, luni te―nsori cu fiica noastră. Îl tutuiau acum, fiindcă
curând avea să facă parte din familie.
Cu o zi înainte de nuntă, seara, a fost iluminaţie în tot oraşul. S―au împărţit pesmeţi
şi covrigi şi copiii pe stradă şuierau din degete şi era minunat de frumos.
„Trebuie să fac şi eu ceva”, s―a gândit feciorul de negustor şi a cumpărat rachete,
pocnitori şi artificii, le―a pus cu el în cufăr şi şi―a luat zborul.
Era o zarvă cumplită! Toţi turcii ţopăiau şi jucau de le săreau papucii până peste
cap; asemenea minunăţie cum era cufărul zburător nu mai văzuseră niciodată. Acuma
vedeau şi ei că într―adevăr dumnezeul cel turcesc avea s―o ia pe fata sultanului.
Feciorul de negustor s―a întors cu cufărul în pădure şi pe urmă ce şi―a spus el:
„Hai să mă duc prin oraş, să văd ce spune lumea”. Nu―i de mirare deloc că era curios
să afle. Câte şi mai câte nu spuneau oamenii! Fiecare văzuse în felul lui, dar tuturor li se
păruse frumos ce văzuseră.
― Am văzut pe dumnezeul turcilor, zicea unul, ochii îi străluceau ca nişte stele şi barba
lui e ca o spumă.
― Zbura îmbrăcat cu o mantie de foc, zicea altul. Şi pe pulpanele mantiei şedeau îngeri.
Minunate lucruri mai spuneau oamenii şi a doua zi avea să fie nunta.
Feciorul de negustor s―a dus iar în pădure, ca să se bage în cufăr, dar când a ajuns
în pădure, ia cufărul de unde nu―i! Cufărul arsese tot. Se aprinsese de la nişte artificii
şi nu mai rămăsese din el decât scrum. Acum feciorul de negustor nu mai putea să
zboare şi nu se mai putea duce la fata sultanului.
Ea l―a aşteptat pe acoperiş toată ziua. L―o mai fi aşteptând şi acuma, dar el
cutreieră lumea şi spune poveşti; poveştile lui însă nu mai sunt aşa de frumoase ca aceea
cu chibriturile pe care a spus―o când era dumnezeul turcilor.
BERZELE
1838 The Storks
A fost odată un sătuc şi chiar pe casa din marginea acelui sătuc îşi făcuse cuib o barză.
Cuibul era locuit de mama barză şi cei patru puişori ai ei, care―şi tot scoteau afară
căpşoarele cu cioculeţe ascuţite şi negre, căci puii erau încă mici şi ciocurile nu prinseseră să
li se înroşească. Bărzoiul, drept şi băţos, stătea ceva mai încolo, pe marginea acoperişului; se
ţinea doar într―un picior, ca să nu zică cineva că nu făcea chiar nimic în timp ce stătea de
pază acolo, nemişcat, de ai fi zis că e o jucărie de lemn. Şi―n timp ce sta aşa, se gândea:
„Cine mă vede aici stând de pază lângă cuib o crede că nevastă―mea e cucoană
mare." Că nu ştie nimeni că io―s bărbatu―său şi o crede că m―a tocmit anume pentru
treaba asta. Curată boierie, zău aşa!"
Şi continuă să stea aşa, într―un picior.
Jos pe uliţă se juca un cârd de copii şi când dădură cu ochii de berze, cel mai
năzdrăvan dintre ei, şi pe urmă toţi în cor, începură să cânte o cimilitură străveche
despre berze, dar o cântau aşa cum şi―o aduceau şi ei aminte:
„ Măi bărzoi picioare―lungi

Nu umbla hai―hui prin
lunci, Că ai barză, cuib şi pui
Nu umbla prin lunci
hai―hui. Pe un pui l―om
spânzura, Pe―al doilea l―om
bătea, Pe altul l―om împuşca,
Pe cel mic fript l―om mânca."
―I―auzi, mamă, ce zic copiii ăia, săriră puii de barză, că or să ne spânzure şi―or să ne
omoare!
―Nu vă faceţi griji din pricina lor, le zise mama. Nu―i mai luaţi în seamă şi―o să vedeţi că
n―o să se întâmple nimic. Dar năzdrăvanii de copii cântau întruna şi tot împungeau aerul cu
degetele spre puişori, râzându―şi diavoleşte de ei. Numai un băieţel pe care―l chema Peter zise
că e păcat să chinuieşti animalele şi le spuse celorlalţi că nu vrea să intre în joaca lor.
În ăst timp, mama barză încerca şi ea să―şi liniştească puii.
―Nu vă luaţi după ce zic copiii ăia, le spuse ea. Ia uitaţi―vă numai ce neclintit stă tatăl
vostru de pază şi, după cum vedeţi, stă doar într―un picior!
―Da' nouă tot ne e frică, spuseră puişorii şi―şi băgară cu toţii căpşoarele în cuib.
A doua zi când ieşiră pe uliţă, copiii dădură din nou cu ochii de cuibul berzei şi iar se
porniră să cânte:
„Pe un pui l―om spânzura

Pe―al doilea l―om bătea "
―Aşa or să ne facă, mamă, or să ne spânzure şi―or să ne bată? întrebară iar puişorii.

―Nici vorbă de―aşa ceva! le răspunse mama. Fiindcă o să învăţaţi să zburaţi. Eu o să
vă învăţ; şi când o să fiţi destul de îndemânatici, o să zburăm pe pajişte şi―o să mergem
să vedem ce mai fac broaştele; când or să ne vadă, or să ne facă plecăciuni din apă şi or
să orăcăie, iar după aia le mâncăm. Să vedeţi ce bine o să fie!
―Şi pe urmă ce―o să facem? vrură să afle puii.
―Pe urmă or să se adune toate berzele din tot ţinutul ăsta al nostru şi o să începem
exerciţiile de toamnă; e foarte important să învăţaţi să zburaţi bine, că dacă nu, odată vă
împunge mai―marele berzelor cu ciocul şi s―a zis cu voi; aşa că aveţi grijă să fiţi cu
băgare de seamă la lecţii când om începe să ne pregătim pentru marele zbor.
―Da' pe urmă tot or să ne omoare, cum zic băieţii ăia, şi i―auzi, iar cântă despre noi!
―Mai bine aţi asculta ce vă spun eu, nu ce zic ei! le zise mama barză. Fiindcă după ce ne
pregătim bine, o să ne luăm zborul spre ţările calde, departe de aici, peste munţi şi păduri. Şi o
să mergem în Egipt, unde sunt trei clădiri mari de piatră care se înalţă până deasupra norilor; şi
clădirilor ăstora le zice piramide și sunt mult mai străvechi decât ne duce pe noi mintea să ne
închipuim. Şi în ţara aia e un râu care―şi iese din matcă din când în când şi toată lunca se
umple de mâl. Ei, şi în mâlul ăla sunt o mulţime de broaşte numai bune de mâncat.
―O, ce frumos! se minunară puişorii.
―Da, e nemaipomenit de frumos în ţara aia. Cât e ziulica de lungă, n―ai altă treabă
decât să mănânci; şi în timp ce noi o să trăim împărăteşte acolo, aici n―o să mai rămână
o frunză în copaci şi o să se facă aşa de frig încât norii or să îngheţe de ger şi apoi or să
se spargă în fărâmiţe mici, mici de tot şi albe care or să cadă pe pământ.
Acum, înţelegeţi dumneavoastră că barza vorbea despre zăpadă, dar nu ştia nici ea
mai bine ce se întâmplă când ninge.
―Şi îngheaţă şi băieţii ăia răi? întrebară puişorii.
―Nu, ei nu îngheaţă, dar nici nu au parte de prea multă bucurie; că trebuie să stea în
casă pe întuneric, fiindcă seara se lasă repede în anotimpul acela, şi uneori le e destul de
frig. Pe când voi nu trebuie să înduraţi gerul, că puteţi zbura spre alte ţări mai calde
unde sunt puzderie de flori şi străluceşte soarele.
Trecu astfel o vreme şi puii se făcură destul de mari cât să stea în picioare în cuib şi să
se uite roată în jurul lor cât vedeau cu ochii; iar bărzoiul le aducea în fiecare zi broaşte,
şerpişori şi gândaci tare gustoşi şi tot felul de bunătăţi pe care numai berzele le pot.
aprecia. Şi ce―i mai făcea să râdă cu năzdrăvăniile lui! îşi răsucea capul până pe coadă
şi―şi clămpănea ciocul de―l făcea să semene cu o limbă de clopot; şi le istorisea o
mulţime de poveşti şi―n toate era vorba despre meleaguri mlăştinoase pline cu broaşte.
―Fiţi atenţi, că a venit vremea să învăţaţi să zburaţi! le zise barza puilor într―o bună zi
şi―i mână pe toţi patru până pe marginea acoperişului.
Doamne, cum se mai bălăngăneau şi cum mai dădeau din aripi să nu cadă, că abia se
ţineau pe picioare!
―Uitaţi―vă la mine, le zise mama, ca să vedeţi cum trebuie să vă ţineţi capul şi cum să
daţi din picioare! Un' doi, un' doi, asta―i tot ce trebuie să ştiţi pe lumea asta ca să nu
păţiţi nici un necaz.
Şi apoi zbură puţin pe lângă acoperiş, iar puii începură şi ei să ţopăie şi tare mai erau
caraghioşi. Şi zdup, cădeau de―a berbeleacul, că erau prea grei ca să zboare.
―Eu nu vreau să zbor, zise un pui. Şi nu―mi pasă dacă ajung sau nu în ţările calde.
―Vrei să mori îngheţat pe―aici la iarnă? Vrei să vină băieţii ăia să te spânzure şi să te
jumulească şi să te pună pe frigare? Dacă vrei, mă duc să―i chem chiar acu', îl certă barza.
―Nu, nu vreau! începu să plângă puiul şi sărind afară din cuib, se duse lângă fraţii lui
pe acoperiş.
După trei zile, puişorii puteau să zburătăcească şi―şi închipuiră că de―acum, gata,
pot să se înalţe în înaltul cerului şi să plutească prin văzduh. Şi chiar încercară, dar
căzură de―a rostogolul şi trebuiră să―şi reia exerciţiile.
Iată însă că iar ieşiră pe uliţă băieţii cei năzdrăvani şi iar se puseră pe cântat:
„Măi bărzoi picioare lungi!"
―Să ne ducem să le ciugulim ochii? o întrebară puii pe barză.

―Nu, le zise mama, nu―i mai băgaţi în seamă şi gata! Ascultaţi ce vă zic eu, că e mult
mai important pentru voi ce vă spun eu. Un', doi, trei, acu' zburăm roată spre dreapta.
Lîn', doi, trei, acu' roată spre stânga, pe lângă coş. Vedeţi, aţi zburat foarte bine şi
fiindcă aţi lopătat aşa de bine şi de frumos cu picioarele, mâine vă dau voie să zburaţi cu
mine până la mlaştină. Or să fie mai multe familii de berze acolo cu pui cu tot, aşa că
vreau să le arătaţi că voi sunteţi cei mai drăguţi şi mai pricepuţi dintre toţi puii. Asta
face întotdeauna impresie bună şi vă atrage respectul celorlalţi.
―Şi n―o să ne răzbunăm pe copiii ăia răi? întrebară puii.
―Lăsaţi―i să ţipe cât vor. Noi o să zburăm printre nori şi o să ajungem în ţara
piramidelor, iar ei or să tremure de frig pe―aici când n―or mai fi nici frunze verzi în
copaci, nici mere dulci de mâncat.
―Ba o să ne răzbunăm! şuşotiră puii între ei şi se apucară mai cu sârg să înveţe să zboare.
Dintre toţi băieţii de pe uliţă care cântau cântecelul acela înspăimântător, cel mai pornii era
cel care începuse, un prichindel de vreo şase ani, nu mai mult. Acuma sigur că puii se
gândeau că o fi având vreo sută de ani, pentru că era mult mai mare decât mama şi tatăl lor;
şi pe urmă, de unde să fi ştiut ei cum e cu vârstele oamenilor?! Ei, şi pe acest băieţel voiau să
se răzbune puii, căci el era cel mai afurisit dintre toţi copiii ăia răi. Erau groaznic de furioşi
pe el şi, cu cât creşteau, erau din ce în ce mai hotărâţi să nu―i mai sufere răutăţile pe care le
tot spunea despre ei. Aşa că, până la urmă, barza nu avu încotro şi trebui să le promită că or
să―i plătească tancului pentru toate umilinţele îndurate, iar răzbunarea avea să vină chiar
în ziua în care urmau să plece spre ţările calde.
―Mai întâi vreau să văd ce faceţi la repetiţia generală pentru zborul cel lung, le spuse
mama. Dacă nu vă descurcaţi ca lumea şi mai―marele nostru o să vă străpungă pieptul
cu ciocul, înseamnă că băieţii ăia au avut dreptate, măcar în parte. Mai vedem...
―Da, o să―ţi arătăm de ce suntem în stare! strigară puii în cor şi de―atunci începură
să trudească clin greu în fiecare zi, până ajunseră să zboare atât de lin şi se uşor că―ţi
era mai mare dragul să―i priveşti.
Veni şi toamna şi berzele începură să se adune în stoluri ca să se pregătească pentru călătoria
spre ţările calde. Şi veni şi marea repetiţie dinaintea plecării. Puii fură puşi să zboare peste
păduri şi sate, ca să―şi arate priceperea, căci îi aştepta un drum lung. Puii berzei se descurcară
atât de bine că primiră nota „foarte bine", ceea ce însemna că aveau să fie răsplătiţi cu o
mulţime de broscuţe şi şerpişori, pe care le şi primiră şi se ospătară în lege cu ele.
―Ei, acu' e timpul să―i plătim tancului pentru obrăznicia lui! ziseră ei.
―Da, negreşit, zise barza. Şi am ticluit eu un plan cum nu se poate mai bun. Există un lac
unde stau toţi bebeluşii oamenilor până vine barza şi―i ia de acolo şi―i duce părinţilor.
Bebeluşii stau acolo şi visează atât de frumos cum nu vor mai visa vreodată. Toţi părinţii se
bucură să pripească un bebeluş şi toţi copiii se bucură când barza le aduce un frăţior sau o
surioară. Aşa că noi o să ne ducem la lac şi o să aducem câte o surioară sau un frăţior pentru
toţi copiii care nu au cântat cântecul acela urâcios şi nu şi―au râs de berze.
―Dar cu tancul ăla urât şi rău care e capul răutăţilor, cu ăla ce―o să facem? o întrebară
supăraţi puişorii.
―În lacul ăla e şi un bebeluş care nu mai e pe lumea asta, fiindcă a visat până a murit. Pe acela
o să―l ducem băiatului cel rău. Şi să vedeţi ce―o să mai plângă fiindcă i―a adus barza un
frăţior mort. Dar băieţelului cel bun, vă mai aduceţi aminte de el, nu―i aşa, cel care a zis că
nu―i frumos să chinuieşti animalele, ei bine, lui o să―i aducem şi un frăţior şi o surioară. Şi
pentru că pe el îl cheamă Peter, tot aşa o să vă cheme şi pe voi de acum înainte.
Şi cum a zis barza, aşa s―a şi făcut. Iar puilor le―a spus Peter şi Peter le―a rămas
numele până în ziua de astăzi.
SPIRIDUŞUL DIN TRANDAFIR(spiridușul trandafirilor)

1839 The Elf of the Rose
În mijlocul unei minunate grădini se înalţă o tufă de trandafiri plină de flori , iar în
cea mai frumoasă floare trăia un spiriduş atât de mic încât nici cea mai ageră privire a
unui om nu îl putea zări.Era la fel de drăguţ şi chipeş ca şi un copil , şi era înzestrat cu
aripi care i se întindeau de la umeri până la picioare.
În spatele fiecărei petale a trandafirului , el avea câte un mic dormitor cu un pătuţ ca
de puf.Cât de parfumate erau camerele sale , şi cât de transparenţi şi strălucitori erau
pereţii acestora , căci ei erau făcuţi cu toţii din petalele roze ale trandafirului !
Cât era ziua de lungă , spiriduşul zburda sub razele calde ale soarelui şi zbura din
floare în floare , dansa printre aripile multicolore ale fluturaşilor sau măsura cu pasul
cât de lungă putea fi frunza unei plante.Pentru ca , vedeţi voi, frunza unei flori
cuprindea pentru el tot atâtea drumuri şi şosele cât o întreagă ţară.Se putea întâmpla ca
o astfel de călătorie să nu se sfârşească nici măcar până la apusul soarelui !
Într―o seară a venit, însă, frigul , a început să cadă rouă şi vântul a început să bată cu
putere.Sosise timpul să se întoarcă acasă, în floarea lui ! Deşi s―a grăbit cât a putut mai tare,
atunci când a ajuns la trandafirul lui, acesta îşi închisese petalele. Nici măcar o singură petala nu
rămăsese deschisă ! Nu avea cum să mai intre în căsuţa lui ! Micuţul spiriduş era foarte
înspăimântat , pentru că nu i se întâmplase niciodată să rămână afară peste noapte. În fiecare
seară, el adormea în parfumul plăcut al petalelor care îl adăposteau de frig şi vânt.Spiriduşul a
început să se gândească cu groază că nu îl mai aştepta altceva decât moartea !
Dintr―o dată , şi―a amintit de o tufă de caprifoi din grădina , ale cărei flori se
asemănau cu nişte coarne de taur. Poate că unul din acestea i―ar fi putut sluji drept
adăpost în care se doarmă până spre dimineaţă !
Pe data , spiriduşul a zburat în celălalt capăt al grădinii , a ajuns în fata caprifoiului şi
a rămas încremenit în aer. Sst ! Linişte ! Sub frunzele mari ale tufei erau doi oameni !
Cea mai frumoasă fată pe care ţi―ai fi putut―o închipui şi cel mai frumos băiat pe care
ţi l―ai fi putut imagina ! Cei doi erau uniţi într―o îmbrăţişare atât de strânsă încât
păreau că nu se vor mai despărţi niciodată.Ei se iubeau atât de mult ! Mai mult chiar
decât cel mai drăgăstos copil şi―ar putea iubi mămica sau tăticul.
“Iubita mea , trebuie , totuşi , să ne despărţim,” a spus la un moment dat băiatul .”Fratelui
tău nu îi place de mine , aşa că vrea să mă trimită într―o lungă călătorie , peste munţi şi
oceane.Cu bine , draga mea , vei rămâne întotdeauna în inima mea !”
Apoi , cei doi îndrăgostiţi s―au sărutat , iar tânăra fată i―a dăruit iubitului ei un
trandafir.Înainte de a i―l da , ea a sărutat floarea cu atâta iubire şi căldura încât petalele
trandafirului s―au deschis , iar spiriduşul s―a strecurat cu repeziciune înlăuntrul lui.În timp
ce îşi culca capul pe pernă moale şi parfumată a unei petale , el a putut auzi , “ Rămâi cu bine
! Adio ! “ , apoi a simţit ca trandafirul fusese aşezat chiar lângă inima tânărului.Vai , cât de
tare bubuia inima aceea ! Micuţul spiriduş nu putea adormi din cauza bătăilor asurzitoare !
Trandafirul nu a rămas , însă , pentru mult timp lipit de acea inimă bubuitoare.În timp ce
mergea singuratic prin pădurea întunecată , îndrăgostitul a a scos floarea de la sân şi a
sărutat―o atât de des şi de apăsat încât spiriduşul era cât pe ce să fie strivit.Prin pânza
subţire a petalelor el putea simţi buzele fierbinţi ale tânărului , în timp ce trandafirul se
deschidea ca şi cum ar fi fost încălzit de razele cele mai călduroase ale soarelui de amiază.
Dintr―o dată , pe cărarea din pădure a apărut un alt bărbat.Era chiar fratele cel răutăcios şi
înnegurat al tinerei fete ! El a scos de la brâu un pumnal lung şi ascuţit şi l―a înjunghiat de
moarte pe îndrăgostitul care săruta plin de pasiune trandafirul.Apoi, ucigaşul a tăiat capul
tânărului şi l―a îngropat împreună cu trupul în pământul reavăn de la rădăcina unui tei.
“Acum este mort şi uitat !” şi―a spus în sinea lui fratele cel rău.”Lumea va crede că el a
plecat într―o călătorie lungă şi plină de primejdii în care şi―a pierdut viaţa.Da , el nu
se va mai întoarce vreodată , iar sora mea nu va mai îndrăzni să mă mai întrebe despre
el.” Apoi, ucigaşul a presărat frunze uscate deasupra pământului în care îl îngropase pe
îndrăgostit şi s―a întors acasă ascuns de întunericul nopţii.
El nu era însă singur , aşa cum se credea. Micuţul spiriduş îl însoţea. Pentru ca , în
vreme ce fratele cel rău săpase mormântul , căzuse în părul lui o frunză uscată din tei ,
iar în frunză aceea făcută sul se afla chiar spiriduşul.Acum , pălăria bărbatului acoperea
frunza , iar în în bezna de acolo spiriduşul tremura de groază şi mânie la amintirea
faptei groaznice la care fusese martor.
Omul cel rău ajuns acasă atunci când mijeau zorile.Şi―a dat jos pălăria şi s―a dus în
camera sorei sale.Frumoasă fată era întinsă pe pat şi visa la iubitul ei , pe care îl credea
plecat departe , călătorind peste munţi şi mari.Păcătosul frate s―a aplecat asupra ei şi a
început să râdă cu cel mai hidos ras auzit vreodată , iar frunza uscată i―a căzut din păr
şi s―a aşezat pe aşternutul patului.El n―a observat―o şi , în curând , s―a dus în
camera lui pentru a trage un pui de somn.
Micuţul spiriduş a ieşit afară din frunză făcută sul , s―a strecurat în una din urechile
fetei adormite şi i―a povestit acesteia , ca în vis , povestea îngrozitoarei crime.El i―a
descris partea din pădure în care fratele ei îi ucisese iubitul şi locul în care fusese săpat
mormântul . După aceea , i―a şoptit :” Şi ca să te convingi că nu a fost doar un vis ,
atunci când te vei trezi , vei găsi o frunză uscată de tei pe aşternutul patului tău.”Atunci
când s―a deşteptat, primul lucrul pe care l―a zărit fata a fost frunza de tei.
Vai , ce lacrimi amare şi fierbinţi a vărsat tânăra fată ! Ea nu a îndrăznit , totuşi , să
lase să i se vadă durerea.Fereastra camerei ei a stat deschisă toată ziua , şi spiriduşul ,
deşi putea sări cu uşurinţă în grădina , la trandafirii şi celelalte flori pe care le îndrăgea ,
a rămas acolo , pentru că nu suportă să o lase singură pe îndurerată fata.
În dreptul ferestrei creştea o tufă de trandafiri care înflorea în fiecare lună , aşa că ,
spiriduşul şi―a făcut culcuş într―una din aceste flori , astfel încât să poată veghea asupra
sărmanei fete.Adeseori, fratele ei a intrat în camera , însufleţit de o bucurie răutăcioasă , dar
ea nu a îndrăznit să spună nici măcar o vorbă despre amărăciunea din inima ei.
Atunci când a venit noaptea , fata s―a furişat afară din casă şi s―a dus în pădure , în
locul pe care îl văzuse în vis.Ea a dat deoparte frunzele de pe proaspătul mormânt , a
săpat cu mâinile în pământul moale şi , în cele din urmă , a găsit trupul iubitului ei.Cât
de amarnic a plâns şi l―a jelit , şi cât de fierbinte s―a rugat lui Dumnezeu să îi fie luată
şi ei viaţă ! Dacă ar fi putut , ar fi luat cu ea corpul celui iubit, însă întrucât aşa ceva îi
era peste puteri , a a ridicat în mâini capul palid , cu ochii închişi şi l―a sărutat pe gura
rece , apoi , cu degete tremurânde , a dat deoparte ţărâna din frumosul par.
“Cel puţin , pe acesta îl pot duce cu mine , “ şi―a spus ea lăcrimând.După aceasta , a
îngropat înapoi trupul şi a risipit iarăşi frunze uscate deasupra anonimului
mormânt.Capul iubitului, l―a luat însă cu ea , împreună cu o tufă de iasomie care
creştea acel loc , şi a pornit înapoi spre casă.
Imediat ce a ajuns în camera ei , a adus cel mai mare vas de flori pe care l―a putut
găsi şi a aşezat în el capul.Apoi, l―a acoperit cu pământ şi a plantat deasupra tufa de
iasomie adusă din pădure.
Micuţul spiriduş nu mai putea suporta să vadă atât durere! “Rămâi cu bine ! Adio !” a zis el
, şi a zburat afară , la trandafirul sau din grădină.Acesta se vestejise însă şi se uscase ;
rămăseseră din el numai câteva frunze uscăţive , care atârnau bătute de vânt.”Vai,” a
oftat spiriduşul.”Cât de repede se duce ceea ce este frumos şi bun în lumea asta !”După
aceea , a reuşit , totuşi, să găsească un alt trandafir , în care şi―a găsit o locuinţă
confortabilă , în spatele petalelor delicate , gingaşe.
În fiecare dimineaţă , spiriduşul zbura până la fereastra bietei fete şi o găsea intotdeuna
plângând deasupra vasului de flori . Uşor , delicat, lacrimile ei cădeau peste tufa de iasomie şi
, pe zi ce trecea , fata devenea mai palidă şi mai slabă , iar tufa creştea mai viguroasa şi
mai verde.Din cele câteva ramuri au apărut , una câte una , noi crenguţe , pe care au
apărut mici boboci de flori , răsfăţaţi de sărutările fetei.
Atunci când păcătosul ei frate o găsea lângă vasul de flori , începea să o certe şi să o
întrebe de ce se purta în felul acela prostesc.Lui nu îi plăcea dragostea sorei lui faţă de acea
tufă de iasomie şi nu înţelegea de ce ea plânge aplecată deasupra ei.El nu avea de unde să
ştie ce ochi închişi zăceau ascunşi acolo şi ce buze reci sărutau acum pământul din glastră.
Într―o zi , spiriduşul a găsit―o pe fata aţipita lângă vasul de flori şi i―a şoptit în ureche
despre noaptea în care el o zărise lângă iubitul ei , în grădina , despre aroma trandafirilor şi
spiriduşii care trăiesc ascunşi în ei.Ea a fost cuprinsă de mrejele unui vis dulce , încântător
şi , în timp ce îşi visă clipele cele mai frumoase din viaţa , s―a stins uşor, plecând de pe
lumea aceasta. Moartea ei a fost uşoară că atingerea unui înger , iar ea ajuns degrabă în rai ,
alături de iubitul ei.Florile de iasomie şi―au deschis clopoţeii lor mari şi au dat naştere unei
miresme dulci, minunate.Pentru că numai în acest fel ştiu florile să îi plângă pe cei dragi.
Fratele cel rău a văzut frumoasă plantă înflorită şi a luat―o cu el , ca o amintire de la sora lui,
aşezând―o în camera lui, aproape de pat , întrucât frumuseţea florilor era nemaipomenită
, iar parfumul lor mereu proaspăt şi dulce.Micuţul spiriduş a însoţit , însă, vasul de flori
până în odaia omului păcătos , şi a zburat printre crengile iasomiei , din floare în floare
.În fiecare dintre ele a descoperit câte suflet mititel şi fiecăruia el i―a spus povestea
uciderii omului al cărui cap era aşezat chiar în pământul de sub tufă.El le―a istorisit
despre fratele cel rău şi despre biata lui soră.
“Ştim lucrul acesta !” i―a răspuns fiecare sufleţel din fiecare floare.”Doar ne―am
născut din ochii şi buzele celui omorât . Ştim totul ! Ştim totul ! “ au repetat ei şi au dat
din cap într―un fel ciudat.Spiriduşul trandafirului nu înţelegea cum de pot fi aceste
mici suflete atât de liniştite şi împăcate , aşa că a zburat la albinele care îşi aduna mierea
şi le―a istorist groaznica poveste despre fratele cel rău.Acestea s―au dus îndată la
regina lor şi i―au spus ce auziseră .Pe loc , regina a poruncit tuturor albinelor că a doua
zi dimineaţă să îşi ia zborul către casă şi să îl ucidă pe fiorosul asasin.
În noaptea care a urmat, s―a petrecut însă ceva cu totul şi cu totul neaşteptat.Era prima
noapte după ce fata murise , şi , în timp ce fratele cel rău adormise liniştit în patul de lângă
vasul cu tufa de iasomie , florile s―au deschis dintr―o dată şi din fiecare din ele a ieşit câte
un spiriduş invizibil , înarmat cu o micuţă lance otrăvită.Mai întâi , ei au intrat în urechile
omului şi l―au chinuit povestindu―I cele mai groaznice vise pe care şi le putea închipui ,
apoi au zburat până la buzele lui şi şi i―au împuns limba cu lăncile lor otrăvite.
“Acum l―am răzbunat pe omul ucis !” au strigat cu toţii , în cor , apoi au zburat înapoi în
clopoţeii florilor de iasomie.

La sosirea dimineţii, prin ferestrele deschise , au pătruns în camera micuţul spiriduş şi
întregul roi de albine , condus de regină , gata de a―l ucide pe fratele cel rău.
El nu mai era , însă, în viaţa , iar oamenii care au venit după aceea lângă patul lui au spus
că murise din cauza miresmei de iasomie. Micuţul spiriduş a înţeles că omul fusese ucis
datorită răzbunării florilor şi i―a mărturisit acest lucru reginei care , împreună cu întregul
ei roi a început să bâzâie fără încetare în jurul vasului de flori , nimeni nefiind în stare să le
alunge de acolo.Atunci când un om a încercat să ia ghiveciul , o albină l―a înţepat în mâna
şi acesta s―a spart în ţăndări pe podea.În acel moment , toţi oamenii din jur au putut să
vadă un craniu alb şi au ştiut de îndată că omul mort din pat era un ucigaş.
Regina albinelor a zburat prin văzduh şi a cântat despre răzbunarea florilor şi micuţul
spiriduş din trandafir şi despre cum în spatele celei mai mici frunze se ascunde Cineva
care poate descoperi şi răzbuna orice faptă rea.
PRINŢUL CEL RĂU

1840 The Wicked Prince
A fost odată un prinţ rău şi trufaş, al cărui unic gând era să cucerească toate ţările
pământului şi numele lui să insufle spaimă pretutindeni. Străbătea lumea trecând―o
prin foc şi sabie, ostile lui călcau în picioare bucatele câmpului şi dădeau foc casei
ţăranului, astfel că văpăile mistuiau frunzele pomilor şi prefăceau în tăciune roadele
care atârnau de crengile înnegrite. Câte o biată mamă se ascundea cu sugarul ei
despuiat îndărătul zidurilor fumegânde. Dar năvălitorii nu ştiau ce e mila, scotoceau
prin toate colţurile până o găseau cu copilul ei şi atunci abia se dezlănţuiau poftele lor
drăceşti. Nici duhurile rele n―ar fi bântuit cu mai multă furie.
Prinţul era de părere că nu se poate altfel. Puterea lui creştea zi de zi, numele lui era
temut de fiecare şi norocul îl însoţea în toate isprăvile. Căra cu el din toate oraşele cucerite
aur şi comori; adunase în cetatea de scaun o bogăţie ce nu―şi mai găsea asemănare.
Puse apoi să se clădească palate măreţe, biserici şi arcade impunătoare, şi toţi cei ce
le vedeau spuneau: „Mare prinţ!". Nu se gândeau la restriştea pe care o abătuse el
asupra altor ţări, nu auzeau gemetele şi vaietele care se ridicau din oraşele în ruină.
Prinţul se desfăta la vederea aurului său, a clădirilor sale măreţe şi îşi spunea, ca şi
mulţimea aceea: „Mare prinţ mai sânt! Dar trebuie să am şi mai mult, mult mai mult!
Nici" o putere să nu se poată asemui cu a mea, necum s―o întreacă!"
Şi năvălea în toate ţările vecine şi le cotropea. Iar pe regii înfrânţi îi fereca în cătuşe
de aur şi, când străbătea străzile, îi târa în lanţuri după trăsura lui. Când stătea la masă,
regii trebuiau să zacă la picioarele lui şi ale curtenilor lui şi să se mulţumească doar cu
fărâmiturile ce li se aruncau.
Apoi prinţul porunci să i se ridice statui în pieţe şi în castelele regeşti, ba ceru chiar
să fie puse şi în biserici şi în faţa altarelor. Dar preoţimea se împotrivi:
—Eşti tu mare, prinţe, dar noi îl slujim pe Dumnezeu, care e mai mare decât tine, aşa că
nu cutezăm să―ţi urmăm porunca.
—Bine! răspunse prinţul cel rău. Atunci îl voi învinge şi pe Dumnezeul vostru!
În trufia şi orbirea inimii lui, prinţul porunci să i se construiască o corabie cu care să
poată zbura prin văzduh. Era pestriţă ca o coadă de păun şi părea să aibă o mie de ochi,
dar fiecare ochi nu era decât ţeava unei puşti. Prinţul şedea în mijlocul corăbiei şi era
de―ajuns să apese pe un arc pentru ca o mie de gloanţe să pornească spre ţintele lor, iar
puştile să se încarce imediat la loc,
O sută de vulturi erau înhămaţi la corabie şi, la un semn, se înălţară către soare.
Pământul rămase dedesubt; la început, se zăriră munţi şi pădurile ca un ogor nearat,
unde verdeaţa se iţeşte printre brazdele nerăsturnate de plug; apoi pământul se asemui
cu o hartă netedă şi, până la urmă, totul se învălui în negură şi―n nori.
Vulturii zburară din ce în ce mai sus. Atunci Dumnezeu trimise pe unul din nenumăraţii
lui îngeri şi prinţul slobozi mia lui de gloanţe asupra solului ceresc. Numai că ele se împrăştiară
ca grindina când atinseră aripile luminoase ale îngerului şi doar o picătură de sânge, una
singură, se scurse dintr―o pană albă a aripii; căzând pe corabia prinţului, aceasta se aprinse ca
o pară arzătoare, împovăra corabia şi o făcu să se prăbuşească fulgerător. Aripile puternice ale
vulturilor fură zdrobite, vântul vuia deasupra capului prinţului, şi norii din jur, îngroşaţi şi de
fumul oraşelor pârjolite, alcătuiau făpturi ameninţătoare: când semănau cu nişte răci uriaşi,
care―şi întindeau foarfecele lor tăioase către dânsul, când arătau ca nişte bucăţi mari de stâncă
în rostogolire sau ca nişte balauri care scuipă foc. Prinţul zăcea, pe jumătate mort,― în corabia
care, în cele din urmă, rămase agăţată printre crăcile dese ale unei păduri.
—Vreau să―l înving pe Dumnezeu! strigă el. Am jurat s―o fac şi împlinească―se voia
mea!
Şapte ani de―a rândul se strădui să construiască maşini dibace de zburat şi să
făurească fulgere din oţelul cel mai tare, căci vroia să dărâme fortăreţele cerului. Din
toate ţările lui adună mari oşti de războinici care, aşezate om lângă om. În şiruri dese,
acopereau o întindere de mai multe mile în jur.
Erau gata să se îmbarce în corăbiile lor zburătoare, prinţii însuşi se apropia de a lui, când
deodată Dumnezeu trimise împotriva lui un roi de ţânţari, un singur roi mic de ţânţari. Zburau
în jurul prinţului înţepându―i faţa şi mâinile. Plin de mânie, acesta trase spada, lovi în dreapta
şi în stânga, dar spada izbea în gol, ţânţarii neputând fi atinşi. Prinţul porunci atunci să i se
aducă din palat covoarele lui de preţ, se înfăşură în ele şi nici un ţânţar nu mai putea ajunge
până la dânsul. Numai că un singur ţânţar tot izbuti să se strecoare în partea dinăuntru a
covorului, intră în urechea prinţului şi îl înţepă. Arzând ca focul, otrava pătrunse în creierul lui;
prinţul azvârli deoparte covoarele, îşi sfâşie hainele de pe dânsul şi, despuiat cum era, începu să
joace în faţa soldaţilor lui, cruzi şi sălbatici, care acum îşi băteau joc de prinţul înnebunit, cel
care vroise să ia cu asalt cerul, dar care fusese răpus de un biet ţânţar.
MOŞ ENE
1842 Ole-Luk-Oie, the Dream-God
Nimeni pe lume nu ştie să spună atâtea poveşti ca Moş Ene. Iată unul care povesteşte
frumos! Seara, când copiii stau liniştiţi la masă, pe scăunaşul lor, soseşte Moş Ene pe la gene.
Abia s—aude când urcă scările, pentru că umblă împăpucit; deschide binişor uşa, şi psitt!
Aruncă lapte—n ochii copiilor, cu o uşurinţă uimitoare, şi totodată destul de mult
pentru ca ei să nu—şi mai poată ţine ochii deschişi şi, prin urmare, nici să—l vadă.
Lunecă pe la spatele lor, le suflă în ceafă, de—i toropeşte... da, dar cu asta nu le face nici
un rău, pentru că Moş Ene n—are decât gânduri bune pentru copii; el vrea doar să—i
vadă liniştiţi şi, de obicei asta nu li se—ntâmplă decât numai când dorm.
El îi vrea liniştiţi, ca să le poată spune poveşti.
Cum adorm copiii, Moş Ene se aşează pe pătucul lor. Şi—i foarte frumos
îmbrăcat; poartă o haină de mătase, dar de—o culoare ce nu se poate şti, face feţe verzi,
roşii, albastre, după cum se—ntoarce el. în fiecare mână ţine câte o umbrelă; una care—
i împodobită cu cadre frumoase, o deschide deasupra capului copiilor drăguţi şi buni, şi
atunci ei visează toată noaptea cele mai minunate poveşti.
Cealaltă—i toată cenuşie, şi o deschide deasupra copiilor răutăcioşi; aceştia dorm
duşi atunci, şi a doua zi se trezesc fără să fi visat ceva.
Acum o să vă spun cum Moş Ene veni o săptămână de—a rândul, în fiecare seară,
să vadă pe—un băieţel, pe care—l chema Hialmar.
Iată cele şapte poveşti din cele şapte seri:
Luni
—Ia seama, zise Moş Ene, seara după ce culcă pe Hialmar; m—apuc de lucru.
Şi atunci toate florile din glastre se făcură copaci mari care—şi întindeau ramurile
deasupra covorului şi pe lângă pereţi, aşa că toată odaia părea o dumbravă minunată; şi
toate ramurile erau încărcate de flori, şi fiecare floare era mai frumoasă decât florile de
trandafir. Ele răspândeau miresme dulci, şi de—ai fi vrut să le mănânci, le—ai fi găsit
mai bune ca dulceaţa. Fructele luceau ca aurul, şi erau pe crengi şi prăjituri umplute cu
struguri. Era de—o frumuseţe neînchipuită; dar iată că deodată nişte planşete grozave
se auziră într—un sertar unde erau cărţile lui Hialmar.
—Ce—i oare? zise Moş Ene; şi alergă repede la masă şi trase sertarul. Era ceva care se
zbuciuma şi ţopăia mereu pe caiet. Era un număr greşit în adunare, şi din pricina lui
toată socoteala parcă urma să se desfacă—n bucăţi.
Creionul sărea cu sforicică de care era legat, parcă ar fi fost un căţeluş; voia el să
îndrepte adunarea, dar singur nu putea face asta.
Acum se auziră ţipete şi—n caietul de caligrafie al lui Hialmar. O! Ce groază! De
sus până jos, pe fiecare foaie se vedeau nişte litere mari şi toate aveau câte una mică
lângă ele: acestea erau modelele, şi alături de ele erau altele mai mici, care se credeau şi
ele, pe seama lor, în rând cu celelalte şi care fuseseră scrise de Hialmar; dar acestea
stăteau culcate parcă le—ar fi trântit cineva de pe linia unde trebuiau să stea drepte.
—Uite, aşa trebuie să vă ţineţi, ziceau modelele, aşa, drept, şi staţi mai ţeapăn.
—Am vrea şi noi din toată inima, răspundeau literele lui Hialmar; dar nu putem,
suntem aşa de bolnave!
—Atunci, trebuie să vi se dea o doctorie.
—O, nu! Nu! strigară ele îndreptându—se aşa de repede, că de drag stăteai să te uiţi la
ele. —Acum nu mai am vreme să spun poveşti, zise Moş Ene; trebuie să—mi
muştruluiesc pe neastâmpăratele astea. Un, doi! Un, doi!
Şi muştrului astfel literele, care sfârşiră prin a sta tot aşa de drept şi de frumos ca
şi modelele.
Moş Ene plecă; dar când le văzu Hialmar a doua zi, ele erau tot aşa de pleoştite ca
şi— nainte.
Marţi
Îndată ce Hialmar fu culcat în pat, Moş Ene atinse cu beţişorul lui fermecat toate
lucrurile din casă, şi toate deodată prinseră grai, şi fiecare lucruşor numai de el vorbea.
Scuipătoarea singură stătea ca o proastă şi—şi făcea sânge rău, că toate celelalte lucruri
erau aşa de—nfumurate, că nu vorbeau decât de ele şi nu se gândeau decât la ele, iar pe
ea nici n— o băgau în seamă; stătea smerită—ntr—un colţ şi—şi făcea slujba ei.
Deasupra scrinului era atârnat un tablou mare într—o ramă poleită, şi care
înfăţişa o privelişte de toată frumuseţea. Se vedeau copaci bătrâni şi mari, flori prin
iarbă, şi—un râuşor care, curgând în jurul pădurii, trecea pe dinaintea mai multor
palate şi apoi se pierdea în marea învolburată.
Moş Ene atinse tabloul cu beţişorul lui, şi—ntr—o clipă păsărelele începură a
cânta, crengile a se mişca şi norii îşi urmară calea: puteai chiar să vezi umbra lor cum se
lăţea şi acoperea toată priveliştea.
Atunci Moş Ene ridică pe Hialmar până—n dreptul ramei; puse picioarele copilului pe
tablou, în mijlocul ierbii înalte, şi copilul rămase acolo. Soarele—i trimitea razele lui prin
frunzişul copacilor. El alerga la malul apei, se urca într—o barcă micuţă, vopsită cu roşu şi cu
alb, care se legăna lângă ţărm. Pânzele luceau ca argintul; şi vreo şase lebede, având colane de
aur în jurul gâtului şi o stea albastră, scânteietoare, deasupra capului, traseră barca şi o
duseră—n dreptul pădurii, unde copacii spuneau poveşti cu haiduci şi cu vrăjitori, şi florile
destăinuiau năzdrăvăniile micilor duhuri şi vorbele frumoase ce le şopteau fluturii.
Peşti minunaţi, acoperiţi cu solzi de aur şi de argint, urmau barca; din când în
când făceau sărituri şi apa sălta cu zgomot, iar pe deasupra lor zburau două stoluri de
păsări, roşii şi albastre, mari şi mici.
Ţânţarii jucau, cărăbuşii bâzâiau, toţi voiau să meargă cu Hialmar, şi toţi aveau
poveşti de spus.
Iată o petrecere frumoasă! Aici pădurea era deasă şi—ntunecată, colo era o
grădină plină de flori şi luminată de soare. Ici şi colo, se vedeau palate mari de sticlă şi
marmură; prinţesele se aplecau din balcoane, şi toate erau fetiţe cunoscute de Hialmar şi
cu care se jucase el adeseori.
Fiecare întindea mâna şi oferea călătorului o prăjitură mică în formă de inimă, şi
făcută c—un fel de zahăr aşa de ales, cum niciodată un cofetar n—a mai vândut;
Hialmar trecând, apucă o inimioară de—acelea, dar prinţesa o ţinea aşa de strâns, că
rămaseră fiecare cu câte o bucăţică—n mână, ea cu cea mai mică, şi el cu cea mai mare.
La poarta fiecărui palat erau de pază chiar prinţi; toţi îl salutau cu săbiile lor de
aur şi—i aruncau struguri şi soldaţi de plumb.
Prin asta se vedea bine că erau adevăraţi prinţi.
Aşa trecea Hialmar, când prin păduri, când prin săli mari, când prin mijlocul unui oraş.
Se—ntâmplă că trecu prin oraşul unde trăia doica lui care—l iubise atât de mult; ea îl
săruta şi, privindu—l cu drag, îi cânta un cântec frumos, pe care—l făcuse ea şi—l
trimisese lui Hialmar.
Şi toate păsările cântau împreună cu ea; florile jucau singure şi copacii bătrâni plecau
fruntea, întocmai parcă Moş Ene le—ar fi spus şi lor poveşti.

Miercuri
Cum mai răpăia ploaia! Hialmar o auzea prin somn şi, când Moş Ene deschise
fereastra, apa ajunsese aproape până—n dreptul ei. Afară nu era decât un lac mare;
lângă casă era ancorată o corabie de toată frumuseţea.
—Vrei tu să vii cu mine, Hialmar? zise Moş Ene; poţi merge—n noaptea asta prin ţări
străine, şi mâine o să fii aici înapoi.
Într—o clipă Hialmar, îmbrăcat în hainele lui de duminică, fu în mijlocul corăbiei;
vremea se—nsenină, străbătură ei uliţele, cotiră pe lângă biserică şi porniră—nainte pe
lac. Merseră aşa, mult, până ce nu mai văzură pământul şi atunci zăriră un stol de
berze, care şi ele îşi părăsiseră locuinţele şi se duceau în ţările calde.
Zburau în rând una după alta, şi făcuseră o bucată bună de drum. Una, însă, era
aşa de osteintă, că aripile n—o mai puteau duce; era cea din coada cârdului şi—n
curând rămase la o depărtare mare în urmă. Apoi se lăsă—n jos, cu aripile întinse,
puterile—i scădeau din ce în ce; mai făcu o sforţare, dar în zadar. Picioarele ei atinseră
frânghiile corăbiei; lunecă pe pânze, şi bum! Căzu pe punte.
Corăbierul o luă şi o închise în coteţ cu puii, raţele şi curcile. Biata barză rămase
zăpăcită când se văzu în mijlocul lor.
—Dar namila asta? ziseră puii, lungindu—şi gâturile. Şi curcanul se umflă cât putu şi—
o întrebă cine este. Şi raţele mergeau de—a- ndăratelea împingându—se şi
grozăvindu—se: „Dar, ce—i asta? Dar ce—i asta?" ziceau ele.
Şi barza le povesti despre Africa arzătoare, de piramide, de struţ care străbate
pustiul întocmai ca şi calul sălbatic. Dar raţele nu înţeleseră nimic şi se grozăviră şi mai
mult. —Cred că suntem cu toţii de—aceeaşi părere; anume că—i o tâmpită.
—Negreşit, e cât se poate de tâmpită, zise curcanul; şi, umflându—se mai grozav în
pene, începu să bolborosească: gu—glu—glu!
Atunci barza tăcu şi se gândi la Africa ei.
—Aveţi nişte picioare subţiri de toată frumuseţea! zise curcanul. Cu cât le—aţi plătit cotul?
—Mac—mac—mac... făceau raţele râzând; barza însă părea că nici nu le ia în seamă.
—De ce nu râzi cu noi? zise curcanul. Nu cumva găseşti că întrebarea mea nu—i tocmai
de spirit? Poate că nu—i la înălţimea priceperii D—tale. Săraca! Ce mărginită este. S—
o lăsăm, să nu ne mai pierdem vremea cu dânsa.
Apoi făcu glu—glu—glu, şi raţele mac—mac—mac.
Lucru mare cum petreceau acolo! Hialmar se duse la coteţ, deschise uşa şi chemă
barza, care îndată sări spre dânsul pe punte. Ea se odihnise în vremea asta, şi făcea
semne lui Hialmar, parcă ar fi vrut să—i mulţumească. Apoi îşi desfăcu aripile şi îşi luă
zborul spre ţările calde.
Găinile cârâiau, raţele trăncăneau în limba lor, şi moţul curcanului se făcu roşu ca
para focului.
—Mâine facem o straşnică ciorbă cu voi! zise Hialmar.
Şi se deşteptă mirat, când se văzu tot în noaptea aceea cu Moş Ene.
Joi
—Ascultă puţin, zise Moş Ene, dar să nu—ţi fie frică; am să—ţi arăt un şoricel; şi—i
arătă o dihanie mică ce—o ţinea în mână.
El a venit să te poftească la nuntă; în noaptea asta doi şoricei fac nunta lor; ei
locuiesc sub brâul ferestrei din sufragerie, au acolo o gospodărie foarte frumoasă.
—Dar cum să—ncap eu pe o găurică aşa de mică?
—Lasă pe mine, zise Moş Ene, te fac eu aşa de subţire, încât să poţi intra acolo.
Şi atinse pe Hialmar cu beţişorul lui cel fermecat; şi îndată începu să scadă, să se
micşoreze până ce rămase numai cât un deget de mic.
—Împrumută acum hainele unuia dintre soldaţii tăi de plumb. Să găseşti unele care
să—ţi vină bine; e foarte frumos să porţi o uniformă, când mergi în lume.
—Negreşit, zise Hialmar; şi iată—l îmbrăcat ca un frumuşel soldat de plumb.
—Vreţi s—aveţi bunătatea să v—aşezaţi în degetarul mamei dumneavoastră? zise
şoricelul; voi avea cinstea să vă duc până acolo.
—Cum, domnişoară, o să vă daţi atâta osteneală?
Şi astfel sosiră la nunta şoriceilor. Trecură sub brâul ferestrei printr—o hrubă
lungă, şi înaltă numai bine cât puteau ei să se strecoare. Drumul ăsta era luminat cu
putregai, care strălucea ca fosforul.
—Nu găseşti că miroase frumos pe—aici? zise şoricelul care—l ducea. Toată calea asta a
fost unsă cu slănină. Minunat lucru!
Apoi intrară în salon. în dreapta erau „doamnele şoricei"; şopteau şi chicoteau parcă
fiecare ar fi râs de vecina ei; în stânga erau „domnii" care—şi netezeau mustăţile cu labele lor.
în mijlocul salonului erau mirii; stăteau în picioare într—o coajă de caşcaval scobită, şi se—
mbrăţişau în faţa lumii; dar, în sfârşit, erau logodiţi şi în curând aveau să—şi serbeze nunta.
Soseau mereu musafiri noi; mulţimea era aşa de mare, încât aproape se striveau şoriceii
unii pe alţii, mirii se aşezară în dreptul uşii încât, acum nu mai putea nimeni nici să intre, nici să
iasă. Atât odaia cât şi coridorul fuseseră unse cu slănină, şi acest miros plăcut ţinea loc de
băuturi răcoritoare. Iar drept prăjituri, li se arăta un bob de mazăre verde, în care un şoricel
sculptase cu dinţişorii lui iniţialele mirilor. Niciodată nu se văzuse ceva mai frumos.
Toţi şoriceii mărturisiră că nunta asta era una dintre cele mai frumoase ce se poate
vedea, şi conversaţia se deosebise mult prin înălţimea, prin strălucirea şi farmecul ei.
Hialmar se—ntoarse acasă tot în trăsura care—l dusese. Era fericit că petrecuse cu
o lume aşa de aleasă; dar şi el fusese nevoit, pentru asta, să se micşoreze şi să se subţieze
cât se putuse, şi să—mbrace uniforma unuia din soldaţii lui de plumb.
Vineri
—E de necrezut câţi oameni bătrâni sunt, care ar vrea să vin cât mai des pe la ei! zise
Moş Ene. Sunt mai ales acei care nu—şi au cugetul împăcat.
„Drăguţule", îmi zic ei când nu pot dormi, „nu putem închide ochii, şi toată
noaptea ne—o petrecem faţă—n faţă cu faptele noastre urâte care sub chip de drăcuşori
mici se— aşează pe patul nostru şi ne stropesc cu apă clocotită. Dac—ai vrea tu să vii,
să—i goneşti şi să ne dai un pic de somn! zic ei oftând adânc, te—am plăti bine. Noapte
bună, Moş Ene, uite, să ştii, banii tăi sunt aici, pe fereastră."
—Dar eu nu fac nimic pentru bani, zise Moş Ene.
—Ce facem în noaptea asta? întrebă Hialmar.
—Dacă ai poftă, o să mergem la altă nuntă, dar cu totul altfel decât cea de ieri. Jucăria
cea mare a surioarei tale, care seamănă cu un om, şi căreia—i zice Herman, se însoară
cu păpuşa Berta; afară de asta mai e şi ziua păpuşii, şi au să primească daruri frumoase.
—A! Ştiu asta, zise Hialmar. De câte ori păpuşile au nevoie de haine noi, sora mea spune
că—i ziua lor, sau că se mărită. Poate că o fi a suta oară când face asta.
—Ei bine, o să fie în seara asta a o suta una nuntă, şi pe urmă n—o să mai fie nimic. Aşa
că asta o să fie nemaipomenit de frumoasă. Uită—te numai puţin.
Şi Hialmar îşi îndreaptă ochii spre masă. Căsuţa lui de carton era toată luminată şi
la uşă erau de pază soldaţii lui de plumb. Mirii stăteau jos, gânditori — aveau şi de ce să
fie aşa — jos pe podele, şi se rezemau de piciorul mesei. Moş Ene, îmbrăcat cu rochia
neagră a bunicii îi cununa. Când se sfârşi nunta, toate mobilele din casă începură un
cântec, care fusese alcătuit de un creion, cântec de plecare.
Apoi mirii primiră darurile; nu voiră să primească însă nici un lucru de mâncare,
pentru că le era de ajuns iubirea lor.
—Să alegem oare vreo locuinţă de vară, sau să călătorim? întrebă mirele.
Se ceru sfat în privinţa asta rândunicii, această bătrână călătoare, şi găinii care
până acum clocise de cinci ori şi îşi ridicase toţi puii.
Rândunica vorbi despre ţările calde, unde strugurii au boabe mari, unde aerul e
aşa de plăcut, şi unde munţii au toate culorile, cum niciodată nu se vede pe aici.
—Cu toate astea în ţările acelea nu—i varză roşie ca aici, zise găina. Am stat eu la ţară
cu puişorii mei o vară întreagă. Acolo era o curte cu nisip, unde ne plimbam şi unde
puteam râcâi cât pofteam: eram primiţi într—o grădină unde era varză roşie multă de
tot. Ce frumuseţe era pe acolo! Nici nu pot să—mi închipui ceva mai minunat.
—Dar toate zilele se aseamănă aici, zise rândunica, şi e o vreme urâtă de tot.
—Te obişnuieşti, răspunse găina.
—Dar mai adeseori e frig şi îngheaţă.
—Asta prieşte foarte bine la varză, spuse găina. De altfel a fost şi cald pe—aici. N—am avut noi,
acum patru ani, o vară care—a ţinut cinci săptămâni? Era aşa de cald că de—abia puteai să
răsufli. Şi pe urmă aici noi n—avem toate dobitoacele răufăcătoare, care sunt prin alte ţări.
Noi n—auzim niciodată pomenindu—se de haiduci. Acela care nu găseşte că ţara

noastră e cea mai frumoasă, e un ticălos care nu se cade să stea pe pământul ei.
Şi pe urmă aproape plângând:
—Şi eu am făcut călătorii, am trecut un deal de credeam că nu se mai sfârşeşte, dar,
drept să vă spun, nu înţelegi nici o plăcere să călătoreşti.
—Da, găina e o fiinţă cu minte, zise păpușa Berta. Eu nu ţin deloc să văd munţii, care
nu—s făcuţi decât ca să—i urci şi să—i cobori. Nu, o să mergem mai bine să ne aşezăm
acolo unde—i nisip mult, afară din oraş, şi o să ne plimbăm în grădina cu varză.
Aşa se şi făcu.
Sâmbătă
—O să—mi spui poveşti? întrebă Hialmar, îndată ce Moş Ene îl adormi.

—N—o să avem vreme în seara asta, răspunse el, deschizând umbrela cu cadre
frumoase deasupra copilului. Uită—te puţin la chinezii ăştia.
Umbrela semăna cu un fel de potir mare chinezesc, împodobită cu copaci albaştri
şi cu poduri înguste pe care furnicau nişte chinezi mititei ce dădeau din cap.
—Trebuie să pregătim toate frumos pentru mâine, că—i duminică. O să mă duc prin turlele
bisericii, să văd dacă micile duhuri lustruiesc bine clopotele, ca să le dea sunet plăcut; apoi
dau o roată prin câmpii, să văd dacă vântul suflă praful de pe iarbă şi de pe frunze. Şi în
sfârşit, ceea ce e mai greu, mă duc să strâng toate stelele, ca să le fac să lucească frumos. Le
pun în şorţul meu; dar înainte de toate trebuie ca fiecare stea să—şi aibă numărul ei şi locul
de unde—o iau să fie şi el însemnat cu—acelaşi număr. Fără asta, aş putea să mă înşel şi să
le aşez greşit. Am avea atunci prea multe stele care cad; căci ar cădea toate una după alta.
—Ascultă puţin, Moş Ene, zise un portret vechi, atârnat în perete, foarte aproape de
patul lui Hialmar; îţi mulţumesc că spui poveşti nepotului meu, dar te rog să nu—i
zăpăceşti capul. Cum vrei să dai stelele jos ca să le lustruieşti? Stelele sunt globuri ca şi
pământul nostru, şi asta—i însuşirea lor cea mai de căpetenie.
—Îţi mulţumesc, vechi străbun, zise Moş Ene. Tu eşti capul familiei, se poate; dar eu sunt
mai bătrân decât tine; eu sunt un vechi păgân. Romanii şi grecii mă numeau Zeul Visurilor.
Am fost întotdeauna primit în casele cele mai bune, am fost şi sunt. Ştiu foarte bine cum să
vorbesc cu cei mici, ca şi cu cei mari. De altfel, povesteşte tu singur dacă vrei.
Şi Moş Ene îşi luă umbrela şi plecă.
—Uite colo! Uite colo! Nu mai ai voie acum să—ţi spui nici părerea, zise bombănind
vechiul portret.
Hialmar se trezeşte.
Duminică
—Bună seara! zise Moş Ene.

Hialmar îi făcu o plecăciune, alergă iute la perete şi întoarse portretul străbunului,
ca să nu se mai amestece—n vorbă ca—n seara trecută.
—Acum poţi să—mi povesteşti în pace. Spune—mi, te rog, povestea cu cele cinci boabe
de mazăre care locuiau într—o păstaie, şi pe cea cu acul gros, care se credea subţire ca
acul de cusut.
—Nu, nu trebuie să întrecem măsura; te saturi şi de bine chiar, zise Moş Ene. Tu ştii bine
că—mi place să—ţi arăt tot ce n—ai mai văzut; astă seară am să—ţi arăt pe fratele meu. îl
cheamă ca şi pe mine, Adormitorul; el, ca şi mine, închide ochii, dar el nu vine decât o
singură dată la fiecare om. Ia călare cu dânsul pe cel la care vine, îl duce pe calul lui şi—i
spune poveşti. El nu ştie decât două: una e atât de frumoasă cum nimeni pe lume nu poate
să—şi închipuie; cealaltă e aşa de urâtă şi aşa de înspăimântătoare, că—i de necrezut.
Şi—atunci Moş Ene ridică pe micul Hialmar până—n dreptul ferestrei şi zise:
„Acolo o să vezi pe fratele meu, pe celălalt închide—ochi; îi mai zice şi Moartea. Vezi?
Nu—i aşa de urât cum îl arată prin cărţile cu cadre, unde nu—i decât un schelet. Nu, el
are cusături de argint pe haine, poartă o uniformă frumoasă de husar o mantie de
catifea neagră fâlfâie în urma lui pe cal. Uite cum înaintează în galop."
Hialmar văzu cum fratele lui Moş Ene înainta şi urca pe calul lui o mulţime de
oameni tineri, bătrâni; puse vreo câţiva în faţa lui, alţii în spate; dar totdeauna începea
prin a le zice: —Arată—ţi caietul! Ce note ai?
—Foarte bune, răspundeau toţi.
—Vreau să văd eu singur,.zicea el.
Şi—atunci îşi arătau notele. Şi toţi cei care aveau bine sau foarte bine erau aşezaţi
în faţa lui, pe cal, şi auzeau povestea cea frumoasă. Iar pe cei care aveau binişor sau rău
îi urca la spate şi erau siliţi să asculte povestea cea îngrozitoare. Tremurau şi plângeau şi
voiau să sară jos de pe cal, dar nu puteau, fiindcă erau legaţi.
—Cu toate astea, Moş Ene, fratele tău îmi pare destul de falnic; mie nu mi—e frică de
el. —Şi ai mare dreptate, zise Moş Ene. Numai sileşte să ai întotdeauna note bune pe
caietul tău. —Iată o bună învăţătură, mormăi portretul străbunului. E bine câteodată
să—ţi spui părerea pe faţă. Şi păru mulţumit.
Asta—i povestea lui Moş Ene, iubite cititor; dacă vine iar în astă seară, o să—ţi
spună mai multe.
PORCARUL ŞI FATA DE ÎMPĂRAT(prințul porcar)

1842 The Swineherd
A fost odată un prinţ sărac, care domnea peste o împărăţie tare mică; da' aşa mică
cum era, tot avea destulă avere ca să se însoare, şi prinţul nici nu―şi dorea altceva.
Acuma, sigur că era o îndrăzneală cam mare din partea lui s―o ceară de soaţă chiar
pe fata împăratului, dar se încumetă totuşi, fiindcă i se dusese faima peste mări şi ţări şi
multe prinţese ar fi fost fericite să―l ia de bărbat. Numai că fata împăratului nu se
număra printre ele.
Ce se gândi însă prinţul? Lângă mormântul tatălui său crescuse un trandafir
minunat, care înflorea o dată la cinci ani şi atunci făcea o singură floare; trandafirul
acela avea un parfum atât de dulce, că mirosindu―l uitai de griji şi necazuri. Şi mai
avea prinţul o privighetoare, care triluia atât de frumos de parcă adunase în gâtlejul ei
cel mititel cele mai frumoase cântări. Aşa că prinţul se gândi să―i dăruiască prinţesei
floarea de trandafir şi privighetoarea şi, hotărând astfel, porunci să fie puse fiecare în
câte o cutie mare de argint şi le trimise la palatul împărătesc.
Când le văzu, împăratul le duse în iatacul domniţei, care, ca întotdeauna, îşi trecea
timpul cu diverse jocuri împreună cu doamnele de la curte; când văzu cutiile, prinţesa
începu să bată din palme de bucurie.
― Vai, ce m―aş bucura să fie un pisoiaş înăuntru! zise ea.
Numai că din cutie fu scos trandafirul şi, când îl văzură, doamnele se întrecură cu laudele:
―O, dar ce frumos e meşteşugit! ziseră ele, care mai de care.
―Frumos e puţin spus, zise împăratul, E de―a dreptul încântător!
Dar când prinţesa luă în mână floarea, fu aproape gala să plângă.
―Pfui, tată! făcu ea în batjocură, dar nu e deloc meşteşugit de mână, e chiar un
trandafir adevărat!
―Pfui! o îngânară doamnele de la curte. Un trandafir adevărat!
―Stai să vedem ce e în cealaltă casetă, mai înainte să ne facem atâta sânge rău! zise
împăratul.
Şi scoase privighetoarea, care cântă atât de măiestru, încât o bucată de vreme nimeni
nu cuteză să zică nimic rău despre ea.
―Superb! Şarmant! exclamară doamnele, care ţineau morţiş să gângurească în
franţuzeşte, deşi vorbeau ima mai stâlcit decât alta.
―Tare mult îmi aminteşte pasărea asta de cutia cu muzică a răposatei împărătesc, fie―i
ţărâna uşoară! zise un curtean mai bătrân. Da, da, acum îmi dau seama că e acelaşi glas
şi cântă la fel!
―O, da, aşa e! zise şi împăratul şi începu să plângă ca un copil.
―Trag însă nădejde că nu e o pasăre adevărată, spuse prinţesa.
―Ba da, e chiar o privighetoare adevărată, îi răspunseră solii care―i aduseseră

darurile. ―Atunci daţi―i drumul să zboare! îi repezi prinţesa şi nici nu vru să audă
să―l primească pe prinţ.
Numai că prinţul nu se lăsă descurajat dintr―atâta; îşi mânji faţa cu funingine, îşi
îndesă o căciulă pe cap şi se duse la palat.
―Ziua bună, mărite împărate! zise el. N―aveţi vreo slujbă şi pentru mine aici, la palat?
―O, suni atâţia care caută o slujbă aici! Da' dacă stau să mă gândesc, aş avea nevoie de
cineva să se îngrijească de porci, că avem o mulţime pe―aici.
Şi astfel prinţul fu numit porcar împărătesc şi, drept locuinţă, i―au dai o odăiţă
murdară chiar lângă cocina porcilor; şi prinţul stătu toată ziua în odăiţa aceea şi lot
lucră, iar până seara terminase de făcut o tigăiţă de mai mare frumuseţea. Şi de
marginea tigăiţei atârnase nişte clopoţei, iar când puneai tigaia pe foc, clopoţeii începeau
să sune de mai mare dragul şi să cânte:
„Augustine, Augustine,
Pierduşi tot, bietul de tine!"
Dar tigaia avea un dar şi mai neobişnuit, căci dacă―ţi ţineai degetul în aburul care ieşea
din ea, pe dală puteai adulmeca toate mâncărurile care se găteau în fiecare casă din cetate;
iar asta, vedeţi dumneavoastră, era o minune mai mare chiar şi decât trandafirul!
Se întâmplă însă că tocmai atunci prinţesa se preumbla prin locurile acelea împreună
cu doamnele de la curte şi, când auzi cântecelul, se opri fermecată să―l asculte; căci era
singurul cântecel pe care―l ştia şi ea şi―l cânta la lăută cu un singur deget.
―Auziţi, e cântecelul meu! zise prinţesa. Porcarul ăsta trebuie că―i şcolit. Ia duceţi―vă
la el şi întrebaţi―l cât cere pe muzicuţă!
Aşa că una din doamne n―avu încotro, îşi trase în picioare nişte saboţi de lemn şi
intră în odăiţa porcarului.
―Cât ceri pe tigăiţă? îl întrebă ea pe porcar.
―Zece sărutări de la prinţesă, zise porcarul.
―Doamne apără―ne! Da' cum de ţi―a dat prin gând aşa
ceva? ―Păi ăsta―i preţul şi n―o dau pe mai puţin, răspunse
porcarul. ―Ei, ce―a zis? o întrebă prinţesa pe însoţitoarea ei.
―Nu îndrăznesc să―ţi spun, prinţesă, e prea de tot!
―Atunci măcar şopteşte―mi la ureche!
Şi femeia n―avu încotro şi―i şopti ce zisese porcarul,
―Câtă neobrăzare! zise prinţesa şi porni mai departe.
Dar nici nu făcuse doi paşi, că iar se auzi clinchetul vesel al clopoţeilor:
―Ia staţi! se opri prinţesa. Du―te şi întreabă―l dacă primeşte să―mi dea tigaia pe
zece sărutări ele la însoţitoarele mele!
―Mulţămesc frumos, dar nu mă învoiesc, veni răspunsul porcarului; ori îmi dă prinţesa
zece sărutări, ori îşi ia gândul de la tigaie.
―Vreau tigaia aia cu orice preţ, se hotărî atunci prinţesa; dar voi să staţi toate roată în
jurul meu, să nu mă vadă careva că―l sărut pe porcar!
Şi doamnele de onoare făcură roată în jurul ei şi―şi înfoiară rochiile, iar prinţesa îl
sărută pe porcar şi el îi dădu în schimb tigaia.
Domniţa era încântată şi toată seara şi ziua următoare tigaia sfârâi pe foc. Şi toţi ştiau ce se
gătea în toate casele din cetate, de la mai marii de la curte până la ultimul sărăntoc; iar
doamnele de onoare erau atât de bucuroase, că o ţinură tot într―un dănţuit şi băteau
din palme întruna de veselie.
―Ce grozav e să ştii cine mănâncă supă şi cine clătite, cine cotlete şi cine ouă! nu mai
contenea prinţesa să se minuneze.
―Da, ce grozav! o îngânau doamnele.
―Da' aveţi grijă să nu afle nimeni, că doar sunt fata împăratului!
―Doamne fereşte, cum s―ar putea aşa ceva?! făcură doamnele.
În răstimp, prinţul, adică porcarul, căci toţi credeau că e doar un amărât de porcar,
meşteşugea toată ziulica la câte ceva nou; şi într―o zi făcu o zbârnâitoare şi dacă o învârteai,
auzeai toate valţurile şi toate cântările mai săltăreţe care fuseseră compuse vreodată.
―O, ce superb! zise prinţesa când mai trecu pe lângă odaia porcarului. N―am mai
auzit cântări atât de Inimoase. Ia du―te şi întreabă―l cât cere pe muzicuţa aceea! Da'
zi―i că nu―I mai sărut în ruptul capului!
―O sută de sărutări de la Măria ta, îi spuse însoţitoarea când ieşi din odaia porcarului.
―Cred că nu―i în toate minţile! zise prinţesa şi porni mai departe.
După câţiva paşi însă, se opri din nou.
―Arta trebuie încurajată, zise ea, şi e de datoria mea s―o fac, că doar sunt fata
împăratului. Du―le şi spune―i că―i dau zece sărutări, cum am făcut şi ieri, iar
celelalte o să i le dea doamnele mele!
―Vai, dar nu vrem deloc să―l sărutăm! îi ziseră însoţitoarele.
―Ce tot vă plângeţi atâta? le ocărî prinţesa. Dacă eu îl sărut, puteţi şi voi s―o faceţi! Că
doar vă hrănesc şi vă plătesc simbrie.
Aşa că doamnele n―avură încotro şi trebuiră să se ducă din nou la porcar şi să―i
spună ce târg îi propunea prinţesa.
―O sută de sărutări de la prinţesă, altfel nu―i dau nimic!
―Faceţi roată în jurul meu să nu mă vadă careva! le zise prinţesa, şi―l sărută pe
porcar de o sută de ori.
―Dar oare ce―o fi cu mulţimea aceea adunată lângă cocina porcilor? îşi zise împăratul care
se întâmplă ca tocmai atunci să iasă pe balcon.

Apoi se frecă la ochi şi―şi puse ochelarii.
―Păi acelea sunt doamnele de la curte; probabil că iar joacă vreun joc. Ia să mă duc eu
în curte să văd ce se întâmplă acolo!
Îşi trase mai bine papucii scâlciaţi în picioare şi cobori în curte, grăbit de mama focului. Dar
cum ajunse în curte, încetini pasul şi se duse tiptil lângă doamne, care de ocupate ce erau să
numere sărutările că nu cumva să iasă socoteala greşită, frici nu―l simţiră pe împărat
apropiindu―se. Şi când ajunse chiar lângă ele, se ridică pe vârfuri să vadă mai bine.
―Ce mai e şi asta? întrebă împăratul când îi văzu pe cei doi sărutându―se şi
scoţându―şi papucul îi arse una peste urechi fiică―sii tocmai când îl săruta a optzeci şi
şasea oară pe porcar
―Să pieriţi din ochii nici! răcni împăratul la cei doi, mânios peste poate, şi astfel
prinţesa şi porcarul fură izgoniţi din cetate.
Alungată din palatul părintesc, prinţesa se puse pe plâns, porcarul blestema de mania
focului şi pe deasupra mai şi ploua cu găleata.
―Vai, nefericita de mine, se văicărea prinţesa, ce bine―ar li fost de m―aş fi măritat cu
prinţul acela chipeş! Vai, vai, nefericita de mine!
Când o auzi grăind astfel, porcarul se tupilă după un copac, îşi şterse funinginea de pe
faţă, îşi dădu jos hainele cele jerpelite şi i se înfăţişă domniţei în straiele lui de prinţ; şi
era atât de chipeş şi de mândru, că prinţesa nu se putu ţine să nu―i facă o plecăciune.
―Nu―mi mai eşti dragă şi nu mai însemni nimic pentru mine; n―ai vrut să te măriţi cu un
prinţ de treabă; n―ai arătat nici un pic de preţuire pentru trandafirul acela minunat şi
privighetoarea măiastră, în schimb nu te―ai sfiit să―l săruţi pe porcar de dragul unei biele
flaşnete. Acum e timpul să―ţi primeşti răsplata pentru faptele tale necuviincioase.
Şi zicând astfel, o lăsă în mijlocul drumului şi porni spre mica lui împărăţie, şi când
prinţesa veni să―i bată la uşă ca să―i ceară adăpost, îi închise poarta în nas. Iar
domniţa rămase singură, să cânte câte zile o mai avea singurul cântecel pe care―l ştia:
ÎNGERUL
1844 The Angel
"Ori de câte ori moare un copil, un înger al lui Dumnezeu coboară din ceruri, ia copilul
mort în braţele sale, îşi întinde marile sale aripi, şi zboară cu el deasupra tuturor locurilor
care i―au plăcut micuţului în timpul scurtei sale vieţi. Apoi, copilaşul aduna un mare
buchet de flori, pe care îl duce Atotputernicului, astfel încât acestea să înflorească mult mai
frumos în ceruri decât ar fi putut―o face pe pământ. Atotputernicul apasa florile către
inima Sa, şi o sărută pe cea care îi place cel mai mult, iar aceasta capăta glas şi se poate
alătura astfel cântecului de slavă şi fericire intonat de corurile cereşti."
Aceste cuvinte erau rostite de un înger al Domnului în vreme ce purta un copil mort
spre ceruri, care le asculta că într―un vis. Ei au zburat peste locuri binecunoscute, unde
micuţul se jucase adesea, şi deasupra unor frumoase grădini pline de splendide flori.
"Pe care dintre ele să le luăm cu noi pentru a fi sădite în ceruri?" a întrebat îngerul.
În apropierea lor se găsea un zvelt, frumos trandafir, căruia o mână păcătoasa îi rupsese
tulpină, iar florile sale, pe jumătate deschise, atârnau veştede şi uscate pe ramurile―i plecate.
"Săracul trandafir!", a spus copilul, "haide să îl luăm cu noi în ceruri, astfel încât să
poată înflori iarăşi în grădina Domnului."
Îngerul a luat trandafirul, apoi a sărutat pe copilaşul, iar acesta şi―a întredeschis
ochii. Îngerul a strâns alte frumoase flori, precum şi nişte umile floricele de piciorul
cocosului şi panseluţe sălbatice.
"Avem îndeajuns de multe flori," a zis copilaşul. Îngerul a dat din cap, afirmativ, dar
nu şi―a luat zborul spre cer.
Era încă noapte, şi o neţărmurită linişte domnea peste oraş. Au rămas în acel loc, iar
îngerul a plutit peste o mică, îngusta strada, pe care se găsea o grămadă de paie, cenuşă
şi rămăşiţe aparţinând unor case din care oamenii se mutaseră. Peste tot erau răspândite
bucăţi de cărămidă, gips, cârpe, vechi pălării şi alte gunoaie nu tocmai plăcute la vedere.
În mijlocul acestui talmeş―balmeş, îngerul a arătat spre un ghiveci spart şi o
grămăjoară de pământ ce căzuse din el. Pământul nu se fărâmiţase, fiind ţinut laolaltă
de rădăcinile unei uscate flori de câmp, ce fusese azvârlită printre gunoaie.
"Vom lua şi această floare cu noi," a rostit îngerul. "Îţi voi spune de ce în vreme ce
vom zbura."
În timpul cât s―au înălţat spre ceruri, îngerul a dat glas următoarei povesti...
"Jos, pe acea îngustă şi întunecată strada, într―o pivniţă adâncă, trăia un sărac băiat
suferind. Fusese lovit de boala încă de mic, şi, chiar şi în cele mai bune zile ale sale, abia putea
urca, sprijinindu―se pe cârje, din cămăruţa lui şi coborî înapoi în ea o dată sau de două ori, dar
nu mai mult decât atât. În unele zile de vara, razele soarelui se odihneau pe podeaua pivniţei sale
vreme de o jumătate de oră. Bietul băiat se încălzea în acea pată de lumină, şi îşi privea roşul
sânge prin degetele sale plăpânde, ţinându―le în faţa ochilor. După aceea, îşi spunea că era ca şi
cum ar fi ieşit afară, neştiind nimic însă despre pădurea proaspăt înverzită în primăvara până
când fiul unui vecin i―a adus o ramură verde dintr―un fag. Obişnuia să îşi ţină acea crenguţă
deasupra capului, închipuindu―şi că era într―o pădure de fagi,
luminată de soare şi cutreierata de păsări ciripind pline de voioşie. Într―o zi de primăvară,

băiatul vecinului i―a dăruit câteva flori de câmp, printre ele fiind una care avea încă
rădăcini. Pe aceasta a pus―o cu delicateţe într―un ghiveci pe care l―a aşezat pe pervazul
ferestrei din apropierea patului său. Plantata de o mână norocoasă, floarea a crescut, a
izvodit noi rămurele şi a înflorit an de an. Pentru băiatul bolnav, ea a devenit floarea lui de
grădină, mica şi singura să comoară de pe pământ. A udat―o, a avut grijă de ea, şi a făcut
tot ce putea ca aceasta să se bucure de fiecare rază de soare ce îşi croia drum în pivniţă, din
zori şi până la apus. Floarea şi―a făcut loc până şi în visele sale: înflorea pentru el, şi numai
pentru el îşi răspândea parfumul. Acea floare îi fericea ochii, şi către ea a privit chiar şi
atunci când Domnul l―a chemat la El. În următorii ani, floarea a rămas în fereastră, uscată
şi uitată, fiind aruncată în cele din urmă printre gunoaiele din stradă, în ziua în care
oamenii care stăteau în acea casă au plecat. Am adăugat aceasta sărmană floare, aşa
vestejita şi uscată cum este, la buchetul nostru, pentru că a adus mai multă şi mai adevărata
bucurie decât cea mai frumoasă floare din grădina unei regine.
"Dar de unde ştii toate lucrurile astea?" a întrebat copilul ce era purtat către ceruri.
"Le ştiu," a răspuns îngerul, "pentru că eu am fost acel sărac şi bolnav băiat, care
mergea sprijinit în cârje, iar aceasta a fost floarea mea."
Copilul şi―a deschis ochii şi a privit faţa sfânta şi luminoasă a îngerului, şi, chiar în acea clipă,
cei doi au ajuns în casa cerească, acolo unde totul este fericire şi bucurie. Dumnezeu a îmbrăţişat
copilul lângă inima Sa şi i―a dăruit aripi, astfel încât să poată zbura, mana în mână, împreună
cu îngerul. Apoi, Atotputernicul şi―a apăsat florile la piept, dar a sărutat numai uscată floare
de câmp, oferindu―i în acest fel şi glas. Floarea s―a alăturat cântecului îngerilor care stăteau
împrejurul tronului Domnului, unii mai aproape, alţii într―un cerc mai îndepărtat, dar cu toţii
egali intru fericire. Mari şi mici, şi―au unit cu toţii vocile într―un cor de slavă, printre ei fiind
şi fericitul copil, precum şi biata floare de câmp ce zăcea odinioară uscată, aruncată într―o
grămadă de gunoi dintr―o stradă îngustă şi întunecoasă.
PRIVIGHETOAREA(povestea privighetorii)
1844 The Nightingale
Povestea pe care v―o spun acuma s―a întâmplat în China, în vremuri străvechi.
Palatul împăratului Chinei era cel mai frumos din lume, clădit numai din cel mai scump
porţelan, dar aşa de sfărâmicios, aşa de gingaş, încât trebuia să umbli cu mare băgare de
seamă prin el – să nu se spargă. În grădină erau nişte flori minunate şi de cele mai frumoase
atârnau zurgălăi de argint, care sunau mereu, ca să nu treacă cineva pe lângă ele şi să nu le
vadă. Grădina era plină de minunăţii şi era aşa de mare încât nici grădinarul nu ştia până
unde se întinde; dacă mergeai tot înainte ajungeai într―o pădure cu copaci înalţi şi lacuri
adânci. Pădurea mergea până la marginea mării şi marea era albastră şi adâncă. Corăbiile
treceau chiar pe sub ramurile copacilor şi într―un copac era o privighetoare care cânta aşa
de frumos încât până şi un biet pescar care nu―şi mai vedea capul de treabă şi de griji se
oprea în loc şi asculta când venea noaptea să―şi ridice năvodul.
„Doamne! Ce frumos cântă!”, zicea el, dar nu zăbovea mult fiindcă trebuia să scoată
năvodul şi trecea mai departe şi uita de pasăre; dar când în noaptea următoare privighetoarea
cânta şi pescarul trecea pe―acolo, el iar spunea: „Doamne! Ce frumos cântă!”
Veneau călători de peste mări şi ţări în oraşul împăratului ca să vadă palatul şi
grădina şi toţi se minunau de atâta frumuseţe; dar când auzeau privighetoarea spuneau:
„Ceva mai frumos nu se poate!”
Călătorii când se întorceau la ei acasă spuneau ce―au văzut şi învăţaţii scriau
sumedenie de cărţi despre palatul şi grădina împăratului Chinei, dar nu uitau nici de
privighetoare, ba chiar o puneau mai presus de orice altceva; iar cei care erau şi poeţi
slăveau în versuri privighetoarea din pădurea de la marginea mării.
Cărţile pe care le scriau învăţaţii erau răspândite peste tot pământul şi câteva din ele au
ajuns şi până la împăratul Chinei. Şezând pe tronul lui de aur le citea şi dădea din cap
mulţumit, fiindcă în cărţile acelea se spuneau lucruri aşa de frumoase despre oraş, despre
palat şi despre grădină. „Dar mai frumos decât totul e privighetoarea”, spuneau cărţile.
― Ce―i asta? a întrebat împăratul. Eu nu ştiu nimic. Despre ce privighetoare e vorba?
Să fie o asemenea pasăre în împărăţia mea şi chiar aici în grădină şi eu să nu ştiu?
Trebuie să aflu din cărţi?
Şi a chemat pe sfetnicul cel mare al palatului. Sfetnicul era aşa de mândru încât
atunci când vreunul mai mic decât el îndrăznea să vorbească cu dânsul sau să―l întrebe
ceva el spunea numai atât: P! Adică asta şi cu nimica era totuna.
― Ia te uită ce―am aflat, a spus împăratul. Cică ar fi pe aici o pasăre minunată care se
cheamă privighetoare. Se spune că ar fi cel mai minunat lucru din toată împărăţia. Cum
se face că eu până acuma n―am ştiut nimic?
― N―am auzit niciodată despre o asemenea pasăre, a zis sfetnicul. Nu s―a înfăţişat
niciodată la curte.
― Să vie aici numaidecât deseară şi să cânte în faţa mea – a spus împăratul. O lume întreagă
ştie ce am şi numai eu nu ştiu.

― Până acuma n―am auzit de ea, a zis sfetnicul. Am s―o caut şi am s―o găsesc.
Dar unde s―o găsească? Sfetnicul a alergat pe scări în sus şi în jos, a cutreierat tot
palatul, dar toţi cei pe care―i întâlnea şi îi întreba habar n―aveau de vreo
privighetoare. Sfetnicul s―a dus înapoi la împărat şi i―a spus că asta trebuie să fie o
poveste născocită de cei care scriu cărţi.
― Măria ta, a spus el, nu trebuie să crezi tot ce scrie acolo; cărţile, foarte des, sunt
numai născociri. Ba uneori în ele au parascovenii şi vrăjitorii.
― Cartea în care am citit asta, a zis împăratul, mi―a trimis―o împăratul Japoniei, aşa
că nu poate să fie mincinoasă. Vreau s―ascult şi eu privighetoarea. Deseară să fie aici
numaidecât. Va avea înalta mea bunăvoinţă. Şi dacă nu vine, atunci deseară toţi
curtenii, după ce au să stea la masă, au să fie călcaţi în picioare.
Când a auzit asta sfetnicul – iar a început să alerge pe scări în toate părţile; şi toţi
curtenii alergau cu el, fiindcă nu le―ar fi plăcut să fie călcaţi în picioare. Şi toţi întrebau
şi căutau privighetoarea aceea minunată, despre care toată lumea ştia, dar de care aici la
curte nimeni nu auzise.
În sfârşit, au dat de o biată fată de la bucătărie care le―a spus:
― Eu ştiu unde―i privighetoarea aceea şi am auzit―o cum cântă. În fiecare seară mi se
dă voie să iau ce mai rămâne de la masă şi să duc de mâncare mamei care―i săracă şi
bolnavă. Casa noastră e chiar pe ţărm şi când trec noaptea prin pădure şi mă opresc
oleacă să mă odihnesc, ascult cum cântă privighetoarea. Cântă aşa de dulce că―mi dau
lacrimile şi când o aud parcă m―ar săruta mama.
― Uite ce, fetiţo, a spus sfetnicul, te fac mai mare peste toată bucătăria şi ai să ai voie
să―l vezi pe împărat când stă la masă, numai să ne duci la privighetoare, fiindcă trebuie
neapărat să se înfăţişeze deseară la curte.
Şi s―au dus cu toţii în pădure, acolo unde avea obiceiul să cânte privighetoarea.
Cum mergeau ei aşa, o vacă de prin apropiere a început să mugească.
― I―auziţi, au spus curtenii, asta trebuie să fie privighetoarea. Ce glas puternic la o
vietate aşa de mică! Dar parcă am mai auzit noi glasul acesta!
― Nu! E o vacă! a zis fata de la bucătărie. N―am ajuns încă.
Au mai mers o bucată şi au auzit nişte broaşte într―o baltă.
― Straşnic de frumos! a spus preotul palatului. Acum o aud, cântă de parc―ar fi
clopoţeii din templu.
― Nu! Sunt nişte broaşte, a zis fata. Îndată o s―o auzim şi pe ea. Şi deodată
privighetoarea a început să cânte.
― Iaca, asta e privighetoarea, a spus fata. Ascultaţi―o cum cântă! Uite―o colo sus! Şi
le―a arătat pe―o creangă o pasăre mititică şi cenuşie.
― Cum, asta e? a spus sfetnicul. Nu mi―aş fi închipuit că―i aşa; e atât de mică şi de ştearsă!
Eu cred că şi―a pierdut culoarea, de spaimă că vede atâtea feţe simandicoase în preajma ei.
― Privighetoareo! a strigat fata de la bucătărie, măria sa împăratul vrea să te audă cum cânţi.
― Cum să nu! Bucuros! a spus privighetoarea şi a cântat de―ţi era mai mare dragul
s―o asculţi.
― Parc―ar fi nişte clopoţei de sticlă, a spus sfetnicul. Ia uite cum îi merge guşa! Ciudat
lucru că până acuma n―am văzut―o. Au să se minuneze toţi de la curte când au s―o vadă.
― Să mai cânt o dată împăratului? a întrebat privighetoarea. Ea credea că împăratul e
şi el acolo.
― Scumpă şi minunată privighetoare, a zis sfetnicul, am marea bucurie să te poftesc deseară la
o serbare la curte, unde ai să farmeci pe măria sa împăratul cu cântecele tale minunate.
― Cântecul meu sună mai bine în pădure, a spus privighetoarea, dar s―a dus cu ei
când a auzit că aşa vrea împăratul.
La palat totul era pregătit ca de sărbătoare. Pardoseala şi pereţii care erau de

porţelan străluceau luminaţi de mii de lămpi de aur şi pretutindeni erau flori frumoase
care sunau din zurgălăi. Şi era o larmă de zurgălăi că nu te puteai auzi.
În sala cea mare, în care şedea împăratul, era atârnată la mijloc o prăjină de aur pe
care trebuia să se aşeze privighetoarea. Toată curtea era adunată şi fata de la bucătărie
căpătase îngăduinţa să stea şi ea după uşă, fiindcă acuma i se dăduse titlul de
bucătăreasă împărătească. Toţi erau îmbrăcaţi cu haine de sărbătoare şi toţi se uitau la
pasărea cea mititică şi cenuşie căreia împăratul îi făcea semn din cap.
Privighetoarea a început să cânte şi împăratului i―au dat lacrimile; lacrimile îi curgeau
pe obraz şi privighetoarea cânta tot mai frumos; cântecul ei îţi mergea drept la inimă.
Împăratul a fost foarte mulţumit şi a spus ca privighetoarea să poarte un papuc de aur la
gât. Dar privighetoarea i―a mulţumit şi i―a răspuns că a fost răsplătită îndeajuns.
― Am văzut lacrimi în ochii împăratului şi asta―i pentru mine cea mai mare comoară!
Mai mare răsplată nu vreau! Şi iar a cântat un cântec cu glasul ei dulce.
― E cea mai frumoasă voce pe care am auzit―o, spuneau doamnele de la curte şi au
luat apă în gură ca să gâlgâie şi ele la fel, atunci când vor vorbi cu cineva; ele credeau că
dacă vor gâlgâi au să fie şi ele privighetori. Până şi slujitorii şi fetele din casă îşi dădură
în vileag mulţumirea lor şi asta e mare lucru, fiindcă soiul acesta de oameni e foarte greu
să―l mulţumeşti. După cum vedeţi, privighetoarea era pe placul tuturora.
A trebuit să rămână la curte; avea colivia ei şi putea să iasă la plimbare de două ori
pe zi şi o dată pe noapte. Avea doisprezece slujitori şi fiecare din ei o ţinea legată de
picior cu un şnur de mătase. Nu era deloc plăcut să te plimbi aşa.
Tot oraşul vorbea de pasărea cea minunată. Când doi oameni se întâlneau, oftau
numai şi se înţelegeau; unsprezece copii cocoşaţi au fost porecliţi cu numele ei, dar nici
unul nu cânta ca ea.
Într―o bună zi, împăratul a primit o ladă pe care era scris: Privighetoarea.
― Trebuie să fie iar o carte despre pasărea noastră vestită în toată lumea, a spus împăratul.
Nu era însă o carte, era o jucărie într―o cutie, o privighetoare făcută cu meşteşug,
care semăna cu o privighetoare vie, dar era încrustată toată cu diamante, rubine şi
safire. Dacă băgai în ea o cheie şi o întorceai cum întorci un ceas, cânta un cântec din
acelea pe care le cânta privighetoarea cea vie. Şi în timp ce cânta, dădea din coadă şi
strălucea de aur şi de argint. La gât purta o cordeluţă pe care era scris aşa:
„Privighetoarea împăratului Japoniei e sărăcăcioasă faţă de cea a împăratului Chinei”.
― Minunat lucru! au spus cu toţii şi omul care adusese pasărea asta meşteşugită a
căpătat titlul de Mare Aducător de privighetori la curtea imperială.
― Acuma să le punem pe amândouă să cânte! Are să fie ceva nemaipomenit de frumos!
Au cântat împreună, dar nu prea mergea bine cântecul, fiindcă privighetoarea cea
adevărată cânta în felul ei şi privighetoarea cealaltă cânta când nişte suluri de metal se
învârteau într―însa.
― Nu―i vina ei, a spus maestrul de muzică al curţii; ea nu poate cânta decât după tact,
aşa cum se cântă la şcoala mea de muzică.
Au lăsat―o deci să cânte singură. A plăcut tuturor tot aşa de mult ca şi privighetoarea
cea adevărată; dar pe lângă asta era mai frumoasă la înfăţişare şi strălucea ca un giuvaer.
A cântat de treizeci şi trei de ori aceeaşi bucată şi tot n―a obosit. Toţi voiau s―o mai
audă, dar împăratul a spus că acuma trebuie să cânte şi privighetoarea cea adevărată.
Dar când au vrut s―o cheme, ia―o de unde nu―i. Nimeni nu văzuse că zburase pe
fereastră şi plecase în pădurea ei.
― Cum se poate una ca asta? s―a mirat împăratul.
Şi toţi curtenii au fost de părere că privighetoarea e o fiinţă foarte nerecunoscătoare.
― Dar nu―i nimica, au spus ei, avem acuma o pasăre şi mai minunată.
Şi iar au pus jucăria să cânte şi asta era a treizeci şi patra oară când auzeau aceeaşi
bucată, dar tot n―o învăţaseră pe de rost, fiindcă era foarte grea. Maestrul de muzică a
adus nişte laude grozave păsării şi a spus că e mai bună decât privighetoarea cea
adevărată şi asta nu numai în ce priveşte îmbrăcămintea şi pietrele scumpe, dar chiar şi
în ce priveşte alcătuirea ei pe dinăuntru.
― Pentru că, vedeţi dumneavoastră, cu privighetoarea cea adevărată nu poţi să ştii
niciodată ce are să fie, pe când cu cea artificială totul e hotărât mai dinainte. Poţi să―ţi
dai seama de tot ce se întâmplă, poţi s―o deschizi şi să arăţi gândirea omenească, să
arăţi cum sunt sulurile, cum se învârtesc şi cum se perindă unele după altele!
― Chiar aşa sunt şi gândurile noastre! au spus cu toţii şi maestrul a căpătat învoirea să
arate în duminica următoare poporului pasărea. Împăratul a poruncit s―o pună să
cânte ca s―o asculte tot poporul. Oamenii au ascultat―o şi au fost grozav de mulţumiţi,
parcă s―ar fi îmbătat cu ceai, ceea ce e un obicei foarte chinezesc. Şi toţi au spus: „O!”,
şi şi―au ridicat în sus degetul arătător şi au dat din cap. Numai pescarul cel sărac, care
auzise privighetoarea cea adevărată, spunea: „Cântă frumos, melodia e la fel, dar
lipseşte ceva, nu ştiu ce anume, dar lipseşte!”
Privighetoarea cea adevărată a fost izgonită din împărăţie. Pasărea cea plăsmuită îşi
avea locul ei pe o pernă de mătase, chiar lângă patul împăratului. Toate darurile pe care
le primise erau adunate împrejuru―i şi ea acuma căpătase un titlu mai mare, era
„Cântăreaţă a iatacului maiestăţii sale imperiale” şi avea rangul întâi de pe partea
stângă, fiindcă împăratul socotea că partea cea mai nobilă e aceea în care e inima şi
inima şi la împăraţi tot în stânga e aşezată. Maestrul de muzică a scos despre pasărea
cea plăsmuită o lucrare în douăzeci şi cinci de volume; era o lucrare aşa de savantă şi de
lungă şi plină de cuvintele chinezeşti cele mai grele, încât toţi se grăbeau să spună că au
citit―o şi au înţeles―o, fiindcă altfel ar fi fost luaţi drept proşti şi călcaţi în picioare.
Şi aşa a trecut un an. Împăratul, curtenii şi toţi ceilalţi chinezi ştiau acuma pe de rost
fiecare tril din cântecul păsării celeia plăsmuite, dar tocmai de aceea le plăcea acuma
mai mult decât oricând. Puteau să cânte şi ei cu ea şi aşa chiar şi făceau. Toţi copiii de pe
uliţă cântau şi împăratul cânta şi el. Era ceva minunat.
Într―o seară însă, când pasărea tocmai cânta foarte frumos şi împăratul şedea în
pat şi o asculta, înăuntrul ei s―a auzit deodată o pârâitură şi ceva a plesnit. Toate
rotiţele s―au desfăcut şi muzica s―a oprit.
Împăratul a sărit repede din pat şi a chemat pe doctorul palatului, dar ce putea să facă?
Au adus atunci un ceasornicar şi acesta, după multă vorbărie şi cercetare, a dres puţintel
pasărea, dar a spus că de―acuma înainte trebuie cruţată, fiindcă zimţii de pe suluri s―au
tocit şi e cu neputinţă să se facă alţii noi în aşa fel încât să meargă bine muzica. Mare
mâhnire pe toată lumea! Acuma, numai o dată pe an aveau voie să pună pasărea să cânte şi
încă şi asta era prea mult. Maestrul de muzică a ţinut însă o mică cuvântare cu vorbe mari şi
a spus că lucrul merge tot aşa de bine ca şi mai înainte şi dacă a spus el aşa, atunci aşa a fost!
Au mai trecut cinci ani şi iată că toată ţara a fost copleşită de o mâhnire adâncă şi
adevărată. Chinezii ţineau la împăratul lor şi acuma el se îmbolnăvise şi nu mai avea
mult de trăit. Fusese chiar ales alt împărat şi poporul stătea pe stradă în faţa palatului şi
tot întreba pe sfetnicul cel mare cum îi mai merge împăratului.
― P! spunea sfetnicul şi clătina din cap.
Împăratul zăcea, rece şi galben la faţă, în patul lui larg şi măreţ. Toată curtea credea că a
murit şi toţi se duseseră să se închine împăratului celui nou. Slujitorii ieşiseră pe afară să
vorbească despre această întâmplare şi slujitoarele aveau sindrofie. În toate părţile, prin săli şi
coridoare puseseră covoare groase ca să nu se audă paşii şi de aceea era atâta linişte. Dar
împăratul încă nu murise. Şedea ţeapăn şi galben în patul lui măreţ cu perdele de catifea şi
ciucuri grei de aur. Fereastra era deschisă şi luna pătrundea în odaie luminând pe împărat şi
lângă el pasărea cea plăsmuită.

Bietul împărat abia mai putea să răsufle, parcă l―ar fi apăsat ceva pe piept. A
deschis ochii şi a văzut că era Moartea. Moartea îşi pusese pe cap o coroană de aur şi
ţinea într―o mână sabia de aur a împăratului şi în cealaltă steagul lui cel frumos. De jur
împrejur, din faldurile perdelelor mari de catifea ieşeau nişte capete ciudate, unele
urâte, altele drăgălaşe şi blânde; erau faptele cele rele şi faptele cele bune ale
împăratului, care se uitau la el acum când Moartea i se aşezase pe inimă.
― Îţi mai aduci aminte de noi? întrebau ele.
Şi îi povesteau o sumedenie de lucruri şi el asculta şi―l treceau sudorile.
― N―am ştiut că―i aşa, spunea împăratul. Să vie muzica, muzica şi să bată toba cea
mare, să nu mai aud ce spun!
Dar capetele vorbeau mai departe şi Moartea dădea şi ea din cap ca un chinez la tot
ce spuneau.
― Să vie muzica, muzica! striga împăratul. Păsărică de aur frumoasă, cântă, cântă ceva!
Ţi―am dat aur şi pietre scumpe, ţi―am pus la gât chiar papucul meu de aur, hai, cântă,
cântă ceva!
Pasărea însă nu cânta, fiindcă nu era nimeni pe acolo s―o întoarcă, pentru că ea nu
cânta decât dacă o întorceai cu cheia ca pe un ceasornic. Şi Moartea se uita mereu la
împărat cu găvanele pustii ale ochilor şi pretutindeni era o linişte cumplită.
Deodată, afară la fereastră se auzi un cântec minunat. Era privighetoarea cea
adevărată; şedea pe―o creangă şi cânta. Auzise că împăratul era bolnav şi venise acuma
să―i aducă mângâiere şi speranţă. Şi iată că pe măsură ce cânta, nălucile se mistuiau în
văzduh şi sângele curgea tot mai repede prin mădularele slăbite ale împăratului. Până şi
Moartea asculta şi spunea: „Mai cântă, privighetoare, mai cântă!”
― Cânt, dar ce―mi dai? Îmi dai sabia de aur? Îmi dai steagul cel frumos? Îmi dai
coroana împăratului?
Şi Moartea i―a dat pentru fiecare cântec câte un giuvaer şi privighetoarea a cântat
mai departe. Şi în cântecul ei era vorba de cimitirele liniştite în care cresc trandafirii
albi şi liliacul înflorit răspândeşte mireasmă şi iarba moale e udată cu lacrimile celor
rămaşi în viaţă. Şi atunci pe Moarte a apucat―o dorul de grădina ei şi a zburat pe
fereastră ca o ceaţă rece şi albă.
― Îţi mulţumesc, a spus împăratul, îţi mulţumesc, pasăre cerească, acuma ştiu cine eşti.
Te―am alungat din împărăţia mea, dar tu nu te―ai supărat pe mine şi ai venit şi cu
cântecul tău ai alungat de lângă mine duhurile rele. Cum aş putea să te răsplătesc?
― M―ai răsplătit! a spus privighetoarea. Când am cântat întâia oară te―am făcut să plângi şi
asta n―am să uit niciodată; acestea―s giuvaerele care bucură cu adevărat inima cântăreţului.
Acuma dormi şi eu am să―ţi cânt. Când ai să te deştepţi, ai să fii sănătos şi puternic.
Privighetoarea a cântat iar şi împăratul a adormit; dulce şi molcom îi era somnul!
Când s―a trezit, soarele răsărise şi strălucea în odaie. Nici un slujitor nu se întorsese;
toţi credeau că murise. Numai privighetoarea era acolo şi cânta.
― Rămâi aici cu mine! a spus împăratul. Ai să cânţi numai când ai să vrei tu şi pe
pasărea asta plăsmuită am s―o sfărâm în bucăţi.
― Să nu faci asta! a zis privighetoarea; a făcut şi ea lucru bun cât a putut, păstreaz―o
ca şi până acum! Eu nu stau aici în palat, nu―mi place, dar poţi să mă chemi şi dacă
mi―o plăcea şi mie am să vin seara şi am să stau la fereastră şi am să―ţi cânt ca să te
înveseleşti, dar totodată şi ca să te gândeşti la multe lucruri. În cântecele mele am să
pomenesc de cei fericiţi, dar şi de cei necăjiţi; am să―ţi vorbesc de ce e rău şi de ce e
bine, de ceea ce―i în preajma ta şi tu nu ştii. Pasărea cântătoare zboară în toate părţile
şi la coliba pescarului sărac, şi pe acoperişul ţăranului, la toţi cei care―s departe de tine
şi de curtea ta. Inima ta mi―i dragă mai mult decât coroana ta. Am să vin şi am să―ţi
cânt. Numai un lucru trebuie să―mi făgăduieşti.
― Tot ce vrei! a spus împăratul şi s―a ridicat din pat, s―a îmbrăcat cu hainele lui
împărăteşti şi şi―a strâns la inimă sabia care era de aur greu.
― Un lucru numai te rog; să nu spui nimănui că ai o pasăre care îţi spune tot ce se
întâmplă; aşa are să fie şi mai bine.
Şi privighetoarea şi―a luat zborul. Slujitorii au venit şi toţi credeau că împăratul a
murit; dar când au intrat, au văzut că se sculase din pat; şi el le―a spus bună dimineaţa.
RĂŢUŞCA CEA URÂTĂ

1844 The Ugly Duckling
Era vreme frumoasă. Era vară, holdele erau galbene, ovăzul verde, fânul era clădit
în căpiţe şi cocostârcul se plimba pe câmp cu picioarele lui lungi şi roşii şi clămpănea pe
egipteneşte, fiindcă limba asta o învăţase de la maică―sa.
De jur împrejurul ogoarelor şi al păşunilor erau păduri mari şi în mijlocul pădurilor
heleşteie adânci. Ce frumos era pretutindeni! Pe locurile acestea era un conac vechi,
înconjurat de şanţuri adânci; de la ziduri până la apă găseai tot bălării, aşa de înalte,
încât unui copil, stând în picioare printre ele, nu i s―ar fi văzut capul. Şi erau aşa de
dese şi de încâlcite, că te puteai rătăci prin ele ca―n pădure. În bălăriile acestea şedea o
raţă în cuibar şi clocea; până să iasă puii, raţa se plictisea grozav; nimeni nu venea să
vadă ce mai face; celelalte raţe mai bine se plimbau pe apă decât să vie până aici sus, să
se aşeze sub un brusture şi să stea de vorbă cu dânsa.
În sfârşit a crăpat un ou şi după aceea altul şi încă unul, până au crăpat toate. Chiu―chiu!
s―auzea din toate părţile; gălbenuşurile prinseseră viaţă şi răţuştele scoteau capul din găoace.
― Mac―mac! a spus raţa şi atunci toate au început să măcănească şi ele cum puteau
mai bine şi se uitau în toate părţile, printre buruienile verzi, şi mama lor le lăsa să se uite
cât voiau, fiindcă verdele e bun pentru ochi.
― Ce mare―i lumea! ziceau puii.
Cred şi eu, fiindcă acuma aveau mai mult loc decât avuseseră înainte când stăteau în ou.
― Credeţi voi că asta e toată lumea? a spus mama. Lumea se întinde şi mai departe,
dincolo de grădină, până la ogoarele preotului, dar până acolo n―am fost nici eu.
Sunteţi toate? a întrebat ea şi s―a ridicat din cuibar. Ba nu, uite că nu―s toate, mai este
un ou şi―i cel mai mare. Dar oare cât are să mai ţie? Am început să mă cam satur!
Şi s―a aşezat iar în cuibar.
― Ei, cum merge? a întrebat―o o raţă bătrână care venise în vizită.
― Mai am un ou, a răspuns raţa. Nu ştiu ce―i cu el, că nu mai crapă; dar ia uită―te la
celelalte, ce zici, nu―s cele mai frumoase răţuşte care s―au pomenit vreodată? Una
nu―i care să nu semene cu tată―său; şi ticălosul nici nu vine măcar să vadă ce mai fac.
― Ia să văd şi eu oul acela care nu vrea să crape, a spus bătrâna. Trebuie să fie un ou de
curcă; am păţit―o şi eu odată aşa şi am avut numai necazuri cu el, fiindcă puilor de
curcă le e frică de apă. Nu puteam să―l fac să intre în apă cu nici un chip, măcăiam cât
mă ţinea gâtlejul, dar tot degeaba. Ia să văd oul. Da, e de curcă. Mai bine lasă―l şi
învaţă―ţi copilaşii să înoate.
― Am să mai şed oleacă, a zis raţa. Am şezut atâta că mai pot să şed puţin.
― Cum vrei, spuse raţa cea bătrână şi a plecat.
În sfârşit, oul cel mare a crăpat. Chiu, chiu, a spus puiul şi a ieşit din găoace; era mare şi
urât. Raţa s―a uitat lung la el. „Da’ mare―i! Coşcogeamite răţoi!”, zise ea. Nu seamănă cu
celelalte; să fie totuşi un pui de curcă? Am să văd eu; am să―l bag în apă, chiar dacă o trebui
să―l împing cu de―a sila."

A doua zi era vreme frumoasă. Toate buruienile cele verzi străluceau la soare. Raţa s―a
dus cu toată familia la apă. Zicea mac―mac şi una câte una răţuştele se băgau în apă; apa le
venea până peste cap, dar ele repede ieşeau deasupra şi înotau de minune; picioarele se
puneau singure în mişcare şi toate erau acuma în apă, chiar şi puiul cel urât şi cenuşiu.
― Nu, nu―i de curcă, spuse raţa; uite ce bine dă din picioare şi ce drept se ţine, e
copilul meu. Şi, la urma―urmei, dacă te uiţi mai bine la el, e chiar drăguţ. Mac―mac!
Haideţi după mine să vedeţi şi voi lumea şi să vă duc în curtea raţelor, numai să vă ţineţi
de mine, să nu vă calce careva, şi feriţi―vă de mâţe.
Şi aşa au ajuns în curtea raţelor. Acolo era o zarvă cumplită, fiindcă în curte erau
două familii care acuma se luaseră la ceartă pentru un cap de scrumbie; dar s―au
potolit repede, fiindcă a venit o mâţă şi a înşfăcat ea capul.
― Iaca, vedeţi, aşa merg lucrurile pe lume! a spus raţa şi îşi ascuţi ciocul, fiindcă şi ea ar
fi vrut să înşface capul de scrumbie. Ţineţi―vă bine pe picioare, mai spuse ea. Vedeţi pe
raţa aceea bătrână? Măcăiţi cum se cuvine, duceţi―vă la ea şi plecaţi―vă gâtul în faţa
ei; ea e cea mai simandicoasă din toate câte sunt aici. E de neam spaniol, de aceea e aşa
de grasă; şi la picior are o panglică roşie. Asta―i ceva nemaipomenit de frumos şi―i cea
mai mare cinste pe care o poate căpăta o raţă. Asta înseamnă că nu trebuie să se piardă
şi trebuie să fie cunoscută de toată lumea, dobitoace şi oameni. Măcăiţi! Nu vă ţineţi
picioarele înăuntru. O răţuşcă bine crescută îşi răşchirează tare picioarele, aşa cum fac
tata şi mama: uite aşa! Acuma plecaţi―vă gâtul şi spuneţi mac.
Răţuştele au făcut cum le―a învăţat mama. Celelalte raţe s―au uitat lung la ele şi
spuseră cu glas tare:
― Ei, poftim! Nu eram destule aici, au mai trebuit să vie şi astea! Şi uite una ce
urâtă―i! Nu! nu se poate, e prea din cale―afară!
Şi o raţă s―a repezit şi a ciupit―o pe răţuşcă de ceafă.
― Las―o în pace! a spus mama. Ce ţi―a făcut?
― Nu ne―a făcut nimic, da―i aşa de mare şi de neobişnuită, că trebuie numaidecât să
o luăm la bătaie.
― Frumoşi copii, a zis raţa cu panglică la picior. Toţi sunt frumoşi, numai unul n―a
ieşit cum trebuie. Ar trebui făcut din nou.
― Asta nu se mai poate, cucoană mare, a spus raţa―mamă. E drept că nu―i frumoasă
răţuşca, dar e plăcută la fire şi înoată tot aşa de bine ca şi celelalte, ba chiar mai bine. Eu
cred că are să crească frumos şi cu vremea are să se facă mai mică; a stat prea mult în
ou şi de asta n―a căpătat înfăţişarea care trebuie.
Şi raţa a mângâiat―o uşurel pe răţuşcă şi i―a netezit penele.
― De altfel, spuse ea, e răţoi, aşa că n―are prea mare însemnătate dacă―i urât. Eu
cred că are să se facă zdravăn, se vede de pe acuma.
― Celelalte sunt drăguţe, zise bătrâna. Acuma, fiţi ca la voi acasă şi dacă găsiţi un cap
de peşte, puteţi să mi―l aduceţi.
Şi aşa au rămas aici ca la ele acasă. Pe biata răţuşcă însă, aceea care ieşise din ou cea
din urmă şi era aşa de urâtă, toate raţele celelalte o ciupeau, o înghionteau şi o luau
peste picior; şi nu numai raţele, dar şi găinile. „E prea mare”, ziceau toate orătăniile din
curte, iar curcanul care venise pe lume cu pinteni, şi de aceea credea că e împărat, se
umfla ca o corabie cu toate pânzele sus, se repezea la răţuşte, tuşea de câteva ori mânios
şi i se înroşea tot capul. Săraca răţuşcă nu mai ştia unde să se ducă şi ce să facă! Era
mâhnită din pricină că era aşa de urâtă şi toate păsările din curte râdeau de ea.
Astfel a trecut ziua cea dintâi şi după aceea a fost din ce în ce mai rău. Pe răţuşcă toţi o
alungau şi chiar şi surorile ei o ocărau şi spuneau: „De te―ar prinde o dată mâţa, urâcioasă ce
eşti!” Şi mamă―sa zicea şi ea: „Bine―ar fi să pleci şi să nu te mai văd!” Raţele o ciupeau şi
găinile o băteau şi o fată care se îngrijea de păsări a dat în ea cu piciorul. Răţuşca n―a mai
putut răbda şi a sărit peste gard. Păsările de prin stufişuri au zburat care încotro, speriate.
„Fug de mine fiindcă sunt aşa de urâtă”, s―a gândit răţuşca şi a închis ochii, dar
n―a stat pe loc şi a plecat mai departe. Şi aşa, a ajuns la balta cea mare pe unde―s
raţele sălbatice. Aici a stat toată noaptea, ostenită şi amărâtă.
Dimineaţa, raţele sălbatice s―au înălţat din stuf şi s―au pregătit să zboare; când au
văzut pe tovarăşa lor cea nouă, s―au uitat lung la ea.
― Ce fel de pasăre eşti tu? au întrebat ele şi răţuşca se întorcea în toate părţile şi saluta
cât putea mai frumos.
― Grozav eşti de urâtă! au spus raţele sălbatice. Dar, în sfârşit, nouă puţin ne pasă de
asta, numai să nu te măriţi cu careva din neamul nostru.
Biata răţuşcă nu se gândea să se căsătorească; doar atâta voia, să stea şi ea în stuf şi
să bea puţintică apă de baltă. A stat ea acolo două zile. După aceea au venit două gâşte
sălbatice, sau mai bine zis doi gânsaci sălbatici; nu era mult de când ieşiseră din ou şi de
aceea erau aşa de îndrăzneţi.
― Ascultă, fârtate, au spus ei; eşti aşa de urât încât eşti chiar pe placul nostru. Vrei să
vii cu noi şi să fii pasăre călătoare? Aici, alături, în altă mlaştină, sunt câteva gâşte
sălbatice foarte drăguţe, toate domnişoare şi toate pot să spună ga―ga―ga. Aşa că poţi
să―ţi găseşti norocul, chiar aşa urât cum eşti!
Deodată s―a auzit poc! poc! şi cei doi gânsaci au căzut morţi în stuf şi apa împrejur
s―a făcut roşie. Poc! Poc! s―a auzit iar şi cârduri întregi de gâşte sălbatice s―au
ridicat din stuf şi iar s―au auzit pocnete. Era vânătoare mare. Vânătorii stăteau de jur
împrejurul păpurişului şi unii şedeau chiar pe ramurile copacilor care se întindeau
deasupra stufului. Fumul albastru al prafului de puşcă plutea ca un nor peste copacii
întunecaţi şi se împrăştia pe ape. Câinii au venit până la baltă. Trosc, trosc, se auzea din
toate părţile cum trosneşte papura. Săraca răţuşcă nu mai putea de spaimă. Îşi întorcea
capul, ca să şi―l ascundă sub apă, şi chiar în clipa aceea un câine mare şi fioros a
răsărit lângă ea. Limba îi spânzura din gură şi ochii îi luceau groaznic; şi―a întins botul
spre răţuşcă, şi―a rânjit dinţii şi a plecat de―acolo fără s―o înşface.
― Mulţumescu―ţi, Doamne! a oftat răţuşca; sunt aşa de urâtă încât nici câinii nu vor
să mă muşte.
Răţuşca a stat pitită în timp ce grindina de alice cădea peste păpuriş. Abia mai târziu
s―a făcut linişte. Biata răţuşcă tot nu îndrăznea să se mişte. A mai aşteptat câteva
ceasuri până să se urnească. A ieşit din baltă şi a plecat cât a putut de repede, luând―o
peste câmp. Numai că mergea cam greu, din pricină că se stârnise furtună şi vântul
vâjâia. Spre seară a ajuns la un bordei, care era aşa de dărăpănat încât nici el singur nu
ştia în care parte o să se răstoarne şi de aceea, deocamdată, rămânea tot în picioare.
Aşa de tare bătea vântul, încât răţuşca a trebuit să se ghemuiască jos lângă bordei şi
să se sprijine de el ca să nu cadă. Vijelia se înteţea. Deodată răţuşca a văzut că uşa de la
bordei ieşise dintr―o ţâţână şi atârna strâmbă, aşa că prin deschizătură puteai să
pătrunzi înăuntru. Ca să scape de vânt, răţuşca a intrat în bordei.
În colibă stătea o babă cu un motan şi o găină. Motanul ştia să se alinte, să toarcă şi
împrăştia chiar şi scântei când îl frecai pe spate. Găina avea picioare mici şi scurte şi
făcea ouă şi baba o iubea ca pe copilul ei. Dimineaţa, toţi au dat cu ochii de răţuşcă şi
motanul a început să toarcă şi găina să cotcodăcească.
― Ce eşti? a întrebat baba şi s―a uitat prin casă, dar cum nu prea vedea bine, i s―a
părut că răţuşca era o raţă mare şi grasă care s―a rătăcit.
― Chiar îmi pare bine! a spus ea. Acuma o să am ouă de raţă. Numai de n―ar fi răţoi!
Trebuie să o punem la încercare.
Şi răţuşca a fost pusă la încercare timp de trei săptămâni, dar ouă nu a făcut. Şi motanul
era stăpânul casei, şi găina stăpâna, şi mereu ziceau: „Noi şi lumea”, fiindcă îşi închipuiau
că jumătate din lume erau ei şi bineînţeles jumătatea cea mai faină. Răţuşca spunea că în
privinţa asta mai puteau fi şi alte păreri, dar găina nici nu voia să stea de vorbă.
― Poţi să faci ouă? întreba ea.
― Nu.
― Atunci ţine―ţi gura.
Şi motanul spunea:
― Poţi să te alinţi, să torci şi să scoţi scântei?
― Nu.
― Atunci n―ai voie să ai o părere când vorbesc alţii mai înţelepţi ca tine.
Răţuşca şedea într―un colţ şi era fără chef. Deodată şi―a adus aminte de aerul
curat de―afară şi de lumina soarelui. Şi a cuprins―o dorul de apă şi o poftă grozavă să
înoate; nu s―a putut opri şi i―a spus şi găinii.
― Ce te―a apucat? a zis găina. N―ai nici o treabă şi de asta―ţi trec prin cap tot felul
de prostii. Fă ouă sau toarce şi ai să vezi că nu te mai gândeşti la fleacuri.
― Dar e aşa de frumos să pluteşti pe apă! a spus răţuşca. E aşa de plăcut să te bagi cu
capul în apă şi să te dai la fund!
― Ce mai plăcere şi asta! a spus găina. Ai înnebunit! Ia întreabă pe motan, care―i cel mai
înţelept din toţi motanii, dacă lui îi place să înoate sau să se scufunde în apă! Despre mine
nici nu mai vorbesc. Întreab―o şi pe stăpâna noastră cea bătrână, care―i mai înţeleaptă
decât toţi pe lume! Crezi tu că ea are poftă să înoate şi să se bage cu capul în apă?
― Voi nu mă înţelegeţi! răspunse răţuşca.
― Nu te înţelegem? Atunci cine te―o fi înţelegând? Doar n―ai fi vrând să fii tu mai
deşteaptă decât motanul şi decât baba, ca să nu mai pomenesc şi de mine! Nu―ţi împuia
capul cu prostii, copilă, şi mulţumeşte bunului Dumnezeu de norocul pe care ţi l―a dat.
Nu eşti mulţumită că stai în casă la căldură şi că ai de la cine să înveţi lucruri
folositoare? Dar tu eşti numai o moftangioaică şi cu tine nu―i chip de stat de vorbă. Eu
îţi vreau binele, îţi spun lucruri care poate nu―ţi plac, dar să ştii că numai prietenii
adevăraţi vorbesc aşa! Eu zic să înveţi să faci ouă sau să torci şi să scoţi scântei.
― Ba eu cred că am să plec în lumea largă, a spus răţuşca.
― Atunci pleacă, a spus găina.
Şi răţuşca a plecat. A înotat, s―a scufundat în apă, dar nici o vietate nu se uita la ea,
aşa era de urâtă!
A venit toamna, frunzele pădurii s―au îngălbenit şi s―au uscat; vântul le smulgea şi le
împrăştia. Era frig. Norii atârnau grei şi albi de zăpadă. Pe gard stătea un corb şi făcea crr―crr
de frig. Te prindea frigul numai când îl auzeai. Biata răţuşcă n―o ducea deloc bine.
Într―o seară, când tocmai asfinţea frumos soarele, a venit un cârd de păsări mari şi
minunate. Răţuşca nu mai văzuse niciodată păsări aşa de frumoase. Erau albe ca zăpada
şi aveau nişte gâturi lungi şi mlădioase. Erau lebede. Glasul lor avea un sunet cu totul
deosebit. Au stat puţin, apoi şi―au întins aripile largi şi măreţe şi au plecat mai departe
în ţările calde cu lacuri albastre. S―au înălţat sus de tot şi pe răţuşca cea urâtă a
cuprins―o o nelinişte ciudată; nu mai putea sta locului, se tot învârtea în apă ca
titirezul, îşi tot lungea gâtul în sus către lebede şi scotea nişte ţipete aşa de ascuţite şi de
neobişnuite, încât se speria şi ea. Nu putea să uite păsările acelea frumoase şi fericite şi
când nu le―a mai zărit s―a dat cu capul la fund în apă şi când s―a ridicat iar la faţa
apei parcă îşi ieşise din fire. Nu ştia cum le cheamă pe păsări, nu ştia încotro au plecat,
dar îi erau dragi cum nu―i mai fusese nimeni drag vreodată. Nu le pizmuia. Cum s―ar
fi putut ea gândi să dorească o asemenea frumuseţe? Biata răţuşcă urâtă ar fi fost foarte
mulţumită dacă măcar raţele ar fi primit―o printre ele şi n―ar fi alungat―o.
Iarna era tot mai grea. Răţuşca trebuia să înoate toată vremea încolo şi încoace, ca să nu
lase apa să îngheţe cu totul; noaptea însă copca în care stătea ea se făcuse tot mai îngustă;
era ger şi gheaţa pe lac trosnea. Răţuşca trebuia să dea mereu din picioare ca să nu îngheţe
apa, dar, de la o vreme, a ostenit, nu s―a mai putut mişca şi a prins―o gheaţa.
Dimineaţa a trecut pe acolo un ţăran şi a văzut―o. Ţăranul a dat cu piciorul în gheaţă şi
a sfărâmat―o, a luat răţuşca şi a dus―o acasă la nevastă―sa. Răţuşca şi―a revenit în fire.
Copiii au vrut să se joace cu dânsa, dar ea a crezut că vor s―o bată şi de frică a sărit drept
în oala cu lapte şi laptele a ţâşnit în toate părţile. Femeia a dat un strigăt şi a pocnit din
palme şi atunci răţuşca s―a speriat şi mai tare şi a sărit în putineiul cu unt, pe urmă într―o
căldare cu lapte şi de acolo a zburat iar. Şi avea o înfăţişare!
Femeia s―a luat cu vătraiul după ea, copiii alergau şi ei s―o prindă, râzând şi
ţipând. Noroc că s―a deschis uşa şi răţuşca a reuşit să se furişeze afară şi s―a aşezat
vlăguită în zăpada care tocmai căzuse.
Ar fi prea trist să povestim ce―a îndurat şi prin câte a trecut răţuşca în iarna aceea.
Când s―a făcut iar cald şi soare, ea stătea în păpurişul bălţii. Cântau ciocârliile, venise
iar primăvara.
Şi deodată răţuşca a văzut că poate să―şi întindă larg aripile şi că are în aripi o putere
mai mare decât până atunci. Şi―a luat deodată zborul şi nici n―a ştiut când a ajuns într―o
grădină mare, în care erau meri înfloriţi şi tufe de liliac mirositor; creşteau chiar pe
marginea lacului. Ce frumos era aici! Dintre trestii ieşiră trei lebede plutind domol pe luciul
apei. Răţuşca ştia ce păsări sunt şi deodată o cuprinse o mâhnire ciudată.
„Am să mă duc la păsările acelea frumoase şi ele au să mă bată şi au să mă omoare
fiindcă sunt aşa de urâtă şi îndrăznesc să mă apropii de dânsele. Dar nu―mi pasă! Mai
bine să mă omoare ele decât să mă ciupească raţele, să mă bată găinile, să―mi dea cu
piciorul fata care îngrijeşte orătăniile şi decât să sufăr de frig şi de foame toată iarna.”
Şi s―a ridicat şi şi―a luat zborul către lebede. Lebedele, când au văzut―o, au
început să dea din aripi şi s―au îndreptat spre ea.
― Omorâţi―mă! a spus biata pasăre şi şi―a plecat capul pe luciul apei, aşteptând moartea.
Dar când colo, ce să vadă în apă? Chiar pe ea însăşi oglindită, dar acuma nu mai era o
pasăre greoaie, cenuşie şi urâtă, era şi ea lebădă. Nu―i nimic dacă te naşti printre raţe,
numai să ieşi dintr―un ou de lebădă! Păsării nu―i părea rău că îndurase atâtea
necazuri; se putea bucura acuma şi mai mult de fericirea ei. Lebedele cele mari au venit
la ea şi au dezmierdat―o cu pliscurile. În grădină au venit câţiva copii. Au aruncat pe
apă pâine şi grăunţe. Deodată, cel mic a strigat:
― Uite că a mai venit una! Şi ceilalţi au chiuit de bucurie şi au strigat şi ei:
― Da, a mai venit una! Au bătut din palme şi sărind într―un picior s―au dus repede
să spuie tatii şi mamei.
Apoi au venit iar şi au aruncat pe apă pâine şi cozonac şi toţi spuneau:
― Asta care a venit acuma este cea mai frumoasă!
Şi lebedele cele bătrâne se plecau în faţa ei. Lebăda cea tânără s―a ruşinat şi şi―a
ascuns capul în aripi; nu ştia ce să facă; era foarte fericită, dar nu se mândrea deloc;
fiindcă o inimă bună nu―i niciodată mândră. Se gândea cum fusese ea de prigonită şi de
batjocorită şi acuma toţi spuneau că e cea mai frumoasă dintre toate păsările. Chiar şi
liliacul se apleca spre ea cu crengile în apă şi soarele strălucea călduţ şi domol. Şi lebăda
şi―a întins aripile, şi―a înălţat gâtul şi a spus din toată inima:
― Pe vremea când eram o răţuşcă urâtă nici în vis nu m―aş fi gândit la atâta fericire!
MINGEA ŞI TITIREZUL
1844 The Top and Ball
Titirezul şi mingea stăteau împreună în sertar, printre alte jucării, într—o zi, titirezul i—
a propus mingii să se iubească, dacă tot stau în acelaşi sertar. Dar mingea, care era cusută din
piele adevărată şi îşi dădea aere de domnişoară din lumea bună, nici măcar nu i—a răspuns.
În ziua următoare, a venit băieţelul, stăpânul jucăriilor. El a vopsit în roşu şi în
auriu titirezul şi i—a bătut cu ciocanul, chiar în mijloc, un cui. Era o adevărată
încântare să—l vezi pe titirez cum se roteşte!
—Uită—te la mine! îi spuse el mingii. Ce zici acum? Nu crezi că am putea fi doi
îndrăgostiţi? Tu sari şi eu dansez. Vom fi mai fericiţi ca nimeni alţii!
—Aşa crezi tu! spuse mingea. îndrăznesc să cred că habar n—ai că părinţii mei au fost
papuci din piele şi că am înăuntru lemn de plută!
—Poate că ai, dar eu sunt făcut din lemn de mahon! a spus titirezul. Şi să ştii că pe mine
m—a făcut chiar domnul supraveghetor! Are el un strung de lemn şi i—a plăcut foarte
mult. —Adevărat? Să mă încred în tine? a întrebat mingea.
—Să nu mă mai învârt niciodată dacă mint! i—a zis titirezul.
—Vorbeşti foarte frumos pentru un titirez, a spus mingea, dar oricum nu pot. Sunt ca şi
logodită cu un rândunel. De câte ori sar în aer, el îşi scoate capul din cuib şi mă
întreabă: „Vrei? Vrei?" Cred că asta înseamnă că sunt pe jumătate logodită. Dar promit
să nu te uit niciodată!
—Ce să spun, m—ai înveselit, nu glumă, a spus titirezul. Şi nu au mai vorbit de atunci
unul cu altul.
A doua zi, mingea a şi fost luată de acolo. Titirezul a văzut—o cum sare în aer şi
zboară ca o pasăre. Apoi nu a mai văzut—o deloc.
Ea se întorcea, dar de fiecare dată sărea în sus când ajungea la pământ. Să fi fost
dorul ei de el sau faptul că avea un miez din lemn de plută? A noua oară, mingea a
dispărut şi nu s—a mai întors, băiatul a căutat—o, şi a tot căutat—o, dar dusă a fost.
—Eu ştiu unde s—a dus, suspină titirezul. E în cuibul rândunelului. S—a căsătorit cu un
rândunel.
Și cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai înnebunit după ea. Tocmai pentru că
nu o mai putea avea, începu s—o iubească. Şi se gândea supărat că acum ea e cu altul!
Şi titirezul dansa şi se învârtea, dar tot timpul se gândea la minge, care, în
imaginaţia lui, se făcea tot mai frumoasă. Şi anii trecură, iar iubirea lor era deja veche.
Iar titirezul nu mai era tânăr! Dar într—o zi a fost aurit pe de—a—ntregul.
Niciodată n—a arătat mai frumos! Acum era un titirez de aur şi se învârtea atât de tare,
că începea să zbârnâie! Da, era ceva! Dar odată s—a rotit prea tare şi prea sus, aşa că
dus a foşti L—au căutat peste tot, până şi în pivniţă, dar nu a fost de găsit nicăieri.
Unde era el oare?
Căzuse în lada de gunoi, unde se aflau tot felul de lucruri: cotoare de varză, gunoaiele
din casă şi ce mai căzuse de prin burlane.

—Frumoasă companie, ce să zic! Spoiala asta de aur a mea o să se ducă. Şi uite printre
ce resturi am nimerit!
Şi se uită către un cotor lung de varză, care era foarte aproape de el, şi la un alt
lucru ciudat, pe care l—a socotit a fi un măr stricat. Dar nu, era o minge veche, care
stătuse pe jgheabul de sub acoperiş şi pe care apa se tot prelinsese.
—Slavă Cerului! Iată pe cineva de felul meu, cu care pot să vorbesc! a spuse mingea,
privind la titirezul cel aurit. Să ştii că sunt o minge din piele adevărată, cusută de
mâinile unei fete. Şi am înăuntru lemn de plută! Dar dacă te uiţi la mine, n—ai mai
spune asta! Trebuia să mă căsătoresc cu un rândunel, dar am căzut în jgheabul de apă
de ploaie şi am stat acolo cinci ani întregi. Şi au trecut peste mine toate apele. Pentru o
fată ca mine e timp lung, ascultă—mă pe mine!
Dar titirezul nu a spus nimic! Se gândea la iubita lui de demult. Şi, într—adevăr,
cu cât se gândea mai mult, cu atâta îşi dădea seama că ea era!
Apoi a venit servitoarea ca să arunce gunoiul.
—Hei, ia te uită, aici era titirezul aurit! a spus ea.
Si aşa a ajuns titirezul înapoi în casă, primit cu mari onoruri. Dar nimeni n—a mai
auzit nimic de minge, iar titirezul nu a mai vorbit niciodată despre iubita lui din trecut.
Iubirea se duce, după ce iubita ţi—a stat cinci ani într—un jgheab, lângă burlan,
umplându—se de apă. Într—adevăr, n—aveai cum s—o recunoşti, dacă ai întâlnit—o
într—o ladă de gunoi!
BRADUL
1845 The Fir Tree
Departe în pădure, unde căldura soarelui şi aerul proaspăt au creat un loc de odihnă
plăcut, a crescut un brad destul de mic. Bradul avea acolo tot ce şi―ar fi dorit; și totuși
nu era fericit, dorea foarte mult să fie la fel că tovarășii săi înalţi, ceilalţi pini și brazi
care creşteau în jurul lui.
Soarele strălucea, iar aerul moale îi flutura frunzele, iar copilașii țăranilor din
vecinătate treceau adesea pe acolo strigând voios; dar bradul nu îi băga în seamă.
Uneori, copiii aduceau un coș mare de zmeură sau căpșuni, se întindeau pe iarba din
apropiere lângă brad, și îşi spuneau, „Acesta nu este un copăcel?”, făcându―l pe brad
să se simtă chiar mai nefericit decât înainte.
Și totuși, în fiecare an copacul mai creştea puţin, un inel în plus, pe tulpina unui brad
există tot atâtea inele câţi ani are.
Dar bradul continua să se plângă: „Oh, ce mult aș vrea să fiu şi eu la fel de înalt ca și
ceilalți copaci, atunci mi―aş întinde ramurile mele în toate părţile, coroana mea ar vedea
toată lumea de sus, păsările şi―ar construi cuiburi pe crengile mele, iar când vântul ar
sufla, eu m―aş apleca cu o demnitate impunătoare, ca și tovarășii mei cei înalţi.„
Aşa de nemulțumit era pomul, că nu mai simţea nicio plăcere în soarele cald, păsările,
sau norii trandafirii care pluteau peste el de dimineața până seara.
Uneori, în timpul iernii, când zăpada se aşternea albă și strălucitoare pe pământ, câte
un iepuraş țâșnea și sărea chiar pe deasupra arborelui; cât de umilit se simțea atunci!
Două ierni au trecut; și când a treia a sosit, pomul a crescut atât de înalt încât iepurii
erau obligaţi acum să îl ocolească. Cu toate acestea, a rămas tot nemulțumit, și exclamă:
„Oh! să cresc, să cresc, dacă aș putea să cresc mai înalt și să fiu mai bătrân! Nimic
altceva nu contează!”.
Toamna au venit tăietorii de lemne şi, ca de obicei, au tăiat mai mulţi dintre cei mai
înalţi copaci; tânărul brad, care crescuse acum fiind destul de înalt, se cutremură când
nobilii copaci căzură la pământ cu zgomot.
După ce au fost ciuntiţi de ramuri, trunchiurile păreau atât de subțiri și goale încât cu greu
mai puteau fi recunoscuţi. Apoi au fost puşi, unul peste altul, în căruţe trase de cai, scoşi din
pădure. Unde erau duşi? Ce s―o fi întâmplat cu ei? Tânărul brad era foarte curios.
Astfel încât primăvara, când rândunelele și berzele au venit, le―a întrebat: „Știţi unde
au fost duşi aceţti copaci? I―aţi întâlnit?„
Rândunelele nu știau nimic; dar barza, după un pic de reflecție, dădu din cap și spuse:.
„Da, cred că―mi amintesc cum am zburat dinspre Egipt, am întâlnit mai multe nave noi, și
toate aveau catarge splendide care mirosea a brad Acestea trebuie să fi fost copacii, și te
asigur că erau impunătoare, navigau hotărât şi glorios!„
„O, cât aș vrea să fiu suficient de înalt pentru a merge pe mare!„, zise bradul.
„Spune―mi, ce este această mare, și cum arată?„
„Mi―ar luat prea mult timp să―ţi explic – mult prea mult„, a spus barza, care zbură
repede mai departe.
„Bucură―te de tinerețea ta„, îi spuse raza de soare; „Bucură―te de creştere și de tinereţea
ta.”
Și vântul săruta copacul, și roua îl uda cu lacrimi, dar bradul nu le băga în seamă.
***
Se apropie Crăciunul, și mulți copaci tineri au fost tăiați, unii care au fost chiar mai mici și
mai tineri decât bradul nostru, care nu avea nici pace nici odihnă în dorinţa lui de a părăsi
pădurea care era casa lui. Acestor copaci tineri, care fuseseră aleşi pentru frumuseţea lor, li
s―au lăsat întregi crengile, și au fost puşi şi ei în căruţe trase de cai părăsind pădurea.
„Unde se duc?” întrebă bradul. „Ei nu sunt mai înalţi decât mine. Şi de ce li se păstrează
toate ramurile. Unde îi duc?„
„Noi ştim, noi știm,” ciripiră vrăbiile; „Ne―am uitat pe ferestrele caselor din oraș, și
știm ce li se întâmplă. Oh! Nu―şi pot da seama ce glorie și onoare îi aşteaptă. Sunt
îmbrăcați în modul cel mai splendid. I―am văzut în picioare în mijlocul unei camere calde,
împodobiţi cu tot felul de lucruri frumoase – prăjituri cu miere, mere aurite, jucării, și
multe sute de lumânări de ceară.”
„Și apoi,” întrebă bradul, tremurând în toate ramurile lui, „și apoi, ce se întâmplă?„
„Nu am mai văzut„, spuseră vrăbiile; „Dar aceasta a fost suficient pentru noi.„
„Mă întreb dacă mi se va întâmpla vreodată şi mie ceva atât de strălucitor„, s―a gândit
bradul. „Ar fi chiar mai bine chiar decât călătoria pe mare. Tânjesc pentru aceasta aproape cu
durere. Oh, când va fi Crăciunul aici? Eu sunt acum la fel de înalt și bine crescut acum ca și
cei care au fost luaţi anul trecut. Dacă aş fi acum întins în căruţă, sau în picioare în sala cea
caldă, cu toate acele lumini și splendori în jurul meu! Ţi apoi va veni ceva şi mai bine și mai
frumos, altfel nu ar fi atât de împodobiţi copacii. Da, ce urmează va fi şi mai măreț și mai
splendid. Ce poate fi? Sunt obosit de atâta nerăbdare. Abia îmi mai dau seama ce simt.„
„Bucură―te de dragostea noastră„, a declamat aerul și lumina soarelui. „Bucură―te de
propria ta viață luminoasă în aerul proaspăt.„
Dar bradul nu se bucura, deși creştea mai înalt cu fiecare zi, și iarna și vara frunzele
sale de un verde întunecat puteau fi văzute de departe în pădure, în timp ce trecătorii
spuneau, „Ce copac frumos!„
La puţin timp înainte de următorul Crăciun bradul nemulțumit a fost primul care a
căzut. Securea a intrat brusc în tulpina să secţionându―i măduva. Bradul a căzut cu un
geamăt pe pământ, conștient de durere și leșin și uitând toate visele sale de fericire
înecate în durerea plecării de acasă din pădure. Ştia că nu va mai vedea niciodată mai
tovarășii săi dragi, vechii copaci, nici micile tufișuri și coloratele flori, care crescuseră pe
lângă el; poate nu chiar păsările. Călătoria asta nu a fost deloc plăcută.
Bradul şi―a revenit în timp ce era despachetat în curtea unei case, împreună cu alţi
copaci, și a auzit un om spunând: „Vrem doar unul singur, iar acesta este cel mai frumos.
Cât e de frumos!„
Apoi au venit doi servitori în livrea și au dus bradul într―un apartament mare și frumos.
Fotografii atârnau pe pereți, și în apropiere de teracota înaltă erau vase de porțelan mari cu lei
pe capace. Erau acolo şi balansoare, canapele de mătase, și mese mari acoperite cu imagini; și
cărți, jucării care costă de o sută de ori o sută de dolari, cel puțin așa li s―a spus copiilor.
Apoi, bradul a fost plasat într―o ladă mare plină de nisip, dar o pânză verde o
acoperea, astfel încât nimeni nu putea ști că e o ladă, și părea că bradul stă pe un covor
foarte frumos. Oh, cât de tare tremura bradul! Ce se va întâmpla cu el acum? Unele
tinere au intrat, iar slujitorii le―au ajutat să decoreze bradul.
Pe de o ramură au atârnat săculeţi mici tăiaţi din hârtie colorată, iar fiecare sac l―au umplut
cu bomboane. De alte ramuri au atârnat mere aurite și nuci, ca și când ar fi crescut acolo; și mai
presus de toate peste tot în jur erau sute de lumânări roșii, albastre, și albe, care erau fixate pe
ramuri. Păpuşi, care semănau exact cu bărbați și femei, au fost plasate sub frunzele verzi, –
bradul nu mai văzuse niciodată aşa ceva înainte, – și chiar în partea de sus a fost
fixată o stea strălucitoare din beteală aurie. Oh, a fost foarte frumos. „În această seară,”
au exclamat ei toți, „ce strălucitor va fi!„
„Oh, să vină mai repede seara,” gândea bradul, „să se aprindă lumânările! Atunci am să
știu ce se va întâmpla în continuare. Copacii din pădure vor veni să mă vadă? Vor ciripi
vrăbiile la ferestre, oare, în zborul lor? Voi creşte mai repede aici decât în pădure, și voi
continua să port toate aceste ornamente în timpul verii ca și iarna?” Dar ghicitul nu i―a
fost de mare folos. Îl încerca durerea de spate, şi această durere este la fel de rea pentru
un brad subțire ca şi durerile de cap pentru noi.
În cele din urmă a lumânările au fost aprinse, iar bradul s―a prezentat într―o splendoare
strălucitoare! Acesta tremura atât de tare de bucurie din toate ramurile sale, încât una dintre
lumânări a căzut printre frunzele verzi și a ars câteva dintre ele. „Ajutor! Ajutor!” au exclamat
domnișoarele; dar niciun rău nu s―a întâmplat, pentru că ei au stins repede focul.
După aceasta copac a încercat să nu mai tremure deloc, deși focul îl speria, era foarte
atent să nu deranjeze niciunul din frumoase ornamente, chiar dacă strălucirea lor îl orbea.
Și acum ușile glisante s―au deschis, și o trupă de copii a năvălit înăuntru ca şi cum ar
fi vrut să supere bradul, urmaţi mai lent de părinţii lor. Pentru o clipă, cei mici au
rămas muţi de uimire, apoi au strigat de bucurie făcând să răsune camera; și au început
să danseze vesel în jurul bradului în timp ce cadourile erau luate pe rând.
„Ce fac ei? Ce se va întâmpla în continuare?” se gândea bradul. În cele din urmă
lumânările au ars până la ramurile și au fost luate de acolo. Apoi, copiii au primit
permisiunea de a prăda bradul.
O, cum s―au aruncat pe el! A fost o învălmăşeală aşa de mare că ramurile au fost rupte,
și, dacă nu era fixat cu steaua sclipitoare de tavan, acesta ar fi fost doborât la pământ.
Apoi copiii au dansat cu privirea la jucăriile lor frumoase, și nimeni nu s―a mai uitat
la brad cu excepția servitoarei care a venit și s―a uitat printre ramuri pentru a vedea
dacă nu a fost uita vreun măr sau vreo smochină.
***
„O poveste, o poveste,” au strigat copiii, trăgând de un omuleţ gras spre copac.
„Acum, vom fi în umbra verde„, a spus omul aşezându―se el însuși în ea, „iar copacul
va avea plăcerea să audă şi el povestea. Dar eu trebuie să vă spun doar o poveste: care să
fie, cea cu Ionilă? sau cea cu Scărilă, care a căzut, dar curând s―a ridicat din nou, și în
cele din urmă s―a căsătorit cu o prințesă?„
„Ionilă„, au strigat unii; „Scărilă„, au strigat alții; și s―a creat un uriaş vacarm. Dar
bradul a rămas liniştit, gândindu―se: „Am eu vreo legătură cu toate astea? Trebuie să fac şi
eu zgomot?” dar el îi amuzase deja suficient de mul și ei nu îi acordaseră nicio atenţie.
Apoi, bătrânul le―a spus povestea de Scărilă – cum a căzut el jos, și s―a ridicat din
nou, și s―a căsătorit cu o prințesă. Și copiii au bătut din palme și au strigat, „Spune altă,
spune altă„, pentru că vroiau să audă şi povestea cu Ionilă; dar de data aceasta au avut
parte doar de „Scărilă”. După aceasta bradul a devenit destul de tăcut și atent.
Niciodată nu a auzit păsările din pădure spunând astfel de povești, cum ar fi cea cu
Scărilă, care a căzut jos, și totuși s―a căsătorit cu o prințesă.
„Ah, da! Deci se poate întâmpla„ , s―a gândit bradul. Crezuse totul, pentru că fusese
spus de un astfel de om plăcut.
„Ei, bine!” şi―a zis, „Cine ştie? Poate că şi au aş putea cădea în jos, de asemenea, și să
mă căsătoresc cu o prințesă?” și așteaptă cu nerăbdare bucuros seara următoare,
așteptându―se să fie din nou împodobit cu lumini și jucării, aur și fructe. „Mâine nu voi
mai tremura„, hotărî el; „Mă voi bucura de toată splendoarea mea, și voi asculta povestea
lui Scărilă din nou, și, probabil, şi pe cea cu Ionilă.” Și bradul a rămas liniștit și grijuliu
toată noaptea.
În dimineața următoare servitorii au intrat. „Acum,” a crezut bradul, „toată splendoarea mea
va începe să se arate din nou.” Dar l―au târât afară din cameră și l―au urcat pe scări la
mansarda unde l―au aruncat pe podea într―un colț întunecat în care nu strălucea lumina
zilei, și acolo l―au lăsat. „Ce înseamnă acest lucru?” gândi bradul. „Ce o să fac eu aici? Nu
aud nimic într―un loc ca acesta.” și se rezemă de perete și se gândi, și se tot gândi.
A avut timp suficient să se gândească, zile și nopți au trecut și nimeni nu s―a apropiat de
el; și când în sfârșit a venit cineva, a fost doar pentru a împinge mai departe niște cutii mari
într―un colț. Deci, copacul a fost complet ascuns vederii, ca și cum nu ar fi existat.
„Este iarnă acum,” gândea bradul. „Solul este tare și acoperit cu zăpadă, astfel încât
oamenii să nu mă pot planta. Trebuia să fiu adăpostit aici, aş spune, până vine primăvara.
Cât de grijulie și amabilă este toată lumea cu mine! Totuși, aș vrea ca acest loc să nu fi fost
atât de întunecat și să nu fi fost așa de îngrozitor de singur, fără nici măcar un iepure la
care să mă uit. Cât de plăcut era în pădure, în timp ce zăpada se aşternea pe jos, pe unde
aleargă iepurii, da, și săreau peste mine, deși mie nu―mi plăcea atunci. Oh! mă simt teribil
de singur aici!„
„Chiţ, chiț„, se auzi un șoricel, târându―se cu prudență spre copac; apoi veni altul, și
amândoi mirosiră bradul și se strecurară printre ramurile lui.
„Oh, este foarte frig„, spuse șoricelul. „Dacă nu ar fi aşa de frig ar fi foarte confortabil
aici, nu―i aşa, brad bătrân?„
„Eu nu sunt bătrân„, spuse bradul. „Sunt mulți care sunt mai în vârstă decât mine.„
„De unde ești?” întrebară şoarecii, plini de curiozitate; „Și ce știi? Ai văzut cele mai
frumoase locuri din lume, ne poţi povesti despre ele? Ai fost în magazie, unde brânzeturile
se află pe raft și jambonul atârnă de tavan? Te poţi rostogoli pe lumânări de seu acolo, cine
intră acolo slab poate ieși gras„.
„Nu știu nimic de asta„, spuse bradul, „dar știu pădurea, unde soarele străluceşte și
păsările cântă.” Și apoi bradul le spuse micilor şoareci totul despre tinereţea lui. Ei nu
mai auziseră până atunci o astfel de poveste în viața lor; și după ce au ascultat―o cu
atenție, au spus: „Cât de multe lucruri ai văzut! Trebuie să fi fost foarte fericit!„.
„Fericit!” exclamă bradul; și apoi, reflectând asupra a ceea ce spusese, le zise, „Ah, da!
la urma urmei, acestea au fost zile fericite.” Dar când continuă și le povesti despre Ajunul
Crăciunului, și modul în care el a fost îmbrăcat cu prăjituri și lumini, şoarecii
exclamară: „Cât de fericit trebuie să fi fost, bătrâne brad!„
„Nu sunt bătrân deloc„, răspunse bradul; „Am venit din pădure în această iarnă. Sunt
în creștere.„
„Ce povesti splendide povesteşti„, spuseră micii şoareci. Și noaptea următoare alţi patru
şoareci veniră cu ei să audă poveştile bradului. Cu cât vorbea bradul mai mult, cu atât îşi
amintea mai mult, gândind despre sine: „Da, acestea au fost zile fericite, dar ele pot veni din
nou. Scărilă a căzut jos, și totuși s―a căsătorit cu prințesa. Poate că şi eu m―aş putea căsători
cu o prințesă.” Și bradul îşi aduse aminte de micul vlăstar de mesteacăn care crescuse în
pădure; o prințesă adevărată, o prințesă frumoasă, asta a fost ea pentru el.
„Cine este Scărilă?” întrebară şoriceii. Și apoi bradul le spuse întreaga poveste; îşi putea
aminti fiecare cuvânt. Și şoriceii au fost atât de încântaţi de poveste că ei erau gata să sară în
vârful bradului. În noaptea următoare un număr şi mai mare de șoareci a apărut, iar
duminică doi șobolani au venit şi ei; dar șobolanii au spus că nu e deloc o poveste frumoasă.
„Știi doar o poveste?” întrebară şobolanii.
„Doar pe aceea „, răspunse bradul. „Am auzit―o în cea mai fericită seară din viața
mea, dar nu am ştiut că eram atât de fericit atunci.„
„Noi credem că este o poveste foarte proastă„, spuseră şobolani. „Nu știi nicio poveste
despre şunca sau slănina din magazie?„
„Nu„, a răspuns bradul.
„Multe mulțumiri atunci„, au răspuns șobolanii, și s―au dus la treburile lor.
Şoriceii au plecat şi ei după aceasta, iar bradul a oftat și a spus: „Era foarte plăcut cu
şoriceii veseli așezaţi în jurul meu și ascultându―mă în timp ce le vorbeam. Acum a trecut
şi asta. Oricum, voi fi fericit când cineva va veni la mine să mă scoată de aici.” Dar se va
întâmpla acest lucru vreodată?
Într―o dimineață au venit nişte oameni să cureţe mansarda. Cutiile au fost ambalate,
iar bradul a fost scos din colț și aruncat pe podea. Apoi servitorii l―au scos afară pe
scară, unde lumina zilei strălucea.
„Acum, viața începe din nou„, îşi spuse bradul, bucurându―se de soare și aerul curat.
Apoi a fost târât pe jos și a dus în curte atât de repede încât nici nu a avut timp să se
gândească la asta, doar privea, erau atât de multe de văzut.
Curtea era aproape de o grădină, unde totul părea înflorit. Trandafiri proaspeţi și
parfumaţi se întindeau pe mici paliere. Teii erau în floare, în timp rândunelele zburau
ici și colo, strigând, „Cip, cip, cirip, vine tovarăşul meu„; dar nu era vorba de brad.
„Acum voi trăi„, a strigat bradul cu bucurie, întinzându―şi rămurele; dar vai! toate
crengile sale erau ofilite și galbene, şi fu lăsat într―un colț, printre buruieni și urzici.
Steaua de hârtie aurie încă era lipită în vârful bradului și strălucea în soare.
Doi dintre copiii veseli care dansaseră în jurul bradului de Crăciun și care au fuseseră
atât de fericiţi se jucau în aceeaşi curte. Cel mai mic văzu steaua aurită și fugi și o scoase
de pe brad. „Uite ce este lipit de bradul ăsta vechi şi urât„, spuse copilul, călcând pe
ramuri până când acestea pârâiră sub cizmele lui.
Și bradul văzu toate florile proaspete, luminoase, în grădină, și apoi se uita la el însuși și
ar fi dorit să fi rămas în colțul întunecat al mansardei. Se gândea la tinereţea lui în pădure,
la seara fericită de Crăciun, și la micii şoareci care au ascultat povestea lui Scărilă.
„Prea târziu! Prea târziu!” îşi spuse bietul brad. „Oh, dacă m―aș fi bucurat la timp
când încă mai puteam! Dar acum e prea târziu.„
Apoi, un băiat veni și tocă bradul în bucăți mici, până făcu o grămadă mare pe
pământ. Lemnele au fost puse pe foc, arzând repede, în timp ce bradul oftă atât de
profund încât fiecare suspin al său se auzea în foc precum o mică împuşcătură. Atunci,
copiii care erau la joacă, au venit și s―au așezat în fața focului, și uitându―se la el și
strigând, „Poc! Poc!„. Dar, la fiecare „poc”, care era un oftat adânc, bradul se gândea
de o zi de vară în pădure sau la o noapte de iarnă acolo când stelele străluceau puternic,
și la seara de Crăciun, și la Scărilă – singură poveste pe care o auzise vreodată sau pe
care ştia să o povestească, până când ultimul vreasc fu consumat.
Băieții încă se jucau în grădină, și cel mai tânăr purta pe piept steaua aurie cu care
fusese împodobit copacul în timpul celei mai fericite seri din întreaga sa existență.
Acum, totul era trecut; viața pomul era trecut și povestea de asemenea s―a terminat,
pentru că toate poveștile trebuie să se termine la un moment dat.
CRĂIASA ZĂPEZII
1845 The Snow Queen
Şapte povestiri
Întâia povestire
În care e vorba de o oglindă şi de nişte cioburi
Să începem să povestim; şi cum vom ajunge la sfârşit, avem să ştim mai mult decât
ştim acuma.
Era odată un vrăjitor răutăcios, unul dintre cei mai răi, era chiar dracul. Şi vrăjitorul acesta
a făcut o oglindă, dar nu era o oglindă ca toate oglinzile, fiindcă tot ce era mai frumos şi bun
dacă se oglindea în ea aproape că nici nu se vedea, în schimb, tot ce era mai urât se vedea în
oglindă foarte limpede şi chiar mai urât decât fusese. Cele mai frumoase privelişti în oglindă
parcă erau spanac fiert şi cei mai buni oameni erau în oglindă urâcioşi sau şedeau cu capu―n
jos. Feţele lor erau aşa de schimonosite că nu le puteai cunoaşte şi dacă, de pildă, cineva, care
avea o alunică pe obraz, se uita în oglindă, alunica creştea şi îi acoperea tot obrazul ca o pată
neagră. Dracul zicea că asta e foarte nostim şi de haz. Când îi trecea cuiva prin minte vreun
gând bun, în oglindă se arăta un rânjet, aşa că desigur dracul vrăjitor se bucura de născocirea
lui. Toţi cei care umblau la şcoala lui de vrăjitorie – fiindcă trebuie să ştiţi că avea o şcoală de
vrăjitorie – spuneau în toate părţile că s―a săvârşit o minune; ziceau că abia acuma se putea
vedea cum arată într―adevăr lumea şi oamenii. Umblau în toate părţile cu oglinda şi în curând
n―a mai rămas nici o ţară şi nici un om pe care să nu―i fi schimonosit oglinda aceea. Într―o
bună zi s―a gândit el să se urce şi în cer cu oglinda, ca să râdă de îngeri şi de Dumnezeu. Dar cu
cât se urca mai sus în văzduh, cu atât oglinda tremura şi se strâmba şi de―abia mai putea s―o
ţie; s―a urcat tot mai sus şi mai sus şi oglinda s―a strâmbat aşa de tare şi a tremurat aşa de
cumplit, încât i―a alunecat din mâini, a căzut pe pământ şi s―a spart în mii şi milioane de
bucăţi. Dar acum oglinda a pricinuit nenorociri şi mai mari, fiindcă unele bucăţi erau cât un fir
de nisip şi au zburat duse de vânt peste tot pământul şi au intrat în ochii multor oameni şi cei
cărora le intrau în ochi cioburile acestea vedeau toate lucrurile schimonosite, sau nu mai
gândeau acum decât sucit şi întortocheat, pentru că aceste cioburi păstraseră toate puterile rele
pe care le avusese oglinda întreagă. Unii oameni s―au trezit cu câte un ciob chiar în inimă şi
inima lor s―a prefăcut deodată într―un bulgăre de gheaţă. Unele cioburi erau aşa de mari,
încât unii şi alţii le―au luat şi au făcut din ele geamuri; dar ferească Dumnezeu să te fi uitat la
vreun prieten prin geamurile acestea! Alte cioburi au ajuns ochelari, dar cei care purtau acei
ochelari vedeau strâmb şi judecau nedrept. Dracul râdea să plesnească de toate aceste năzbâtii.
Şi mai erau încă multe cioburi în lume. Vedem noi îndată.
A doua povestire
Un băieţaş şi o fetiţă
În oraşul cel mare, în care sunt atâţia oameni şi atâtea case şi n―au toţi loc unde să―şi
facă o grădină şi de aceea cei mai mulţi trebuie să se mulţumească cu flori în glastre, erau şi
doi copii sărmani, care aveau o grădină puţin mai mare decât un vas cu flori. Nu erau frate
şi soră, dar se iubeau între ei ca şi cum ar fi fost. Părinţii lor locuiau în două mansarde din
cele două case alăturate şi care erau aşa de apropiate una de alta încât streşinile mai că se
atingeau şi cum ferestrele erau faţă în faţă puteai să treci de la o locuinţă la cealaltă.
Părinţii puseseră fiecare în streaşină câte o cutie mare de lemn umplută cu pământ şi
sădiseră legume şi verdeţuri de care aveau nevoie la gătit şi mai sădiseră şi câte un
trandafir; era câte unul în fiecare cutie şi înflorea frumos. Pe urmă, ce s―au gândit ei,
să puie cutiile de―a curmezişul peste streaşină, aşa că acuma aproape că ajungeau de la
o fereastră la cealaltă şi erau ca două straturi. Păstăile de mazăre atârnau peste
marginile cutiilor şi trandafirii îşi întindeau crengile pe deasupra şi se împreunau
făcând o boltă de flori şi frunze. Cum cutiile erau foarte înalte şi copiii ştiau că nu
trebuie să se urce pe ele, aveau voie câteodată să se coboare pe fereastră şi să stea pe
scăunele între cutii, la umbra trandafirilor, şi să se joace.
Iarna petrecerea asta se isprăvea. Geamurile erau îngheţate. Copiii însă încălzeau pe sobă
bănuţi de aramă, îi lipeau de geamurile îngheţate şi deodată se ivea un rotocol străveziu şi prin
rotocol se uita, de la fiecare fereastră, câte un ochi drăgălaş şi blând; erau băieţaşul şi fetiţa. Pe
el îl chema Karl şi pe ea Gretchen. Vara făceau numai un pas şi erau unul lângă altul, iarna însă
trebuiau să coboare şi să urce pe o mulţime de scări şi afară ningea.
― Au început să roiască albinele cele albe, zicea bunica.
― Au şi o regină? întrebă băieţaşul, fiindcă ştia că albinele cele adevărate au o regină.
― Da, au, spunea bunica. E acolo unde―i roiul mai des, e mai mare decât celelalte, dar nu
stă mult pe pământ, se urcă iar în norii cei negri. Noaptea, ea porneşte în zbor pe străzi şi se
uită pe fereastră în casă şi atunci geamurile îngheaţă şi se fac flori de zăpadă pe la ferestre.
― Da, da, am văzut, ziceau copiii şi acuma ştiau că e adevărat ce spunea bunica.
― Crăiasa Zăpezii vine şi pe la noi? a întrebat odată fetiţa.
― Atâta―i trebuie, să vie! a răspuns băieţaşul. Că o pun pe sobă şi îndată se topeşte.
Bunica l―a mângâiat pe păr şi a început o altă poveste. Seara, înainte de culcare,
când era pe jumătate dezbrăcat, Karl s―a dus la fereastră, s―a urcat pe un scaun şi
s―a uitat prin rotocolul de pe geam. Afară începuse să ningă şi un fulg, cel mai mare,
s―a prins de marginea unei cutii de flori; fulgul a crescut până s―a prefăcut într―o
femeie îmbrăcată cu o rochie albă, care parcă era ţesută din mii şi mii de fulgi de
zăpadă. Femeia era frumoasă şi gingaşă, dar era de gheaţă, de gheaţă sclipitoare, şi
totuşi era vie; ochii îi străluceau ca două steluţe, dar nu stăteau o clipă locului. Femeia a
dat din cap şi a făcut un semn cu mâna către fereastră. Băieţaşul s―a speriat şi s―a dat
jos de pe scaun şi i s―a părut că la geam bate din aripi o pasăre mare.
A doua zi a fost senin şi ger. Şi după aceea n―a mai trecut mult şi a venit primăvara; era
cald, copacii au început să înverzească, rândunelele au sosit şi şi―au făcut cuiburi, fereastra
era mereu deschisă şi copiii şedeau iar în grădiniţa lor de pe streaşină.

Trandafirii au înflorit. Fetiţa învăţase un cântec în care era vorba de trandafiri şi când îl
cânta, ea se gândea la trandafirii ei şi l―a învăţat şi pe băieţaş şi cântau acuma amândoi:
Ce frumoşi sunt trandafirii

Şi cad pradă ofilirii!
Traiul nostru e mai bun,
Că―nflorim şi la Crăciun!
Şi copiii se ţineau de mână, sărutau trandafirii şi se uitau la cerul senin: „ce frumos e
vara când trandafirii înfloresc!”
Karl şi Gretchen se uitau într―o carte cu animale şi păsări; ceasul de la biserică
tocmai bătea cinci, când deodată băieţaşul spuse:
― Au! M―a lovit ceva în piept! Şi mi―a intrat ceva în ochi!
Fetiţa l―a luat de după gât, el tot clipea din ochi; dar în ochi nu se vedea nimic.
― Mi se pare că s―a dus, a spus el.
Dar nu se dusese nimic. Era un ciob mărunt din oglinda cea fermecată care
schimonosea şi urâţea tot ce era frumos şi bun, iar tot ce era rău şi urât se oglindea în ea
pe de―a―ntregul, aşa cum era, şi orice cusur ieşea la iveală. Bietului Karl îi intrase în
inimă un ciob şi, în curând, inima lui avea să fie ca un bulgăre de gheaţă. Acuma nu―l
mai durea, dar ciobul rămăsese în inimă.
― De ce plângi? a întrebat―o el pe fetiţă. Vai, ce urâtă eşti când plângi! N―am nimic,
nu vezi? Phu! a strigat el deodată. Uite, trandafirul acela e mâncat de viermi şi celălalt
de colo e strâmb şi boţit! Urâţi mai sunt trandafirii ăştia! Ca şi cutia în care stau!
Şi a dat cu piciorul în cutie şi a rupt un trandafir.
― Vai! Karl, ce faci? a strigat fetiţa şi când a văzut―o aşa de speriată, băieţaşul a mai
rupt un trandafir şi a intrat în casă şi a lăsat―o pe Gretchen singură.
Când mai târziu ea a venit iar cu cartea cu poze, el a spus că asta―i pentru copiii de
ţâţă. Când bunica spunea vreo poveste, el o tot întreba dacă―i adevărat. Pe urmă îşi
punea ochelarii bunicii şi vorbea ca ea; o îngâna foarte bine şi toţi râdeau. În scurtă
vreme a ajuns să imite în vorbă şi în mişcări pe toţi vecinii. Imita mai cu seamă tot ce era
urât şi caraghios la fiecare. Lumea zicea: „Băiatul e foarte deştept!” Dar asta era numai
din pricina ciobului pe care―l avea în inimă şi tot din pricina asta o necăjea şi o
strâmba şi pe Gretchen, care―l iubea din tot sufletul.
Jocurile lui erau acuma cu totul altfel decât fuseseră, erau jocuri chibzuite. Odată,
iarna, pe când afară ningea, şi―a întins poala surtucului, ca să prindă câţiva fulgi, apoi
a luat o lupă şi a spus fetiţei:
― Ia uită―te prin sticla asta, Gretchen!
Fetiţa s―a uitat. Fiecare fulg era mult mai mare şi semăna cu o floare sau cu o stea
în şase colţuri, era foarte frumos.
― Vezi ce meşteşugiţi sunt, a spus Karl. Sunt mai frumoşi decât florile adevărate şi
nu―i nici o greşeală în ei, sunt făcuţi cu o potriveală anumită; păcat numai că se topesc!
Peste vreo câteva zile, Karl a venit cu o săniuţă în spate şi cu mănuşi groase în mână
şi i―a spus Gretei:
― Mi―au dat voie să mă dau cu săniuţa în piaţă, unde se dau şi ceilalţi băieţi.
În piaţă, băieţii îşi prindeau uneori săniuţa de câte o căruţă şi se duceau aşa o bucată de
drum. Era minunat. De data asta a trecut pe acolo şi o sanie mare, vopsită cu alb, şi în sanie
şedea cineva înfăşurat într―o blană albă şi cu o căciuliţă albă pe cap. Sania a făcut de două ori
înconjurul pieţei şi Karl, când a văzut că vine iar, şi―a prins repede săniuţa de ea şi a pornit în
urma ei. Sania cea mare aluneca tot mai repede şi mai repede şi a cotit într―o uliţă
alăturată. Vizitiul întorcea din când în când capul şi―i făcea semn prieteneşte lui Karl,
parcă l―ar fi cunoscut, şi ori de câte ori băiatul voia să―şi desprindă săniuţa, cel care
stătea în sanie făcea din cap şi Karl rămânea aşa cum era. Au ajuns la barieră şi au ieşit din
oraş. Ninsoarea s―a înteţit aşa de tare încât, de deasă ce era, băieţaşul nu―şi mai vedea nici
mâinile. Sania mergea tot mai repede. Karl a vrut iar să se desprindă de sania cea mare, dar
n―a izbutit; săniuţa alerga ca vântul. A început să strige, dar nimeni nu―l auzea; ningea
mereu şi sania aluneca tot mai iute. Deodată a simţit o hurducătură, de parcă ar fi trecut
peste şanţuri şi garduri. Karl s―a speriat cumplit şi a încercat să spună o rugăciune în
gând, dar degeaba, nu―şi mai aducea aminte decât tabla înmulţirii.
Fulgii cădeau tot mai mari şi mai mari, până au ajuns cât nişte găini albe; au sărit
deodată într―o parte, sania cea mare s―a oprit şi cel care o mâna s―a ridicat. Blana şi
căciula erau de omăt; în faţa lui Karl stătea acum o cucoană înaltă şi mlădioasă,
strălucitor de albă; era Crăiasa Zăpezii.
― Am mers bine! a spus ea. Dar mi se pare că ţi―i frig. Ia vino aici, în blana mea de urs! L―a
luat şi l―a pus lângă ea în sanie, l―a învelit cu blana şi lui i s―a părut deodată că îl
aruncă în mijlocul viscolului.
― Tot ţi―i frig?, l―a întrebat ea şi l―a sărutat pe frunte.
Sărutarea era mai rece decât gheaţa şi îl săgeta până în inimă, şi doar inima lui era
pe jumătate un bulgăr de gheaţă. O clipă a crezut că moare, dar numai o clipă, fiindcă
îndată după aceea i―a fost iar bine şi n―a mai simţit frigul.
― Săniuţa mea! Săniuţa mea! Să n―o uitaţi!
La asta s―a gândit mai întâi şi una din găinile cele albe a luat săniuţa în spate şi a
pornit în zbor după ei. Crăiasa Zăpezii l―a mai sărutat o dată pe Karl şi el a uitat de
Gretchen, de bunică―sa şi de toţi cei de―acasă.
― De―acuma nu te mai sărut, a spus ea. Că dacă te mai sărut – mori.
Karl s―a uitat la ea; era foarte frumoasă, o faţă mai cuminte şi mai drăgălaşă nici nu se
putea închipui. Acuma nu i se mai părea de zăpadă, ca atunci când o văzuse la fereastră şi ea îi
făcuse semn. Nu―i era frică de dânsa. A început să―i spuie că el ştie să facă socoteli în gând,
chiar cu fracţii, că ştie ce întindere şi câţi locuitori are ţara şi ea zâmbea şi nu zicea nimic. Şi
deodată băiatului i s―a părut că ce ştie el nu―i destul şi s―a uitat în văzduhul larg şi înalt şi
atunci ea a zburat cu el sus de tot până în norii cei vineţii, şi vijelia vuia şi şuiera, şi în vuietul ei
parcă se auzeau cântece străvechi. Şi au trecut în zbor peste păduri şi peste ape, peste mări şi
peste ţări; dedesubtul lor vâjâia crivăţul, urlau lupii, sclipea zăpada; deasupra lor zburau ciori
negre care croncăneau prelung şi sus de tot era luna mare şi luminoasă, şi o noapte întreagă
Karl s―a uitat la lună şi în zorii zilei a adormit la picioarele Crăiesei Zăpezii.
A treia povestire
Grădina femeii care ştia să facă farmece
Ce s―a întâmplat oare cu Gretchen când Karl nu s―a mai întors? Unde s―o fi dus
Karl? Nimeni nu ştia. Băieţii atâta ştiau că îşi legase săniuţa de o sanie mare, albă, şi
sania aceea s―a dus către bariera oraşului. Nimeni nu ştia unde―i şi cei de―acasă
plângeau după el şi Gretchen plângea mai tare decât toţi; toţi credeau că a murit, că
s―a înecat în râul de la marginea oraşului. A fost o iarnă lungă şi tristă.
Şi, în sfârşit, a sosit primăvara, cu raze calde de soare.
― Karl a murit, spunea Gretchen.
― Noi nu credem c―a murit, au spus razele de soare.
― A murit, a spus ea rândunelelor.
― Nu credem că a murit! au zis ele, şi de la o vreme nici Gretchen n―a mai crezut.
Într―o dimineaţă ea s―a gândit:
― Am să―mi pun pantofii cei noi, roşii, pe care Karl încă nu i―a văzut, şi am să mă
duc la râu să―l întreb dacă ştie ceva de dânsul.
Era devreme de tot. Gretchen a sărutat―o pe bunică―sa care mai dormea, şi―a
pus pantofiorii cei roşii şi s―a dus singurică la râu şi l―a întrebat:
― E adevărat că mi―ai luat prietenul cu care mă jucam? Uite, îţi dau pantofii mei cei
roşii, numai să mi―l dai înapoi pe Karl.
Valurile făceau parcă nişte semne ciudate. Şi Gretchen şi―a scos pantofii la care ţinea
mai mult decât la orice şi i―a aruncat în apă; pantofii însă au căzut prea aproape şi valurile
i―au adus la mal. Ai fi zis că râul nu voia să ia ce―avea ea mai scump, deoarece Karl nu
era la el. Gretchen a crezut că n―a aruncat pantofiorii destul de departe şi atunci s―a suit
într―o luntre care era legată în păpuriş, s―a dus până la capătul ei şi a aruncat pantofii în
apă. Luntrea însă nu era legată bine şi, când fetiţa s―a repezit să arunce pantofii, s―a
desprins de ţărm şi a pornit pe apă. Gretchen, când a văzut aşa, a vrut să se întoarcă şi să
sară pe mal, dar luntrea acuma ajunsese departe şi pornise pe râu în jos.
Gretchen s―a speriat şi a început să plângă, dar cine s―o audă decât vrăbiile, dar
vrăbiile nu puteau s―o tragă la ţărm, şi atunci, ce să facă şi ele, zburau de―a lungul
malului şi ciripeau vrând parcă s―o mângâie: „Uite―aici suntem, aici, aici!” Luntrea
mergea repede la vale; Gretchen era numai în ciorapi; pantofii ei cei roşii veneau pe apă
după luntre, dar nu puteau s―o ajungă, fiindcă luntrea mergea mai iute.
Frumos era pe maluri, flori mândre, copaci bătrâni şi păşuni cu oi şi vaci, dar nici
ţipenie de om!
― Poate că râul mă duce la Karl, se gândea Gretchen şi gândindu―se aşa i―a mai
venit inima la loc.
S―a ridicat şi a început să se uite la malurile verzi. A mers ea cât a mers şi a ajuns cu
luntrea la o livadă de cireşi şi în mijlocul livezii era o căsuţă cu ferestre roşii şi albastre.
Căsuţa era acoperită cu paie şi la uşă stăteau doi soldaţi de lemn cu puşca la umăr.
Gretchen a strigat la ei; credea că―s vii; dar ei, bineînţeles, n―au răspuns nimic. Luntrea
s―a apropiat de ţărm; râul o împingea într―acolo. Gretchen a strigat mai tare şi atunci a ieşit o
babă, sprijinindu―se într―o cârjă. Avea o pălărie mare de soare zugrăvită cu flori.
― Sărăcuţa de tine! a spus baba. Cum ai nimerit tu în luntre şi ai pornit singură pe apă,
în lumea largă?
Şi baba a venit la marginea apei, a apucat luntrea cu cârja, a tras―o la mal şi a
scos―o din luntre pe Gretchen. Fetiţa era veselă că a ajuns iar pe uscat, dar se şi temea
puţintel de babă. Aceasta a zis:
― Şi acuma spune―mi şi mie cine eşti şi de unde vii?
Gretchen i―a spus tot. Baba asculta, dădea din cap şi zicea numai „Hm, hm!”. Şi
când Gretchen a isprăvit de povestit şi a întrebat―o dacă nu l―a văzut cumva pe Karl,
baba a răspuns că n―a trecut pe―acolo, dar că are să vie el, să se uite la flori, că―s
mai frumoase decât toate cărţile cu poze şi fiecare din ele ştie câte o poveste. Şi baba a
luat―o pe Gretchen de mână şi s―a dus cu ea în casă şi a încuiat uşa după ce au intrat.
Ferestrele erau foarte sus şi geamurile erau roşii, albastre şi galbene. O lumină tare
ciudată pătrundea prin ele. Pe masă era o farfurie mare plină de cireşe frumoase şi
Gretchen s―a aşezat şi a mâncat cireşe câte a vrut, fiindcă avea voie să mănânce cât îi place.
Pe când mânca, baba a pieptănat―o cu un pieptene de aur şi părul s―a cârlionţat şi a
căpătat o strălucire minunată, şi chipul fetiţei, rotund şi bucălat, era ca trandafirul.
― De mult mi―am dorit o fetiţă drăgălaşă, aşa ca tine, a spus baba. Ai să vezi ce bine
avem să ne împăcăm noi împreună!
Şi tot pieptănându―i baba părul, Gretchen a uitat de prietenul ei Karl, fiindcă baba
făcea farmece, dar nu era o vrăjitoare rea. Vrăjea numai aşa, ca să―şi treacă vremea şi
să trăiască mulţumită. Şi ar fi vrut să rămână Gretchen la dânsa, fiindcă îi plăcea fetiţa.
De aceea s―a dus în grădină, a pălit cu cârja toţi trandafirii câţi erau pe―acolo şi toţi
au căzut şi―au intrat în pământ, şi acuma nici nu se mai cunoştea pe unde fuseseră.
Pasămite baba se temea că Gretchen, când are să vadă trandafirii, are să se gândească la
trandafirii ei de―acasă şi atunci are să―şi aducă aminte de Karl şi are să fugă.
După asta, baba a dus―o pe Gretchen în grădină. Ce mireasmă şi ce frumuseţe era
aici! Toate florile de pe lume şi din toate anotimpurile le găseai aici înflorite; nici o carte
cu poze nu era mai frumoasă.
Gretchen a sărit în sus de bucurie şi s―a jucat prin grădină până seara, când soarele s―a
lăsat după cireşi; apoi s―a culcat într―un pat cu perne de mătase roşie, brodate cu toporaşi, şi
a dormit şi a visat tot visuri frumoase, cum visează numai o crăiasă în ziua nunţii.
A doua zi, Gretchen s―a jucat iar cu florile prin grădină cât a vrut. Aşa a trecut
multă vreme. Gretchen cunoştea acuma fiecare floare, dar, deşi era o mulţime, ei i se
părea că lipseşte una. Care anume nu ştia. Iată însă că într―o bună zi sa uitat mai bine
la pălăria de soare pe care o purta baba şi care era zugrăvită cu flori, şi a văzut printre
florile zugrăvite şi un trandafir, care era mai frumos decât toate celelalte. Baba uitase să
şteargă de pe pălăria ei trandafirul atunci când surghiunise în pământ trandafirii din
grădină. Dar, ce să―i faci, aşa―i întotdeauna când nu bagi bine de seamă!
― Cum? a spus Gretchen. Să nu fie oare aici nici un trandafir?
Şi s―a dus repede în grădină, şi a căutat în toate straturile, dar n―a găsit nici un trandafir.
Şi atunci s―a aşezat jos şi a început să plângă; şi lacrimile ei au căzut tocmai pe locul unde
fusese îngropată o tufă de trandafir, şi când lacrimile calde au udat ţărâna, tufa a ieşit deodată
din pământ, tot aşa de înflorită ca atunci când fusese îngropată. Gretchen a îmbrăţişat
trandafirul, a sărutat florile şi s―a gândit la trandafirii ei frumoşi de―acasă şi la Karl.
― De ce m―am oprit eu oare aici? a spus fetiţa. Eu voiam să―l caut pe Karl. Voi ştiţi
unde―i? a întrebat ea trandafirii. Ce credeţi, a murit?
― Nu, n―a murit, au spus trandafirii. Noi am fost în pământ şi în pământ sunt toţi
morţii, dar Karl nu―i printre ei.
― Vă mulţumesc de ce mi―aţi spus! a zis Gretchen şi s―a dus la celelalte flori, s―a
uitat în potirul fiecăreia din ele şi a întrebat: nu ştiţi unde―i Karl?
Dar florile se încălzeau la soare şi visau la ce le plăcea lor să viseze şi nici una nu ştia
ce―i cu Karl.
― Degeaba mai întreb florile, şi―a răspuns Gretchen. Ele ştiu numai ce se întâmplă cu
dânsele şi de altceva habar n―au!
Şi Gretchen şi―a pus poalele în brâu, ca să poată să meargă mai repede, şi a luat―o
la fugă până în fundul grădinii. Portiţa era închisă, dar ea a apăsat pe clanţa ruginită şi
clanţa s―a ridicat, portiţa s―a deschis şi Gretchen a pornit în lumea largă, desculţă
cum era. S―a uitat de câteva ori înapoi, dar n―o urmărea nimeni. De la o vreme n―a
mai putut merge şi s―a aşezat pe un bolovan şi când s―a uitat împrejur a văzut că nu
mai era vară, era toamnă târziu; în grădina babei, în care era mereu cald şi erau flori
din toate anotimpurile, nu puteai să―ţi dai seama cum trece vremea.
― Doamne, cum am mai întârziat! a spus Gretchen. Uite că―i toamnă, nu mai pot să
zăbovesc!
Şi s―a ridicat şi a pornit iar la drum. Vai, picioruşele ei erau obosite şi zgâriate! De jur
împrejur era urât şi frig. Crengile pletoase ale sălciilor erau galbene şi frunzele cădeau smulse
de vânt şi numai porumbarul mai avea poame, dar nu erau bune. Şi când Gretchen a încercat să
mănânce din ele, i―au făcut gura pungă de acre ce erau. Trist şi urât era în lumea largă!
A patra povestire
Un prinţ şi o prinţesă
Gretchen iar a trebuit să stea şi să se odihnească. Deodată, în faţa ei, pe zăpadă, a

zărit un cioroi. Cioroiul s―a uitat la ea, a dat din cap şi a spus: „Crrr! Crrr! Bună ziua!
Bună ziua!” Mai bine nu putea să vorbească, dar era prietenos şi a întrebat―o pe fetiţă
încotro a pornit aşa, singură. Cuvântul „singură” Gretchen l―a înţeles foarte bine şi a
priceput ce înseamnă asta. Îi povesti cioroiului toată viaţa ei şi tot ce păţise şi―l întrebă
dacă nu l―a văzut pe Karl. Cioroiul a clătinat din cap pe gânduri şi a spus:
― S―ar putea!
― Cum? Crezi că da? a întrebat fetiţa, l―a sărutat pe cioroi şi l―a strâns în braţe mai
să―l înăbuşe.
― Încet, încet! a spus cioroiul. Cred că ştiu… cred că―i el. Da’ acuma mi se pare că de
când cu prinţesa… pe tine te―a uitat.
― Stă la o prinţesă? a întrebat Gretchen.
― Da, îţi spun eu toată povestea, numai că―mi vine greu să vorbesc în limba ta. Nu
cunoşti limba ciorilor? Mi―ar fi mai uşor!
― Nu, n―am învăţat limba ciorilor, a răspuns Gretchen.
― Bine, nu face nimic! Am să―ţi istorisesc şi eu cum oi putea! Şi i―a istorisit ce ştia.
― În împărăţia asta în care suntem acuma stă o prinţesă care e foarte deşteaptă; aşa―i de
deşteaptă, că a citit toate gazetele din lume şi le―a uitat! Deunăzi şedea pe tron şi asta
pare―se că nu―i lucru plăcut, şi şezând ea aşa pe tron, a început să cânte un cântec! „De ce
nu m―aş mărita?” Chiar aşa s―a gândit ea: „de ce nu m―aş mărita? Ia să încerc!”.
― Dar ea voia să găsească un bărbat care să ştie ce să răspundă când stai de vorbă cu el,
unul care să şi vorbească, nu numai să şadă, arătos şi dichisit, pe tron, că ar fi prea
plicticos. Prinţesa a pus să bată toba, să s―adune doamnele de onoare, şi când acestea
au venit şi au auzit, au fost foarte mulţumite. „Iacă o veste plăcută, au spus ele, la asta
chiar ne gândeam şi noi!”. Şi să ştii că tot ce―ţi spun eu e adevărat, a zis cioroiul; eu am
o iubită, e domesticită şi stă la curte, ea mi―a povestit tot.
Iubita lui era bineînţeles o cioară. Pentru că cioara la cioară trage, asta―i ştiut, şi tot
cioară rămâne.
― A doua zi, ziarele au apărut cu un chenar de inimi şi cu numele prinţesei în chenar. Scria
acolo că orice tânăr plăcut la înfăţişare poate să vie la palat şi să stea de vorbă cu prinţesa şi
acela care ştie să vorbească mai bine şi în aşa fel, de parcă ar fi la el acasă, pe acela prinţesa are
să―l ia de bărbat. Da, da, a spus cioroiul, e chiar aşa cum zic, poţi să mă crezi, e adevărat aşa
cum mă vezi şi te văd. Au venit o mulţime, era o îngrămădeală şi un du―te vino necontenit, dar
nici în ziua întâi, nici în a doua nu s―a ales nimic din treaba asta. Toţi puteau să vorbească bine
când erau pe stradă, dar de îndată ce intrau pe poarta palatului şi vedeau garda în zale de argint
şi pe scări slujitori înmuiaţi în fir, şi treceau prin sălile şi galeriile palatului cu covoare scumpe şi
policandre de cristal, se zăpăceau. Şi când ajungeau în faţa tronului pe care şedea prinţesa, nu
mai puteau să spuie nimic decât doar cuvântul cel din urmă pe care―l rostise prinţesa şi
bineînţeles că ea n―avea poftă să mai audă o dată ce spusese tot ea. Parcă―i apuca pe toţi o
toropeală cât erau în palat şi abia după ce ieşeau de acolo se
trezeau şi începeau iar să vorbească. Şi era un şirag de oameni care ţinea de la porţile oraşului
până la poarta palatului. Eram şi eu pe―acolo, a spus cioroiul. Le era sete şi foame de―atâta
aşteptare, dar când ajungeau la palat nu le dădea nimeni nici măcar un pahar cu apă. Unii mai
deştepţi îşi luaseră câteva felii de pâine cu unt, dar nu dădeau şi altora, fiindcă se gândeau:
„Las’ să fie lihniţi de foame, că dacă―i vede prinţesa aşa de prăpădiţi, nu―i alege”.
― Şi Karl? a întrebat Gretchen; el când a venit? Era şi el acolo?
― Stai puţin că―ţi spun îndată! A treia zi a venit un domnişor, dar nu călare, nici cu
trăsura, ci pe jos; era vesel şi ochii îi străluceau ca şi ai tăi acuma, şi avea un păr lung şi
frumos, dar era cam prost îmbrăcat.
― Karl era! s―a bucurat Gretchen. Bine că l―am găsit! Şi a bătut din palme de bucurie.
― Avea o raniţă în spate, a spus cioroiul.
― Nu, trebuie să fi fost săniuţa! a spus Gretchen. Şi―a luat săniuţa când a plecat.
― Se poate, a zis cioroiul, nu m―am uitat bine, dar iubita mea domesticită mi―a spus
că atunci când a intrat în palat şi a văzut garda în zale de argint şi slujitorii pe scări,
înmuiaţi în fir, el nu s―a fâstâcit deloc, a dat din cap către ei şi le―a spus: „Nu vă
plictisiţi să staţi mereu pe scări? Eu mă duc înainte!” Sala cea mare strălucea de lumina
policandrelor, curteni de tot felul umblau uşurel şi ţineau în mână ulcele de aur. Ghetele
lui scârţâiau grozav, dar el nici nu se sinchisea de asta şi era ca la el acasă.
― Sigur că―i Karl, a spus Gretchen. Avea ghete noi şi scârţâiau când umbla cu ele în
odaia bunicii, l―am auzit eu.
― Da, scârţâiau, spuse cioroiul. Domnişorul acela s―a dus drept la prinţesă. Prinţesa şedea pe
un mărgăritar, mare cât o roată de moară. Toate doamnele de la curte cu cameristele lor şi cu
cameristele cameristelor şi toţi curtenii lor şi cu slujitorii slujitorilor care şi ei, la rândul lor,
aveau câte o slugă stăteau adunaţi de jur împrejur; şi cei care erau mai aproape de uşă, aceia
erau mai mândri. Până şi sluga celui de pe urmă slujitor, care sta drept în uşă şi umbla numai cu
pantofi, era atât de mândră şi înfumurată că nu―i ajungeai nici cu prăjina la nas!
― Groaznic trebuie să mai fie! a spus Gretchen. Şi Karl s―a însurat cu prinţesa?
― Dacă n―aş fi cioroi, m―aş fi însurat eu cu ea, neapărat, cu toate că sunt logodit.
Drăguţa mea, cioara cea domestică, zice că el a vorbit tot aşa de bine cum vorbesc eu
când vorbesc limba ciorilor. Era drăguţ şi vesel domnişorul şi zicea că n―a venit să―i
ceară mâna, ci numai aşa, fiindcă auzise de deşteptăciunea prinţesei şi voia să stea cu ea
de vorbă. Dar după aceea şi ea i―a plăcut lui şi el ei.
― Da, desigur că e Karl, spuse Gretchen. Şi el e deştept şi ştie să facă socoteli în gând, cu
fracţii. Nu vrei să mă bagi şi pe mine în palat?
― Asta―i uşor de spus, dar cum să facem oare? Am să vorbesc cu drăguţa mea, are să
găsească ea ceva; pentru că să ştii că unei fetiţe aşa ca tine nu i se dă voie în palat.
― Las’ că intru eu, a spus Gretchen. Când află Karl că am sosit, îndată vine jos şi mă ia cu el.
― Aşteaptă―mă colo la portiţă, a spus cioroiul, apoi a clătinat din cap şi şi―a luat
zborul. Abia către seară s―a întors.
― Drăguţa mea îţi trimite multe salutări şi îţi mai trimite şi o chiflă, a luat―o din bucătărie, au
acolo destule. Ia―o, că ţi―o fi foame. În palat e cu neputinţă să intri, fiindcă eşti desculţă şi
garda cu zale de argint şi slujitorii înmuiaţi în fir n―au să te lase. Stai, nu plânge, că tot ai să
poţi intra. Drăguţa mea ştie o scară pe din dos, pe unde ajungi în iatac şi ştie unde―i cheia.
Cioroiul şi cu Gretchen au intrat în grădină, pe aleea cea mare, pe care cădeau
mereu frunzele din copaci, şi după ce la palat s―au stins luminile, una câte una, cioroiul
a dus―o pe Gretchen la o uşă de din dos care era numai împinsă, nu închisă.
O, cum îi mai bătea Gretei inima! Parcă ar fi vrut să facă un lucru rău şi ea doar atâta voia,
să vadă dacă Karl e acolo. Şi acolo era, fără îndoială! Şi ea se gândea la ochii lui limpezi şi la
părul lung: parcă îl vedea cum zâmbeşte ca atunci când şedeau amândoi la umbra trandafirilor.
Desigur că are să se bucure când are s―o vadă, şi ea are să―i spună ce drum
lung a făcut până să dea de dânsul, şi ce necăjiţi au fost cei de―acasă când el a plecat şi
nu s―a mai întors. Gretei îi era teamă şi totodată se bucura.
Au ajuns sus la capătul scării. Pe un scrin era o lampă aprinsă şi jos pe podele stătea
cioara cea domesticită şi îşi întorcea capul în toate părţile; Gretchen a făcut o
plecăciune, aşa cum o învăţase bunică―sa.
― Logodnicul meu mi―a spus numai lucruri frumoase despre mata, domnişoară, zise
cioara cea domesticită. Povestea matale e duioasă. Ia, te rog, lampa, eu am să merg
înainte ca să―ţi arăt drumul, pe unde mergem noi, nu―i nimeni.
― Parcă aud pe cineva în urma noastră, spuse Gretchen, şi chiar atunci a şi trecut ceva
pe lângă dânsa; pe zid alergau ca nişte umbre cai cu coama în vânt şi cu picioarele
subţiri, şi pe cai domni şi doamne şi vânători.
― Astea―s numai visuri, a spus cioara; vin şi iau la vânătoare gândurile prinţului şi ale
prinţesei. Asta―i chiar foarte nimerit acuma, pentru că ai să poţi să―i vezi mai bine. Şi trag şi
eu nădejde că, atunci când ai să ajungi la cinste şi mărire, n―ai să mă uiţi nici pe mine.
― De asta nici o grijă, a spus cioroiul din pădure.
Ajunseseră acuma într―o încăpere mare, tapetată cu mătase roz, cu flori. Şi
deodată, visurile au trecut valvârtej pe lângă ei, dar aşa de repede, că Gretchen n―a
putut să―i vadă pe prinţ şi pe prinţesă. Gretchen şi cu cele două ciori au mai trecut apoi
prin câteva odăi, una mai frumoasă decât alta, şi au ajuns în iatac. Aici, tavanul semăna
cu un palmier cu frunze de sticlă şi în mijlocul odăii atârnau de o tulpină de aur două
paturi, fiecare din ele semănând cu un crin. Un pat era alb, celălalt era roşu şi în acesta
din urmă trebuia Gretchen să―l caute pe Karl. A dat la o parte o petală roşie şi a zărit o
ceafă brună. O! Karl era! Gretchen l―a strigat pe nume, a ridicat lampa, şi deodată
visurile s―au întors în goană în odaie, şi el s―a trezit, a întors capul şi… nu era Karl.
Prinţul semăna cu Karl numai de la spate, dar era şi el tânăr şi drăguţ. Prinţesa se
trezise şi ea şi din patul ei de petale albe de crin se uita acum clipind din ochi la
Gretchen. A întrebat ce este. Gretchen a început să plângă şi i―a spus toată povestea ei
şi ce făcuseră cele două ciori pentru ea.
― Săraca de tine, au spus prinţul şi prinţesa, au lăudat pe cele două ciori şi au spus că
nu―s supăraţi pe ele, numai că de―acuma înainte să nu mai facă ce―au făcut. Au să
primească şi o răsplată.
― Vreţi să zburaţi în libertate, a întrebat prinţesa, ori vreţi mai bine câte o slujbă de
cioară princiară şi cu drept la toate cojile de legume de la bucătărie.
Ciorile s―au închinat şi au spus că vor să aibă o slujbă fiindcă se gândeau că―i bine
la bătrâneţe să aibă ceva sigur şi să nu ducă grijă de nimic.
Prinţul s―a sculat din pat şi a pus―o pe Gretchen în locul lui să doarmă; mai mult
nu putea face nici el. Gretchen şi―a împreunat mâinile şi s―a gândit: „Ce buni sunt
oamenii şi animalele!” Şi a închis ochii şi a adormit. Toate visurile au venit iar valvârtej
înapoi şi acuma erau ca nişte îngeri şi trăgeau o săniuţă în care era Karl, şi el făcea semn
din cap. Dar nu era decât un vis şi de aceea a pierit când ea s―a trezit.
A doua zi au îmbrăcat―o în mătase şi în catifea din cap până în picioare; au poftit―o să
rămână la palat şi să trăiască în belşug, dar ea s―a rugat să―i dea numai o trăsurică cu un
cal şi o pereche de pantofi, pentru că voia să plece iar în lume şi să―l caute pe Karl.
I―au dat îndată pantofi şi un manşon, au îmbrăcat―o frumos şi când să plece, la scară era o
caleaşcă numai de aur şi stema prinţului şi a prinţesei strălucea pe ea ca o stea. Vizitiul şi valetul
aveau coroane de aur pe cap. Prinţul şi prinţesa au ajutat―o pe Gretchen să se urce în caleaşcă
şi i―au urat drum bun. Cioroiul cel din pădure, care acuma era însurat, a însoţit―o cale de trei
poşte. Şedea lângă ea, fiindcă nu―i plăcea să meargă cu spatele. Cioara de la curte stătea în uşă
şi dădea din aripi; nu putuse să vină fiindcă o durea capul de când căpătase o slujbă şi mânca
prea mult. Caleaşca pe dinăuntru era căptuşită cu turtă dulce, iar în lada de
sub capră erau fructe şi covrigi.

― Drum bun, drum bun! au spus prinţul şi prinţesa.
Gretchen a plâns şi cioara a plâns şi ea. După ce au mers aşa vreo trei poşte, cioroiul
şi―a luat şi el rămas bun şi despărţirea dintre ei a fost şi mai duioasă. Cioroiul a zburat
pe un copac şi a tot fâlfâit din aripile lui negre până când caleaşca nu s―a mai văzut.
A cincea povestire
Fetiţa de tâlhar
Au intrat într―o pădure deasă, dar caleaşca strălucea ca o faclă. În pădure erau
tâlhari; cum au văzut caleaşca, au şi venit.
― E de aur! E de aur! au strigat tâlharii şi s―au repezit, au apucat caii de dârlogi, au
omorât pe vizitiu şi pe valeţi şi au scos―o pe Gretchen din caleaşcă.
― E grăsuţă şi drăguţă, hrănită numai cu miez de nucă, a spus o babă, nevasta unui
tâlhar; avea păr pe obraz şi nişte sprâncene stufoase, care―i atârnau până peste ochi. E
chiar ca un miel gras! Trebuie să fie foarte gustoasă!
Şi baba şi―a scos cuţitul; era un cuţit ascuţit tare şi lucios, de te―nfiorai numai
când te uitai. Dar chiar în clipa aceea baba a scos un ţipăt, fiindcă fetiţa ei, pe care o
purta în spate şi care era grozav de obraznică şi de rea, a muşcat―o de ureche.
― Afurisită ce eşti! a strigat baba de durere şi a uitat s―o taie pe Gretchen.
― Las―o, că vreau să mă joc cu ea! a spus fetiţa de tâlhar. Am să―i iau manşonul şi
hăinuţele şi are să doarmă cu mine.
Şi a mai muşcat―o o dată pe mumă―sa aşa de tare că tâlhăroaica a sărit în sus şi
s―a învârtit de câteva ori de durere. Şi toţi tâlharii râdeau şi spuneau:
― Ia uite―o cum joacă cu fiică―sa în spate!
― Vreau să mă urc în caleaşcă, a spus fetiţa de tâlhar şi au trebuit să―i facă pe plac,
fiindcă era răsfăţată şi încăpăţânată.
S―au urcat amândouă în caleaşcă şi s―au înfundat în pădure. Fetiţa de tâlhar era
de―o vârstă cu Gretchen, dar mai voinică, mai spătoasă, mai negricioasă. Ochii îi erau
negri şi parcă mâhniţi. A luat―o de mijloc pe Gretchen şi i―a spus:
― Eu nu vreau să te omoare până nu m―oi supăra eu pe tine! Dar tu eşti prinţesă, nu?
― Nu, a răspuns Gretchen, şi i―a povestit tot ce i se întâmplase şi cât de mult ţinea ea
la Karl.
Fetiţa de tâlhar s―a uitat gânditoare la ea, a dat uşor din cap şi a spus:
― Nu, nu trebuie să te omoare chiar dacă m―oi supăra pe tine, că, dacă m―oi supăra,
te omor eu! Şi i―a şters lui Gretchen lacrimile şi şi―a băgat mâinile în manşonul lui
Gretchen, care era călduros şi moale.
Caleaşca s―a oprit. Erau acuma în curtea unui castel de tâlhari care era dărăpănat
de sus până jos. Pereţii erau sparţi şi prin găuri intrau şi ieşeau în zbor corbi şi ciori, iar
nişte dulăi voinici că ar fi putut înghiţi şi un om săreau în toate părţile, dar nu lătrau
fiindcă n―aveau voie.
În sala cea mare a castelului, veche şi afumată, în mijloc, pe lespezi, ardea un foc mare;
fumul se urca până în tavan şi trebuia să―şi găsească singur un loc pe unde să iasă. Pe foc
era un cazan mare cu supă şi câţiva tâlhari frigeau la frigare iepuri şi iepuri de casă.
― Noaptea asta ai să dormi cu mine şi cu păsările mele, spuse fetiţa de tâlhar.
După ce au mâncat, s―au dus într―un colţ unde era un maldăr de paie acoperit cu
covoare. Deasupra, pe nişte stinghii, erau peste o sută de porumbei care parcă dormeau,
dar toţi au tresărit când au venit fetiţele.
― Ai mei sunt toţi, a zis fetiţa de tâlhar şi a luat un porumbel de picioare şi l―a
scuturat până când a început să dea din aripi.
― Sărută―l, a strigat ea către Gretchen şi a lovit―o în obraz cu porumbelul. Uite, colo
sunt porumbeii sălbatici, a mai zis ea şi a arătat o gaură în zid, cu nişte beţe înfipte în
chip de gratii. Sunt doi şi trebuie să―i ţin închişi, că altfel zboară. Şi uite ici pe
Bum―Bum, care mi―i foarte drag. Şi trase de coarne pe un ren care stătea legat
într―un colţ, cu o zgardă de fier la gât.
― Şi pe el trebuie să―l ţinem strâns, că altfel o ia la fugă. În fiecare seară înainte de
culcare îl gâdil cu cuţitul şi i―i frică grozav.
Şi fetiţa scoase un cuţit lung dintr―o crăpătură a zidului şi îl dezmierdă uşurel pe
ren cu cuţitul pe gât. Bietul ren a început să dea din picioare şi fetiţa de tâlhar a râs şi a
luat―o pe Gretchen în pat cu ea.
― Tu dormi cu cuţitul în mână? a întrebat―o Gretchen uitându―se cam îngrijorată la cuţit.
― Întotdeauna dorm cu cuţitul, a răspuns fetiţa de tâlhar. Niciodată nu ştii ce se poate
întâmpla şi acuma ia spune―mi, din nou, cum a fost cu Karl şi de ce―ai plecat tu în
lumea largă?
Gretchen i―a povestit iar cum a fost şi porumbeii sălbatici uguiau în colivie şi ceilalţi
porumbei dormeau. Fetiţa de tâlhar cu o mână a luat―o după gât pe Gretchen, iar cu
cealaltă ţinea strâns cuţitul; n―a trecut mult şi a adormit şi a început să sforăie.
Gretchen însă nu putea închide ochii şi se tot gândea: „Oare ce―o să se mai întâmple cu
ea, au s―o omoare, au s―o lase să trăiască?” Tâlharii şedeau lângă foc, beau şi cântau
şi tâlhăroaica se dădea de―a tumba. Era o privelişte groaznică pentru biata fetiţă. Şi
deodată, porumbeii sălbatici au început să vorbească:
― U―gu―gu, u―gu―gu! L―am văzut pe Karl. Sania i―o trăgea o găină albă şi el şedea în
trăsura Crăiesei Zăpezii; Crăiasa a trecut pe deasupra pădurii când eram pui şi şedeam în cuib;
a suflat înspre noi şi toţi ceilalţi au murit, numai noi am rămas. U―gu―gu, u―gu―gu!
― Ce tot vorbiţi acolo? a strigat la ei Gretchen. Încotro se ducea Crăiasa Zăpezii? Mai
ştiţi ceva de dânsa?
― Noi credem că s―a dus în Laponia, fiindcă acolo―i mereu zăpadă şi gheaţă.
Întreabă pe renul acela care e legat.
― Da, acolo―i zăpadă multă şi e straşnic de frumos, a spus renul. Acolo poţi să alergi şi
să zburzi cât îţi place, acolo îşi are Crăiasa Zăpezii cortul ei de vară, da’ palatul ei e
departe, tocmai către Polul Nord, pe o insulă căreia îi zice Spitzbergen.
― O, săracul Karl! a oftat Gretchen.
― Da’ mai astâmpără―te odată, a strigat fetiţa de tâlhar, că acuşi bag cuţitul în tine! A
doua zi dimineaţă Gretchen i―a spus tot ce vorbiseră porumbeii sălbatici.
Fetiţa de tâlhar s―a gândit o clipă, apoi a dat din cap şi a zis:
― Tot una―i! Tot una―i! Tu ştii unde―i Laponia? a întrebat ea pe ren.
― Cine să ştie dacă n―oi şti eu? a răspuns renul şi ochii i―au scânteiat. Doar eu acolo
m―am născut şi am crescut şi acolo am zburdat pe zăpadă.
― Uite ce zic eu, spuse Gretei fetiţa de tâlhar. Acum toţi ai noştri au plecat, numai
mama a rămas acasă. Pe la amiază, ea bea din sticla aceea mare, pe care o vezi acolo, pe
urmă adoarme. Şi vedem noi ce―i de făcut.
Fetiţa de tâlhar a sărit din pat, a luat―o pe mamă―sa de după gât, a tras―o de barbă şi
i―a spus: „Bună dimineaţa, capră bătrână ce eşti!” Mamă―sa i―a dat câteva bobârnace
de i s―a învineţit nasul, dar asta era la ea un semn de dragoste. După ce mamă―sa a tras
zdravăn din sticlă şi a adormit, fetiţa de tâlhar s―a dus la ren şi i―a spus:
― Îmi place grozav să te dezmierd pe gât cu cuţitul, că eşti caraghios când te dezmierd şi azvârli
din picioare, dar acuma trebuie să―ţi dau drumul. Am să tai frânghia şi ai să pleci în Laponia.
Da’ să te duci drept acolo şi s―o iei pe fetiţa asta în spate şi s―o duci la palatul în
care stă Crăiasa Zăpezii şi unde e prietenul fetiţei. Cred c―ai ascultat ce spunea, că a
vorbit destul de tare şi tu ai ascultat.
Renul a sărit în sus de bucurie. Fetiţa de tâlhar a luat―o pe Gretchen şi a urcat―o
pe ren, a legat―o de spinarea renului şi i―a dat şi o pernuţă să şi―o pună dedesubt.
― De frig n―are să―ţi fie prea frig, că ai pantofii îmblăniţi, dar manşonul ţi―l iau eu,
că―mi place. Da―ţi dau, uite, mănuşile mamei. Îs mari, că―ţi ajung până la coate, ia
pune―le! Acuma ai nişte mâini chiar ca mama.
Gretchen a început să plângă de bucurie.
― Nu―mi place că plângi, a spus fetiţa de tâlhar. Acuma trebuie să fii veselă. Uite, îţi
dau două pâini şi o bucată de şuncă, ca să ai pe drum.
A legat de spinarea renului şunca şi pâinea, pe urmă a deschis uşa şi a chemat
înăuntru dulăii, apoi a tăiat frânghia cu cuţitul ei cel bine ascuţit şi i―a spus renului:
― Pleacă repede şi ai grijă de fetiţă!
Gretchen a întins către ea mâinile cu mănuşile până la coate şi şi―a luat
rămas―bun şi renul a luat―o la fugă peste râpe şi prin ponoare, prin pădurea cea
mare, pe câmpii şi ape îngheţate. Lupii urlau şi corbii croncăneau. Şi pe cer parcă se
întindeau nişte perdele luminoase.
― Asta―i Aurora Boreală, a spus renul; ia uite cum străluceşte!
Şi a început să alerge şi mai repede. Şi aşa au mers ei ziua şi noaptea fără să
oprească. Şi când pâinea şi cu şunca s―au isprăvit, au ajuns şi ei în Ţara Laponilor.
A şasea povestire
Lapona şi finlandeza
S―au oprit la o căsuţă care era tare sărăcăcioasă; acoperişul atârna până aproape
de pământ şi uşa era aşa de joasă că trebuia să intri şi să ieşi pe brânci. În căsuţă nu era
decât o laponă bătrână, care stătea lângă o lampă, ardea cu untură de focă şi pe care
fierbea nişte peşte. Renul i―a spus babei tot ce se întâmplase cu Gretchen, dar mai întâi
a povestit ce i se întâmplase lui, pentru că asta i se părea lucru mai de seamă, iar
Gretchen era aşa de îngheţată că nici nu putea vorbi.
― Vai de capul vostru!, a spus lapona. Mai aveţi o mulţime de mers. Trebuie să mai
faceţi vreo sută de poşte şi să ajungeţi în Finnmarken; acolo stă Crăiasa Zăpezii şi
aprinde în fiecare seară un foc de bengal. Am să scriu câteva vorbe pe un peşte uscat, că
hârtie n―am, şi am să vă dau o scrisoare către o finlandeză care locuieşte acolo. Ea are
să vă spună mai bine cum stau lucrurile.
După ce Gretchen s―a încălzit şi a mâncat, lapona a scris câteva vorbe pe un peşte
uscat, a dat Gretei peştele şi i―a spus să―l păstreze bine, a legat―o iar pe fetiţă pe
spinarea renului şi renul a pornit la fugă. Toată noaptea, Aurora Boreală a luminat
cerul cu strălucirea ei albastră. Şi aşa, după ce au mers cât au mers, au ajuns în
Finlanda şi au bătut în hornul finlandezei, pentru că uşă nu avea.
Înăuntru era o căldură aşa de mare că finlandeza umbla aproape goală; era mititică şi
zbârcită. I―a scos repede Gretei hainele, i―a scos mănuşile şi ghetuţele, că altfel i―ar fi fost
fetiţei prea cald, i―a pus renului o bucată de gheaţă pe cap şi a citit ce era scris pe peştele cel
uscat. A citit de trei ori până ce a învăţat pe dinafară tot ce era scris şi a băgat peştele în oala de
supă, că doar era bun de mâncat şi finlandeza nu părăduia niciodată nimic.
Renul i―a povestit mai întâi întâmplările lui şi pe urmă pe acelea ale Gretei şi
finlandeza clipea din ochii ei isteţi, dar nu zicea nimic.
― Tu eşti deşteaptă, a spus renul. Eu ştiu că poţi să înnozi cap la cap toate vânturile din
lume într―un singur ghem. Dacă corăbierul deznoadă un nod, atunci capătă un vânt
prielnic, dacă deznoadă alt nod, vântul bate tare, iar dacă deznoadă încă unul şi încă
unul, atunci bate de urneşte din loc pădurile. Dă―i şi fetiţei să bea ceva ca să capete
putere cât doisprezece voinici şi să răpună pe Crăiasa Zăpezii.
― Da, să vedem! a spus finlandeza. Doisprezece voinici ar ajunge? Şi s―a dus şi―a luat
de pe o policioară un sul mare de piele şi l―a desfăcut. Pe sul erau scrise nişte litere
ciudate şi finlandeza a început să citească şi a citit, a citit de―i curgeau sudorile.
Şi renul a rugat―o aşa de mult s―o ajute pe Gretchen, Gretchen s―a uitat aşa de
rugătoare şi cu lacrimi în ochi la finlandeză încât aceasta a început să clipească din ochii
ei isteţi şi l―a luat pe ren într―un colţ, i―a mai pus o bucată de gheaţă pe cap şi i―a
spus în şoaptă:
― Karl e la Crăiasa Zăpezii şi îi place la ea şi crede că―i mai bine acolo decât oriunde în lume.
Dar toate acestea sunt din pricină că are un ciob de sticlă în inimă şi o ţandără de sticlă în ochi;
dacă cineva îi scoate ciobul din inimă şi ţandăra din ochi atunci se face iar om bun şi
Crăiasa Zăpezii nu mai are putere asupra lui.

― Da’ tu nu poţi să―i dai Gretei ceva ca să capete ea o putere mai mare?
― Nu pot să―i dau o putere mai mare decât aceea pe care o are acuma! Nu vezi cum o
slujesc oamenii şi dobitoacele şi cum a pornit ea desculţă în lume şi toate îi merg bine?
Puterea ei n―o poate căpăta de la noi, puterea pe care o are e în inima ei şi stă în faptul
că e un copil drăgălaş şi nevinovat. Dacă nu poate singură să ajungă la Crăiasa Zăpezii
şi să scoată cioburile din Karl, atunci noi nu putem să facem nimic. La două poşte de aici
începe grădina Crăiesei Zăpezii; du―o până acolo pe fetiţă. Pune―o lângă un copăcel
cu poame roşii, care creşte acolo în zăpadă, dar nu zăbovi şi întoarce―te repede înapoi.
Şi finlandeza a pus―o pe Gretchen călare pe ren şi acesta a pornit în goana mare.
― Vai! Nu mi―am luat pantofii! Nu mi―am luat pantofii!, a început să strige
Gretchen, că era frig cumplit afară, dar renul nu s―a oprit şi a ţinut―o tot într―o fugă
până la copăcelul cel cu poame roşii. A pus―o pe Gretchen jos, a sărutat―o pe frunte şi
pe obrajii lui s―au prelins câteva lacrimi; apoi a luat―o la fugă înapoi. Biata Gretchen
a rămas aşa fără pantofi şi fără mănuşi pe un ger cumplit.
A plecat şi ea mai departe cât putea de repede şi deodată au întâmpinat―o o mulţime de
fulgi de zăpadă; fulgii nu cădeau din cer; cerul era senin şi luminat de Aurora Boreală.
Alergau chiar pe pământ şi cu cât se apropiau, cu atât se făceau mai mari. Gretchen şi―a
adus aminte ce mari şi meşteşugiţi fuseseră fulgii când se uitase la ei cu lupa. Aici însă erau
şi mai mari, şi mai fioroşi, erau vii, erau străjerii de la palatul Crăiesei Zăpezii. Aveau
chipurile cele mai ciudate, unii parcă erau nişte arici mari şi urâţi, alţii păreau nişte
mănunchiuri de şerpi încolăciţi, care îşi întindeau capetele în toate părţile, iar alţii erau ca
nişte ursuleţi bondoci şi zbârliţi; toţi erau albi, sclipitori, erau fulgi de zăpadă vii.
Gretchen a început să se roage şi era aşa de frig că putea să―şi vadă răsuflarea; şi aburii
răsuflării s―au făcut tot mai groşi şi mai groşi şi s―au prefăcut în îngeraşi care cum
atingeau pământul se făceau tot mai mari şi fiecare avea coif, suliţă şi pavăză. Numărul lor
sporea mereu şi, când Gretchen şi―a isprăvit de spus rugăciunea, o oştire întreagă era
împrejurul ei. Îngeraşii în zale împungeau cu suliţa fulgii de zăpadă şi fulgii se fărâmau
bucăţi şi Gretchen putea să meargă liniştită mai departe. Îngerii îi mângâiau mâinile şi
picioarele şi acuma nu―i mai era aşa de frig şi a putut să ajungă la palatul Crăiesei Zăpezii.
Dar până una―alta, să vedem ce―i cu Karl. El desigur că nici nu se gândea că ea
era acum chiar la poarta palatului.
A şaptea povestire
În care e vorba de palatul Crăiesei Zăpezii şi despre ce s―a întâmplat acolo
Pereţii palatului erau făcuţi din zăpadă viscolită, ferestrele şi uşile din vânturi vijelioase;
erau peste o sută de încăperi, toate aşa cum le alcătuia zăpada; cea mai mare era aşa de
întinsă că puteai să mergi câteva ceasuri prin ea de la un capăt la altul. Toate erau luminate
de Aurora Boreală şi erau goale, gheţoase, reci şi sclipitoare. Aici nu era niciodată vreo
petrecere, nici măcar un bal de urşi la care vijelia să cânte şi urşii albi să meargă în două
picioare şi să joace, nici măcar o sindrofie de domnişoare vulpi argintii; în palatul Crăiesei
Zăpezii era pustiu şi frig. Aurora Boreală se desluşea atât de bine încât îi puteai număra
perdelele de lumină. În mijlocul acestei săli nemărginite şi pustii era un lac îngheţat care se
sfărâmase în mii de bucăţi, dar bucăţile semănau între ele aşa de tare încât era o adevărată
minunăţie. În mijlocul lacului şedea Crăiasa Zăpezii, când era acasă, şi atunci zicea că şade
pe oglinda înţelepciunii şi că această oglindă e cea mai bună din lume.
Karl era vânăt de frig, ba chiar aproape negru, dar nu simţea că i―i frig fiindcă
Crăiasa Zăpezii îi luase cu o sărutare simţul frigului şi inima lui era ca un bulgăre de
gheaţă. Acuma se juca; lua bucăţi de gheaţă netede ca nişte tăbliţe şi alcătuia cu ele tot
felul de figuri, aşa cum se joacă la noi copiii cu cuburile. Jocul lui era însă aşa―zisul joc
de gheaţă al înţelepciunii. În ochii lui figurile de gheaţă erau frumoase şi de foarte mare
însemnătate şi asta din pricina ciobului de gheaţă pe care îl avea în ochi. Aşeza bucăţile
de gheaţă în aşa fel încât să formeze un cuvânt, dar niciodată nu izbutea să formeze
cuvântul pe care îl voia şi care era „veşnicia”. Crăiasa Zăpezii îi spusese aşa:
― Dacă izbuteşti să formezi cuvântul acesta, atunci ai să fii stăpân pe tine însuţi şi eu
am să―ţi dăruiesc lumea întreagă şi o pereche de patine noi.
Dar Karl nu putea să formeze cuvântul.
― Mă duc în ţările calde, a spus Crăiasa Zăpezii. Vreau să mă uit în căldările cele
negre. Căldările cele negre erau munţii Etna şi Vezuviu, care scuipă flăcări.
― Am să―i mai înălbesc puţin şi asta nu―i rău, ba chiar e bine pentru lămâi şi struguri.
Şi Crăiasa Zăpezii a plecat în zbor şi Karl a rămas singur în sala cea mare de gheaţă,
întinsă cât vedeai cu ochii şi pustie. Se uita la bucăţile de gheaţă şi se tot gândea şi îi
trosnea capul de atâta gândire. Şi cum stătea neclintit şi ţeapăn, ai fi crezut că―i şi el un
sloi de gheaţă.
În vremea asta, Gretchen a ajuns la palat şi a intrat pe poartă. Vânturi tăioase au
întâmpinat―o. Ea a spus o rugăciune şi vânturile îndată au stat pe loc şi s―au culcat şi
ea a intrat în sălile palatului, mari, goale şi reci. Şi deodată l―a zărit pe Karl, s―a dus
repede la el, l―a luat de după gât, l―a strâns în braţe şi i―a spus:
― Karl! Bine că te―am găsit!
Karl însă şedea nemişcat, ţeapăn şi rece. Gretchen a început să plângă şi lacrimile ei
fierbinţi au căzut pe pieptul lui, au pătruns până la inimă şi au topit bulgărele de gheaţă
şi au mistuit ciobul de oglindă. El s―a uitat la dânsa şi ea a început să cânte:

Când a auzit cântecul, Karl a izbucnit în plâns şi lacrimile când au curs au luat cu
ele şi aşchia de oglindă din ochi şi atunci el a cunoscut―o şi a strigat plin de bucurie:
― Gretchen! Gretchen! Dar unde―ai fost atâta vreme? Şi eu unde am
fost? Şi s―a uitat împrejurul lui.
― Vai! Ce frig e aici! Ce pustiu!
Şi s―a lipit de Gretchen şi ea plângea şi râdea de bucurie. Era aşa de frumos încât până şi
bucăţile de gheaţă jucau de bucurie şi după ce s―au săturat de jucat s―au aşezat iar jos şi au
alcătuit tocmai cuvântul de care spusese Crăiasa Zăpezii că dacă are să―l formeze Karl el are să
ajungă stăpân pe sine însuşi, iar ea are să―i dea lumea întreagă şi o pereche de patine noi.
Gretchen l―a sărutat pe obraji şi obrajii s―au făcut roşii; l―a sărutat pe ochi şi
ochii au strălucit ca şi ai ei; i―a sărutat mâinile şi picioarele şi el s―a înzdrăvenit şi
s―a înviorat. Acuma, Crăiasa Zăpezii avea să se întoarcă acasă, avea să găsească
dezlegarea lui de vraja scrisă cu bucăţi sclipitoare de gheaţă.
Cei doi copii s―au luat de mână şi au ieşit din palat. Au început să vorbească de
bunica şi de trandafirii din streaşină; şi pe unde mergeau ei, vânturile nu mai băteau şi
ieşea soarele. Când au ajuns la copăcelul cu poame roşii, renul era acolo şi―i aştepta.
Cu el era şi un ren mai tânăr, cu ugerul plin, şi renul acela le―a dat copiilor lapte cald şi
i―a sărutat pe frunte. Şi renii i―au luat apoi în spate pe copii şi i―au dus la căsuţa
finlandezei şi aici s―au încălzit bine şi pe urmă i―a dus la căsuţa laponei. Lapona, în
vremea asta, le făcuse hăinuţe noi şi le dresese sania.
Cei doi reni şi cu lapona i―au dus pe copii până la hotarele ţării. Acolo unde începea iarba,
copiii şi―au luat rămas―bun de la laponă şi de la reni. Păsările cântau şi copacii erau
înmuguriţi. Şi deodată au văzut în faţa lor o fetiţă călare pe un cal frumos, pe care Gretchen îl
cunoştea (fusese înhămat la caleaşca de aur) . Fetiţa purta o căciuliţă roşie şi avea pistoale la
brâu. Era fetiţa de tâlhar; se săturase de stat acasă şi plecase acum în lumea largă, mai întâi
către miazănoapte şi după aceea avea de gând să ajungă şi prin alte părţi ale lumii. A
cunoscut―o îndată pe Gretchen şi Gretchen pe ea şi amândouă s―au bucurat grozav.
― Te pricepi straşnic să cutreieri lumea!, i―a spus ea lui Karl. Dar oare meriţi tu să
umble cineva după tine şi să te caute tocmai la capătul pământului?
Gretchen a bătut―o uşurel pe obraz şi a întrebat―o ce fac prinţul şi prinţesa.
― Au plecat în străinătate, a răspuns fetiţa de tâlhar.
― Da’ cioroiul? a întrebat Gretchen.
― Cioroiul a murit. Şi drăguţa lui cea domestică, acum o văduvă, şi―a legat o aţă
neagră de picior şi plânge după el. Dar ia spune, tu ce―ai făcut şi cum l―ai găsit?
Gretchen şi Karl i―au povestit tot.
Fetiţa de tâlhar i―a luat pe amândoi de mână şi le―a spus că, atunci când are să treacă prin
oraşul lor, are să vie pe la ei şi după aceea a pornit iar în lumea largă. Şi Karl şi Gretchen au
plecat şi ei mai departe, mână―n mână, şi pe unde ajungeau era primăvară cu iarbă verde şi cu
flori. Şi deodată au zărit turnurile unui oraş: era chiar al lor. Au intrat în oraş şi au ajuns acasă
la bunica şi s―au urcat în odăiţă, unde toate erau la locul lor, ca altădată. Ceasornicul spunea
„tic―tac” şi arătătoarele se mişcau. Dar când au intrat pe uşă au văzut că acuma erau mari,
oameni în toată firea. Trandafirii din streaşină erau înfloriţi şi lângă trandafiri erau scăunelele
pe care stăteau când erau copii. Karl şi cu Gretchen s―au aşezat fiecare pe scăunelul lui,
ţinându―se de mână. Măreţia rece şi pustie din palatul Crăiesei Zăpezii o uitaseră ca pe un vis
apăsător. Bunica şedea la soare şi citea: „Dacă nu veţi fi cum sunt copiii,
nu veţi vedea împărăţia cerurilor”.

Karl şi Gretchen s―au uitat unul la altul şi deodată au înţeles cântecul cel vechi:

Erau acuma amândoi oameni în toată firea şi totuşi copii, copii în inimile lor; şi acum
venise vara, vara caldă şi binefăcătoare.
FATA DIN SOC(Mama pomisorului de soc)

1845 The Little Elder-Tree Mother
Era odată un băieţaş care a răcit; se jucase pe afară şi se udase pe picioare, dar
nimeni nu pricepea cum şi unde, fiindcă pe jos era uscat şi nu ploua.
Mamă―sa l―a dezbrăcat, l―a pus în pat şi a prins samovarul, ca să―i facă o
ceaşcă de ceai din soc, fiindcă ceaiul încălzeşte. Chiar atunci a venit şi bătrânul care
locuia sus, tocmai sub acoperiş; n―avea nici nevastă, nici copii, dar îi erau dragi copiii
şi ştia o mulţime de poveşti şi era o plăcere să―l asculţi.
― Acuma să bei ceaiul, a spus băieţaşului mama, şi după aceea poate că ai s―auzi o poveste.
― Da, numai să―mi aduc aminte de vreuna pe care n―am mai spus―o, a zis bătrânul.
Dar unde s―a udat pe picioare băiatul? a întrebat el.
― Nu ştiu şi nu înţeleg deloc ce poate să fie, a răspuns mama.
― Îmi spui o poveste? a întrebat băieţaşul.
― Ţi―oi spune, dar mai întâi vreau să ştiu ceva; poţi tu să―mi spui cât e de adânc
canalul de pe strada unde―i şcoala?
― Până la glezne, a răspuns băiatul; dar ca s―ajungă până la glezne trebuie să mă duc
unde―i mai adânc.
― Bun! Acum am aflat unde te―ai udat pe picioare, a zis bătrânul. Desigur că vrei
să―ţi spun o poveste, dar nu mai ştiu nici una nouă.
― Fă una acuma, a spus băieţaşul. Mama zice că dumneata poţi să faci o poveste din
orice şi ştii poveşti despre toate lucrurile din lume.
― Da, dar poveştile făcute aşa nu―s mare lucru. Poveştile frumoase vin singure şi―mi
bat în frunte şi―mi spun: „Uite că am sosit!”
― Acuma nu bate nici una? a întrebat băieţaşul.
Mama a râs, a pus flori de soc în ceainic şi a turnat apa clocotită.
― Spune―mi o poveste.
― Da, numai să fie vreuna! Dar fac mofturi şi nu vor să vie decât atunci când au ele
poftă! Da’ ia stai puţin! spuse el deodată. Uite una chiar aici! E în ceainic!
Băieţaşul s―a uitat la ceainic şi deodată capacul a început să se ridice şi s―a ridicat
tot mai tare şi din ceainic au ieşit florile de soc, albe şi proaspete, şi şi―au întins în toate
părţile crenguţele.
Era acuma o tufă mare de soc, un copăcel întreg şi crengile lui se întindeau până
deasupra patului şi dădeau perdeluţele patului într―o parte. În mijlocul copăcelului, pe o
creangă, şedea o băbuţă cu o îmbrăcăminte ciudată, verde ca şi frunzele socului şi tivită cu
flori de soc mari, albe. Nu se putea desluşi bine dacă era stofă sau chiar frunze şi flori.
― Cum o cheamă? a întrebat băieţaşul.
― Romanii şi grecii cei vechi, a spus bătrânul, îi ziceau driadă, dar noi acuma nu mai
ştim ce înseamnă asta. La ţară i se zice mătuşica din soc; acesta e un nume mai potrivit
pentru ea. Şi acum uită―te la copac şi ascultă.
"Tot aşa era odată un soc înflorit în ograda unei căsuţe sărmane. La umbra lui şedeau
într―o zi cu soare doi bătrâni. Era un marinar bătrân, bătrân şi cu nevastă―sa bătrână,
bătrână şi ea. Erau străbunici acuma şi în curând aveau să serbeze nunta de aur, dar nu―şi
aduceau bine aminte ziua. Mătuşica din soc şedea în copac şi era tot aşa de bucuroasă ca şi ei.
― Eu ştiu când e nunta voastră de aur, spunea ea, dar cei doi bătrâni n―o auzeau,
fiindcă vorbeau de vremea de altădată.
― Îţi aduci aminte, zise marinarul cel bătrân, când eram copii şi ne jucam pe―aici, tot
în ograda asta în care suntem acuma? O dată ne―am apucat să facem o grădină şi am
înfipt în pământ o mulţime de crenguţe.
― Da, a răspuns bătrâna, îmi aduc aminte foarte bine. Am udat crenguţele şi una din ele s―a
prins; era o crenguţă de soc şi a crescut mare şi s―a făcut socul sub care stăm noi acuma.
― Da, spuse el; şi colo în colţ era o putină cu apă şi eu făcusem o corabie din scândurele
şi îi dădusem drumul pe apă! N―a mai trecut mult şi am plecat şi eu pe mare cu o
corabie adevărată!
― Da, dar mai întâi am fost amândoi la şcoală, spuse bătrâna. Şi ne suiam ţinându―ne
de mână în turn şi ne uitam la corăbiile cele mari.
― Da, şi după aceea am plecat şi eu şi am umblat câţiva ani prin lume.
― Da, şi cât n―am mai plâns eu după plecarea ta! Credeam c―ai murit şi ai ajuns în
fundul mării. De câte ori nu m―am sculat noaptea şi nu m―am uitat de unde bate
vântul şi dacă tu nu vii! Vântul bătea, dar tu nu mai veneai. Şi într―o zi, mi―aduc
aminte că ploua cu găleata, tocmai venise gunoierul la casa unde slujeam şi eu dusesem
căldarea cu gunoi şi stăteam acuma în poartă. Deodată a trecut poştaşul, s―a oprit şi
mi―a dat o scrisoare; era de la tine. Mult mai umblase scrisoarea asta până să ajungă la
mine! Am desfăcut―o repede şi am început s―o citesc. De bucurie şi râdeam şi
plângeam! Scriai acolo că eşti prin ţările calde, pe unde creşte cafeaua. Ce ţări minunate
trebuie să fie! Şi mai spuneai multe, multe lucruri în scrisoare şi eu citeam şi stăteam în
ploaie cu căldarea de gunoi lângă mine. Deodată mă ia cineva de mijloc…
― Da, şi i―ai dat aceluia o palmă că a văzut stele verzi…
― De unde să ştiu că tu erai? Veniseşi odată cu scrisoarea şi erai aşa de chipeş şi de
frumos, aşa cum eşti şi acuma. Aveai în buzunar o basma galbenă şi o pălărie nouă, erai
foarte dichisit. Doamne, şi ce vreme păcătoasă era şi cum mai ploua!
― Şi după aceea ne―am luat, spuse el. Ţi―aduci aminte? Şi pe urmă a venit băiatul cel
dintâi şi după el Maria şi Iacob şi Petru şi Ion şi Cristian!
― Da, şi toţi au crescut şi s―au făcut mari şi toţi vrednici.
― Şi copiii lor au avut şi ei copii, spuse bătrânul matelot, şi acuma vedem pe copiii
copiilor noştri.
― Când ne―am cunoscut noi nu era cam tot pe vremea asta?
― Da, chiar azi e nunta de aur! a spus mătuşica din soc şi şi―a întins capul printre cei
doi bătrâni, dar ei au crezut că e o vecină care a venit să―i firitisească. S―au uitat unul
la altul şi s―au luat de mână, ca pe vremuri. Şi după aceea au venit copiii şi nepoţii,
fiindcă ei ştiau că azi e nunta de aur şi îi felicitaseră pe bătrâni dis―de―dimineaţă, dar
bătrânii uitaseră. Ei îşi aduceau aminte mai bine de lucruri întâmplate odinioară decât
de cele întâmplate acum de curând. Socul răspândea mireasmă şi soarele care tocmai
scăpăta spre asfinţit îi bătea pe bătrâni drept în faţă şi amândoi erau roşii la obraz.
Nepotul cel mai tânăr a început să joace împrejurul lor şi le―a spus că astă―seară
are să fie petrecere mare, au să mănânce cartofi prăjiţi. Şi mătuşica din soc a dat din cap
în copac şi a strigat şi ea cu ceilalţi laolaltă: Ura!"
― D―apoi asta n―a fost poveste, a spus băieţaşul care ascultase.
― Poate n―o fi fost, a zis bătrânul care povestea; dar să vedem ce spune mătuşica din soc.
― Nu, n―a fost poveste, a spus mătuşica; acuma vine povestea. Poveştile cele mai
minunate ies din viaţa de toate zilele, uite aşa cum a ieşit copăcelul meu din ceainic.
Şi l―a ridicat pe băieţaş din pat şi l―a luat în braţe şi ramurile socului s―au boltit
deasupra lor, aşa că ei erau acuma ca într―un boschet şi copacul şi―a luat zborul şi
i―a dus departe.
Mătuşica din soc s―a schimbat deodată într―o fetiţă drăgălaşă, dar hainele erau tot
din stofa aceea verde cu flori albe, din care fuseseră şi hainele mătuşicăi. La piept aveau
o floare adevărată de soc şi în părul ei galben şi cârlionţat o cunună de flori de soc; ochii
îi erau albaştri. O! Era atât de gingaşă fetiţa! S―au sărutat şi acuma erau amândoi
de―o vârstă şi aveau aceleaşi bucurii.
Au ieşit din boschet ţinându―se de mână şi au intrat într―o grădină frumoasă. Lângă o
pajişte era legat de un ţăruş bastonul tatii. Faţă de copii, bastonul prindea viaţă. Când se
aşezau călare pe el, măciulia se preschimba într―un cap de cal cu o coamă lungă şi neagră.
Îi creşteau deodată patru picioare subţiri şi vânjoase şi bastonul se prefăcea într―un cal
voinic şi iute. Au încălecat şi au pornit în galop împrejurul pajiştii.
― Ne ducem departe, departe, a spus băieţaşul; ne ducem la conacul unde am fost anul trecut.
Şi alergau, alergau primprejurul pajiştii şi fetiţa, care după cum ştim nu era alta decât
mătuşica din soc, striga:
― Uite, acuma suntem la ţară. Vezi căsuţa aceea cu spatele cuptorului, care iese din zid
ca un ou mare cât toate zilele? Alături e un soc şi uite şi cocoşul care umblă prin ogradă
şi scurmă şi când găseşte ceva cheamă găinile să le dea şi lor! Ia uită―te la el cum se mai
fuduleşte! Acuma am ajuns la biserică; e aşezată pe deal, printre stejari bătrâni şi unul e
pe jumătate uscat.
― Iată―ne acuma la fierărie. Focul arde şi fierarii bat fierul cu ciocanul şi scânteile sar
în toate părţile. Şi acuma, haide la conac!
Şi tot ce spunea fetiţa care şedea călare pe baston la spatele băieţaşului se întâmpla chiar
aşa. Băieţaşul vedea tot ce spunea ea şi totuşi alergau numai de jur împrejurul pajiştii. Pe
urmă s―au jucat şi au făcut o grădină în ţărână şi ea şi―a scos din păr câteva flori de soc şi
le―a sădit în pământ şi din flori au crescut tulpiniţe, aşa cum crescuseră şi din crenguţele pe
care le sădiseră cei doi bătrâni de care am vorbit adineauri. S―au luat apoi de mână, aşa
cum se luaseră şi bătrânii când erau copii, dar nu s―au urcat sus în turn ca să vadă marea.
Fetiţa l―a luat de mijloc pe băieţaş şi amândoi s―au ridicat în văzduh şi au zburat peste
câmpii şi păduri şi ape şi a fost primăvară, şi a fost vară şi după aceea toamnă şi iarnă şi mii
şi mii de chipuri şi locuri s―au oglindit în ochii şi în inima băieţaşului. Şi fetiţa îi spunea:
„Ce vezi acuma n―ai să uiţi niciodată!”
Socul înflorit răspândea mereu mireasma lui dulce. Şi băieţaşul vedea jos trandafiri
şi fagi tineri, dar socul mirosea cel mai tare, fiindcă florile lui erau chiar pe pieptul
fetiţei şi el îşi rezema capul de pieptul ei.
― E frumos pe―aici primăvara! a spus fetiţa.
Erau acum într―o pădure de fagi. Prin poieni erau dediţei şi trifoi. O, de―ar fi
mereu primăvară în pădurea de fagi plină de miresme!
― E minunat pe―aici vara! spuse ea.
Erau acuma pe lângă un castel din vremurile vechi; zidurile roşcate şi meterezele se
oglindeau într―un lac pe care pluteau lebede. Pe câmp se legănau holdele, flori roşii şi
galbene creşteau pe marginea apei, pe garduri vii se căţărau iedera şi rochiţa
rândunelei. Seara, luna se ridica, rotundă şi mare, şi fânul adunat pe câmp mirosea
frumos. „Asta nu se uită niciodată!”
― E minunat pe―aici toamna! spuse fetiţa şi cerul era încă o dată pe atâta de adânc şi de
albastru şi pădurea se colorase în toate felurile de roşu, de galben şi de verde. Câinii de
vânătoare alergau, stoluri de păsări zburau speriate pe deasupra movilelor pe care, printre
pietre, se întindeau tufişuri de mure. Marea era albastră, întunecată şi plină de bărci şi corăbii
cu pânzele întinse, iar în şopron, babe, fete şi copii curăţau hamei şi―l puneau într―un butoi;
tinerii cântau şi bătrânii spuneau poveşti cu spiriduşi şi vrăjitori. Mai bine nu putea fi nicăieri.
― Pe―aici e frumos iarna! spuse fetiţa şi iată că toţi copacii erau acoperiţi cu polei, parcă
ar fi fost mărgean alb. Când mergeai, zăpada scârţâia sub talpă, parcă ai fi avut mereu
ciuboţele noi şi pe cer cădeau stele una după alta. În casă, pomul de Crăciun era aprins, se
împărţeau cadouri şi toţi erau veseli. Prin căsuţe ţărăneşti se auzea cântec de scripca şi
scripcarii căpătau clătite; până şi cel mai sărac copil spunea: „Ce frumos e iarna!”
Da, era frumos, şi fetiţa arăta băieţaşului toate frumuseţile şi socul îşi răspândea
mireasma şi flamura colorată cu care marinarul cel bătrân pornise pe mări flutura mereu.
Băiatul a crescut şi s―a făcut flăcău şi acuma se pregătea să plece în lumea largă, departe,
departe, în ţările calde, pe unde creştea cafeaua. Şi la plecare fata şi―a luat o floare de soc de la
piept şi i―a dat―o. El a pus floarea cu grijă într―o carte şi cât a stat prin străinătăţi, ori de
câte ori deschidea cartea nimerea mereu tot la locul unde era floarea amintirii.
Şi cu cât se uita mai mult la ea, cu atâta floarea se înviora mai tare şi el parcă simţea
mireasma pădurilor din ţara lui şi din petalele florii se ivea fata cu ochi albaştri şi
limpezi şi îi spunea în şoaptă: „Aici e frumos primăvara şi vara şi toamna şi iarna!” Şi
multe chipuri şi locuri de acasă îi lunecau prin minte.
Aşa au trecut mai mulţi ani şi acuma el era bătrân şi şedea cu soţia lui, bătrână şi ea,
lângă un soc înflorit. Se ţineau de mână aşa cum se ţinuseră cândva străbunicul şi cu
străbunica şi ca şi ei vorbeau de vremea de altădată şi de nunta de aur. Fata cu ochi
albaştri şi cu flori de soc în păr şedea sus în copac, dădea din cap către dânşii şi spunea:
― Astăzi e nunta de aur.
Apoi a luat din cununa ei două flori, le―a sărutat şi florile au strălucit întâi ca
argintul, pe urmă ca aurul şi când le―a pus pe capetele celor doi bătrâni, fiecare floare
s―a prefăcut într―o coroană de aur. Şi acuma, amândoi şedeau ca un rege şi o regină
lângă socul înflorit şi el spunea soţiei lui povestea cu mătuşica din soc, aşa cum o auzise
când era copil, şi amândoi au fost de părere că povestea asta cuprinde o mulţime de
lucruri care seamănă cu viaţa lor şi tocmai acele lucruri le plăceau mai tare.
― Da, aşa este! a spus fata din soc. Unii îmi zic mătuşica din soc, alţii îmi zic driadă, dar
numele meu adevărat este Amintirea. Eu stau în soc şi cresc cu el odată şi pot să mă duc
cu gândul înapoi şi pot să povestesc tot felul de lucruri. Ia vezi dacă mai ai floarea aceea
de demult!
Şi bătrânul a deschis cartea şi floarea era acolo, între file, proaspătă şi frumoasă,
parcă atunci ar fi cules―o. Şi Amintirea a dat din cap mulţumită şi peste cei doi bătrâni
cu coroana de aur pe cap se împrăştia acum lumina roşie a soarelui asfinţit. Au închis
ochii şi… şi… povestea s―a sfârşit.
Băieţaşul şedea în pătucul lui şi nu ştia dacă a visat ori a auzit o poveste. Ceainicul
era pe masă, dar din el nu se mai ridica nici un soc şi bătrânul care spusese povestea
tocmai se pregătea să plece şi peste o clipă a şi plecat.
― Ce frumos a fost! a zis băieţaşul. Mamă, am fost în ţările calde!
― Cred şi eu! a spus mama. După ce bei două ceşti de ceai de soc ajungi repede în ţările
calde. Şi l―a învelit bine cu plapuma, ca să nu răcească iar.
― Tu ai dormit şi noi am stat de vorbă şi ne―am tot întrebat dacă―i poveste ori
întâmplare adevărată.
― Şi mătuşica din soc unde―i? a întrebat băieţaşul.
― E în ceainic, a spus mama. S―o lăsăm să stea acolo!
PANTOFIORII ROŞII
1845 The Red Shoes
A fost odată o fetiţă tare frumoasă şi drăgălaşă, dar atât de săracă încât vara umbla
desculţă, iar iarna purta saboţi de lemn aşa de tari că gleznele i se înroşeau de ţi se rupea
sufletul văzând―o.
În inima satului, unde stătea fetiţa, locuia o bătrână care era văduva unui cizmar;
toată ziua stătea şi meşteşugea, cum putea şi ea mai bine, la o pereche de pantofiori din
rămăşiţe de postav roşu. E drept că pantofiorii nu erau prea acătării, dar femeia îi
făcuse din suflet pentru Karen, căci aşa o chema pe fetiţă.
Pantofiorii îi primise chiar în ziua când fusese înmormântată mama ei şi atunci fu
prima dată când îi puse în picioare. Se―nţelege că nu erau potriviţi pentru o fetiţă
care―şi jelea mama, dar nu avea alţii, aşa că şi―i trase pe picioarele goale şi, astfel
încălţată, o conduse pe mamă―sa pe ultimul ei drum.
Dar iată că deodată, pe lângă sărăcăciosul convoi mortuar, trecu o caleaşca în care se
afla o bătrână. Femeia se uită la fetiţă şi, făcându―i―se milă de ea, îi spuse preotului:
―Dă―mi―o mie pe fetiţă, că o să am eu grijă de ea!
Karen se gândi că poate această întâmplare se datora pantofiorilor roşii, dar doamna
cea bătrână îi spuse că erau tare urâţi şi puse să fie azvârliţi în foc. Fetiţa avea acum
haine curate şi frumoase şi învăţă să citească şi să coase, iar oamenii ziceau despre ea că
e tare drăguţă. Oglinda însă îi spunea: „Nu eşti drăguţă, eşti chiar frumoasă!".
Şi se întâmplă ca odată împărăteasa din acel ţinut să călătorească prin ţară împreună cu fata
ei, prinţesa. Toată lumea se buluci în faţa palatului şi se duse şi Karen; micuţa prinţesă
îmbrăcată într―o rochie albă şi frumoasă stătea la fereastră ca s―o poată admira mulţimea
strânsă la palat. N―avea nici trenă, nici coroană de aur, dar avea o pereche de pantofiori roşii
din marochin, nemaipomenit de frumoşi, mult mai frumoşi decât cei pe care―i avusese Karen
de la nevasta pantofarului. Şi ce poate Fi mai frumos pe lume decât nişte pantofiori roşii?!
Şi iată că veni vremea ca fetiţa să primească prima împărtăşanie, iar doamna care îngrijea de
ea puse de i se făcură haine noi şi Karen avea să primească şi pantofi noi. Şi chiar cel mai
priceput şi bogat pantofar din oraş îi luă măsura, la el acasă, unde avea nenumărate vitrine în
care şedeau cuminţi pantofi dintre cei mai frumoşi şi ghete strălucitoare. Arătau tare frumos,
dar bătrâna doamnă nu vedea prea bine, aşa că nu se arătă prea încântată la vederea lor. Iar
printre pantofii din vitrină era şi o pereche de pantofiori roşii, aidoma cu cei pe care―i purtase
prinţesa. Şi ce frumoşi erau! Pantofarul povesti că fuseseră comandaţi de un conte, pentru fiica
lui, dar până la urmă nu i se potriviseră.
―Ia uite cum mai strălucesc, trebuie că sunt din lac! zise bătrâna doamnă.
―Da, strălucesc de―ţi iau ochii! îi spuse Karen.
Şi cum i se potriveau, Karen se alese cu pantofiorii, dar doamna care avea grijă de ea
nu ştia că sunt roşii, pentru că sub nici o formă n―ar fi lăsat―o pe Karen să se ducă la
prima ei împărtăşanie încălţată cu pantofi roşii; dar vezi că fata taman aşa făcu.
Toată lumea din biserică se uita la pantofii ei. Şi când se duse spre strana unde erau
cantorii, fetei i se păru că vechile portrete de pe pietrele de morminte, şi toate feţele

bisericeşti cu sutane negre şi gulere înalte, şi până şi soţiile lor, nu―şi puteau lua ochii
de la pantofiorii ei. Iar când preotul îi puse mâna pe cap rostind cuvintele sfinte, fata tot
la pantofi se gândea. Şi nici când orga răsună solemn în sfântul lăcaş şi copiii cântară
rugăciuni cu glasurile lor gingaşe, Karen nu se gândi decât la pantofiorii ei roşii.
Iar în după―amiaza acelei zile, toţi îi spuseră bătrânei doamne că pantofii fetei erau
roşii şi doamna o certă pe Karen, spunându―i că era un lucru urât şi necuviincios ce
făcuse ea şi că de acum înainte, când va merge la biserică, va trebui să poarte pantofi
negri, chiar de―ar fi să fie vechi.
Duminica următoare fu Duminica împărtăşaniei. Karen se uită îndelung când la pantofii
negri, când la cei roşii, şi până la urină tot cu cei roşii se încălţă.
Era vreme însorită, iar bătrâna doamnă şi fetiţa o porniră pe jos spre biserică, pe o
potecă strâmtă şi prăfuită care tăia drumul prin câmpie. Când ajunseră la poarta bisericii,
dădură peste un oştean olog care se sprijinea într―o cârjă. Avea o barbă lungă şi mai mult
roşie decât sură; făcu o plecăciune până la pământ şi o întrebă pe doamnă dacă nu vrea
să―i lustruiască pantofii. Fără să stea pe gânduri, Karen îşi întinse şi ea piciorul.
―Ia te uită ce pantofi frumoşi de danţ! zise soldatul. Stau aşa de bine pe picior când
dănţuieşti! adăugă el şi lovi încetişor talpa pantofilor de lac cu mâna.
Bătrâna îi dădu un bănuţ de pomană şi intră în biserică împreună cu Karen. Şi iar se
uită toată lumea la pantofii fetei şi până şi icoanele îşi întorceau ochii după ei. Karen
nu―şi luă gândul de la pantofi nici când îngenunche, ba mai mult, uită să cânte psalmii
şi să―şi spună rugăciunea.
Lumea plecă apoi de la biserică şi bătrâna doamnă se sui în caleaşca. Karen tocmai
ridicase un picior să se suie şi ea, când soldatul cel olog zise iar:
―Minunaţi pantofi de danţ!
Şi Karen nu putu rezista ispitei, aşa că se apucă să facă vreo câţiva paşi de dans; şi
odată ce începu, nu mai fu chip să se oprească. Era ca şi cum pantofii puseseră stăpânire
pe voinţa ei. Dădu colţul bisericii în pas de dans, căci nu se putea opri, iar birjarul fu
nevoit să o ia la fugă după ea şi s―o suie în caleaşca, dar nici acolo picioarele lui Karen
nu stăteau locului, ba chiar o loviră zdravăn pe bătrâna doamnă, în cele din urmă,
doamna ceru birjarului să o descalţe pe fată şi astfel picioarele i se liniştiră.
Când ajunseră acasă, pantofii fură puşi la păstrare în dulap, dar Karen nu se putea
ţine să nu se uite întruna la ei.
Nu trecu mult şi bătrâna doamnă căzu bolnavă şi toată lumea credea că i―a sosit
ceasul. Cineva trebuia să―i poarte de grijă şi nimeni nu―i era mai îndatorat decât
Karen. Urma să fie însă petrecere mare în oraş şi fata fusese şi ea poftită. Karen se uită
la bătrâna doamnă despre care toţi credeau că nu se va mai însănătoşi, apoi la
pantofiorii cei roşii şi se gândi că nu făcea nici un rău dacă se ducea la bal. îşi puse deci
pantofii roşii, şi asta n―ar fi fost nimic, dar se duse la petrecere şi începu să dănţuiască.
Numai că atunci când voi s―o ia la dreapta, pantofii o luară la stânga, şi când voi să
urce scările, pantofii o puseră să le coboare, o duseră în stradă şi de acolo până la poarta
oraşului. Şi cum nu se putea opri din dans, se trezi că ajunse până în inima codrului.
Printre copaci văzu o licărire şi se gândi că o fi luna, căci se vedea ceva rotund ca o
faţă. Dar de fapt era soldatul cel bătrân cu barba roşie; stătea acolo, clătina din cap şi―i
spuse: ―Minunaţi pantofi de danţ!
Fata se înspăimântă când îl auzi şi vru să―şi scoată din picioare pantofii şi să―i
arunce cât colo, dar parcă i se lipiseră de tălpi; îşi sfâşie ciorapii, dar pantofii se lipiră
ele pielea picioarelor. Şi dansa întruna şi străbătu astfel în dans câmpii şi poieni, pe
soare şi ploaie, zi şi noapte; iar noaptea era de―a dreptul înspăimântător.
Ajunse astfel dansând în cimitir, dar morţii nu dansează, căci au alte îndeletniciri mai bune;
şi―ar fi dorit să se aşeze pe un mormânt sărac, năpădit de ferigă, dar nu era chip să se
oprească din dans. Şi când se duse în paşi de dans spre uşa bisericii, zări în faţa ei tui
înger în straie lungi şi albe, cu aripi care―i atârnau din umăr până―n pământ; o
privea aspru şi neîndurător şi ţinea în mână o sabie cu lama lată şi scânteietoare.
―Hai dansează, îi zise îngerul, dansează în pantofii tăi cei roşii până te―oi face galbenă
şi rece şi din trupul tău n―or rămâne decât oasele! O să dansezi din uşă în uşă şi pe
unde―or locui copii trufaşi şi necuviincioşi, pe la uşile lor o să baţi, ca să te audă şi să se
înspăimânte de tine. Dansează, hai dansează!
―Fie―ţi milă de mine! strigă Karen, dar nu mai auzi răspunsul îngerului, căci pantofii
o scoaseră din biserică şi o purtară pe câmpuri, peste drumeaguri presărate cu buturugi
uscate şi bolovăniş şi, oriîncotro o duceau pantofii, nu se putea opri din dans.
Într―o bună zi trecu dansând pe lângă o uşă care―i era bine cunoscută. Dinăuntru
se auzeau cântări din Biblie şi un sicriu împodobit cu coroane de flori fu scos afară.
Atunci îşi dădu seama că bătrâna doamnă murise şi se simţi părăsită de toţi şi pedepsită
de îngerul din ceruri care i se arătase în uşa bisericii.
Şi plecă mai departe dansând întruna, căci nu se putea opri, şi merse astfel dansând
toată noaptea. Pantofii o purtară peste mărăcinişuri şi tufişuri aspre şi se zgârie în ele
până―i dădu sângele; şi dansând printre buruieni crescute în devălmăşie, ajunse la o
căsuţă singuratică. Karen ştia cine locuia acolo, era călăul!
―Ieşi afară, îl strigă ea, bătând cu degetele în geam, ieşi afară, că eu nu pot să intru,
fiindcă n―am cum să mă opresc din dans!
―După cum văd, nu ştii cine sunt! îi răspunse călăul. Află că eu iau capetele oamenilor
răi cu securea şi ia numai auzi cum mă―ndeamnă chiar acu' să pun mâna pe ea!
―Nu―mi tăia capul, rogu―te, îi zise Karen, căci de―ar fi aşa, n―aş mai putea să mă
căiesc pentru toate păcatele pe care le―am săvârşit! Dar taie―mi picioarele să scap de
pantofii ăştia roşii!
Şi apoi îşi mărturisi toate greşelile de neiertat pe care le făcuse, iar călăul îi tăie
picioarele cu securea; şi pantofii cu cioturile de picioare o luară la sănătoasa dansând
peste câmpuri, până se pierdură în adâncul codrului.
Călăul îi făcu fetei nişte picioare de lemn şi cârje şi o învăţă un cântec bisericesc, pe
care îl cântă de obicei cei dedaţi la rele; fata sărută mâna care ţinuse securea şi o porni
la drum printre mărăcinişuri.
„Cu suferinţa mea de acum mi―am plătit păcatele pe care le―am făcut din cauza
pantofilor roşii, îşi zise Karen. Acum o să mă duc la biserică, să mă vadă toată lumea."
Şi se îndreptă în grabă spre biserică, dar când ajunse la uşă, zări pantofiorii roşii
dansând de zor înaintea ei şi, de frică, făcu cale întoarsă.
O săptămână întreagă se zbuciumă şi plânse amarnic cuprinsă de mâhnire şi jale, iar
când se făcu duminică îşi zise: „Cred că de―acu' am suferit şi m―am chinuit destul şi mă
gândesc că nu sunt mai prejos decât mulţi dintre cei care se duc la biserică şi―i nesocotesc
pe alţii cu trufia lor." Aşa că îşi făcu curaj şi plecă spre biserică; dar când ajunse la poartă,
iar văzu pantofii cei roşii dansând înaintea ei şi, cuprinsă de o spaimă grozavă, se întoarse
îndărăt şi se căi din tot sufletul pentru păcatele făptuite. Apoi se duse acasă la preot şi se
rugă să fie primită slujnică, făgăduind că va fi harnică şi va face tot ce―i stătea în putinţă
pentru a―şi dovedi credinţa faţă de stăpâni, căci nu după simbrie umbla ea, zise fata, ci
căuta doar să aibă un acoperiş deasupra capului şi să fie în preajma unor oameni buni la
suflet. Preotesei i se făcu milă de ea şi o luă să―i slujească, iar Karen se arătă harnică şi
cuviincioasă. Seara stătea cuminte şi asculta când preotul citea din Biblie pentru ai casei.
Copilaşii părintelui o îndrăgiseră tare mult, dar Karen dădea din cap a dojana ori de câte
ori îi auzea vorbind despre găteli şi alte frumuseţi lumeşti.
Duminica următoare, toţi din familia preotului se pregătiră să meargă la biserică şi o
întrebară şi pe Karen clacă nu voia să meargă cu ei, dar fata le spuse că nu, uitându―se
întristată şi cu ochii plini de lacrimi la cârjele cu care umbla. Iar după ce ai casei plecară
să asculte cuvântul Domnului, Karen se duse în odăiţa ei strâmtă în care nu avea decât
un pat şi un scaun şi se apucă să citească din cartea de rugăciuni şi cum citea ea aşa,
pătrunsă de cucernicie, vântul îi aducea la urechi sunetul orgii care cânta în biserică; şi
auzindu―l, fata se uită în sus cu faţa scăldată în lacrimi şi zise:
―Doamne, Dumnezeul meu, ajută―mă, Doamne!
Şi iată că soarele începu să strălucească şi i se înfăţişă îngerul Domnului în straiele lui
albe şi era acelaşi înger pe care―l văzuse noaptea în uşa bisericii. Dar nu mai avea în mână
sabia cu tăişul ascuţit, ci o ramură verde cu trandafiri; îngerul atinse tavanul odăiţei cu
ramura cea verde şi tavanul se înălţă şi în orice loc pe care―l atingea se ivea o stea de aur
strălucitoare; apoi atinse pereţii şi pereţii se depărtară şi Karen văzu orga care răsuna de
cântări bisericeşti şi―i văzu pe sfinţii părinţi şi pe soţiile lor şi pe credincioşii care şedeau la
locurile lor şi cântau imnuri din cărţile de rugăciuni. Era ca şi când ori biserica se mutase în
odăiţa strâmtă a bietei fete, ori odăiţa ei se făcuse biserică. Şi ea parcă sta alături de toţi
ceilalţi credincioşi, iar când terminară rugăciunile, toţi se uitară la ea şi―i spuseră:
―Ai făcut bine că ai venit, Karen!
―Am fost mântuită! zise fata auzindu―i.
Orga răsuna plină de măreţie şi copiii din cor înălţau slavă lui Dumnezeu cu glasurile
lor gingaşe şi duioase; soarele se prefira cald prin fereastră şi lumina locul unde stătea
Karen şi, dintr―o dată, inima fetei se umplu de lumină, pace şi bucurie, iar sufletul ei se
întoarse pentru totdeauna spre Dumnezeu.
SĂRITORII
1845 The Jumper
Puricele, cosaşul şi ştiuca au vrut odată să vadă care dintre ei sare cel mai sus şi de
aceea au invitat întreaga lume — şi pe oricine altul ar mai fi vrut să vină — la distracţie.
Erau trei săritori foarte buni, adunaţi într—o sală.
—Ei bine, am să—i dau fata mea de soţie celui care va sări cel mai sus! a anunţat regele.
Trebuie să se aleagă cu ceva cel care va sări cel mai sus!
Primul păşi în faţă puricele. El avea maniere elegante şi făcu câte o plecăciune de
ambele părţi, pentru că avea în vene sânge de om cuvios şi era obişnuit cu oamenii. Iar
asta, dacă stăm să ne gândim bine, înseamnă foarte mult.
Urmă cosaşul. Desigur, el era mult mai mare, dar avea şi el maniere. Purta o
uniformă verde, în care se născuse. Mai mult, spunea că provine dintr—o familie foarte
veche, care venea de departe, din Egipt, şi că acasă la el era foarte preţuit. Fusese luat
din câmp şi dus într—o casă făcută din cărţi de joc, toate cu feţe, cu partea colorată spre
înăuntru. Avea şi uşi, şi ferestre, tăiate în dreptul mijlocului reginei de cupă.
—Şi cânt atât de bine, a spus el, încât şaisprezece greieri localnici, care tot cântau încă
de când erau mici, fără să primească vreo casă din cărţi de joc, au fost atât de
impresionaţi, încât s—au făcut şi mai subţirei decât erau, după ce m—au auzit cântând.
Amândoi, şi puricele şi cosaşul, au spus în amănunt cine sunt şi de ce cred ei că

sunt demni de o prinţesă.
Dar ştiuca nu a spus nimic, ci doar că acum gândeşte mai îndelung. Toată curtea s—a
uitat la ştiucă admirând—o, pentru că recunoscusem deja că este de familie bună. Bătrânul
sfetnic al regelui, care primise trei decoraţii pentru că ştiuse să—şi ţină gura, a spus că
ştiuca are darul profeţiei: pe spate i se poate vedea dacă iarna va fi grea sau blândă, dar asta
nu poţi s—o vezi nici măcar pe spatele savantului care a scris un almanah!
—Nici eu nu spun nimic, a zis şi bătrânul rege, dar întotdeauna am făcut aşa: mi—am
ţinut gândurile pentru mine.
Atunci a început concursul de sărituri. Puricele a sărit atât de sus, încât nimeni nu
l—a mai văzut, şi cu toţii au spus că nu a sărit deloc. Ceea ce era o mare nedreptate.
Cosaşul nu a sărit decât pe jumătate atât de sus, dar a aterizat chiar pe faţa
regelui, care a spus că este revoltător!
Ştiuca a stat, şi a stat, şi s—a gândit, şi a meditat multă vreme. Cei din jur
începuseră să creadă că nu ştie să sară deloc.
—Numai să nu îi fie rău cumva! spuneau curtenii, dar ştiuca s—a întors spre ei şi le—a
spus un „şşşt"...
În cele din urmă, ştiuca a făcut o săritură mică, scurtă, până în poala prinţesei, care
stătea pe un taburet mititel poleit cu aur. La aceasta, regele a spus:
—Cea mai înaltă săritură este să sari până la fiica mea, pentru cu ea este culmea la care vor ei să
ajungă! Dar ca să ştii că trebuie să ajungi într—un asemenea loc, îţi trebuie cap. Iar ştiuca a
arătat că are cap. Picioarele îi sunt conduse de cap!

Şi îi dădu pe loc prinţesa.
—Cum aşa? Eu am sărit cel mai sus, a spus puricele. Dar nu—i nimic. Las—o să—şi
petreacă viaţa cu măscăriciul acela. Eu am sărit cel mai sus! Dar în lumea asta ai nevoie
de un trup mare ca să fii văzut!
Şi puricele, supărat, s—a dus la război, unde se spune că ar fi şi murit.
Cosaşul s—a aşezat într—un şanţ şi a început să se gândească la cum e alcătuită lumea.
Şi a început să cânte şi el:
—Trebuie un trup! Trebuie un trup!
Şi aşa cântă el de atunci un cântec melancolic, de la care a venit şi povestea de faţă.
Dar să ştiţi că povestea s—ar putea să fie o minciună, deşi a fost tipărită pe hârtie!
PĂSTORIŢA ŞI COŞARUL
1845 The Shepherdess and the Sweep
Aţi văzut vreodată un dulap vechi de lemn, înnegrit de vreme şi încrustat cu tot felul
de flori şi motive? Ei bine, un asemenea dulap trona într—un salon. Fusese moştenit de la o
stră—străbunică şi avea sculptaţi trandafiri şi lalele de aur până jos. Erau acolo cele mai
bizare forme, iar printre ele cerbi minusculi, care—şi scoteau capetele încornorate.
În mijlocul dulapului era sculptat un om întreg. Numai uitându—te la el şi îţi
venea să zâmbeşti. Şi el zâmbea — nu puteai să zici că râde. Avea picioarele unui ţap,
mici corniţe în frunte şi o barbă lungă. Copiii din casă îi spuneau „Billy—picioare—
de—ţap—şef—şi— supus—gene—ral—comandant—sergent", pentru că era un nume
greu de spus şi pentru că puţini primesc un asemenea nume. Dar era ceva să îl ai în casă,
aşa, sculptat! Şi iată—l, privind ţintă la masa de sub oglindă. Se uita acolo pentru că pe
ea se afla o minunată păstoriţă din porţelan. Avea pantofi auriţi, o rochiţă plisată, cu un
trandafir roşu, o pălărie aurie şi un toiag de păstor. Era încântătoare! Lângă ea stătea
un mic coşar, care trebuia să fie negru ca tăciunele, dar şi el era tot din porţelan. Era
curat şi alb, ca oricine altcineva, doar că trebuia să închipuie un coşar. Meşterul în
porţelan ar fi putut să facă din el şi un prinţ, pentru ei tot aia era.
Şi iată—l stând în picioare, cu scara şi cu faţa la fel de îmbujorată şi de frumoasă ca a

fetei. Asta era o greşeală, pentru că ar fi trebuit înnegrit măcar puţin. Amândoi fuseseră
puşi acolo şi, pentru că fuseseră puşi aşa, s—au şi logodit. La urma urmei, chiar erau
potriviţi unul cu altul: erau tineri, erau făcuţi din acelaşi porţelan şi erau la fel de fragili.
Lângă ei mai stătea un bibelou, de trei ori mai mare decât ei. Era un bătrân
chinez, care putea să dea din cap. Şi el era făcut din porţelan şi spunea că este bunicul
micuţei păstoriţe. Dar nu avea cum s—o dovedească! El insista însă că are drepturi
asupra fetei şi de aceea îi făcea semn din cap lui „Billy—picioare—de—ţap—şef—şi—
supus—general—comandant— sergent", care îi făcea curte păstoriţei.
—Tu ai nevoie de un bărbat adevărat, spunea bătrânul chinez. Sunt aproape sigur că un
bărbat adevărat trebuie să fie făcut din lemn de mahon. El te poate face doamna „Billy—
picioare— de—ţap—şef—şi—su—pus—general—comandant—sergent". în plus, vezi şi tu
că are un dulap plin cu argintărie, ca să nu mai vorbesc de sertarele secrete.
—Nu vreau să mă duc într—un dulap întunecos! spunea mica păstoriţă. Am auzit că are
acolo unsprezece neveste de porţelan!
—Atunci, tu o să fii a douăsprezecea! spunea chinezul. Diseară, de îndată ce dulapul începe
să scârţâie, e semn că nunta se va face. E sigur, pe cât de sigur e că eu sunt chinez!
Şi dădu din cap, cum îi era felul, şi adormi. Dar mica păstoriţă se puse pe plâns,
uitându—se la iubitul ei, coşarul din porţelan.
—Cred că am să te rog, spuse ea, să fugi cu mine în lumea largă, pentru că aici nu mai
putem sta!
—Am să fac tot ce doreşti! i—a răspuns micul coşar. Hai să fugim chiar acum. Cred că
voi putea să ţin o familie cu meseria mea!
—Vai, de—am putea să coborâm cu bine de pe masă! spuse ea. Dacă nu vom fugi în
lumea largă, am să fiu foarte nefericită.
Iar el o îmbărbăta şi îi arătă unde să—şi pună picioruşul pe marginile sculptate şi pe

reliefurile de pe piciorul mesei. El se folosi de scară şi ajunseră amândoi cu bine pe podea. Dar
când s—au uitat în sus către bătrânul dulap, acolo era o zarvă de neînchipuit! Toţi cerbii
sculptaţi îşi scoseseră şi mai mult capetele cu coarne şi îşi întindeau gâturile. „Billy— picioare—
de—ţap—şef—şi—supus—general—comandant—ser—gent" sărea în sus şi striga
către bătrânul chinez cât îl ţineau puterile:

—Uite—i că fug! Uite—i că fug!
Asta i—a înfricoşat puţin. Şi de aceea au sărit repede în sertarul comodei. Acolo se
aflau trei sau patru pachete de cărţi descompletate şi un teatru de jucărie, aranjat cât se
putea de bine. Chiar se reprezenta o piesă şi toate reginele — de caro, de cupă, de treflă şi de
pică — stăteau în primul rând, fâcându—şi vânt cu lalelele lor. în spatele lor stăteau valeţii,
care îşi iţeau capetele şi în sus şi în jos, aşa cum fac de obicei cărţile de joc.
Piesa era despre doi tineri care se iubeau, dar care nu puteau fi împreună, iar
păstoriţei îi smulse lacrimi, pentru că semăna prea mult cu povestea vieţii ei.
—Nu pot să mai suport! s—a plâns ea. Trebuie să ies din sertarul acesta imediat!
Dar când au ieşit din sertar şi s—au uitat în sus spre masă, bătrânul chinez era
treaz şi întregul lui trup se clătina — pentru că jumătatea de jos era dintr—o bucată.
—Acum vine şi bătrânul chinez! strigă mica păstoriţă, care era atât de îngrozită, încât
simţea cum îi tremură genunchii de porţelan.
—Am o idee, spuse coşarul. Să ne căţărăm pe masa de toaletă, unde sunt cosmeticele
doamnei, şi când vine bătrânul chinez, să—i aruncăm în ochi cu săruri şi lavandă.
—Nu o să meargă niciodată, a spus ea. Şi, în plus, ştiu că bătrânul chinez şi măsuţa de
toaletă au fost pe vremuri logodiţi şi întotdeauna rămâne ceva între cei care au fost atât
de apropiaţi. Nu ne—a mai rămas altceva de făcut decât să plecăm în lumea largă!
—Spune—mi, ai destul curaj să fugi cu mine în lumea largă? a întrebat—o coşarul.
Te—ai gândit vreodată cât de mare este lumea şi că niciodată n—o să te mai poţi
întoarce aici? —M—am gândit! a spus ea.
Atunci coşarul s—a uitat foarte serios la ea şi i—a spus:
—Eu ştiu un drum: prin coş. Ai destul curaj să urci cu mine prin sobă, apoi prin burlan şi la
urmă prin coş? O dată ajunşi sus, ştiu ce am de făcut. O să urcăm pe acoperiş şi nu vor mai
avea cum să ne mai prindă. Acolo, pe acoperiş, e o lume întreagă! Şi a condus—o până
la uşa sobei.
—Vai, ce întunecat e! a spus ea, dar l—a urmat prin coş, unde era întuneric beznă. —
Acum suntem în coş, i—a zis el. Priveşte! Deasupra noastră sclipeşte o stea minunată!
Pe cer era o stea adevărată, care strălucea până la ei, de parcă ar fi vrut să le
lumineze calea. Şi ei s—au târât şi s—au agăţat — era un drum îngrozitor — tot mai
sus, tot mai sus! Dar el o ridica şi o ajuta. O ţinea de mână şi îi arăta locurile cele mai
bune în care să—şi pună picioruşele de porţelan. Şi au ajuns până la marginea de sus a
coşului. Acolo s—au aşezat, pentru că erau foarte obosiţi.
—E mult prea mult! a spus ea. Nu mai suport! Lumea e prea mare! De—aş putea să mă
întorc! Eu te—am urmat pe tine în lumea largă, acum tu trebuie să mă urmezi înapoi
acasă, dacă ţii cât de puţin la mine!
Micul coşar a încercat să o convingă că greşeşte. I—a amintit de bătrânul chinez,
de „Billy—picioare—de—ţap—şef—şi—supus—general—co—mandant—sergent". Dar
ea suspina atât de tare şi—l săruta pe bietul coşar în aşa fel încât el nu mai putu face
altceva decât ce voia ea, deşi ştia că face o greşeală.
Au coborât înapoi cu mare greutate, prin coş, apoi prin sobă. Nu era deloc plăcut.
Iar când s—au văzut la gura sobei, în întuneric, au aruncat cu grijă o privire afară. Vai!
în mijlocul podelei stătea întins bătrânul chinez. Căzuse de pe masă, atunci când
încercase să vină după ei, şi se spărsese în trei bucăţi. Spatele era o bucată, iar capul se
rostogolise într— un colţ. „Billy—picioare—de—ţap—şef—şi—supus—general—
comandant—sergent" stătea la locul lui dintotdeauna şi se gândea la toate.
—Vai, e îngrozitor! a spus mica păstoriţă. Bătrânul meu bunic s—a spart în bucăţi şi
numai noi suntem de vină! Cum am să pot eu trăi cu vina asta?
Şi îşi frământa mâinile micuţe.
—Ar putea fi reparat, a spus coşarul. Poate fi prins la loc, în nituri. Nu îţi face griji
pentru el. După ce îi pun clei la spate şi îi pun un nit bun la gât, o să fie ca nou şi o să fie
în stare să ne spună multe lucruri neplăcute!
—Crezi? întrebă ea.
Şi se căţărară înapoi la locul lor de pe masă, aşezându—se chiai acolo unde
fuseseră înainte.
—Uite, am ajuns de unde am pornit, a spus coşarul. Am fi putut să ne scutim de atâta efort. —Ce
bine ar fi dacă bunicul ar putea fi reparat, a spus păstoriţa. Oare nu o să fie prea scump?
Şi a fost reparat. Familia i—a lipit spatele cu clei, iar în gât i—au pus un cui straşnic.
Era ca nou. Doar că nu mai putea să dea din cap.
—De când te—ai spart, ai ajuns sus, eşti mare, i—a spus „Billy—picioare—de—ţap—
şef— şi—supus—general—comandant—sergent". Deşi eu cred că nu ai deloc cu ce te
mândri. Ia ascultă, îmi dai fata sau nu?
Iar coşarul şi păstoriţa se uitară la bătrânul chinez cu priviri rugătoare. Le era teamă că o
să dea din cap a aprobare. Dar nu mai putea. Nu—i plăcea deloc să—i spună unui străin că are
un cui în gât pentru tot restul vieţii. Aşa ca cei doi îndrăgostiţi de porţelan au rămas împreună,
binecuvântând cuiul din gâtul bunicului. Şi s—au iubit până când s—au spart în bucăţi.
CLOPOTUL incomplet
1845 The Bell
(…) Soarele se lăsa spre apus, aerul scânteia roşu ca para, era atâta linişte în jur, încât
băiatul, feciorul regelui, căzu în genunchi intonând psalmul de seară, zicând:
―Niciodată n―am să găsesc ceea ce caut! Acum soarele o să apună, o să cadă noaptea,
noaptea de întuneric; de―aş ajunge să privesc încă o dată rotundul, roşul soare, înainte
să lunece cu totul în spatele pământului; să mă urc pe stâncile acelea, care întrec în
înălţime cei mai falnici arbori!
Prinzându―se de ierburi şi rădăcini, se căţără pe stâncile umede, unde se încolăceau şerpi
de apă şi unde broaştele râioase orăcăiau parcă la el. Ajunse sus, dar soarele nu coborâse de
tot şi se putea vedea de la acea înălţime întregă frumuseţe. Marea, nesfârşită, superba mare
îşi rostogolea valurile întinse spre ţărm, aşezându―i―se la picioare, soarele strălucea ca
uriaşă vatră, acolo unde marea şi cerul se întâlneau, topind totul în culori de jăratic, iar în
timp ce pădurea cânta şi marea cânta, la fel şi inima lui cânta odată cu ele; întreaga pădure
era o sfântă catedrală, unde copacii cu vârfurile în norii plutitori erau coloanele, florile şi
iarba erau covorul cel catifelat, iar cerul însuşi o uriaşă cupolă. De sus, culorile de purpur se
stinseră, în momentul în care soarele dispăru, dar se aprinseră milioane de stele, strălucind
ca alte milioane de lămpi de diamant, încât băiatul îşi ridică braţele spre cer, spre mare şi
spre pădure şi în acea clipă, dinspre dreapta sa, se zări venind cu cămaşa sa cu mâneci
scurte şi saboţii de lemn, băiatul cel sărman; ajunsese acolo mai devreme, pe drumul pe care
şi―l alesese şi acum alergau unul în întâmpinarea celuilalt, iar când se întâlniră se luară
unul pe celălalt de mână în marea catedrală a naturii, când, deodată, deasupra lor bătu acel
clopot invizibil şi sfânt, în timp ce sufletele unor oameni care au fost, pluteau în jurul lor, ca
în dans, într―un slăvit aleluia.
ACUL DE CÂRPIT
1846 The Darning-Needle
A fost odată un ac de cârpit, care―şi dădea nişte aere, de parcă ar fi fost ac pentru
dantela. El le spunea degetelor care îl apucau să fie atente cum îl ţin, ca să nu cadă pe podea
din pricina fineţii sale... Iar degetele îl prindeau mai bine şi îl strângeau de mijloc, spunând :
―Ei, până acolo nu ajungem noi!
―Vedeți? Am şi trena, spunea acul, spunea acul, care trăgea după el o aţă lungă şi fără
noduri.
Degetele l―au înfipt straşnic în papucul fetei de la bucătărie, care tocmai îşi peticea
încălţările rupte.
―Ce munca înjositoare! spuse acul de cârpit. N―am să ajung niciodată de partea
cealaltă! O să mă rup! O să mă rup!
Şi s―a rupt.
―Ce v―am spus eu? se supăra acul. V―am spus că sunt prea fin!
"Nu mai e bun de nimic", se gândiră degetele, dar încă erau obligate să―l ţină strâns.
Fata de la bucătărie picura pe el puţină ceară pentru sigilii şi îl înfipse în baticul ei.
―Ei, vedeţi? Acum sunt o broşă! spuse acul e cârpit. Eram sigur că într―o zi tot o să
ajung bine de tot! Dacă ai fost odată cineva, rămâi toată viaţa cineva!
Şi râse în sinea lui, pentru ca dinafară nu ştii niciodată de ce râde un ac de cârpit. Şi
era foarte mândru de el, de parcă ar fi mânat o trăsură, şi se uita în toate părţile.
―Pot avea onoarea de a vă întreba dacă sunteţi cumva din aur? întreabă el un bold,
care îi era vecin. Arătaţi minunat şi aveţi chiar şi propriul dumneavoastră cap. Dar e
atât de mic! Trebuie să vă îngrijiţi să crească, pentru că nu oricine poate primi la capăt
o picătură de ceară de sigiliu!
Şi se foi atât de plin de el, încât se desprinse din batic şi căzu în chiuvetă, chiar în clipa
în care slujnica de la bucătărie se ridica.
―Am pornit în călătorie! spuse acul de cârpit. Numai să nu mă pierd.
Dar s―a pierdut.
―Sunt prea fin pentru lumea asta! îşi spuse el, ajuns într―un şanţ. Sunt atât de
conştient de lucrul acesta şi asta mă mai consolează.
Şi se ridică drept, spunându―şi că nu are rost să se întristeze.
Pe deasupra lui pluteau tot felul de lucruri : beţişoare, bucăţi de hârtie şi multe altele.
―Ia te uita la ele cum plutesc! spuse acul de cârpit. Şi habar n―au ca eu sunt aici şi
privesc nepăsător! Uite un băţ! Nu se gândeşte la nimic altceva decât la beţe şi el însuşi e
un băţ! Uite cum pluteşte şi paiul acela, cum se mai roteşte şi se răsuceşte! Nu te mai
gândi la tine atât, ca o să te împotmoleşti printre pietrele pavajului! UIte şi un ziar! Tot
ce scria în el s―a uitat de mult şi el pluteşte aşa, despletit, în vreme ce eu stau aici,
răbdător şi liniştit! Ştiu ce sunt şi ştiu că aşa am să rămân!
Într―o zi, lângă el a sculptat frumos ceva, iar acul nostru a crezut că e diamant. Dar
nu, era doar un ciob de sticlă. Acul nostru se apropie de ciob şi i se prezentă drept broşa.
―Pot să vă întreb dacă sunteţi cumva un diamant? Sunteţi? nu―i aşa?
Pe data începură să gândească foarte frumos unul despre celălalt şi începură să
vorbească despre răutatea lumii.
―Da, am trăit într―o cutiuţă care aparţinea unei fete, a spus acul de cusut. Şi fata
aceea era slujnica la bucătărie. Şi avea la fiecare mână câte cinci degete, dar să ştii că în
viaţa mea n―am întâlnit pe nimeni mai încrezut decât aceste cinci degete. Şi cu toate
acestea, ele existau doar pentru a mă ţine pe mine, să mă scoată din cutiuţa şi să mă
pună la loc în cutiuţă. ―Dar străluceau? se interesa ciobul de sticlă.
―Sa strălucească? Aş, spuse acul. Nici pomeneală. Nu aveau de ce să fie atât de încrezute.
Erau cinci fraţi, aşa s―au născut, degete. Erau mereu drepte, unul lângă celălalt, deşi aveau
lungimi diferite. Cel mai din margine era scurt şi gros. El nu prea stătea în rând cu celelalte
degete. Şi nu avea decât o încheietură şi nu prea pute aşa se aplece pre tare. Dar spunea că
dacă cineva nu ar avea acel "opozabil", care de fapt este el, atunci acel cineva ar fi scutit de
armată! Urmă unul care se bagă în toate, lucruri dulci sau amare, care arătă spre soare sau
spre luna şi era unul dintre cele două care se strângeau atunci când scriau. Cel mai lung
dintre ei se uita de sus la fraţii lui. Mai era unul care purta un inel în jurul burţii şi, în
sfârşit, micuţul, care nu făcea nimic şi era mândru tare de asta. Erau lăudăroşi. Şu lăudăroşi
au rămas, aşa că m―au aruncat în chiuvetă!
―Și iată―te aici, strălucitor, spuse ciobul de sticlă.
În aceeaşi clipă, prin sunt a venit mai multă apă, care a luat cu ea ciobul de sticlă.
―A fost înaintat! spuse acul de cusut. Dar eu stau aici, unde mă aflu. Sunt prea fin, ceea
ce e demn de respect.
Şi rămase aşa, drept, gândindu―mă la multe lucruri.
―Sunt înclinat să cred că m―am născut dintr―o rază de soare, atât sunt de fân! Şi
uite, soarele pare să mă caute aici, sub apă. Din păcate, sunt atât de fin încât nici mama
mea nu mă mai poate găsi! Ehei, dacă aş mai avea ochiul care mi s―a rupt, aş putea să
plâng. Dar nu, n―aş face―o, e nedemn să plângi.
Într―o zi, copiii vagabonzi de pe strada căutau prin sunt. Au găsit cuie ruginite,
bănuţi şi altele. Era o îndeletnicire murdară, dar le plăcea.
―Au! a strigat unul dintre ei, înţepându―se în acul de cusut. Ia te uita, un cui!
―Nu sunt cui, sunt un ac fin, a spus acul de cusut, dar nimeni nu l―a auzit.
Ceară de sigiliu se dusese, iar el se înnegrise. Dar auzise el că ţinuta neagră te slăbeşte,
aşa că se credea mai subţirel ca niciodată.
―Vine o coajă de ou! strigară copiii, înfigând în coaja acul.
―Ce pereţi albi şi ne negru sunt eu! a spus acul acul de cârpit. Asta înseamnă să mergi
înainte! Bine ca acum pot fi văzut! Numai să nu am rău de mare! Nu―mi place să vărs!
Dar nu a avut rău de mare şi nici nu a vărsat.
―La raul de mare e bine să ai un stomac de oţel, şi acum vezi că e mai bine decât să fii om.
Mie mi―a trecut. Cu cât eşti mai fin, cu atât înduri mai multe.
Coajă de ou crăpă sub roata unui car ce trecu peste ea.
―Doamne, cum mai ţiuie! spuse acul de cârpit. Acum chiar o să―mi fie rău de mare tot
timpul. Mă rup! Mă ruuuuup!
Dar nu s―a rupt, deşi peste el a trecut o întreagă încărcătura de car. Acum stă întins
cât era de lung şi aşa avea să rămână!
FETIŢA CU CHIBRITURI
1846 The Little Match-Seller
Era un ger grozav; ningea şi începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou.
Pe frigul acela şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul gol, şi cu
picioarele goale. Avusese ea doar nişte papuci când plecase de―acasă, dar nu―i folosiseră
mult: erau nişte papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, şi erau aşa de largi pentru
ea, încât mititica―i pierdu grăbindu―se să treacă o stradă, unde cât p―aci era să fie
strivită între două trăsuri. Unul din papuci nici nu―l mai găsise, iar celălalt îl luase un băiat
care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui, când o avea şi el unul.
Fetiţa mergea cu picioarele ei goale, roşii―vinete de frig; şi―n şorţul ei vechi ţinea
strâns un vraf de cutii cu chibrituri şi mai avea şi―n mână o cutie. Fusese o zi rea
pentru dânsa şi nimeni nu―i cumpărase în ziua aceea nimic, şi n―avea prin urmare
nici un ban; şi―i era foame şi frig tare. Biata fetiţă! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei
lung şi bălai, care se încreţea frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul
ei creţ. Luminile străluceau pe la ferestre, miros de fripturi se răspândea în stradă; era
ajunul Anului Nou, iată la ce se gândea ea.
Se opri şi se ghemui într―un colţ dintre două case, din care una ieşea în stradă mai mult ca
cealaltă. Îşi strânse picioruşele sub dânsa. Frigul o pătrundea din ce în ce mai mult, şi totuşi
nu―i venea să se ducă acasă; aducea înapoi toate chibriturile, şi nici un bănuţ măcar. Tatăl său
are s―o bată; şi afară de asta, şi acasă nu era tot aşa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperiş şi
vântul sufla în voie, cu toate ca fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu trenţe vechi.
Mânuţele ei erau aproape îngheţate de frig. A! Un chibrit aprins le―ar putea face bine. Dac―ar
îndrăzni să scoată unul, numai unul din cutie, să―l zgârie de zid şi să―şi încălzească degetele!
Scoase unul: hârşti! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumânărică, ţinu
mânuţa deasupra flăcării. Ce lumină ciudată. I se păru fetiţei că sta lângă o sobă mare de fier,
care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntru ardea focul şi era aşa de cald; dar ce―i
oare asta? Fetiţa îşi întindea acum picioruşele ca să şi le încălzească şi pe ele; flacăra se stinse şi
soba pieri; fetiţa rămase stând cu rămăşiţa de chibrit în mână.
Hârşâi un altul, care se aprinse, străluci, şi zidul în care bătea lumina se făcu
străveziu ca o pânză subţire. Fetiţa putu vedea până―ntr―o odaie unde era o masă
acoperită c―o faţă albă, pe care sclipeau porţelanuri subţiri; în mijloc era o gâscă friptă
umplută cu prune şi cu mere ce răspândeau un miros plăcut; şi, lucru de necrezut,
deodată gâsca sări de pe masa, şi veni cu furculiţa şi cuţitul în spinare până la biata
fetiţă. Chibritul se stinse, şi nu mai avu în faţa ei decât zidul rece şi gros.
Mai aprinse încă unul. Deodată se văzu şezând sub un pom frumos de Crăciun; e mult mai
mare şi mai împodobit decât a văzut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele
ardeau pe crengile verzi, şi poze de tot felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau
că―i zâmbesc. Fetiţa ridică amândouă mâinile; chibritul se stinse: toate lumânărelele din pom
se înălţau tot mai sus, tot mai sus, şi ea văzu deodată că luminiţele acelea erau stele.
Una din ele căzu şi trase o dunga mare de foc pe cer.

„A murit cineva”, îşi zise micuţa; căci bunica ei, care fusese foarte bună pentru
dânsa şi care acum nu mai trăia, îi spusese adesea: „Când cade o stea, un suflet se înalţă
la Dumnezeu”.
Mai trase încă un chibrit pe zid: şi se făcu o lumină mare, în mijlocul căreia era
bunica ei în picioare, şi era aşa de strălucitoare, o privea blând şi duios!
― Bunică, strigă fetiţa, ia―mă cu tine. Când s―o stinge chibritul, ştiu că n―o să te mai văd. Ai
să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca şi soba de fier, ca şi gâsca friptă, ca şi frumosul pom de
Crăciun. Şi aprinse repede toate chibriturile ce―i mai rămăseseră în cutie, căci voia să vadă
mereu pe bunicuţa ei. Se făcu o lumină ca ziua. Niciodată bunica nu fusese aşa de frumoasă, aşa
de mare. Ea luă pe fetiţă în braţele ei, şi amândouă zburară vesele în strălucirea aceea, aşa sus,
aşa sus, şi nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.
Dar în colţul dintre cele două case, când se lumină de ziuă, zăcea jos fetiţa, cu obrajii roşii,
cu zâmbetul pe buze… moartă, moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului. Ziua Anului
nou o găsi acolo zgribulită cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă.
„A vrut să se încălzească”! zise cineva. Nimeni nu ştiu ce frumuseţi văzuse faţa, şi―n
ce strălucire intrase împreună cu bunica, în ziua Anului nou.
MICUL TUK
1847 Little Tuk
În copilărie, din dorinţa de a―şi rosti numele, din Carl, a ieşit Tuk şi aşa i―a rămas.
Tuk îşi împărţea timpul având grijă de surioara să mai mică Gustavè, dar şi cu ochii
în carte; avea de învăţat, pentru a doua zi, oraşele din insula Zeelandă plus alte noţiuni
legate de aceasta. Venirea mamei acasă îi uşurează băiatului treaba căci femeia o ia pe
micuţă, lăsându―l pe băiat captiv în cartea de geografie. Acesta se aşează la fereastră şi
citeşte cât de mult poate căci seara începea să―şi facă simţită prezenţa iar mamă nu―şi
permitea să folosească lumânările pe orice şi oricând.
Imaginea bătrânei spălătorese cărând cu greu o găleată cu apă, zărită pe fereastră, o
determină pe mama lui Tuk să―şi trimită odorul să o ajute pe femeie. Băiatul,
ascultător merge să îndeplinească ruga mamei, însă la întoarcere deja se făcuse seară.
Fără a mai putea învăţa, micuţul se aşează în pătuţul său mic şi sărăcăcios şi―şi pune
cartea sub cap căci auzise el că astfel informaţiile din manuale intră mai uşor în minte.
Vis sau nu, bătrâna spălătoreasă i se arată băieţelului, dornică să―l ajute pe acesta la
rândul ei, după care cartea i se mişcă sub cap, iar din ea a apărut o găină din oraşul
Kioge. Înaripata îi povesti micuţului despre numărul locuitorilor de aici, despre bătălia
ce avuseseră loc şi multe alte lucruri importante, de reţinut.
În vis îi apăru şi un papagal din Presto. După întâlnirea cu pasărea, micul Tuk se visă
călare pe un armăsar, iar în faţa sa era un cavaler îmbrăcat de gală, cu un coif lucios şi
pene. Aceştia se plimbau în jurul oraşului Vordingborg, un loc de vis. Castelul se ridica
măreţ dominând capitala regală.
La apariţia zorilor, toate minunăţiile au dispărut una câte una, rămânând un singur
turn pe locul unde era întregul castel, iar oraşul devenise tare mic şi prăpădit.
Când a deschis ochii, micuţul băiat a crezut că totul fusese doar un vis, dar apariţia unui
marinar mic şi delicat, lângă el, îi alungă această bănuială. Nou―venitul era din Korsoer. Tuk a
putut astfel să descopere bogăţiile locului, de la grădinile minunate şi până la vechea biserică.
Apoi toate au dispărut, iar în faţa lui Tuk se găsea acum doar o bătrână ţărancă. Aceasta venea
de la Soro, unde Dumnezeu ţinea cu oamenii căci aici iarba creştea şi în piatră.
Cu toate acestea somnul micuţului Tuk se aşeza tot mai profund, iar băieţelul se visă
cu sora sa, zburând peste Zeelandă.
În vis, viitorul micului Tuk a fost descris: acesta va deveni bogat şi fericit, iar de
numele său mulţi oameni vor auzi. Visul s―a sfârşit repede căci se făcuse zi. Băieţelul a
citit lecţia de câteva ori până ce a priceput―o, după care spălătoreasa l―a vizitat,
mulţumindu―i pentru ajutorul acordat şi „promiţându―i” că visul i se va împlini.
Chiar dacă copilul uitase visul, Dumnezeu ştia de el!
CASA CEA VECHE

1848 The Old House
Departe, la capătul uliţei, se zăreşte o casă veche, uitată parcă de vreme. Poate să
aibă o vechime cam de trei sute de ani. Aşa scrie pe grinzile unde se mai pot încă citi
crâmpeie de stihuri, întocmite ca în vremea de demult. Iar deasupra fiecărei ferestre se
vede cioplit din lemn un chip neasemuit de caraghios.
Catul de sus e mai ieşit în afară decât cel de jos. Din marginea acoperişului se pleacă o
streaşină de plumb ce sfârşeşte cu un cap de balaur. Apa de ploaie ar trebui să se scurgă pe
gura balaurului, dar i se scurge dedesubtul burţii, streaşină având o gaură în mijloc.
Peste drum de casa veche s—au ridicat clădiri noi şi frumoase. La fereastra uneia
sta într—o zi un băieţaş cu obrajii trandafirii, cu ochii limpezi şi plini de strălucire,
căruia îi plăcea foarte mult casa dărăpănată. I se părea atrăgătoare deopotrivă când o
îmbrăca soarele în lumină şi sub potopul razelor de lună.
Toate celelalte case înşirate de—o parte şi de alta a uliţei sunt noi şi frumoase, cu
ferestre mari şi ziduri curate. Privindu—le, îţi vine a crede că nu vor să aibă nimic de—a
face cu casa veche. Şi poate că—şi vor fi zicând: „Cât oare va mai dăinui această magherniţă
în uliţa noastră, ca o adevărată batjocură? Balcoanele sunt atât de ieşite în afară încât, de la
ferestrele noastre, nu poate nimeni să vadă ce se petrece înăuntru. Scara e atât de largă
încât ar duce parcă în saloanele unui castel, şi e înaltă cât o turlă de biserică. Grilajul de fier
parcă s— ar deschide în gura unui cavou, cu porţile lui de aramă. Curată bătaie de joc!"
De câte ori privea copilul spre zidurile vechii clădiri de pe care căzuse tencuiala, i
se trezeau în minte tot felul de imagini, care mai de care mai bogate în tainice frumuseţi.
îşi închipuia cum trebuia să fi fost uliţa pe vremuri, cu scări, balcoane şi acoperişuri
ascuţite. Şi nu vedea în preajmă decât soldaţi cu halebarde şi zgripţori stând de veghe la
fiecare colţ de casă.
În casa veche locuia un moşneag cu pantaloni cârpiţi cu piele în dreptul
genunchilor; purta un surtuc cu nasturi de alamă la fel de sărăcăcios. în fiecare
dimineaţă, la moşneagul acesta venea un altul, tot atât de bătrân, care făcea târguieli şi
deretica prin casă. Prin urmare, moşneagul trăia singur cuc în toată casa.
Din când în când, se ivea la fereastră şi privea de—a lungul uliţei. Băieţaşul de
peste drum îi da bineţe cu o clătinare a capului. Bătrânul îi răspundea în acelaşi chip, cu
bunăvoinţă. Astfel, ajunseră să se cunoască şi se împrieteniră în scurtă vreme, cu toate
că nu vorbiseră niciodată. Dar, la urma urmei, nici nu se simţea nevoie de aşa ceva.
Copilul îşi auzise părinţii spunând:
—Bătrânul de peste drum ar duce—o bine dacă n—ar fi atât de singur.

În cea dintâi duminică de după aceea, copilul înveli ceva într—un petic de hârtie şi,
furişându—se până în dreptul porţii de peste drum, aşteptă să se ivească bătrânul care
făcea târguieli, şi—i spuse:
—Te rog să ai bunătatea să duci stăpânului dumitale darul acesta din partea mea. Am
doi soldaţi de plumb; pe unul i—l dăruiesc dumnealui, ca să nu mai fie atât de singur.
Sluga se arătă nespus de mulţumită şi se grăbi să—i ducă stăpânului soldatul de plumb,
iar după câtăva vreme se ivi din nou în uliţă şi—l pofti pe băiat să vină pentru câteva ceasuri în
casa veche. Părinţii nu se împotriviră şi copilul fu luat de mână şi dus în casa moşneagului.
Alămurile cu care era împodobită scara păreau să aibă de astă dată o şi mai mare
strălucire. Parcă înadins fuseseră poleite, ca să—i placă tânărului oaspete.
Deschise uşa. Cât era gangul de lung, pe pereţi erau înşirate tablouri vechi:
războinici în fireturi şi castelane în rochii de mătase. Ciudat, însă, războinicii se mişcau,
iar mătasea avea un foşnet de—abia simţit.
Ajunseră apoi în dreptul unei scări din care jumătate ducea la catul de jos. Se
opriră în faţa unei galerii, mai mult o ruină, plină de crăpături şi cu tencuiala căzută.
Smocuri de iarbă se iveau printre crăpături, fără să mai spunem că toată galeria, curtea
şi zidurile împrejmuitoare erau pe de—antregul acoperite cu iarbă şi curpeni, de—ai fi
zis că te aflai într—o grădină.
Ici, colo, de—a lungul acestei galerii, se zăreau glastre cu flori; toate aceste glastre
aveau înfăţişare omenească şi urechi de măgar. Florile crescuseră în voie, mai mult sau
mai puţin îngrijite. într—o glastră se zărea o garoafă plină de boboci. Aceştia se răsfirau
în toate părţile, şoptindu—şi între ei:
—Aerul ne prieşte şi soarele ne scaldă în lumină. Duminica viitoare vom avea între noi o
floare minunată.
Trecură în altă încăpere, ai cărei pereţi erau căptuşiţi cu piele de porc mistreţ, în care
se zăreau ţinute flori mari de aur. Un glas, smuls parcă din adâncuri, îngâna:
Aceste flori de aur pieri—vor în curând,

Dar pielea tăbăcită nu va pieri nicicând...
În odaie se aflau jilţuri cu spătare înalte, frumos lucrate, şi cu braţe strunjite de—o
parte şi de alta.
„Odihniţi—vă!", parc—ar fi zis aceste jilţuri.
În cele din urmă, pe băieţaş îl călăuziră în odaia unde locuia bătrânul.
—Îţi mulţumesc, dragul meu prieten, pentru soldatul de plumb pe care mi l—ai trimis,
spuse moşneagul, şi—ţi mulţumesc pentru că ai venit la mine!
„Mulţumesc! Mulţumesc!", păreau că şoptesc toate cele din jur.
Şi erau atât de multe, încât îţi venea să crezi că se aşezaseră unele în spatele
celorlalte ca să—l poată vedea mai bine pe băieţaş.
Sus, în mijlocul peretelui, se afla o cadra. O femeie frumoasă, tânără şi plină de
voioşie, îmbrăcată ca pe vremuri, cu părul pudrat şi înfăţişarea mândră, părea că se
smulgea din cadra, privind spre copil cu ochi plini de bunătate. Acesta îl întrebă pe
bătrân: —De unde ai această cadra?
—Am cumpărat—o de la vechituri — răspunse bătrânul. Acolo se găsesc o mulţime la fel. Nu le
bagă nimeni în seamă, deoarece toţi cei zugrăviţi în ele au murit de mult. Pe vremuri, însă, am
cunoscut—o pe această femeie. S—a stins, poate să fie de atunci o jumătate de veac. Dedesubtul
cadrei, într—un potir de sticlă, se zărea un mănunchi de flori veştede, păstrate şi ele pesemne
de—o jumătate de veac. Limba ceasornicului uriaş din perete se mişca necontenit, când la
dreapta, când la stânga, în timp ce minutarele se învârteau. Toate în odaia
aceea erau vechi şi prăfuite. Dar bătrânul parcă n—ar fi luat seama la nimic.
—Părinţii mei — rosti într—un târziu copilul — spuneau că dumneata trăieşti singur cuc.
—Hei, răspunse bătrânul, vin în dese rânduri şi mă vizitează gânduri din vremuri apuse, cu
tot alaiul lor de mângâieri. Şi apoi, nu te am acum pe tine în preajmă? De ce m—aş plânge?
Acestea zicând, bătrânul scoase din raft o carte cu desene. Erau într—însa lucruri
de toată frumuseţea, dar neasemuit de vechi: căleşti cum nu se mai văd în zilele noastre,
soldaţi îmbrăcaţi numai în fireturi, târgoveţi cu flamuri fâlfâitoare în mâini. La o
paradă, croitorii înaintau cu steagul în frunte, pe care era cusută o foarfecă sprijinită de
doi lei. Cizmarii avea şi ei un steag pe care nu se zărea nici urmă de încălţăminte: în
schimb, cususeră pe pânză un vultur cu două capete, fiindcă e ştiut lucru că la cizmari
totul trebuie făcut în aşa fel încât să poţi spune: „Frumoasă pereche!"
Cartea aceea cu desene era într—adevăr minunată.
După câtva timp, bătrânul trecu în odaia de alături, ca să aducă mere, cofeturi şi nuci.
Hotărât lucru, era neasemuit de frumos în casa veche.
În această vreme, soldatul de plumb se tânguia:
—Pentru mine e un adevărat chin să trăiesc în această casă. Mă simt atât de singur şi mă
cuprinde atâta tristeţe! La urma urmei, când ai fost obişnuit să trăieşti în mijlocul unei familii,
cu greu te poţi deprinde să duci o viaţă de sihastru. Aici mă simt cât se poate de stingher. Ziua
mi se pare nesfârşit de lungă. Nu e ca în altă casă, unde părinţii stau de vorbă, iar ţie ţi se
îngăduie să mai faci puţină gălăgie în neastâmpărul copiilor. In casa acestui bătrân e o
adevărată pustietate. Cine oare îi trece pragul? Să fi făcut el vreodată un pom de Crăciun?
Bănuiesc că nu se gândeşte decât la moarte. Nu ştiu ce să mă fac de atâta plictiseală!
Auzindu—l, băieţaşul îi spuse:
—N—ar trebui să iei lucrurile prea în negru. Mie, dimpotrivă, toate îmi sunt pe plac
aici. Şi— apoi, n—ai auzit că deseori trece pragul casei alaiul de gânduri ale unor
vremuri apuse, neasemuit de frumoase?
—Poate, răspunse soldatul de plumb, dar mie toate acestea îmi sunt necunoscute. Nu
mai vreau să trăiesc aici.
—Cu toate astea, n—ai încotro, zise copilul.
Bătrânul se ivi din odaia de alături, cu bunătăţile făgăduite. Copilul uită numaidecât de
soldatul de plumb şi porni spre casă cu inima plină de bucurie, cu braţele încărcate de daruri.
Trecură zile şi săptămâni. Bătrânul şi copilul îşi dădeau bineţe în fiecare zi de la
fereastră, până când, într—una din zile, micuţul îi făcu o nouă vizită moşneagului.
Paloşele războinicilor din cadre zăngăneau; mătăsurile aveau un foşnet de—abia simţit;
aurăria ţintuită în blana de porc mistreţ sclipea ca şi înainte şi nimic nu părea să se fi
schimbat, deoarece minutele şi ceasurile în casa veche se păstrau la fel cu cele din trecut.
—Eu nu mai pot să îndur această singurătate, se tângui soldatul de plumb. îmi vine să plâng de
ciudă. E atât de trist aici! Mai bine să fiu trimis la război şi să rămân schilod decât să duc o
astfel de viaţă cu care nu mă pot împăca. Sunt eu sătul de alaiul gândurilor mele. Şi de câte ori
m—apucă gândurile, îmi vine s—o iau la fugă. Pe toţi ai mei din casa de peste drum îi văd în
fiecare zi, de parcă i—aş avea lângă mine... Dar iată ce mi s—a întâmplat într—o zi. Se făcea că
era duminică de dimineaţă; copiii şedeau în picioare în jurul mesei, făcându—şi rugăciunea de
totdeauna, cu mâinile împreunate, urmând pilda părinţilor. Deodată, uşa s—a deschis şi mica
voastră surioară Măria, care n—a împlinit încă doi ani şi care începe să zburde de câte ori aude
un cântec, orice fel de cântec ar fi, s—a năpustit în odaie. Fără să ţină seamă de cele ce se
petreceau în jurul ei, a început să joace, dar n—avea cum să prindă măsura, deoarece cântecul
era foarte tărăgănat, aşa c—a rămas într—un picior, cu braţele întinse, sărind când pe unul,
când pe celălalt. Dar vai de aşa joacă! Voi eraţi tare cuminţi, cu toate c—aţi vrut să—i ţineţi
tovărăşie. Am început să râd în mine şi, din această pricină, am căzut de pe masă şi mi—am
făcut un cucui în creştetul capului, pe care îl am şi acum. M—a pedepsit Dumnezeu
fiindcă râsesem. Asta însă m—a bucurat peste măsură şi îmi face plăcere să rechem alaiul
acesta de mulţumire ce mi se pare foarte vechi. Ia spune, mai cântaţi voi duminica, aşa cum
făceaţi pe vremuri? Şi ce mai face micuţa Măria? Dar camaradul meu e bine, sănătos? El,
nu mai încape îndoială, n—are de ce să se plângă. Pe câtă vreme bietul de mine...
—O dată ce te—am dăruit bătrânului, nu te mai pot lua înapoi, răspunse cu .hotărâre
băieţaşul. Asta ar trebui să—ţi intre în cap o dată pentru totdeauna.
În acest timp, bătrânul se ivi cu o lădiţă în care se aflau fel şi fel de lucruri: cărţi vechi
cu desene aurite pe margini, aşa cum nu se mai văd astăzi, cutioare şi altele. Bătrânul îi
arătă copilului mai multe lădiţe, apoi dădu într—o parte capacul clavirului şi, în clipa când
începu să—şi plimbe degetul pe clape, acestea scoaseră un sunet înăbuşit, venit parcă din
altă lume, care însoţea cântecul tărăgănat şi dureros al bătrânului.
—Cântecul acesta îl cânta femeia din cadra, şopti bătrânul. Şi privi cu adâncă tristeţe
spre chipul din perete, în ochi c—o strălucire neobişnuită.
—Eu vreau să fiu trimis la război! Vreau să fiu trimis în luptă! strigă soldatul de plumb,
cu atâta îndărătnicie încât se rostogoli pe podea.
—Unde să fie soldatul nostru de plumb? întrebă moşneagul în clipa când nu—l mai zări
pe masă.
Îl căutară îndelung, şi el şi băieţaşul, dar nu—l găsiră nicăieri.
—Lasă—l, am să dau eu odată peste el, şopti bătrânul.
Dar soldatul de plumb căzuse printre două scânduri, podeaua fiind găurită, şi
rămase acolo ca într—o groapă.
Ziua trecu şi copilul se întoarse acasă. Mai trecu o săptămână, şi după ea multe
altele. Venise iarna şi ferestrele fiind îngheţate, băieţelul trebuia să sufle în geam ca să
limpezească un petic de loc prin care să privească la casa veche. O văzu acoperită de
zăpadă, cu scările troienite, ca şi cum n—ar mai fi locuit nimeni într—însa. Şi într—
adevăr, nu mai locuia nimeni întrânsa, căci bătrânul murise.
Către seară, aduseră dricul în care fu aşezat sicriul bătrânului, ce trebuia dus undeva
la ţară, pesemne locul unde bietul bătrân avea să se odihnească mai ferit de vuietele
oraşului. Nu se zări nimeni în urma sicriului. Toţi prietenii bătrânului erau morţi de cine
ştie când. Şi băieţaşul trimise din fugă cu mâna câteva sărutări pe urma celui dus dintre vii.
După câteva zile, casa veche fu scoasă la vânzare. Copilul privea de la fereastră
cum toate lucrurile erau îngrămădite în stradă: cadrele cu războinici în fireturi şi
castelane în rochii de mătase, glastrele cu flori în chip de cap de om şi cu urechi de
măgar, jilţuri şi scrinuri vechi, şi câte altele. Toate se împrăştiară care încotro. Portretul
femeii frumoase, cumpărat de la vechituri, se întoarse tot acolo, ca să rămână atârnat în
perete, deoarece nimeni n—o cunoscuse vreodată şi nimeni n—avea ce face cu
frumuseţea ei încremenită pe un petic de pânză.
O dată cu primăvara, casa fu dărâmată, căci nu mai era decât o ruină. Se vedea
din stradă odaia căptuşită cu blană de mistreţ; dar blana era jerpelită şi curpenii verzi
crescuţi prin crăpăturile galeriilor atârnau neputincioşi peste grinzile putrede. Şi
întreaga clădire fu prăbuşită la pământ, ca şi cum n—ar mai fi fost de când lumea.
—În sfârşit, oftară parcă uşurate casele din împrejurimi.
În locul celei vechi se clădi o casă nouă, cu ferestre luminoase, cu tencuială bătătoare
la ochi. în faţă, chiar acolo unde fusese vechea casă, proprietarii sădiră o grădină a cărei
verdeaţă trecea şi în curţile vecine. Grădina fu împrejmuită cu grilaj de fier. Trecătorii se
opreau să privească, uimiţi de atâta frumuseţe. Vrăbii gureşe săltau pe curpenii de viţă, fără
ca vreuna să fi ştiut ceva de rosturile vechii clădiri; şi trecuseră câţiva ani de când fusese
dărâmată. în acest timp, băieţaşul de peste dram devenise un flăcău chipeş şi, după ce se
însura, se mută împreună cu nevasta în casa cea nouă cu grădină la stradă.
Într—o zi, omul sta de vorbă cu nevastă—sa, care tocmai sădea în pământ o floare de
câmp, micuţă şi drăgălaşă. Potrivi pământul la rădăcină, dar deodată scoase un ţipăt: se
înţepase la un deget cu ceva ascuţit. Ce credeţi că era? Soldatul de plumb, năbădăiosul
care se pierduse în casa bătrânului şi care ani de zile rămăsese îngropat în pământ.
Tânăra femeie îl şterse cu o frunză, apoi cu o batistă care împrăştia o mireasmă plăcută.
Bietul soldat parcă s— ar fi trezit din amorţire.
—Ia să—l văd şi eu — spuse bărbatul, zâmbind şi clătinând din cap cu neîncredere. De
bună seamă, adăugă el, nu poate fi acelaşi. Totuşi, asta îmi aminteşte de un alt soldat de
plumb, cu care m—am jucat în anii copilăriei.
Şi—i povesti nevestei întâmplarea cu casa veche şi cu bătrânul singuratic, căruia îi
trimisese în dar un soldat de plumb, văzându—l, sărmanul, atât de singur. Şi cele povestite de el
parcă s—ar fi întâmplat aievea. Tânăra femeie se înduioşa şi ochii i se umplură de lacrimi.
—De unde ştii că n—o fi chiar soldatul de plumb de odinioară? zise ea. Îl voi păstra ca
să— mi amintesc mai des de cele ce mi—ai povestit. Dar, în acelaşi timp, vreau să—mi
arăţi mormântul bătrânului.
—Nici eu nu ştiu pe unde—o fi îngropat — răspunse bărbatul. Şi în această privinţă nimeni nu
ne—ar putea da vreo desluşire. Prietenii bătrânului muriseră cu mult înaintea lui. Eu eram mic
pe vremea aceea şi nu ştiu dacă astăzi va mai fi având cineva grijă de mormântul lui.
—Ah, cât trebuie să fi fost de singur! îngână femeia.
—Numai eu mi—am putut da seama cât era de singur, găsi cu cale să răspundă soldatul
de plumb. Totuşi, e mare lucru să nu se aştearnă cu desăvârşire uitarea peste tine.
—Mare lucru! se auzi un glas foarte aproape.
Dar nimeni în afară de soldatul de plumb n—avea de unde să ştie că glasul era al
unui petic din blana mistreţului, lipsită de ţintele de aur ce—o împodobeau pe vremuri.
Căzuse în ruină şi putreziciune. Şi singurul gând ce stăpânea biata blană fu mărturisit în
cea mai mare grabă:
Se duc podoabele de aur,

Dar pielea porcului rămâne...
Asta, însă, n—o credea nici soldatul de plumb.

PICĂTURA DE APĂ
1848 The Drop of Water
Desigur, ştiţi ce este aceea o lupă. E ca o lentilă rotundă de ochelari, care face totul
de o sută de ori mai mare decât este. Atunci când o ţii în dreptul ochiului şi priveşti cu ea
o picătură de apă dintr—un lac, vezi mai mult de o mie de vietăţi ciudate, pe care altfel
nu ai avea cum să le vezi în apă. Dar ele sunt acolo, sunt reale. Arată aproape ca o
farfurie plină de creveţi care se freacă unul de altul. Şi sunt atât de flămânde, încât îşi
înfăşoară una în jurul alteia braţe, picioare şi tot felul de prelungiri. Şi totuşi sunt nişte
vietăţi fericite şi mulţumite de viaţa pe care o duc.
Să revenim la povestea noastră.
A fost odată un bătrân căruia toată lumea îi spunea Sucilă—Bâţâilă. Şi—i spunea
astfel pentru că aşa se numea. întotdeauna îşi dorise tot ce e mai bun pe lume. Iar atunci
când nu obţinea ceva, se folosea de magie.
Într—o zi stătea cu lupa la ochi şi se uita la o picătură de apă pe care o luase
dintr—o băltoacă stătută din şanţ. Doamne, ce de mai suci—turi şi zbateri erau acolo!
Miile de fiinţe mici săreau, se loveau una de alta şi muşcau una din alta.
—Vai, ce îngrozitor poate fi! spuse Sucilă—Bâţâilă. De ce nu pot să trăiască în pace,
liniştite, şi să—şi vadă fiecare de treaba lui?
Şi se gândi şi se tot gândi, dar nu prea înţelegea cum vine treaba. Şi se gândi că
trebuie să treacă la acţiune.
—Trebuie să le colorez, ca să se poată vedea bine, spuse el şi vărsă o picătură mică—
mică de vin roşu în picătura de apă.
Dar era vin sângele—vrăjitoarei, din acela bun, de două coroane sticla. Toate creaturile
acelea s—au făcut trandafirii. Era ca un întreg oraş în care oamenii umblau dezbrăcaţi.
—Ce ai acolo? întrebă un drac bătrân şi fără nume, dar nici că—i păsa că n—are nume.
—Dacă reuşeşti să ghiceşti ce este, a spus Sucilă—Bâţâilă, atunci îţi voi face un cadou.
Dar nu prea ai cum să ghiceşti, câtă vreme nu ştii despre ce e vorba.
Şi dracul cel bătrân şi care nu avea nume se uită prin lupă. Chiar arăta ca un oraş
mare, în care toţi oamenii alergau peste tot, fără haine pe ei! Era ceva care te speria, dar
era şi mai grav să vezi cum trag unii de alţii, cum se împing şi se muşcă unii pe alţii. Cei
de la fund voiau musai să ajungă sus, iar cei de sus să coboare la fund.
—Aha, tu ai un picior mai lung decât al meu! Bum! Jos cu el! E unul care are o băşicuţă
în spatele urechii, o băşicuţă mititică, dar îl urâţeşte, ia să nu—l mai urâţească!
Şi s—au rpezit cu toţii la creatura aceea şi au mâncat—o, de dragul acelei băşicuţe
mici. Una dintre arătările acelea stătea liniştită, ca o fetiţă cuminte, şi îşi dorea numai
linişte şi pace, dar a trebuit să iasă din colţul ei şi au tras—o şi au mâncat—o!
—E foarte amuzant, a spus dracul.
—Da, ştiu, dar ce crezi tu că e? întrebă Sucilă—Bâţâilă. Poţi să—ţi închipui ce e?
—Păi, e uşor, a spus dracul. E Copenhaga, evident, sau un alt oraş mare. Toate seamănă unul
cu altul, ţi—o spun eu. E un oraş mare!

—E o picătură de apă din şanţ! încheie Sucilă—Bâţâilă.
O FAMILIE FERICITĂ
1847 The Happy Family
Cu adevărat, cea mai mare frunză din această ţară este cea de brusture; dacă cineva îşi
ţine în faţă o astfel de frunză îi poate servi drept şorţ, iar dacă şi―o pune pe cap atunci când
ploua, este la fel bună ca şi o umbrelă, pentru că este nemaipomenit de largă. Brusturele nu
creşte niciodată de unul singur, ci are mereu cel puţin câţiva tovarăşi prin preajmă; este
foarte delicios, iar acest deliciu este hrana melcilor. Marii melci albi, din care persoanele
alese făceau altădată tocăniţa, mănâncă din aceasta frunză şi exclamă, "Hm, Hm! Ce
delicios!", pentru că sunt de părere că gustul ei este atât de delicat !
Era odată un vechi conac în care oamenii nu se mai ospătau de multă vreme cu melci. De fapt,
dispăruseră cu totul de aici. Brusturii însă nu dispăruse, şi creşteau din belşug, peste alei şi în
toate răzoarele; nu puteau fi ţinuţi un frâu, era o adevărată pădure de brusturi. Dacă nu ar fi
fost ici―colo câte un măr sau un prun, sau un alt fel de pom, nici nu ai fi crezut că acolo era o
grădină; brusturii erau peste tot, şi în mijlocul lor trăiau ultimii doi bătrâni melci albi.
Nu ştiau nici ei cât de bătrâni sunt, însă îşi puteau aminti foarte bine că fuseseră
odinioară mult mai mulţi, că făceau parte dintr―o familie de pe tărâmuri străine, şi că
toată această pădure de brusturi fusese plantata special pentru ei. Nu fuseseră niciodată
în afara ei, dar ştiau că există şi altceva în lume, şi anume clădirea conacului, şi ca aici
erau fierţi până deveneau negri, fiind puşi apoi pe farfurii din argint; ce se întâmpla însă
mai departe nu aveau de unde şti; de fapt, nici măcar nu şi imaginau ce înseamnă să fii
fiert şi să stai pe o farfurie de argint; se spunea, însă, despre ei că erau gustoşi, o reală
delicatesă. Nici cărăbuşii, nici gândacii, nici măcar ramele cărora le ceruseră lămuriri
nu le putuseră spune nimic despre ce însemna să fii fiert şi pus pe o farfurie de argint.
Bătrânii melci albi erau cele mai distinse persoane din lume, după câte ştiau; pădurea
fusese plantata special pentru ei, iar conacul era acolo pentru a fi fierţi şi aşezaţi pe o
farfurie de argint.
Duceau o viaţă foarte singuratică şi fericită; pentru că nu reuşiseră să aibă copii,
adoptaseră un pui de melc obişnuit, pe care îl crescuseră ca pe copilul lor. Cel mic nu creştea
însă, poate tocmai pentru că provenea dintr―o familie obişnuită. Cu toate acestea, celor
bătrâni, mai ales Doamnei Mama Melc, li se părea că se mărise puţin. Aşa că ea îl rugă pe
Tata Melc dacă nu putea să vadă, măcar să pipăie cochilia micului melc pentru a constata
dacă nu cumva crescuse. Tatăl făcea întocmai şi descoperea că bună mamă avea dreptate.
Într―o zi, s―a pornit o mare furtună însoţită de ploaie.
"Auzi cum parcă bate toba pe frunzele de brusturi!" a spus Tatăl Melc.
"Sunt stropii de ploaie!" i―a răspuns Mama Melc. "Iar acum apa se scurge pe tulpini! Ai
să vezi că se va face mare umezeală aici! Sunt foarte fericită că avem o casă trainica, la fel ca
şi micuţul nostru! S―a făcut cu mult mai mult pentru noi decât pentru toate celelalte
vieţuitoare; se vede bine că suntem persoane importante în lume, nu―i aşa? Am fost dăruiţi
cu o casă încă de la naştere, iar pădurea de brusturi a fost special crescută pentru noi!
Mi―ar place să ştiu cât de mult se întinde, şi ce se afla dincolo de ea!"
"Nu este nimic," a zis tatăl Melc. "Nici un loc nu poate fi mai bun ca al nostru, şi nu
îmi doresc nimic altceva!"
"Aşa este," a grăit doamnă. "Aş merge cu plăcere la conac ca să fiu fiarta şi pusă pe o
farfurie din argint; toţi strămoşii noştri au fost trataţi astfel; trebuie să fie un lucru
extraordinar, sunt sigură!"
"Cred că clădirea conacului s―a ruinat!" a observat tatăl Melc. " Sau brusturii au
crescut atât de mult încât oamenii nu mai cum ajunge încoace. Nu este, însă, nici o
grabă; tu eşti întotdeauna atât de pripită, iar micuţul începe să fie la fel. Nu s―a căţărat
pe tulpina aia acum trei zile? Îmi dădea dureri de cap numai cât îl vedeam!”
“Nu trebuie să―l cerţi,” i―a zis Mama Melc. Se târăşte atât de grijuliu; ne va face
atâtea bucurii, şi nu avem pe nimeni pentru care să trăim decât pe el! Nu te―ai gândit
însă la ceva? Nu ar trebui oare să―i luăm o nevastă? Nu crezi că ar putea exista unii din
specia noastră pe undeva prin interiorul pădurii de brusturi?”
“Melci negri, aş îndrăzni să spun, cred că sunt destui,” a răspuns bătrânul. “Melci negri fără o
casă deasupra capului sunt pe toate drumurile şi, în plus, sunt aşa de îngâmfaţi. Putem însă să le
dăm furnicilor un comision ca să caute pentru noi; ele tot fug încoace şi încolo, ca şi cum ar avea
cu adevărat ceva de făcut, şi, în mod sigur, vor găsi o soţie pentru micul nostru melc.” “Ştiu una,
cea mai fermecătoare dintre toate!” a zis una dintre furnici. “Dar mă tem că vom
avea cu greu succes, pentru că este o regină!”
“Nu contează!” au spus bătrânii. “Unde locuieşte?”
“Are un palat!” a răspuns furnică. “Cel mai frumos palat de furnici văzut vreodată, cu
şapte sute de coridoare.”
“Mulţumim!”, i s―a adresat Mama Melc. “Fiul nostru nu va locui vreodată într―un
muşuroi de furnici; dacă nu găseşti nimic mai bun de atât îi vom da comisionul unor
ţânţari albi. Ei zboară departe, peste tot pământul, fie ploaie, fie soare, şi cunosc
întreagă pădure, atât înăuntru cât şi în afară.”
“Avem o soţie pentru fiul vostru,” au zis ţânţarii. “ La o sută de paşi de om de aici stă o
domnişoară melc în casa ei, pe o tufă de agriş; este în mod sigur singură şi este destul de
în vârstă ca să se mărite. Nu sunt până acolo decât o sută de paşi de om!”
“Ei bine, spuneţi―i să vină încoace!” le―au zis bătrânii melci ţânţarilor. “Ea nu are
decât o tufă, pe când fiul nostru moşteneşte o întreagă pădure de brusturi.”
Ţânţarii au plecat şi au îndrumat―o pe Domnişoara Melc încotro să vină. A fost nevoie de o
săptămână pentru a face drumul până la viitorii ei socri, dar lucrurile s―au lucrurile s―au
potrivit foarte bine, pentru că se putea vedea fără tăgadă că făcea parte din aceeaşi specie. “
După puţină vreme a avut loc nunta. Şase viermi de pământ au strălucit cât de bine au
putut. Ceremonia a fost cât se poate de liniștită pentru că bătrânii melci nu suportau mare
zgomot şi petrecere; cu toate acestea, Doamna Melc s―a remarcat printr―un discurs
strălucit. Tatăl Melc nu a putut vorbi, pentru că era prea emoţionat. Cei doi bătrâni au dat
tânărului cuplu drept zestre şi moştenire întreagă pădure de brusturi şi au zis – cea ce
spuneau mereu ― că este cea mai bună pădure din lume şi i―au îndemnat pe miri să
trăiască cu cinste şi onoare, să se înmulţească şi să îşi crească numărul, astfel încât, odată cu
timpul, atât ei cât şi copiii lor să ajungă la conac, să fie fierţi până se înnegresc şi aşezaţi apoi
pe farfurii de argint. După această cuvântare, cei doi bătrâni s―au retras în cochiile lor şi
n―au mai ieşit niciodată afară. Au adormit. Tânărul cuplu a guvernat pădurea şi a avut
numeroşi copii, dar nu a ajuns niciodată să fie fiert şi pus pe o farfurie de argint. Din acest
motiv, melcii au ajuns la concluzia că învecinatul conac se ruinase şi că toţi oamenii din lume
pieriseră. Şi, pentru că nu i―a contrazis nimeni, acesta trebuie să fi fost adevărul. Ploaia a
continuat să bată toba pe frunzele de brusturi pentru a―i distra, iar soarele a strălucit
pentru a da culoare pădurii de brusture şi a le aduce astfel mulţumire, şi au fost fericiţi.
Întrega familie a fost plină de fericire, pentru că chiar aşa se simţea cu adevărat.
POVESTEA UNEI MAME

1848 The Story of a Mother
Mama stătea lângă micuţul ei copil; era foarte tristă pentru că se temea ca acesta ar putea
muri. Copilaşul era foarte palid, ochişorii lui erau închişi şi, uneori, scotea câte o răsuflare
grea, adâncă, aproape ca un oftat, iar mama se uita la el cuprinsă de o tristeţe şi mai mare.
Cineva a bătut la uşă, şi un sărman bătrân a păşit înăuntru. Era îmbrăcat într―un strai ce
aducea cu o cergă pentru căi şi avea cu adevărat nevoie de un astfel de vestmânt ca să îi ţină de
cald pentru că era o iarnă foarte rece; întreg ţinutul era acoperit de zăpadă şi gheaţă, iar vântul
era atât de ascuţit că ar fi putut tăia feţele oamenilor ieşiţi pe afară. Micuţul s―a trezit pentru
un moment, iar mama, văzând că bătrânul tremura de frig, s―a ridicat şi a pus o mică cana de
bere pe soba pentru a se încălzi. Bătrânul s―a aşezat pe fotoliul balansoar, iar mama şi―a tras
un scaun aproape de el, s―a uitat iarăşi la copilul ei bolnav, ce continua să respire greu, şi l―a
prins de mâna lui micuţă. "Crezi că va rămâne la mine, nu―i aşa?" a zis ea. "Desigur că
Preaînduratorul Dumnezeu nu îl va lua de lângă mine."
Bătrânul, care nu era altcineva decât Moartea, a dat din cap într―un fel ciudat, ce putea
însemna atât da, cât şi nu, iar mama şi―a îndreptat spre podea ochii, în vreme ce lacrimile i
se rostogoleau pe obraji. Apoi, capul i―a devenit foarte greu, căci nu îşi închisese ochii de
trei zile şi trei nopţi, şi a adormit, dar numai pentru câteva clipe. Tremurând de frig, a sărit
apoi în picioare şi a privit în jur. Bătrânul plecase, iar copilul ei şi el era dus! Bătrânul îl
luase cu el. Într―un colţ al camerei, vechiul ceas cu pendulă a început să bată, lanţurile
i―au huruit, greutăţile i―au căzut la pământ, iar ceasul s―a oprit.
Biata mamă s―a repezit afară din casa chemându―şi copilul. În zăpadă, stătea o
femeie în haine lungi şi negre, iar ea i―a zis mamei, "Moartea a fost în camera ta. Am
văzut―o fugind împreună cu copilaşul tău; ea aleargă mai repede ca vântul şi nu aduce
niciodată înapoi ceea ce ia."
"Spune―mi măcar pe ce drum a luat―o," a rugat―o mama, "spune―mi şi o voi
găsi." "Ştiu drumul," i―a răspuns femeia îmbrăcată în straie negre, "dar înainte de
a―ţi spune care este acela, trebuie să îmi cânţi toate cântecele pe care le―ai dat glas
pentru copilul tău; îmi plac aceste cântece, şi le―am auzit şi altădată. Eu sunt Noaptea,
şi am văzut cum curgeau lacrimile tale în vreme ce cântai."
"Ţi le voi cânta pe toate," i―a spus mama, "dar nu mă întârzia acum. Trebuie să
ajung din urmă Moartea, să îmi găsesc copilul."
Noaptea a rămas însă tăcută şi nemişcată. Apoi, mama a plâns şi a cântat, şi şi―a
frământat mâinile. Au fost multe cântece, şi lacrimi şi mai multe, până când Noaptea a
zis, "Du―te spre dreapta, în pădurea întunecată de brazi, pentru că într―acolo am
văzut că s―a dus Moartea cu copilaşul tău."
În timp ce mergea prin pădure, mama a ajuns la o răscruce de drumuri, şi nu a ştiut
încotro să se îndrepte. Chiar lângă ea, se găsea un tufiş plini de spini; nu avea nici flori,
şi nici frunze, pentru că era iarnă, iar de crengi îi atârnau ţurţuri. "Nu ai zărit pe unde
s―a dus Moartea împreună cu micul meu copil?" l―a întrebat ea.
"Ba da," i―a răspuns tufişul , "însă nu îţi spun până când nu mă încălzeşti la pieptul
tău. Este un frig de moarte aici, şi simt că îngheţ cu totul."
Mama a tras tufişul cât mai aproape de pieptul ei, astfel încât să îl dezgheţe, ghimpii
lui i―au pătruns în carne, şi din trupul ei au ţâşnit picături mari de sânge; tufişul a scos
la iveală boboci proaspeţi, verzi, care s―au transformat apoi în flori în mijlocul acelei
nopţi îngheţate de iarnă. Da, într―atât de caldă este inima unei mame îndurerate! După
aceea, tufişul a îndrumat―o pe ce cale trebuia să meargă.
Mama a mai mers o vreme şi a ajuns la un mare lac, pe malurile căruia nu zărea nici o
barcă sau vreun vapor. Lacul nu era destul de îngheţat pentru a putea păşi peste el, şi nici
atât de puţin adânc încât să poată trece prin el. Cu toate acestea, ea trebuia să îl traverseze
dacă voia să îşi găsească copilul. Mama s―a întins pe jos, la marginea lacului, vrând să îi
soarba toată apa, un lucru imposibil pentru orice fiinţă de pe pământ; îngrijorată mama
s―a gândit însă că poate se va întâmpla vreo minune care să îi fie de ajutor.
"Nu vei reuşi niciodată să faci asta," i―a spus lacul, "mai bine, haide să facem un
târg. Îmi place să adun perle, iar ochii tăi sunt cei mai puri din câţi am văzut vreodată.
Dacă îţi verşi acei ochi în lacrimi către apele mele, te voi duce către marea casă în care
locuieşte Moartea şi creşte flori şi copaci, fiecare fiind câte o viaţă de om."
"Ah, ce nu aş da pentru a―mi găsi copilul!" a exclamat mama înlăcrimată; şi, în timp
ce plângea, ochii i―au căzut în adâncurile lacului, devenind doua preţioase perle.
Apoi, lacul a ridicat―o, şi a purtat―o, ca într―un leagăn, pe deasupra apelor până la
celălalt mal, unde se afla o un fel de construcţie minunată, lungă de câteva mile. Nimeni
nu putea spune dacă era un munte acoperit de păduri şi plin de peşteri sau ceva ce
fusese clădit. Biata mamă nu putea însă zări acest lucru pentru că îşi plânsese ochii în
lac. "Unde pot găsi Moartea, care mi―a luat de curând copilul?" a întrebat ea.
"Nu a sosit încă," i―a răspuns o bătrână cu părul încărunţit, care se afla prin preajmă,
cărand apa în casa Morţii. "Cum ai găsit drumul până aici? Şi cine ţi―a dat ajutor?"
"Dumnezeu m―a ajutat," i―a răspuns ea. "El este plin de milă; nu eşti şi tu miloasă?
Unde îmi pot afla copilul?"
"Nu ştiu nimic de nici un copil," i―a zis bătrâna, "iar tu eşti oarbă. Multe flori şi
mulţi copaci s―au vestejit azi noapte, iar Moartea va veni curând să pună alţii în loc.
Ştii deja că fiecare om are o viața―copac sau o viața―floare, aşa cum i s―a hotărât.
Arata ca nişte plante, dar în fiecare este o inimă care bate. Şi inimile copiilor bat, aşa că
poate, în acest fel, îţi vei putea recunoaşte copilaşul. Dar ce îmi dai ca să îţi spun mai
multe despre ceea ce ai de făcut?"
"Nu am nimic de dăruit," i―a răspuns îndurerată mama, "însă aş putea merge până
la capătul pământului pentru tine."
"Nu ai ce să―mi dai acolo," a glăsuit bătrâna, "dar îmi poţi dărui părul tău negru şi lung.
Ştii bine cât de frumos este, şi mi―ar place să―l am. Poţi lua în schimb părul meu cărunt."
"Nu vrei nimic mai mult?", a zis mamă. "Ţi―l dau cu plăcere." I―a dat aşadar frumoasele ei
cosiţe, primind înapoi părul albit al bătrânei. Au mers apoi împreună în casa Morţii, unde florile
şi copacii se înălţau într―un minunat belşug. Zambile în floare, acoperite cu clopote de sticlă, şi
frumoşi bujori creşteau la fel de viguros precum copacii. Erau acolo şi plante de apă,
unele foarte proaspete, altele arătând pălite, printre care se strecurau şerpi şi de tulpinile cărora
se agăţau crabi negri. Se ridicau spre cer nobili palmieri, stejari, şi bananieri, sub care înfloreau
cimbrul şi pătrunjelul. Fiecare floare şi copac avea un nume, şi fiecare reprezenta o viaţă,
aparţinând unor oameni ce încă trăiau, unii în China, alţii în Groenlanda, iar alţii prin alte părţi
ale lumii. Unii mari arbori fuseseră plantaţi în ghivece mici, aşa că se chinuiau să îşi facă mai
mult loc, părând cât pe ce să facă ţăndări ghivecele; în acelaşi timp, multe flori micuţe creşteau
în pământ bogat, cu muchi în preajma lor, îngrijite şi cultivate cu grijă. Îndurerată mama s―a
aplecat asupra micilor plante, şi a auzit inima de om ce bătea în fiecare, până când a recunoscut
inima copilaşului ei printre milioane de inimi ale altora.
"El este," a strigat ea, întinzându―şi mâinile către o floare de şofran ce îşi plecă spre
pământ căpşorul bolnav.
"Nu atinge floarea," a ţipat bătrâna, "ci stai lângă ea, iar când vine Moartea ― trebuie să
apară din clipa în clipa ― nu o lăsă să o smulgă, şi ameninţ―o că dacă va face aşa, vei
smulge şi tu din rădăcina alte flori din jur. Acest lucru ar trebui să o înfricoşeze, pentru că
trebuie să dea socoteală lui Dumnezeu pentru fiecare din ele. Nici una nu poate fi scoasă cu
tot cu rădăcina din pământ dacă nu primeşte permisiunea să facă asta."
Curând, s―a simţit în casă un fior rece, de gheaţă, iar mama oarbă şi―a dat seama că
Moartea îşi făcuse apariţia.
"Cum ai aflat calea până aici? a întrebat ea. "Cum ai putut ajunge până aici mai
repede decât mine?"
"Sunt o mamă," i―a răspuns femeia.
Moartea şi―a întins mâinile către mica şi delicată floare de şofran, dar mama o
înconjură cu palmele sale, având totodată mare grijă să nu o atingă. Moartea a suflat
mai rece decât vântul cel îngheţat, iar braţele mamei au căzut lipsite de putere.
"Nu mă poţi înfrânge," i―a spus Moartea.
"Ba, cu ajutorul lui Dumnezeu, o pot face," i―a replicat ea.
"Eu fac numai voia Lui," a exclamat Moartea. "Eu sunt grădinarul Lui. Eu iau toate
florile şi toţi copacii Lui, şi le sădesc în grădinile raiului, pe un tărâm necunoscut de
nimeni. Cum înfloresc acolo şi cum arata acea grădină nu am voie să îţi spun."
"Dă―mi înapoi copilul, " a strigat mama, plângând şi implorând. Apoi, şi―a
apropiat mâinile de două flori şi a ţipat către Moarte, "Am să―ţi rup toate florile,
pentru că am ajuns la capătul disperării."
"Nu le atinge," a atenţionat―o Moartea. "Spui că eşti nefericită; vrei să faci o altă
mamă la fel de nefericită ca şi tine?"
"O altă mamă!" a strigat biata femeie, şi şi―a îndepărtat mâinile de cele două flori. "Iată―ţi
ochii," a zis Moartea. "I―am scos din lac pentru tine. Străluceau atât de tare încât
am ştiut de îndată că sunt ai tăi. Ia―i înapoi ― acum sunt mai limpezi decât înainte ―
şi uită―te în fântână adâncă de lângă tine. Am să―ţi destăinuiesc numele celor două
flori pe care voiai să le smulgi, şi ai să vezi viitorul fiinţelor umane pe care le reprezintă,
şi ce erai pe cale să nenoroceşti şi să distrugi."
Mama s―a uitat în adâncul fântânii şi a văzut cum unul din oamenii cărora le aparţineau
acele flori devenea o binecuvântare pentru lume, răspândind o mare bucurie şi fericire în
jurul său. A zărit însă ca viaţa celuilalt era plină de nevoi şi sărăcie, de griji şi necazuri.
"Amândoi sunt aşa prin voinţa lui Dumnezeu," a zis Moartea.
"Care din ele este floarea nefericită, şi care cea binecuvântată?" a întrebat femeia.
"Acest lucru nu ţi―l pot mărturisi," a zis Moartea, "însă pot să îţi spun că una din
flori reprezintă propriul tău copil. Ceea ce ai văzut este destinul copilului tău, viitorul
propriului tău copil."
Mama a strigat înspăimântată, "Care din flori este cea a copilului meu? Spune―mi.
Eliberează―l pe copilul nefericit. Eliberează―l de atâtea chinuri. Mai curând ia―l cu tine.
Condu―l în împărăţia lui Dumnezeu. Uită de lacrimile şi rugăminţile mele; uită de tot
ce am spus şi am făcut."
"Nu te înţeleg," a îngăimat Moartea. "Îţi vrei copilul înapoi? Sau să îl duc într―un
loc pe care nu―l vei şti vreodată?"
Mama şi―a frământat mâinile, a căzut în genunchi şi s―a rugat lui Dumnezeu. "Nu
îmi ascultă, Doamne, rugăciunile atunci când se împotrivesc voinţei Tale, care de―a
pururi este cea potrivită. Ah, nu le ascultă;" iar capul i―a căzut către piept. Moartea a
dus apoi copilul ei pe un tărâm de nimeni ştiut.
GULERUL
1848 The Shirt-Collar
A fost odată un cavaler foarte modern, care avea drept bunuri un pieptene şi un
încălţător de pantofi. Dar avea cel mai frumos guler din lume şi despre acest guler vreau
să vă povestesc. Gulerul era destul de bătrân ca să se gândească să se însoare. Şi s—a
întâmplat să fie pus la spălat alături de o jartieră.
—Vai, nu am văzut în viaţa mea o persoană atât de fină şi de elegantă, a spus gulerul
nostru. Atât de moale şi de strânsă! Pot să vă întreb cum vă numiţi?
—Nu spun! i—a răspuns jartiera.
—Cui îi aparţineţi? a continuat gulerul.

Jartiera era ruşinoasă şi se gândea că întrebarea este cam ciudată.
—Îndrăznesc să cred că sunteţi de la corset! a spus gulerul. Una dintre acele piese care se
poartă pe dedesubt. Văd foarte bine că sunteţi şi decorativă, şi folositoare, domnişoară!
—Nu trebuie să discutaţi cu mine, a spus jartiera. Nu cred că v—am dat nici un prilej!
—O, ba da! Când cineva este atât de frumos precum sunteţi dumneavoastră, a spus
gulerul, ocaziile sunt multe.
—Vă rog să nu vă apropiaţi de mine! a strigat jartiera. Sunteţi atât de... bărbat! —
Dar sunt şi un cavaler modern, domnişoară. Am şi un încălţător, şi un pieptene.
Ceea ce, evident, nu era adevărat. Stăpânul lui era acela care le avea, dar se lăuda şi el...
—Nu vă apropiaţi de mine! a spus jartiera. Nu sunt obişnuită:
—Ia te uită, o mironosiţă! a spus gulerul, dar îndată după aceea a fost scos din chiuvetă.
A fost scrobit, agăţat de un spătar de scaun, în soare, şi apoi pus pe o masă de
călcat. Şi a sosit maşina de călcat...
—Cucoană! a spus gulerul. Sunteţi, de bună seamă, văduvă. M—am încălzit tot! Simt cum
devin altul! îmi pierd toate cutele! M—ați ars până în străfunduri! Pot să vă cer de nevastă?
—Cârpă! a spus maşina de călcat, trecând cu aroganţă peste guler.

Asta pentru că ea îşi închipuia că e o locomotivă care se duce la gară, ca să tragă
vagoane.
—Cârpă! a mai spus ea o dată.
Gulerul a ieşit de la călcat cu marginile puţin cam zdrenţuite, aşa că, din senin, a
apărut foarfecă, pentru a rezolva problema.
—Ah! a spus gulerul. Sigur eşti o balerină! Vai, cât de departe îţi poţi arunca picioarele! E
cea mai frumoasă privelişte pe care am văzut—o vreodată! Nici o fiinţă nu te poate egala!
—Ştiu asta, a spus foarfecă.
—Meriţi să fii contesă! a spus gulerul. Dar tot ce am eu este un cavaler, un pieptene, şi
un încălţător. Ah, de—aş avea măcar o casă!
—Ia te uită, vine cu propuneri! a spus foarfecă, înfuriindu—se. I—a tăiat ce era de tăiat şi l—
a părăsit.
Atunci, gulerul nostru s—a gândit că n—ar strica să ceară în căsătorie pieptenele,
care era o domnişoară sensibilă.
—Este incredibil cum ştii tu să îţi ţii dinţii, domnişoară! a spus el. Te—ai gândit
vreodată să te logodeşti?
—Evident, a răspuns pieptenele. Sunt logodită cu încălţătorul!
—Logodită! a spus gulerul.

Nu mai avea pe cine cere în căsătorie, aşa că şi—a luat gândul de la însurătoare.
A trecut mult timp. Gulerul nostru a ajuns într—o cutie, la fabrica de hârtie.
Cârpele de acolo ţineau o petrecere — cele mai fine între ele, cele mai zdrenţuite,
separat, aşa cum se şi cuvenea. Toţi aveau câte ceva de spus, dar gulerul nostru avea cel
mai mult, pentru că era un lăudăros fără seamăn.
—Am avut o grămadă de iubite, a spus el. Nu m—au lăsat o clipă în pace. Dar pe
vremea aceea eram un cavaler, eram mereu scrobit. Aveam un încălţător şi un pieptene,
pe care nu le—am folosit niciodată. Trebuia să mă fi văzut pe vremea aceea, când
stăteam într—o rână. N—am s—o uit niciodată pe prima mea iubită! Era o bandă de
corset, atât de fină, atât de frumoasă! S—a aruncat pentru mine într—o chiuvetă! Apoi
a mai fost o doamnă, văduvă, care, când mă vedea, se făcea roşie ca focul. Dar am
lăsat—o acolo să se înnegrească! Apoi a fost o balerină, care mi—a făcut rana asta ce se
vede aici. Era sălbatică! Dar cel mai mult mi—e dor de prima mea iubită, jartiera, vreau
să spun banda de corset, care şi—a găsit sfârşitul în chiuveta aceea. O am pe conştiinţă.
Aşa că a venit vremea să mă transform în hârtie albă.
Şi aşa a fost! Toate cârpele s—au transformat în hârtie albă. Dar gulerul nostru a
ajuns chiar hârtia pe care o citiţi acum. Asta pentru că s—a lăudat atât de mult cu
lucrurile care nu s—au petrecut niciodată. Şi ar trebui să ţinem minte aceasta, ca nu
cumva să facem şi noi la fel.
Pentru că nu ştii niciodată dacă nu ajungi şi tu în cutia cu cârpe, gata să te transformi
în hârtie şi să se tipărească pe tine povestea vieţii tale, chiar şi cele mai ascunse secrete, şi să
fii obligat să povesteşti tu însuţi ce s—a întâmplat, la fel ca gulerul nostru.
PASĂREA PHOENIX
1850 The Phoenix Bird
În grădina Paradisului, sub pomul înţelepciunii, creştea o tufă de trandafiri. Din

prima floare apărută s―a născut o pasăre; părea, în zbor, o rază de lumină, avea nişte
culori magnifice şi un cântec care te vrăjea.
Dar când Eva a cules din pom fructul cunoaşterii binelui şi răului, şi când şi ea şi
Adam au fost alungaţi din Paradis, din spada de foc a îngerului a căzut o scânteie în
cuibul păsării, care a luat foc. Pasărea a murit în flăcări, dar din oul ei, roşu ca focul, a
ieşit o altă pasăre, unică în lume şi mereu aceeaşi: Pasărea Fenix. Legenda spune că a
ajuns în Arabia şi că, la fiecare sută de ani, se sinucide, dându―şi foc în propriul cuib;
şi că din oul roşu iese o nouă pasăre Fenix, cum alta nu mai există în lume.
Pasărea zboară în jurul nostru, cu viteza luminii, cu uluitoarele―i culori şi cântecul
magnific. Când mama sta la leagănul copilului, pasărea se apropie de pernă micuţului şi,
desfăcându―şi aripile, trasează o aureolă în jurul capului său. Zboară prin cămăruţa
modestă şi sărăcăcios mobilată, aducând strălucirea soarelui înăuntru, în timp ce câteva
violete, aflate pe scrinul modest, îşi împrăştie miresmele în aer.
Dar pasărea Fenix nu este doar pasărea Arabiei; aripile ei flutura şi sub luminile nordice
ale aurorei boreale, peste câmpiile îngheţate ale Laponiei, iar în timpul scurtei veri din
Groenlanda, ţopăie printre florile galbene. Sub stâncile cuprifere de la Falun, în minele de
cărbune ale Angliei zboară ca o molie acoperită cu pulbere aurie peste cartea de rugăciuni
aflată în mâinile minerului credincios. Aşezată pe o frunză de lotus, pluteşte pe apele sfinte
ale Gangelui, şi ochii domnişoarelor indiene se iluminează văzând―o.
Pasărea Fenix! N―o cunoşti? Ţi―a cântat Marseilleza, şi tu ai sărutat până căzută
din aripa ei; a venit în toată paradisiaca ei splendoare, şi tu poate te―ai întors cu spatele
ca să priveşti vrăbiuţa ale cărei aripi păreau acoperite de o spumă aurie.
Pasărea Fenix! N―o cunoşti? Pasărea Paradisului, lebăda sacră a cântecului? Mergea în
carul lui Thespis, în formă de corb croncănitor, agitându―şi aripile pictate cu negru; în
harpa cântăreţului din Islanda lovea lebăda cu ciocul ei roşu, sonor; cocoţată pe umărul lui
Shakespeare, îşi lua figura corbului lui Odin şi îi murmură la ureche: Nemurire! Când avea
loc marea întrecere a cântăreţilor, zbura de colo―colo prin sala de concurs, la Wartburg.
Pasăre a Paradisului! Reîntinerita în fiecare secol, născută în mijlocul flăcărilor, intre
flăcările moarte: imaginea ta, înrămata în aur, atârna în saloanele celor bogaţi; tu însăți
zbori adesea spre aventură, solitară, devenita doar legenda: Pasărea Fenix a Arabiei.
În grădina Paradisului, când te―ai născut din primul trandafir înflorit sub pomul
înţelepciunii, Dumnezeu te―a sărutat şi ţi―a dat adevăratul tău nume: poezia!
CÂT SE POATE DE ADEVĂRAT!

1852 There Is No Doubt About It
—Este ceva îngrozitor! a spus o găină. Şi acest lucru a fost spus tocmai în cealaltă parte
a oraşului faţă de locul întâmplărilor.
—O întâmplare îngrozitoare, chiar într—un coteţ de găini! Nici nu mai îndrăznesc să
dorm noaptea. E bine că suntem împreună!
Şi aşa a continuat să vorbească, iar găinilor li s—au ridicat penele de groază, iar
cocoşului i—a scăpat pieptenul! Da, e adevărat! Dar să începem cu începutul, mai precis
cu cele întâmplate la coteţul de găini din cealaltă parte a oraşului. Soarele apusese, iar
găinile au urcat în coteţ. Una dintre ele — cu pene albe şi picioare cabrate — îşi făcea
ouăle cuvenite şi era o găină respectabilă în toate privinţele. Când intra în coteţ, îşi
ciugulea penele cu ciocul. într—o zi, i—a căzut o pană mititică.
—Vedeţi, suratelor? a spus ea. Cu cât îmi ciugulesc mai mult penele, cu atât sunt mai
frumoasă!
Erau lucruri spuse în glumă, pentru că, dintre toate găinile, ea era cea mai veselă.
Dar, altfel, cum am spus mai sus, era o găină cât se poate de respectabilă. Şi s—a dus la
culcare. în jur era întunenic. Găinile stăteau lipite una de alta, doar o găină nu dormea.
Nu prea auzise ea ce spusese surata ei veselă, dar trebuia să—i spună celeilalte vecine:
—Ai auzit ce s—a spus aici? Nu vreau să dau nume, dar există aici o găină care vrea
să—şi dea jos toate penele, ca să arate bine. Dacă aş fi cocoş, aş dispreţui—o!
Chiar deasupra coteţului se afla o familie de bufniţe: bufhiţa—mamă, bufniţa—
tată şi puii. Toţi din familia asta aveau un auz foarte ascuţit. De aceea, au auzit tot ce a
spus găina. Şi—au dat ochii peste cap, iar mama—bufniţă şi—a făcut vânt cu aripile.
—Nu că m—ar interesa, dar ai auzit ce s—a spus jos? Am auzit cu urechile mele şi o să
treacă mult până să mă înşele pe mine urechile. Una dintre găini a uitat ce se cuvine să facă
o găină, până într—atât încât să—şi dea jos toate penele şi să se arate aşa în faţa cocoşului!
—Nu e pentru urechile copiilor! a spus tata—bufniţă.
—Vreau doar să îi spun bufniţei de peste stradă. E o bufniţă demnă de toată încrederea.
Şi mama—bufniţă şi—a luat zborul.
—Huuu! Buuu! au strigat amândoi spre porumbeii aflaţi în porumbarul din apropiere.
Aţi auzit? Aţi auzit? Buuu! O găirfă şi—a dat jos toate penele de dragul cocoşului! O să
moară de frig, dacă n—a fâcut—o încă. Buuu! Buuu!
—Unde, unde? au întrehat porumbeii.
—În curtea găinilor de peste drum! Am văzut—o, cum mă vedeţi şi vă văd! Nici nu—ţi
vine să spui aşa ceva. Dar e cât se poate de adevărat!
—Te credem, credem tot! au spus porumbeii. Apoi, către propria lor curte de găini:
—O găină, unii spun că două, s—ar fi dezbrăcat de tot de pene, ca să nu arate ca
celelalte şi să atragă atenţia cocoşului. E foarte riscant, pentru că poţi să îngheţi şi să
mori. Şi au murit amândouă!
—Trezirea! a strigat cocoşul, urcând pe gard.

I se citea în ochi că e mort de somn, dar a strigat la găini:
—Trei găini au murit din dragoste pentru cocoşul lor! Şi—au dat jos toate penele. Este o
întâmplare îngrozitoare! Nu pot să ţin doar pentru mine! Trebuie să spun mai departe!
— Mai departe, mai departe! au chiţăit liliecii. —
Spuneţi mai departe, au zis toate găinile şi toţi cocoşii.
Şi aşa a zburat povestea din curte în curte, de la coteţ la coteţ şi, în cele din urmă,
a ajuns la locul din care a început totul, sub această formă:
—Cinci găini s—au dezbrăcat de tot de pene, ca să vadă care dintre ele a slăbit cel mai
mult după o iubire nefericită cu un cocoş! Şi s—au ciupit una pe cealaltă până le—a dat
sângele şi au căzut toate moarte, spre ruşinea şi supărarea familiilor lor, şi spre marea
pierdere a stăpânului lor!
Iar găina de la care căzuse pana aceea mică nu şi—a recunoscut povestea. Fiind o
găină respectabilă, ea a spus pe loc:
—Dispreţuiesc asemenea găini! Dar lucrurile nu trebuie să se oprească aici! O asemenea
poveste nu trebuie să fie muşamalizată şi am să fac tot ce pot ca să ajungă la ziar. Aşa o
să fie cunoscută în toată ţara. Găinile acelea merită toată ruşinea, şi familiile lor la fel!
Şi aşa povestea a fost tipărită în ziar. Şi este cât se poate de reală: un fulg mic se
poate transforma, într—adevăr, în cinci găini!
PESTE O MIE DE ANI

1852 In a Thousand Years
Da, aşa este. Peste o mie de ani vor veni pe aripi de aburi, prin aer, peste ocean!
Tinerii locuitori al Americii vor vizita bătrâna Europă. Vor veni să vadă monumentele
străvechi de aici, toate locurile care vor sta să cadă în ruină, aşa cum noi ne ducem în
călătorii să vedem splendorile din Asia de Sud.
Peste o mie de ani, vor veni!
Tamisa, Dunărea, Rinul vor curge în continuare la vale, iar Mont Banc va fi la fel de
acoperit de zăpezi. Aurora Boreală va străluci asupra Nordului. Dar generaţie după
generaţie s—au transformat în ţărână, puternicii zilei au fost de mult uitaţi, asta e soarta
tuturor celor care—şi dorm somnul de veci în mormântul lor: negustorul de făină, pe al
cărui pământ este mormântul, va face o bancă pe care să stea, lângă câmpurile lui de grâu.
—Spre Europa! este strigătul generaţiei tinere de americani. Spre pământul părinţilor
noştri, minunatul tărâm al amintirilor şi al imaginaţiei, Europa!
Şi nava aeriană soseşte. Este înţesată de călători, pentru că drumul prin aer este
mai rapid decât cel pe mare. Firul electromagnetic întins pe fundul oceanului a
telegrafiat deja cât de mare este caravana aeriană. Europa se vede deja — este coasta
Irlandei —, dar pasagerii încă dorm. Nu vor fi treziţi decât la trecerea peste Anglia.
Acolo vor pune piciorul pe pământul Europei, în ţara lui Shakespeare, cum este numită
de intelectuali. Sau ţara politicii sau ţara maşinăriilor,, după alţii.
Sejurul englez va dura o zi întreagă. Noua generaţie are destul de mult timp pentru
Anglia şi Scoţia.
Apoi pornesc în goană prin Tunelul de sub Canalul Mânecii, ca să ajungă în
Franţa. Ţara lui Carol cel Mare şi a lui Napoleon. Este menţionat şi Moliere, purtătorul
de cuvânt al unei şcoli clasice şi romantice din trecutul îndepărtat. Turiştii vor trece
fericiţi prin locurile unor eroi, barzi şi oameai de ştiinţă necunoscuţi în vremea noastră,
dar care se vor naşte în creuzetul Europei: Parisul.
Nava aeriană îşi continuă drumul spre ţara din care a pornit Columb, în care s—a
născut Cortez şi în care Calderon a scris drame în versuri înflorite. Minunate femei cu ochi
negri încă locuiesc în valea înflorită, iar cântecele străvechi vorbesc despre Cid şi despre
Alhambra. Prin aer se traversează marea şi se ajunge în Italia, unde se afla pe vremuri
Roma antică, Cetatea Eternă. Aceasta a fost măturată de pe faţa Pământului. Din Catedrala
Sf. Petru au rămas doar rămăşiţele unui zid, dar şi acestuia i se contestă autenticitatea.
În Grecia, se doarme o noapte într—un hotel de lux de pe vârful muntelui Olimp —
doar ca să spună că au fost acolo. Călătoria continuă cu Bosforul, unde se petrec câteva ore
de odihnă pe locul în care se aflase odinioară Bizanţul. Pescarii săraci şi—au întins plasele
pe locul în care legenda spune că s—ar fi aflat grădina haremului pe vremea sultanilor.
Ruinele marilor oraşe de pe malul Dunării înspumate, cetăţi pe care epoca noastră
nu le—a cunoscut niciodată, sunt traversate în zbor. Dar din loc în loc, caravana aeriană
se opreşte, în locurile bogate în amintiri, unele care încă nu au apărut, altele care încă
nu s—au născut. Dar caravana îşi ia zborul imediat după aceea.
Pe sub ea trece Germania, pe vremuri înconjurată de o reţea de căi ferate şi de canale,
ţara în care a vorbit Luther şi în care a cântat Goethe, în care Mozart a fost regele muzicii.
Mari nume care au strălucit în ştiinţă şi artă, nume care nouă ne sunt necunoscute. O oprire
de o zi în Germania, o zi în Scandinavia, locul în care s—au născut Orsted şi Linnaeus, şi în
Norvegia, ţara eroilor de pe vremuri şi a tinerilor norvegieni. Islanda este făcută pe drumul
de întoarcere. Gheizerele nu mai izbucnesc, vulcanul Hekla este stins, dar, ca un monument
etern în cinstea legendelor, insula stâncoasă se înalţă fermă din marea care mugeşte.
—Multe mai sunt de văzut în Europa! spune tânărul american. Şi am văzut totul în opt zile!
Se poate, este exact cum a spus marele călător — şi este menţionat numele unui
contemporan — în faimoasa lui operă Europa văzută în opt zile.
POVESTEA ANULUI
1852 The Story of the Year
Era aproape de sfârşitul lui ianuarie şi o mulţime de zăpada cădea din ceruri, viscolita peste
străzi şi uliţe. Neaua se zidise pe partea din afară a ferestrelor şi se aşternea în uriaşe grămezi pe
acoperişuri. Toată lumea părea a fi cuprinsă de o mare grabă. Oamenii alergau, iuţeau pasul,
cădeau unii în braţele celorlalţi, ținându―se apoi strâns atâta timp cât le trebuia pentru a sta
singuri pe picioarele lor. Trăsurile şi caii arătau ca şi cum ar fi fost acoperiţi cu o albă glazură.
Vizitii îşi lipeau strâns spatele de birje, astfel încât să îşi apere fetele de vânt.
Călătorii nu părăseau nici în ruptul capului interiorul trasurilor ce abia se mai puteau
mişca prin zăpada adâncă. În cele din urmă, furtuna s―a potolit, şi o îngusta cărare
s―a înfiripat prin fata caselor. Atunci când două persoane se întâlneau pe aceasta
cărăruie, nu schițau nici un gest, pentru ca nici uneia nu îi era pe plac să facă cel dintâi
pas în lateral, în zăpada groasă, pentru a o lăsa pe cealaltă să treacă. Ele stăteau tăcute
şi lipsite de mişcare până când, printr―un consens tacit, îşi sacrifica fiecare câte un
picior, îngropându―l în neaua adâncă. Către seară, vremea s―a liniştit. Cerul, curăţat
de fulgi, arata mult mai înalt şi mai transparent, iar stelele sclipeau cu o proaspătă
lumina şi puritate. Zăpada îngheţată trosnea sub picioare şi era destul de tare pentru a
purta vrăbiuţele, ce ţopăiau pe ea odată cu zorii noii zile. Ele căutau de mâncare pe
cărarea dintre nămeţi, dar abia dacă găseau câte ceva şi le era nemaipomenit de frig.
"Cip, cirip," îşi spuneau una alteia, "se zice că este anul nou, dar cred că este mai rău
decât în ultimul an. Puteau foarte bine să păstreze vechiul an. Sunt cât se poate de
nefericită, şi am toate motivele să fiu aşa." "Da, ai mare dreptate. Cu toate astea,
oamenii se vânzolesc şi trag cu armele pentru a întâmpina anul nou," a rostit o mică şi
tremurândă vrabie. "Ei arunca cu tot felul de lucruri în uşi, şi sunt peste poate de fericiţi
ca vechiul an a plecat. Şi eu eram vesela altădată, pentru că aşteptăm să vină zile mai
calde, însă speranţele mele au fost în zadar, întrucât se făcea şi mai frig decât înainte.
Cred că oamenii au făcut o mare greşeală în socoteală timpului."
"Într―adevăr au greşit," a zis o treia, o bătrână vrabie cu cap alb, "ei au ceva ce
numesc calendar. Este propria lor invenţie, şi totul trebuie să fie aranjat după el, însă
lucrurile nu se întâmpla deloc aşa. Abia atunci când vine primăvara începe anul. Abia
atunci se aude glasul naturii şi eu ştiu să îl recunosc."
"Dar când va sosi primăvara?" au întrebat celelalte păsări.
"Va sosi atunci când se reîntorc berzele, dar este foarte greu de spus când se va întâmpla
asta, fiindcă aici, în oraş, nimeni nu ştie nimic despre acest lucru. La ţară, păsările
cunosc mai multe. N―ar fi bine să zburăm într―acolo, pentru a aştepta primăvara? În
acest fel, am putea fi, în mod sigur, mai aproape de ea."
"Poate că da, " a zis o alta vrabie, ce ţopăia ciripind prin jur de mai mult timp, fără a
spune însă mai nimic important până atunci. "Mie mi s―au oferit în oraş nişte avantaje pe
care mă tem că le―aş putea pierde dacă aş pleca la ţară. Aici, în vecinătate, locuieşte o
familie de oameni care au fost atât de simţitori încât au aşezat trei, patru ghivece de flori pe
peretele casei dinspre curte, astfel încât partea lor de sus să fie înlăuntru, iar cea de jos în
afară. Lângă aceste ghivece de flori au făcut o gaură îndeajuns de mare prin care pot intra
şi ieşi după bunul meu plac. Eu şi cu soţul meu ne―am clădit cuibul într―unul dintre aceste
vase şi toţi puii noştri au fost crescuţi aici. Oamenii care trăiesc în acest loc au pus la cale
acest aranjamente, desigur, pentru a avea plăcerea de a ne vedea mereu, altfel nu s―ar mai
fi deranjat. Le place, de asemeni, să adune pentru noi firimituri de pâine, aşa că avem
asigurate hrana şi siguranţa zilei de mâine. Aşadar, cred că eu şi soţul meu vom rămâne
unde suntem. Deşi nu suntem foarte fericiţi, vom continua să stăm acolo."
"Iar noi vom zbura la ţară," au replicat celelalte, " să vedem când vine cu adevărat
primăvara."
La ţară, iarna se făcea şi mai mult simţită. Temperatura era cu câteva grade mai scăzută
decât la oraş. Vânturile îngheţate suflau cu vitregie peste câmpurile acoperite de nea.
Ţăranul, înfăşurat în haine călduroase, stătea în căruţă, bătându―şi braţele către piept,
pentru a alunga departe aerul rece. Biciul îi şedea în poală, iar caii alergau până fumegau pe
nări. Zăpada trosnea, iar vrăbiile săreau prin urmele roţilor de pe uliţă, tremurând şi
strigând, "Cip, cirip! Când vine primăvara? Se lăsă aşa de mult aşteptată!"
"Da, prea mult aşteptată," a răsunat peste câmp, dinspre cel mai apropiat deal
acoperit de nea. Poate că aceste vorbe nu erau decât un ecou, sau le rostea chiar
minunatul bătrân ce stătea pe o grămadă de zăpadă, indiferent faţă de vreme sau vânt.
Era îmbrăcat tot în alb, într―o aspră haina ţărănească din molton. Avea un păr alb şi
lung, o fată palidă şi nişte limpezi ochi albaştri.
"Cine este acest bătrân?" au întrebat vrăbiuţele.
"Ştiu eu cine este," a zis un bătrân corb cocoţat pe un gard, fiind foarte frumos din partea sa
să recunoască că toţi sunt egali în faţa lui Dumnezeu, chiar şi micile păsări, din această pricină
adresându―se vrăbiilor şi spunându―le ce voiau să ştie. "Da, l―am recunoscut," a continuat
el, "nu este nimeni altcineva decât Iarna, bătrânul anului trecut. Nu a murit încă, aşa cum scrie
în calendar, şi este un protector al micului prinţ al Primăverii, ce e pe cale să apară. Iarna încă
stăpâneşte peste aceste meleaguri. Brr! Frigul va face să tremuraţi micuţelor, nu―i aşa?"
"Vezi! Ţi―am spus eu!" a exclamat cea mai mică dintre vrăbii, "calendarul nu este decât
nimic altceva decât invenţia prostească a oamenilor, şi nu este aranjat potrivit naturii. Ar fi
trebuit să lase acest lucru în seama noastră, căci noi suntem mult mai isteţe decât ei."
A trecut o săptămână, apoi încă una. Pădurea arata întunecată, iar lacul îngheţat
precum o placă grea de plumb. Munţii dispăruseră din vedere întrucât peste pământ
atârna o deasă, îngheţata ceata. Mari ciori negre zburau alene pe deasupra. Era ca şi
cum natura ar fi adormit. În cele din urmă, o rază de soare a alunecat peste lac,
strălucind ca argintul viu. Zăpada de pe câmpuri şi dealuri nu mai lucea ca mai înainte.
Silueta albă a Iernii şedea încă la locul ei, cu privirea―i fixa îndreptată către sud.
Bătrânul dalb nu observa cum covorul de zăpadă părea a se scufunda în pământ. Ici şi
colo, se iveau mici petice verzi de iarbă, ce erau imediat acoperită de vrăbiuţe.
"Cip, cirip!" strigau vrăbiuţele, "în sfârşit vine primăvara?"

"Primăvara!" Cum mai răsuna acest cuvânt peste câmp şi pajişte, prin pădurea de un
cafeniu închis, unde proaspătul muşchi verde sclipea pe trunchiurile copacilor, în vreme ce
din sud veneau plutind prin văzduh primele două berze, pe spatele fiecăreia stând câte un
copilaş frumos, un băieţel şi o fetiţă. Ei au salutat pământul cu o sărutare, şi oriunde şi―au
pus picioarele au ţâşnit de sub zăpadă dalbe flori. Mână în mână, cei doi copii s―au
apropiat de bătrânul gheţii, Iarna, îmbrăţişându―l şi agăţându―se de pieptul său. În timp
ce făceau asta, au fost învăluiţi cu toţii de o groasă ceata, neagră şi grea, ce i―a ascuns
vederii. Vântul s―a înteţit, cu sunet puternic şi foşnitor, şi a împrăştiat ceata. Iarna
dispăruse şi cei doi copii au putut fi văzuţi stând aşezaţi pe tronul anului.
"Acesta este cu adevărat anul nou," au strigat toate vrăbiile, "acum ne putem intra în
drepturi fiind, în plus, răsplătite pentru suferinţele îndurate în vremea iernii."
Oriunde îşi îndreptau privirea cei doi copii, verzi boboci se năşteau pe tufişuri şi în
copaci, iarba creştea mai înaltă, iar câmpurile de porumb deveneau şi mai frumoase,
graţie unei tente de un verde gingaş.
Fata a pornit să împrăştie flori în drumul ei. Îşi ţinea ridicat în fata sortul plin cu flori, şi
părea că cu cât mai multe flori prindeau viaţa în jur, aruncate de ea, cu atât mai multe avea în
şort. Plină de sârguinţă, azvârlea florile albe ca neaua peste meri şi piersici, astfel încât pomii îşi
arătau întreaga splendoare chiar înainte ca frunzele verzi să explodeze din muguri. Apoi, băiatul
şi fetiţa au bătut din palme, şi cete de păsări au sosit în zbor, nu se ştie de unde, şi au început
toate să cânte şi să ciripească, spunând "A venit primăvara!" Cât de frumos era totul!
Adeseori, câte o femeie bătrână ieşea în faţa uşii casei pentru a se încălzi la soare şi începea să
colinde prin jur cu o mare încântare, uitându―se la florile aurii ce străluceau peste tot pe
câmpii, aşa cum se întâmpla şi în tinereţea ei. Lumea întinerea în preajma ei, iar ea zicea, "Este
o vreme binecuvântată astăzi!" Pădurea era deja înveșmântată în mugurii ei de un verde închis.
Cimbrul înflorea într―o proaspătă mireasma, primulele şi anemonele îşi croiau drum către cer,
violetele dădeau floare în umbră, fiecare fir de iarba era plin de putere şi seva. Cine putea să
reziste să nu şadă pe acel frumos covor? După aceea, copii primăverii s―au aşezat ei înşişi pe
pământ, ţinându―şi unul altuia mâinile, cântând, râzând şi crescând văzând cu ochii. O ploaie
uşoară a căzut peste ei din ceruri, dar nu băgat―o în seamă, pentru că stropii de ploaie erau
chiar lacrimile lor de bucurie. S―au sărutat unul pe celălalt şi astfel au fost logodiţi. În aceeaşi
clipă, mugurii copacilor s―au desfăcut, iar când soarele s―a înălţat, pădurea era întru totul
verde. Mână în mână, cei doi au rătăcit pe sub acel acoperiş de frunze, în vreme ce soarele
sclipea prin luminişuri, în variate şi schimbătoare culori.
Delicatele frunze umpleau aerul cu un împrospător parfum. Clipocind vesel, izvoarele
şi paraiele limpezi se strecurau printre crudă, catifelata verdeaţa, peste multicolorele
pietre de dedesubtul lor. Toată natura vorbea despre abundenţă şi îmbelşugare. Cucul
cânta şi privighetoarea colinda, căci era o preafrumoasă primăvara. Precautele salcii îşi
acoperiseră inflorescenţa cu mănuşi de lână, o grijă mai curând fără rost.
Zile şi săptămâni au trecut, şi razele soarelui s―au făcut din ce în ce mai fierbinţi. Aerul cald
legăna porumbul pe măsură ce devenea tot mai auriu sub soare. Nuferii albi şi―au întins
frunzele mari peste oglinda lucitoare a lacului din pădure, iar peştii au început să caute umbra
de sub ele. Într―o regiune adăpostită a pădurii, soarele strălucea deasupra zidurilor unei
gospodarii, adăugând sclipire florilor de trandafir de acolo, şi împingând spre coacere zemoasele
mure ce se agăţau pe îmbelşugaţii cireşi. Aici stătea frumoasa soţie a Verii, aceeaşi pe care am
văzut―o ca şi copilă, şi apoi mireasa. Ochii ei negri erau aţintiţi asupra norilor ce se adunau pe
cer, care, în siluetele lor unduinde de negru şi indigo, aduceau cu nişte munţi din ce în ce mai
înalţi. Soseau din toate părţile, îndesindu―se asemeni unei clocotitoare, tot mai zbuciumate
mari. Apoi, au pornit către pădure, unde, precum într―o magie, orice sunet se potolise, fiecare
răsuflare se micşorase, şi fiecare pasăre amuţise. Întreaga natură era nemişcată într―un grav
repaos. Pe uliţe şi pe bulevarde, oamenii ce mergeau pe jos sau în trasuri se grăbeau să îşi
găsescă un loc de adăpost. După aceea, s―a iscat o străfulgerare de lumină, ca şi cum soarele
s―ar fi prăvălit din ceruri, cuprinzând şi arzând tot ce întâlnea în cale, şi întunericul a revenit
în mijlocul unui răsunător zgomot de tunet. Ploaia s―a pornit în şuvoaie ― acum era întuneric,
acum era o lumină orbitoare ― acum o linişte înfricoşătoare, acum o larmă asurzitoare.
Tinerele trestii cafenii de pe malurile lacului s―au clătinat sub înspumatele valuri. Ramurile
codrului au fost ascunse în pânză deasă a ploii, lumina a continuat să alterneze cu întunecimea,
iar tăcerea cu bubuitul tunetelor, în vreme ce porumbul şi iarba zăceau la pământ, părând
imposibil să se mai înalte vreodată iarăşi spre ceruri. După un timp, ploaia a început să cadă lin,
razele soarelui au străpuns norii, iar picăturile de apă au lucit precum perlele pe frunze şi
tulpini. Păsările au început să cânte, peştii au sărit la suprafaţa apei, ţânţarii au dansat în
lumina soarelui. Ceva mai departe, stând pe o stâncă ridicată în sărata mare, un bărbat
puternic, cu braţe şi picioare zdravene şi lungi, cu păru―i şiroind de apă, împrospătat de baia
rece a ploii, se încălzea sub razele soarelui, în timp ce, peste tot prin preajmă să reînnoita natura
înflorea viguroasă, luxuriantă, frumoasă: era vara, cald, o minunată vara.
Dulce şi parfumată era mireasma venită de pe câmpul cu trifoi, unde albinele roiau în jurul
unui ruinat turn, şi murii se căţărau pe un vechi altar, care, spălat de ploi, strălucea în lumina
soarelui. Într―acolo îşi lua zborul regina albinelor, cu roiul supuşilor ei, pentru a prepara ceară
şi mierea. Vara însă, împreună cu zdravăna sa nevastă, vedeau lucrurile într―un alt fel, căci
pentru ei masa altarului era acoperită cu ofrandele naturii. Cerul serii lucea precum aurul.
Nici o boltă a vreunei biserici nu putea sclipi atât de tare. Între aurita seara şi îmbujorată
dimineaţa, lumea era mângâiată de lumina lunii. Era cu adevărat vara. Zilele şi săptămânile
au trecut unele după altele, secerile strălucitoare ale culegătorilor s―au ivit în câmpurile de
porumb, crengile merilor s―au aplecat spre pământ, grele cu roşii şi aurii fructe. Hameiul,
atârnând în mănunchiuri, a umplut aerul cu un dulce parfum. Sub tufele pline cu
grămăjoare de nuci îşi găsiseră sălaş un bărbat şi o femeie ― Vara şi îmbujorată lui soţie.
Sub tufele pline cu mănunchiuri de nuci se aflau un bărbat şi o femeie ― Vara şi

îmbujorată sa soţie.
"Vezi," a exclamat ea, "cata bogăţie, cata binecuvântare ne înconjoară. Totul este bun
şi prietenos, familiar, şi, totuşi, nu ştiu de ce, mi―e doar de pace şi odihnă; nu―mi este
nici mie clar ceea ce simt. Ţăranii ară deja câmpurile; tot mai mulţi oameni se gândesc
să aibă câştig din roade. Vezi, berzele se aduna în stoluri şi urmează plugul la mică
distanţă. Ele sunt păsările din Egipt care ne―au purtat prin aer până aici. Îţi mai aduci
aminte cum am sosit, încă fragezi copii, pe acest tărâm din nord? Am adus cu noi florile
şi soarele strălucitor, verdeaţa pădurilor. Vântul a devenit mai aspru cu copacii, iar ei
au devenit mai întunecaţi şi mai cafenii, asemeni arborilor din sud, fără a purta însă, la
fel ca aceştia din urmă, aurite fructe."
"Vrei să vezi roade din aur?" a întrebat bărbatul. "Atunci bucură―te," şi şi―a înălţat
braţele. Frunzele pădurii au căpătat de îndată culori de roşu şi auriu, şi sclipitoare tonuri de
culoare au acoperit pământul. Tufele de trandafiri au lucit în boboci stacojii, iar ramurile de
şoc au atârnat sub greutatea plinelor, întunecatelor lor fructe. Castanele sălbatice au căzut
coapte din negrele―verzui coji, şi în codru violetele au înflorit pentru a doua oară. Regina
anului devenea, cu toate acestea, tot mai tăcută şi mai pala.
"Sufla un vânt rece," a zis ea, "iar nopţile aduc cu ele o pătrunzătoare ceata; tânjesc după
tărâmul copilăriei mele." Apoi, a zărit cum pleacă berzele, una câte una, până la ultima, şi şi―a
întins mâinile către ele. S―a uitat la cuiburile lor goale; în unele din ele se găseau înalte tulpini
de porumb, în altele fire de muştar, ca şi cum cuiburile ar fi fost aşezate acolo numai pentru
protecţia şi bunăstarea acelor plante, cărora rândunicile nu încetau a le da ocol.
"Cip, cirip, unde au plecat stăpânii acestor cuiburi? a strigat una din ele, "cred că nu
mai puteau suporta răceala vântului şi, din această cauză, au părăsit aceste pământuri.
Le urez călătorie plăcută!"
Frunzele pădurii s―au făcut din ce în ce mai galbene, una câte una au căzut peste pământ,
iar furtunoasele vânturi le―au risipit. Anul era din ce în ce mai vârstnic, şi, peste frunzele
galbene de pe jos se preumbla regina anului, privind în sus, cu tandreţe în ochi, către o stea
scânteietoare. Soţul îi era alături. O pală de vânt a dat buzna peste frunziş, iar acesta a căzut
înapoi spre pământ asemeni unei ploi. După ce aerul s―a limpezit, regina verii nu mai era
acolo. Un fluture, ultimul din acel an, zbura încă prin recile împrejurimi. Îşi făceau
apariţia negurile, îngheţate vânturi băteau peste ţarini, iar lungile, întunecate nopţi ale
iernii erau pe aproape. Stăpânul anului s―a ivit cu păr―i alb ca neaua, dar el nu părea
să ştie asta. Gândea ca fulgii coborâţi din cer îi acopereau capul, aşa cum se aşterneau
peste altădată verzile câmpuri, într―un strat subţire, alb, de zăpadă. Apoi, clopotele
bisericilor au răsunat anunţând Crăciunului.
"Clopotele bat pentru nou născutul an," a spus stăpânul, "în curând un nou stăpân şi a
lui mireasă se vor naşte, iar eu va trebui să merg să mă odihnesc împreună cu soţia mea
în acea stea scânteietoare."
În pădurea proaspătă, verde, de brazi, unde neaua se adunase peste tot, stătea îngerul
Crăciunului, binecuvântând tinerii pomi ce urmau să―i împodobească sărbătoarea.
"Să fie bucurie în case şi sub crengile verzi," a zis vârstnicul stăpânitor al anului. În
câteva săptămâni devenise şi mia bătrân. "Timpul meu de odihnă se apropie; peste
puţină vreme perechea de tineri stăpânitori îmi va cere coroana şi sceptrul."
"Nopţile sunt, totuşi, încă ale tale, " i―a spus îngerul Crăciunului, "ale puterii tale, şi
nu ale odihnei. Lasă zăpadă să se aştearnă peste fragedele seminţe din ogoare.
Învaţă―te cu gândul că un altul este slăvit în timp ce tu eşti încă stăpân. Clipa libertăţii
tale va sosi odată cu apariţia primăverii."
"Şi când va veni primăvara?" a întrebat Iarna.
"Atunci când se întorc berzele."
Cu buclele sale albe şi barba sa de nea, rece, cocârjat şi îmbătrânit, dar puternic precum
furtuna iernatică, şi dârz ca şi gheaţă, bătrânul Iarna aştepta pe un deal acoperit de zăpadă,
privind către sud, acolo unde se aflase, cu un an mai înainte, scrutând orizontul, vechiul moş
Iarna. Gheaţa strălucea, neaua trosnea, patinatorii alunecau pe suprafaţa netedă a lacurilor;
ciorile şi corbii formau un plăcut contrast cu albul pământ. Nu se simţea nici o boare de vânt. În
aerul nemişcat, Iarna îşi încleştă pumnii, iar gheaţa se iţea adânc între brazde. Apoi, au venit
iarăşi vrăbiuţele din oraş, şi au întrebat, "Cine este acel bătrân?" Corbul căţărat în acelaşi loc,
sau poate fiul său, le―a răspuns cu aceleaşi cuvinte, "Este Iarnă, bătrânul anului trecut. Nu este
mort, aşa cum spune calendarul, ci e protectorul primăverii ce e pe cale să apară."
"Când soseşte primăvara?' au întrebat vrăbiile, "căci atunci vom avea vremuri mai
bune, şi o mai bună stăpânire. Vechile timpuri nu mai valorează nimic."
Tăcut, bătrânul Iarna se uita la pădurea fără frunze, unde puteau fi cu uşurinţa
distinse formele şi îndoiturile graţioase ale ramurilor fiecărui copac. Pe când Iarna
adormea, ceţuri gheţoase cădeau din ceruri. Stăpânul anului visa la zilele tinereţii şi
maturităţii sale şi, în zorii zilei, întreagă pădure a strălucit într―o proaspătă chiciura,
pe care soarele a scuturat―o de pe crengi, şi acesta a fost visul despre vara al Iernii.
"Când va apare primăvara?" au întrebat vrăbiile. "Primăvara!" Din nou, acest ecou a
răsunat dinspre dealurile acoperite cu zăpadă. Razele soarelui au devenit mai calde, neaua
s―a topit, şi păsările au pornit să ciripească, "Vine primăvara!" Prin văzduh a trecut o
primă barză, urmată de o a doua. Câte un copil drăgălaş era încălecat pe spatele fiecărei
berze. Cei doi copii au coborât pe glie, au sărutat pământul şi pe dalbul bătrân, iar ceata de
pe vârfurile munţilor s―a risipit pe dată. În acest fel, s―a sfârşit şi povestea anului.
"E o poveste cât se poate de bine ticluita, fără îndoială," au spus vrăbiile, "şi foarte frumoasă,
dar nu se potriveşte cu calendarul şi, din această pricină, trebuie să fie întru totul greşită."
ZÂNA DE LA CÂRNĂȚAR
1953 The Goblin and the Huckster(the brownie at the butterman's)
A fost odată ca niciodată un student adevărat. Trăia într—o mansardă şi nu avea

nimic. Şi a mai existat şi un cârnăţar adevărat, care locuia la parter şi care era stăpânul
întregii case. La el locuia o zână bătrână, pentru că la fiecare Ajun de Crăciun cârnăţarul îi
dădea o farfurie mare de fiertură, cu o bucată mare de unt în ea — cârnăţarul îşi putea
permite. De aceea, zâna rămăsese în magazinul lui, pentru că îi plăcea acolo.
Într—o seară, studentul a venit la uşa din spate să—şi cumpere lumânări şi brânză.
Nu avea pe cine trimite după ele, aşa că venise în persoană. A primit ce a cerut şi a plătit, iar
cârnăţarul şi soţia lui au dat din cap în semn de „seară bună". Şi nevasta aceea era o femeie
care ştia mai mult decât să dea din cap: avea darul vorbăriei! Iar studentul a dat şi el din
cap şi a rămas acolo, fericit să poate citi bucata de hârtie în care se învelise brânza. Era o
foaie dintr—o carte care nu ar fi trebuit ruptă, o carte veche, de poezii.
—N—are rost să te mint, i—a spus cârnăţarul. Am primit—o de la o femeie. Am dat
pentru ea nişte boabe de cafea. Dacă îmi dai opt bănuţi, ce a mai rămas din ea e a ta.
—Mulţumesc, a spus studentul. Aş vrea s—o iau în locul brânzei. Pot să mănânc şi pâine
cu unt, fără brânză. Ar fi mare păcat să se rupă cartea asta. Sunteţi un om bun, practic,
dar nu înţelegeţi din poezie mai mult decât sertarul acela.
Era o obrăznicie din partea lui, mai ales partea cu sertarul. Şi cămătarul a râs, şi a
râs şi studentul. O spusese, evident, sub formă de glumă. Dar zâna cea bătrână s—a
supărat că cineva poate să—i spună asemenea lucruri unui cârnăţar care era stăpânul şi,
în plus, vindea şi cel mai bun unt.
La căderea nopţii, după ce magazinul a fost închis şi toţi, mai puţin studentul, erau
în pat, zâna a mers la stăpâna casei şi i—a luat darul sporovăielii. Oricum, nu avea ce
face cu el în somn. Şi, pe orice obiect din cameră l—ar fi pus, acesta prindea viaţă şi
începea să vorbească. Putea să—şi exprime gânduri şi sentimente, la fel de bine ca
doamna. Dar numai un obiect putea avea acest dar la un moment dat. Şi asta era bine,
pentru că altfel ar fi vorbit toate dintr—o dată.
Şi zâna cea mică a pus darul vorbăriei în sertarul pe care stăteau ziarele
vechi. —Este adevărat, a întrebat ea, că nu ştii ce e aceea o poezie?
—Ba bine că nu, a spus sertarul. E soiul acela de scriere care stă pe spatele ziarului şi
este ruptă. Cred că am mai multă poezie în mine decât studentul, iar eu sunt doar un
sertăras, în comparaţie cu cârnăţarul.
Aşa că zâna cea mică a pus darul vorbăriei pe râşniţa de cafea. Dumnezeule, ce—i mai
turuia gura! Aşa că a luat—o repede şi a pus—o pe măsura de unt şi pe masă. Cu toţii aveau
aceeaşi părere cu cea a sertăraşului, iar ceea ce crede majoritatea trebuie respectat.
—Acum e rândul studentului!
Şi zâna cea mică a urcat tiptil treptele, spre mansarda în care locuia studentul.
Înăuntru era aprinsă o lumină. Zâna s—a uitat pe gaura cheii şi a văzut că studentul
citeşte cartea luată de la cârnăţar. Dar ce lumină venea de acolo! Din carte ieşea o rază
de lumină limpede, care se transforma într—un trunchi viguros, iradiind spre înălţimi şi
în toate direcţiile. Toate frunzele erau atât de proaspete, iar fiecare floare avea capul
unei fete frumoase — unele cu ochi negri şi strălucitori, altele cu ochi albaştri şi limpezi.
Fiecare fructă era o stea sclipitoare, iar totul era învăluit într—un cântec minunat.
Micuţa zână nu şi—ar fi închipuit niciodată că poate exista o asemenea frumuseţe.

Şi aşa a rămas acolo, ridicată pe vârfurile picioarelor şi trăgând cu ochiul, până ce
lumina dinăuntru s—a stins. Probabil că studentul suflase în lampă şi se culcase. Dar
zâna a rămas acolo, pentru că încă auzea cântecul acela dulce, un frumos cântec de
leagăn pentru studentul care se întinsese în pat ca să se odihnească.
—Vai, ce frumos! şi—a spus mica zână. Nu m—aş fi aşteptat la aşa ceva. Cred că am să
mă mut la student.
Şi s—a gândit şi a tot cumpănit şi, în cele din urmă, a oftat:
—Studentul nu are ce să—mi dea de mâncare.
Aşa că s—a întors — da, a coborât la cârnăţar. S—a întors la timp, pentru că sertarul
aproape că terminase darul pălăvrăgelii, luat de la doamna casei, declarând în detaliu tot ce
conţine. Acum era pe cale să se închidă şi să se deschidă de partea cealaltă, ca să spună şi pe
acolo ce avea de spus. Dar tocmai atunci a venit zâna şi a dus darul pălăvrăgelii înapoi la
stăpână. De atunci, toţi locuitorii prăvăliei, de la măsuţe la lemnul de foc, au fost de acord cu
sertarul. Şi atât de mult îl stimau, încât de câte ori cârnăţarul citea din „Recenziile de artă şi
teatru", din „Times", ediţia de seară, ei credeau că sertarul este cel care citeşte.
Însă mica zână nu mai stătea liniştită să asculte cuvintele inteligente sau înţelepte.
Îndată ce lumina apărea în camera de la mansardă, razele ei erau ca un lanţ de ancoră care
o ademenea să tragă cu ochiul prin gaura cheii. Şi o senzaţie de măreţie o inunda, aşa cum
face marea, atunci când Dumnezeu ne trimite furtuna. Şi izbucnea în lacrimi. Nu ştia nici ea
de ce plânge, dar în lacrimile acelea simţea o mare prospeţime. Ce minunat trebuia să fie
acolo, lângă copacul acela luminos! Dar nu a intrat niciodată acolo. Era fericită să tragă cu
ochiul prin gaura cheii. Acolo au prins—o şi frigul iernii, şi vântul care sufla tare şi ridica
uşiţa de pe acoperiş. Şi era atât de frig, atât de frig, dar zâna noastră nu simţea nimic, până
când lumina s—a închis în odaia de la mansardă. îngheţase. S—a târât până la colţul ei, în
care îi era cald şi bine. Apoi a venit şi fiertura de ovăz de Crăciun, cu o bucată uriaşă de unt.
Cârnăţarul era meşter în felul acesta de mâncare.
Dar, în miez de noapte, zâna a fost treziră de o zarvă mare la obloane. Oamenii
băteau în uşă! Gardianul de noapte sufla în fluier. Era un incendiu mare: întreaga
stradă era în flăcări. Oare să fie foc la casă? Sau la vecini? Unde? Era îngrozitor!
Nevasta cârnățarului era atât de speriată, încât şi—a scos cerceii de aur şi i—a băgat în
buzunar, doar ca să spună că a salvat şi ea ceva! Cârnăţarul a dat fuga să—şi salveze
hârtiile de valoare, iar servitoarea să aducă repede mantia ei de mătase.
A fugit şi mica zână. Din două salturi, era pe scări, în camera studentului, care stătea calm
în faţa ferestrei deschise şi se uita la focul care cuprinsese casa de peste drum. Mica zână
a pus mâna pe minunata carte de pe masă, a pus—o în scufia ei roşie şi o ţinea strâns cu
amândouă mâinile. Cea mai mare comoară a casei era salvată! Şi se grăbi să iasă pe
acoperiş, până la coş. A rămas acolo, iluminată de flăcările casei care ardea. Iar în mâini
ţinea scufia ei roşie, cu comoara. Acum ştia cu cine voia să fie. Dar când focul a fost
stins, a stat să se mai gândească o dată.
—O să mă împart între ei, a spus ea. Nu pot să renunţ de tot la cârnăţar. Face o fiertură
de ovăz atât de bună!
La urma urmei, se purta şi ea omeneşte! Şi cei mai mulţi dintre noi l—ar fi ales pe
cârnăţar. Pentru fiertura de ovăz!
DOUĂ BĂTĂTOARE
1854 Two Maidens
Aţi văzut vreodată o bătătoare? Vreau să spun, acel obiect pe care îl folosesc
oamenii care pavează străzile ca să bată cu el pietrele. E din lemn masiv, e mai lat în
partea de jos şi e înconjurat peste tot de inele de fier, iar la vârf e îngust şi are două
mânere de care poate fi prins.
În atelier stăteau două asemenea bătătoare. Se aflau între lopeţi, roabe,
instrumente de măsură. Printre unelte apăruse un zvon cum că bătătoarea nu avea să se
mai numească „bătătoare", ci „tasatoare". Era cel mai nou cuvânt din meseria de
pietruitor, folosit pentru ceea ce toată lumea numea înainte „bătătoare".
Acum, să nu uităm, printre noi, muritorii, există şi „femei emancipate", între care
putem numi directoare de instituţii, moaşe comunale, dansatoare (care, în virtutea
meseriei, pot să stea şi într—un picior), modiste şi infirmiere de noapte.
Cele două bătătoare din cămara de unelte se numărau şi ele printre aceste
persoane emancipate. Ele erau bătătoare ale Autorităţii drumurilor şi în nici un caz nu
ar fi renunţat la bunul lor nume, ca să—l ia pe acela de „tasatoare"!
”Bătătoare este un nume foarte omenesc, spuneau ele, în vreme ce o tasatoare este
un lucru, iar noi nu vom permite nimănui să ne considere nişte simple obiecte. Pur şi
simplu, vrem să ne păstrăm numele nostru bun!"
—Logodnicul meu ar fi în stare să o rupă cu mine, a spus într—o zi cea mai tânără, care
era logodită cu un rulou, una dintre acele maşini mari care nivelează şoselele» făcând
deci, la scară mare, ceea ce făcea ea în mic. El nu mă vrea decât ca bătătoare, nu şi a
tasatoare, aşa că nu permit să fiu rebotezată.
—Da, mai degrabă aş lăsa să mi se rupă cele două mânere! spuse şi cea mai în vârstă.
Dar roaba era de altă părere. Şi roaba se considera importantă, pentru că era un
sfert de camion, fiind într—o roată.
—Nu uitaţi, fetelor, că numele de bătătoare este cât se poate de obişnuit şi, în nici un
caz, atât de distinsei de nou ca acela de tasatoare, care poartă în el un iz de sigiliu,
gândiţi—vă numai! Ceva oficial! Eu aş renunţa la numele de bătătoare.
—Nu! Sunt prea bătrână pentru asta! a spus cea mai în vârstă.
—Poate nu înţelegi ceea ce se numeşte Legea europeană a necesităţii, a spus şi cinstita
legătură de buşteni. Toată lumea trebuie să păstreze buna cuviinţă şi să se supună.
Toată lumea trebuie să răspundă legii la timp, atunci când este necesar. Dacă există o
lege cum că o bătătoare se va numi de acum încolo tasatoare, atunci trebuie să se
numească tasatoare. Totul trebuie să se supună standardelor.
—Atunci, dacă tot o să se întâmple ce e mai rău, măcar să mi se spună „domnişoară".
—Nu, eu mai degrabă m—aş lăsa să mă facă bucăţi şi să ajung lemn de foc! a spus cea
mai în vârstă.
După care au plecat la muncă. Au fost ridicate şi urcate în roabă. Aceasta însemna
că se bucură de un tratament bun. Dar de acum erau tasatoare.
În vreme ce băteau pietrele de caldarâm, parcă le venea să—şi spună pe vechiul
nume, dar s—au abţinut la timp, pentru că nu era nevoie. Dar între ele se adresau doar
pe vechiul nume, şi îşi aminteau de vremurile bune, când toate se numeau aşa cum
trebuie să se numească, şi cine bătea, bătătoare se numea. Şi chiar au rămas bătătoare,
dar numai între ele, pentru că ruloul compresor, acea maşinărie uriaşă, nu voia cu nici
un chip să aibă de—a face cu o tasatoare!
PUŞCULIŢA PURCELUŞ
1855 The Money-Box
Într―o cameră de joacă, deasupra mulţimii de jucării împrăştiate peste tot, stătea, pe un
dulap înalt, o puşculiţă. Era făcută din lut, în formă de purceluş, şi fusese cumpărată de la un
olar. Pe spatele purceluşului se zărea o gaură îngustă, ce fusese lărgită cu cuţitul, astfel încât
marile monede de o coroană şi bănuţii să fie strecuraţi mai uşor înăuntru. În burta porcului de
lut se adunaseră chiar două astfel de monede şi o mulţime de mărunţiş. Puşculiţa era atât de
plină încât nu mai putea zornăi atunci când o scuturai, ceea ce reprezenta cu adevărat un nivel
de perfecţiune ce putea fi atins numai de o puşculiţă în formă de purceluş. Ea stătea pe dulap, la
o înălţime impunătoare, privind în jos către restul camerei. Ştia că avea îndeajuns de mulţi bani
în ea pentru a cumpăra toate celelalte jucării, iar acest fapt o făcea să aibă o foarte bună
impresie despre ea. Jucăriile gândeau la fel, dar nu dădeau glas acestui lucru, pentru că aveau
atâtea altele despre care să vorbească. O păpuşă mare, încă frumoasă, deşi cam veche, al cărei
gât rupt fusese reparat cu acul şi aţă, stătea într―unul din sertarele întredeschise. Ea i―a
chemat pe ceilalţi, "Hai să ne jucăm de―a oamenii, este un joc nemaipomenit!"
Imediat a pornit o mare zarvă. Până şi gravurile, ce erau atârnate pe perete, s―au răsucit din
pricina emoţiei, şi au arătat celorlalţi ca pe partea lor din spate nu era nimic, deşi nu aveau nici
cea mai mică intenţie să se facă astfel văzute sau să participe la joc. Era noapte târziu, însă lună
strălucea prin ferestre, aşa că aveau lumina pe gratis. Înainte ca jocul să înceapă, au fost invitate
să ia parte toate jucăriile, chiar şi vagonul de tren al copiilor, ce făcea totuşi parte dintr―o
tagmă mai umila a lucrurilor de joacă. "Fiecare dintre noi are o proprie valoare," a zis vagonul,
"nu putem fi cu toţii nobili, şi cineva trebuie să facă şi munca de jos."
Puşculiţa purceluş a fost singura care a primit o invitaţie scrisă. Ea se ţinea cu nasul atât de
sus încât ceilalţi se temeau că ar putea refuza o invitaţie verbală. Puşculiţa le―a răspuns în scris
că i―ar face plăcere să ia parte la joc, însă de la ea de acasă, rugând să se facă nişte
aranjamente în acest sens, lucru ce i―a fost pe data îndeplinit. Micul teatru de păpuşi a fost
aşezat în aşa fel fel încât puşculiţa purceluş să se poată uita direct către el. Unii voiau să înceapă
cu o comedie, urmată de o petrecere cu ceai, şi o discuţie liberă pentru perfecţionarea minţii,
însă, au început cu cea din urmă activitate. Căluţul balansoar a vorbit despre antrenamentele şi
cursele de cai; vagonul de tren despre căile ferate şi locomotivele cu abur,
pentru ca aceste subiecte ţineau de profesiunile lor, şi era cât se poate de nimerit să îşi spună
fiecare părerea despre ceea ce ştia mai bine. Ceasul a vorbit despre politica ― "tic, tac"; se
mândrea că ştie ce oră era în fiecare clipă a zilei, însă se zvonea că nu era tocmai corect.
Bastonul de bambus a rămas în picioare, arătând bățos şi mândru; se împăuna cu mânerul
sau de alamă şi vârful său de argint, în timp ce pe sofa stăteau două perne vechi, drăguţe,
dar cam prostuţe. Atunci când a început piesa de teatru, toţi s―au aşezat şi au privit atenţi
către scenă; li s―a cerut să aplaude şi să bată din picioare, să aclame şi facă zgomot de
pocnitori, ori de câte ori le plăcea ceea ce zăreau. Biciul de călărie a spus însă că el nu
pocneşte pentru bătrânele, ci numai pentru fetele tinere, nemăritate încă. "Eu pocnesc
pentru toată lumea," a zis pocnitoarea. "Aşa e, şi faci un zgomot tare frumos," şi―au zis
toţi în sinea lor, pe măsură ce se pornea spectacolul.
Nu era o piesă foarte pretenţioasă, însă era bine jucată, şi toate personajele îşi arătau
partea lor pictată, pentru că erau făcute astfel încât să fie văzute numai pe o parte.
Interpretarea actorilor era minunată, cu excepţia momentelor când păpuşile ieşeau prea
mult în lumină şi li se vedeau sârmele lungi, cu care erau mânuite. Păpuşa al cărui gât fusese
reparat a fost atât de entuziasmată încât cusătură de pe gât i s―a rupt dintr―o dată, iar
puşculiţa purceluş, plăcut impresionată de actori, a declarat că trebuie să facă un gest nobil
pentru unul dintre ei. S―a hotărât aşadar să o treacă pe una dintre păpuşile teatrului în
testamentul ei, făcându―i onoarea de a fi înmormântata în cavoul familiei sale, oricând ar fi
avut nevoie de aşa ceva. Au fost cu toţii atât de încântate de comedie încât au uitat de
petrecerea cu ceai, şi au continuat cu o distracţie aşa―zis intelectuală, adică ceea ce numeau
joacă de―a oamenii. Nu era nimic rău în această distracţie pentru că nu era decât un joc. În
acest timp, fiecare dintre jucării se gândea în primul rând la ea şi la impresia pe care o face
puşculiţei purceluş. Gândurile puşculiţei era foarte serioase, pe termen lung, îşi ziceau cu
toţii, îndreptându―se către testamentul, înmormântarea să, şi plecarea ei din viaţă. Acest
lucru s―a întâmplat însă cu mult mai devreme decât se aştepta, pentru că a căzut deodată
din vârful dulapului şi s―a lovit de podea, făcându―se ţăndări. Apoi, monedele au sărit în
sus şi au dansat într―un fel cât se poate de distractiv. Cele mici se învârteau în loc ca nişte
capacele, în vreme ce cele mari se rostogoleau cât de departe puteau, mai ales o mare
moneda de argint de o coroană care îşi dorise adesea să iasă în lume, iar acum aceasta
arzătoare dorinţa i se îndeplinea, la fel ca şi restului banilor. Cioburile rămase din puşculiţa
purceluş au fost aruncate în coşul de gunoi, iar a doua zi o nouă puşculiţa purceluş a apărut
pe înaltul dulap. Aceasta însă nu avea încă nici măcar un bănuţ înăuntru, şi, din această
cauză, la fel ca şi cea veche, nu putea să zornăiască atunci când o scuturai. Acesta a fost
începutul pentru ea şi sfârşitul poveştii noastre pentru voi.
HANS—CEL—PROSTĂNAC
1855 Jack the Dullard
Undeva, la ţară, se găsea un conac, în care trăiau un boier bătrân, împreună cu cei doi
fii al lui. Aceştia erau atât de deştepţi, că şi să fi fost pe jumătate atât de deştepţi, tot ar fi
fost foarte deştepţi! Ei voiau să se însoare cu fata regelui şi îndrăzneau asta pentru că ea
spusese ca va alege de bărbat pe acela care îi va vorbi cel mai frumos despre el însuşi.
Cei doi fraţi s—au pregătit opt zile în şir. N—au avut mai mult timp, dar era destul.
învăţaseră dinainte multe lucruri şi asta avea să le folosească. Unul dintre ei cunoştea întreg
dicţionarul de latină pe de rost, ca şi ziarul oraşului pe trei ani — de la cap la coadă şi invers.
Celălalt învăţase toate articolele din îndrumar şi ştia tot ce trebuie să ştie un
conducător. De aceea, se credea în stare să discute despre afacerile de stat. Mai mult,
ştia cum să împletească bretele, pentru că avea degetele foarte fine şi agile.
„Eu am să o cuceresc pe fiica regelui", îşi spunea fiecare. Tatăl lor le—a dat câte
un cal superb. Cel care ştia pe de rost dicţionarul şi ziarele a primit un cal negru ca
tăciunele, iar cel cu ştiinţa conducerii şi a împletiturilor, un armăsar alb ca neaua.
Apoi, cei doi pretendenţi şi—au umezit colţurile gurii cu ulei din ficat de cod, ca să
vorbească mai bine. Afară îi aşteptau servitorii, ca să—i ajute să urce pe armăsarii lor.
Chiar atunci a venit şi cel de—al treilea frate — căci am uitat să vă zic că erau trei, dar
unul nu putea fi numit frate, pentru că nu avea aceeaşi învăţătură ca şi ceilalţi doi, şi de
aceea i se spunea Hans—cel—Prostănac.
—Unde vă duceţi aşa, îmbrăcaţi ca duminica, în hainele cele mai bune? întrebă el.
—La curte, să vorbim cu prinţesa, ca să se mărite cu unul dintre noi! N—ai auzit ce s—a
tot strigat prin toată ţara?
Şi i—au spus toată tărăşenia.
—Tată, dă—mi şi mie un cal! a strigat atunci Hans—cel—Prostănac. Vreau să mă însor
şi eu. Dacă mă ia, mă ia. Dacă nu mă ia, atunci o iau eu!
—Nu mai pălăvrăgi acolo! i—a spus tatăl. Nu—ţi dau nici un cal. Tu habar n—ai să vorbeşti.
Fraţii tăi sunt nişte adevăraţi domni, nu tu.
—Bine, dacă nu pot primi un cal, a spus Hans—cel—Prostănac, atunci o să iau ţapul. E
al meu şi mă poate căra foarte bine.
Aşa că a luat ţapul, a pus pe el o şa, şi—a înfipt călcâiele în pântecul animalului şi
a pornit—o spre şosea. Ce mai zbura!
—Am pornit! a spus Hans—cel—Prostănac şi a început să cânte de răsuna pădurea.
Dar fraţii lui mergeau înainte tăcuţi. Nu scoteau un cuvânt. Se gândeau la toate
cuvintele deştepte pe care aveau să le spună, pentru că totul trebuia să fie foarte bine gândit.
—Ia uitaţi—vă! a strigat Hans—cel—Prostănac. Uitaţi ce am găsit la marginea
drumului! Şi le—a arătat o cioară moartă.
—Prostule! au spuse ei. Ce ai de gând cu ea?
—O să i—o duc în dar fetei regelui!
—Da, aşa să faci! au spus ei râzând în hohote, şi şi—au continuat drumul.
—Hei, ia uitaţi—vă! Aici! Uitaţi ce am găsit. Nu vezi aşa ceva pe drum în fiece zi!
Fraţii lui s—au întors iarăşi să vadă.

—Prostule! au spus ei. E doar un sabot de lemn rămas fără partea de sus. Şi pe ăsta vrei
să—l duci în dar fiicei regelui?
—Da, aşa vreau, a spus Hans—cel—Prostănac.
Şi fraţii s—au pus iarăşi pe râs, mergând mai departe, depărtându—se
mult de el. —Hei, hei! Aici, aici! le—a strigat Hans din urmă. E tot mai rău!
—Ce—ai mai găsit acum? au întrebat fraţii.
—Nu e de vorbit, a apus Hans. Ce fericită o să fie fiica regelui!
—Păi, e doar nişte noroi în şanţ!
—Da, aşa e, a spus Hans. Şi e din cel mai fin! Nici nu poţi să—l ţii în mână.
Şi şi—a umplut buzunarul.
Dar cei doi au mers cât au putut de repede, şi acum, în faţa lor se înălţau porţile
oraşului. Acolo, tuturor celor veniţi la prinţesă li s—a dat câte un număr şi au fost puşi
în rânduri de câte şase, atât de aproape unul de altul, că nu puteau să—şi mişte braţele.
Iar asta era bine, pentru că altfel s—ar fi înjunghiat unii pe alţii pe la spate. Restul
poporului stătea la ferestre, să vadă cum îşi primeşte pretendenţii fiica regelui. Dar care
cum intra în cameră, îşi pierdea cu totul vorbirea aleasă.
—Nu eşti bun! spunea fiica regelui. Dispari!
A venit şi rândul fratelui care cunoştea dicţionarul pe de rost. Dar îl uitase cât timp
stătuse la rând. Iar podeaua scârţâia şi tavanul era tot o oglindă, în care el se vedea cu
capul în jos.
Iar la fiecare fereastră stăteau trei scribi şi un sfetnic, care scriau tot ce se spunea
acolo, ca să apară imediat în ziar şi să fie vândut pentru doi bănuţi, la colţ. Era
îngrozitor! Şi.făcuseră şi un foc imens în soba care se înroşise.
—E cam cald aici! a spus peţitorul.
—Asta pentru că tata a pus să se frigă nişte cocoşei astăzi, a spus fiica regelui.
Bah! Se ridică în picioare. La aşa ceva nu se aştepta. Nu mai avea nici un cuvânt de zis.
Şi a dat să mai spună ceva amuzant.
—Nu eşti bun! a spus fiica regelui. Afară! Şi a fost nevoit să iasă.
A urmat cel de—al doilea frate.
—E îngrozitor de cald aici, a spus şi el.
—Asta pentru că am pus cocoşei la prăjit, a spus fiica regelui.
—Vă rog să... vă rog să... a spus el, iar scribii au scris: „Vă rog să... Vă rog să...".
—Nu eşti bun! a spus pe loc fata regelui. Afară! A venit rândul lui Hans—cel—
Prostănac.
—E o căldură de te topeşti, a spus şi el.
—Asta pentru că frig nişte cocoşei, a zis fiica regelui.
—Ce bine! a spus Hans. Pot să frig şi eu o cioară?
—Da, desigur, a răspuns ea. Dar ai în ce? Pentru că eu nu am nici tigaie, nici oală.
—Am, am, a spus Hans. Uite un vas cu mâner.
Şi a scos sabotul de lemn, punând în el cioara moartă.
—E destul pentru o masă, a spus fiica regelui. Dar ce faci cu sosurile?

—Am în buzunar! a zis Hans—cel—Prostănac. Am atâta, că pot să mai şi dau din el.
Şi picură nişte noroi din buzunar.
—Da, tu eşti în stare să vorbeşti! a spus fiica regelui. Ştii să dai răspunsuri. Ştii cum se
vorbeşte! Pe tine te vreau de bărbat! Dar să ştii că fiecare cuvânt pe care l—am spus aici
a fost scris şi o să apară mâine în ziar. La fiecare fereastră vezi trei scribi şi un bătrân
sfetnic. Iar sfetnicul e cel mai rău dintre toţi, pentru că nu înţelege nimic.
A spus asta doar ca să—i înfricoşeze, iar scribii au început să tremure, vărsând
multă cerneală pe podea.
—Deci ei sunt cei mari şi tari, a spus Hans—cel—Prostănac. Atunci trebuie să—i dau
respectul cuvenit sfetnicului.
Şi şi—a întors pe dos buzunarele, aruncându—i sfetnicului în faţă tot restul de
noroi. —Foarte bine făcut! a spus fiica regelui. Eu nu ştiam cum se face, dar, cu
siguranţă, am să învăţ.
Şi aşa a ajuns Hans—cel—Prostănac rege, cu nevastă, coroană şi tron numai al lui.
Iar noi ştim asta chiar din ziarul scos de sfetnic — dar în acesta n—ar trebui să ne
încredem prea tare.
POVESTEA UNUI GÂT DE STICLĂ

1858 The Bottle Neck
Era o stradă îngustă şi întortocheată, cu case mici, urâte şi dărăpănate.

Dar, dintre toate, una singură, cea mai înaltă, era atât de veche şi de şubredă încât îţi
venea să crezi că, dintr―o clipă într―alta, avea să se dărâme.
Cine putea să locuiască pe―o astfel de stradă, decât lumea nevoiaşă? Dar sărăcia se
dovedea în acest loc cu atât mai necruţătoare cu cât, în faţa odăii de la mansardă, era
atârnată o colivie veche în care se afla un canar de toată frumuseţea. Stăpânul n―avusese
pesemne la îndemână un păhăruţ din care să―i dea canarului să bea apă şi pusese în loc un
gât de sticlă, întors cu fundul în sus şi astupat în partea de jos cu un dop. Dar bietului canar
puţin îi păsa de urâţenia coliviei lui. Sărea sprinten de pe o stinghie pe alta şi ciripea cu toată
voioşia, mai ales atunci când stăpâna lui, o fată bătrână, îi aducea un pumn de verdeaţă.
― Hei, da’ ţie îţi dă mâna să ciripeşti şi să zbori încoace şi încolo, îi spuse într―o zi
gâtul de sticlă.
Asta însă o spunea mai mult în şoaptă, fiindcă nu putea să grăiască, deoarece nici un
gât de sticlă nu s―a dovedit grăitor până în ziua de astăzi. Am putea mărturisi chiar că
rostea cuvintele mai mult în gând, aşa cum facem noi, oamenii, câteodată.
― Da, ţie îţi dă mâna să ciripeşti, reluă gâtul de sticlă, fiindcă bunul Dumnezeu te―a
păstrat întreg şi nu te―a schilodit ca pe mine. Dar tare aş vrea să văd ce ai face dacă ai fi în
locul meu şi, după ce ţi―ai pierdut toate rosturile de odinioară, te―ai pomeni că nu ţi―a
rămas teafără decât gura şi aceasta astupată cu un dop! Ştiu foarte bine că atunci nu ţi―ar
mai arde de cântec. Dar dacă norocul te―a urmărit fără încetare, n―ai decât să cânţi,
cănăraşule! Tot e mai bine să se găsească o făptură plină de voioşie într―o casă atât de
posomorâtă. În ceea ce mă priveşte, cum să―mi mai ardă de cântec? Pe vremea când eram
o sticlă întreagă, cântam şi eu când în pântec îmi gâlgâia vinul. Oamenii chiuiau în cinstea
mea, sărbătorindu―mă. Hei, ce lucruri de duh nu mi―a fost dat s―aud într―o lungă
călătorie pe care am făcut―o pe vremea când trebuia să se logodească fata blănarului!
Totul parcă s―a petrecut ieri. Dar de―atunci până azi prin câte n―am mai trecut! Câte
neajunsuri nu mi―a fost dat să mai întâmpin! Am străbătut prin foc, prin apă, prin văzduh
şi pe sub pământ. Ţi―ar trebui nu ştiu cât timp să stai şi s―asculţi câte ţi―aş mai povesti…
Şi gâtul de sticlă începu să povestească, pe îndelete, cum luase naştere din nisip topit
pe fundul unui cuptor şi cum, pe măsură ce se răcea, simţea o mare dorinţă să pornească
în lume, să nu mai atârne de nimeni şi să―şi croiască drumul pe care l―ar fi crezut de
cuviinţă, cu alte cuvinte, să nu se piardă în mijlocul celor de seama lui, oricât era de
străveziu şi de strălucitor.
La început, după ce luase naştere şi i se dăduse numirea de sticlă, fusese aşezată în rând cu
altele, toate ieşite din acelaşi cuptor şi pe care le socotea surorile ei bune. Nu se potriveau însă ca
mărime şi erau forme diferite; unele erau sticle de şampanie, altele sticle de bere. Dar e scris în
cartea lumii ca şi sticlele să aibă multe de întâmpinat. Aşa, de pildă, multe dintre cele
care au fost umplute cu vinul cel mai prost ajung, după câteva vreme, să facă să gâlgâie în
cuprinsul lor cel mai adevărat „Lacrima Cristi”, iar sticla în care a spumegat şampania să
fie la urmă adăpost pentru bulionul de pătlăgele roşii. Dar, oricât de rău ar ajunge cineva,
tot are dreptul să se gândească la obârşia lui, fie că a fost ea nobilă sau nu.
După cum spuneam, sticlele au fost trimise prin toate ungherele lumii. Învelite în
paie, au fost aşezate cu mare grijă în lăzi. Sticla noastră se bucura pretutindeni de cel
mai deosebit respect şi poate că pe vremea aceea, dacă i―ar fi spus cineva, n―ar mai fi
crezut în ruptul capului că are să ajungă odată un ciob mărunt şi schilod din care să se
adape un canar, rătăcit şi el într―o casă veche şi aproape părăsită.
Lada în care a fost aşezată întâia oară a fost coborâtă în pivniţa unui negustor de
vinuri. Numaidecât a fost scoasă din paie şi spălată cu apă curată. A simţit atunci ceva
foarte plăcut. Apoi au pus―o deoparte, goală şi fără dop. Se simţea parcă stingheră. Îi
lipsea ceva şi nu ştia ce.
În cele din urmă a fost umplută cu un vin straşnic, dintr―o podgorie renumită. Au
astupat―o cu multă dibăcie, iar peste pântec i―au lipit o etichetă pe care erau scrise
următoarele cuvinte: „Prima calitate”. Era asemenea şcolarului care―a luat premiul
întâi şi mândria era pe de―a―ntregul îndreptăţită. Vinul era foarte bun, iar sticla
n―avea nici un cusur. După câtăva vreme, ajunse într―o prăvălie. În anii tinereţii,
oricine simte clocotind în el o undă de duioşie. Şi într―adevăr, sticla simţea şi ea că nu
mai are astâmpăr şi îşi făcea fel de fel de păreri despre lucrurile pe care nu le cunoştea.
În acelaşi timp, glasul vinului amintea de colinele scăldate în soare şi acoperite cu
viţă―de―vie, de chiuiturile şi cântecele vesele ale culegătorilor.
Într―o bună zi, a intrat în prăvălie ucenicul unui blănar.
― Să―mi daţi vinul cel mai bun pe care―l aveţi, a spus el.
Sticla a fost aşezată într―un coş plin cu tot felul de bunătăţi. Se îngrămădeau
laolaltă cârnaţii cu şunca, brânza şi untul printre feliile de pâine albă. Totul avea să fie
primit de fata blănarului, frumoasă şi rumenă în obraji, cu ochii plini de voioşie şi cu
buzele cărnoase ca nişte cireşe coapte. Avea mâinile subţiri şi moi, albe ca zăpada şi tot
atât de alb îi era şi grumazul. În sfârşit, era cea mai frumoasă fată din oraş.
Se urcaseră toţi într―o trăsură, cu gând să petreacă în crâng. Fata ţinea coşul pe
genunchi. Din mijlocul şervetelor albe se ivea gâtul sticlei. Uneori, din pricină că bătea
vântul, i se zărea şi eticheta roşie. Sticla urmărea pe furiş obrazul fetei, care şi ea nu―şi
mai lua ochii de la vecin, prieten din copilărie, fiul unui zugrav. Isprăvise cu cinste cel
din urmă examen şi―a doua zi trebuia să plece la învăţătură în străinătate, pe―o
corabie pe care avea s―o conducă el însuşi. Poate că din această pricină obrazul fetei
era posomorât şi întunecat, în timp ce amărăciunea îi săpase două cute la colţurile gurii.
Când au ajuns în pădure, tinerii s―au retras mai de―o parte, având pesemne să―şi
spună unele lucruri în şoaptă. Sticla n―a putut auzi ce―şi spuneau, din pricină că
rămăsese în coşul cu merinde. Când a fost luată de―acolo şi a putut să privească în jur
cu mai multă uşurinţă, a rămas uimită băgând de seamă câtă schimbare se petrecuse pe
obrazul fetei. Era, într―adevăr, tot atât de liniştită ca şi în trăsură, dar se vedea destul
de bine că în sufletul ei stăruia un grăunte de fericire deplină.
Toată lumea era fericită şi râdea cu voioşie. Blănarul ridică sticla şi se grăbi s―o
destupe. În clipa aceea, gâtul sticlei hohotea parcă de un râs înăbuşit, ştiind c―avea să
împrăştie în jur o mare mulţumire. A tras o pocnitură straşnică la ieşirea dopului şi,
numaidecât, cu glas tineresc, vinul a început să gâlgâie în pahare.
― Să trăiască tinerii logodnici! a strigat blănarul ducând paharul la gură.
Toţi ceilalţi şi―au golit paharele, iar tânărul marinar şi―a cuprins logodnica de mijloc.
― Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să v―aducă noroc! a strigat din nou tatăl
fetei. Tânărul a umplut iarăşi paharele.
― Să bem pentru grabnica mea reîntoarcere! a zis el. De azi într―un an vom sărbători nunta.
După ce toată lumea şi―a golit paharele, el a ridicat sticla şi, ţinând―o strâns de gât, a
adăugat:
― Tu mi―ai dat putinţa să sărbătoresc cea mai frumoasă clipă din viaţa mea! Odată
încheiată această sărbătoare, nu mai ai ce căuta pe lume. De azi înainte n―ai să fii
umplută a doua oară, aşa că n―ai să mai poţi înveseli pe nimeni.
Acestea zicând, aruncă sticla din toate puterile. Fata se uită lung după ea, cu
încredinţarea c―o vedea pentru ultima oară şi fără să poată bănui că, mult mai târziu,
avea s―o întâlnească din nou.
Sticla a căzut teafără în păpurişul din apropiere. Şi, cum sta în marginea lacului,
s―a gândit cu tristeţe la nerecunoştinţa oamenilor. „Eu le―am dăruit cel mai straşnic
vin, şi―a zis ea. În schimb, ei m―au oropsit să înghit fără voie apă din baltă.”
De bună seamă, n―avea cum să―i mai vadă pe cei în tovărăşia cărora venise. Dar
putea să le―audă cântecele şi hohotele de râs. Târziu, când era aproape să se înnopteze,
au trecut pe marginea lacului doi feciori de ţărani. Au dat peste sticlă şi―au luat―o cu
ei. În ajun, fratele lor, care trebuia să ajungă marinar şi să pornească într―o lungă
călătorie, venise să―şi ia rămas bun de la ai săi. Maică―sa îi punea în desagă lucrurile
de care socotea c―avea să aibă nevoie. O sticlă de rachiu fusese astupată şi învelită în
hârtie şi bătrâna se pregătea s―o vâre în desagă, când iată că intrară pe uşă cei doi
flăcăiaşi care găsiseră sticla goală la marginea lacului. Mama deşertă numaidecât sticla
cea mică în cea mare şi adăugă atât rachiu cât s―o umple până la gură.
― Uite, zise ea, vor avea de―acum rachiu destul ca să le―ajungă pe tot timpul călătoriei şi
să nu mai sufere de durere de burtă dacă s―o întâmpla să―i apuce furtuna.
Şi iată în ce chip sticla noastră porni în largul lumii. Marinarul, pe care îl chema Peter
Jansen, o primi bucuros şi―o duse pe corabie, aceeaşi corabie cu care trebuia să plece şi
tânărul a cărui logodnă avusese loc în aceeaşi zi. Acesta nu văzu sticla, dar, chiar dac―ar fi
văzut―o, de unde să―i treacă prin minte că era aceeaşi pe care―o zvârlise în păpuriş în
toiul voioşiei! În ceea ce―o privea, sticla n―avea cum să se socotească înjosită, deoarece
rachiul era pentru marinari tot atât de preţios ca şi vinul cu care fusese umplută întâia oară.
― Iată cel mai bun leac, spuneau ei de câte ori Peter Jansen le turna câte―un păhărel.
Şi ascultau cu cea mai mare bucurie cum gâlgâia rachiul din fundul sticlei.
Câtă vreme a mai păstrat între pereţi cele câteva picături de rachiu, sticla noastră a
fost privită cu multă prietenie. Dar într―o zi s―a pomenit goală, goală cu desăvârşire.
A fost aruncată într―un ungher, unde―a rămas vreme îndelungată fără ca cineva s―o
mai fi băgat în seamă.
Dar iată că într―o zi se stârneşte o mare furtună. Valuri uriaşe îmbrâncesc corabia
din toate părţile. Catargul cel mare se frânge, apa răzbate pe punte, oamenii nu mai sunt
în stare de nimic din pricină că noaptea e neagră ca păcura. Şi în cele din urmă corabia
se duce la fund.
Cu câteva clipe înainte de―a fi pierit în valuri, tânărul căpitan, la a cărui logodnă
luase parte şi sticla, scrisese pe un petic de hârtie, la o scăpărare de fulger: „În numele
lui Isus Hristos, am pierit în fundul mării”. Şi pe acelaşi petic de hârtie adăugase numele
corăbiei, alături de―al său şi de―al logodnicei sale. A vârât―o apoi în cea dintâi sticlă
ce i―a căzut la îndemână, a astupat―o şi i―a dat drumul în valuri.
Corabia s―a dus la fund, oamenii s―au înecat cu toţii. Sticla care altădată avea menirea să
împrăştie prin conţinutul ei mulţumirea şi voioşia ducea acum vestea înfricoşătoare a morţii. A
rătăcit îndelung şi zile în şir a văzut soarele răsărind şi apunând. Atunci când zările erau aprinse
ca para focului, ea îşi amintea de cuptorul în care se născuse şi parcă―i venea să se arunce în
volbura de scântei. După câtăva vreme s―a simţit obosită să tot rătăcească zadarnic şi fără nici
un rost în larg de ape, în timp ce vânturile de miazănoapte şi miazăzi
îmbrânceau valurile, când într―o parte, când într―alta. Dacă furtuna se domolea o clipă,
venea alta şi―i lua locul. Şi totuşi, oricât de amarnică a fost această rătăcire, biata sticlă a
avut norocul să nu se izbească de vreo stâncă şi nici să fie înghiţită de vreun rechin. Peticul
de hârtie, cel din urmă bun―rămas al logodnicului către aleasa inimii lui, avea menirea să
ducă cu sine tristeţea şi deznădejdea, o dată ce―ar fi ajuns în mâinile aceleia care trebuia
să―i cunoască cuprinsul. Dar, la urma―urmei, amărăciunea şi deznădejdea pe care trebuia
să le pricinuiască i se păreau mai puţin decât negura aşteptării în care se chinuia biata
copilă, care nu primise un singur gând din partea logodnicului ei.
Unde se afla oare? Încotro ar fi trebuit să se îndrepte sticla ca să―i poată da de
urmă? Nu ştia nimic. Îşi urmă calea, târâtă necontenit de ape. La început îi făcuse
plăcere o astfel de rătăcire; dar, în cele din urmă, ajunse să se plictisească. Îşi da foarte
bine seama că nu asta era menirea ei pe lume.
După cine ştie câtă vreme, unda o aruncă la mal, pe―un maldăr de nisip. O găsi
cineva şi―o luă. Dar n―avea cine s―o desluşească în clipa aceea, căci locul în care se
afla era la mii de leghe depărtare de locul în care luase naştere.
Omul a destupat―o, a scos hârtia dintr―însa, a întors―o pe―o parte şi pe alta, dar
neştiind să citească, n―a putut să afle despre ce era vorba în cuprinsul ei. Şi―a dat seama
totuşi că trebuia să fie o veste din partea unor naufragiaţi. A vârât peticul de hârtie în sticlă,
iar sticla a fost aşezată pe o poliţă, într―un dulap dintr―o mare încăpere.
De câte ori venea cineva în casă, i se arăta hârtia, dar nu putea nimeni să―i tălmăcească
cuprinsul. Trecând astfel din mână în mână, din pricină că era scrisă cu creionul, slovele
începură să se şteargă, până când nu se mai putură cunoaşte nici cel puţin câteva litere.
Sticla a rămas în dulap mai bine de un an. Apoi a fost aruncată în pod, unde, în
scurtă vreme, a fost acoperită de praf şi de pânze de păianjen. Cu câtă amărăciune îşi
amintea de ziua când lăsa să i se deşerte conţinutul spumos în pahare, departe, în
răcoarea crângului! Şi iarăşi, n―avea să uite nici goana pe valuri, în timp ce ducea cu
sine o tristă veste; cel din urmă bun―rămas al unui suflet răpus atât de timpuriu.
N―a mai scos―o nimeni din întunericul podului douăzeci de ani în şir. Poate c―ar
fi rămas un veac acolo dacă nu s―ar fi dărâmat casa, ca să se înalţe în locul ei o alta,
mult mai frumoasă şi mai încăpătoare. Când au început să dea jos acoperişul, au dat
peste sticlă. Cineva şi―a adus aminte că ascundea în fundul ei o taină. Dar sticla
aproape că nu―şi mai amintea nimic.
„Dacă n―aş fi fost aruncată în pod, poate c―aş fi învăţat limba ţării acesteia, îşi
zicea ea. Pe câtă vreme, în beznă şi în praf, printre şoareci şi păianjeni, nu mi―a mai
fost cu putinţă să fac nimic şi toţi au uitat de mine…”
Ai casei însă au şters―o de praf şi―au spălat―o cu grijă, astfel că tot mai putea fi
bună la ceva. Simţea cum o cuprinde din nou voioşia de altădată. Peticul de hârtie s―a
dus odată cu apa cu care fusese spălată. Şi când se gândea cât de mult îl păstrase! A fost
umplută cu nişte seminţe ce trebuiau duse departe, spre miazănoapte. Bine astupată şi
bine împachetată, s―a pomenit din nou pe o corabie, într―un ungher întunecos, unde
nu puteau să străbată nici lumina opaiţului, nici razele lunii, nici văpaia soarelui.
„La ce―mi foloseşte o astfel de călătorie, când nu mă pot bucura de nimic?” îşi zicea ea.
Dar, într―o bună zi, trebuia s―ajungă la capăt.
Când a ajuns, a fost numaidecât despachetată. Cel care―o despacheta, aruncând
sforile şi hârtiile, striga cu ciudă:
― Au acoperit―o în aşa fel ca să n―o mai poată nimeni desface. Mare minune dacă nu
cumva s―o fi spart!
Dar sticla era teafără şi nevătămată. În afară de asta, înţelegea fiecare cuvânt rostit. Era
aceeaşi limbă pe care―o vorbiseră cei din preajma cuptorului, neguţătorul de vinuri, cei ce
făcuseră chef în pădure şi marinarii în tovărăşia cărora călătorise pe corabie, singura limbă pe
care―o cunoştea.
Aşadar, se reîntorsese în ţara ei! De bucurie, era cât pe―aci să scape din mâinile
celui care o despacheta. Se simţea stăpânită de atâta duioşie încât nu―şi dădu seama
când i se scoase dopul şi când îi fu deşertat conţinutul. Şi tocmai când îşi veni în fire, se
pomeni aruncată într―o pivniţă, unde avea să rămână uitată ani şi ani.
„Şi totuşi, îşi zicea ea, unde te―ai putea simţi mai bine decât în ţara ta, chiar dacă
soarta te―a blestemat să putrezeşti într―o pivniţă umedă şi întunecoasă!”
După câtăva vreme, omul care locuia în casa aceea s―a mutat, luând toate sticlele cu el.
Se îmbogăţise şi trăia acum într―un palat. Într―una din zile, a dat un mare ospăţ. Tot
parcul din jurul clădirii era plin de lampioane colorate, asemenea unor lalele învăpăiate de
razele soarelui. Seara era minunată. Prin ungherele mai îndepărtate, poate din pricină că
lampioanele nu fuseseră de―ajuns, aşezaseră sticle în gâtul cărora înfipseseră lumânări.
Printre ele se afla şi sticla noastră. Cât se simţea de fericită! Vedea iarăşi copaci înverziţi,
auzea cântece, lua parte la voioşia obştească. Oricum, ar fi avut de ce să fie nemulţumită,
deoarece se afla cam la o parte. Dar nu era mai bine acolo decât în forfota oaspeţilor? Putea
să guste în linişte un ceas de fericire, uitând că petrecuse douăzeci de ani aruncată într―un
pod. Necazurile trecutului nu mai însemnau nimic pentru ea.
Într―un târziu, trecu pe lângă sticlă o pereche de tineri logodiţi. Parcă nici n―ar fi
vrut să ia parte la voioşia celorlalţi. Sticla îşi aduse numaidecât aminte de tânărul
căpitan, de fata atât de drăgălaşă a blănarului şi de logodna din pădure.
În parcul din jurul clădirii putea să intre oricine. Venise şi lume de departe, care nu
fusese poftită la ospăţ, ca să se bucure de frumuseţea serbării. Printre cei singuratici se afla
şi o fată bătrână, pe care nimeni n―o băga în seamă. Întâlnind perechea ce părea să fie atât
de mulţumită, îşi aminti de―o veche logodnă, poate tocmai în clipa când la acelaşi lucru se
gândise şi sticla. Şi apoi, cum să nu―şi amintească, de vreme ce nu era alta decât fata
blănarului? Ceasul logodnei fusese cel mai fericit din viaţa ei şi n―avea cum să―l mai uite.
Trecu pe lângă sticlă fără s―o recunoască, deşi nu se schimbase întru nimic. La rândul ei,
nici sticla n―o mai recunoscu pe fata blănarului, fiindcă aceasta nu mai păstra nimic din
frumuseţea de odinioară. Aşa se întâmplă de multe ori în viaţă. Te întâlneşti cu oameni cu
care ai avut strânse legături cândva, fără să―i mai poţi recunoaşte.
La sfârşitul serbării, sticla a fost furată de un ştrengar, care―a vândut―o cu zece
gologani ca să―şi cumpere o prăjitură. Era acum în stăpânirea unui neguţător de
vinuri, care―a umplut―o cu un vin foarte bun. Dar nici în prăvălia lui n―a rămas
multă vreme. A fost cumpărată de un călător care, în duminica următoare, trebuia să
pornească la drum cu balonul.
Când s―a ivit ziua plecării, lumea s―a îngrămădit din toate părţile, ca mai întotdeauna în
astfel de împrejurări, deoarece, pe vremea aceea, balonul era un lucru nou şi mulţi nu ştiau la ce
anume ar putea să folosească. Căpeteniile oraşului se urcară pe un fel de podeţ şi muzica
militară cânta. Sticla vedea totul prin găurile unui coş în care fusese aşezată alături de―un
iepure viu. Urecheatul se uita speriat într―o parte şi într―alta. Bănuise pesemne că în scurtă
vreme avea să fie lăsat să cadă din balon, ca să aibă lumea de ce râde. Sticla însă nu pricepea
nimic din toate acestea. Vedea cum balonul se umflă din ce în ce, clătinându―se. În cele din
urmă, frânghiile cu care fusese legat fură tăiate. Numaidecât, cu sărituri sprintene, începu să
urce în văzduh, ducând cu el un om şi coşul în care se aflau iepurele şi sticla. Muzica răsuna cu
şi mai multă putere şi toată lumea ţipa, bătând din palme.
„Într―adevăr, ciudat soi de călătorie! îşi zise sticla. Ai cu toate acestea, străbătând
văzduhul, marele noroc de―a nu te izbi de nimic şi asta e de cea mai mare importanţă
pentru mine.”
Mii de oameni se îngrămădiseră pe străzi, urmărind înălţarea balonului. Fata cea bătrână se
afla printre ei. Dar ea nu coborâse în stradă, ci sta la fereastra mansardei, acolo unde fusese
aşezată colivia cu micul canar care n―avea din ce să bea apă, mulţumindu―se ca, din
când în când, să―şi răcorească ciocul într―o farfurioară spartă.
Fata bătrână se plecă mai mult pe marginea ferestrei ca să vadă balonul şi dădu la o parte o
glastră în care înflorea o tulpină fragedă de mirt, singura podoabă din odăiţa ei săracă.
Văzu cum omul urcat în balon dădu mai întâi drumul iepurelui; după aceea îşi
umplu un pahar ca să bea în sănătatea celor de jos, care îl urmăreau cu privirea; în
sfârşit, lăsă să cadă sticla, fără să―i fi fost teamă că ea putea să spargă capul cine ştie
cărui biet creştin cumsecade.
Dar nici sticla n―avu răgazul de trebuinţă să se gândească la marea cinste ce i se
făcea, de―a fi lăsată să plutească deasupra oraşului cu acoperişuri de aramă şi turle
strălucitoare, ca să cadă după aceea drept în mijlocul mulţimii. Ameţise parcă şi se
rostogolea în fugă, dându―se peste cap.
O astfel de goană, în cea mai deplină libertate, i se părea o adevărată fericire. Cât se
simţea de mulţumită văzând că nu numai toate privirile, dar şi toate ocheanele erau
îndreptate numai spre dânsa! Trosc! Dar ce s―a întâmplat? A căzut pe un acoperiş şi s―a
spart drept în două. Sfărâmăturile s―au rostogolit la pământ, prefăcându―se în ţăndări, în
clipa când se izbiră de lespezile cu care era podită ograda. Singur gâtul rămase întreg şi se
desprinse atât de frumos de restul sticlei, încât îţi venea să crezi că fusese tăiat cu diamantul.
Cei din apropiere, auzind zgomot, se grăbiră să ridice de jos gâtul sticlei.
― Straşnic păhăruţ de pus în colivie! ziseră ei. Are din ce se adăpa o păsărică.
Dar fiindcă n―aveau nici colivie, nici păsărică, chiar dacă n―ar fi fost mai mult
decât o biată vrabie, cum era să le treacă prin minte să―şi cumpere şi una şi alta numai
pentru că găsiseră un gât de sticlă aruncat de cine ştie cine? Totuşi, cineva îşi aduse
aminte de fata bătrână care locuia la mansardă.
Într―adevăr, ea primi gâtul sticlei cu multă bucurie, îl astupă la un capăt cu un dop,
îl umplu cu apă şi―l aşeză în colivie. Canarul, care avea acum apă din belşug, începu să
ciripească cu mai multă voioşie şi cânta de―ţi era mai mare dragul.
Gâtul sticlei a primit şi această nouă ciudăţenie a sorţii cu resemnare deplină. La
urma―urmei, nu fusese îndeajuns de fericit în atâtea alte împrejurări, mai ales când
avusese prilejul să plutească în văzduhuri, rătăcind deasupra norilor?
Peste câteva zile, fetei bătrâne veni să―i facă vizită o prietenă şi gâtul sticlei rămase
foarte mirat când băgă de seamă că, în loc să aducă vorba şi despre dânsul, ele vorbiră
despre cu totul altceva şi, îndeosebi, despre floarea din glastră.
― Să nu cheltuieşti bani cu florile la cununia fiicei tale, spuse fata bătrână. Îţi dăruiesc
glastra pe care―o vezi în fereastră. Tulpina e încărcată de flori. E din răsadul pe care
mi l―ai dat în ziua când m―am logodit. Peste un an, pe vremea aceea, urma să―mi fac
din florile lui cununa de mireasă. Dar această clipă nu s―a mai ivit. Ochii care aveau să
mă călăuzească în largul vieţii mi―au secat de plâns şi s―au stins pentru totdeauna.
Logodnicul meu se odihneşte în fundul apelor. Floarea a crescut şi eu am îmbătrânit.
Dar răsadul pe care mi l―ai dăruit atunci tot mai poate fi bun la ceva. Din florile lui
vom împleti cununa care va împodobi fruntea copilei tale.
Năpădită de atâtea amintiri dureroase, biata fată bătrână nu―şi mai putea stăpâni hohotele
de plâns. Aduse vorba printre suspine de tânărul căpitan şi de logodna care avusese loc în
pădure. De toate îşi aduse aminte, fără ca totuşi un singur lucru să―i mai fi trecut prin gând: de
unde era să ştie că în marginea ferestrei, în colivia canarului drag, se afla cineva din vremea
aceea, cineva ce fusese martor la logodna ei: gâtul sticlei care se desfundase cu atâta zgomot şi
din cuprinsul căreia gustaseră toţi cei de faţă, ciocnind în sănătatea tinerei perechi?
Dar nici gâtul sticlei n―avea cum s―o mai recunoască pe logodnica de odinioară. Când,
în sfârşit, a putut ajunge la încredinţarea că nimeni nu―l mai băga în seamă şi că nu se
minuna câtuşi de puţin de trecutul lui, plin de atâta strălucire, când era ştiut că se afla acolo
printr―o întâmplare, în urma căderii din înaltul cerului, s―a posomorât în aşa chip
încât n―a vrut să mai asculte cele ce―şi spuneau cele două bătrâne.
SUPĂ DINTR—UN CÂRLIG DE

CÂRNAȚI 1858 Soup from a Sausage Skewer
—Aseară a fost o cină excelentă, ceva ce rar am întâlnit! i—a spus doamna şoarece uneia
care nu fusese la banchet. Am fost la douăzeci şi unu de locuri de bătrânul Şoarece—Rege.
Nu e rău, ce zici? Meniul a fost bine ales: pâine mucegăită, coji de costiţă afumată, lumânări
şi cârnaţi. Şi apoi încă o dată, aceleaşi feluri. A fost foarte bine, parcă ar fi fost două mese.
Atmosfera a fost plăcută, iar discuţiile interesante. Am fost ca în familie. Nu am
lăsat nimic în urmă, doar cârligele pentru cârnaţi.
Am discutat despre ele şi cineva a venit cu ideea să se facă supă dintr—un cârlig
de cârnaţi.
Toţi cei de acolo auziserăm de aşa ceva, dar nimeni nu gustase din supă, de făcut,
nu mai spun. S—a rostit un toast minunat, cum că inventatorul va trebui să primească o
medalie de Binefăcător al Celor în Nevoie. Nu că ar merita?
Şi bătrânul Rege—Şoarece s—a ridicat în picioare şi a spus că acea tânără care va
reuşi să facă cea mai gustoasă supă va deveni regina lui. Toţi au primit un an şi o zi ca să
se gândească.
—Nu e rău, dacă stai să te gândeşti, a spus cealaltă şoricioaică. Dar cum se face supa asta?
—Da, cum se face?
Au întrebat în sus şi în jos, pe toate şoricioaicele pe care le—au întâlnit. Toate
doreau să ajungă regine, dar nu voiau să se obosească să plece în lumea largă să înveţe
ceea ce probabil că ar fi fost necesar!
Dar, la urma urmei, nu toată lumea poate să—şi părăsească familia şi ungherele, şi
crăpăturile cunoscute.
Nu ieşi afară în fiece zi după o coajă de brânză sau la mirosul unei costiţe afumate.
Nu! Locul lor era acolo, fie să moară de foame, fie să fie mâncate de vii de o pisică.
Îndrăznesc să cred că mai toate au fost îngrozite la gândul de a pleca în lume.
Doar patru şoricuţe — tinere, drăguţe, dar sărace — s—au prezentat la plecare.
Fiecare dintre ele voia să meargă într—unui din cele patru colţuri ale lumii, deci problema
se punea, care dintre ele va fi norocoasa. Fiecare dintre ele a luat cu ea un cârlig de cârnaţi,
ca să—i amintească pentru ce a pornit în călătorie. Avea să fie toiagul lor de pelerin.
Au plecat la începutul lui mai şi urmau să se întoarcă anul viitor, tot la începutul
lui mai. Şi s—au întors la timp, dar numai trei. Cea de—a patra nu a apărut şi nici nu a
trimis vreo veste despre ea.
Venise ziua în care se judecau faptele lor.
—Chiar şi în cele mai mari neplăceri există ceva trist! a spus Regele—Şoarece, dar a dat
poruncă să fie invitaţi şoareci aflaţi pe o întindere de câţiva kilometri.
Aveau să se adune în bucătărie. Cele trei şoricuţe plecate în călătorie stăteau
stinghere într—un colţ. În locul celei de—a patra, cea care lipsea, fusese pus un cârlig de
cârnaţi, învelit în hârtie neagră.
Nimeni nu îndrăznea să—şi dea cu părerea înainte ca cele trei să vorbească.
Regele— Şoarece a dat poruncă şi povestirile au început.
CE A VĂZUT ŞI CE A ÎNVĂŢAT ÎN CĂLĂTORIE PRIMA ŞORICUŢĂ
—Când am plecat în lumea largă, a spus şoricuţa, credeam, ca mulţi alţii de vârsta mea,
că ştiu totul. Dar nu e aşa. Trebuie să treacă un an şi o zi până să ajungi să ştii totul.
Odată, am fost la mare. Eram pe o corabie care naviga spre nord. Auzisem că pe mare
bucătarul trebuie să fie foarte bun, dar cum să nu fii bun când ai din plin şuncă, butoaie
cu sare şi saci cu făină? Mâncarea era delicioasă, dar nu aveai de unde să înveţi cum să
faci supă dintr—un cârlig de cârnaţi. Am mers pe mare multe zile şi nopţi şi am fost
zgâlţâiţi şi ne—a udat apa, ne—a făcut ciuciulete. Apoi, când am ajuns unde aveam de
ajuns, am părăsit vasul. Asta se întâmpla undeva departe, în Nord.
Este straniu să te vezi departe de casă, de ungherele şi găurile tale, să urci pe o
corabie, care are şi ea ungherele şi găurile ei, şi apoi să te trezeşti dintr—o dată la sute de
kilometri depărtare, pe un pământ cu totul străin! Acolo se aflau păduri nesfârşite de brazi
şi de mesteceni. Şi ce miros scoteau, un miros puternic, care nu mi—a plăcut deloc. Ierburile
sălbatice aveau o aromă atât de tare, încât m—am gândit pe loc la cârnaţi! Şi erau şi lacuri
de pădure uriaşe. De aproape, apa era limpede, dar dacă le vedeai din depărtare, erau negre
ca cerneala. Pe ele pluteau lebede albe — le—am luat drept spumă de apă, atât de liniştite
erau. Dar le—am văzut zburând şi mergând, şi atunci le—am recunoscut. După umblet, poţi
să spui că sunt din familia gâştelor. Nimeni nu—şi poate renega rudele! Iar eu m—am
alăturat celor la fel ca mine, nişte şoareci de pădure, care ştiu foarte puţine lucruri. De
pildă, nu ştiu să—şi trateze musafirii. Dar pentru asta am plecat de acasă, nu? Supa făcută
din cârligul de cârnaţi a fost pentru ei o idee nemaipomenită şi au umplut imediat pădurea
cu ea, dar au spus cu toţii că problema nu are rezolvare.
Habar nu aveam că în noaptea aceea aveam să învăţ cum se face supa!
Era în miezul verii, şi de aceea pădurea avea un miros atât de puternic, asta spuneau ei.
De aceea ierburile erau atât de gustoase şi lacurile atât de limpezi şi totuşi atât de întunecate, iar
lebedele pluteau pe ele. La marginea pădurii, între trei sau patru case, se afla un stâlp înalt cât
un catarg mare de corabie, iar de vârful lui atârnau o mulţime de ghirlande şi de panglici. Flăcăi
şi fete dansau şi cântau în jurul stâlpului, întrecându—se cu vioara scripcarului. La lăsatul
soarelui, nu au încetat petrecerea, dar eu nu am mers acolo. Ce să caute un şoarece mititel la un
bal în pădure?«M—am aşezat pe muşchiul moale, ţinându—mă de cârligul meu de cârnaţi.
Luna strălucea pe un anume loc, în care era un copac, iar muşchiul era fin, să—mi fie iertat, ca
pielea unui Şoarece—Rege. Dar era verde şi era atât de odihnitor pentru ochi...
Dintr-o dată, nişte oameni frumoşi—frumoşi, dar mici de tot, care abia îmi ajungeau la
genunchi, au venit în marş. Arătau ca nişte fiinţe omeneşti, doar că erau mai bine făcuţi. Ei îşi
ziceau „elfi" şi purtau nişte haine fine, din petale de flori, cu despicături pentru aripile
lor de muscă sau de ţânţar. Nu arătau rău deloc. Mi se părea că veniseră să caute ceva,
nu ştiam ce, dar au trecut de câteva ori peste mine. Cel mai nobil dintre ei a arătat spre
cârligul meu de cârnaţi şi a spus: „Aşa ceva folosim noi! A fost şi sculptat, este
excelent!". Şi se uita tot mai entuziasmat la bastonul meu de drumeţ.
—Vi—l împrumut, desigur, dar nu vi—l dau de tot, am spus eu.
—Nu, nu de tot, au spus ei cu toţii.
Şi i—am dat toiagul, iar ei l—au luat şi au început să danseze pe peticul de muşchi fin,
ridicând în picioare toiagul meu. Voiau şi ei un stâlp din acela de sărbătoare, iar cârligul meu de
cârnaţi fusese făcut parcă anume pentru ei. L—au decorat şi era o plăcere să te uiţi la el.
Păianjeni mici au cusut în jurul lui fire de aur şi au aruncat văluri şi steaguri atât de fin
ţesute şi atât de albe, încât în lumina lunii mă orbeau. Au luat culori de pe aripile fluturilor şi
le—au împrăştiat pe ţesătura albă, de parcă acolo străluceau flori şi diamante. Nu—mi mai
recunoşteam cârligul de cârnaţi. Pot să spun că un asemenea stâlp de sărbătoare nu s—a mai
văzut pe lume. Abia după ce el a fost terminat au venit toţi spiriduşii aceia. M—au invitat să mă
uit la cele ce se petreceau, dar de la distanţă, pentru că eram prea mare pentru ei.
Şi a început jocul! Parcă o mie de clopoţei de sticlă sunau asurzitor. Mi se părea că
şi lebedele de pe lac cântă. Şi chiar am auzit cucul şi sturzul. în sfârşit, parcă întreaga
pădure răsuna de cântec. Erau glasuri de copii, erau clopoţeii şi cântecul păsărilor, cele
mai frumoase melodii din lume. Şi toată frumuseţea izvora din stâlpul de sărbătoare al
elfilor. Era un dangăt nesfârşit care venea din cârligul meu de cârnaţi. Niciodată nu
mi—aş fi închipuit că ar putea să facă atât de multe. Dar îndrăznesc să spun că depinde
foarte mult de mâinile care se ocupă de el. Eram cu adevărat emoţionată şi am plâns, aşa
cum numi un şoricel poate să plângă, de bucurie.
Dar a durat prea puţin! Şi nici nu putea să dureze prea mult în acea parte de an.
Când s—a crăpat de ziuă, a început să bată vântul, care a tulburat apa lacului din
pădure. Iar pânzele delicate de păianjen au fost duse de vânt, la fel şi podurile
suspendate dintre frunze. Şase elfi au venit să—mi aducă stâlpul, cârligul meu de lemn,
şi mi—au spus că vor să—mi îndeplinească orice dorinţă, dacă le va sta în putere. Eu
le—am cerut să—mi spună cum se face supă dintr—un cârlig de cârnaţi.
—Păi, nu ai văzut? mi—a spus cel mai nobil dintre ei. Abia dacă ţi—ai recunoscut
toiagul! —Adică aşa se face? am întrebat eu şi le—am spus pe loc care este scopul
călătoriei mele şi ce se aştepta de la mine, o dată întoarsă acasă. Cu ce îl ajută pe
Şoarecele—Rege, cu ce îi ajută pe toţi supuşii lui că eu am văzut frumuseţea de azi—
noapte? Nu pot să scutur din cârligul meu de lemn şi să spun „uitaţi supa!”.
Atunci, spiriduşul şi—a scufundat un deget într—o violetă şi mi—a spus:
—Atenţie, am să—ţi ating toiagul de drumeţ. Când ai să ajungi la palat, să atingi cu el
pieptul cald al regelui. Atunci, violetele se vor răspândi peste tot toiagul, chiar şi în
iernile cele mai grele. Vezi, ai ce duce cu tine acasă şi chiar mai mult decât atât.
Dar înainte ca micuţa şoricioaică să poată spune ce înseamnă acest „mai mult
decât atât", a atins cu cârligul de lemn pieptul regelui şi, din fostul ei toiag au răsărit
cele mai frumoase flori. Răspândeau un miros atât de puternic, încât regele a poruncit
şoriceilor apropiaţi de cămin să—şi bage codiţele în foc, ca să miroasă a ars, pentru că
mirosul de violete era insuportabil.
—Dar ce înseamnă „mai mult decât atât" de care ne—ai vorbit? întrebă regele.
—Cred că este ceea ce s—ar numi „efectul".
Şi întoarse pe loc cârligul, iar florile dispărură fără urmă. Acum ţinea în mână un
toiegel de lemn şi nimic mai mult.
—Spiriduşul mi—a spus că violetele sunt pentru văz, miros şi pipăit, dar mai rămân
auzul şi gustul.
Şi a bătut ritmic cu toiagul în podea. S—a auzit muzică, nu ca în pădure, în timpul

sărbătorii elfilor, ci muzica obişnuită în bucătăria lor. Dintr—o dată, vântul a început să
fluiere prin toate crăpăturile. Şi au început să fiarbă oalele şi ceainicul de alamă. Şi, fără
de veste, tăcere. Nu se auzea decât sfârâitul ceainicului. Era straniu şi nici măcar nu ştiai
dacă totul începea sau tocmai se termina. Toate oalele, mici sau mari, bolboroseau, fără
să ţină seamă una de alta. Iar şoricuţa a început să scuture din bastonul ei, tot mai
puternic, şi toate oalele au început să fiarbă şi să facă spumă. Iar vântul şuiera şi hornul
urla. Şoricuţa s—a speriat şi a scăpat pe jos bastonul.
—Asta a fost o supă de pomină, a spus bătrânul Şoarece—Rege. Urmează cumva
felul doi? —Asta a fost tot, a spus şoricuţa, făcând o plecăciune.
—Tot? Bine. Să auzim ce are de spus următoarea, a zis Regele—Şoarece.
CE A POVESTIT A DOUA ŞORICUŢĂ
—M—am născut în biblioteca palatului, şi—a început povestirea cea de—a doua. Ca mulţi
alţii din familia mea, aici de faţă, nu am avut norocul să mă nasc în sufragerie, ca să nu mai
spun de cămară! Abia când am început să călătoresc, am ajuns să văd şi eu o bucătărie, ca
în seara asta. Adesea am suferit de foame în bibliotecă, dar am căpătat multă ştiinţă de
carte. Acolo a ajuns zvonul că regele oferă o recompensă mare pentru cine va face o supă
dintr—un cârlig de lemn pentru cârnaţi, iar bunica mea a scos un manuscris. Nu ştia să
citească, dar auzise ea odată pe cineva citind: „Dacă eşti poet, poţi face şi supă j dintr—un
cârlig de cârnaţi". Bunica m—a întrebat dacă sunt cumva poet. Eu i—am spus că am
conştiinţa curată, iar ea mi—a spus că ar trebui să plec în lume, să ajung poet. Dar ce nevoie
am? am întrebat— o eu. E la fel de greu ca să—ţi doreşti să faci o supă dintr—un cârlig de
cârnaţi. însă bunica ascultase pe.acel cineva care citise manuscrisul. Mi—a spus că cele mai
importante ingrediente sunt: „inteligenţă, fantezie şi simţire".
—Dacă poţi să pleci undeva de unde să aduci toate astea în tine, eşti un poet şi cred că
aşa vei afla şi ce se poate face din cârligul de cârnaţi.
Aşa că am plecat spre vest, în lumea largă, ca să devin poet. Ştiam că, dintre toate,
cea mai importantă este inteligenţa. Celelalte două componente nu sunt la fel de
preţuite. Aşa că am început să caut inteligenţa. Păi, unde se găseşte inteligenţa? Se pare
că un rege înţelept din Ţara Sfântă a spus: „Du—te la furnică să înveţi să fii înţelept".
Ştiu asta dintr—o carte din bibliotecă.
Nu m—am oprit până la primul muşuroi de furnici. M—am aşezat lângă el, ca să
devin înţeleaptă.
Furnicile sunt o specie foarte respectabilă. Toate au creier. La ele, totul este o
problemă de aritmetică bine rezolvată. Ele spun că să munceşti şi să depui ouăle înseamnă
să trăieşti pentru prezent şi pentru viitor. Şi chiar asta fac. Ele se împart în furnici curate şi
furnici murdare. La ele, rangul este un număr. Regina este numărul unu şi părerea ei este
întotdeauna corectă. Ea ştie totul. Asta a fost tot ce mi—a trebuit să ştiu. Era atât de
înţeleaptă, iar eu atât de proastă. Ea mi—a spus că cel mai înalt lucru din lume este
muşuroiul lor. Dar lângă muşuroi se afla un copac înalt, mult mai înalt. într—o seară, o
furnică s—a rătăcit şi a urcat pe copac. Nici măcar nu a ajuns în vârf, dar oricum fusese la o
înălţime mai mare decât fusese vreodată o furnică. Atunci când s—a întors şi şi—a regăsit
drumul spre casă, a spus în furnicar că a fost afară pe ceva mult mai înalt. Dar toate
furnicile au socotit că ceea ce spune e o insultă la adresa întregii societăţi, şi de aceea
furnicuţa a fost condamnată să poarte botniţă şi să rămână izolată de celelalte pentru tot
restul vieţii. Dar curând, altă furnicuţă a făcut aceeaşi călătorie şi a descoperit acelaşi lucru,
despre care a vorbit în furnicar, cu mare hotărâre şi foarte convingător. Şi era o furnică atât
de stimată — una dintre furnicile curate — încât au crezut—o. Iar atunci când a murit, au
pus—o într—o coajă de ou, în chip de monument închinat ştiinţei.
Am văzut, continuă şoricuţa, cum furnicile aleargă de colo—colo, cărându—şi ouăle.
Una dintre ele şi l—a scăpat. A făcut tot ce putea ca să—l urce înapoi, în spate, dar degeaba.
Atunci au venit alte două, în viteză, şi aproape că le—au căzut şi lor ouăle din spate. Dar s—
au oprit pe loc, pentru că sunt obligate să aibă grijă una de alta. în această privinţă, regina
furnicilor a spus că ele au dat dovadă atât de minte, cât şi de inimă.
—Cele două furnici demonstrează că noi, furnicile, suntem cele mai raţionale fiinţe din lume.
Inteligenţa trebuie să domnească şi va domni. Iar eu am cea mai multă inteligenţă.
Şi s—a ridicat pe picioarele din spate. Era uşor de recunoscut, nu puteam să
greşesc. Şi am înghiţit—o. M—am dus la furnici şi am învăţat înţelepciunea! Acum
aveam înţelepciunea reginei!
M—am apropiat mai mult de copacul cel mare. Era un stejar, avea un trunchi înalt şi o
coroană uriaşă şi era foarte bătrân. Ştiam că în el locuieşte o zână a stejarilor, care îşi spune
„driadă" şi care moare o dată cu stejarul. Asta o auzisem eu în bibliotecă. Acum căutam un
asemenea copac, care să aibă o zână. Când m—a văzut, a scos un ţipăt. Ca mai toate femeile,
se temea foarte mult de şoareci. Dar ea avea mai multe motive, pentru că eu puteam să rod
copacul şi deci s—o omor şi pe ea. I—am vorbit cu bunătate şi sinceritate şi am încurajat—
o, iar ea m—a luat în mâna ei delicată şi după ce i—am spus pentru ce am plecat în lume,
mi—a promis că poate chiar în seara aceea voi dobândi cele două comori după care umblu.
Mi—a apus că are un foarte bun prieten, numit Fantasus, care era frumos ca zeul iubirii şi
care de multe ori îşi găsise odihna sub ramurile înfrunzite ale copacului ei, care foşneau şi
mai tare când erau ei doi acolo. El o numea pe ea „driada lui", iar copacul era „copacul lui".
Uriaşul stejar era exact pe placul lui. Rădăcinile se întindeau departe în pământ, bine
înfipte. Trunchiul şi coroana se avântau spre cer, simţind muşcătura vântului şi căderea
zăpezii. Şi iată ce mi—a spus driada:
—Păsărelele din copac cântă despre ţări străine. Pe singura creangă uscată şi—a făcut
cuibul cocostârcul. E un cuib foarte îngrijit. De la el poţi să auzi lucruri despre ţara
piramidelor. Şi lui Fantasus îi place să asculte. Dar nici asta nu—i e de ajuns. Trebuie
să—i povestesc despre viaţa din pădure, din vremurile când eram copil, iar copacul era
atât de mic încât şi urzicile erau mai mari, şi până acum, când a ajuns atât de falnic.
Dacă stai ascunsă sub lăstăriş şi asculţi cu atenţie, când vine Fantasus poate că reuşesc
să—i smulg o pană. Nici un poet n—a avut vreodată o astfel de pană!
A venit Fantasus, i—a smuls pana şi mi—a dat—o, continuă şoricuţa. Am ţinut—o
în apă până când s—a înmuiat. A fost puţin cam greu, dar am reuşit s—o înghit până la
urmă. Nu e deloc uşor să devii poet, trebuie să înghiţi atâtea...
Acum le aveam pe amândouă: înţelepciunea şi fantezia, şi îmi închipuiam că pe cea
de a treia am s—o găsesc în bibliotecă. Pentru că un mare om a spus şi a scris că există
romane produse într—un singur scop: eliberarea omenirii de lacrimile de prisos. Adică
sunt un fel de burete care absoarbe emoţiile. îmi aminteam vreo două asemenea cărţi.
întotdeauna îmi păruseră foarte apetisante. Erau mult citite şi unsuroase, probabil că
absorbiseră un potop de emoţii.
M—am întors acasă, la bibliotecă, şi am mâncat, pe loc, practic un întreg roman —
adică partea moale, romanul propriu—zis. Copertele şi legătura le—am lăsat. După ce l—
am digerat şi am mai digerat încă unul, deja devenisem conştientă că ceva s—a schimbat în
mine. Am mâncat şi puţin din al treilea roman şi iată, eram poet! Mi—am spus asta mie, dar
şi alţii mi—au spus—o. Mă durea capul, mă durea burta dar ce nu mă durea! Atunci m—
am gândit eu la toate poveştile legate de cârlige de cârnați. Mi—au venit în minte multe
cârlige de cârnați — regina furnicilor avea o inteligenţă foarte mare. Mi—am amintit de
omul care doborâse un asemenea cârlig, apoi la un cui pentru atârnarea jalbelor, apoi la
cuiele de sicriu. Toate rândurile mele aveau cuie de lemn! Multe lucruri poţi să faci din ele
când eşti poet! Asta am ajuns, asta m—am luptat să fiu. Astfel, în fiecare zi a săptămânii eu
pot să vă servesc: un cârlig de cârnați — o poveste. Iată supa mea!
—Să o auzim pe a treia, a spus Şoarecele—Rege.
—Chiţ, chiţ! se auzi din pragul uşii bucătăriei.
Era o şoricică tânără, cea de—a patra plecată, pe care o crezuseră tot moartă. Ea
rămase cu gura căscată la marele cârlig cu semnul de doliu pe el. Mersese zi şi noapte,
cu trenul — cu mărfare, atunci când putuse — şi era cât pe—aci să întârzie. Era
ciufulită. îşi pierduse cârligul de lemn, dar nu şi vocea. A început să vorbească imediat,
exact cum credea toată lumea, care abia aştepta să o asculte. Nimic altceva nu mai conta
pe lume. Şi a luat imediat cuvântul, spunând ce avea de spus. Totul a fost neaşteptat şi
nimeni nu s—a gândit să o întrerupă cât timp a vorbit. Să o ascultăm.
CE A AVUT DE SPUS ŞORICUŢA A PATRA, CARE A VORBIT ÎNAINTE DE A

TREIA
—M—am dus pe loc în cel mai mare oraş, a spus ea. Nu—mi mai amintesc numele lui. Nu
prea ţin minte nume. Veneam de la tren şi mergeam spre primărie, cu nişte bunuri
confiscate. Ajunsă acolo, m—am dus la paznicul închisorii. El mi—a povestit despre
deţinuţii lui, mai ales despre unul care vorbea urât. Acesta spunea „toată afacerea înseamnă
supă dintr—un cârlig de cârnați". Pe loc m—a interesat acel deţinut şi m—am strecurat
spre el. întotdeauna găseşti o gaură de şoarece într—o uşă încuiată. Era alb la faţă, avea o
barbă mare şi ochi mari, sclipitori. Lampa scotea fum, dar pereţii erau obişnuiţi — mai
negri nu se puteau face. Deţinutul scrisese şi desenase pe pereţi, cu alb pe negru. Nu le—am
citit. Cred că era plictisit, iar eu am fost un oaspete binevenit. M—a momit cu bucăţele de
pâine uscată, cu fluierături şi cu cuvinte frumoase. Era foarte fericit că am ajuns acolo. Eu
aveam încredere în el, aşa că ne—am împrietenit. El îşi împărţea cu mine pâinea şi apa şi
îmi dădea şi puţină brânză şi cârnat. Trăiam foarte bine, dar, trebuie să spun, ceea ce m—a
ţinut acolo a fost compania lui aleasă. Mă lăsa să alerg pe braţul lui, prin mâneci. Mă lăsa să
mă caţăr pe barba lui şi îmi spunea micul lui prieten. Chiar mă legasem mult de el şi cred că
şi el ţinea la mine. Uitasem de ce am plecat în lume, uitasem de cârligul meu de cârnaţi, lăsat
undeva, într—o crăpătură. Nu voiam decât să rămân acolo unde era el. Dacă plecam eu,
bietul deţinut n—ar mai fi avut pe nimeni. Dacă stăteam, avea pe cineva. în ultima zi, mi—a
dat de două ori mai multă brânză şi pâine decât de obicei şi apoi m—a sărutat. A plecat şi
nu s—a mai întors niciodată. Nu ştiu ce s—a întâmplat cu el. „Supă dintr—un cârlig de
cârnaţi", mi—a spus temnicerul când m— am dus la el. Dar nu ar fi trebuit să am încredere
în el. M—a luat în mână şi m—a băgat într— o cuşcă în care era o roată. A fost îngrozitor!
Alergi şi iar alergi şi nu ajungi nicăieri, doar te faci de râs!
Nepoţica temnicerului era o minune de copil, cu păr blond, ondulat, cu ochi
frumoşi şi o gură care râdea tot timpul. „Bietul şoricel", a spus ea şi a scos cuiul de fier
care ţinea cuşca închisă. Am ieşit de acolo şi m—am ascuns în şanţuri. Eram, în sfârşit,
liberă! Numai la asta mă gândeam, nu la scopul călătoriei mele.
Era întuneric, se lăsa noaptea. Mi—am găsit adăpost într—un turn vechi. Acolo locuiau
un paznic de noapte şi o bufniţă. Nu aveam încredere în nici unul dintre ei, dar cel mai puţin în
burniţă. Arată ca o pisică şi are şi neajunsul că mănâncă şoareci! Dar cine nu greşeşte? Şi eu am
greşit. Era o foarte respectabilă şi prea bine crescută bufniţă. Cunoştea mai multe decât paznicul
de noapte şi la fel de multe pe cât ştiam eu. Iar puii ei făceau mereu câte o năzbâtie. Iar ea le
spunea: „nu faceţi supă dintr—un cârlig de cârnat!" Am căpătat multă încredere în ea şi am
spus „chiţ" din crăpătura în care mă aflam. I—a plăcut atâta încredere şi m—a asigurat
că mă va lua sub protecţia ei. Nimeni nu avea voie să—mi facă vreun rău. Chiar şi când,
iarna, hrana ei a devenit foarte puţină, nu m—a mâncat.
Era foarte înţeleaptă şi le ştia pe toate. M—a convins că paznicul de noapte nu
poate să strige decât printr—un fel de corn care îi atârna la şold.
—Din cauza asta îşi dă nişte aere! Parcă ar fi bufniţa cea mare a turnului. De fapt, nu e nimic!
Supă din cârlig de cârnaţi!
I—am cerut reţeta supei, iar ea mi—a explicat:
—Supă din cârlig de cârnaţi e un fel de a spune al oamenilor şi se poate interpreta în
mai multe feluri. Iar fiecare dintre aceste interpretări este foarte corectă, dar în
concluzie înseamnă multă zarvă pentru nimic.
—Pentru nimic!
Eram şocată. Adevărul nu este întotdeauna plăcut, dar adevărul este întotdeauna de dorit.
Şi bătrâna bufniţă a spus asta. Dar m—am gândit mai bine şi am înţeles că de fapt aduc cu mine
un lucru mai important decât supa de cârlig de cârnaţi. Şi de aceea m—am grăbit să ajung
acasă, ca să aduc cel mai bun lucru: adevărul. Şoarecii sunt o specie luminată, iar Şoarecele—
Rege este deasupra tuturor. El poate să mă facă regină, de dragul adevărului.
—Adevărul tău e o minciună! a spus şoricuţa a treia, care nu apucase încă să ia
cuvântul. Eu pot să fac supa şi iată cum!
CUM SE FACE SUPA DIN CÂRLIG DE CÂRNAŢI
—Eu nu am plecat în nici o călătorie, a spus cea de—a patra şoricuţa. Am rămas în ţară, cel
mai bun lucru care se putea face. Nu ai nevoie să călătoreşti, când poţi obţine tot ce—ţi
doreşti chiar aici. Am rămas. Nu am aflat ce am aflat nici de la fiinţe supranaturale, nici nu
am ajuns până acolo rozându—mi calea şi nici nu am vorbit cu bufniţele. M—am gândit
singură la ce—mi trebuie. Vă rog să aduceţi oala aceea şi să puneţi apă în ea. Faceţi sub ea
un foc şi lăsaţi apa să fiarbă bine. Acum aruncaţi acolo cârligul de lemn. Dacă Şoarecele—
Rege este bun să îşi bage coada acolo şi să amestece... Cu cât va agita mai mult, cu atât va fi
mai gustoasă supa. Şi nu costă nimic! Nu este nevoie de nimic în plus. Doar să amestece apa!
—Nu ar putea s—o facă altcineva? a întrebat Şoarecele—Rege.
—Nu, i—a răspuns ea. Toată puterea stă numai în coada regelui.
Apa începuse să fiarbă furios, iar regele şi—a adus tronul aproape — era foarte
periculos — şi şi—a ridicat coada cum fac şoarecii la lăptărie, atunci când iau smântână de
pe un vas şi apoi îşi ling coada, îndată ce şi—a băgat coada în apa fiartă, a şi sărit ca ars.
—Sigur, tu eşti regina mea, a spus el. Supa o s—o aşteptăm până când vom sărbători nunta
noastră de aur. Atunci, sărmanii din regatul meu vor avea ce să aştepte, cu mare plăcere.
Şi aşa s—a ţinut nunta. Dar după ce s—au dus acasă, câţiva şoareci au spus că nu ar fi
trebuit să se numească supă de cârlig de cârnaţi, ci mai degrabă supă de coadă de şoarece.
Dar au găsit că, oricum i s—ar fi spus, a fost prezentată bine, căci de nu, totul ar fi fost
altfel.
—Ei, dacă eu aş fi spus aşa sau așa...!
Asta înseamnă critică. întotdeauna eşti mai deştept, dar după!
Şi povestea a făcut înconjurul lumii. Părerile au fost împărţite, dar povestea a
rămas aceeaşi. Partea bună de pe urma unei supe din cârlig de cârnaţi este că nu trebuie
să te aştepţi la mulţumiri pentru ea!
PIATRA ÎNŢELEPCIUNII
1859 The Philosopher’s Stone
Departe, foarte departe, dincolo de întinsele ţinuturi ale Indiei, spre Soare—
Răsare, la capătul lumii, se înălţa pe vremuri Copacul Soarelui. Cel mai falnic de pe faţa
pământului, aşa cum nici eu nici alţii n—am văzut şi nici nu vom vedea vreodată.
Crengile lui se răsfirau atât de departe în jur, încât părea să fie o adevărată
pădure. Fiecare creangă avea grosimea unui copac şi toate neamurile de copaci
răsăriseră din tulpina lui: palmierul, bradul şi paltinul, arţarul, teiul şi stejarul. O
îngrămădire de tufani, pururi verzi, unul mai vânjos decât celălalt.
Pe sub pădurea de crengi a îngrămădirii de tufani ce se înălţau până în limpezimile
văzduhurilor se întindeau, cât vedeai cu ochii, văi şi coline înveşmântate în strai de iarbă
moale şi mătăsoasă, din care răsăreau florile cele mai încărcate de lumină şi în culorile
cele mai bătătoare la ochi.
În acest loc se strânseseră laolaltă toate neamurile de păsări din lume, alături cu cele din
pădurile nestrăbătute ale Americii, cu cele din grădinile încărcate de trandafiri ale Damascului
şi cu cele rătăcite din deserturile Africii. Nu lipseau nici zburătoarele din pragul mărilor
îngheţate, şi bineînţeles că la o astfel de adunare era firesc să se alăture lăstunul şi barza.
Dar, printre acestea, se fugăreau şi altfel de sălbăticiuni, neasemuit de blânde şi de
drăgălaşe, cum erau de pildă antilopa şi gazela, castorul, cerbul şi veveriţa, pe lângă
multe altele, toate sprintene şi pline de voioşie.
Şi tocmai sus, dincolo de Copacul Soarelui, se întindea o nemăsurată grădină, din
bogăţia căreia se împrăştiau, până la mari depărtări, miresmele cele mai îmbătătoare. în
mijlocul acestei grădini, printre crengi uriaşe, încolăcite unele pe după altele, se înălţa
un palat întocmit numai din cleştar, de la ferestrele căruia, dacă te uitai la mari
depărtări, puteai să vezi toate ţările din lume.
Palatul avea de jur împrejur nişte turle asemenea tulpinilor de crin. Pe dinăuntru, o
scară ducea la un balcon, care şi el avea înfăţişarea unui crin, iar în mijlocul acestui balcon
era o sală rotundă şi luminoasă, care avea drept tavan cerul de azur în care străluceau
soarele şi stelele. Nicicând umbra unui nor nu venea să întunece această limpezime a zărilor.
Toate celelalte încăperi ale palatului aveau aceeaşi înfăţişare, neasemuit de atrăgătoare.
De—a lungul pereţilor străvezii era zugrăvit tot ce se petrecea în largul lumii. Nu mai
era nevoie să fii lămurit în vreo privinţă, deoarece toate întâmplările îţi treceau pe dinaintea
ochilor, aşezate parcă cu mâna, în aşa chip că nimic nu—ţi rămânea necunoscut. Privind la
toate acestea, aveai prilejul celor mai mari desfătări, dar în acelaşi timp puteai să tragi şi
multe învăţăminte folositoare. Şi—atunci, pentru ce ni s—ar părea de mirare că cel ce locuia
în palat era socotit omul cel mai înţelept din lumea întreagă?
Ca să—i dezvăluim numele, nu ne este în putinţă, deoarece ar fi tare greu de rostit.
Chiar dacă am vrea să—l scriem, poate că n—am izbuti, întrucât nu ni—l amintim
tocmai bine.
E de—ajuns să spunem că ştia totul şi că învăţase tot ce poate să înveţe un om cât
timp sălăşluieşte pe faţa pământului. Avea cunoştinţă de tot ce se născocise până la el şi
ştia să te dumirească în legătură cu cele viitoare. Cu toate acestea, dacă l—ai fi întrebat
ce se află dincolo de marginile lumii, n—ar fi ştiut ce să—ţi răspundă, poate din pricină
că şi lumea trebuie să aibă un sfârşit.
Regele Solomon nu fusese înţelept poate nici pe jumătatea celui ce locuia în palat.
Ascultau de poruncile lui toate puterile firii şi spiritele cele mai de frunte. Moartea însăşi
avea datoria ca în fiecare dimineaţă să—i înfăţişeze lista acelora pe care avea de gând
să—i smulgă peste zi dintre rosturile vieţii.
Dar, oricât ar fi fost de înţelept, omul din Copacul Soarelui, care stăpânea firea, trebuia
să moară şi el într—o zi. Gândul acesta îl chinuia necontenit. Avea totul la îndemână, nu ducea
lipsă de nimic, întreaga fire îi era supusă; şi totuşi, într—o bună zi, trebuia să cadă sub coasa
morţii. Mai ştia de asemenea că iubiţii lui copilaşi, plini de viaţă şi de sănătate, aveau să se
ofilească şi ei ca frunzele codrului şi să se prefacă în pulbere, peste cine ştie câtă vreme.
Vedea zilnic cum atâţia oameni se ofileau, cădeau şi se pierdeau ca frunzele de pe
ramuri, în timp ce alţii veneau să le ia locul. Şi—l durea gândul că nici frunzele, nici
oamenii, după ce se înfrăţeau cu moartea, n—aveau cum să se mai întoarcă la viaţă.
„Toate se prefac în pulbere — îşi zicea el — şi plămada din care au fost alcătuite trece
în neastâmpărul altor înfiripări. Ce se întâmplă oare cu omul atins de coasa morţii?", se
întreba el necontenit. Trupul se năruie, asta o vede oricine. Dar sufletul? Ce se întâmplă cu
sufletul? încotro porneşte după moarte? Religia spune: pătrunde în viaţa cea veşnică. Dar în
ce chip se petrece această pătrundere? Spre ce tărâmuri îşi ia zborul sufletul? Unii îţi
răspund: „Se înalţă la cer. Sus, în pragurile văzduhului!" — „Pe culmile cele mai înalte" —
îşi zicea cu nedumerire înţeleptul, ridicându—şi privirea spre stele.
Şi—atunci, urcându—se în cel mai înalt turn al palatului, de unde munţii se zăreau
ca nişte pitici şi de unde putea cuprinde cu privirea lumea întreagă, băgă de seamă că
cerul de deasupra era acelaşi ca şi cel pe care îl văzuse totdeauna şi pretutindeni. Şi
zările limpezi, care de jos păreau atât de albastre şi atât de pline de strălucire, acolo, în
înălţimi erau posomorâte, negre şi triste, în timp ce soarele nu era altceva decât o văpaie
uriaşă, ale cărei raze n—aveau puterea să străbată în largul depărtărilor.
Înţeleptul îşi dădu seama cât de neputincioasă era tăria ochilor lui, iarăşi, şi cât de
şubredă îi era putinţa cugetului de a vedea. Şi rămase cu încredinţarea că, oricât ar fi
fost de înţelept, tainele pe care ar fi dorit din inimă să le cunoască rămâneau ascunse
pentru el, o dată pentru totdeauna.
Intră atunci în odaia cea mai tăinuită a palatului, în care avea zăvorâtă comoara
cea mai nepreţuită de pe pământ, Cartea adevărului, cum poate mai sunt încă multe pe
lume, dar anevoie pot fi găsite de cei ce le caută.
Dar oamenilor nu le este îngăduit să citească în întregime această carte. Cine vrea
s—o tălmăcească pe de—a—ntregul bagă de seamă în cele din urmă că n—a izbutit să
cunoască decât anumite părţi dintr—însa.
Pentru cei mai puţini, de îndată ce încep să citească, slovele nu se mai înşiră cu
aceeaşi limpezime pe fiecare foaie, ci devin jucăuşe înaintea ochilor; pentru cei mai
mulţi, cartea rămâne ceva de prisos, deoarece ei nu văd nimic şi foile pe care se
străduiesc să le străbată cu privirea sunt albe ca oricare altă foaie de hârtie.
Dar înţeleptului nostru îi era cu putinţă să citească aproape întreaga carte. Atunci
când ajungea la unele capitole mai grele, căuta să împreune lumina soarelui cu a
stelelor, ca să vadă mai bine, şi chema din adâncuri puterile ascunse ale firii, ca să—l
ajute. Având la îndemână atâta potop de lumină, lesne îi era să desluşească până şi
slovele cele mai încâlcite. Şi totuşi, când ajungea la cele din urmă pagini, nu mai
înţelegea nimic. Aici era vorba de viaţa de după moarte.
Îl nemulţumea peste măsură lucrul acesta şi atunci porni să caute lumina cea mai vie şi
mai puternică, cu ajutorul căreia să poată tălmăci cele cuprinse la sfârşitul cărţii adevărului.
Asemenea regelui Solomon, înţeleptul nostru cunoştea graiul dobitoacelor şi al
păsărilor. Ajunsese să—şi dea seama de binefacerile pe care le ascund în întocmirea lor
anumite buruieni şi anumite metale. Cunoştea leacul prin care se poate înlătura orice fel
de boală, zăbovindu—se în acest chip apropierea morţii, dar nu găsise leacul prin care
să poată înfrânge moartea.
Cercetând şi adâncind tainele firii, căuta necontenit lumina sortită să—i tălmăcească viaţa
de dincolo. Dar toate străduinţele lui erau de prisos. Cele din urmă foi din Cartea adevărului
rămâneau pururi albe. Dacă se uita în Biblie, aici găsea întotdeauna făgăduinţa în
legătură cu viaţa de veci. Ar fi dorit însă ca lucrul acesta să—l descopere şi în cealaltă
carte, dar n—avea putinţa s—ajungă până acolo.
Avea cinci copii, dintre care patru băieţi, unul mai învăţat decât celălalt, cum e şi
lesne de înţeles, de vreme ce părintele lor era socotit unul dintre cei mai mari înţelepţi ai
pământului. Al cincilea era o fetiţă, frumoasă şi cuminte, dar oarbă din naştere.
Cu toate acestea, ea nu părea să simtă câtuşi de puţin lipsa ochilor. Bunul ei tată,
împreună cu cei patru frăţiori, însemnau pentru ea cea mai limpede lumină a ochilor,
deoarece vedea totul prin dragostea lor.
Copiii nu părăsiseră niciodată castelul şi nici nu trecuseră dincolo de rămurişul ce
învăluia, ca un zid de nepătruns, Copacul Soarelui. Surioara lor, cu atât mai puţin. Se
simţeau îndeajuns de fericiţi în lumea lor de vrajă, ca să mai aibă nevoie să—i treacă
vreodată pragul. Ca mai tuturor copiilor, le plăcea să asculte poveşti şi tatăl lor le povestea o
mulţime de lucruri, pe care alţii n—ar fi avut prilejul nici să le audă, nici să le înţeleagă.
Le spunea, de pildă, ce anume însemna ceea ce era zugrăvit pe pereţii străvezii ai
palatului, tălmăcindu—le faptele şi isprăvile oamenilor din toate ţările şi din toate timpurile.
Uneori, băieţii îşi dezvăluiau dorinţa să ia şi ei parte la luptele dintre oameni,
amestecându—se astfel în neastâmpărul vieţii; dar părintele lor se grăbea să—i facă să
înţeleagă că viaţa de pe pământ era zadarnică şi neasemuit de grea.
—Totuşi — adăugă el — adevărul, frumosul şi binele se găsesc pretutindeni, deşi nu se
arată în ochii oamenilor, şi asta numai din pricină că sunt ascunse şi apăsate de—o grea
povară, care, strivindu—le, face din ele o piatră preţioasă, cu o lumină mai limpede
decât aceea a diamantului, cu o strălucire care o întrece pe aceea a soarelui. Aceasta este
adevărata piatră a înţelepciunii, atât de mult căutată. După cum, cercetând zidirea
lumii, am ajuns să cunoaştem făptura lui Dumnezeu, tot astfel, cercetând rosturile
omului pe pământ, am izbutit să mă încredinţez de existenţa acestei pietre.
Toate acestea îi interesau foarte de aproape pe copii şi—i cereau necontenit desluşiri
părintelui lor, în legătură cu adevărul, binele şi frumosul. El căuta să priceapă înţelesul
deplin al acestor trei cuvinte. Şi le mai spunea că Dumnezeu 1—a făcut pe om din ţărână,
dăruindu—l cu cinci simţuri, menite să unească sufletul cu trupul şi cu ajutorul cărora omul
are putinţa să prindă, să înţeleagă, să preţuiască şi să admire frumosul, adevărul şi binele.
Copiii se gândeau zi şi noapte la cele spuse de părintele lor. Şi iată că cel mai mare visă
într—o noapte un lucru foarte ciudat. Se făcea că pornise în căutarea acestei pietre a
înţelepciunii şi, după ce străbătuse cale lungă, dăduse peste ea în cele din urmă. îi trecuse apoi
prin minte să şi—o aşeze drept în frunte şi, de aici, ea răspândea o lumină care întuneca văpaia
lunii şi a stelelor, ba chiar şi pe aceea a soarelui. Reîntors la casa părintească, făcu numaidecât
să scapere piatra şi, la lumina ei puternică, îşi puse în gând să citească în Cartea adevărului, ca
să—şi dea seama ce anume se spunea în legătură cu viaţa de după moarte. Slovele erau acum
destul de citeţe, astfel că nu—i era greu să desluşească cele scrise în carte.
Fraţii lui visară şi ei acelaşi lucru, afară de surioara lor pe care, neinteresând—o
nimic din cele ce se petreceau dincolo de pragul castelului, nu se ostenea să—şi dea
seama ce anume se spunea în legătură cu viaţa pe care—o ducea alături de—ai săi; şi—
atunci, ce—ar mai fi căutat în largul lumii?
Cel mai mare dintre fraţi zise într—o zi:
—Mă duc să străbat împărăţiile lumii şi să iau parte la frământările dintre oameni. îi voi
învăţa în ce chip să deosebească binele de rău şi—atunci frumosul va putea fi găsit de la
sine. Vreau să schimb pe de—a—ntregul rostul lucrurilor. Era plin de îndrăzneală, ca
orice tânăr care îşi închipuie că poate să răstoarne şi să prefacă totul, până în clipa când
furtuna, ploaia, spinii şi pietrele drumului încep să—i domolească avântul.
Ca şi fraţii săi, avea simţurile foarte dezvoltate; dar, fiecare dintre ei, într—un
chip cu totul deosebit, avea unul dintre simţuri mai puternic decât toate celelalte.
La cel mai mare, simţul cel mai puternic era văzul.

„Înzestrat cum sunt — îşi zicea el — voi fi în stare să străbat pământul şi nu mă
îndoiesc că în scurtă vreme voi descoperi toate comorile, oriunde—ar fi îngropate. Voi
scotoci în inimile oamenilor, ca să le pot cunoaşte toate tainele. în acest chip, cu
neputinţă să nu descopăr piatra minunată."
Şi porni la drum. Antilopele şi gazelele îi ţinură tovărăşie până la cea din urmă
ramură a copacului. Când ajunse acolo, încalecă pe—o lebădă sălbatică şi coborî pe pământ.
Aici, îşi căscă ochii mari. Ce lucruri ciudate mai avea de văzut şi cum i se părea că
toate aveau o înfăţişare deosebită de cele cunoscute între pereţii palatului de cleştar!
Atâtea minuni fuseseră parcă înadins păstrate, ca să le poată întâlni de—abia acum!
Ai fi zis că nu—şi credea ochilor, cât erau ei de pătrunzători. Cele mai urâte
lucruri, împreună cu prefăcătoria şi deşertăciunea, erau slăvite şi admirate, ca şi cum ele
ar fi înfăţişat pe de—a—ntregul „Frumosul".
Putu să—şi dea seama că binele nu era deloc preţuit şi că nu virtuţile înalte, ci
numai făţărnicia atrăgea laudele mulţimii, pornită să se intereseze de numele, iar
nicidecum de însuşirile cuiva. Haina era totul, şi nu omul.
Văzând acest lucru, acelaşi de când lumea, fiul omului înţelept se simţi cuprins de
ciudă şi îşi zise: „Era timpul să cobor şi să schimb toate acestea".
Şi căută din capul locului să vadă în ce chip priveau oamenii adevărul.
Dar numaidecât Diavolul, care e părintele minciunii, căută să—şi vâre şi el coada
în rosturile celuilalt. Îl muncea gândul să facă să—i plesnească ochii tânărului care ţinea
cu tot dinadinsul să le cunoască pe toate. Dar asta nu—i sta în putinţă, şi atunci iată ce
şiretlic izbuti să întrebuinţeze: în timp ce cutezătorul, dornic să schimbe faţa lucrurilor,
se uita în toate părţile, doar, doar, o descoperi numele adevărului, Diavolul îi aruncă un
pumn de pleavă în ochi, cu gând să—l orbească.
Din clipa aceea, fiul înţeleptului începu să vadă lucrurile cu totul altfel, simţind în
acelaşi timp că ochii nu—l mai ajută. îşi pierdu încrederea în sine şi porni să rătăcească prin
lume, fără să ştie dacă i—ar mai fi fost vreodată în putinţă să ajungă la casa părintească.
—S—a sfârşit cu el!
Acestea fură cuvintele pe care lebedele sălbatice le şoptiră lăstunilor, în clipa când
trista veste ajunse în cele din urmă aproape de Copacul Soarelui. Şi lăstunii le spuseră
fraţilor acelaşi lucru.
—Ei bine, mă duc şi eu să—mi încerc norocul — zise al doilea dintre fraţi. Acolo unde văzul n—
a fost bun de nimic, trebuie să biruiască auzul. El poate mai uşor să te scape de primejdie.
Îşi luă rămas—bun şi, cu inima plină de voioşie, încalecă pe—o lebădă sălbatică şi
coborî numaidecât printre oameni.
Totul însă i se păru altfel de cum îşi închipuise. Câte neajunsuri şi câte griji din
pricină că avea auzul atât de fin! Nu numai că auzea cum cresc pe ramuri frunzele
copacilor, dar simţea bătăile inimii fiecărui om, la unul mai pripite, la altul mai
domoale. Lumea întreagă i se părea un mare atelier de ceasornicărie. Pretutindeni
numai tic—tac şi dang—dang! Ceva asurzitor şi nesuferit.
La început se strădui din răsputeri să—şi dea seama de cele ce se petreceau în jur. Auzea
oameni în vârstă, trecuţi de şaizeci de ani, ţipând ca nişte ştrengari. în mai toate casele, numai
cuvinte de ocară şi clevetirile cele mai josnice. Minciuna era stăpână pretutindeni, în palate şi pe
străzi, auzindu—se ca şuierăturile de şarpe. Vuietul nebuniei deşarte era atât de puternic, încât
izbutea să înăbuşe până şi dangătul de clopote din turlele bisericilor.
În cele din urmă, nemaiputând să îndure atâta zgomot, tânărul nostru îşi astupă urechile.
Totuşi, ocările, blestemele şi cuvintele de nemulţumire rămâneau aceleaşi, o dată cu strigătele
necruţătoare ale înşelăciunii şi defăimării. îşi vârî din ce în ce mai mult degetele în urechi. Din
această pricină, asurzi. Acum nu mai auzea nimic. îşi luă rămas—bun de la gândul de a
tălmăci adevărul, binele şi frumosul. Chiar dacă nu i—ar fi pierit auzul, tot ar fi avut
nevoie de ani îndelungaţi de străduinţă şi de răbdare ca să—şi dea seama de cele ce se
petreceau în jurul lui. îl cuprinse un fel de neastâmpăr şi nu se mai simţi în stare să
rostească un singur cuvânt. De îndată ce—şi pierduse încrederea în sine, pierduse şi
nădejdea de—a mai da cândva peste piatra preţioasă.
—S—a sfârşit şi cu el!
Aceasta fu vestea pe care o şoptiră între ele lebedele sălbatice, trecând pe lângă
Copacul Soarelui, veste pe care apoi o auziră lăstunii şi—o duseră în palat, unde
domnea o adâncă nelinişte.
—A venit vremea să—mi încerc şi eu norocul! rosti al treilea dintre fraţi.
Acesta avea un miros neasemuit, însuşirea de căpetenie a oamenilor fără astâmpăr.
Şi, în afară de asta, mai era şi poet, chiar un mare poet. Ştia să tălmăcească în versuri
măiestre ceea ce alţii nu se pricepeau să dezvăluie nici în graiul obişnuit, pe lângă faptul
că se bucura de marele dar al născocirilor.
„Lăcaşul în care domneşte frumosul — îşi zicea el — s—ar putea împărţi după
mireasmă, aşa cum se împarte oricare altul după credinţele oamenilor. Unul găseşte că locul
cel mai îmbietor e o crâşmă, unde se simte mirosul de rachiu şi de fum de tutun. Altuia îi
place mirosul de iasomie sau de garoafă. Al treilea simte plăcere să soarbă mirosul înţepător
al ţărmului mării. Al patrulea se urcă pe culmea cea mai înaltă a muntelui, ca să nu mai
simtă nici un fel de miros, întrucât e ştiut că zăpezile de pe înălţimi n—au miros."
Cu alte cuvinte, al treilea dintre fraţi ghicise într—o oarecare măsură ciudăţenia ce
domnea în lume, cu toate că nu pusese nicicând piciorul întrânsa. Acesta era darul cel
mai de preţ al poetului.
După ce în versuri sprintene şi pline de frăgezime îşi luă rămas bun de la toţi ai săi şi de la
palatul de cleştar şi făcu o adâncă plecăciune înaintea Copacului Soarelui, se sui călare pe un
struţ care—l duse de—a dreptul în locul de unde trebuia să coboare pe pământ. Aici, ca şi fraţii
săi, se caţără în spatele unei lebede sălbatice. Zbură pe deasupra mărilor, a munţilor şi a
pădurilor şi se opri într—o ţară mândră şi plină de bogăţie. Pretutindeni în calea lui, florile,
ierburile şi lăstarii, ba chiar şi copacii bătrâni împrăştiau mireasma cea mai plăcută şi cea mai
îmbucurătoare, poate din pricină că ştiau că făcuse popas în mijlocul lor cineva care avea
mirosul cel mai puternic şi se pricepea să facă deosebirea între o mireasmă şi alta.
După câtva timp, întâlni un măceş bătrân, cu tulpina zbârcită şi plină de spini,
care, drept înaintea lui, adunând tot ce—i mai rămăsese din tăria de odinioară, făcu să
răsară o floare de—o neasemuită frumuseţe, care avea petalele catifelate şi împrăştia o
mireasmă îmbătătoare. Un melc bătrân şi negru, ce se afla prin apropiere, fu şi el atras
de farmecul acestei flori.
—Minunată floare! zise melcul. Dar, cu toate acestea, îi lipseşte ceva ce am să—i adaug eu. Şi
numaidecât se urcă pe tulpina măceşului şi umplu trandafirul de bale. Rămase de—a
lungul petalelor o dâră lucie, care i se păru melcului de cea mai mare frumuseţe.
—Vai — îşi zise poetul — iată ce se întâmplă pe lumea aceasta cu ceea ce se numeşte de
obicei frumosul!
Şi, în legătură cu aceasta, scrise o poezie minunată, pe care se grăbi s—o pună în
mai multe locuri, fără ca cineva să—l fi băgat în seamă. Văzând lucrul acesta, îi trecu
prin minte să—l cinstească cu câţiva gologani pe un toboşar, pe care îl îmbrăcă în haine
de paiaţă, punându—i şi pene de păun la pălărie. Toboşarul începu să bată în tobă în
chipul cel mai caraghios şi făcea atâta larmă, de—ţi lua auzul.
După aceea, cu glasul tărăgănat şi plin de duioşie, paiaţa cântă aria Trandafirul şi
melcul.
Mulţimea alerga din toate părţile şi găsea că versurile erau uimitor de frumoase.
Poetul mai scrise şi altele, în care cânta frumosul, adevărul şi binele.
Atunci, în largul câmpiilor, în palate şi pe ţărmuri de ape, în creştetul munţilor şi

în crâşmele cele mai murdare, oamenii îşi plecau urechea ca să—i asculte versurile. S—
ar fi părut, din această pricină, că el trebuia să aibă mai mult noroc decât fraţii săi.
Dar una ca asta nu putea să fie pe placul Necuratului.
Acesta se aşeză numaidecât la lucru şi pregăti un praf de tămâie, lucru pe care îl
mai făcuse poate şi în alte rânduri. Turnă praful în nişte căţui şi le aprinse în jurul
poetului, pesemne cu gândul să—1 ameţească. Poetul sorbi din plin mireasma care—i
plăcea. Uită şi de fraţii săi şi nu se mai gândi nici la piatra preţioasă pe care venise s—o
caute. îl stăpânea un fel de mulţumire neasemuită faţă de sine însuşi.
Melcul cel negru se umezi şi mai tare de ciudă. „Eu şi nu el trebuia să fiu tămâiat
— îşi zise în sine. Fiindcă eu i—am dat acestui făuritor de versuri gândul frumoaselor
lui poeme. Mulţumită mie şi—a făcut renume cu Trandafirul şi melcul, fiindcă eu am
umplut floarea de bale şi, la nevoie, pot să aduc şi martori."
Departe, pe culmea Copacului Soarelui, nu se ştia nimic de toate acestea. Pe pereţii
de cleştar nu se putea zări chipul poetului, deoarece era învăluit în nouri de tămâie, iar
lebedele, trecând printre crengile noduroase ale copacului, erau tocmai pe vremea
năpârlitului şi se ştie că ele amuţesc atunci cu desăvârşire.
—După cum văd — rosti cel mai mic dintre fraţi — tot mie mi—a fost ursit să găsesc
piatra înţelepciunii şi să—i aduc acasă pe bieţii mei fraţi rătăciţi. Asta o ştiam de mult...
El se mândrea peste măsură cu darul pe care îl avea, acela al gustului, care era
foarte puternic, atât în ceea ce priveşte trupul, cât şi sufletul.
—Lumea de jos — îşi zicea el — crede că simţurile cele mai de seamă sunt văzul şi auzul.
Dar gustul e mult mai în măsură să cunoască plămada lăuntrică a materiei; şi, în acelaşi
timp, tot gustul e în stare să stăpânească spiritul. Când voi ajunge pe pământ, orice făptură
omenească va sta înainte—mi asemenea unei căldări, în fundul căreia voi vedea cum
clocotesc gândurile şi simţurile ei cele mai de seamă; şi nu, va trebui decât să gust sosul ca să
văd cu cine am de—a face. Oricare va fi ţara în care voi poposi, ea nu va fi mai mult pentru
mine decât o uriaşă bucătărie, în care o să mă simt în largul meu. Cu puţină băgare de
seamă, lesne îmi va fi să descopăr piatra înţelepciunii, al cărei gust îl bănuiesc de pe acum.
După cum vedeţi, tânărul nostru era pornit pe voioşie şi pe glume; în anii
copilăriei, el şi fratele său, poetul, umpleau casa de larmă.
—Plec — îi spuse tatălui său — dar aş vrea să călătoresc altfel decât fraţii mei.
Dumneata, tată, ai auzit până acum vorbindu—se de balon?
Înţeleptul, care cunoştea toate născocirile omeneşti, şi pe cele care aveau să fie
cunoscute de alţii în viitor, îi răspunse că nici baloanele, nici trenurile, nici vapoarele nu
fuseseră încă descoperite.
—Cu atât mai bine! zise tânărul. Voi coborî pe pământ cu balonul pe care mi—l vei face
tu. Oamenii vor crede că sunt o fărâmă din lună. Pentru ca născocirea ta să nu cadă pe
mâinile lor şi pentru ca nimeni să nu facă baloane mai înainte de timpul hotărât, îi voi
da foc de îndată ce voi ajunge pe pământ. Va trebui însă să—mi dai câteva chibrituri, alt
lucru de folos, pe care omul nu—l cunoaşte încă.
Părintele său îi făcu pe voie şi iată—l acum plutind, cu bucuria în inimă, în largul
văzduhului.
Lebedele sălbatice îl împresurară din toate părţile, socotind că au de—a face cu o
nouă zburătoare, venită de cine ştie unde. Berzele şi lăstunii făcură de asemenea roată în
juru—i, cercetându—l cu cea mai mare luare—aminte.
Se adunaseră fel de fel de păsări, încât se înnegrise cerul de atâta fâlfâit de aripi.
În acelaşi timp, pe pământ se răspândi groaza. Oamenii credeau că un nour gros
de lăcuste avea să se năpustească peste semănături.
În cele din urmă, balonul începu să coboare deasupra unui mare oraş şi se lăsă drept pe
clopotniţa catedralei. Fiul înţeleptului ieşi din ascunzătoare, în timp ce balonul se ridica
din nou în văzduhuri şi nimeni n—a mai ştiut de atunci ce s—a întâmplat cu el.
Iată—l acum pe tânărul nostru călare pe vârful clopotniţei. Vedea cum iese fumul
pe toate hornurile caselor.
Necuratul, care—l zărise încă de la început, se apropie domol şi grăi:
—Fumul pe care—l vezi se ridică spre înălţimi în cinstea ta. Hornurile sunt ale locuinţelor
care te—au recunoscut de stăpân. Sunt un fel de altare făcute înadins pentru tine.
Pe tânăr îl măguliră foarte mult aceste cuvinte şi începu să privească cu oarecare
trufie spre lumea ce trecea pe stradă. îi văzu pe unii umblând ţanţoşi şi înfumuraţi, din
pricină că erau stăpâni pe maldăre întregi de aur. Alţii se simţeau mândri din pricină că
purtau în spate povara unei înalte îndeletniciri, sau aveau în buzunar cheia unor mari
succese, cu care totuşi nu puteau să deschidă nici o uşă. Mai erau şi alţii ce se fuduleau cu
frumoasa lor îmbrăcăminte, care, totuşi, pe ici pe colo, se vedea că fusese roasă de molii.
„Toate acestea mi se par nelalocul lor — îşi zise tânărul. Va trebui să schimb lumea
din temelie. Dar această trudă va fi grea şi anevoioasă. De aceea, mai înainte de a lua vreo
hotărâre, să mă odihnesc puţin. Ce vânt plăcut şi răcoros adie împrejuru—mi!"
Acestea zicând, căzu într—un fel de moleşire. Adierea vântului îi făcea bine şi se
simţea nespus de mulţumit în vârful clopotniţei.
Nu simţea câtuşi de puţin nevoia să—şi schimbe locul. în acelaşi timp, cu toate că—
i era foame, mirosul de bucate ce se împrăştia de pretutindeni era de—ajuns ca să—l
îndestuleze. Astfel, mulţumit în sine, uită cu desăvârşire de cercetările pentru care
venise şi pe care fraţii săi, de bine, de rău, le încercaseră, atât cât le fusese în putinţă.
Dar, în aceeaşi vreme, în palatul de cleştar îşi făcuseră cuib tristeţea şi singurătatea.
„Bieţii mei feciori s—au pierdut în lumea largă — îşi spunea cu amărăciune
înţeleptul. Nicicând n—am să mai văd neasemuita piatră a înţelepciunii, pe care am
dorit—o atât de mult."
Începu să răsfoiască din nou Cartea adevărului, în care se vorbea despre viaţa de
dincolo. Cercetă cu luare—aminte cele din urmă pagini şi, oricât de ageră îi era privirea,
nu putu să descopere nimic.
Fata oarbă rămăsese pentru dânsul singura bucurie şi singura mângâiere. Ea îşi iubea
părintele, aşa cum nu cred să—şi fi iubit un alt copil părinţii vreodată. Ar fi fost în stare să—şi
dea şi viaţa, numai să—l ajute să găsească piatra preţioasă şi să—i înlesnească putinţa de a—i
aduce înapoi pe bieţii ei frăţiori rătăciţi în lume, fiindcă ea se gândea fără încetare la ei.
Într—o noapte, pe când dormea adânc, i se părea că—i aude strigând—o pe nume.
Visa că pornise şi ea în largul lumii pe urmele lor. îi căutase îndelung, dar nu—i găsise
nicăieri. Şi iată că, umblând încoace şi încolo, cu gând să le dea de urmă, simţi c—o arde
în palmă ceva, ca o flacără mângâietoare. Era mult căutata piatră a înţelepciunii, pe
care se grăbi să i—o ducă tatălui ei.
Dar în aceeaşi clipă se trezi. Hotărî totuşi să—şi ducă visul la îndeplinire. Şi, ca să
nu— şi piardă vremea în zadar, îşi prinse furca în brâu şi începu să toarcă inul cel mai
subţire, pe care îl stropea necontenit cu lacrimi. Toarse un fir lung, nesfârşit, care, deşi
mi putea fi văzut de ochii oamenilor, era gros ca o funie de corabie.
Într—o noapte, după ce acoperi cu sărutări mâna tatălui ei, care dormea, părăsi
palatul şi porni la drum, cu firul lung înfăşurat în jurul furcii, având grijă să—i lege
capătul de ramura cea mai groasă a Copacului Soarelui. Firul acesta trebuia s—o ajute
să—şi regăsească drumul la întoarcere.
Rupse patru frunze din pom, cu gând să le—arunce pe vânturi şi s—ajungă la fraţii ei,
dacă s—ar fi întâmplat să nu le dea de urmă şi, mulţumită acestor semne, ei să—şi dea
seama că ea îi căutase şi, deci, să pornească în cea mai mare grabă spre casa părintească.
Când ajunse dincolo de rămurişul des, simţi cum i se strânge inima, dar asta numai
câteva clipe, deoarece îşi recapătă numaidecât curajul. N—avea ea la îndemână darul cel
mai preţios, iubirea? Ochii .cei mai pătrunzători n—ar fi fost în stare s—o călăuzească cu
mai multă pricepere până la mari depărtări, pe drăgălaşa lor stăpână. Lebedele sălbatice se
pregătiră s—o poarte pe aripi, dar ea se prinse de marginea unui curcubeu care, asemenea
unei punţi între cer şi pământ, fusese făcută parcă înadins pentru ea.
Când ajunse pe pământ, porni la drum tăcută şi cuminte, fără să scape firul dintre
degete, şi îngerul bun care—o călăuzea prin vălmăşagul lumii o ferea parcă de zgomotul
ce domnea pretutindeni. în afară de asta, felul ei de a fi o ajuta să priceapă şi să
bănuiască totul cu cea mai mare uşurinţă. în trecerea ei pe pământ, avea grijă să culeagă
de oriunde sămânţa adevărului, să nu—i scape necercetat un cât de mic semn al
frumosului şi să nu treacă nepăsătoare pe lângă binele ce l—ar fi întâlnit în cale.
De îndată ce se ivea în mijlocul oamenilor, bătrâni şi tineri, bărbaţi şi femei, toţi
simţeau cum le încolţea în inimă sămânţa adevărului, a frumosului şi a binelui. Oriunde
ar fi pătruns, în saloanele celor bogaţi, adevăraţii stăpâni ai pământului, în larma
asurzitoare a fabricilor, în atelierele oamenilor de artă, în palate sau în bordeie,
pretutindeni răsărea ca o rază de lumină, caldă şi binefăcătoare. în jurul ei se trezeau
armonii dumnezeieşti şi aerul se încărca cu mireasma cea mai plăcută.
Se înţelege că aşa ceva nu avea cum să fie pe placul Necuratului. Şi Necuratul e mai
îndărătnic de cum ar fi zece mii de oameni la un loc. Ca să nu i se ştirbească din trufie, iată
ce puse la cale: se duse la o mlaştină, în fundul căreia putreziseră toate făţărniciile. Scoase
din această mlaştină o apă murdară şi puturoasă. Amestecă în ea cuvinte mincinoase şi
cântece făcute pe bani, pe lângă tot felul de minciuni de acest soi. Din toate făcu un aluat în
care plămădi lacrimile vărsate de invidie şi spoiala tuturor păcatelor şi din acest aluat
întrupa o fată care semăna ca două picături de apă cu oarba, având aceeaşi înfăţişare şi
acelaşi obraz ca biata făptură nevinovată, cu sufletul plin de iubire, care înduioşa toate
inimile, înlesnindu—le putinţa să cunoască adevărul, binele şi frumosul.
Văzând două fete care semănau atât de bine una cu alta, oamenii rămaseră încurcaţi şi
nu ştiau pe care din ele s—o asculte mai întâi. Necuratul îşi ajunsese ţinta. Fata înţeleptului
nu—şi mai găsise fraţii. Atunci, sărutând cele patru frunze, le aruncă în vânt.
Dar, cum ţinea pumnul strâns, simţi dintr—o dată că—i potopeşte fiinţa o văpaie
neasemuit de îmbucurătoare. înfăşură de mai multe ori firul care o călăuzise până aici
pe furcă şi se pomeni din nou dusă pe aripi de lebădă spre Copacul Soarelui.
În prag o aşteptau gâze şi lăstuni, care o duseră în palatul de cleştar.
—Tată, zise ea, n—am izbutit să—ţi aduc întreagă piatra înţelepciunii. Dar îi simt fărâmele
în pumn, ceea ce înseamnă că tot m—am ales cu ceva. Sămânţa adevărului e prăfuită ca
grăunţele de mei. De cum am dat peste ea, am lăsat să se pătrundă de buruiana frumosului
şi să tresară la apropierea binelui pe care l—am găsit în inimile oamenilor cu cugetul
împăcat. Să mergem acum la altarul unde păstrezi tăinuită Cartea adevărului.
În clipa când înţeleptul deschise cartea la foaia în care se vorbea de viaţa veşnică,
fata îşi desfăcu pumnul. Dintr—o dată, furia iadului dezlănţui o furtună puternică,
dincolo de uşa ce fusese lăsată deschisă din nebăgare de seamă. Pasămite, această
furtună trebuia să împrăştie pulberea preţioasă. Ea însă nu avu tăria să înfrângă
virtutea copilei. Nici o fărâmă nu se pierdu din pumnul desfăcut. O lumină cerească se
risipi numaidecât înjur, căzând pe foaia din carte unde înţeleptul avea de gând să
citească. Şi iată cuvintele pe care avu putinţa să le tălmăcească, unul câte unul:
Nădăjduiţi şi nu vă pierdeţi credinţa!

Ea n—are să vă înşele niciodată.
Şi, în timp ce înţeleptul rămăsese pe gânduri, privind în linişte slovele îmbrăcate în

pulbere de văpaie, ce luminau cu mai multă putere decât coloana de foc ce—a călăuzit
seminţia lui Moise în Pământul Făgăduinţei, cei patru fraţi, aduşi de la mari depărtări
de frunzele smulse din Copacul Soarelui, se iviră în prag şi, înaintând cu sfială, căzură
în genunchi în faţa acestei sfinte descoperiri, care de cine ştie câtă vreme îi fusese
hărăzită numai tinerei şi frumoasei oarbe.
FATA CARE A CĂLCAT PE PÂINE

1859 The Girl Who Trod on the Loaf
Probabil că aţi auzit de fata aceea care a călcat pe pâine, ca să nu—şi murdărească
pantofiorii, şi cât de tare se speria la gândul murdăriei. Aceasta este povestea ei, scrisă
de cineva şi tipărită de altcineva.
Fusese un copil sărac, dar obraznic şi poruncitor. Se spune că aşa sunt mulţi copii. În
copilărie îi plăcea să prindă muşte şi să le smulgă aripile, ca să le facă să se târască. Lua apoi un
cărăbuş şi un scarabeu, îi prindea cu un ac şi apoi ţinea lângă picioarele lor o frunză verde sau o
hârtiuţă. Nefericitele insecte se agăţau de ea şi încercau să iasă din acul care le înţepa.
—Acum, cărăbuşul citeşte, spunea micuţa înger. Vedeţi cum dă pagina?
Crescând, a devenit şi mai rea. Dar era drăguţă, iar asta a salvat—o, altfel ar fi
primit mult mai multe palme decât a primit.
—Sunt disperată, a apus mama ei. Aş face orice ca să scapi de boala asta. Când erai
copil, mi—ai călcat de multe ori în picioare şorţul. Mi—e teamă că acum, când ai
crescut, o să—mi calci în picioare inima.
Ceea ce fata a şi făcut.
S—a dus la ţară, unde a intrat în serviciul unei familii bune. Această familie a
tratat—o de parcă ar fi fost propriul copil. Chiar au îmbrăcat—o ca pe copilul lor. Era
frumoasă şi asta i—a mărit aroganţa.
Se afla acolo de un an, când stăpâna i—a spus:
—Micuţă înger, ar trebui să îţi vizitezi şi tu părinţii.
S—a dus la părinţi, într—adevăr, dar numai ca să se fălească. Părinţii aveau să
vadă cât de sus ajunsese ea. Dar când a ajuns la porţile satului şi a văzut fetele şi băieţii
şuşotind lângă iaz — iar mama ei era chiar acolo, cu o legătură de vreascuri pe care le
adusese din pădure —, înger s—a întors. Ii era ruşine că ea, care era atât de frumos
îmbrăcată, trebuia să aibă o mamă zdrenţăroasă, care se duce să aducă vreascuri din
pădure! Nu i—a păsat deloc că s—a întors. Era doar supărată.
A mai trecut o jumătate de an.
—Chiar ar trebui să te duci să—ţi vezi părinţii, micuţă înger, a spus din nou stăpâna.
Iată o bucată de pâine pentru tine. Poţi să le—o duci lor. Vor fi bucuroşi să te vadă.
Înger a îmbrăcat cele mai frumoase haine şi a încălţat cei mai frumoşi pantofi, şi—
a ridicat fustele şi a păşit cu grijă, ca să—şi păstreze picioarele curate şi frumoase — şi
chiar le avea curate şi frumoase! Iar când cărarea a intrat într—un pământ mai
mlăştinos, cu mult noroi, ea a aruncat în nămol pâinea şi a călcat pe ea, ca să ajungă la
loc uscat. Dar, în vreme ce păşea cu un picior pe pâine şi îl ridica pe celălalt, pâinea s—a
scufundat cu ea, tot mai adânc, până când ea a dispărut cu totul şi a rămas acolo doar o
băltoacă neagră, din care ieşeau bulbuci. Asta e povestea.
Dar unde s—a dus ea? A coborât până la Mama Mlaştinii, care tocmai făcea nişte
bere. Mama Mlaştinii este mătuşa din partea tatălui a spiriduşilor, se ştie acest lucru. Iar
despre elfi s—au scris multe balade, şi multe tablouri au fost pictate. Dar despre Mama
Mlaştinii nu se ştie mai nimic. Doar că atunci când din mlaştini ies aburi, Mama Mlaştinii îşi
face berea. Chiar acolo, în locul unde îşi făcea ea băutura, s—a scufundat înger. Iar acolo nu
poţi să stai prea mult. Ca să vă faceţi o idee, un canal în care se strâng toate mizeriile este un
salon elegant pe lângă berăria Mamei Mlaştinii. Mirosul dintr—o singură cadă de acolo e
destul ca să facă un om să leşine. Şi căzile erau foarte apropiate una de alta. Iar dacă te poţi
strecura prin vreo deschizătură, nu ai loc de broaşte râioase şi de şerpi. Chiar acolo s—a
scufundat micuţa înger. Toată murdăria şi colcăiala aceea era foarte rece, iar ea tremura
din toate mădularele. Şi a început să îngheţe. S—a lipit de bucata de pâine, care a atras—o
aşa cum un nasture electrizat atrage o bucăţică de hârtie.
Mama Mlaştinii era acasă. în ziua aceea, fabrica ei de bere era inspectată de
Dracul şi de străbunica lui, care este cea mai rea babă din câte sunt şi care nu poate să
stea o clipă fără să facă ceva rău. Nu ieşea din casă decât cu ceva de împletit după ea.
Asta se întâmpla şi acum. împletea tot felul de necazuri pe care să le bage în încălţările
oamenilor, ca să nu poată sta liniştiţi. Broda minciuni şi croşeta prostii, pe care le găsea
pe jos — tot ce era necesar pentru a produce corupţie şi răutate. Şi străbunica se
pricepea foarte bine să coasă, să brodeze şi să croşeteze!
Ea o văzu pe înger, îşi puse mai bine ochelarii pe ochi şi se mai uită o dată la ea.
„Iată o fată cu reale aptitudini", îşi spuse.
—Nu vrei să—mi faci un cadou, cu ocazia venirii mele aici? Dă—mi—o pe ea! Va fi un
piedestal foarte bun pentru anticamera mea.
Şi o luă cu ea. Şi aşa a ajuns mica înger în iad. Se pare că oamenii nu ajung
întotdeauna direct acolo, ci merg pe o cale ocolită. Asta când au reale aptitudini!
Era o anticameră lungă, lungă. Te apuca ameţeala când te uitai înainte şi când te
uitai înapoi. Acolo stăteau păcătoşii şi aşteptau să se deschidă Uşa îndurării. Dar era o
aşteptare lungă! Peste picioarele lor, păianjeni mari şi graşi ţeseau pânze care durau mii
de ani, iar pânzele acelea erau mai trainice decât lanţurile. La aceasta se adăuga şi
neliniştea chinuitoare a fiecărui suflet. Iată—l pe avarul sosit aici, ştiind că a uitat să—şi
încuie cufărul cu bani. E foarte greu să treci peste toate suferinţele şi torturile pe care le
îndurau oamenii aceia. înger se simţea groaznic în calitate de statuie nemişcată. Era
parcă ar fi fost ţintuită de bucata de pâine de sub picioarele ei.
„Aşa îţi trebuie, dacă ai vrut să nu—ţi murdăreşti picioarele! îşi spuse. Vezi cum se
uită la mine?"
Într—adevăr, se uitau la ea. Dorinţele lor rele li se citeau în ochi şi vorbeau fără
cuvinte din colţurile gurilor. Era o privelişte urâtă.
„Dar e o plăcere să te uiţi la mine, îşi mai spuse înger. Am o faţă drăguţă şi haine
frumoase!"
Şi—a întors ochii (gâtul era prea ţeapăn ca să—l poată răsuci). în berăria Mamei Mlaştinii
se murdărise groaznic! La asta nu se gândise! Era de parcă cineva ar fi turnat peste hainele ei o
găleată de nămol. Un şarpe se prinsese în părul ei şi acum îşi făcea drum pe ceafă. Din toate
încreţiturile rochiei ieşea câte o broască, care orăcăia ca un câine răcit. Era foarte
neplăcut.
„Dar şi ceilalţi de aici arată la fel de oribil", se consolă ea.
Cel mai rău resimţea foamea. Oare nu s—ar putea apleca, să ia măcar bucata de
pâine pe care stătea? Nu, avea spatele prea înţepenit, ca şi braţele, şi palmele. Tot trupul
ei era un stâlp de piatră. Nu putea să—şi mişte decât ochii. Dar putea să—i rotească de
tot şi să vadă şi în spate! Ceea ce i se părea şi mai îngrozitor. Atunci au venit muştele să i
se plimbe pe ochi. A închis pleoapele, dar muştele nu au zburat. Nu puteau. Li se
smulseseră aripile. Şi o chinuiau. O mai chinuia şi foamea. I se părea că măruntaiele ei
se digeră singure şi că devine goală pe dinăuntru, îngrozitor de goală.
„Dacă mai durează mult, n—am să mai suport", îşi spuse. Dar trebuia să stea
acolo, şi aşa a rămas.
Apoi i—a căzut pe cap o lacrimă fierbinte. I s—a prelins pe faţă şi pe piept şi a
ajuns la pâine. Şi a venit altă lacrimă, şi multe altele au sosit după ea. Cine plângea peste
micuţa înger? Nu avea ea o mamă pe pământ? Lacrimile de durere pe care le varsă o
mamă pentru copilul ei ajung întotdeauna la el, dar ele nu—i răscumpără păcatele, ci
ard. Şi nu fac decât să sporească chinul.
Şi din nou, foamea aceea chinuitoare. Să nu fii în stare să atingi o bucată de pâine
pe care o ai la picioare! în cele din urmă i s—a părut că tot ce era înlăuntrul ei a fost
devorat. Era ca un tub gol, care absorbea orice sunet din jur. Auzea limpede tot ce se
vorbea pe pământ j despre ea, dar ce auzea era schimonosit şi scrâşnitor. Mama ei o
plângea din tot sufletul, dar a spus:
—Mândria a fost înainte de toate. Asta te—a pierdut, înger! Câtă durere mi—ai adus!
Mama ei şi toţi cei pe care îi cunoştea ştiau ce păcat comisese: călcase pe o bucată
de pâine şi se scufundase în mlaştină. Văcarul văzuse totul de pe deal.
—Câtă durere i—ai adus mamei tale, înger! a mai spus mama. Dar am ştiut
dintotdeauna că aşa va fi.
„Mai bine nu mă năşteam, gândi înger. Mi—ar fi fost mult mai bine acum. Toate
smiorcăielile mamei nu mă ajută cu nimic."
Îi auzi şi pe stăpânii ei, acei oameni buni, care—i fuseseră ca nişte părinţi:
—Era un copil păcătos, spuneau ei. A nesocotit darurile Domnului şi a călcat pe ele. Uşa
Indurării nu se va deschide uşor pentru ea. „Ar fi trebuit să se îngrijească mai mult de
mine, gândi înger. Să mă vindece de capricii — asta dacă le aveam!"
Auzi apoi cum despre ea s—a scris o întreagă baladă: „Fata cea îngâmfată, care a
păşit pe pâine, ca să nu—şi murdărească pantofiorii”. Iar balada era cântată în toată ţara.
„Să stau aici şi să sufăr şi să mai aud şi toate astea! gândi înger. Ceilalţi ar trebui
să fie pedepsiţi! Doamne, cât de mult sufăr!"
Şi sufletul ei devenea mai tare chiar decât statuia care devenise ea.
„În locul ăsta, nu poţi să trăieşti bine! Nu mai vreau aici! Uite cum mă privesc cei din
jur!"
Inima ei era plină de furie şi de necaz la adresa tuturor.
„Acum mă mai şi vorbesc! Vai, cât de mult mă chinui!"
Auzi cum povestea ei este spusă copiilor şi cum micuţii o numesc „înger fără de
Dumnezeu". „Era atât de rea şi de obraznică! Ar trebui să se chinuie pe veci!"
Copiii aveau întotdeauna pe buze cuvinte urâte la adresa ei. Dar într—o zi, pe
măsură ce ura şi furia răsunau tot mai mult în cochilia ei goală şi ea îşi auzea numele
într—o poveste spusă unei fetiţe nevinovate, auzi cum micuţa izbucneşte în lacrimi,
aflând ce soartă a avut înger, cea care iubea atât de mult zorzoanele.
—Dar n—o să mai urce niciodată pe pământ?
—Nu va mai urca niciodată, veni răspunsul.
—Dar dacă va cere iertare şi va promite că nu mai face?
—Nu va cere niciodată iertare, i s—a spus.

—Ce mult mi—ar plăcea să—şi ceară iertare! spuse fetiţa, mâhnită. Mi—aş da şi
hainele păpuşilor, ca să se întoarcă la noi. Cred că se simte groaznic acolo, săraca înger!
Aceste cuvinte au ajuns până la inima lui înger şi se pare că i—au făcut bine. Era
pentru prima oară când cineva spunea „săraca înger", fără să mai amintească şi
păcatele ei. Un copil nevinovat plângea şi se ruga pentru ea. Se simţea ciudat. Ar fi plâns
cu dragă inimă, dar nu putea. Şi asta o chinuia.
Anii treceau şi, acolo, jos, nu se schimba nimic. Despre ea se vorbea tot mai puţin.
Apoi, într—o zi, auzi:
—Înger, înger, cât rău mi—ai făcut! întotdeauna am ştiut că o să—mi aduci
durere! Era mama ei, care murise.
Când şi când îşi mai auzea numele amintit de bătrânii ei stăpâni. Stăpâna vorbea
frumos:
—Înger, am să te mai văd vreodată? Nimeni nu ştie unde va ajunge...
Dar înger ştia că blânda ei stăpână nu va ajunge niciodată acolo unde se afla ea. Şi
aşa a trecut mult timp, plin de suferinţă. Atunci, înger îşi auzi din nou numele şi văzu că
deasupra ei strălucesc puternic două lumini ca nişte stele. Erau doi ochi blânzi, care se
închideau asupra lumii. Trecuseră mulţi ani de când fetiţa aceea plânsese pentru
„săraca înger". Fetiţa ajunsese acum o femeie bătrână, pe care Domnul o chema la el. în
acel moment, când prin faţa ei trecea întreaga viaţă trăită, ea îşi aminti cât de amar
plânsese la auzul poveştii lui înger. Şi a spus, pe patul de moarte:
—Doamne, oare nu am călcat şi eu, fără să ştiu, pe darurile Tale? Nu am avut şi eu
trufia mea? Dar Tu, în mila Ta, nu m—ai lăsat să mă scufund. M—ai păstrat aici. Nu
mă părăsi în ultima mea clipă!
Şi ochii bătrânei se închiseră, dar se deschiseră asupra lucrurilor ascunse. Şi cum
înger fusese atât de mult prezentă în ultimele ei gânduri, a văzut—o. La vederea acelei
privelişti, sufletul milos a izbucnit în lacrimi. Era în împărăţia Cerurilor şi plângea
pentru păcătoasa de înger.
Lacrimile şi rugăciunile ei răsunară în cochilia goală care ţinea închis sufletul torturat al
lui înger şi ea fu copleşită de acea iubire venită de deasupra. Unul dintre îngerii Domnului
plângea pentru ea! Ce făcuse ea să merite asta? Şi sufletul ei torturat îşi aminti de toate faptele
făcute în timpul vieţii şi începu să plângă cu lacrimi pe care nu le cunoscuse niciodată. Era plină
de remuşcări. Ştia că Uşa îndurării nu se va deschide niciodată pentru ea.
Dar chiar în vreme ce înţelegea acest lucru cu inima ei zdrobită, în abis a coborât o rază
de lumină, mai puternică decât raza de soare care topeşte omul de zăpadă ridicat de copii în
curte. Mai repede decât se topeşte un fulg de nea pe buzele unui copil, faţa împietrită a lui înger
a dispărut, iar spre lumea muritorilor a urcat o pasăre. îi era frică şi se temea de totul din jur. îi
era ruşine de ea însăşi şi nu voia să se ivească în faţa nimănui. Aşa că s—a grăbit să—şi găsească
adăpost într—o gaură întunecată dintr—un zid. A rămas acolo, tremurând. Nu putea scoate nici
un sunet, pentru că nu avea voce. A rămas acolo mult timp, până să se liniştească şi să înţeleagă
ce frumos este acolo. Da, era minunat: aerul era proaspăt, luna strălucea, copacii şi tufişurile
dădeau aerului o aromă minunată şi era plăcut şi locul în care îşi găsise adăpostul. Tunica ei de
pene era curată şi moale. Pieptul îi era plin de dorinţa de a cânta de bucurie, dar nu putea să
cânte. Ar fi cântat ca un cuc sau ca o privighetoare, primăvara. Dar Domnul, care aude tot, şi
cântecul de slavă al viermelui, a auzit şi imnul înălţat de pasărea mută, aşa cum a auzit şi
psalmii lui David, înainte ca aceştia să se transforme în muzică.
Multe săptămâni cântecele tăcute s—au adunat şi i—au inundat gândurile.
Trebuia să iasă la suprafaţă la prima bătaie de aripă, printr—o faptă bună.
Se apropia sărbătoarea sfântă a Crăciunului. Lângă zid, ţăranul a înălţat un stâlp, pe care
a pus o mulţime de boabe de ovăz, pentru ca păsările cerului să se bucure şi ele de Crăciun şi
să mănânce pe săturate de sărbătoarea Mântuitorului.

În dimineaţa de Crăciun, soarele a răsărit şi a luminat grămăjoara de boabe şi
toate păsărelele au zburat spre stâlp. în acea clipă s—a auzit şi dinspre zidul casei un
ciripit. Gândurile prea pline se transformaseră în sunete. Ciripitul slab era un imn al
bucuriei. O faptă bună făcuse mica pasăre să zboare din adăpostul ei. în împărăţia
Cerurilor se ştia foarte bine ce fel de pasăre era.
Iarna era pusă pe răzbunare, apele îngheţaseră până la fund. Păsările şi animalele pădurii
găseau foarte greu hrană. Mica pasăre a zburat de—a lungul şoselei, căutând în urmele de sanie
şi găsind ici şi colo câte un bob de grâu. La locurile în care făcuseră popas oamenii, a găsit chiar
şi firimituri de pâine. A mâncat doar o firimitură. Pentru celelalte, a chemat şi alte vrăbii
înfometate. A zburat în oraşe, în căutare de mâncare. Pe ferestre erau firimituri lăsate pentru
păsări. Mânca doar câte una, iar pe celelalte le împărţea cu suratele păsări.
În timpul iernii, micuţa pasăre adunase şi împărţise atâtea firimituri de pâine,
încât, împreună, cântăreau mai mult decât codrul de pâine pe care păşise micuţa înger,
ca să nu—şi murdărească pantofii. Iar când a găsit şi a lăsat altora şi ultima firimitură,
aripile cenuşii ale păsării s—au făcut albe şi s—au desfăcut larg.
—Iată un pescăruş care zboară deasupra mării! au spus copiii care au văzut pasărea cea
albă. S—a scufundat în mare, apoi s—a îndreptat spre lumina soarelui. Nimeni n—a
mai putut vedea ce s—a întâmplat cu ea. Mulţi au spus că a zburat direct în soare.
MORMÂNTUL COPILULUI
1859 The Child in the Grave
Casa era cernită şi durerea coborâse în inimi: murise cel mai mic dintre copii, un
băieţel de patru ani, pe care părinţii îl socoteau bucuria şi nădejdea bătrâneţilor. Mai
aveau două fetiţe, drăgălaşe şi tare cuminţi, dar aşa se întâmplă totdeauna: copilul pe
care l—a pierdut i se pare omului că a fost cel mai drag şi mai scump, mai ales dacă a
fost băiat şi cel mai mic dintre copii.
Încercarea era peste măsură de dureroasă; fetiţele sufereau cumplit, aşa cum
suferă totdeauna inimile tinere şi simţitoare; în afară de asta, deznădejdea părinţilor le
sporea şi mai mult amărăciunea.
Tatăl era îndurerat peste măsură. Mama însă nu se mai putea mângâia,
simţindu—se prăpădită. Veghease nopţi în şir la căpătâiul copilului, îngrijindu—l cu
nădejdea că va putea să—l scape; şi, cu fiecare zi mai mult, ajunsese la încredinţarea că
acest copil era o fărâmă din însăşi fiinţa ei. Nu—i venea să creadă în ruptul capului că—
i murise copilul, că trebuia să fie aşezat într—un sicriu şi coborât în mormântul rece.
Nădăjduise până în clipa din urmă că Dumnezeu avea să se milostivească şi să
nu—i răpească comoara. Dar în clipa când n—a mai rămas nici urmă de îndoială în
această privinţă, când şi—a dat seama că scumpul, drăgălaşul şi neasemuitul ei fecioraş
era pierdut, îşi zise, copleşită de amărăciune:
—Nu, asta s—a întâmplat fără ştirea lui Dumnezeu. Fiindcă bunul Dumnezeu îşi are aici
pe pământ trimişii lui, care fac totul după bunul lor plac şi rămân nepăsători faţă de
rugăciunile unei mame.
În nemărginita ei durere, sufletul i se înstrăina de Dumnezeu; îi treceau prin minte
gândurile cele mai negre şi mai posomorâte. „Cine—a murit, s—a dus pentru totdeauna! îşi
zicea ea. Odată coborât în groapă, omul se preface în ţărână şi totul sfârşeşte pentru vecie."
Nu găsea nici un mijloc să—și aline durerea; deznădejdea ei nu nu mai avea margini şi
mângâierile i se păreau de prisos. Nu putea nici să mai plângă cel puţin şi cele două fetiţe care o
împresurau cu dragostea lor nu erau în stare să—i aducă nici un strop de bucurie. Tatăl
copilului se tânguia alături de dânsa, dar biata mamă parcă nu—l vedea şi nu—l auzea. Gândul
ei se—ndrepta pururi spre copilul mort. Îşi amintea de vraja neasemuită pe care o risipea în jur
şi în fiecare clipă i se părea că—i aude glasul şi gânguritul atât de îmbucurător.
A doua zi trebuia să aibă loc înmormântarea. Istovită de suferinţă şi de oboseală,
mama nu aţipi decât spre ziuă. Sicriul în care zăcea copilul fusese ridicat fără ştirea ei şi
dus în odaia cea mai îndepărtată, înadins ca ea să nu audă loviturile de ciocan în timp ce
băteau capacul sicriului.
Trezindu—se, ceru să—şi mai vadă o singură dată copilul.
—Capacul sicriului a fost bătut în cuie — îi spuse tatăl.
—Dacă bunul Dumnezeu a fost atât de aspru cu mine — strigă biata mamă izbucnind în
hohote de plâns — cum ar fi cu putinţă ca oamenii să fie mai buni?
Sicriul a fost dus la cimitir şi mama a rămas acasă, cu cele două fetiţe. Le privea în
neştire, fără să le vadă. Prăbuşită în durerea ei, nu—şi mai da seama de nimic şi nu mai
recunoştea parcă pe nimeni. Gândurile îi rătăceau într—o întunecime de nepătruns, ca o
corabie părăsită pe care vântul o îmbrânceşte într—o parte şi într—alta.
Aşa trecu ziua înmormântării. Celelalte zile aveau să fie tot atât de triste şi de
pustii. Cu ochii plini de lacrimi şi cu durerea în inimi, cele două fetiţe şi părintele lor
priveau lung la nefericita mamă, căutând zadarnic să—i aducă o cât de slabă mângâiere.
în cele din urmă nici nu mai aveau ce să—i spună, mai cu seamă că ea s—ar fi părut că
nu—i auzea. Erau şi ei, într—adevăr, zdrobiţi de durere, dar pe mamă numai somnul ar
fi putut s—o liniştească. Şi totuşi, era cu neputinţă să aţipească o singură clipă.
Într—una din zile, o îndemnară să se odihnească; ea se lungi în pat şi rămase

nemişcată. Peste noapte, bărbatul ei o crezu adormită şi mulţumi în gând lui Dumnezeu.
Se culcă şi el şi căzu într—un somn adânc de câteva ceasuri. N—avu cum să—şi dea
seama că nevastă—sa s—a dat jos din pat şi a început să se îmbrace în pripă.
Mama se strecură pe nesimţite din casă şi porni de—a dreptul spre locul ce—i
stăpânea zi şi noapte gândurile — locul unde se afla mormântul copilului ei. Pe drum,
nu se întâlni cu nimeni. De altfel, chiar dacă i—ar fi ieşit cineva înainte, ea nu l—ar fi
văzut. Privirile îi erau îndreptate spre copacii din cimitir, pe care îi zărea de departe.
Noaptea era frumoasă şi cerul spuzit de stele. Nu era nici răcoare, vara fiind aproape
de sfârşit. Mama intră în cimitir şi se duse de—a dreptul la mormântul copilului, acoperit cu
mănunchiuri de flori ce—şi risipeau mireasma în bătaia vântului. Căzu în genunchi şi îşi lipi
fruntea de crucea de pe mormânt, ca şi cum ar fi vrut ca privirile ei, scormonind în adâncul
pământului, să ajungă până la sicriul în care îi dormea odorul. Cu mintea îl vedea, într—
adevăr: obrazul lui de înger era numai zâmbet, iar în ochi păstra drăgălăşenia de altădată. I
se părea acelaşi totdeauna, din vremea când îi veghease la căpătâi. Numai că aici izvorul
lacrimilor ei părea să fie nesecat.
—Vrei poate să dormi alături de copilul tău? auzi mama prin apropiere un glas de—abia
şoptit, dar neasemuit de limpede, care stârni ecouri în cutele cele mai adânci ale sufletului ei.
Tresări. Băgă de seamă că—i sta în preajmă un om acoperit cu o mantie neagră,
cu gluga trasă peste cap până în dreptul sprâncenelor. Avea o înfăţişare aspră, care însă
n—o înfricoşa pe biata femeie. In ochii străinului licărea o flacără de tinereţe.
—Să dorm alături de copilul meu? strigă mama cu glas rugător. Ah, dacă mă duci la
dânsul, oricine—ai fi, află că nu voi sta în. cumpănă o singură clipă să te urmez.
—Gândeşte—te bine la ceea ce spui! zise omul. Sunt moartea. Vrei să mă urmezi?
Mama, ca să grăbească răspunsul, făcu din cap un semn de încuviinţare. Apoi simţi
dintr—o dată cum pământul îi fuge de sub picioare: omul o acoperise cu mantia lui neagră.
întunecimi de nepătruns coborau de pretutindeni. Mama simţea cum din ce în ce mai mult
se adânceşte în lut, până acolo unde n—ar fi crezut niciodată să ajungă hârleţul groparului.
Pânza neagră ce—o înfăşură se destramă ca un nor şi se pomeni într—o sală încăpătoare.
Cobora din tavan o lumină blândă ca de asfinţit. Deodată, simţi cum îi gângureşte la piept
copilul drag, care—i zâmbea cu o neasemuită bucurie, părându—i acum mult mai frumos
ca înainte. Lăsă să—i scape din piept un ţipăt de bucurie. Dar ţipătul ei nu putea să fie auzit
de nimeni, din pricină că sub bolţi adia o muzică blândă venită din cer, care aici se apropia,
aici se depărta. Nicicând auzul nu—i fusese mângâiat de atâta vrajă. Simţea cum i se topesc
dintr—o dată toate durerile. Avea credinţa că ele se risipeau dincolo de perdeaua groasă ce
despărţea marea sală de văzduhurile fără capăt.
—Măicuţă dragă! îngână copilul.
Da, era glasul lui. îl săruta în neştire pe obraji, simţindu—se cuprinsă de—o
bucurie nemărginită.
Într—un târziu, copilul îi arătă perdeaua şi spuse:
—Uite, acolo, dincolo de această perdea, e mult mai frumos decât pe pământ. Ah, dacă
i—ai vedea, mamă, pe tovarăşii mei! Cât ne simţim de fericiţi împreună!
Mama privi, dar nu văzu nimic. înaintea ochilor ei se întindea o noapte
posomorâtă şi nemărginită, poate din pricină că ea privea totul cu ochi pământeşti.
—Acum îmi stă în putinţă să—mi iau zborul spre înălţimi — zise copilul — unde ceilalţi copii
sălăşluiesc în preajma bunului Dumnezeu. îmi dai voie să mă duc şi eu cu dânşii? Dar de ce
plângi? Poate că în scurtă vreme ai să vii şi tu aici, ca să nu ne mai despărţim niciodată.
—Nu, nu pleca încă! Mai stai! Numai câteva clipe — strigă mama. Vreau să te mai
strâng în braţe o singură dată.
Şi, strângându—l la piept, îl sărută cu amarnică deznădejde. Dar, în aceeaşi clipă, din
înălţimi îşi auzi numele strigat de un glas care avea în el ceva plângător.
—Auzi? îi spuse copilul. Te strigă tata.
Şi, la câtăva vreme după aceea, se auziră alte glasuri, la fel de plângătoare.
—Aud glasul surorilor mele — zise copilul. Mamă, nu cumva le—ai uitat?
Atunci, pentru întâia oară, mama îşi aduse aminte de cei rămaşi în viaţă. Se simţi
cuprinsă de îngrijorare. înălţându—şi ochii spre cer, zări o mulţime de făpturi cu aripi
de înger, ce—şi luară zborul dincolo de perdea. I se părea că multe îi erau cunoscute,
deoarece le mai întâlnise cândva pe pământ.
Se întreba în acelaşi timp dacă bărbatul şi fetiţele ei aveau menirea să vină acolo
unde se afla şi să rămână pentru totdeauna în lumea umbrelor. Nu, asta nu! Strigătele şi
suspinele lor veneau de sus, din lumea de dincolo de bolţi.
—Mamă — zise iarăşi copilul — auzi cum sună clopotele cerului? Ia priveşte! Răsare soarele.
Mama îşi simţi ochii orbiţi de—o strălucire nepământeană. Când şi—i deschise, copilul
nu mai era lângă ea. Mâini nevăzute o ridicau parcă spre înălţimi. Şi era acum atât de frig!
Se trezi în cimitir, în preajma mormântului. Avusese un vis. Dumnezeu îi limpezise
mintea, luminând—o, şi—i întărise inima. Căzând în genunchi, începu să se roage: —
Doamne, iartă—mă dacă am vrut să păstrez aici pe pământ un suflet plămădit din
sfinţenia cerurilor! Iartă—mă dacă mi—am uitat de îndatoririle mele faţă de cei pe care,
în nemărginita ta milostivire, mi i—ai lăsat drept mângâiere!
Acum îşi simţea sufletul uşurat. Soarele se ridicase în slavă, păsările doineau printre
crengile copacilor, clopotele bisericii dădeau de veste că trebuia să înceapă slujba de
dimineaţă. De—abia în clipa aceea sufletul nu—i mai era apăsat de nici o povară.
Se grăbi să pornească spre casă. Tatăl copilului dormea încă. Ea îl sărută uşor pe
frunte. Acesta se trezi. De astă dată, mama se simţi mai tare decât toţi ceilalţi. Căuta
să—i întărească, spunându—le:
—Viaţa noastră e în mâinile lui Dumnezeu. Facă—se voia lui!
Şi după ce sărută din nou fruntea soţului ei, sărută obrajii fetiţelor. Privirile
tuturor se îndreptau asupră—i, uimite de atâta schimbare.
—Curajul meu — zise ea — îmi vine de la Dumnezeu. Mi l—a sădit în inimă o dată cu
moartea copilului care—şi doarme somnul de veci în cimitir.
PANA ŞI CĂLIMARA
1860 The Pen and the Inkstand
Într—o cameră de poet, cineva, care se uita la călimara de pe masă, a rostit

următoarele cuvinte: „Este remarcabil ce poate să iasă dintr—o călimară. Mă întreb ce
va urma. Da, este remarcabil!"
—Asta este, a spus călimara. E de neînţeles. Asta am spus dintotdeauna.
Vorbea cu pana de scris şi cu oricine stătea să o asculte.
—Aţi văzut ce lucruri ies din mine? E aproape incredibil! Şi nici măcar eu nu ştiu ce va
urma când începe omul să scoată cerneala din mine. O picătură din mine e destul ca să
umpli o jumătate de pagină. Iar pe hârtie poate să apară orice! Este nemaipomenit! Toate
scrierile poetului mi se datorează mie! Ateste fiinţe vii pe care cred oamenii că le cunosc,
toate aceste emoţii profunde, toate glumele, toate aceste minunate descrieri ale naturii... Nu
pot nici eu să mă înţeleg, pentru că nu ştiu nimic despre natură. Dar totul se află în mine.
Din mine s—au născut şi se nasc frumoase fete şi cavaleri galanţi călare pe armăsari! Şi vă
asigur că nu am cunoştinţă despre ei! Vă asigur că nu mă gândesc deloc la ei.
—Ai dreptate, a spus pana de scris. Nu te gândeşti deloc. Pentru că dacă te—ai fi gândit,
ai fi înţeles că nu faci altceva decât să ţii în tine nişte cerneală. Tu îmi oferi umezeala,
pentru ca eu să pot exprima, să pun pe hârtie ceea ce este în mine, ceea ce scriu eu. Pana
e cea care scrie! Nimeni nu se îndoieşte de asta şi cei mai mulţi dintre oameni se pricep la
poezie cât se pricepe o călimară veche!
—Ai prea puţină experienţă, a spus călimara. Abia eşti la lucru de o săptămână şi eşti deja pe
jumătate tocită. Doar nu te pretinzi poet! Eşti doar un ajutor. Am avut o grămadă ca tine — şi
de la gâşte, şi importate taman din Anglia! Cunosc şi pana de scris, şi peniţa de oţel! De când
sunt în serviciu, am avut multe şi o să am şi mai multe, atunci când omul care face mişcările în
numele meu o să scoată din mine ce va urma să se scrie. Ma întreb ce urmează să scoată.
—Zi călimară, şi pace! a spus pana de scris.
Poetul s—a întors acasă seara, târziu. Fusese la un concert, ascultase un violonist
excelent şi era cu totul absorbit, prins în transă de minunata interpretare. Violonistul
scosese sunete minunate din instrumentul lui.
Acum ele sunau ca nişte picături de apă, acum ca nişte perle, acum ca nişte păsări
care ciripesc în cor, în vreme ce furtuna urla printr—o pădure de molizi. I se părea că
îşi aude inima plângând într—o melodie, aşa cum plânge o frumoasă voce de femeie. Era
de parcă nu răsunau doar strunele viorii, ci şi cuiele de lemn, şi cutia viorii. Era foarte
greu să cânţi aşa, dar violonistul părea că se joacă, mişcând arcuşul în sus şi în jos pe
corzi. Oricine se putea gândi că ar cânta la fel.
Vioara răsuna de una singură, arcuşul se mişca de unul singur. Ele păreau că fac
totul. Omul care le punea în mişcare era uitat. Maestrul era uitat! Dar poetul se gândea
la el. I—a spus pe nume şi apoi s—a aşternut la scris.
—Ce absurd ar fi ca arcuşul şi vioara să—şi dea aere cât de frumos cântă. De fapt, oamenii sunt
cei care creează: poetul, artistul, inventatorul, savantul, generalul. Şi noi ne dăm aere, la rândul
nostru, când de fapt şi noi suntem nişte instrumente pe care le mânuieşte Domnul. Pe el
trebuie să—L lăudăm! Noi nu facem nimic ca să merităm să ne dăm aere!

Da, asta a scris poetul: A scris sub forma unei parabole, pe care a denumit—o
„Maestrul şi instrumentele".
—Ai văzut, madam!? a spus pana către călimară, când au rămas din nou singure. Sunt
sigură că ai auzit când a citit poetul cu glas tare ceea ce am scris eu.
—Da, ce ţi—am dat eu să scrii! a spus călimara. La urma urmei, erai luată în batjocură pentru
că eşti arogantă. Nu eşti în stare nici să înţelegi când cineva râde de tine! Eu mi—am bătut joc
de tine, cu ce era în mine! Ar fi trebuit să—mi dau seama cât de maliţioasă pot să fiu!
—O amărâtă cană de cerneală! a strigat pana.
—Băţ de scris! a răspuns călimara.
Amândouă aveau impresia că au vorbit cum se cuvine. E plăcut să ştii că ţi—ai pus
adversarul la punct. Poţi să te culci pe—o ureche. Ceea ce au şi făcut. Dar poetul nu
dormea. Gândurile lui curgeau ca trilurile viorii, se rostogoleau ca perlele, urlau ca
furtuna prin pădure. Simţea în ele inima lui. Prin ele, simţea atingerea Maestrului etern.
El e singurul care merită laudele!
COCOŞUL ŞI GIRUETA
1860 The Farm-Yard Cock and the Weather-Cock
Erau doi cocoşi, unul în bătătură şi celălalt pe acoperiş. Amândoi erau foarte
îngâmfaţi. Dar care dintre ei avea mai multe merite? Spuneţi—ne ce părere aveţi,
pentru că o să v—o spunem şi noi pe a noastră.
Curtea găinilor era despărţită printr—un gard de scânduri de altă curte, în care
creştea un castravete uriaş, care era pe de—a—ntregul convins că el e plantă de seră.
„Trebuie să te naşti cu asta, îşi spunea el în sinea lui. Nu oricine se naşte castravete.
Trebuie să mai existe şi alte specii. Găinile, raţele şi toate animalele de la ferma
învecinată sunt şi ele nişte creaturi. Mă uit la cocoşul de pe gard. Evident, el are altă
importanţă decât cocoşul care arată vântul, deşi acesta a fost pus la înălţime. Nici măcar
nu poate să scârţâie, de cotcodăcit nu mai spun. Nu are nici găini, nici pui. Se gândeşte
doar la el şi transpiră cocleală! în vreme ce cocoşul cel viu e un adevărat cocoş! Uitaţi—
vă ce ţanţoş e! Parcă ar dansa. Ascultaţi—l cum cântă, da, e o adevărată muzică!
Oriunde ar merge, îi auzi de departe trompeta. Dacă ar fi să vină aici şi să mă mănânce
— cu tot cu frunze şi tulpină — ce moarte frumoasă ar fi pentru mine!"
Noaptea, târziu, a izbucnit o furtună îngrozitoare. Găinile, puii şi chiar şi cocoşul
au căutat adăpost. Gardul dintre frunze s—a prăbuşit cu un pârâit înspăimântător. De
pe acoperiş cădeau ţigle, dar girueta în formă de cocoş era bine înţepenită şi nu s—a
răsucit nici măcar o dată — nu putea! Şi totuşi era abia tăiat din tablă, dar bine simţit şi
cu minte multă. Se născuse bătrân şi nu semăna cu păsările zburătoare din aer, vrăbii şi
rândunele. Pe acestea le dispreţuia: „Nişte păsări mici—mititele şi obişnuite".
Porumbeii erau mari, lucioşi, ca nişte perle. Semănau întrucâtva au cocoşul—
giruetă, dar erau graşi şi proşti. Girueta spunea că singurul lor gând era să—şi umple
guşile cu ceva. Erau prea plicticoşi ca să—i ia în seamă.
Păsările călătoare îl vizitau uneori şi îi vorbeau despre ţări străine, despre caravane prin
aer, poveşti ciudate despre păsări de pradă. La început fusese interesant, pentru că era o
noutate, dar mai târziu cocoşul—giruetă şi—a dat seama că prea repetă unul şi acelaşi lucru.
Era iarăşi plictisitor. Tot şi toate îl plictiseau. Nimeni nu merita compania lui, toţi
erau insipizi şi serbezi.
—Lumea asta nu e bună deloc! Totul e praf şi pulbere, spunea el.
Toţi îl cunoşteau pe cocoşul de pe acoperiş ca pe un îngâmfat. Asta l—ar fi făcut
interesant pentru castravete, dar castravetele se uita doar la cocoşul adevărat, care
acum se afla în aceeaşi curte.
Gardul fusese doborât de vânt, dar fulgerele şi tunetele încetaseră.
—Ce ziceţi de planta asta? întrebă cocoşul cel adevărat pe găini şi pe pui. E cam grosolană,
nu credeţi? Plantă de grădină! spuse el cu dispreţ către castravete, care era atât de
impresionat de maiestuoasa pasăre, încât nici nu şi—a dat seama că e ciugulit şi mâncat.
„Frumoasă moarte!" îşi zise castravetele.
Au venit şi găinile cu puii lor. Când o găină vine în fugă undeva, o urmează toate. S—
au pus pe cloncănit şi pe piuit, uitându—se la cocoş foarte mândre. Era unul de—al lor. —
Cucurigu! strigă cocoşul. Atunci când eu cânt, puii se fac găini mari! Sunt stăpânul curţii
mele!
Iar găinile şi puii cotcodăciră şi piuiră, muţi de admiraţie.
Cocoşul proclamă încă un lucru important:
—Un cocoş poate să facă un ou! Şi ştiţi ce este în oul acela? Un vasilisc! Nimeni nu poate
să—l privească. Oamenii ştiu asta şi acum o ştiţi şi voi. Ştiţi ce este în mine, ştiţi ce
formidabil şi nemaipomenit sunt eu!
Şi cocoşul îşi deschise aripile, îşi ridică drept în sus creasta şi mai scoase un cucurigu.
Toate găinile şi toţi puii mici se puseră pe tremurat, dar, pe de altă parte, erau foarte mândri că
unul din neamul lor este un cocoş atât de important. Şi iarăşi cotcodăciră şi piuiră, ca să audă şi
cocoşul de tablă de pe acoperiş, care chiar a auzit. Dar nu s—a lăsat deloc impresionat!
„Ce prostie! spuse el pentru sine. Un cocoş de coteţ n—o să facă niciodată vreun
ou. Şi nici nu permit să fiu deranjat de toate zgomotele astea! Dacă eu aş vrea, sigur aş
face un ou de tablă, ca să arate direcţia vântului, dar lumea nu merită un asemenea ou!
Totul este o prostie! Şi să stau aici e o prostie!"
Şi cocoşul de tablă s—a rupt şi a căzut, dar nu a reuşit să omoare cocoşul de curte.
—Chiar dacă asta a vrut să facă, au spus găinile.
Care este morala? E mai bine să faci cucurigu decât să dispreţuieşti pe toţi şi să te rupi!
O POVESTE DIN ŢARA NISIPULUI

1860 A Story from the Sand-Hills
I.
Ceea ce voi povesti în rândurile care urmează s—a petrecut prin nisipurile Iutlandei;
începutul însă nu s—a petrecut acolo, ci mult mai departe, spre miazăzi, în Spania. Oricine
îşi poate închipui cum poate să fie această ţară a soarelui numită Spania. Acolo e totdeauna
cald şi locurile sunt neasemuit de atrăgătoare. Pretutindeni, numai flori şi verdeaţă.
Frunzişul tânăr şi florile roşii ale rodiei se amestecă în verdele posomorât al dafinului.
Vântul aduce unde de răcoare dinspre munţi, trece în goană prin livezile de portocali, apoi
se avântă pe deasupra palatelor cu turnuri aurite, rămase de pe timpul maurilor.
Colo vezi trecând pe uliţă o mulţime de copii, cu făclii aprinse în mână,
înălţându—şi deasupra capetelor flamurile ce flutură în bătaia vântului. Cerul e
limpede şi plin de strălucire. Dincolo se aud cântece şi sunete de castaniete: băieţi şi fete
s—au prins în joc, zburdă şi se învârtesc pe sub salcâmii încărcaţi de floare. Un cerşetor,
rezemat de un stâlp de marmură mâncat de vreme, priveşte la cei din juru—i şi muşcă
cu lăcomie dintr—o felie de pepene, mulţumit că nimeni nu—l alungă, bucurându—se şi
el de viaţă, cu gândurile parcă rătăcite într—o lume de vis.
Fiindcă, într—adevăr, un vis pare viaţa în ţinuturile acestea scăldate în pulberea
soarelui. Omul se lasă târât spre visare fără să vrea. Acelaşi lucru se întâmpla cu o
tânără pereche căsătorită de curând, străină cu desăvârşire de toate grijile: amândoi
erau sănătoşi, plini de voioşie, bogaţi şi de neam mare.
„Cine—ar putea să fie mai fericit ca noi?", îşi spuneau singuri, cu bucurie
nemărginită. Dar, în acelaşi" timp, închipuirea îi ajuta să mai întrezărească şi—o altă
fericire: doreau din toată inima să aibă un copil, un băieţaş care să le semene, atât la
chip, cât şi la suflet. Cu câtă bucurie n—ar fi fost întâmpinat copilul acesta plin de
noroc! Câtă îngrijire şi câtă dragoste n—ar fi găsit la părinţii lui! Şi, iarăşi, ce bogăţii şi
ce desfătări l—ar fi aşteptat în cernerea vieţii!
Pentru tânăra pereche, lunile treceau pe nesimţite, ca şi cum în fiecare zi ar fi fost
sărbătoare.
—Viaţa mi se pare darul cel mai de preţ pe care ni 1—a hărăzit Dumnezeu — spuse într—o zi
tânăra femeie. Nu cred să fie altul să—i semene. Şi totuşi, omul nu se mulţumeşte numai cu atât;
el vrea ca fericirea să—i sporească necontenit, şi aici pe pământ, şi în lumea de dincolo.
—Dorinţele oamenilor nu se împlinesc niciodată pe de—a—ntregul — răspunse
bărbatul. La ce i—ar folosi oare omului să trăiască o veşnicie? Numai un şarpe a fost în
stare să făgăduiască viaţă de veci şi se ştie că spusele lui nu sunt altceva decât minciună.
—Poate că şi tu te îndoieşti de viaţa de dincolo — spuse tânăra soţie, simţind că pentru
întâia oară un nor se abătea peste gândurile ei scăldate în lumina tuturor bucuriilor.
—Religia şi biserica ne învaţă să nu ne lăsăm pradă îndoielii, dar tocmai din pricină că mă
socotesc peste măsură de fericit, încep să—mi dau seama că, năzuind la o altă fericire, aceea a
vieţii de dincolo, înseamnă să cerem prea mult. Fiindcă mi se pare cea mai mare îndrăzneală să
dorim această fericire fără sfârşit, pe care n—o poţi găsi decât în lumea de dincolo de viaţă. Dar
nu e de—ajuns cea de pe pământ şi n—ar trebui să ne mulţumim cu atât?
—Da, dragul meu, noi suntem cu adevărat fericiţi, dar gândeşte—te la milioanele de făpturi
omeneşti pentru care viaţa nu e mai mult decât o groaznică încercare şi cărora nu le—au fost
ursite din leagăn decât nenorocirile, sărăcia şi boala. Dacă n—ar fi vorba de această viaţă de
dincolo de mormânt, atunci darurile acestei lumi ar însemna să fie prea fără dreptate împărţite
între oameni şi Dumnezeu n—ar mai fi ceea ce este, Părintele nostru al tuturora.
—Noi judecăm lucrurile după mintea noastră — răspunse bărbatul. Uite, nu mai departe decât
cerşetorul de colo îşi are şi el partea lui de bucurie în viaţă, aşa cum şi—o are orice rege pe
tron. Dacă însă ar fi să luăm lucrurile după cum le judeci tu, atunci şi vita de povară,
flămândă şi trudită de muncă, ar avea dreptul să ceară să fie răsplătită într—un chip
oarecare dincolo de moarte. Fiindcă n—a fost şi pentru ea o nedreptate atunci când
printre vieţuitoare i—a fost ursit un loc atât de josnic şi de umilitor?
Nevasta găsi numaidecât răspunsul:
—Îţi aminteşti ce—a spus Domnul nostru Iisus Christos: „în casa lui Dumnezeu sunt
multe încăperi". Cerul e nemărginit, după cum nemărginită e şi dragostea celui
Atotputernic. Dobitoacele sunt şi ele făpturi ale lui Dumnezeu, ca şi omul, şi eu rămân cu
încredinţarea că nici o viaţă nu e de prisos, că orice vieţuitoare se bucură de fericire
după firea cu care a fost înzestrată.
—În ceea ce mă priveşte — spuse iarăşi bărbatul — socotesc că—mi e de ajuns viaţa pe
care—o trăiesc pe pământ.
Acestea zicând, privi cu dragoste spre tânăra lui nevastă, atât de frumoasă şi atât
de înţelegătoare. Ieşiră împreună în pridvor. El îşi aprinse o ţigară şi fumul urca în
rotocoale în aerul proaspăt, încărcat cu mireasma florilor de portocal şi de garoafe. Se
auzeau venind de pe uliţi sunete de chitare şi castaniete. Stelele sclipeau în adâncul zării,
dar ochii tinerei soţii păreau să fie mai frumoşi şi mai plini de strălucire ca ele.
—Numai pentru un ceas ca acesta face să te naşti şi să te bucuri, chiar dacă a fost ursit
ca într—o zi să dispari fără urmă — zise iarăşi bărbatul, zâmbind.
Tânăra lui soţie îi făcu un semn cu degetul în chip de mustrare. Norul ce—i
învăluise gândurile o clipă se risipise, poate din pricină că prea erau fericiţi.
Norocul făcu ca totul să le meargă din plin. Bogăţia, onorurile şi plăcerile sporeau
necontenit pentru dânşii. Tânărul soţ primi din partea regelui însărcinarea să plece ca
ambasador pe lângă ţarul Rusiei, fiind vrednic de—o astfel de slujbă, atât prin naştere,
cât şi prin însuşirile sale.
Îşi făcu pregătirile de trebuinţă, ca să aducă în chip cât mai strălucit la îndeplinire
această însărcinare; marea lui avere, sporită de zestrea soţiei, fiica unuia dintre cei mai
bogaţi stăpânitori de corăbii din Spania, îi îngăduia să—şi slujească regele ca nimeni
altul la curtea din Petersburg.
Tocmai pe atunci, una dintre cele mai frumoase corăbii ale socrului său se pregătea
să plece la Stockholm. Pe puntea acestei corăbii avea să călătorească tânăra pereche.
Se făcură pregătiri, ca şi cum regele însuşi ar fi trebuit să plece la drum. Puntea
corăbiei era plină numai de covoare, de mătăsuri şi aurării. Cunoaştem o baladă în care
se vorbeşte de plecarea din Anglia a unui prinţ, pe o corabie cu funii de mătase şi cu
ancora de aur. Aşa era şi corabia cu care aveau să călătorească tinerii soţi. La plecare,
îşi ziceau aşa cum era scris în baladă:
Domnul să ne—ajute ca—ntr—o bună zi

Plini de voioşie să ne putem privi!
Drumul pe apă avea să fie scurt. Vântul era prielnic, dar când ajunseră în largul
oceanului, se domoli cu desăvârşire. Apele păreau nemişcate, valurile încremeniseră şi
vremea era neasemuit de frumoasă. Pe puntea corăbiei nu mai sfârşeau petrecerile.
În cele din urmă, începu să adie vântul, îndreptându—i spre locul unde aveau să
poposească. Corabia înainta între Scoţia şi Iutlanda.
Dar vântul devenea din ce în ce mai aspru şi, tot ca în vechea baladă:
Vântul sparse trâmbele de nori,

Ce—şi vărsară ploile pe—ntinderi.
În zadar se străduiau năierii
Să arunce ancora de aur:

Uraganul îndârjindu—şi goana,
Îi zvârli pe coasta Danemarcei.
II.
E mult, tare mult de—atunci. Pe tronul Danemarcei se afla un rege tânăr, Cristian al
VH—lea. Câte s—au mai întâmplat de—atunci şi până astăzi! Câte schimbări nu s—au petrecut
şi nu mai departe decât chiar pe pământul Iutlandei! Lacuri şi mlaştini au fost prefăcute în
păşuni acoperite de iarbă, brazdele înţelenite au devenit ogoare pline de rod. Mai mult chiar, în
preajma colibelor a fost sădit ici, colo, ba un merişor, ba un lăstar de trandafir, ursite să
înfrunte pururi asprimea furtunilor ce bat fără preget dinspre soare—apune.
Dar, într—un anumit ungher al Iutlandei, nimic nu s—a putut schimba. Pustietăţile se
întind până la mari depărtări, acoperind morminte de uriaşi, în timp ce drumurile sunt atât
de prăpăstioase, încât ţi se cufundă piciorul în nisip până mai sus de genunchi.
În partea dinspre apus, unde mai toate apele se varsă în mare, întâlneşti o mulţime de
lacuri, în fundul cărora se plămădeşte turba; în jurul lor se ridică dealuri nisipoase, aşa—
numitele dune, unele cu creasta până—n nori, de—ai zice că sunt nişte munţi. Ceva mai departe,
se zăresc stâncile uriaşe, înfricoşătoare, căscând între ele guri de prăpastie, poate din pricină că
apele scurmând necontenit la temelia lor, au căutat să—şi croiască drum către larg.
Spre ţărmul acesta fu îmbrâncită corabia pe puntea căreia se afla tânăra pereche. Era
într—o duminică, aproape de sfârşitul lui septembrie. Văzduhul era limpede şi soarele
scânteia în slavă plin de strălucire. În turlele bisericilor înşirate în jurul golfului Nissum se
auzeau bătând clopotele. Toate aceste biserici sunt construite numai din blocuri de piatră,
înadins ca apele să nu le poată urni din loc atunci când năvălesc dinspre larg. Nici una însă
n—are clopotniţă. Clopotele sunt aşezate între bârne, alături de biserică.
După ce se sfârşi slujba, credincioşii ieşiră din biserică şi cei mai mulţi se
îndreptară spre cimitir. Pe vremea aceea, ca şi astăzi, nu se zărea pe vreun mormânt o
singură floare, o singură mlădiţă, nici cel puţin un copăcel; numai buruieni cu frunza
aspră, pururi biciuită de vânt şi tăioasă ca o limbă de cuţit.
Ici—colo, în chip de monument, se zărea câte un ciot aruncat de valuri. Furtunile
şi negurile umede au avut însă totdeauna menirea să le putrezească, făcându—le una cu
ţărâna de pe morminte.
Un astfel de ciot, putred cu desăvârşire, de mult îngropat în nisip, străjuia la
căpătâiul unui copil. O femeie, cu obrazul brăzdat de durere şi cu ochii plini de lacrimi,
se opri în faţa mormântului şi—l privi în tăcere. Nu mult după aceea, se ivi şi părintele
copilului. N—aveau ce să—şi spună. El o luă de mână şi porniră domol spre dealurile
nisipoase din apropiere. Merseră astfel îndelungă vreme, tăcând amândoi.
—Minunată a fost predica de astăzi a preotului! rosti el în cele din urmă. Cât ne—am
simţi de părăsiţi dacă n—ar mai fi credinţa care să ne aducă aminte de milostivirea lui
Dumnezeu! —Da — răspunse femeia — Dumnezeu ne trimite mai întâi bucuriile, iar
apoi ne aruncă în apa durerilor. Cine ştie de ce face lucrul acesta? Iată, mâine, copilaşul
nostru ar fi împlinit cinci ani, dacă ne—ar fi trăit.
—Pentru ce te gândeşti numai la suferinţele tale? îi răspunse în linişte soţul. Oare copilaşul
nostru nu se odihneşte în pace, acolo unde ne rugăm lui Dumnezeu s—ajungem şi noi odată?
Şi, în timp ce se îndreptau spre căsuţa lor dintre povârnişuri, rămaseră pe gânduri.
Deodată însă, pe creasta unui munte de nisip, acolo unde nu mai întâlneşti nici—buruieni
ale căror rădăcini să păstreze neclintită închegarea brazdei, se înălţă o trâmbă de nor. Nu
era altceva decât nisipul dus în goană de zbaterea vântului. O răbufnire puternică desprinse
din cuie funiile pe care peştii fuseseră puşi la uscat, izbindu—le de obloanele ferestrelor.
Apoi vântul se domoli, soarele păstrându—şi strălucirea de mai înainte.
Dar cei doi soţi îşi dădură numaidecât seama de înfricoşătoarea prevestire. Iuţiră
pasul, ca să ajungă acasă mai degrabă. Şi, după ce se îmbrăcară cu straie mai groase,
porniră spre ţărm. Se adunase acolo toată lumea din împrejurimi. Îşi dădeau unul altuia
o mână de ajutor, ca să tragă bărcile la adăpost.
Vântul începu să bată din nou, mai rece şi mai năvalnic de astă dată. în drum spre
casă, nisipul aproape că te orbea. Talazurile se înălţau din ce în ce mai ameninţătoare.
Vântul smulgea spuma de deasupra lor, ca s—o împrăştie în largul învrăjbit.
Aproape de înserat, furtuna se dezlănţui şi mai înfricoşătoare. Şuiere şi urlete
prelungi păreau ţipete de diavoli, smulşi din bezna iadului. Valurile ajungeau la
înălţimea crestelor nisipoase. Casele se zguduiau cu atâta furie din pricina vântului,
încât îţi venea să crezi că sunt gata să se prăbuşească.
Noaptea coborî posomorâtă şi ameninţătoare. Aproape de miezul nopţii,
întunecimile începură să se destrame, pulberea lunii poleind depărtările.
Furtuna se frământa parcă în adâncimile apelor. Văzduhurile se înseninaseră
întrucâtva, astfel că privirea putea să străbată spre larg, dar nimeni n—ar fi putut ţine
ochii deschişi din pricina valurilor de nisip spulberate de vânturi. Pescarii ajunseră la
ţărm cu mare greutate, strecurându—se printre crestele nisipoase şi numai atunci când
li se părea că s—a mai domolit furia vântului. Trâmbe de spumă albă jucau pe întinderi,
asemenea unor pene de lebădă. Trebuia să ai un ochi extrem de ager ca să bagi de seamă
că o corabie fusese îmbrâncită de valuri la ţărm.
Avea trei catarge. Marea o ridică dintr—o dată pe creastă şi, aruncând—o spre
ţărm, o izbi de stânci. Corabia rămase înţepenită. Era peste puterile oamenilor să—i
vină în ajutor. Talazurile se rostogoleau deasupra ei. Se auzeau ţipetele înfricoşătoare
ale celor gata să fie înghiţiţi de ape, în timp ce mateloţii se străduiau din răsputeri să
aducă o cât de mică schimbare în pragul nenorocirii. Şi iată că un val uriaş se năpusti
din larg şi scufundă jumătatea din urmă a corăbiei. Partea dinainte începu să se ridice.
în clipa aceea, lumea adunată pe ţărm putu să vadă o pereche îmbrăţişată căzând în
mare. După un răstimp, valurile aruncară la ţărm un singur trup: era al femeii.
O duseră în casa pescarului şi—o culcară în patul sărac; căldura îi mai ajută să—
şi vină în fire. Dar frigurile o scuturau fără milă. Nu putea încă să—şi dea seama în ce
loc se afla şi n—avea cum să—şi amintească de primejdia prin care trecuse. Dacă
avusese norocul să scape, tot ce—avea mai scump pe lume se dusese în adâncul mării.
Aşa cum se povesteşte în vechea baladă:
Corabia făcută ţăndări,

De nimeni nu era văzută,
Căci toţi zăceau în fundul mării.
Şi, într—adevăr, la ţărm erau aruncate numai sfărâmături de lemn, dar nu se mai
zărea nici un trup omenesc.
Nu trecu mult şi biata femeie scăpată din furia valurilor lăsă să—i scape un strigăt
de durere; îşi deschise ochii mari, neasemuit de frumoşi. încercă să îngâne câteva
cuvinte, dar nimeni nu izbuti s—o înţeleagă.
Dăduse naştere unui copil. Copilul acesta ar fi trebuit să fie crescut într—un leagăn de
aur, acoperit cu perdele de mătase, într—un palat plin de toată strălucirea. Era sortit să se
bucure de toate darurile pământului, iar naşterea lui să fie salutată prin strigătele de mulţumire
ale unui oraş întreg. Dumnezeu însă hotărâse să—l aducă pe lume în coliba săracă a unui pescar.
Nu—i era dat nici cel puţin să primească un sărut din partea mamei lui, deoarece, în clipa când
i—l aşezară la sân, de seamă că inima încetase să—i mai bată, femeia murise.
III.
Astfel, copilul hărăzit fericirii şi bucuriilor se pomeni aruncat pe un ţărm pustiu, la
marginea lumii, printre dealuri nisipoase, împărtăşind soarta celor mai săraci dintre oameni.
Obiceiul care dăinuise îndelungă vreme pe coastele Iutlandei, acela de—a jefui
naufragiaţii, începuse de mult să dispară. în orice parte a lumii s—ar fi aflat copilul, poate
că ar fi fost îngrijit cu toată bunăvoinţa. Nimeni însă nu l—ar fi alintat cu o dragoste mai
părintească decât nevasta pescarului. Cu o zi înainte de a fi primit în braţe copilul altora,
plânsese la mormântul copilului ei, de la naşterea căruia se împliniseră cinci ani.
Nimeni n—avea să ştie vreodată cine fusese femeia străină. Iar din sfărâmăturile
aruncate la ţărm nu fusese nimeni în stare să—şi închipuie în ce fel fusese întocmită
corabia şi din ce parte de lume se abătuse spre ţărmul pustiu.
În palatul plin de strălucire din Spania nu s—a primit niciodată vreo scrisoare, aşa
că nu venea nici o ştire în legătură cu soarta celor plecaţi. Se spunea că, din pricina
furtunii, corabia se rătăcise în larg.
De—abia după nu ştiu câtă vreme se răspândi înfricoşătoarea veste că apele mării
înghiţiseră corabia.
În largul nisipurilor de lângă Huusby, necunoscutul vlăstar al bogatei familii din
Spania era adăpostit în coliba unui pescar.
Băieţaşul fu botezat Joergen.
—E tare smolit la faţă! spuneau oamenii din sat. Nu încape îndoială că trebuie să fie
neam de evreu.
—Mai degrabă spaniol sau italian — spunea preotul.
Dar nevasta pescarului nu voia să se mai întrebe din ce neam se trăgea copilul. Îl
iubea ca pe lumina ochilor şi—ar fi fost în stare să facă orice pentru dânsul.
Vremea trecu şi copilul se făcu mare şi voinic. Era uneori tare neastâmpărat, poate
şi din pricină că avea sângele mai fierbinte decât al celor de seama lui, crescuţi sub cerul
posomorât şi rece al Iutlandei. învăţase totuşi, şi el, să vorbească limba daneză.
Grăuntele de rodie sădit în glia Spaniei răsărise pe coasta Mării Nordului, prefăcându—
se în pai de ovăz. Aşa e uneori soarta omenească.
Tânărul prinse rădăcini în brazda în care se născuse, cu toate puterile ce—l legau
de viaţă. Cunoscu foamea, frigul, nevoile şi sărăcia oamenilor din jur. Dar, în acelaşi
timp, ajunse să le cunoască şi bucuriile.
N—avea oare atâtea la îndemână ca să nu—şi treacă vremea în zadar? Cât i se păreau de
frumoase pietrele roşii ca mărgeanul, unele galbene ca chihlimbarul, altele albe ca zăpada,
netede şi rotunde ca nişte ouă! Mai găsea apoi oase de peşti, fire lungi de ierburi de mare şi— o
mulţime de alte lucruri în stare să atragă privirile şi să pună gândul la încercare.
În afară de asta, copilul era foarte isteţ şi avea o minte ageră, învăţa numaidecât
poveştile şi cântecele vechi, pe care ţi le spunea fără greş pe dinafară. Făcea corăbii şi
colibe din pietre şi scoici şi se grăbea să i le ducă mamei lui ca să le aşeze prin casă. Când
avea la îndemână o bucată de lemn, începea s—o cresteze şi te minunai ce lucruri
frumoase scotea dintr—însa. Dar când era vorba să cânte! Glasul îi era puternic şi
atrăgător şi, când începea să cânte, şi—l făcea auzit până la mari depărtări. Poate că în
fiinţa lui se ascundeau pornirile unui mare cântăreţ şi cine ştie unde—ar fi ajuns dacă
n—ar fi dus o viaţă de sihăstrie în coliba de pe ţărmul Mării Nordului.
Într—o zi, se scufundă o nouă corabie în locul blestemat din preajma colinelor nisipoase.
Printre lucrurile aruncate de ape la ţărm se afla şi—o lădiţă cu rădăcini de lalele, dintre cele mai
de soi. Oamenii nu ştiau la ce putea folosi maldărul de ceapă măruntă. Căutară s—o mănânce,
dar băgară numaidecât de seamă că avea un gust neplăcut. De—aceea o lăsară să putrezească pe
mal. Astfel că nici o rădăcină nu fu sortită să facă tulpină şi să înflorească. Oare nu acelaşi lucru
avea să se întâmple şi cu Joergen? Era ursit ca şi el să—şi irosească
zilele, departe de ţara lui, mai înainte de—a fi putut să dea tot ce—i zăcea ascuns în
străfundurile sufletului?
Întrucât el singur nu ştia cine era şi de unde venise, se arăta totdeauna plin de voioşie
şi nu pregeta să dea ajutor acolo unde lucrul era mai greu. în clipele de odihnă se aşeza pe
malul mării şi—i plăcea nespus de mult să privească la toanele ei, trecând pe neaşteptate de
la cea mai desăvârşită linişte la furtună. Din când în când, se mai întâmpla câte un
naufragiu, şi asta le da prilej de vorbă celor din sat pentru două sau trei luni.
Băiatul era tare credincios. Cea mai mare bucurie pentru el era atunci când putea
să se ducă la biserică.
Dintre cei ce călcau pragul părinţilor lui, cel mai drag îi era fratele mamei sale,
care locuia la Fjaltring. Venea la ei numai de două ori pe an, într—o trăsurică stacojie,
stropită cu flori albe şi albastre. O umplea cu peşte şi era închisă ca o ladă. Trăgeau la ea
doi plăvani şi lui Joergen îi plăcea să ducă el boii de funie.
Pescarul acesta era plin de duh. De câte ori venea, aducea şi câte—un butoiaş cu rachiu.
Când se aşezau la masă, i se da fiecăruia câte—o ceaşcă; Joergen nu primea decât un păhăruţ,
mic cât un degetar. „Rachiul ajută să se macine mai bine scrumbia pe care ai înghiţit—o",
obişnuia să spună pescarul. Dar el mai avea şi—o poveste, totdeauna aceeaşi şi, de îndată ce
băga de seamă că cei din jur îl ascultă cu luare aminte, începea s—o spună din nou. Pentru el
însă, această poveste ajunsese ca un fel de rugăciune pe care ar fi spus—o dimineaţa şi seara.
„Se zice că scrumbiile ieşiseră odată la plimbare în preajma ţărmului şi se duseră
să—şi ceară voie de la mama lor să pornească şi mai departe, în largul apelor.
—Fie — zise ea — dar să nu vă depărtaţi prea mult, fiindcă s—ar putea întâmpla să vie
blestematul de pescar şi să vă prindă în plasă.
Ele însă n—au vrut s—asculte şi, din câte au plecat, nu s—au mai întors decât trei.
—Mamă, nu ne—am dus prea departe, dar blestematul de pescar s—a ivit numaidecât
şi le—a prins pe cele cinci surioare ale noastre.
—Au să se întoarcă şi ele — răspunse mama.
—Dar cum? Fiindcă el le—a tăiat în două, le—a jupuit şi le—a pus să se frigă.
—Ascultaţi—mă pe mine, au să se întoarcă.
—Dar poate că le—a şi mâncat, mamă!
—N—are a face! Vă spun că au să se întoarcă.
—Şi totuşi, mamă, după ce le—a mâncat, a mai tras pe gât şi câteva înghiţituri de rachiu.
—Aşa? Atunci să ştiţi că n—au să se mai întoarcă. Rachiul e mormântul scrumbiei."
—Ei, aţi văzut? adăuga pescarul. Iată pentru ce, ascultaţi—mă pe mine, după ce ai
mâncat scrumbii nu e rău să dai pe gât o ceaşcă de rachiu.
Lui Joergen i—ar fi făcut mare plăcere să pornească spre larg, asemenea
scrumbiilor, să rătăcească departe, mult mai departe decât fuseseră ele, să urce pe
puntea unei corăbii şi să străbată mările. Dar părinţii îi spuneau totdeauna: „E mult mai
bine aici, lângă noi. Tu nu ştii cât sunt de răi oamenii!"
Şi totuşi, ar fi vrut să pornească cel puţin până dincolo de crestele nisipoase, să
ajungă în mijlocul singurătăţilor, să vadă un colţ de pământ străin.
Şi iată că Dumnezeu se milostivi şi—i împlini dorinţa. Patru zile în şir avea să se
bucure în aşa chip, încât să—şi amintească întotdeauna cu drag de anii copilăriei.
Se întâmplase să moară o rudă bogată a tatălui său şi pe—acolo era obiceiul,
rămas de pe timpul păgânilor, ca, după înmormântare, să se facă un mare ospăţ, la care
toată lumea să petreacă.
Joergen porni în tovărăşia pescarilor spre locuinţa celui decedat, la câteva poşte spre
soare—răsare. Drumul, după ce ieşeau dintre povârnişuri, trecea prin mărăcinişuri, ocolind pe
marginea bălţilor, ca să ajungă în cele din urmă în pragul câmpiilor verzi, scăldate de undele
râului Skjaerumaa, plin de scrumbii, pe care oamenii le pescuiesc, le frig şi le mănâncă — cu
toate că tot ei se ucid adeseori între ei, fără să se mănânce unul pe altul. Acolo, pe malul
râului, se vedeau ruinele unui castel ridicat cu cinci sute de ani în urmă de cavalerul
Bugge, ucis de mâna tâlharilor.
Şi totuşi, deşi era numit „Cavalerul cel bun", Bugge acesta era cât pe—aci să—şi
omoare arhitectul care îi clădise castelul şi turnul cel mare. După ce arhitectul sfârşise
lucrările, îşi primise plata şi pornise la drum. Cavalerul îşi chemă numaidecât omul de
încredere şi—i spuse: „Dă fuga după arhitect şi spune—i că turnul se clatină. Dacă se
întoarce, să ştii că n—a făcut lucru bun. Să—i trânteşti o lovitură de măciucă în moalele
capului. Dacă îşi va vedea de drum, să—l laşi în pace".
Omul s—a grăbit să aducă la îndeplinire porunca stăpânului. Arhitectul nu s—a
oprit însă din mers, ci văzându—şi de drum, a răspuns: „Nu—i adevărat! Turnul e mai
puternic decât o stâncă. Totuşi, după cine ştie câtă vreme, se va ivi un războinic în
mantie albă care—l va culca la pământ".
Într—adevăr, după o sută de ani, marea şi—a revărsat apele pe uscat şi, scurmând
la temelie, turnul s—a prăbuşit. Castelul a fost ridicat din nou, ceva mai sus, şi se numea
Noerre Vorsborg.
Trecând pe lângă dânsul, Joergen, care auzise în nopţile de veghe povestindu—se atâtea
minuni despre castelul acesta, făcu ochii mari şi privi cu luare—aminte cele două şanţuri adânci,
turnurile şi parcul din jur. Nicicând nu mai văzuse atâţia copaci. Erau numai tei, toţi înfloriţi,
risipind o mireasmă îmbătătoare. Socul era de asemenea încărcat de flori.
Ce păcat că n—au rămas mai multă vreme în preajma castelului! Pe drum, se întâlniră cu
o mulţime de oameni, care se duceau şi ei la înmormântare. Aceştia însă mergeau în căruţe.
Joergen şi părinţii lui fură poftiţi în căruţele lor. Băiatul se simţea mai mândru decât însuşi
regele, când porneşte la plimbare în trăsura la care sunt înhămaţi şase cai.
Ajunseră în largul câmpiilor nisipoase. Boii înjugaţi la căruţă se opreau din când
în când ca să smulgă fire de iarbă crescute pe alocuri. Soarele împrăştia raze calde şi
numai în adâncul depărtărilor se zăreau trâmbe străvezii de nori, în mijlocul căror
lumina avea răsfrângeri foarte ciudate. „Acolo e Loki, care—şi paşte oile", îi spuseră lui
Joergen. Şi băiatului îi venea să creadă că se afla într—o lume de basm.
Câtă linişte înjur! Pretutindeni numai flori şi copaci. Copilul ar fi vrut să se bucure
de libertate, să alerge, să se joace. Ai lui însă îi făcuseră cunoscut că pe acolo pândeau
din ascunzişuri năpârcile veninoase. Aflase mai de mult că, pe vremuri, ţinutul fusese
bântuit de lupi fioroşi.
Bătrânul care mâna boii povesti că, pe vremea când trăia părintele său, bietele
dobitoace o duceau neînchipuit de greu din pricina acestor jivine primejdioase. într—o zi, el
însuşi dăduse peste un cal care ţinea între picioarele dinainte un lup uriaş, pe care izbutise
să—l omoare; dar, în lupta cu sălbăticiunea, îşi sfâşiase toată carnea de pe glezne.
Lui Joergen i se părea că drumul în largul câmpiilor nisipoase fusese prea scurt. în
cele din urmă, ajunseră. Casa era plină de lume. Mulţi stăteau de vorbă în ogradă. Caii şi
boii înhămaţi la căruţe puteau să întocmească o adevărată cireada, dacă ar fi fost strânşi
laolaltă. Se împrăştiaseră încolo şi încoace, după iarbă. Dincolo de fermă se înălţau colinele
de nisip, asemănătoare acelora de pe ţărmul mării. Prin ce minune deveniseră atât de
înalte? Să fi fost oare aduse de vânturi? Poate că—şi aveau şi ele povestea lor.
Se făcu slujba de înmormântare, în cântece de psalmi. Toată lumea îi asculta cu
luare— aminte, dar numai câţiva bătrâni lăcrimară. Mulţi dintre cei de faţă aproape că
nu—l cunoscuseră pe răposat.
Dar, de îndată ce ieşi din biserică, toată lumea se înveseli, în afară de cei bătrâni, a
căror mâhnire nu se spulberă atât de uşor. Mesele erau încărcate cu tot felul de
bunătăţi: friptură, peşte, plăcintă şi vin, fără să mai vorbim de rachiul menit să dea gata
scrumbiile. In sfârşit, nu lipsea nimic.
Joergen alerga sprinten de colo până colo, uimit de câte îi era dat să vadă,
culegând flori şi afine şi bucurându—se peste măsură când îşi vedea mâinile înroşite de
zeama lor. Din când în când privea cu ochi mari mormintele uriaşilor, despre care i se
povestiseră atâtea lucruri minunate.
Aşa trecură trei zile, numai în larmă şi chefuri. în ziua a patra, toţi începură să se
împrăştie pe la casele lor. în clipa când băiatul şi părinţii săi ajunseră la colinele din
marginea mării, bătrânul pescar strigă din toată inima: „Ei, astea mai zic şi eu că sunt
dealuri!" Şi povesti în ce chip se ridicaseră celelalte, în mijlocul ţinutului.
Într—o zi, nişte ţărani dădură peste un hoit omenesc şi găsiră de cuviinţă să—l
îngroape în cimitir. Dar valurile începură să se rostogolească de—a lungul câmpiilor,
ajungând din ce în ce mai departe şi îmbrâncind înaintea lor munţi de nisip. Atunci, un
bătrân mai plin de înţelepciune îşi dădu cu părerea că mortul trebuia dezgropat.
„Dacă—l veţi găsi cumva sugându—şi degetul cel mare — le spuse el — să ştiţi că a fost
un om al mărilor şi apele nu vor înceta să se reverse până ce nu i—l veţi da înapoi".
Într—adevăr, mortul fusese găsit cu degetul cel mare în gură. Oamenii l—au urcat
numaidecât într—o căruţă şi l—au aruncat în mare. Valurile s—au domolit ca prin
farmec, îndreptându—se spre larg. Totuşi, nisipul pe care—l aduseseră rămânea pe loc,
înalt cât munţii.
Această poveste îi plăcu mult lui Joergen. Rămânea cu încredinţarea că trebuia să
fie adevărată. De altfel, şi pescarul credea din toată inima că tot ce spusese era adevărat.
IV.
Acum, după ce văzuse atâtea lucruri frumoase, Joergen se simţea parcă şi mai
neliniştit, şi mai dornic să străbată lumea.
În clipa când împlini paisprezece ani, fu luat ca marinar pe o corabie. La ce se
putea aştepta de aici înainte? La vreme posomorâtă, la valuri învrăjbite de furtună, la
oameni răi, cu înfăţişarea totdeauna aspră, la nopţi friguroase, la o coajă de pâine uscată
şi la înghiontirile celor mai vârstnici.
Întâia oară când fu lovit, sângele nobil al Spaniei i se aprinse în vine. Nu mai avea
astâmpăr şi—ar fi fost în stare să rostească cele mai grele cuvinte. Dar căută să se
stăpânească. Bunul simţ trebuia să fie mai tare. îşi dădu seama că viaţa ar fi devenit
pentru el şi mai aspră, înăbuşindu—şi mânia, simţea poate ceea ce trebuia să simtă
peştele când, tăiat în două şi curăţat de solzi, e gata de pus la foc.
„Nu—i nimic! îşi zise. Ca şi scrumbia din povestea bătrânului pescar, mă voi
întoarce de unde—am plecat."
După nu ştiu câtă vreme, ajunseră pe coastele Spaniei. Soarta făcu în aşa fel ca,
după îndelungă rătăcire, corabia să ancoreze în portul unde părinţii lui Joergen trăiseră
atât de fericiţi. Tânărul marinar trebui să stea mai tot timpul de pază în marginea
punţii. De—abia în ultima zi îl trimiseră în oraş după cumpărături.
Pentru întâia oară vedea un oraş atât de mare. Ce înalte i se păreau casele! Pe străzi
mişuna tot felul de lume: târgoveţi şi ţărani, oşteni şi călugări, vorbind cu glas tare şi
grăbindu—se în mers. Răsunau pretutindeni tălăngile catârilor şi în jur era un amestec ciudat
de cântece, de lovituri de ciocan, de chiote şi de hohote de râs. Parcă ai fi fost într—un stup de
albine, în care năvăliseră bondarii şi cărăbuşii. Zăpăcit, bietul Joergen nu mai ştia încotro i se
îndreaptă pasul. Privindu—şi îmbrăcămintea, îi venea să creadă că fusese spălată într—o apă
murdară şi pusă la uscat pe un maldăr de cărbuni. Se simţea ruşinat şi parcă şi mai zăpăcit.
Şi iată că, într—un târziu, se pomeni în faţa catedralei, cu uşile date în lături. Mii
de lumânări scânteiau sub bolţile întunecate; se simţea de departe un miros de tămâie.
Băgă de seamă că cerşetorii cei mai zdrenţăroşi aveau îngăduinţa să intre în biserică. Se
rugă de matelotul ce—l însoţea să—i dea şi lui voie să intre pentru câteva clipe. Rămase
încremenit când văzu icoanele zugrăvite în culori de aur, dar mai ales atunci când o zări
pe Maica Domnului cu pruncul în braţe, înconjurată de flori şi lumânări aprinse.
Preoţi înveşmântaţi în odăjdii de mătase cusute cu fir de aur cântau, în timp ce
copiii din cor împrăştiau fumul de tămâie din cădelniţe de argint. Câtă strălucire şi câtă
măreţie! în sufletul lui se trezi pe nesimţite credinţa mângâietoare a părinţilor şi izbucni
în hohote de plâns.
Şi totuşi, trebui să plece, fiindcă avea de făcut o mulţime de cumpărături. După aceea,
se îndreptă agale spre port. Sleit de oboseală, cu toată povara în spate, de—abia îşi mai târa
picioarele. îl apăsa ceva greu pe suflet, poate din pricină că văzuse prea multe.
Mai înainte de—a fi ajuns în port, se opri în faţa unui palat, împodobit cu statui şi
coloane de marmură. O scară, tot de marmură, ducea până în prag. Joergen se aşeză pe
ultima treaptă ca să se odihnească. Dar un portar, cu îmbrăcămintea numai galoane şi
fireturi, învârtind în mână un baston cu mâner de argint, veni să—l alunge, fără să fi
ştiut că tânărul marinar era moştenitorul palatului şi al tuturor bogăţiilor îngrămădite
într—însul. Fiindcă acolo era locuinţa bunicului său, care, deşi trăia în lux şi bogăţie,
nimic nu putea să—l mângâie din pricină că pierduse singura fiică pe care—o avusese.
Corabia se întoarse la Ringkjoebind, în Iutlanda. După ce—şi făcu ucenicia,
Joergen se întoarse la Huusby să—şi revadă părinţii. Dar, în lipsa lui, maică—sa de—a
doua murise şi această ştire îl îndurera peste măsură.
Vara trecu şi veni o iarnă aspră, cu viscol nemaipomenit, care spulbera totul, atât pe uscat,
cât şi pe mare. Joergen se mira de nedreapta rânduială a lucrurilor: în mijlocul colinelor
nisipoase era totdeauna frig şi vânturile băteau cu furie, pe câtă vreme în Spania soarele avea
străluciri îmbucurătoare, aerul era cald şi rareori străbătut de vânturi, şi acelea domoale. Cât de
mult i—ar fi plăcut să trăiască acolo, la miazăzi! Dar atunci când şi în largul ţinutului nisipos
vremea era liniştită în zilele posomorâte de iarnă şi privea cum lebedele înotau în goană spre
gurile râurilor, parcă i se părea mai frumos aici, în miazănoapte. Şi, în afară de asta, vara era
plăcut între dune, zilele păstrându—şi un farmec al lor, deosebit.
Joergen îşi amintea de castelul din Vorsborg, de grădinile înconjurătoare, de teii
înfloriţi, de afinele coapte şi de iarba mătăsoasă şi toate i se păreau atunci mai pline de
farmec decât în miazăzi.
O dată cu primăvara, începu pescuitul. Joergen se făcuse voinic; era plin de viaţă şi de
sănătate, avea tragere de inimă pentru orice şi rămânea un sprijin nepreţuit pentru bătrânul său
tată. Mai cu seamă la înot nu—l întrecea nimeni. Sălta ca un peşte între valurile repezi.
Unul dintre vecini avea un băiat pe care—1 chema Martin. Era cel mai bun prieten
al lui Joergen. Se angajară amândoi ca marinari pe o corabie care trebuia să plece în
Norvegia, iar de—aici în Olanda. Nu se certaseră niciodată şi totuşi e atât de uşor ca
oamenii să ajungă la neînţelegeri!
Joergen avea sângele mai aprins, se mânia repede şi era pururi neastâmpărat. într—
o zi, se sfădiră dintr—un lucru de nimic. Joergen se făcu alb ca varul la faţă şi scoase
cuţitul. Martin spuse cu glas liniştit: „Aşa! Eşti dintre cei ce pun mâna pe cuţit la cea
mai mică neînţelegere?" Joergen nu răspunse. îşi lăsă mâna în jos, ruşinat, apoi,
întorcându—se către Martin, grăi:
—Plesneşte—mă cu palma peste obraz, fiindcă merit. Simt în mine un neastâmpăr
totdeauna gata să izbucnească.
—Să uităm ce—a fost! răspunse Martin.
Şi, după ceartă, se simţiră mai buni prieteni ca înainte. Martin spunea despre
Joergen că era un zvăpăiat, dar că avea o inimă de aur.
Dintre toate fetele din sat, lui Joergen îi plăcea una singură. O chema Măria. Pe cât era
el de oacheş, pe atât era ea de albă la faţă; avea un păr ca firul de cânepă şi ochii de un
albastru deschis, ca marea scăldată în pulberea soarelui.
Într—o zi, în timp ce se plimbau, băiatul o luă de mână. Măria îi spuse:
—Aş vrea să—ţi fac o rugăminte. Voi n—aveţi slujnică. Spune tatălui tău să mă ia pe
mine. Sunt harnică şi ascultătoare şi ai să vezi cu câtă pricepere voi pregăti berea,
păstrând—o caldă pentru clipa când vă veţi reîntoarce de la pescuit. Ştiu de asemenea să
fac şi mâncare, îmi eşti drag ca un frate. Martin ar vrea să mă duc la dânşii, dar nu se
poate, deoarece e logodnicul meu.
Când auzi lucrul acesta, lui i se păru că nisipul îi fuge de sub picioare şi că lumea
se învârteşte cu dânsul. Nu fu în stare să rostească un singur cuvânt. Îşi plecă fruntea şi
nu răspunse decât atât:
—Bine.
Dar în adâncul sufletului simţea că de aici înainte nu—l mai putea suferi pe
Martin. Cu cât îşi bătea mai mult capul, cu atât ajungea mai fără înconjur la
încredinţarea că Martin îi răpise tot ce avusese mai scump pe lume: dragostea Măriei.
A doua zi plecă la pescuit, împreună cu tatăl său şi cu Martin. Bătrânul simţi că—l
scutură frigurile şi se întoarse acasă mai devreme. Marea era înfuriată. Şi, în astfel de
clipe, nu era tocmai uşor să treci dincolo de cele trei colţuri de stâncă din preajma
golfului. Drumul putea fi străbătut cu barca numai dacă valul era puternic, în stare să
treacă pe deasupra stâncilor. Era însă nevoie de multă pricepere în mânuirea vâslelor şi
singur Joergen putea să ducă lucrurile la bun sfârşit.
Dar, în clipa aceea, un gând vrăjmaş trecu prin mintea lui: „Dac—aş vrea, toţi am putea
pieri în adâncul undelor!" Şi privea, când spre Martin, când spre îngrămădirea de stânci.
într—un târziu îşi alungă din minte gândul acesta nesocotit, scuturându—se ca de—o
povară, apoi, punându—şi tăria braţelor la încercare, ajunseră cu bine la ţărm.
Se gândea în unele clipe că Martin nu—i făcuse nici un rău. Şi totuşi, îi luase tot ce
avusese mai scump pe lume şi tocmai pentru asta îl ura de moarte. Mulţi pescari
băgaseră de seamă că Joergen se purta în alt chip faţă de Martin. Acesta însă nu bănuia
nimic; era plin de voioşie, căutând să—şi dovedească prietenia ca şi mai înainte.
Într—o zi, bătrânul pescar se îmbolnăvi şi după ce zăcu un timp, muri, lăsându—i
lui Joergen moştenire coliba. Nu era mare lucru, dar bietul Martin nu era stăpân nici
pe—atât. —De—acum înainte — îi spuse Martin — cred că n—ai să mai porneşti în larg
pe puntea corăbiilor, ci vei rămâne printre noi, la pescuit.
Joergen însă avea cu totul alte gânduri. îşi făcea planul prin ce mijloc să—şi ia din
nou lumea în cap. La mari depărtări, în târgul Skagen, avea o rudă, văr cu răposatul lui
tată. Era un om cu dare de mână, îşi avea corăbiile lui şi, în afară de asta, era foarte
cumsecade. Joergen se gândi să—l slujească o bucată de vreme.
Hotărî să plece înainte de nunta lui Martin. Mai erau până atunci numai câteva
săptămâni.
—Nu înţeleg ce te îndeamnă să ne părăseşti — îi spuse vecinul — tocmai acum când ai casa ta!
Şi nu mă îndoiesc că Măria ar fi mai bucuroasă să te ia pe tine de bărbat decât pe Martin.
Joergen vru să răspundă, dar cuvintele lui n—aveau nici un înţeles. Căută să stea
de vorbă cu Măria, dar nu izbuti să afle mare lucru din gura ei. în cele din urmă, aceasta
nu—i spuse decât atât:
—Într—adevăr, ai o căsuţă destul de frumoasă. Am să mă mai gândesc.
Joergen făcu şi el acelaşi lucru. Oricât de mult s—ar fi zbuciumat valurile mării,
ele nu erau cuprinse de neastâmpărul ce stăruia în gândurile tânărului. Nu mai avea
linişte o singură clipa.
După câtva timp o întrebă pe Măria:
—Dacă Martin ar avea o casă ca a mea, pe care dintre noi l—ai alege?
—Nu ştiu ce să spun — răspunse Măria. Deocamdată el n—o are şi nu cred s—o aibă
nicicând.
—Şi totuşi, închipuie—ţi c—ar putea s—o aibă, prin cine ştie ce minune.
—Oh, atunci de bună seamă că l—aş lua pe Martin. Inima mea i—a fost dăruită de
mult, dar, ca să poţi trăi, dragostea nu e de ajuns.
Se despărţiră. Joergen nu putu să închidă ochii toată noaptea, îşi simţea sufletul
pustiit. Dar în mintea lui îşi făcea loc un gând din ce în ce mai stăruitor; i se părea mai
puternic decât dragostea pentru Măria. A doua zi era parcă alt om; liniştit sufleteşte, se
duse de—a dreptul la Martin. Spuse că—i dăruia lui casa, deoarece el nu mai avea altă
dorinţă decât să pornească hoinar în larg de ape. Această hotărâre n—o luase
întâmplător, şi nici în vremea din urmă; ea îi frământa gândurile de cine ştie când.
Auzind lucrul acesta, Măria îl cuprinse în braţe pe Joergen, sărutându—l din toată
inima. De—aici înainte nu mai avea nici o grijă. Putea să se mărite oricând ar fi vrut cu
Martin al ei.
Joergen nu ştia dacă trebuia să plece chiar a doua zi. O dată cu înserarea se duse la
Martin, pentru care simţea din nou prietenia de altădată. Pe drum, se întâlni cu vecinul,
care găsi de cuviinţă să—i spună că de Martin se îndrăgostiseră mai toate fetele din sat.
Joergen nu răspunse, ci îşi văzu de drum.
Când ajunse în dreptul uşii, auzi larmă de glasuri şi hohote de râs. Desluşi printre
celelalte glasul Măriei. Şi el hotărâse mai dinainte să nu dea ochii cu dânsa. O luă
numaidecât înapoi, mulţumit oarecum că fusese scutit să mai asculte cuvintele de
mulţumire ale lui Martin.
V.
A doua zi, în revărsatul zorilor, îşi adună lucrurile de care avea trebuinţă şi porni
la drum. Străbătu cărarea de lângă ape, ca să ajungă
la Tjaltring, unde avea de gând să facă un popas în coliba pescarului de scrumbii.
Marea era liniştită şi limpede. Nisipul era plin de tot felul de scoici care îi aminteau
lui Joergen de anii copilăriei. Se plecă să adune câteva, le aruncă, apoi adună altele. Dar,
în timp ce se tot pleca, băgă de seamă că începe să—i curgă sânge din nas. Poate că din
pricina tulburărilor din ajun i se urcase sângele la cap. în cele din urmă se simţi parcă
mai uşurat, deşi mâneca hainei îi era pătată de sânge.
Porni mai departe. Se simţea liber şi plin de voioşie. Culese câteva flori pe care şi le
puse la pălărie. Avea impresia că toată lumea i se aşternuse la picioare şi, asemenea
peştilor din ape, îi venea să zburde de mulţumire. îşi aminti de povestea în care
scrumbia bătrână le spunea celor tinere: „Feriţi—vă de oameni, fiindcă sunt cei mai
răutăcioşi dintre vieţuitoarele pământului!"
„Şi totuşi, de ce m—aş teme? îşi spunea Joergen. N—am făcut nimănui vreun rău."
Soarele se ridicase de—o suliţă pe cer când ajunse la Nissum. îşi mai îndreptă o dată
privirile în urmă şi ce să vadă? Doi călăreţi veneau în goană după dânsul; alţii alergau
pe jos, să—l ajungă. Dar ce—i păsa lui de asta? îşi văzu de drum. Când ajunse la mal, îi
făcu semn luntraşului să—l treacă dincolo. Se afla cam la jumătatea apei când cei doi
călăreţi, ajunşi la ţărm, porunciră luntraşului, în numele regelui, să întoarcă. Joergen nu
putea să înţeleagă ce rost aveau ameninţările lor; socoti însă că era mai bine să se
supună. Şi începu să vâslească el însuşi, ca să se reîntoarcă mai degrabă.
În clipa când barca ajunse la mal, călăreţii se năpustiră asupra lui Joergen, pe care
îl legară burduf.
—Ai să plăteşti cu viaţa nelegiuirea pe care ai săvârşit—o! strigară ei. Bine că te—am prins!
Nedumerit peste măsură, bietul Joergen nu putu să rostească un singur cuvânt. După
câtăva vreme începu să—şi dea seama că i se aducea învinuirea că l—ar fi ucis pe
Martin, care fusese găsit mort, cu beregata tăiată de cuţit. O dată cu înserarea, în timp
ce se îndreptase spre casa lui Martin, se întâlnise cu vecinul de alături. însemna că
atunci îşi omorâse prietenul. Dar, când mai văzură şi petele de sânge de pe mâneca
hainei lui, nimeni nu mai stătu la îndoială să—l socotească vinovat. Zadarnic căuta el să
se dezvinovăţească. Unul dintre călăreţi fu de părere să—l lase pe Joergen la castelul din
Vorsborg. Acolo se afla o temniţă în care, cu câteva zile înainte de—a fi fost spânzurată,
fusese închisă o ţigancă numită Margareta.
Întrucât ştia că nu greşise cu nimic, Joergen se lăsă în voia soartei. Trecură pe
lângă ruinele pe care le văzuse demult, în timpul călătoriei pe care n—avea s—o uite
niciodată, întovărăşindu—şi părinţii la înmormântarea uneia din rudele lor. Acum, ca şi
atunci, în grădina castelului de la Vorsborg teiul era în floare. De data aceasta însă nu
pătrundea în castel aşa cum ar fi dorit, cu gând să se bucure de frumuseţile dinăuntru; îl
duseră într—o margine a clădirii, coborî o scară ce ducea la o pivniţă asemenea unui
mormânt posomorât şi se pomeni în odaia în care fusese închisă ţiganca.
Această ţigancă omorâse cinci copii ca să le mănânce inimile. Se lăsase osândită cu
încredinţarea că, dacă ar fi mâncat încă două inimi, ar fi fost înzestrată cu puterea de—
a se face nevăzută şi de—a străbate văzduhul în zbor.
Acum, Joergen se afla într—o încăpere posomorâta şi întunecoasă. Ştiindu—se cu
cugetul liniştit, ar fi fost în stare să îndure chinurile cele mai grele, dacă nu l—ar fi
înfricoşat necontenit gândul că tot aici îşi petrecuse zilele din urmă ţiganca vrăjitoare. I
se trezeau în minte toate poveştile cu diavoli şi iazme auzite cândva şi cel mai mic zgomot
îl făcea să se cutremure de groază.
Căuta să—şi amintească unele lucruri mai îmbucurătoare, cum ar fi fost de pildă teii
înfloriţi din grădina castelului, copilăria lui atât de liniştită, dragostea părinţilor lui, atât
de buni şi de cumsecade, de ale căror poveţe căutase să nu se îndepărteze niciodată.
A doua zi îl duseră într—o temniţă din oraş, mult mai posomorâtă decât aceea de
la Vorsborg. Pe vremea când se petreceau toate acestea, justiţia era foarte aspră faţă de
nelegiuirile celor tineri. Pentru cea mai mică vină erau bătuţi şi supuşi la pedepse grele.
Din fericire, pe Joergen judecătorul nu—l osândi numaidecât, cu toate că era socotit atât
de vinovat. Rămase şi mai departe în temniţa umedă şi întunecoasă. Avea destulă vreme
la îndemână să se întrebe pentru ce îi fusese hărăzită o soartă atât de aspră, când nu se
ştia vinovat cu nimic. Dar în cele din urmă ajunse să se mângâie cu gândul că avea să i
se facă dreptate, cel puţin după moarte.
Credinţa în viaţa de apoi, pe care—o împărtăşise în coliba pescarilor din Iutlanda
şi în care nu crezuse tatăl său cel adevărat, seniorul spaniol, îi era acum, în durerea fără
margini ce—l copleşise, singura lumină şi singura mângâiere, un mijloc de—a nu se
pierde cu firea, un sprijin coborât de sus, pe care n—avea să—l uite niciodată.
Dar mai erau şi ceasuri de neasemuită deznădejde. Atunci asculta cu luare aminte
tăcerile ce—l împresurau, întrerupte numai de urletul îndepărtat al mării înfuriate şi de
furtunile primăvăratice dezlănţuite în larg. Pentru el, vuietul acesta era un fel de cântec
mângâietor, care—i amintea de vremea când plutea în mijlocul oceanului în cea mai
deplină libertate.
„Ah — îşi zicea el atunci — să te ştii liber, desculţ şi numai în zdrenţe, dar să fii liber!" Şi,
în astfel de clipe, inima începea să—i bată cu mai multă putere. Se ridica furios din
culcuş şi lovea cu pumnii în uşa zăvorâtă a temniţei.
Astfel, rămase în temniţă aproape un an. Se întâmplă ca un ticălos, care făcea pe
geambaşul şi căruia i se spunea Nils tâlharul, să fie închis pentru o vină nu tocmai grea. In
răstimpul cât ţinu judecata, se dovedi că tot acest Nils era vinovat de moartea lui Martin. în
seara când avusese loc nelegiuirea, Martin se abătuse pe la crâşmă, ca să le spună prietenilor
ce bucurie dăduse peste dânsul. îi cinstise pe toţi cu rachiu şi băuse el însuşi ceva mai mult
ca de obicei. Apoi începuse să se laude că de—aici înainte avea casa lui.
—Ei, cum aşa? întrebase Nils, care se afla de faţă.
—Da, am cumpărat—o cu banii mei! răspunsese Martin, bătându—se cu pumnul în
piept şi împăunându—se ca un om cu dare de mână.
Această înfumurare îi grăbise moartea, deoarece, în timp ce se îndrepta spre casă,
Nils se luase după el şi, ajungându—l din urmă, îi retezase beregata cu cuţitul.
În clipa când tâlharul scotocise în buzunarele lui Martin, nu găsise mai mult de
câţiva gologani.
Toate acestea s—au putut dovedi înaintea judecăţii. De—abia atunci bietul Joergen şi— a
recăpătat libertatea. Judecătorul căuta parcă să—şi ceară iertare, deoarece numai din pricina
lui zăcuse atâta vreme în temniţă. Joergen se prăpădise prea mult cu firea după atâta suferinţă
îndurată pe nedrept şi căuta să—şi dezvăluie nemulţumirea faţă de bunăvoinţa atât de
zăbavnică a judecătorului. Acesta însă îl privi cu asprime şi spuse că trebuia să mulţumească
cerului pentru faptul că scăpase atât de uşor, deoarece, dacă ar fi fost judecat mai devreme,
ţinând seama că toate dovezile erau împotriva lui, putea să fie osândit la moarte.
Dar lumea se arătă înduioşată peste măsură din pricina suferinţelor îndurate de Joergen.
Primarul îi dărui doi galbeni, ca să aibă de cheltuială pe drum, iar un om cumsecade îl pofti la
dânsul la masă. Se întâmplă ca, în aceeaşi zi, să vină şi neguţătorul din Skagen, în tovărăşia
căruia Joergen pornise la drum în ziua când fusese trimis în temniţă. Pe neguţătorul acesta îl
chema Broenne. Aflând câte îi fusese dat lui Joergen să îndure, se simţi cuprins de—o milă cu
adevărat părintească. Luă numaidecât hotărârea să—l facă pe bietul tânăr să uite nenorocirile
îndurate şi să—i arate în acelaşi timp că mai sunt şi oameni buni pe lume.
—Nu te mai gândi la câte ţi—a fost dat să înduri — îi spuse el. închipuie—ţi că anul acesta
s—a desprins din rosturile vieţii tale. Ştii cum se mai spune: „Să aruncăm necazurile în
adâncul oceanului!" Şi—acum, hai cu mine la Skagen, care e un oraş foarte frumos.
VI.
Au pornit împreună. Lumina soarelui şi aerul curat l—au făcut pe Joergen să uite
numaidecât de temniţa umedă şi întunecoasă. Pretutindeni zărea numai flori şi verdeaţă.
Sus, cocoţat pe mormântul unui uriaş, un păstor cânta din fluierul făcut dintr—un ţurloi
de berbec. Din loc în loc, se ivea un colţ de pădure sau o grădină. Astfel ajunseră în
ţinutul care pe vremuri fusese stăpânit de longobarzi.
Se spune că pe atunci lumea se înmulţise peste măsură şi regele Suia luase hotărârea
să omoare bătrânii şi tinerii până la vârsta de optsprezece ani. Dar buna regină Gamburuk
îl povăţui să îngăduie ca tineretul să—şi caute scăpare dincolo de hotare. Ceea ce s—a şi
întâmplat. Tinerii au trecut Alpii şi au întemeiat acolo puternicul regat al Lombardiei.
Joergen îşi putea lesne închipui cum putea să fie o ţară din miazăzi ajunsă în stăpânirea
danezilor. Nu văzuse şi el Spania, cu oraşul acela ca un stup de albine în care forfotea o mulţime
de lume? Nu văzuse atâtea clădiri, atâtea statui, atâtea bogăţii şi—atâta minunăţie în această
parte de miazăzi a pământului? Şi totuşi, nu—l ispitea câtuşi de puţin această strălucire. Se
simţea parcă mai bine în Danemarca, fiindcă asta era adevărata lui ţară.
În cele din urmă, călătorii noştri ajunseră la Vendilskage, aşa cum e numit oraşul Skagen
de islandezi. Oraşul începe chiar de la farul înfipt în marginea Iutlandei, colţul cel mai
primejdios pentru marinari. Casele sunt risipite printre coline de nisip. Ceva mai departe începe
vechiul Skagen. Aici se afla şi locuinţa neguţătorului, în care avea să fie adăpostit Joergen. Casa
era impunătoare, clădită din bârne cătrănite. Hambarele din jurul casei erau acoperite cu bărci
vechi, răsturnate cu fundul în sus. Grădina şi livada nu erau împrejmuite din cauza nisipurilor.
Mii de peşti erau puşi la uscat pe frânghii întinse de—o parte şi de alta.
Aici, pescuitul era mult mai îmbelşugat decât la Huusbi. Era de ajuns să arunci
plasa şi prindeai peşte cât ţi—ar fi trebuit.
Când ajunseră acasă, nevasta pescarului, fiica lui şi slugile ieşiră să—i întâmpine.
Un răstimp, nu mai încetară sărutările şi îmbrăţişările, îşi puneau tot felul de întrebări,
povestindu—şi lucruri care mai de care mai atrăgătoare. Cât de drăgălaşă era fata
pescarului şi ce ochi limpezi avea!
Joergen rămase uimit cu desăvârşire. Traiul din casa pescarului i se părea cu totul
neobişnuit. Parcă în fiecare zi ar fi fost praznic, ca la înmormântarea de care îşi aducea
mereu aminte — cu toate că familia neguţătorului părea să ducă o viaţă şi mai
îmbelşugată. Peştele era adus pe tăvi, ca la masa regelui; se bea vinul cel mai bun, adus
din podgoriile cele mai vestite din Franţa. în mijlocul familiei, Joergen se bucura de cea
mai caldă primire. Apoi, când aflară de suferinţele lui, nevasta pescarului îi strânse
mâna cu dragoste de mamă, iar ochii frumoasei Clara se umplură de lacrimi. Joergen
simţi că i se şterge din inimă cea din urmă fărâmă de amărăciune.
Peste vreo trei săptămâni, Clara trebuia să plece la Cristian—sand, în Norvegia, la
o mătuşă a ei, unde avea să rămână mai multe luni.
În duminica din preajma plecării s—au dus la biserică să se împărtăşească.
Biserica era impunătoare, cea mai frumoasă din tot ţinutul. Fusese clădită de un arhitect
olandez, cu sute de ani în urmă. Se afla însă departe de oraş şi drumul printre colinele
nisipoase era tare anevoios.
Deasupra altarului se afla icoana Maicii Domnului, cu pruncul Iisus în braţe,
purtând coroană de aur în jurul frunţii. Se zăreau de asemenea cei doisprezece apostoli,
făcuţi din ghips. Pe ziduri erau atârnate portretele foştilor cârmuitori ai oraşului. Razele
soarelui îşi jucau lumina în argintul candelabrelor.
Joergen se simţi cutremurat până în adâncul sufletului, aşa cum mai fusese pe vremuri în
marea catedrală din Spania. în clipa când primi sfânta împărtăşanie, gândul lui era de mult
înfrăţit cu dumnezeirea, încât, de—abia atunci când se ridică în picioare putu să—şi dea seama
că se afla alături de Clara. O privi lung şi—i văzu ochii scăldaţi în lacrimi de adâncă
cucernicie.
După două zile, Clara plecă în Norvegia. Acum, când era de—al casei, el căuta să le
dea ajutor celorlalţi, ducându—se aproape în fiecare zi la pescuit. Şi peşte se afla din belşug
prin partea locului. Scrumbiile, cu solzii scânteietori, mai ales noaptea, erau îngrămădite pe
ţărm ca în nici un alt ţinut. Mai era un peşte care, atunci când era prins, scotea un fel de
strigăt ciudat, în pofida zicalei că anumiţi oameni sunt muţi ca peştii. In ceea ce—l privea
însă pe Joergen, lui i se potrivea zicătoarea, deoarece căzuse într—o adâncă muţenie şi
nimeni n—ar fi fost în stare să bănuiască ce se petrecea în inima lui. Duminica, ducându—se
la biserică, rămânea cu privirile îndreptate spre locul unde—o văzuse pe Clara
îngenuncheată alături de dânsul. îşi amintea atunci cât fusese de bună cu el.
Veni iarna cu ninsoare şi viscol; furtunile îngrămădiseră în jurul caselor munţi de
nisip atât de înalţi, încât bieţii oameni erau siliţi uneori să iasă în ogradă pe coşurile
vetrelor. Totuşi, în casa bogatului neguţător nu se simţea câtuşi de puţin vremea urâtă
de afară. Odăile erau totdeauna încălzite. Turba şi sfărâmăturile de corăbii aduse de ape
ardeau necontenit. în nopţile ce nu păreau să mai aibă sfârşit, neguţătorul citea dintr—o
carte veche. Se vorbea acolo de prinţul Hamlet, care venise din Anglia c—o mare flotă:
se dăduse în Danemarca o luptă straşnică. Mormântul acestui prinţ se afla aproape de
Ramm, mai spunea cartea, în mijlocul celorlalte, care se găsesc cu sutele prin partea
locului. Neguţătorul cunoştea împrejurimile şi fusese să—l vadă.
Joergen se pricepea să şi cânte, mai cu seamă balada în care era vorba de fiul regelui
Angliei, care se urcase pe puntea unei corăbii poleite cu aur; în partea dinapoi a corăbiei era
sculptat el însuşi, ţinându—şi logodnica în braţe. Când ajungea la versurile acestea, glasul
lui Joergen devenea mai puternic, iar ochii lui negri începeau să scapere fulgere.
Afară se auzea crivăţul şuierând; în casă era voioşie. Aveau de toate: slănină,
cârnaţi şi peşte afumat. Dar când veneau musafiri, voioşia sporea. Pe coastele Iutlandei
ca şi în corturile arabilor, oamenii au rămas ca şi în trecut bucuroşi de oaspeţi.
Joergen nu mai trăise încă zile atât de fericite. Dar, oricât ar fi vrut, nu putea s—o
uite pe Clara. Oricine îşi poate închipui câtă mulţumire simţi când, la începutul
primăverii, neguţătorul îl rugă s—o aducă înapoi pe puntea unei corăbii. Acum era un
flăcău voinic şi chipeş. „Mai mare dragul să—l priveşti", spunea nevasta neguţătorului.
Şi toată lumea se grăbea să—l poftească la praznic.
Joergen porni spre Norvegia ca s—o aducă pe Clara. Un vânt prielnic îi înlesni
putinţa să ajungă foarte curând la Cristiansand.
VII.
Într—o dimineaţă, neguţătorul se urcă în turnul farului dintr—o margine a Iutlandei.
La mică distanţă se zăreau stâncile şi colinele nisipoase, de care se temeau atât de mult
corăbierii. în ziua aceea, mai multe corăbii trecură pe lângă îngrămădirea de stânci. Printre
acestea, neguţătorului i se păru că o zăreşte şi pe cea atât de mult aşteptată. Privi din turn
cu luare— aminte şi, într—adevăr, îşi dădu seama că nu se înşelase.
Clara se afla pe punte în tovărăşia lui Joergen. Zăreau amândoi de departe farul şi
stâncile, ieşite înspre mare, farul asemenea unui cocostârc, iar stânca sub forma unei
lebede. îşi simţeau inimile încărcate de bucurie, deoarece, peste cel mult un ceas, aveau
s—ajungă la ţărm. Dar, vai, pe neaşteptate, corabia se izbi de un colţ de stâncă. Apa
năvăli înăuntru printr—o spărtură.
Corăbierii începură să scoată apa. Desfăcură pânzele şi dădură semnalul primejdiei.
Vântul sufla acum înspre ţărm, corabia era îmbrâncită necontenit într—acolo, dar cu o
iuţeală destul de mică. Pe ţărm nu se aflau decât corăbii de pescari, făcute în chip grosolan şi
ale căror vâsle erau greu de mânuit. Din această pricină, corabia se scufundă.
Joergen o cuprinse pe Clara de mijloc cu braţul drept şi, strângând—o la piept, se
aruncă în mare. Fata, îngrijorată peste măsură, avea totuşi mare încredere în tăria
braţelor lui. Citea în privirile lui hotărârea nestrămutată de a nu o lăsa să—i scape din
braţe decât o dată cu moartea.
Asemenea prinţului din baladă, îşi ţinea şi el logodnica la piept. Şi, cu toată povara
ce— i îngreuia mişcările, înota ca un peşte. Căută să—şi cruţe puterile ca să poată
ajunge cu bine la mal. Valurile aici îi acopereau în întregime, aici îi săltau deasupra.
Joergen, care se dovedise întotdeauna întreprinzător şi nu se temea de nimic, simţea în
clipa aceea că începe să—şi piardă cumpătul. înaintea ochilor lui se năzăreau tot felul de
închipuiri. I se părea că o dihanie uriaşă se repezea să—l înghită. Se pomenea aruncat
între cârduri de pescăruşi ce dormeau pe ape. Şi iarăşi, bătând pripit din aripi, aceştia
îşi luau repede zborul, asurzindu—l cu ţipetele lor.
Într—un târziu, Clara lăsă să i se smulgă din piept un lung suspin,
cutremurându—se din tălpi până în creştet. Joergen o strânse cu şi mai mare putere la
piept, dar îşi simţea braţele amorţite, tăria părăsindu—l pe încetul. Acum însă erau
foarte aproape de ţărm şi se zărea o barcă pornită să—i scape de la înec.
Deodată, din frământarea valurilor se desprinse un cap ca de piatră, care—l privea în
chip ameninţător. Talazurile îl săltau fără astâmpăr, dar privirile rămâneau încremenite şi
fără viaţă. în mintea lui Joergen se făcu noapte. Toate se şterseră dinaintea ochilor lui.
Braţul însă strângea cu aceeaşi tărie mijlocul fetei. Capul, care la început i se păruse o
nălucă, era o statuie desprinsă din marginea unei corăbii. Talazurile îmbrâncindu—l cu
putere, îl izbise pe Joergen în aşa fel, încât îl făcu să—şi piardă cunoştinţa.
În clipa când valurile îl săltară deasupra, pescarii trimişi în larg îl urcară într—o barcă.
Obrazul îi era numai răni şi sângele ţâşnea cu putere din pielea brăzdată de zgârieturi. îl
credeau mai mult mort. El însă b strângea pe Clara la piept cu aceeaşi neînduplecare şi cu mare
greutate i—o smulseră din braţe. Când ajunseră la ţărm, Clara nu mai putu fi readusă la viaţă.
Murise în clipa când lăsase să—i scape din piept strigătul care—l îngrozise pe Joergen. Bietul
băiat făcuse toate sforţările să aducă la mal un trup neînsufleţit.
În cele din urmă, el începu să dea semne de viaţă. Mintea îi era însă tulburată cu
desăvârşire. Aiura şi—l scuturau frigurile; gemea din când în când şi scotea din piept nişte
urlete sălbatice. în ziua a treia, căzu într—un fel de adâncă muţenie. Nu—l mai ţinea în
viaţă decât tinereţea şi tăria trupească. Doctorul avu curajul să spună: „Bietul băiat! Ar fi
mai bine dacă l—ar lua Dumnezeu. Fiindcă n—are să mai fie niciodată om întreg".
Joergen nu—şi dădu sfârşitul, dar nu mai avea ţinere de minte şi nu se mai putea
înţelege cu nimeni. Mâhnea pe oricine îl vedea strecurându—se ca o nălucă pe drumuri şi
fugind de oameni, când era atât de voinic şi atât de chipeş. Neguţătorul îi dădu toate
îngrijirile, ca şi cum ar fi fost copilul său.
„Ar fi ajuns în cea mai mare grabă la ţărm şi—ar fi scăpat teafăr — îşi spunea el
— dacă nu şi—ar fi pus în gând să o smulgă din ghearele pieirii pe biata noastră copilă.
Se cuvine, deci, să—l socotim ca pe fiul nostru."
Lumea îl credea pe Joergen ieşit din minţi, dar nu acesta era adevărul. Era ca un
fel de lăută, ale cărei coarde întinse peste măsură nu mai aveau nici un sunet. Uneori,
aceste coarde făceau parcă să se smulgă din atingerea lor o melodie venită tare de
departe. în astfel de clipe, însemna că Joergen şi—a adus aminte de ceva din anii
copilăriei. Deodată, însă, peste gândurile lui s—ar fi părut că se lasă o ceaţă deasă;
atunci privea prostit la cele din jur, mintea îi era pustie şi ochii lui mari, atât de luminoşi
pe vremuri, nu mai aveau nici pic de strălucire. Şi totuşi, acesta era copilul pe care
mama lui cea adevărată nu—l crescuse la sân, deşi părea sortit să se bucure cândva de—
o viaţă plină de fericire, într—o lume asemenea paradisului, pe care tatăl său o socotea
atât de îmbucurătoare, încât i se părea de prisos să se mai gândească la o viaţă viitoare.
Darurile cu care fusese înzestrat venind pe lume erau acum o ruină. Fusese lovit de
cea mai groaznică nenorocire, drept răsplată pentru credinţa şi bărbăţia de care dăduse
dovadă. însemna, prin urmare, că totul pe pământ e lăsat la voia oarbei întâmplări.
—Nu, nu, spunea cu încredere mama Clarei, amintindu—şi cuvintele auzite din gura
preotului. Dumnezeu se milostiveşte de toată lumea şi bunătatea lui se dovedeşte în orice
împrejurare. Joergen va găsi în cer răsplata cuvenită pentru toate suferinţele îndurate
aici, pe pământ. Şi biata femeie se ruga din inimă lui Dumnezeu să—l cheme pe Joergen
mai degrabă la dânsul.
Clara se odihnea în cimitirul din Skagen, împrejmuit cu ziduri înalte, ca să nu fie
înghiţit de nisipuri. Băiatul se ducea în dese rânduri acolo, dar nu înţelegea nimic atunci
când i se spunea că aici este lăcaşul de veşnică odihnă al bietei copile. Dacă uneori putea
să—şi aducă aminte de ceva, amintirile acestea erau dintr—o vreme tare îndepărtată şi
n—aveau în ele nimic lămurit.
Se ducea la biserică în fiecare duminică în tovărăşia bătrânilor. Se aşeza într—un
ungher şi rămânea cu privirile pierdute în gol. Odată, în timpul slujbei, îşi aţinti ochii
spre locul unde stătuse cândva alături de Clara. Un suspin adânc i se smulse din piept.
Privirile lui aveau o strălucire ciudată. Se făcuse galben la faţă şi strigă cu glas tare
numele fetei. Apoi începu să plângă cu amărăciune. în clipa când se linişti, le spuse celor
din jurul lui că acum se simţea mult mai bine şi că nu era nevoie să se îngrijească nimeni
de dânsul. Iar peste noapte, gândurile i se limpeziră cu totul.
În această vreme, în Spania, un bătrân nu izbutea să—şi curme durerile în mijlocul
bogăţiilor şi strălucirii din palatul său împresurat de farmecul firii. Aerul îmbălsămat de
mireasma portocalilor nu mai avea nici un preţ pentru el. Odihnindu—se la umbră de dafin,
printre rodii încărcate de floare, se simţea îndurerat peste măsură. Şi, în acelaşi timp, ce
folos putea să aibă de pe urma aurului? Ar fi fost în stare să dăruiască totul, numai să
strângă o singură dată la piept copilul fiicei lui, pe care—o iubise ca pe lumina ochilor.
Dumnezeule, ce s—ar fi întâmplat dacă i—ar fi fost în putinţă să—l vadă pe
Joergen? Pentru el rămânea acelaşi copilaş plăpând, cu toate că Joergen împlinise
vârsta de treizeci de ani.
Vremea trecu. Bătrânul neguţător se stinse, îi muri apoi nevasta şi amândoi se
odihneau acum sub brazdele cimitirului, alături de fiica lor.
VIII.
O dată cu primăvara se dezlănţuiră furtunile. Marea era pururi înfuriată şi multe
corăbii îşi găseau sfârşitul în preajma stâncilor de la Skagen. Nisipurile jucau în
văzduhuri, învolburându—se asemenea unor nori uriaşi. Stoluri de păsări sălbatice
treceau peste dealuri, cu ţipete înfricoşătoare.
Într—una din aceste zile posomorâte, Joergen se afla singur în odaia lui. Vuietul de
afară păru să—l trezească din amorţire. Un gând îi încolţi în adâncul minţii. îl cuprinse
un fel de neastâmpăr, simţea nevoia de mişcare, ca şi atunci când părăsise coliba de la
Huusbi înmormântată între nisipuri, unde îşi petrecuse copilăria.
—Mă duc în ţara mea! strigă el. Da, mă duc în ţara mea!
Dar nimeni nu—l auzi. Ieşind din casă, porni de—a dreptul spre şirul de coline.
Furtuna îi plesnea obrazul cu nisip amestecat cu pietre; el însă îşi urmă calea până la
biserică. Aici, băgă de seamă că nisipul se îngrămădise în jurul sfântului lăcaş până mai
sus de ferestre. Uşa era deschisă şi Joergen se îndreptă spre altar. Afară, vântul urla cu
furie; marea aducea din larg răbufniri înfricoşătoare. Era o vreme cum oamenii nu—şi
aminteau să mai fi cunoscut de cine ştie când. Deşi era la amiază, întunecimile
acoperiseră cerul ca în puterea nopţii. Dar în sufletul lui stăruia o lumină binefăcătoare.
Se aşeză pe—o bancă. I se păru că biserica era plină de strălucire, aşa cum era
catedrala din Spania pe care—o văzuse pe vremuri.
Primarii zugrăviţi pe pereţi începură să coboare din cadre. Orga scoase un val de sunete
armonioase. Morţii se adunau de pretutindeni, înveşmântaţi ca în zile de sărbătoare. Se
aflau printre dânşii părinţii care îl crescuseră, bătrânii pescari de la Huusbi, neguţătorul
cu nevastă—sa şi fiica lor, Clara.
Fata se grăbi să—i întindă mâna. Amândoi îngenuncheară înaintea altarului şi
preotul îi binecuvânta. Sunetele de orgă erau acum şi mai frumoase, în stare să dea
sufletului aripi şi să—i înlesnească putinţa să se ridice de la pământ. în acelaşi timp, o
corabie sprintenă, coborâtă parcă din înălţimi, se opri drept în faţa tinerei perechi. Ea
însă devenea din ce în ce mai încăpătoare. Pânzele erau de mătase, funiile păreau
împletite din fire de aur, iar ancora era şi ea tot de aur.
Joergen îşi luă mireasa de mână şi urcară împreună pe puntea corăbiei, urmați de
ceilalţi. Zidurile bisericii se prefăcură dintr—o dată în trunchiuri de tei şi soc, cu ramurile
încărcate de floare. Aerul din jur se umplu de mireasmă. Corabia începu să urce în văzduh,
în timp ce vânturile cântau o dată cu mulţimea îngrămădită pe punte: „Nici una dintre vieţi
nu se pierde, iar cerul e totdeauna dătător de fericire". Joergen însuşi cântă aceste cuvinte
dumnezeieşti. Şi, foarte curând, singurul fir ce—l mai ţinea încă legat de viaţă se rupse.
Acum, în mijlocul bisericii, deasupra maldărului de nisip adus de vânturi, zăcea un mort.
A doua zi era duminică. Preotul veni la biserică o dată cu mulţimea de credincioşi.
Izbutiră cu greu să—şi facă drum printre mormanele de nisip. Când ajunseră în
preajma sfântului lăcaş, îl găsiră aproape îngropat în nisipuri. Nu se mai zăreau decât
acoperişul şi turla. Lumea se rugă un răstimp, apoi se îndreptă spre oraş.
Luară hotărârea să ridice altă biserică, într—un loc mai ferit de furtuni. Preotul
spuse: „Dumnezeu a închis el însuşi locaşul nostru de închinăciune". Şi n—au mai
încercat din clipa aceea să—l dezgroape pe Joergen din nisip.
A fost căutat pretutindeni. Oamenii îşi închipuiau că se rătăcise la marginea mării şi
fusese răpit de valuri. Dar el se odihnea în mormântul cel mai binecuvântat de cer. Dumnezeu
însuşi aruncase ţărâna peste trupul încremenit. Acolo se odihneşte până în ziua de azi.
Nisipurile s—au îngrămădit din ce în ce mai mult în jurul bisericii. După nu ştiu
câtă vreme, nu s—a mai zărit nici acoperişul; a rămas numai turla care se zăreşte de
departe; aici era mormântul lui Joergen. Nici chiar un rege nu putea să aibă un lăcaş de
odihnă mai plin de măreţie şi mai ferit de stricăciune.
Nu ştia nimeni de unde venise şi nimeni n—a ştiut încotro şi—a îndreptat paşii. Eu
am aflat de urma rosturilor lui ascultând şuierul vântului, în clipa când se zbate printre
colinele de nisip.
FLUTURELE
1861 The Butterfly
A fost odată ca niciodată un fluture ce îşi caută o mireasă, şi, aşa cum era de aşteptat,
îşi dorea să―şi aleagă drept soţie pe una din cele mai frumoase flori de pe pământ. S―a
uitat, cu un ochi critic, la toate răzoarele din grădini, şi a descoperit că toate florile
stăteau nemişcate şi sfioase pe tulpinile lor, la fel ca şi fetele înainte de a fi cerute în
căsătorie. Era, totuşi, un număr foarte mare de flori, şi se părea că trebuia să caute mult
şi bine înainte de a―şi găsi perechea.
Fluturelui nu îi plăcea însă să se obosească din cale afară, aşa că a zburat să le facă o
vizită margaretelor. Francezii numesc această floare "Marguerite" şi spun despre ea că
ar avea darul profeţiei. Îndrăgostiţii obişnuiesc să îi rupă frunzele, şi, în vreme ce le
smulg una câte una, pun o întrebare despre persoana iubită, precum "Mă iubeşte să nu
mă iubeşte? Mă iubeşte fierbinte? Sau numai aşa, într―o doară? Cât de mult? Cât de
puţin? Chiar deloc?" şi aşa mai departe. Fluturele s―a dus la o margaretă din acelaşi
motiv, însă nu i―a rupt frunzele, ci şi―a pus o sărutare pe fiecare dintre ele, gândind că
este mai potrivit să procedeze cu bunătate.
"Draga Margareta," i―a zis el, "tu eşti cea mai înţeleaptă femeie dintre toate florile.
Te rog, spune―mi pe care dintre flori să o aleg drept nevasta. Care să―mi fie mireasa?
Imediat ce voi afla asta, voi zbura direct la ea şi o voi cere în căsătorie."
Margareta nu i―a dat însă nici un răspuns. Se simţea jignită pentru ca fluturele o
numise femeie, în vreme ce ea era o fată nemăritata, o foarte, foarte mare diferenţă.
Fluturele a întrebat―o o dată, şi încă o dată, dar ea a rămas ca şi surdă şi nu a rostit
nici un cuvinţel. Nemaiavând răbdare să aştepte, fluturele şi―a luat zborul, hotărât să
înceapă să curteze o floare de îndată.
Era la începutul primăverii, atunci când şofranul şi ghiocelul era pe deplin înflorite.
"Sunt foarte frumoase," şi―a zis în sinea sa fluturele, "ce fermecătoare fetiţe, dar
sunt cumva prea formale."
Apoi, aşa cum fac deseori flăcăii, s―a uitat după nişte flori puţin mai vârstnice. A zburat
aşadar la anemone, însă acestea erau cumva prea acre pentru gustul sau. Violeta era puţin prea
sentimentală. Florile de lămâi era prea mici şi, în plus, aveau o familie prea numeroasă. Deşi
arătau precum trandafirii, cele de măr înfloreau într―o zi, pentru a―şi risipi petale a doua zi,
la cea dintâi pala de vânt, aşa că mariajul cu una dintre ele ar fi fost prea scurt. Cel mai mult
i―a plăcut floarea de mazăre: era îmbrăcată atât în alb cât şi în roşu, era graţioasă şi zveltă,
făcând parte din acele fete de casă nu numai frumoase, ci şi foarte sârguincioase în bucătărie.
Era cât pe ce să îi ceară mâna când a zărit o păstaie, pe a cărei coada se găsea o floare uscată.
"Cine este aceasta?" a întrebat el.
"Sora mea," i―a răspuns floarea de mazăre.
"Aha, şi tu vei arăta ca ea într―o zi," a spus el, şi a zburat imediat, fără a se mai uita
înapoi, într―atât fusese de şocat de cele aflate.
O floare de caprifoi stătea agăţată de un gard viu, plină de frumuseţe; erau însă atâtea
fete ca ea, cu fetele lungi şi palide. Nu, nu îi plăcea de ea. Care i―ar fi fost totuşi pe plac?
Primăvara a trecut pe nesimţite, vară a păşit şi ea peste pământ, şi a sosit toamna, însă
fluturele nostru tot nu se hotărâse. Florile se înfăţişau acum în rochiile lor cele mai
splendide, dar acest lucru era în zadar; nu mai avea aerul proaspăt, aromat al tinereţii. Da,
inima cere parfum chiar dacă nu mai este tânără, şi puţin din aşa ceva se mai putea întâlni
la dalii ori la uscatele crizanteme. Din această pricină, fluturele şi―a îndreptat atenţia către
menta. După cum ştii, această plantă nu are flori, însă este cea mai dulce din toate, plină de
aromă din cap până la picioare, cu un ademenitor parfum floral în fiecare frunză.
"O voi lua pe ea de soţie," şi―a zis fluturele, şi i―a cerut imediat mâna. Mentă a rămas,
cu toate acestea, tăcută şi băţoasa. Până la urmă i―a răspuns, "Dacă vrei, putem fi prieteni,
dar nimic mai mult decât atât. Eu sunt bătrână, şi tu eşti bătrân, aşa că ne putem împăca
foarte bine şi aşa. Cât despre căsătorie, nici să n―aud! Am pare ridicoli la vârsta noastră!"
Aşa s―a întâmplat ca fluturele a rămas fără nici o soţie. Pierduse prea mult timp
pentru a alege, un plan păgubos întotdeauna. În acest fel, fluturele a devenit ceea ce este
numit de obicei un cavaler bătrân.
Era către sfârşitul toamnei, şi vremea se dovedea a fi tot mai noroasă şi mai ploioasă.
Un vânt rece sufla peste crengile plecate ale sălciilor, făcându―le să scârţâie. Nu era
deloc o vreme pentru a zbura în haine de vara dar, din fericire, fluturele nu rămăsese pe
afară. Din întâmplare, îşi găsise adăpost într―o cameră în care ardea soba, la fel de
caldă ca şi vara. Putea trăi aici, îşi spunea el, destul de mult.
"Dar nu este îmi este destul numai să exist," a continuat el a―şi zice, "am nevoie de
libertate, de soare şi de tovărăşia unei mici flori." Din această cauză, a zburat spre
fereastră şi a fost văzut şi admirat de oamenii din cameră, care l―au prins, au înfipt în
el un ac, şi l―au pus într―o cutie cu curiozităţi. Nu puteau face mai mult pentru el.
"Acum sunt cocoţat pe o tulpină, la fel ca şi florile," s―a gândit fluturele. "Desigur,
nu este deloc plăcut; îmi imaginez că este ca şi cum aş fi căsătorit, căci sunt bine prins în
această cutie." S―a consolat o vreme cu astfel gânduri.
"Este o consolare foarte jalnică," a remarcat una din plantele din cameră, care creştea
într―un ghiveci.
"Mda," s―a gândit fluturele, "nu te poţi încrede prea mult în plantele astea de
ghiveci; au prea mult de a face cu oamenii."
GÂNDACUL DE GUNOI
1861 The Beetle Who Went on His Travels
Calului împăratului tocmai i se puneau potcoave de aur. O potcoavă de aur la

fiecare dintre copite. De ce i se puneau potcoave de aur? Era un animal frumos, avea
picioare suple, ochi inteligenţi şi o coamă ca un văl de mătase. îşi dusese stăpânul prin
nori de praf de puşcă şi prin ploi de gloanţe, auzise gloanţele şuierând pe la urechi.
Lovise, muşcase şi se bătuse cu duşmanul, atunci când se apropiase prea mult de ei.
Salvase coroana de aur roşu a împăratului, viaţa împăratului, mai scumpă decât aurul roşu, şi
pentru asta, calul împăratului primea potcoave de aur, o potcoavă de aur pentru fiecare copită.
Atunci şi—a iţit capul gândacul de gunoi.
—Mai întâi cei mari, apoi cei mici, filosofă el. La urma urmei, nu contează doar mărimea.
După care şi—a ridicat picioruşele.
—Ce vrei? l—a întrebat fierarul.
—Vreau şi eu potcoave de aur! i—a răspuns gândacul de gunoi.
—Se pare că eşti puţin cam prost, a spus fierarul. Vrei şi tu potcoave de aur?
—De aur! a zis hotărât gândacul. Sunt la fel de bun ca orice animal mare, care trebuie
îngrijit, periat, mângâiat, hrănit. Nu trăiesc şi eu în grajdul împăratului?
—Dar ştii tu de ce calul împăratului primeşte potcoave de aur? Eşti în stare să înţelegi
acest lucru?
—Să înţeleg?! înţeleg că este o jignire la adresa mea! Este o insultă! Am să plec în lumea
largă!
—Valea! îi strigă fierarul.
—Eşti prost crescut! i—a spus gândacul de gunoi.
Ieşi din grajd şi zbură puţin, ajungând într—o grădină de flori, mică şi frumoasă,
din care se ridica un miros îmbătător de trandafiri şi lavandă.
—Aşa—i că e frumos aici? întrebă una dintre doamnele gândac micuţe, cu picăţele
negre pe aripile roşii, care trecea în zbor pe lângă el.
—Ha! Eu sunt obişnuit cu lucruri mult mai bune, a spus gândacul de gunoi. Ce vezi
frumos aici? Nu e nici măcar o baligă, de sămânţă!
Şi s—a adăpostit la umbra unei verze mari, pe care se urca o omidă.
—Ce frumoasă e lumea! a spus omida. Soarele dă căldură şi totul este atât de minunat!
într— o zi, când o să mă duc să mă culc şi să mor, o să mă trezesc fluture!
—Nu fi naivă! a spus gândacul de gunoi. Acum ne credem fluturi! Eu vin de la grajdurile
împărăteşti, dar acolo nici măcar calul favorit al împăratului, care poartă potcoave făcute
pentru mine, nu visează atât de departe. Auzi, aripi! Zbor! Uite cum se
zboară! Şi îşi luă zborul.
—Sunt bine crescut şi nu mă supăr, a spus el.
Apoi se lăsă pe o pajişte mare. Acolo se culcă şi adormi puţin. Dumnezeule, cum
mai turna cu găleata! Gândacul de gunoi fu trezit de apa care cădea pe el şi voi să—şi
sape un adăpost, dar nu putea. Pământul se prăbuşea.
Începu să înoate, mai întâi pe burtă, apoi pe spate, pentru că de zbor nici nu putea fi
vorba. Gândea că n—o să mai iasă viu de acolo. Aşa că se lăsă în voia ploii, rămânând pe loc.
Când s—a mai limpezit cerul, iar gândacul de gunoi a scăpat de apa care—i
acoperise ochii, a zărit ceva alb. Erau aşternuturi puse la albit. Se duse acolo şi se caţără
într—un fald al pânzei ude. Nu era ca în gunoiul lui cald de la grajd, dar era bine! Aşa a
stat el o zi întreagă şi apoi o noapte.
Dar şi vremea ploioasă a stat deasupra lui. Dimineaţă, devreme, gândacul s—a
strecurat afară. Vremea îl supăra!
Pe pânză stăteau două broaşte. Ochii lor străluceau de o bucurie adevărată.
—Ce vreme minunată! a spus una dintre ele. Ce aer proaspăt! Ce bine ţine apa ţesătura asta!
îmi gâdilă picioarele de parcă aş înota!
—Mă întreb, a spus cealaltă, dacă rândunica, în toate călătoriile ei peste mări şi ţări, a
găsit vreodată o climă mai bună decât a noastră. Ce burniţă, ce ploaie, ce umiditate!
Dacă nu te bucuri de minunăţia asta de vreme, înseamnă că nu—ţi iubeşti patria!
—Asta înseamnă că n—ai fost în viaţa ta în grajdurile împăratului, se băgă în vorbă gândacul de
gunoi. Acolo, umezeala este şi caldă, şi frumos mirositoare! Eu în aşa ceva am trăit! Aceea este
vremea bună pentru mine! Din păcate, n—am putut—o lua cu mine în călătorie. Există pe aici
îngrăşăminte, astfel încât o persoană de rang, ca mine, să se poate simţi ca acasă?
Dar broaştele nu—l înţelegeau. Sau poate nu voiau să—l înţeleagă.
—Eu nu întreb niciodată de două ori, a spus gândacul de gunoi, după ce întrebase de
trei ori şi nu primise nici un răspuns.
A început să meargă şi a dat de un ciob de ghiveci de flori. Nu ar fi trebuit să fie acolo,
dar acolo era. Şi putea să ofere un adăpost. Acolo se aciuiaseră câteva familii de urechelniţe.
Nu prea le păsa de intimitate, le plăcea să fie împreună. Mamele erau foarte iubitoare, şi de
aceea, copiii lor erau pentru fiecare dintre ele cei mai frumoşi şi mai deştepţi.
—Fiul nostru s—a logodit, a spus una dintre ele. Dragul de el! Marea lui ambiţie în viaţă
este să se caţere până la urechea unui preot! Este atât de copilăros, dar logodna asta îl
mai ţine de la nebunii. Este minunat pentru o mamă!
—Fiul nostru, a spus alta, a fost pus pe rele încă de când era în ou. Era aşa deştept!
însămânţează ghinde! Pentru o mamă este o mare plăcere. Nu este aşa, domnule Gândac
de Gunoi?
Îl recunoscuseră pe străin după cum arăta.
—Aveţi amândouă dreptate, a spus gândacul de gunoi, fiind pe loc invitat înăuntru —
cât putea el să încapă sub un ciob de lut.
—O să—i vedeţi acum pe frumoşii mei, spuseră în cor a treia şi a patra mamă. Sunt cei
mai cuminţi copii, e o plăcere să fii cu ei! Nu sunt niciodată zgomotoşi. Doar când îi
doare burtica, dar la vârsta lor asta trece foarte repede.
Şi fiecare mamă i—a vorbit despre puii ei, iar puii i—au vorbit despre ei,
jucându—se între timp cu mustăţile lui, cu ajutorul cozii în formă de furculiţă.
—Mereu trebuie să facă ceva, dragii de ei! spuneau mamele, topite după puii lor.
Dar gândacul de gunoi era deja plictisit, aşa că a întrebat dacă nu cumva e pe
acolo vreo grămadă de gunoi de grajd.
—Este una, departe, peste şanţ! a spus una dintre urechelniţe. Sper că nici unul dintre
copiii mei nu va merge atât de departe, pentru că am să mor!
—Eu am să mă duc până acolo, a spus gândacul de gunoi, plecând fără să—şi ia rămas bun.
Lângă şanţ a întâlnit câţiva gândaci, toţi de gunoi.
—Aici trăim noi, au spus ei. Este plăcut. Putem să vă invităm în noroiul acesta gras?
Fără îndoială, călătoria v—a obosit peste măsură.
—Într—adevăr, a răspuns el. Am stat într—o pânză, în ploaie, iar lucrurile curate mă
obosesc tare rău. Am mai căpătat şi un reumatism la o încheietură a aripii, de cât am
stat sub un ciob de oală. Este foarte plăcut să te întâlneşti cu unii ca voi.
—Sunteţi cumva din grămada de bălegar? a întrebat cel mai bătrân dintre ei.
—Mult mai de sus, a spus gândacul de gunoi. Vin din grajdurile împăratului, unde m—am
născut cu potcoave de aur. Sunt într—o călătorie secretă, dar nu aveţi voie să mă întrebaţi!
Şi se băgă în noroiul gras. Acolo stăteau trei domnişoare gândac de gunoi, care nu
prea ştiau cum să—i vorbească.
—Nu sunt logodite, a spus mama lor.
Iar ele chicotiră, pentru că iarăşi nu ştiau ce să spună.
—Nici în grajdul împăratului n—am văzut domnişoare mai frumoase, a spus gândacul
călător. —Nu le ameţi pe fetele mele! Şi să nu vorbeşti cu nici una dintre ele decât dacă
ai înteţii onorabile. Dar fie, vă dau binecuvântarea mea.
—Ura! au strigat toţi ceilalţi şi gândacul nostru se trezi logodit.
Prima lui logodnă şi apoi prima căsătorie. La urma urmei, ce să mai aştepţi?
Ziua următoare s—a scurs foarte frumos, apoi cea de după ea abia s—a târât. Dar
în a treia zi, trebuie să te îngrijeşti de hrana pentru femeie şi poate şi pentru copiii tăi.
„M—au luat prin surprindere! îşi spuse el. Aşa că o să le fac şi eu o surpriză!"
Şi chiar că i—a surprins, pentru că dus a fost! A mers toată ziua şi toată noaptea.
Iar nevasta lui a fost luată drept văduvă. Ceilalţi gândaci de gunoi au spus că de fapt
luaseră în familie un vagabond. Iar acum soţia lui era o povară pentru toţi ceilalţi.
—Arunci poate să devină din nou fată şi să rămână la mine, a spus mama ei. Ruşine
să—i fie aceluia care a părăsit—o!
Între timp, gândacul nostru era pe drum. Traversase deja şanţul pe o foaie de
varză. Dimineaţă, devreme, au venit doi oameni. L—au ridicat şi l—au răsucit pe toate
părţile. Erau amândoi foarte învăţaţi, mai ales băiatul.
—Allah vede gândacul negru de gunoi şi pe piatra neagră de pe muntele cel negru! Nu
aşa scrie în Coran?
Şi dădu numele latinesc al gândacului de gunoi, cu tot cu gen şi familie. Savantul
mai în vârstă s—a împotrivit să—l ia acasă cu ei. Exemplarele pe care le aveau până
acum erau foarte bune, spunea el. Gândacul de gunoi s—a gândit că nu este prea
politicos din partea lui, aşa că şi—a luat zborul din palma lui.
Zbură mai mult — aripile începuseră să i se zvânte — şi ajunse la uscătorie. Una
dintre ferestre fusese ridicată, aşa că a putut intra fără probleme, îngropându—se fericit
în gunoiul de grajd proaspăt.
„Ah, ce zemos e!" şi—a spus el.
Curând adormi şi visă cum calul împăratului cade mort şi domnul Gândac de Gunoi
primeşte potcoavele lui de aur şi promisiunea că i se vor mai da două pentru ultima lui
pereche de picioare. Era un vis minunat. La trezire, se strecură afară şi se uită în jur.
Frumoasă era sera! Pe deasupra capului lui se ridicau frunze uriaşe de palmier,
prin care se vedea soarele. Sub ele, foarte multe plante verzi şi flori roşii ca focul, aurii
ca ambra şi albe ca zăpada proaspăt căzută.
„Ce plante minunate! Ce gust minunat vor avea când vor începe să putrezească!
spunea gândacul de gunoi în sinea lui. Ce minunată sală de mese pentru mine! în mod
sigur, aici se află cineva din familia mea. Am să caut şi am să găsesc pe cineva demn de a
sta lângă mine. Am şi eu mândria mea"!
Şi a pornit la drum, gândindu—se la visul cu calul mort şi potcoavele de aur care îi

vor reveni lui. Dintr—o dată, o mână se abătu asupra lui şi îl prinse. Şi iarăşi fu întors şi
răsucit pe toate părţile. Băieţelul grădinarului se afla în seră, împreună cu un prieten.
Văzuseră gândacul de gunoi şi se gândiseră să se distreze cu el. L—au înfăşurat într—o
frunză de viţă de vie şi l—au pus la căldură, în buzunarul de la pantaloni.
Acolo a început să dea din picioruşe şi să zgârie frunza, până, ce băieţelul l—a apăsat
tare. Au ajuns la lacul cel mare de la capătul grădinii. Acolo, gândacul de gunoi a fost pus pe
un sabot vechi de lemn, rupt, fără călcâi. Drept catarg, i—au pus un băţ, iar gândacul a fost
legat de catarg cu aţă albă. Era căpitan de navă şi trebuia să—l navigheze!
Lacul era foarte mare. Gândacul credea că a ajuns la oceanul de care auzise şi era atât de
uluit, încât căzu pe spate, cu picioarele în aer. Sabotul de lemn plutea dus de curent. Dar, dacă
micuţa corabie se depărta prea mult, unul dintre băieţi îşi sufleca pantalonii şi o aducea lângă
mal. La următoarea îndepărtare de mal, băieţii au fost strigaţi şi s—au grăbit spre casă, lăsând
la voia întâmplării sabotul, care se ducea tot mai departe în larg. Bietul gândac era
înspăimântat. Nu putea zbura, pentru că încă era legat de catarg. O muscă veni în vizită.
—Minunată vreme avem, nu—i aşa? întrebă musca. Aici pot să mă aşez şi să mă
încălzesc la soare, pe tine. Eşti foarte confortabil.
—Ți—ai ieşit din minţi? Nu vezi că sunt legat?
—Da, dar eu nu sunt legată, a spus musca, luându—şi apoi zborul.
„Acum ştiu cum este lumea, gândi gândacul de gunoi. Este o lume mizerabilă. Eu
sunt singurul suflet respectabil din lume. Mai întâi mi se refuză potcoave de aur, apoi
trebuie să mă bag într—o pânză udă, după aceea îmi bagă pe gât o nevastă! Şi, după ce
fac o vizită scurtă în lume, să văd cum este, vine un pui de om şi mă leagă pe o corabie
pe marea zbuciumată! Şi între timp, calul împăratului se plimbă cu potcoave de aur! Să
nu—ţi vină să urli? Dar nu poţi să te aştepţi la înţelegere din partea lumii.
Povestea vieţii mele este foarte interesantă, dar ce folos dacă nimeni nu o s—o
cunoască? Păi lumea nici nu merită s—o cunoască, altfel mie mi—ar fi dat potcoave de
aur în grajdul împăratului. Dacă mi—ar fi dat potcoave de aur, toată lumea m—ar fi
respectat în grajd. Acum, m—au pierdut, şi împăratul şi lumea. Totul s—a sfârşit!"
Dar nu se sfârşise. S—a ivit o barcă în care erau nişte fete.
—Ia te uită, un sabot! a spus una dintre ele.
—Şi de el e legat un gândăcel!
Se apropiară imediat de sabot, îl ridicară şi una dintre fete luă o foarfecă şi îi tăie
aţele, fără să îl atingă. Apoi au ajuns la mal şi fetele l—au lăsat în iarbă.
—Târăşte—te sau zboară, dacă poţi, a spus fata. Libertatea e un lucru minunat!
Şi gândacul de gunoi se duse în zbor şi intră prin fereastra unei clădiri mari,
îngropându—se epuizat în coama lungă, fină, a calului împăratului, care stătea în
grajdul din care plecase gândacul. Se agăţă bine în coamă şi se puse să cugete.
„Uite, stau pe calul împăratului, ca un călăreţ. Dar ce spun eu? Acum îmi e
limpede! De ce a primit calul împăratului potcoave de aur? Şi fierarul m—a întrebat.
Calul împăratului a primit potcoave de aur de dragul meu!"
Acum, gândacul de gunoi se simţea foarte bine.
„Da, călătoria îţi limpezeşte gândurile", şi—a spus el.
Soarele strălucea minunat.
„Lumea încă nu a înnebunit", îşi spuse el. Doar trebuie să ştii cum s—o iei.
Lumea era de fapt minunată: calul împăratului primise, de dragul lui, potcoave de aur.
Asta pentru că el, gândacul de bălegar, urma să—l călărească.
—Acum o să cobor şi o să le spun celorlalţi gândaci cât de multe se fac pentru mine. Am
să le spun cât de mult mi—a plăcut călătoria peste hotare, dar că am să rămân acasă,
până când potcoavele calului se vor toci.
TATA FACE ÎNTOTDEAUNA BINE CEEA CE

FACE 1861 What the Old Man Does Is Always Right
Am să vă spun o poveste pe care am auzit—o când eram băieţel şi, de câte ori m—
am gândit la ea, mi s—a părut mult mai frumoasă, pentru că aşa e cu poveştile, ca şi cu
mulţi oameni: cu cât îmbătrânesc, cu atât devin mai buni. Iar acest lucru este minunat!
Bineînţeles că aţi fost la ţară. Aţi văzut şi case de ţară, cu ţigle pe acoperiş. Muşchiul şi
ierburile cresc în voie. Sus, lângă coş, este un cuib de barză — nu se poate fără berze. Pereţii
sunt aplecaţi, ferestrele joase, şi doar una poate fi deschisă. Soba este puţin cam pântecoasă,
ca o oală de pământ, iar peste gard atârnă tufişurile. Lângă curte este un mic iaz, pe care
pluteşte o raţă cu răţuştele ei. In curte mai e şi un câine, care latră la oricine trece pe acolo.
O asemenea casă se afla la ţară, iar în ea locuia o familie: un fermier şi soţia lui.
Oricât de puţin ar fi avut, aveau un lucru de prisos: un cal care păştea în şanţul de la
şosea. Tatăl îl călărea când mergea la oraş, vecinii îl împrumutau şi îşi mai scotea şi el
nutreţul. Dar vreau să vă spun că pentru ei ar fi fost mult mai profitabil să—l vândă sau
să—l schimbe pe ceva mai folositor. Dar pe ce?
—Tată, tu eşti cel mai în măsură să judeci, a spus nevasta. Acum se ţine târg la oraş.
Du—te acolo şi vinde calul pe bani sau fă un schimb bun. Pe orice l—ai schimba, tot
bine o să fie. Du—te la târg!
Apoi nevasta i—a legat cravata la gât, pentru că ştia să facă mai bine decât el
treaba asta. I—a făcut două noduri şi arăta foarte mândru aşa, apoi i—a şters pălăria cu
palma, l—a sărutat şi dus a fost, călare pe calul pe care trebuia să—l vândă sau să—l
schimbe. Da, tata ştia să judece mai bine ce şi cum...
Soarele dogorea. Pe cer nu era nici un nor. De pe drum se ridica praf, pentru că
spre târg se îndreptau mulţi oameni, în căruţe, călare sau pe picioare. Era o căldură de
te topeai, şi nici un pic de umbră.
Un om mergea pe picioare, trăgând o vacă. Era o vacă frumoasă.
„Cred că vaca asta dă un lapte gustos, se gândi ţăranul nostru. Ce—ar fi să fac un
schimb?"
—Ascultă, tu, cel cu vaca, ce—ai zice să vorbim ceva? Uite aici un cal, care, zic eu, face
mai mult decât o vacă, dar nu contează! Mie o vacă îmi e mai de folos. Ce zici, facem
schimbul? —Da, cum nu? a spus omul cu vaca. Şi făcură schimbul.
Au bătut palma, şi acum ţăranul putea să se întoarcă acasă. La urma urmei, îşi
făcuse treaba pentru care pornise la drum. Dar el plecase la târg, şi acolo avea să
meargă, cu tot cu vacă.
A mai mers o bucată de drum şi curând a ajuns lângă un om care trăgea o oaie.
Era o oaie frumoasă, cu multă carne şi multă lână.
„Mi—ar plăcea s—o am, se gândi ţăranul. Vara ar putea să pască iarba de pe
lângă casă, iar iarna o putem lua cu noi, în casă. De fapt, ar fi mai bine să avem o oaie pe
lângă casă, nu o vacă."
—Ce zici, îţi dau vaca în schimbul oii? îl întrebă pe cel cu oaia.
Omul cu oaia era mai mult decât încântat, aşa că făcură schimbul, iar ţăranul
nostru merse mai departe spre târg, cu oaia de funie. Pe drum a văzut un om cu o gâscă
mare sub braţ,
—Ce gâscan mare ai! a spus el. Are şi pene şi e şi gras. Ce bine i—ar sta pe iazul nostru.
Mama ar putea să—i dea de mâncare coji şi alte resturi rămase de la noi. Şi de multe ori
a spus că ar vrea şi ea o gâscă. Atunci, o s—o aibă! Nu vrei să facem schimb? îţi dau oaia
pe gâscă.
Omul abia aştepta un aşa chilipir şi făcură pe loc schimbul.
Ţăranul luă gâscă. Era aproape de oraş şi mulţimea se îndesea. Peste tot, numai
oameni şi animale. Mergeau pe drum, prin şanţ, pe unde apucau. Şi văzu un om cu o
găină legată de picior, ca să nu fugă de frică. Era o mândreţe de găină, mare, din cele cu
coada scurtă, care cotcodăcea, ce voia să spună, nu se ştie. Dar ţăranul nostru o văzu şi
se gândi: „E cea mai frumoasă găină din câte am văzut. E mai frumoasă chiar decât
găina popii. Cred că aş face o bună afacere să o schimb pe gâscă".
—Nu vrei să facem schimb? întrebă el.
—Să schimbăm? întrebă şi celălalt. Da, nu e o idee rea. Şi făcură schimbul.

Făcuse drum lung până în oraş. Era căldură mare, iar el era obosit. Nu i—ar fi
stricat o duşcă de băutură şi ceva de mâncare. Ajunsese lângă han. Voia să intre, dar un
slujitor de—al hangiului tocmai ieşea, având în spinare un sac plin.
—Ce ai acolo? întrebă ţăranul, curios.
—Un sac cu mere stricate, răspunse omul. Bune pentru porci.
—O grămadă? Aş vrea să vadă mama. Anul trecut, mărul nostru a avut un singur fruct,
pe care l—am ţinut pe masă până a putrezit. Acum ar putea să vadă o grămadă. Dă—
mi—le mie! —Şi ce—mi dai în schimb?
—Ce să—ţi dau? Găina mea.
Îi dădu găina pentru mere şi intră în han, unde se opri la băuturi. Şi—a lăsat sacul
lângă soba în care ardea focul, dar nu s—a gândit la asta. în încăpere erau o grămadă
de oameni: geambaşi de cai, negustori de vite şi doi englezi — ăştia sunt bogaţi peste
măsură, le plesnesc buzunarele de bani de aur şi se înnebunesc după pariuri.
Să vedem ce a urmat.
Dinspre sobă se auzea un sfârâit. Erau merele, care începuseră să se coacă.
—Ce e asta? întrebară unii.
Curând, toţi aflară povestea omului, cu calul schimbat pe vacă şi până la sacul cu mere.
—Sigur o să te scarmene acasă nevasta, a spus unul dintre englezi. O să—ţi tragă o papară...
—Ba nu, o să mă pupe, a spus ţăranul. Mama o să spună aşa: „Ce face tata e
întotdeauna bine".
—Punem pariu? spuseră englezii. Pe un butoiaş cu bani de aur. Unu la o sută! Ce zici?
—Nu vreau un butoiaş. Un obroc mai mititel e de ajuns, a spus ţăranul. Nu pot să bag în
rămăşag decât sacul ăsta de mere, plus pe mine şi pe mama.
Şi bătură palma. Hangiul a scos căruţa, englezii şi ţăranul au urcat în ea, cu tot cu
merele putrezite, şi aşa au ajuns la casa ţăranului.
—Bună seara, mamă, bună seara şi ţie, tată, am făcut un schimb.

—Da, tu ştii cel mai bine cum se face, a spus femeia, luându—l de mijloc şi uitând şi de
sac şi de străini.
—Am dat calul pe o vacă.
—Ce bine! O să avem lapte! a spus nevasta. Acum putem să bem lapte şi să facem unt şi
brânză. Minunat schimb!
—Da, dar am schimbat vaca pe o oaie!
—Asta e şi mai bine, a spus ea. Ce deştept eşti! Avem o grămadă de nutreţ pentru o oaie.
O să avem şi lapte de oaie, putem să facem brânză, şi ciorapi de lână, chiar şi o cămaşă
de noapte din lână. Vaca nu ne dădea toate astea. Eşti foarte deştept, tată.
—Da, dar am schimbat oaia pentru o gâscă.
—Tată, chiar o să avem gâscă de Crăciun, anul ăsta? Mereu te gândeşti la mine! Ce
frumos din partea ta!
—Da, dar am schimbat—o pe o găină, a spus soţul.
—O găină! Doamne, de când îmi doream să am şi eu o găină în bătătură. Găina face
ouă, o să avem pui şi apoi o poiată de găini!
—Da, dar am schimbat găina pe un sac plin cu mere stricate.
—Vino să te pup, a spus nevasta. Mulţumesc, bărbate! Cât ai lipsit, ţi—am făcut ceva bun.
O omletă cu maghiran şi nu aveam maghiran. Aşa că m—am dus la învăţător, ştii că au
acolo. Dar nevastă—sa e o măgăriţă, o ştii tu. Am întrebat—o dacă poate să—mi
împrumute puţin maghiran. Şi ce crezi că mi—a zis scorpia? Că la ei în grădină nu creşte
nici măcar un măr putrezit, nici măcar aşa ceva nu mi—ar putea împrumuta. Acum pot eu
să—i împrumut unul. Ba chiar zece, ba chiar un sac întreg! Bună glumă, tată. Hai să te pup!
Şi îl sărută apăsat.
—Ferice de voi, au spus englezii. Săraci şi fără griji. Merită banii.
Şi plătiră o măsură de bani de aur ţăranului care, în loc de o chelfăneală, primise un
sărut.
Da, într—adevăr, merită să te ştie nevasta cel mai înţelept şi mai drept din lume.
Povestea asta am auzit—o eu pe când eram copil şi acum aţi aflat şi dumneavoastră de
ce tata are întotdeauna dreptate.
OMUL DE ZĂPADĂ
1861 The Snow Man
„E un ger atât de straşnic, încât îmi trosneşte tot trupul, se bucura omul de zăpadă. E
drept că vântul ăsta îţi arde sufletul. Şi cum se mai zgâieşte învăpăiatul ăla de colo !
(Vorbea de soare, care tocmai asfinţea;) Pe mine să nu mă facă să clipesc, că―mi feresc
eu bine cioburile din cap."
Vezi că, în loc de ochi, omul de zăpadă avea în cap două cioburi mari, în trei colţuri,
dintr―un olan de pe acoperiş ; gura îi era alcătuită dintr―o greblă veche, aşa că avea şi dinţi.
Se născuse în ţipetele de bucurie ale băieţilor, venirea lui pe lume fusese sărbătorită în
sunetele zurgălăilor şi pocnetelor de bice ale săniilor.
Soarele apusese, luna plină răsărise rotundă şi mare, limpede şi mândră în aerul albastru.
„Uite―l că se iveşte acum din partea astălaltă !", se minuna omul de zăpadă. Voia să spună
cu asta că soarele se arată din nou. „Văd că l―am dezobişnuit să se mai zgâiască aşa !
N―are decât să stea agăţat acolo şi să dea lumină, să mă pot vedea şi eu cum sunt.
De―aş şti numai cum să fac s―o iau din loc ! Mult mi―ar plăcea să fac puţină mişcare
! Dacă aş putea, m―aş duce acolo, jos, să mă dau pe gheaţă, cum fac băieţii ; numai că
nu mă pricep la treaba asta, nu ştiu cum se patinează."
—Hai ! Hai ! lătra bătrânul zăvod prins în lanţ ; era cam răguşit şi nu mai putea rosti bine :
„Ham ! Ham!"
Răguşeala i se trăgea încă de pe când era câine de ţinut în casă şi zăcea tot timpul la
căldură, sub vatră.
—Lasă, reluă dulăul, că te―nvaţă el soarele să alergi ! Am văzut ce―a păţit înaintaşul
tău de anul trecut şi chiar cei dinaintea lui, în alţi ani. Hai ! Hai ! S―au dus cu toţii.,.
―Nu te―nţeleg, prietene, răspunse omul de zăpadă. Ăla de colo, de sus, să mă―nveţe
să alerg ? (Vorbea de lună, pe care el o credea tot soare.) Mai adineauri, când m―am
încruntat la el, a şters―o, dar acum văd că a apărut în partea cealaltă.
―Habar n―ai de nimic ! zise dulăul. E drept că abia te―ai înfiripat şi că de aceea nu ştii
nimic. Aia pe care o vezi acum e luna ; ăla de mai înainte a fost soarele ; vine mâine iarăşi şi
te―nvaţă el cum s―o iei în jos, de―a lungul şanţului. Se schimbă vremea în curînd ; simt
asta în laba mea stingă dindărăt ; mă―nţeapă şi mă doare : să ştii că se schimbă vremea !
„Nu―l înţeleg, şi pace ! îşi zicea omul de zăpadă. Dar parcă simt ceva neplăcut
auzindu―l cum vorbeşte. Vasăzică, ăla care se zgâia aşa la mine şi a luat―o din loc,
soarele, cum îi zice câinele, nu mi―e prieten."
—,,Hai ! Hai !" latră zăvodul, se învârti de trei ori în jurul cozii şi apoi se vârî în cuşca
lui, să mai tragă un pui de somn.
Într―adevăr, vremea se schimbă. Către dimineaţă, se lăsă o ceaţă deasă şi umedă peste
întreaga împrejurime ; mai .târziu, se stârni un vânt îngheţat ; gerul te strângea în chingi ; dar
când se ridică soarele, ce minunăţie ! Arborii şi tufele se înveşmântară în chiciură, aducând a
pădure de mărgean, şi toate crengile străluceau ca năpădite de flori albe. Rămurelele gingaşe,
fără număr, care, în timpul verii, sunt tăinuite de puzderia de frunze, ieşeau acum la iveală.
Totul părea o horbotă strălucitor de albă ; din fiecare rămurea ţâşnea o rază orbitoare.
Mesteacănul se legăna în vânt ; era plin de viaţă cum numai vara sunt copacii : era
negrăit de frumos ! Şi când soarele strălucea, ah, cum sclipea şi scâteia totul de parcă
s―ar fi presărat praf de diamante peste toate şi ar fi licărit peste covorul de zăpadă de
pe pământ nestemate mari, sau puteai să―ţi închipui că s―au aprins mii şi mii de
luminări care ardeau cu o flacără mai albă decât zăpada însăşi !
—E minunat ! se bucură o tânără fată care, însoţită de un tânăr, intrase în grădină.
Se opriseră amândoi în apropierea omului de zăpadă şi se desfătau la vederea
arborilor sclipitori.
―O privelişte mai frumoasă ca asta nu se poate dărui vara ! grăi fata şi ochii îi luceau.
―Şi nici un voinic ca ăsta de―aici ! răspunse tânărul, arătând spre omul de zăpadă. E
straşnic !
Fata râse, făcu omului de zăpadă un semn şi se porni să se joace cu prietenul ei, făcând să
trosnească şi să şuiere zăpada sub paşii lor, de parcă ar fi călcat pe coji de nuci.
―Cine erau ăştia doi ? îl întrebă omul de zăpadă pe dulău după ce tinerii plecară. Eşti
de mai multă vreme în curtea asta ; îi ştii ?
―Cum să nu ! răspunse dinele. Ea m―a mângâiat pe blană şi el mi―a aruncat un os.
Pe ăştia doi nu―i muşc !
―Dar oare ce înfăţişează ei ? dori să ştie mai departe omul de zăpadă.
―Nişte îndrăgostiţi, răspunse zăvodul. O să se mute şi ei într―o cuşcă şi o să roadă
împreună oase. Hai ! Hai !
―Te pomeneşti că or fi nişte făpturi ca tine şi ca mine ! se miră omul de zăpadă.
―Nu, ei fac parte dintre stăpâni, îl lămuri dinele; Fireşte, când de―abia ieri ai venit pe
lume, nu prea ştii mare lucru. Văd asta în tine. Pe când eu, deh, am şi vârsta şi
experienţa necesară ; îi cunosc pe toţi de―aici din casă şi am mai apucat şi o vreme când
nu stăteam aşa în frig şi legat în lanţ. Hai ! Hai !
―Frigul e minunat ! găsi omul de zăpadă. Povesteşte, povesteşte―mi mai departe !
Numai nu tot zăngăni din lanţ, cărnii trosneşte tot trupul !
—Hai ! Hai ! latră dulăul. Eram un pui atât de mic, mic şi drăgălaş, ziceau ei ; pe atunci mă
ghemuiam colo sus, m casa boierească, într―un jilţ acoperit cu pluş, sau mă răsfăţam în
poala stăpânei; mă pupau în bot, îmi ştergeau lăbuţele cu batista brodată şi îmi ziceau :
„Bubi, dragă Bubi, dulce Bubi !" Dar, după un timp,, mă făcusem prea mare pentru a m a
mai ţine sus, aşa că m―au dăruit portăresei. Am ajuns în locuinţa de la subsol. Poţi privi
înlăuntrul ei chiar de acolo de unde te afli ; poţi vedea şi odaia în care fusesem boier, căci
asta am fost în ochii portăresei. E drept că locul era mai strimt decât odăile de sus, dar era
mai tihnit, copiii nu mă tot târau şi smuceau întruna, cum făceau ăi de sus. Căpătăm hrană
la fel de bună ca înainte, ba chiar mai bună. îmi aveam perna mea şi era acolo şi o sobă ;
pe―o vreme ca asta e tot ce poate fi mai frumos pe lume ! Mă furişam sub sobă şi mă
cuibăream acolo după plac. Ah, mai visez şi acum soba aia ! Hai ! Hai !
—Să fie oare o sobă chiar atât de frumoasă ? întrebă omul de zăpadă. Seamănă cu mine
? —E tocmai opusul tău ! E ca un corb de neagră şi are un, gât lung cu inele de alamă.
Mănâncă la lemne de―i ţâşnesc flăcări din gură. Trebuie să te ţii cât mai aproape ele ea,
şi dacă te vâri cu totul sub ea, să ştii că e foarte plăcut, Dacă te uiţi pe fereastra aia, o
poţi vedea chiar de acolo de unde stai tu.
Şi omul de zăpadă se uită într―acolo şi zări o namilă lucioasă, cu gât lung şi cercuri
de alamă, pe care o lumina de jos focul. Un simţământ ciudat îl încercă pe omul de
zăpadă, o nelinişte pe care nici el n―o înţelegea şi nici n―o putea tâlcui ; o nelinişte pe
care o cunosc însă toţi oamenii care nu sunt de zăpadă.
—Dar de ce ai părăsit―o ? întrebă omul de zăpadă. Simţea, nu ştiu cum, că soba trebuie
să fie de neam femeiesc. Şi nu pricep mai ales de ce ai plecat de―acolo.
—N―aveam încotro, îl lămuri câinele. M―au dat pe uşă afară şi m―au pus aici în lanţ. Îl
muşcasem de picior pe boierul cel tânăr fiindcă mi―a luat osul pe care―l rodeam ; os
pentru os, aşa cred eu că e drept ! Asta, ei mi―au luat―o în nume de rău şi de―atunci
m―au pus în lanţ şi mi―am pierdut şi glasul ; auzi şi tu ce răguşit sunt : Hai! Hai ! Nu
mai pot vorbi pe limba celorlalţi câini. Hai ! Hai ! Şi aşa s―a terminat povestea !
Dar omul de zăpadă nu―l mai asculta ; se uita ţintă prin fereastra de la subsol în
locuinţa portăresei, unde, în mijlocul odăii, stătea pe cele patru picioare de fier soba,
care părea să fie de înălţimea omului de zăpadă.
„Cât de ciudat trosneşte totul în mine ! gândi el. N―am să pot oare niciodată
pătrunde acolo înăuntru ? E o dorinţă cât se poate de nevinovată şi doar toate dorinţele
noastre nevinovate se împlinesc ! Trebuie să intru în odaia de colo, să mă reazăm de
sobă, chiar de―ar fi să sparg geamul şi să intru pe fereastră !"
―N―ajungi tu acolo, înăuntru, cât e lumea ! vorbi câinele. Şi dacă te apropii cumva de
sobă, apoi te―ai dus ! Hai ! Hai !
―Cred că m―am dus şi aşa ! răspunse omul de zăpadă. Parcă mă prăbuşesc.
Omul de zăpadă stătu toată ziua cu privirile aţintite, prin fereastră, în încăperea de la subsol
; soba răspândea o lumină blinda, nici ca a lunii, nici ca a soarelui ; nu, doar atât cât
poate lumina o sobă dacă are ce mistui. De câte ori se deschidea uşa odăii, soba îşi scotea
limba de foc — ăsta era obiceiul ei ; atunci văpaia se încingea roşie, luminând faţa albă a
omului de zăpadă, împurpurându―i întreaga făptură !
—Nu mai pot ! zicea el. Ce bine―i stă sobei când scoate aşa limba la mine !
Noaptea era lungă ; dar omului de zăpadă nu i se părea tot aşa ; stătea acolo, cufundat în
frumoasele lui gânduri care, de atâta ger şi frământare, îngheţau de trosneau.
Dimineaţa, geamurile locuinţei de la subsol fură acoperite de cele mai minunate flori
de gheaţă din câte şi―ar fi dorit vreodată omul de zăpadă, numai că ele S împiedicară
să mai vadă soba pe care şi―o închipuia ca pe―o făptură femeiască încântătoare. în
jurul lui totul începu să trosnească şi să pârâie ; era un ger cumplit, din acelea care fac
bucuria unui om de zăpadă. Al nostru însă nu se bucura — cum ar fi putut să se simtă
fericit, când el suferea din pricina sobei ?
—Asta―i o boală grea pentru un om de zăpadă, zise dinele. Am suferit şi eu de ea, dar
m―am vindecat. Hai ! Hai ! latră el şi urmă : Se schimbă vremea !
Vremea se schimbă într―adevăr; sosise dezgheţul. Moina creştea ; omul de zăpadă
scădea. Nu spunea nimic, nu se văita şi tocmai asta era nenorocirea.
Într―o dimineaţă se prăbuşi cu totul. Şi iată, în locul unde stătuse el, se iţi ceva care
aducea a coadă de mătură : slujise de sprijin copiilor care ridicaseră omul de zăpadă.
„Abia acuma înţeleg de ce se sfârşea el atât de dorul sobei ! îşi zise dinele. Uite aici un
fier de curăţat sobe, pe care omul de zăpadă îl avea înfipt în trupul lui ! Asta―i ceea
ce―l scurma, dar acuma i―a trecut. Hai ! Hai !"
Puţin după aceea trecu şi iarna...
„Hai ! Hai !" lătra dulăul cel răguşit, iar fetele din casă cântau :
„Salcie, scoate―ţi mănuşa de lână,

Tu, asprişoară, ieşi din ţărână !
Cucuie, cântă ! Şi tu, ciocârlie !
Căci primăvara―i gata să vie.
«Cucu» şi―apoi «cip―cirip» cânt şi eu,
Soare iubit, dă―ne raze mereu !"
Şi nimeni nu se mai gândea la omul de zăpadă.

ÎN CURTEA RAȚELOR
1861 The Portuguese Duck
O raţă a fost adusă din Portugalia — unii zic că din Spania, dar oricum nu
contează, pentru că tot Portugheza i s—a spus. A făcut ouă, a fost tăiată şi servită la
masă. Aşa i—a fost scris. Toţi cei ieşiţi din ouăle ei au fost numiţi Portughezii. Iar asta
însemna ceva. Dintre toţi bobocii, o singură răţuşcă a rămas în curtea raţelor, o curte în
care aveau voie să intre şi găinile, şi în care cocoşul se purta ca un stăpân arogant.
—Nu sufăr să aud acel „Cucurigu", a spus Portugheza. Dar e frumos, trebuie să
recunosc, deşi nu e răţoi. Ar trebui să se mai controleze, dar este o artă să ştii să te
controlezi. Asta vine din creştere. Numai păsărelele care cântă în teiul de lângă grădină
au aşa ceva. E ceva mişcător în cântecul lor. O să—i spun Portugalia. Dacă aş fi avut o
pasăre ca asta, aş fi fost o mamă bună pentru ea. O am în sângele meu portughez!
Chiar în timp ce vorbea, a venit o pasăre mică. O urmărise pe acoperiş motanul,
iar ea scăpase cu o aripă frântă, căzând în curtea raţelor.
—Aşa e motanul ăsta, un ticălos! a spus Portugheza. îl cunosc de pe când eram eu însumi
o răţuşcă mică! Şi o asemenea creatură are voie să umble în voie pe acoperişuri! Nu cred
că aşa ceva s—ar fi putut întâmpla în Portugalia!
Şi o căina pe biata pasăre, împreună cu celelalte ţaţe, care nu erau portugheze. —
Micuţa de ea, spuseră raţele, venind cu toatele lângă pasăre. E adevărat că noi nu cântăm,
dar avem în noi corzi muzicale, pe care le simţim, chiar dacă nu vorbim despre ele.
—Eu vreau să vorbesc despre asta, a spus Portugheza. Şi vreau să fac ceva, pentru că e
de datoria noastră!
S—a dus la vasul cu apă şi a început să dea puternic din aripi, încât biata păsărică
aproape că se înecă în potopul venit pe capul ei. Dar era cu intenţie bună.
—Este o faptă bună, a spus ea. Ceilalţi ar putea să ia exemplu!
—Cirip, a spus păsărică.
Avea o aripă ruptă şi nu se mai putea scutura, dar înţelesese că e spre binele ei.
—Doamnă, aveţi o inimă tare bună, a spus ea, dar după aceea n—a mai insistat.
—Niciodată nu m—am gândit la bunătate, a zis Portugheza. Dar ştiu că iubesc toate
animalele, mai puţin pe motan. Însă cine mă întreabă pe mine? Eu sunt străină, după
cum probabil îţi dai seama din accent şi după pene. Răţoiul meu este de aici şi nu îi
curge în vene sângele meu, aşa ca nu—mi dau aere. Dacă te înţelegi, cu cei de aici, să ştii
că este datorită mie.
—E din Portocalia, a spus un boboc mai sprinţar, iar celelalte raţe, de viţă mai puţin
nobilă, au găsit cuvântul adorabil.
Aşa că şi—au făcut semne din cioc şi au spus cu toate „mac". Era un boboc foarte
deştept. Apoi se îndreptară spre pasărea rănită.
—Este adevărat, Portugheza stăpâneşte bine limba. Ciocurile noastre nu sunt făcute
pentru cuvinte mari. Dar participăm şi noi. Dacă nu facem nimic pentru tine, ne ţinem
totuşi ciocul. —Ai o voce aşa frumoasă, a spus una dintre cele mai bătrâne. Trebuie să
fie încântător să ştii că atâta lume iubeşte cântecul tău. Evident, eu nu ştiu să cânt. Aşa
că am să—mi ţin gura închisă. E mai bine decât să spui vreo prostie, aşa cum fac alţii.
—Nu mai tăbărâţi pe ea, a spus Portugheza. Are nevoie de odihnă şi îngrijire. Pasăre
mică, mai vrei puţină apă?
—Nu, mulţumesc, a răspuns aceasta. Vreau să rămân uscată.
—Pe mine nu mă poate vindeca decât o cură de apă, a spus Portugheza. Şi distracţia este
foarte bună. Acum vor veni în vizită găinile. Printre ele sunt şi două găini chineze.
Poartă pantaloni şi sunt deosebit de bine crescute. Au fost importate, ceea ce le ridică
mult în ochii mei.
Au venit găinile, împreună cu cocoşul. Care cocoş era foarte politicos astăzi.
—Eşti o adevărată pasăre cântătoare, a spus el, şi cu vocea ta mititică faci ce poţi. Dar ca
să fii auzit, ai nevoie de o voce mai aşa... mai de locomotivă.
Cele două găini chineze se uitau cu uimire la pasărea cea mică. Părea atât de
plouată după potopul de apă, încât semăna cu o găină chineză.
—Ce frumoasă e! au spus ele.
—Sigur aparţii speciei noastre. Raţele, chiar şi Portugheza, sunt păsări cu pieliţă la picioare,
după cum ai observat. Nimeni nu se oboseşte să ne cunoască bine, aşa cum suntem noi, în
realitate. Nici măcar printre găini, deşi suntem născute în familii înalte. Aşa că rămânem
tăcute printre găinile care au alte principii decât ale noastre. Dar ne uităm după calităţi,
după bunătate, deşi este greu să recunoşti că aici nu există. Cu excepţia noastră şi a
cocoşului, nimeni din casa asta nu are calităţi deosebite. Dar sunt cu toate respectabile. Cât
despre locuitorii din curtea raţelor, nu poţi spune acelaşi lucru. Ai grijă, mică pasăre, să nu
ai încredere în cine nu are coadă lungă. Sunt păsări perfide. Aceea pestriţă de acolo, cu aripi
mari, e foarte certăreaţă şi nu permite nimănui să aibă ultimul cuvânt. Şi nu are niciodată
dreptate. Raţa aceea grasă vorbeşte de rău aproape pe toată lumea, ceea ce este contrar
naturii noastre. Dacă nu poţi să spui ceva frumos, atunci ar trebui să ţii gura închisă.
Portugheza este singura care are puţină creştere şi cu care mai putem vorbi. Dar este prea
pasională şi Vorbeşte prea mult despre Portugalia.
—Ce au de şuşotit atâta chinezoaicele alea? se întrebă o raţă. Mă plictisesc. N—am
vorbit niciodată cu ele.
A venit şi răţoiul, care—şi dădu cu părerea că pasărea cea mică e o vrabie de casă.
—Nu prea ştiu să le deosebesc, a spus el. Şi, în plus, nu are nici o importanţă. E ca un
instrument mecanic de făcut muzică. Ai văzut unul, le—ai văzut pe toate.
—Nu—l asculta, şopti Portugheza. E cât se poate de respectabil în afaceri, iar afacerile
sunt totul! Acum eu mă duc să mă odihnesc. Este de datoria mea să fiu grasă şi
frumoasă, atunci când voi fi împănată cu mere şi prune.
Şi se aşeză în bătaia soarelui, clipind dintr—un ochi. Pasărea cea mică începu să—
şi ciugulească penele de la aripa ruptă şi se apoi se aşeză lângă protectoarea ei. Soarele
era cald, era o plăcere să stai acolo. Vecinele—găini scurmau netulburate. De fapt, ele
veniseră doar pentru hrană. Chinezoaicele au plecat primele, urmate de celelalte.
Răţuşca cea isteaţă a spus despre Portugheză că în curând o să ajungă la cuşcaraţa ei.
Toate raţele se puseră pe chicotit: auzi, cuşcaraţa! Apoi repetară şi primul semn de
deşteptăciune al răţuştei, Portocalia, spunând că răţuşca e deşteaptă—foc. După ce s—
au distrat un pic, s—au pus toate să se odihnească.
Au stat ele aşa, când cineva a aruncat o găleată cu lături în curtea lor. Apa s—a
împrăştiat peste tot şi a deranjat toate păsările aşezate la odihnă, care s—au trezit brusc
şi au început să bată tare din aripi. S—a trezit şi Portugheza, care a căzut peste biata
păsărică. —Cirip! a spus aceasta. Doamnă, m—aţi călcat tare.
—De ce stai în calea mea? întrebă Portugheza. Dar ştii că ai obraz gros? Şi eu mă mai
supăr, dar nu spun niciodată „cirip!".
—Nu vă supăraţi, doamnă, a spus mica pasăre cântătoare. Acel „cirip" mi—a scăpat din cioc.
Portugheza nu—i mai acordă nici o atenţie, ci se repezi la lăturile aruncate peste gard,
ospătându—se pe cinste. Când a terminat şi s—a întors să se aşeze, păsărică a venit la ea

şi a încercat să o îmbuneze cu un cântec:
„Cirip, cirip,
Inima ta
Cântă mereu
Departe—departe
În zbor."
—Sunt la odihna de după masă, a spus raţa. Trebuie să înveţi regulile casei. Acum am
să adorm.
Mica pasăre era foarte abătută, pentru că avusese cele mai bune intenţii. Doamna
raţă s—a trezit şi păsărică a venit să—i dea un bob de grâu pe care—l găsise. I l—a pus
în faţă, dar ea nu dormise bine şi evident că era supărată.
—Asta să le—o dai găinilor, nu mie! a spus Portugheza. Şi nu mai sta aşa în faţa
mea! —Dar sunteţi supărată pe mine, a spus păsărică. Ce am făcut?
—Făcut! Ce expresie grosolană!
—Ieri, aici era soare, a spus mica pasăre, dar azi e întunecat. Sunt foarte îndurerată.
—Se pare că nu prea ştii nimic despre măsurarea timpului, a zis Portugheza. Ziua nu
s—a terminat încă, aşa că nu sta acolo să faci pe proasta.
—Vă uitaţi la mine foarte mâniată, aşa cum s—au uitat ochii aceia răi de pe acoperiş!
—Ce neruşinare! a spus Portugheza. Îndrăzneşti să mă compari cu motanul, care este
animal de pradă? Nu am nici o picătură de sânge rău în mine! Am avut grijă de tine şi
am de gând să te învăţ şi cum să te porţi!
Şi o muşcă pe biata pasăre de cap. Pasărea muri pe loc.
—Asta ce mai e? întrebă ea. Prea orgolioasă. N—a mai suportat. Mă rog, nu a însemnat
mare lucru pe lumea asta. Şi eu, care am fost pentru ea ca o mamă!
Cocoşul din vecini şi—a iţit capul în curtea raţelor şi a tras un cucurigu cu puterea
unei locomotive.
—O să omori pe careva cu cucurigul ăsta, a spus Portugheza. E vina ta! Biata pasăre
şi—a pierdut capul şi sunt şi eu pe cale să mi—l pierd.
—Nu prea ocupă mult loc acolo unde e, a spus cocoşul.
—Te rog să vorbeşti despre ea cu respect, a spus Portugheza. Era manierată şi cânta, şi
avea bună creştere. Era iubitoare şi bună la inimă, şi ar fi fost potrivită să fie ca
animalele acelea care îşi spun oameni.
Toate raţele s—au adunat în jurul micii păsări moarte. Raţele sunt păsări foarte
pasionale, fie că e vorba de invidie sau de compasiune. Şi cum nu aveau pe ce să fie
invidioase acolo, toate compătimeau. Aşa cum compătimeau şi cele două găinuşe chineze.
—Niciodată nu vom mai avea o pasăre cântătoare ca aceasta! Era aproape chineză!
Şi o plânseră şi cotcodăciră, şi măcăiră în cor. Dar ochii cei mai roşii tot raţele i—au
avut!
—Este clar, nu suntem deloc lipsite de inimă, au spus ele.
—Inimă! a zis Portugheza. Da, avem. Aproape ca în Portugalia.
—Să vedem acum dacă nu cumva găsim ceva în corpul ei. E important. Dacă una dintre
maşinile astea cântătoare se strică, oricum mai sunt o grămadă.
MELCUL ŞI TUFA DE TRANDAFIRI

1861 The Snail and the Rose-Tree
Grădina era înconjurată cu un gard viu din aluni, iar dincolo de acesta se aflau
câmpuri şi păşuni în care păşteau vaci şi oi. Dar în mijlocul grădinii se afla o tufă de
trandafiri, plină cu flori. Sub ea se afla un melc, care era foarte bogat: se avea pe el!
—Aşteaptă numai să vină vremea mea, spunea el. Am să realizez ceva mult mai
important decât să fac trandafiri sau alune, sau să dau lapte, cum fac oile şi vacile.
—Am mari speranţe de la tine, a spus tufa de trandafiri. Pot să te întreb când va fi asta?
—Nu mă grăbesc, a răspuns melcul. Prea eşti grăbită. Nu aşa se fac lucrurile mari.
În anul următor, melcul stătea cam în acelaşi loc de sub tufa de trandafiri, la soare.
Tufa producea mereu flori, mereu proaspete şi frumoase. Melcul se târî afară, scoase
coarnele şi apoi le retrase la loc.
—Totul arată la fel ca anul trecut! Nimic nu a progresat. Tufa de trandafiri nu face
altceva decât trandafiri. Nu îi place să ajungă la ceva mai bun!
Vara a trecut şi a venit toamna. Tufa de trandafiri a continuat să facă trandafiri şi
boboci până la căderea zăpezii. Vremea s—a făcut urâtă, umedă. Tufa de trandafiri s—a
aplecat la pământ. Iar melcul s—a îngropat în pământ.
A venit alt an. Au ieşit flori de trandafir, iar melcul s—a iţit din pământ.
—Acum eşti o tufă bătrână de trandafiri, a spus el. Curând va trebui să te gândeşti la
moarte. I—ai dat lumii tot ce ai făcut. Nu am timp să mă gândesc dacă ai făcut—o cu
folos sau nu. Dar este limpede că nu ai făcut nici cel mai mic lucru pentru dezvoltarea ta
interioară, altfel ai fi produs altceva. Poţi să justifici asta? Curând o să sfârşeşti ca lemn
de foc. înţelegi ce—ţi spun?
—Mă înfricoşezi, a spus tufa de trandafir. Nu m—am
gândit la asta.
—Nu. Să nu te superi, dar nu prea ai înclinare spre gândire. Te—ai gândit vreodată, de
una singură, de ce scoţi atâtea flori şi cum apar ele? De ce aşa şi nu altfel?
—Nu, a spus tufa de trandafiri. Eu înfloresc din bucurie. Nu pot să mă stăpânesc.
Soarele era atât de cald, aerul atât de înviorător! Am băut roua limpede şi ploaia tare.
Am respirat şi am trăit! în mine a venit o forţă din pământ şi de deasupra; am simţit o
bucurie mereu nouă, întotdeauna uriaşă şi, din cauza asta, a trebuit să înfloresc. Asta a
fost viaţa mea. Nu am ce—i face.
—Ai dus o viaţă foarte uşoară, a apus melcul.
—Da, desigur. Totul mi—a fost dat, a răspuns tufa de trandafiri. Dar tu ai primit chiar
mai mult! Tu eşti una dintre acele firi gânditoare, profunde, unul dintre cei dăruiţi, care
vor să uimească lumea.
—Asta nu mi—a trecut prin minte, a spus melcul. Lumea nu mă interesează deloc! Ce am eu
a face cu lumea? Eu îmi sunt destul.

—Dar oare nu toţi dintre noi trebuie să facem cât mai mult bine celorlalţi, să dăm tot ce
putem? Eu sunt o umilă tufă de trandafiri şi nu ştiu decât să dau trandafiri, dar tu, care
ai primit atât de multe, ce ai dat tu lumii? Ce îi dai tu lumii?
—Ce i—am dat? Ce îi dau? Nu—mi pasă de lume! Nu e bună de nimic! Nu e treaba mea
ce se întâmplă cu lumea! Tu faci trandafiri şi mai mult nu poţi. Lasă alunul să facă
alune. Lasă vacile şi oile să facă lapte! Fiecare îşi are publicul lui. Eu mă am pe mine!
Mă retrag în mine şi stau acolo. Lumea nu mă interesează!
Apoi melcul intră în casa lui şi îşi lipi uşa.
„E trist, îşi spuse tufa de trandafiri. Oricât de mult mi—ar plăcea, nu pot să intru
în mine. întotdeauna trebuie să ies în afară, să ies sub formă de flori. Petalele cad şi
zboară duse de vânt. Şi totuşi, am văzut unul dintre trandafirii mei prins într—o carte
de rugăciuni a unei femei.
Una dintre florile mele a fost prinsă la pieptul unei fete tinere, frumoase. Una a fost
sărutată de buzele unui copil fericit. Am făcut atâta bine! E o adevărată fericire. Asta
este viaţa mea!"
Şi tufa de trandafiri a continuat să înflorească, iar melcul să lenevească în casa lui.
Lumea nu îl interesa deloc.
Aşa au trecut anii.
Melcul se transformase de mult timp în pulbere, iar tufa de trandafiri, de asemenea. Chiar
şi trandafirul din cartea de rugăciuni se dusese de mult. Dar în grădină înfloreau
alte tufe de trandafir şi alţi melci se închideau în casele lor şi spuneau că nu le pasă de
lume. Să vă citesc de la început povestea?
Ar fi exact aceeaşi.
POVESTEA GHIOCELULUI
1863 The Snowdrop
Era în mijlocul iernii. Aerul era foarte rece, vântul era tare înţepător, înăuntrul uşilor
închise era cald şi bine, dar în afara caselor bine încălzite se afla ghiocelul, sau cel puţin
micuţa lui rădăcina, îngropată sub pământul acoperit de zăpadă.
Într―o zi, a început să plouă. Stropii de apă au străpuns neaua aşternută peste
pământ, au atins rădăcina ghiocelului şi au vorbit cu ea despre strălucirea lumii de
afară. Curând, o rază de soare şi―a făcut şi ea loc printre zăpada până la bulbul
ghiocelului, iar înlăuntrul lui a început să freamăte o reînnoită viaţa.
"Vino la mine," i―a zis floarea.
"Nu pot," i―a răspuns raza de soare. Nu sunt îndeajuns de puternică pentru a―ţi
deschide uşa! Atunci când va veni vara voi fi mult mai vânjoasa.
"Când va veni vara?" a zis floarea, şi a repetat această întrebare ori de câte ori o nouă
raza de soare îşi făcea drum până la ea. Mai era, totuşi, destulă vreme până la sosirea verii.
Zăpada întârzia încă peste ţarina, şi apărea o oglindă de gheaţă peste bălți în fiecare noapte.
"Cât timp îi mai trebuie verii ca să vină? Cât timp?" îşi spunea floarea. "Simt un aşa
de mare neastâmpăr şi poftă de viaţa în mine; trebuie să cresc, să mă lungesc, să deschid
uşa, trebuie să ies afară şi să fac o plecăciune pentru a―i spune verii "bună dimineaţa"!
Ah, ce vremuri fericite mă aşteaptă!"
Aşa că floarea s―a zbătut şi a crescut dinlăuntrul ei sub stratul de pământ pe care apa îl
înmuiase în afară, iar zăpada şi ţărână s―au încălzit, şi raza de soare i―a bătut iar la uşă.
Floricica a ieşit sub zăpadă cu nişte mici petale alb―verzui, înfăşurate strâns în nişte
frunzuliţe verzi, ce păreau că o apăra. Neaua era rece, dar era străpunsă de raza de soare,
aşa că era uşor să treci prin ea, mai ales ca raza de soare devenea tot mai puternică.
„Bine ai venit, bine ai venit!” cânta şi îi ura fiecare rază, iar floarea s―a înălţat
deasupra zăpezii, în lumea strălucitoare de afară. Razele de soare au mângâiat―o şi au
sărutat―o, aşa că şi―a desfăcut petalele, albe ca neaua, şi ornamentate cu dungi verzi.
Şi―a aplecat apoi capul, plină de bucurie şi modestie.
„Frumoasă floare!” i―a spus razele soarelui, „ce graţioasă şi delicată eşti! Eşti cea dintâi
şi eşti unică! Eşti iubirea noastră! Eşti clopoţelul ce vesteşte sosirea verii, frumoasă vara,
peste pământuri şi oraşe. Toată zăpada se va topi, vânturile reci vor fi alungate departe, şi
noi fi iarăşi la putere. Totul va deveni verde şi, după aceea, vei avea tovarăşi liliacul, florile
de salcâm şi trandafirii; dar tu eşti prima, atât de graţioasă şi delicată!”
Era aşa de bine! Parcă întreg văzduhul cânta, în vreme ce razele de soare se agăţau de
frunzele şi tulpina florii. Ea stătea în mijlocul zăpezii, atât de delicată şi aşa de uşor de
rupt, şi totuşi atât de puternică în frumuseţea ei tânăra; se înfăţişa cu rochia―i albă cu
dunguliţe verzi, anunţând vara. Mai era însă mult timp până la sosirea anotimpului
cald. Norii ascundeau soarele, şi vânturile îngheţate continua să sufle peste pământ.
„Ai sosit prea devreme!” i―au zis Vântul şi Vremea. „Mai avem încă putere şi o vei
simţi pe pielea ta, şi te vei lăsa înfrântă de noi. Trebuia să fi rămas liniştită acasă şi să nu
te arăţi tuturor. Nu a venit încă timpul tău!”
Era un ger de crăpau pietrele. Zilele ce au urmat nu au adus nici măcar o singură raza
de soare. Vremea putea să rupă floarea în două cu răceală ei. Cu toate acestea, ea avea
mai multă putere decât credea. Era puternică graţie bucuriei şi credinţei în vara, care
trebuia cu siguranţă să apară şi care fusese vestită de dorul ei adânc şi confirmat de
razele de soare. Aşadar, ea a rămas plină de încredere, cufundată în zăpadă, cu straiul ei
alb, aplecându―şi capul sub fulgii mari şi grei, în ciuda vanturilor îngheţate ca o loveau.
„Te vei rupe!” i―au zis ele, „şi te vei ofili, te vei ofili! Ce cauţi tu aici? De ce te―ai
lăsat ispitita să ieşi afară? Raza soare lui nu a făcut decât să îşi bată joc de tine. Acum
capeţi ceea ce primeşti, aiurita îndrăgostită a verii.”
„O, aiurita îndrăgostită de vară!” strigau copii, bucuroşi, „uite―o acolo, ce frumoasă
este, ce frumoasă e! E cea dintâi şi unica floare!”
Aceste vorbe o făceau să se simtă atât de bine pe floare, părând să o încălzească la fel
ca şi razele de soare. Din pricina fericirii, ea nici măcar nu a simţit atunci când a fost
ruptă. Era acum în mâna unei copile, sărutata de acea copilă, şi adusă într―o cameră
caldă, privită cu preţuire şi pusă în apă. „Ce învigorator, ce întăritor!” Floarea se
gândea că a venit dintr―o dată vara.
Fiica oamenilor din acea casă era o fată frumoasă, ce tocmai primise confirmarea la
biserică, la fel ca şi un prieten de―al ei. Prietenul ei învăţa pe atunci pentru un examen.
„Iat―o pe a mea aiurita îndrăgostită a verii,” a spus ea, apoi a luat delicată floare şi a
aşezat―o într―o hârtie parfumată, pe care erau scrise nişte versuri începând şi
terminându―se cu cuvintele „aiurita îndrăgostită de vară”. „Prietene, fii un aiurit
îndrăgostit al verii.” Fata îşi îmbia şi îşi luă în râs prietenul cu frumuseţea verii. Da, acest
lucru era cuprins în versuri, iar hârtia a fost împăturita ca o scrisoare, şi floarea fost pusă şi
ea în scrisoare. Înăuntru era întuneric, la fel ca în acele zile când era ascunsă în rădăcina.
Floarea a pornit într―o lungă călătorie, a stat în geanta unui poştaş, a fost presată şi
îngrămădită, un lucru nu tocmai plăcut, dar, până la urmă, chinurile au luat sfârşit.
Călătoria se terminase; scrisoarea a fost deschisă şi citită de către prietenul îndrăgit. Ce
fericit a fost! A sărutat scrisoarea şi a aşezat―o cu grijă într―o cutie, în care erau multe
alte frumoase versuri, neavând totuşi vreo floare în ele; ea era prima, unică, aşa cum îi
spuneau razele soarelui, iar asta era un lucru la care îi plăcea mereu să se gândească.
Floarea a avut timp destul pentru a se gândi la asta; s―a tot gândit cât a trecut vara, a
trecut şi iarna, şi a sosit încă o vară, înainte de a―şi face iar apariţia. De această dată
însă tânărul nu era deloc fericit. El a apucat nervos, deloc delicat, scrisoarea, şi a
aruncat―o, iar floarea a căzut pe podea. Era, desigur, turtită şi uscată, dar de ce o
arunce pe podea? Cu toate acestea era mai bine decât să ajungă în foc, acolo unde a ars
hârtia cu versuri. Ce se întâmplase, de fapt? Ce se întâmpla de multe ori... Floarea îl
făcuse să se simtă ca un aiurit îndrăgostit părea să nu fi fost decât o glumă; fata râsese
de el, aceasta nu mai era deloc o glumă, şi, în timpul verii, îşi făcuse alt prieten.
A doua zi dimineaţa, soarele a strălucit peste floarea presată, ce părea a fi pictată pe podea.
Servitoarea care mătura în camera a ridicat―o şi a aşezat―o într―una din cărţile de pe masă,
gândindu―se că, în timp ce făcuse curăţenie, căzuse pe podea. Floarea se afla iarăşi printre
versuri – nişte versuri mult mai frumoase – sau care, cel puţin, costaseră mai mult.
Ani după ani au trecut după aceea. Cartea stătea pe un raft, şi apoi a fost luată de
acolo pentru a fi citită. Era o carte bună; versurile şi cântecele din ea aparţineau
vechiului poet danez Ambrosius Stub, şi chiar meritau a fi citite. Omul care o citea
întorcea paginile una după alta.
„Hei, aici e o floare!” a zis el, „un ghiocel, un aiurit îndrăgostit al verii, un aiurit poet! Floarea
asta nu a fost pusă degeaba aici! Bietul Ambrosius Stub! Şi el a fost un aiurit îndrăgostit al verii,
un poet nebun. El a venit prea devreme pentru timpurile sale şi, din această cauză, a trebuit să
înfrunte îngheţate vânturi, şi să rătăcească pentru a avea un acoperiş
de la un moşier la altul, asemeni unei flori dintr―un pahar cu apa, sau a uneia aşezate
printre versuri rimate. Nebun al verii, nebun al iernii, nebun şi aiurit, dar cel dintâi,
unicul, mereu tânărul poet danez al acelor vremuri. Da, tu trebuie să rămâi ca un simbol
în această carte, tu mic ghiocel; ai fost pus aici cu un scop anume.”
În acest fel, ghiocelul a fost aşezat înapoi în carte, şi s―a simţit onorat şi fericit că era
un simbol în acea frumoasă carte de cântece, aparţinând celui dintâi în a cânta şi a scrie,
şi el tot un ghiocel, un aiurit îndrăgostit de vară, ce era privit drept un nebun în timpul
iernii. Floarea a înţeles aceste lucruri în felul ei, aşa cum noi interpretăm totul în felul
nostru. Aceasta este povestea ghiocelului.
CEAINICUL
1864 The Teapot
A fost odată un ceainic foarte mândru de el, mândru de porţelanul din care era făcut,
de trompa lui lungă, de mânerul larg. Avea ceva în faţă şi ceva în spate: trompa în faţă şi
mânerul în spate. Şi despre asta vorbea mereu. Dar nu vorbea niciodată despre capac.
Fusese puţin ciobit şi cineva îl reparase. Avea deci un defect şi nimeni nu este prea
bucuros să vorbească despre defectele lui — au ceilalţi grijă de asta. Paharele, cana de
smântână, zaharniţa, întregul serviciu de ceai, toţi aveau grijă să amintească de
slăbiciunea capacului şi abia apoi de mânerul lui bun.şi de excelenta trompă prin care
era turnat ceaiul. Iar ceainicul ştia foarte bine toate astea.
„Îi ştiu eu, îşi spunea el. Sunt foarte conştient de defectul meu şi îl recunosc. În el stă
toată umilinţa mea, toată modestia mea. Toţi avem defecte, dar toţi avem şi talente. Cănile
au primit câte un mâner, zaharniţa are un capac. Eu, evident, am şi de unele, şi de altele.
Dar am în faţă şi ceva ce alţii nu vor căpăta vreodată: o trompă prin care torn. Asta mă face
regele mesei de ceai. Zaharniţa şi cana de smântână au primit privilegiul de a fi maestrele
gustului, dar eu sunt cel care dă ceaiul, eu le dau oamenilor fericirea de a—şi potoli setea. în
interiorul meu, frunza chinezească este preparată în apa fierbinte şi fără gust."
În tinereţea lui necugetată, ceainicul spunea toate acestea, stând în picioare pe
masa de ceai pregătită. Atunci a fost ridicat de o mână foarte delicată. Dar mâna aceea
delicată era şi foarte stângace.
Ceainicul căzu. Trompa şi mânerul s—au rupt. De capac, ce să mai vorbim. Destul să
vorbim despre primele două.
Ceainicul zăcea leşinat pe podea, cu apa fierbinte şiroind în afară. Primise o
lovitură grea. Dar cel mai rău era că toţi râdeau de el şi nu de mâna aceea stângace.
„Iată ceva ce n—am să uit în viaţa mea, spuse ceainicul când şi—a depănat
întreaga viaţă pentru sine. Am fost declarat invalid şi m—au pus într—un colţ, iar în
ziua următoare am fost dat unei femei care venise să cerşească resturi de prin casă. Am
rămas fără glas, fără putere, şi înăuntru şi pe dinafară.
Dar de fapt pentru mine a început o viaţă mai bună. Eşti ceva şi dintr—o dată eşti
altceva. Au pus în mine pământ. Pentru un ceainic, asta este egal cu a fi îngropat. Dar în
pământ au pus un bulb de floare. Cine l—a pus acolo, nu ştiu. Mi s—a dat o
compensaţie pentru frunzele de ceai chinezesc şi pentru apa fiartă, ca şi pentru trompa
şi mânerul rupte. Iar bulbul de floare a stat în pământ, în mine. A devenit inima mea,
inima mea vie. Nu mai avusesem una înainte. In mine era viaţă, era vigoare, era
vioiciune, îmi bătea pulsul, bulbul creştea. Eram încercat mereu de emoţii. A înflorit.
Am văzut floarea, am admirat—o, am uitat de mine la vederea frumuseţii ei. Ce fericire
este să uiţi de tine, să te pierzi în alţii! Nu mi—a mulţumit. Nu mă gândeam la mine.
Floarea era admirată şi lăudată. Eram atât de fericit! Ce fericire. Apoi, într—o zi, am
auzit cum cineva spune că merită un vas mai frumos. M—au spart în două. M—a durut
îngrozitor, dar floarea a fost pusă în alt vas, mai bun, iar eu am fost aruncat în curte, ca
să zac acolo, în cioburi. Dar am o amintire frumoasă, pe care n—am s—o uit niciodată!"
MOARA DE VÂNT
1865 The Windmill
Moara de vânt stătea pe vârful unui deal, mândră la vedere, şi mândră de a se arăta lumii.
"Nu sunt deloc mândră," a zis ea, "dar sunt bine luminată şi pe dinafară, şi pe dinăuntru.
Soarele şi lună îmi folosesc în exterior, iar în interior am, în schimb, lumânări cu stearina, lămpi
cu ulei şi lumânări din seu. Pot să spun că sunt iluminată. Sunt un lucru gânditor, şi am fost atât
de bine construită, încât mă simt delicios. Am un gâtlej spre piept, şi mai am patru aripi
amplasate pe cap, chiar sub pălăria mea. Păsările au numai două aripi şi sunt obligate să şi le
care în spate. Sunt olandeza prin naştere, lucru ce poate fi constatat după înfăţişarea mea, "o
olandeză zburătoare". Da, ştiu, olandezii zburători sunt consideraţi a fi fiinţe supranaturale,
însă eu mă simt cât se poate de normală. Am un balcon rotund în jurul pieptului, şi un spaţiu de
locuit dedesubtul sau; aici sălășluiesc gândurile mele. Cel mai puternic gând al meu, care
guvernează şi domneşte, este cel numit de ceilalţi "Omul de la moară". El ştie bine ce vrea şi este
stăpân peste faina şi tărâţe. Are şi o tovarăşă ce îşi spune ei însăşi "Mama". Ea este inima mea.
Ea nu umbla aiurea şi fără scop, pentru că ştie bine ce vrea , ştie ce este în stare să facă, şi este la
fel de delicată că zefirul, însă la fel de puternică ca o furtună; ea ştie să înceapă un lucru cu
grijă, şi are felul ei de a face toate lucrurile. Ea este partea delicată a firii mele, în vreme ce tatăl
este partea dura. Ei sunt doi şi totuşi unul; adeseori şi spun unul altuia "jumătatea mea". Cei
doi au nişte băieţei, tinere gânduri, care sunt în creştere. Cei mici păstrează ordinea în toate. De
curând, atunci când, în înţelepciunea mea, i―am lăsat pe tata şi pe băieţi să îmi cerceteze
gâtlejul şi golul din pieptul meu, pentru a vedea ce se întâmplă acolo, ― pentru ca ceva din mine
nu era în ordine şi este bine să te examinezi pe tine însuţi,― cei mici au făcut o nemaipomenită
gălăgie. Cel mai tânăr a sărit în pălăria mea, şi a strigat în aşa fel încât m―a gâdilat. Micile
gânduri vor creşte― ştiu bine. Şi din lumea din afara vin gânduri, şi nu numai la fel ca ale mele,
pentru ca, după câte îmi pot da seama, nu pot descoperi nimic asemeni mie. Cu toate acestea,
casele fără aripi, ale căror gâtlejuri nu fac zgomot, au şi ele gânduri, iar acestea vin la gândurile
mele şi le iubesc, cum se spune. Este un lucru destul de frumos ― da, există multe minunate
gânduri."
"Ceva a venit peste mine, ori în mine, ― ceva s―a schimbat în morărit. Se pare că una
din cele două jumătăţi, tatăl, s―a schimbat, şi a primit un tovarăş mai bun şi mai drăgăstos
― atât de tânăr şi de bun, şi deşi asemănător, mult mai gingaş şi mai de nădejde în decursul
timpului. Ceea ce era amar s―a risipit, şi totul este mult mai plăcut. "
"Zilele se duc, şi zilele vin mai aproape, şi mai aproape, de puritate şi bucurie; va veni şi o zi
când se va sfârşi cu mine, dar nu întru totul. Trebuie să fiu dărâmata la pământ pentru a fi
înălţata din nou; mă voi duce, dar totuşi voi mai trăi. Să devii un lucru diferit, şi totuşi acelaşi!
Asta îmi este greu de înţeles, oricât de luminată aş fi de soare, luna, stearina, ulei şi seu. Vechea
mea construcţie din lemn, şi vechile mele ziduri din cărămidă se vor ridica din noua
deasupra ţăranii!"
"Sper că îmi voi păstra vechile gânduri, tatăl morar, şi mama, cei mici şi cei mari ―
familia. Căci îi numesc pe toţi, cu mic şi mare, tovarăşii mei gândurile, pentru că trebuie
şi nu mă pot abţine să fac asta."
"Şi trebuie, de asemeni, să rămân "eu însămi", cu gâtlejul dinspre piept, aripile mele de pe
cap, balconul din jurul trupului meu. În caz contrar, nu mă voi cunoaşte nici eu, şi nici ceilalţi, şi
ei vor spune, "Este o moară pe deal, mândră la înfăţişare, şi, totuşi, deloc mândră." "
Aceste cuvinte le―a mărturisit moară. Desigur, a spus multe altele, însă aceste vorbe
au fost cele mai importante.
Apoi, moară a luat foc. Flăcările s―au înălţat către cer, şi au lovit înăuntru şi în afară,
au muscatdin grinzi şi din scânduri, şi le―au mâncat cu totul. Moara s―a prăbuşit, şi
nu a mai rămas nimic din ea decât un morman de cenuşă. Fumul a plutit deasupra
incendiului, iar vântul l―a alungat apoi. Tot ce era viaţa în moară a rămas nevătămat,
iar ce s―a câştigat astfel nu are de a face cu această poveste.
Familia morarului ― un suflet, multe gânduri, şi totuşi unul singur ― a construit o nouă,
frumoasă moară, ce era tocmai potrivită scopului ei. Era chiar la fel ca şi vechea moară, şi
oamenii spuneau, "Hei, iată moară de pe deal, atât de mândră la vedere!" Aceasta moară era
însă mult mai bine aranjată, mult mai modernă decât cealaltă, astfel încât să se lase cale liberă
progresului. Vechile grinzi au fost mâncate de viermi şi putrede, zăcând în ţărână şi cenuşă.
Trupul morii nu se înalta totuşi din ţărâna aşa par a crede cu toţii. Ei se gândesc la acest lucru
cât se poate de concret, însă nu toate lucrurile trebuie să fie privite drept concrete.
POVESTEA RAZEI DE SOARE(povești însorite)

1869 Sunshine Stories
"Am să vă spun o poveste," a zis Vântul.

"Te rog frumos să îţi aminteşti," i―a atras atenţia Ploaia, "că este rândul meu să
vorbesc. Ai tot suflat de după colţ, cât ai putut de tare, îndeajuns de mult."
"Aşa îmi mulţumeşti pentru toate favorurile pe care ţi le―am făcut?" s―a supărat
Vântul. "Câte umbrele nu am întors cu fundul în sus, ba chiar le―am sfâşiat, atunci
când oamenii încercau să se ferească de tine?"
"Linişte! Eu trebuie să vorbesc," le―a spus Raza de Soare, rostindu―şi vorbele cu atâta
strălucire şi căldura încât obositul Vânt a căzut pe spate, iar Ploaia l―a apucat de umeri,
încercând să îl ridice, în timp ce striga, "Nu mai suportam lucrul ăsta. Doamna Raza de
Soare ne întrerupe tot timpul. Nu―i daţi ascultare. Cuvintele ei nu sunt bune de nimic."
Cu toate acestea, Raza de Soare a început: "O frumoasă lebădă zbura deasupra
învolburatelor, aprigelor valuri ale oceanului. Fiecare dintre penele ei străluceau
precum aurul. Una dintre ele a căzut peste corabia unui mare neguţător, ce străbătea
valurile cu toate pânzele sus. Până s―a aşezat în cele din urmă în părul cârlionţat al
unui tânăr ce veghea asupra mărfurilor de pe vas. Până pasării norocului i―a atins
fruntea, a devenit apoi o unealtă de scris în mâna sa, şi i―a adus un aşa de mare noroc
încât a ajuns curând să fie negustor, un om cu o mare avere, atât de bogat încât îşi
permitea să poarte pinteni de aur şi să transforme o farfurie de aur în scutul unui nobil.
Ştiu bine asta, pentru că am strălucit pe un astfel de scut," a subliniat Raza de Soare.
"Lebăda a zburat foarte departe, peste o pajişte verde unde un ciobanaş, nu mai mare
de şapte ani, stătea la umbra unui bătrân copac, singurul arbore din acel loc. În vreme
ce lebăda trecea pe deasupra, a atins una din frunzele copacului. Aceasta frunză a căzut
în mâinile băiatului, preschimbându―se în trei, zece file ― în fine ― în toate filele unei
cărţi. În această carte , ciobănaşul a citit despre numeroasele minuni ascunse în natură,
despre limba să, credinţa, şi cunoaştere. Înainte de a adormi şi―a pus cartea sub pernă,
astfel încât să nu uite ce învăţase în acea zi. Această minunată carte l―a îndrumat mai
întâi către şcoala, apoi şi mai departe, spre întinse domenii ale învăţării. Am văzut
numele sau în locul unde sunt incrustate numele celor mai mari învăţaţi."
"Lebăda a zburat peste o pădure, unde totul era liniştit şi tăcut. S―a odihnit pe apa unui
adânc şi albastru lac, pe care creşteau nuferi, şi la malurile căruia înfloreau meri, iar cucii şi
porumbeii sălbatici obişnuiau a―şi face cuibul. În pădure se găsea o sărmană femeie, ce
aduna crengile uscate căzute la pământ. Le cara în spate pentru ca în braţe ţinea un mic
copil. Ea a zărit cum lebăda de aur, pasărea norocului, se înălţa din trestiile de lângă
mal. Ce era oare acel lucru strălucitor ce îi scăpase lebedei? Era un ou de aur, încă
călduţ. Femeia l―a pus la piept, păstrându―i căldura. Cu siguranţă, exista viaţă în acel
ou. Într―adevăr, ea a auzit nişte uşoare bătăi în coaja, atât de slabe încât le―a
confundat la început cu bătăile inimii sale."
"Atunci când a ajuns la sărăcăcioasa ei căsuţa, a scos oul de la piept şi s―a uitat la el.
"Tic," se auzea dinspre el, "tic," ca şi cum ar fi fost un scump ceas de aur. Dar nu era
deloc un ceas, ci un ou, din care era pe cale să iasă un puişor. Coaja oului s―a crăpat şi
un mic şi drăgălaş pui de lebădă s―a uitat în afară. Avea deja toate penele pe trupşor,
toate din aur, şi purta în jurul gâtului patru inele de aur. Pentru ca sărmana femeie avea
patru băietei ― trei acasă, şi unul pe care―l purta în braţe ― ea şi―a dat seama că
fiecare din acele inele era destinat câte unuia din micuţii ei. De îndată ce a înţeles acest
lucru, mica pasăre şi―a luat zborul. Femeia a sărutat inelele, i―a pus şi pe copii să
sărute câte unul din ele, cu care le―a atins apoi inimioară, punându―le pe degetele lor.
“Am văzut asta,” a spus Raza de Soare, “şi am urmărit ce s―a întâmplat şi mai departe.
În vreme ce unul din băietei se juca în lunca unui râu, a adunat o mână de lut. L―a
întors pe toate părţile, l―a sucit şi răsucit, şi, cu degetele―i mici, a făcut o statuie a lui
Iason. Asemeni lui Iason, tânărul sculptor şi―a găsit astfel lana sa de aur.
Cel de―al doilea băiat a fugit de―a lungul unei pajişti unde se aflau flori de toate
culorile. A adunat o mână din ele şi le―a strâns atât de tare încât sevele lor colorate
i―au pătat inelul şi i―au sărit în ochi, i s―au lipit de degete şi i―au colorat gândurile.
După multe zile şi mulţi ani, oamenii dintr―un mare oraş au ajuns să vorbească despre
el ca despre “marele pictor”.
Cel de―al treilea băiat a strâns atât de tare inelul său între dinţi încât acesta a scos la
suprafaţa cântecul ce se aşternea adânc în inima sa. Toate lucrurile pe care le gândea şi
le simţea s―au transformat în muzică. Ele s―au ivit asemeni unor lebede cântătoare, şi,
la fel ca şi lebedele, s―au scufundat în adâncurile mării, “uriaşa Mare a Gândurilor”.
El a devenit un mare muzician, un compozitor atât de vestit încât fiecare ţară a lumii
încerca să se laude: “El îmi aparţine mie.”
Cel de―al patrulea băiat – cel purtat în braţe de a sa mama – a fost suferind. Lumea zicea că
are cobe, şi că, asemeni bolnavilor pui de găină, trebuie să i se dea unt şi ardei iute. I―au dat o
mulţime de unt cu ardei iute, însă eu i―am dăruit căldura şi sărutul soarelui,” a zis Raza de
Soare. “A primit de la mine de zece ori mai multe sărutări decât ceilalţi copii. El a ajuns poet,
primind atât lovituri, cât şi săruturi, întreaga sa viaţă. Avea, totuşi, ceva ce nu îi putea fi luat de
nimeni. El avea inelul faimei, primit de la lebăda norocului. De aceea, gândurile sale aveau aripi
de aur. Ele se înălţau către cer, la fel ca fluturii aurii ce sunt simbolul nemuririi.”
“Ce poveste nemaipomenit de lungă,” a spus Vântul.
“Şi atât de plictisitoare,” a adăugat Ploaia. “Adie puţin peste mine, te rog, ca să―mi
pot reveni.”
Vântul a trimis o adiere, iar Raza de Soare a grăit, “Lebăda norocului a zburat pe
deasupra adâncilor golfuri, unde pescarii îşi întind plasele. Cel mai sărac dintre ei voia să se
însoare, şi, în cele din urmă, a reuşit, iar lebăda i―a adus o bucată de ambră. Ambra are
puterea de a atrage lucrurile către ea, aşa că a reuşit să atragă şi inimile către casa
pescarului. Ambra da naştere celei mai frumoase tămâi, iar aerul din casa a devenit la fel de
parfumat precum cel dintr―o biserică, asemeni brizei înmiresmate din natura Domnului.
Aşa s―a făcut ca pescarul şi soţia lui au fost foarte fericiţi în căsuţa lor liniştită. Erau
mulţumiţi cu ce aveau, iar viaţa lor împlineşte povestea unei raze de soare.”
“Cred,” a zis Vântul, “că poveştile astea trebuie să se termine odată. Raza de Soare a vorbit
îndeajuns de mult, şi sunt foarte plictisit.”

“Şi eu la fel,” a susţinut Ploaia.
Iar noi, ceilalţi, care ştim această poveste, ce putem spune?
Noi spunem: “Povestea s―a terminat.”
LUMÂNĂRILE
1870 The Candles
A fost odată o lumânare mare de ceară, foarte plină de ea, care spunea:
—M—am născut din ceară şi am fost turnată într—o formă! Strălucesc mai bine şi ard
mai mult decât oricare dintre celelalte lumânări! Locul meu este într—un candelabru
sau într—un sfeşnic de argint!
—Trebuie să fie o existenţă încântătoare, a spus lumânarea de seu. Eu sunt o umilă lumânare de
seu, subţire. Dar mă consolez cu gândul că nu sunt un opaiţ, ci o lumânare. Sunt foarte
mulţumită! Desigur, e mai bine să fii născută din ceară şi nu din seu, dar nimeni nu are de ales
cum să apară pe lumea asta. Unii ajung în salon, într—un candelabru de cristal. Eu rămân la
bucătărie. Dar şi bucătăria e un loc bun. De acolo este hrănită întreaga casă.
—Dar există lucruri mai importante decât mâncarea! a spus lumânarea de ceară.
Sărbătorile! Să vezi lumină şi să fii luminoasă. Seara asta, aici se va ţine un bal. Curând,
întreaga mea familie, împreună cu mine, vom fi duse acolo.
Abia a rostit aceste cuvinte, că toate lumânările de ceară au fost luate de acolo. Dar şi
lumânarea de seu a fost luată. Însăşi doamna casei a luat—o în mâna ei delicată şi a dus—o
până în bucătărie. Acolo se afla un băieţel cu un coş plin cu cartofi. Stăpâna i—a mai dat şi
nişte mere pe deasupra. Toate acestea, din partea bunei femei pentru bietul băiat.
—Iată şi o lumânare pentru tine, micuţul meu prieten, a spus ea. Mama ta lucrează până
noaptea târziu şi îi va fi de folos.
Fetiţa stăpânilor era şi ea acolo. La auzul cuvintelor „noaptea târziu", a spus cu o
bucurie venită din inimă:
—Şi eu am să stau până noaptea târziu. Vom avea un bal, iar eu am să—mi pun fundele
mele mari, roşii.
Faţa ei strălucea. Era fericită! Nici o lumânare de ceară nu străluceşte ca ochii unui
copil!
—Ce privelişte minunată! a spus lumânarea de seu. N—am s—o uit niciodată şi îndrăznesc să
cred că niciodată nu o voi mai vedea.

Şi a fost pusă şi ea în coş, iar băiatul a plecat.
„Unde merg eu acum? se întreba lumânarea. Merg la nişte oameni săraci. Probabil
că nu—mi vor da nici măcar un sfeşnic de alamă, în vreme ce lumânarea de ceară stă în
argint şi se uită la cei mai de seamă oameni. La urma urmei, asta e soarta mea, să fiu din
seu şi nu din ceară!"
Lumânarea a ajuns la oamenii cei săraci, o văduvă cu trei copii, într—o căsuţă
frumoasă, peste drum de casa familiei bogate.
—Dumnezeu să o binecuvânteze pe doamna cea bună pentru darurile ei, a spus mama.
Ce lumânare minunată! Poate să ardă până târziu în noapte!
Şi lumânarea a fost aprinsă.
„Ptiu! .a spus ea. Cu ce chibrit urât mirositor m—a aprins! Nu cred că un
asemenea chibrit ar fi fost oferit lumânării de ceară din casa familiei bogate!"
Şi acolo erau aprinse două lumânări. Ele străluceau în stradă. Trăsurile aduceau
oaspeţii îmbrăcaţi în haine elegante. Muzica răsuna.
„Ia te uită, acolo încep deja, observă lumânarea din seu, gândindu—se la faţa
frumoasă a fetiţei, mai strălucitoare decât toate lumânările de ceară. N—am să mai văd
în viaţa mea o noapte ca asta!"
Atunci a venit cel mai mic copil al familiei, o fetiţă. Şi—a prins de gât fratele şi
sora, pentru că avea ceva foarte important de spus:
—Astă seară... închipuiţi—vă!... seara asta avem cartofi calzi! Şi feţişoara ei sclipea de
fericire. Lumânarea aprinsă acolo văzu atâta bucurie, o fericire la fel de mare ca aceea
văzută în casa familiei bogate, în care fetiţa spusese că va urma un bal, la care ea va
purta fundele roşii, mari.
„Oare să ai cartofi calzi e la fel de important? se întrebă lumânarea. Copiii par să
fie la fel de fericiţi."
Şi apoi strănută, mai precis împrăştie înjur seu. O lumânare de seu nu poate face mai
mult.
S—a întins masa şi s—au mâncat cartofii. Ce gustoşi erau! A fost un adevărat ospăţ!
După aceea, fiecare copil a primit un măr, iar fetiţa cea mai mică a recitat:
„ Şi ţie, Doamne, din nou îţi mulţumesc,

Pentru atâta hrană cât mi—ai dat! Amin!"
—Nu a fost frumos că am spus aceasta, mamă? întrebă micuţa.

—Nu este nevoie nici să întrebi, nici şi spui aşa ceva, a zis mama. Doar trebuie să te
gândeşti la bunul Dumnezeu, care ne—a dat destul de mâncat.
Micuţii s—au dus la culcare, au primit fiecare câte un sărut şi au adormit pe loc.
Mama a rămas până târziu, să coasă, ca să câştige bani din care să trăiască. Din casa
familiei bogate străluceau lumânările şi răsuna muzica. Stelele sclipeau pe deasupra
caselor, bogate şi sărace, deopotrivă, la fel de strălucitoare, la fel de frumoase.
„Dacă stau să mă gândesc bine, gândea lumânarea de seu, a fost o seară cam
ciudată. Mă întreb dacă lumânările de ceară s—au simţit mai bine în sfeşnicele lor de
argint. Aş vrea să aflu, înainte să ard de tot."
Şi se gândi la cei doi copii, la fel de fericiţi, unul luminat de o lumânare de ceară, altul de
o lumânare de seu. Da, aceasta este întreaga poveste!
LUCRUL CEL MAI DE NECREZUT

1870 The Most Incredible Thing
Acela care putea să îndeplinească cel mai neauzit şi mai de necrezut lucru avea să capete
mâna prinţesei şi jumătate de împărăţie. Tinerii, dar şi bătrânii, şi—au încordat cu toţii muşchii,
tendoanele şi minţile. Doi s—au mâncat până au murit, iar altul s—a băut până a murit, ca să
facă cel mai de necrezut lucru, dar sigur nu asta trebuia făcut. Câţiva tineri de pe stradă au
reuşit să se scuipe pe spate, lucru pe care ei l—au considerat cel mai incredibil.
Într—o zi anume, fiecare era obligat să arate ce considera el cel mai incredibil
lucru. Judecători au fost numiţi copii de trei ani şi bătrâni de nouăzeci de ani. A avut loc
un lung şir de lucruri incredibile, dar curând toţi au căzut de acord că cel mai incredibil
lucru dintre toate era un ceas uriaş, aflat într—o cutie, foarte bine făcut, şi pe
dinăuntru, şi pe dinafară. La fiecare bătaie, apăreau tablouri vii, care arătau ora. Erau
cu totul douăsprezece asemenea apariţii, cu figuri care se mişcau, cu cântece şi cuvinte.
—Acesta a fost lucrul cel mai incredibil, au spus oamenii. Ceasul a bătut ora unu. Moise
a apărut pe munte şi a scris Prima Poruncă din Tablele Legii: „Nu vei avea alt
Dumnezeu decât pe Mine".
A bătut şi ora două: a apărut Grădina Raiului, cu Adam şi Eva, amândoi fericiţi,
care nu aveau nici măcar dulap de haine, dar nici nevoie de el.
La bătaia a treia au apărut cei Trei Magi, dintre care unul negru ca smoala — nu
avea ce face, soarele îl înnegrise. Ei veneau aducând tămâie şi lucruri preţioase.
La bătaia a patra au apărut Anotimpurile: Primăvara, cu un cuc pe o ramură de
stejar înverzită. Vara, cu o lăcustă pe un snop de paie de grâu. Toamna, cu un cuib gol
de barză (pasărea zburase). Iarna, cu o cioară bătrână, care ştia să spună poveşti şi
amintiri de demult, în colţ, lângă sobă.
La a cincea bătaie au apărut cele Cinci Simţuri. Văzul a apărut ca un optician,
Auzul ca un arămar, Mirosul ca o florăreasă, care vindea violete şi levănţică, Gustul ca
un bucătar, iar Atingerea ca un cioclu îmbrăcat în negru.
Ceasul a bătut de şase: un Jucător care arunca un zar. Faţa de sus a zarului arăta şase.
Apoi au urmat cele Şapte Zile ale Săptămânii sau cele Şapte Păcate Capitale — oamenii
nu se puteau pune de acord. La urma urmei, veneau împreună şi nu era uşor să le deosebeşti.
Apoi a venit un cor, care cânta denii.
La a noua bătaie au apărut cele Nouă Muze. Una era folosită în Astronomie, alta la
Arhivele Istorice, iar celelalte în teatru.
La a zecea bătaie a apărut din nou Moise, cu Tablele Legii. Erau poruncile
Domnului, zece cu totul.
Apoi ceasul a mai bătut o dată: acum erau băieţei şi fetiţe care săreau şi se jucau. Jucau
un joc şi cântau: „ora unşpe a venit, omul negru n—a sosit".
A venit şi a douăsprezecea bătaie. A apărut un paznic de noapte, cu o căciulă de
blană şi o măciucă cu ţepi. Acesta a început să cânte vechiul cântec:
,, Domnul şi Mântuitorul
În miez de noapte s—a născut".
În timp ce cânta, trandafirii înfloreau, apoi se transformau în capete de îngeraşi,

luate de vânturi în culorile curcubeului.
Era minunat să auzi, era minunat să vezi. întreg ceasul era o incomparabilă operă
de artă, cel mai incredibil lucru, după cum spuneau oamenii. Artistul constructor era un
tânăr cu inimă bună, iubitor de copii, prieten de nădejde, care îşi ajuta părinţii săraci.
El merita mâna prinţesei şi jumătate din împărăţie.
În ziua în care s—a luat această hotărâre, întreg oraşul s—a adunat, iar prinţesa
stătea pe tronul împărătesc — acesta fusese umplut de curând cu păr de cal, dar era la
fel de neplăcut să stai pe el. Judecătorii de pe ambele părţi aruncau priviri la cel care
avea să câştige, şi care stătea în picioare în faţa ei, încrezător şi fericit. Avea succesul
asigurat: făcuse lucrul cel mai incredibil.
—Nu! Eu sunt acela care o va face! strigă un om înalt şi osos. Eu voi realiza cel mai
incredibil lucru!
Şi dădu cu un topor în opera de artă: trosc! trosc! Curând, ceasul stătea risipit pe
jos, cu arcuri şi rotiţe împrăştiate peste tot. Era cu totul distrus!
—Eu am fost în stare să fac asta! a spus omul. Fapta mea a depăşit—o pe a lui. Eu am
realizat cel mai incredibil lucru!
—Să distrugi o asemenea operă de artă!? au spus judecătorii. Da, este absolut incredibil!
Tot poporul a fost de acord că el este cel care va primi mâna prinţesei şi jumătate din
împărăţie. Aceasta pentru că legea e lege, chiar dacă se referă la cel mai incredibil lucru.
De pe zidurile cetăţii şi din turnurile oraşului s—a proclamat: „Se va face nunta!".
Prinţesei nu i—a plăcut deloc, dar era frumoasă şi îmbrăcată elegant. Biserica era
luminată ca ziua — cel mai bine, o biserică arată târziu, seara. Fetele nobile ale oraşului
au cântat şi au condus mireasa. Cavalerii au cântat şi au însoţit mirele. Acesta era plin
de el, de parcă nimic nu ar fi fost în stare să—l oprească.
S—au terminat şi cântecele. S—a făcut o linişte atât de profundă, că ai fi auzit un
ac cu gămălie căzând pe podeaua bisericii. Dar în mijlocul acestei linişti, ferestrele
bisericii s—au deschis cu un bubuit şi ceasul a venit şi s—a aşezat între mire şi mireasă.
Oamenii morţi nu se mai întorc — o ştim atât de bine —, dar operele de artă se întorc.
Corpul fusese făcut bucăţi, dar nu şi sufletul lui. Spiritul Artei se întorsese sub formă de
stafie. Şi nu avea de gând să glumească.
Întreaga operă de artă stătea acolo, plină de viaţă, de parcă nici măcar nu ar fi fost
atinsă. Bătăile au sunat, una după alta, până la douăsprezece, iar personajele s—au
grăbit să apară. Mai întâi a fost Moise. Din fruntea lui păreau să iasă flăcări. El a
aruncat la picioarele mirelui Tabelele Legii, ţintuindu—le de podeaua bisericii.
—Nu pot să le ridic, a spus Moise. Mi—ai rupt braţele. Rămâi acolo unde eşti.
Au urmat Adam şi Eva şi cei Trei Magi de la Răsărit, apoi cele Patru Anotimpuri
şi cu toţii i—au spus adevăruri neplăcute, urmate de un „Ruşine să—ţi fie!".
Dar lui nu—i era ruşine.
Toate personajele care apăruseră la bătăile ceasului au ieşit de acolo şi s—au mărit
foarte mult. Era de parcă pentru oamenii obişnuiţi nu mai rămăsese loc. La a
douăsprezecea lovitură, paznicul de noapte a ieşit şi el, cu căciula de blană şi cu ghioaga.
S—a iscat zarvă. Paznicul s—a dus direct la mire şi l—a lovit în frunte cu ghioaga.
—Stai acolo! a spus el. Suntem răzbunaţi, şi stăpânul o dată cu noi. O să dispărem.
Şi întreaga operă de artă a dispărut. Dar toate lumânările din biserică au izbucnit
în uriaşe flori de lumină, iar stelele aurite de sub bolta bisericii au început să
strălucească, aruncând raze. Orga a început să cânte singură, iar oamenii au spus că cel
mai incredibil lucru este chiar cel pe care îl văzuseră atunci.
—Acum îl veţi alege pe cel care trebuie? a spus prinţesa. Îl veţi alege pe cel care a
construit opera de artă, ca să—mi fie soţ şi stăpân?
Iar el se afla în biserică şi întreaga suflare îl urma. Toţi se bucurau, toţi îi dădeau
binecuvântarea. Nici măcar unul dintre ei nu era invidios.
Într—adevăr, acesta a fost lucrul cel mai incredibil!
GRĂDINARUL, STĂPÂNUL ŞI STĂPÂNA

1871 The Gardener and the Manor
Cam la zece kilometri de capitală se află un conac vechi, cu ziduri groase, cu turnuri şi
cu fronton. Aici locuiau, dar numai pe timpul verii, un domn bogat şi soţia lui, care
aparţineau înaltei nobilimi. Conacul era cel mai bun şi mai frumos dintre toate conacele pe
care le aveau ei. Arăta ca nou pe dinafară, iar pe dinăuntru era plăcut şi confortabil.
Deasupra porţii fusese gravat blazonul familiei. în faţa conacului se întindea un covor de
iarbă. Erau acolo păducei şi anemone roşii. Chiar şi în afara serei se aflau flori rare.
Domnul şi doamna aveau şi un grădinar foarte priceput. Era o plăcere să priveşti
grădina de flori, livada şi grădina de legume. Lângă ea se afla ceea ce mai rămăsese din
vechea grădină a proprietăţii, cu câteva tufişuri tăiate astfel încât să închipuie coroane şi
piramide. în spatele acestora se aflau doi copaci bătrâni, imenşi. Erau aproape lipsiţi de
frunze. Ţi—ar fi venit uşor să crezi că cineva a aruncat în ei cu nişte gunoaie. Dar, de
fapt, fiecare aşa—zisă grămăjoară de gunoi era un cuib de pasăre.
Din vremuri imemoriale, între crengile lor îşi făcuseră cuiburi stoluri de ciori
croncănitoare. Era un întreg oraş de păsări, iar păsările aveau aristocraţi, proprietari de
pământuri, care erau cei mai vechi locuitori de acolo şi erau adevăraţii stăpâni, nici unul
dintre oamenii de jos nu se ocupa de ele, dar când păsările zburau prea jos, trăgeau cu
puşca în ele, trimiţându—le fiori reci pe şira spinării. Atunci, ciorile strigau: „era, era"!
Grădinarul vorbise de multe ori cu stăpânul şi stăpâna despre doborârea celor doi
copaci bătrâni. Nu erau frumoşi şi, după ce dispăreau ei, probabil că şi păsările acelea
care ţipau aveau să plece. Dar domnul şi doamna nu aveau nici o dorinţă să scape de
copacii cei bătrâni şi de ciori. Era ceva fără de care proprietatea nu ar fi fost aceeaşi.
Era ceva moştenit din vremuri apuse şi care nu trebuia distrus.
—Copacii aceştia sunt, la urma urmei, moştenirea păsărilor. Să—i păstrăm, dragul meu
Larsen.
Grădinarul se numea Larsen, dar acest lucru nu are nici o importanţă în povestea
noastră.
—Larsen, oare nu ai atâtea de făcut? Nu tu trebuie să te ocupi de grădina de flori, de
livadă, de sere şi de grădina de legume?
Era adevărat. Le îngrijea, le păzea, le cultiva cu zel şi cu pricepere. Stăpânul şi
stăpâna recunoşteau acest lucru. Dar nu au ezitat să—i spună adesea că avuseseră
ocazia, în vizite, să mănânce fructe sau să vadă flori care le depăşeau pe ale lui. Iar
grădinarul se mâhnea, pentru că voia să fie cel mai bun şi făcea tot ce era el în stare.
Avea o inimă bună şi făcea o treabă bună.
Într—o zi, stăpânul şi stăpâna au trimis după el şi i—au spus direct că în ziua
precedentă, într—o vizită la nişte distinşi prieteni, mâncaseră nişte soiuri de mere şi de pere
atât de suculente şi de gustoase, încât toţi oaspeţii îşi exprimaseră admiraţia. în mod sigur,
fructele nu erau din ţară, erau importate. Trebuia să fie făcute să crească şi aici, dacă
permitea cumva clima. Se ştia că fuseseră cumpărate de la primul negustor de fructe din
oraş. Grădinarul trebuia să meargă acolo, să afle de unde vin fructele şi să ceară nişte
altoiuri. Grădinarul îl cunoştea foarte bine pe negustorul de fructe. Chiar la acel negustor
trimitea, spre vânzare, în numele stăpânilor, surplusul de fructe din grădina proprietăţii.
Larsen s—a dus la oraş şi l—a întrebat pe negustorul de fructe de unde sunt acele
mere şi pere atât de mult lăudate.
—Păi, sunt chiar din grădina ta! i—a spus negustorul, arătându—i merele şi perele, pe
care grădinarul le—a recunoscut pe loc.
Grădinarul era foarte fericit. S—a grăbit la stăpâni şi le—a spus că şi merele şi perele
vin chiar din grădina lor. Stăpânul şi stăpâna nu puteau să creadă.
—Nu ne vine să credem, Larsen. Poţi să obţii o declaraţie scrisă de la negustorul de
fructe? Da, putea. S—a întors cu declaraţia scrisă.
—Extraordinar! au exclamat domnul şi doamna.
De atunci, în fiecare zi, pe masa stăpânilor apăreau fructiere pline cu aceste mere
şi pere. Coşuri şi lăzi cu aceste fructe au fost trimise prietenilor din oraş şi din ţară, ba
chiar şi din străinătate. Le făcea mare plăcere! Dar, modeşti, spuneau că avuseseră două
veri de excepţie pentru fructe, ceea ce le adusese multă simpatie prin partea locului.
A trecut un timp. Nobilimea a fost invitată să ia cina la curte. In ziua următoare,
grădinarul a fost convocat la stăpâni. La masa regală fuseseră serviţi cu nişte pepeni
zemoşi şi gustoşi, din serele maiestăţii sale.
—Trebuie să te duci la grădinarul curţii, dragul meu Larsen, să obţii pentru noi nişte
seminţe ale acestor pepeni nepreţuiţi.
—Dar grădinarul curţii are seminţele de la noi.
—Atunci, omul acela a descoperit o metodă de a face pepeni mai buni, răspunseră
stăpânul şi stăpâna. Toţi pepenii au fost excelenţi!
—Atunci pot fi mândru de mine, a spus grădinarul. Ştiţi, anul acesta grădinarul regelui
nu a prea avut noroc cu pepenii. Când i—a văzut pe ai noştri, atât de frumoşi, i—a
gustat şi a comandat să se trimită trei la palat.
—Larsen, să nu—ţi treacă prin cap că erau pepenii din grădina noastră?
—Cred că sunt, a spus grădinarul, ducându—se la curte şi obţinând de la grădinarul
regelui o hârtie scrisă cum că pepenii de la masa regală fuseseră chiar de la conacul lor.
Pentru stăpâni, a fost o adevărată surpriză. Nu au spus nimic. Dar au văzut că,
într— adevăr, seminţele de pepeni fuseseră trimise peste tot, ca şi altoiurile de mere şi
pere, mai înainte.
Au primit vorbă că seminţele rodiseră şi că fructele erau excelente şi că primiseră
numele conacului în care stăteau domnul şi doamna, iar numele acesta era cunoscut
acum în Anglia, Germania şi Franţa. Nu li se mai întâmplase niciodată aşa ceva.
—Câtă vreme grădinarul nostru nu devine prea îngâmfat, e bine, au spus ei.
Pe grădinar, acest lucru l—a ambiţionat. Acum făcea toate eforturile ca să îşi facă
renumele de cel mai bun grădinar din ţară, încercând să producă în fiecare an ceva
neobişnuit. Şi chiar reuşea. Dar adesea i se amintea că primele fructe crescute de el,
merele şi perele, fuseseră cu adevărat cele mai bune, iar varietăţile apărute mai târziu
erau inferioare. Desigur, pepenii fuseseră foarte buni, dar la urma urmei erau cu totul
altceva. Şi căpşunile puteau fi numite excelente, dar tot nu erau mai bune decât cele de
pe alte proprietăţi. Ridichile nu fuseseră bune într—un an, aşa că numai acel an era
amintit, nu şi celelalte lucruri bune făcute de el.
Stăpânul şi stăpâna parcă s—au bucurat să—i spună, în acel an:
—Dragul meu Larsen, anul acesta nu a ieşit bine.
O dată sau de două ori pe săptămână, grădinarul aducea în salon flori proaspete.
Le aranja întotdeauna cu bun—gust. Culorile parcă erau mai puternice dacă le puneai
una lângă alta.
—Ai gust, Larsen, i—a spus domnul. Este un har pe care îl ai de la Domnul, nu de la tine.
Într—o zi, grădinarul a adus un bol mare de cristal, în care plutea o floare mare, un
nufăr ciudat, albastru şi mare cât floarea soarelui.
—Un lotus de India! au exclamat stăpânul şi stăpâna.
Nu mai văzuseră o asemenea floare. în timpul zilei era dusă la soare, iar seara, în
lumina reflectată. Toţi cei care se uitau la ea o găseau minunată, aşa a spus chiar şi
tânăra cea mai de rang din ţinutul lor, care era o prinţesă înţeleaptă şi bună.
Stăpânul şi stăpâna se mândreau tare cu floarea şi i—au dus—o în dar, la palat.
Apoi, au coborât în grădină, să mai culeagă una, încredinţaţi că erau mai multe. Dar nu
au mai găsit nici una.
—Am căutat în van. Am fost în seră şi prin toată grădina de flori.
—Nu se află acolo, a spus grădinarul. E doar o floare din grădina de legume! Dar aţi văzut
cât e de frumoasă? Parcă ar fi un cactus albastru, dar de fapt, e doar o floare de anghinare.
—Ar fi trebuit să ne spui din capul locului, au spus stăpânul şi stăpâna. Eram convinşi
că este o floare rară, străină. Ţi—ai bătut joc de noi, ne—ai făcut de râs în ochii
prinţesei! A văzut floarea şi nu a recunoscut—o, deşi este foarte pricepută la botanică.
Dar ştiinţa asta nu are nimic comun cu legumele. Pentru Dumnezeu, Larsen, ce te—a
apucat să pui în salon floarea aia? Acum o să părem nişte caraghioşi.
Şi minunata floare albastră, care fusese luată din grădina de legume, n—a mai
avut voie să intre în salonul stăpânilor, care şi—au şi cerut iertare în faţa prinţesei,
spunându—i că este o simplă legumă, pe care grădinarul le—o pusese acolo de capul lui.
Dar, bineînţeles, grădinarul va fi sever pedepsit.
—Ar fi păcat şi ar fi o nedreptate, a spus prinţesa. Ne—a deschis ochii asupra unei flori
magnifice, pe care altfel nu am fi văzut—o. El a văzut frumuseţe acolo unde alţi ochi nu
s— au uitat. în fiecare zi, câtă vreme anghinarea este în floare, grădinarul palatului îmi
aduce o floare în salon!
Şi aşa s—a făcut.
Stăpânii l—au informat pe grădinar că poate să aducă iarăşi anghinare proaspătă în
salon.
—Dacă stăm să ne gândim mai bine, au spus ei, e chiar drăguţă, şi foarte neobişnuită.
Şi l—au lăudat pe grădinar.
—Lui Larsen îi place să fie lăudat, au spus ei. Este ca un copil răsfăţat.
Toamna a fost o furtună îngrozitoare. A început noaptea şi a fost atât de puternică,
încât copacii de la marginea pădurii au fost smulşi din rădăcină. Spre marea mâhnire a
domnului şi a doamnei, dar spre încântarea grădinarului, cei doi copaci bătrâni din
grădină au fost doborâţi şi ei. Croncănitul ciorilor se putea auzi peste furtună. Servitorii
conacului spuneau că ciorile au început să bată cu aripile în geamuri.
—Eşti fericit acum, Larsen? întrebară stăpânii. Furtuna a doborât copacii, iar păsările
au luat calea pădurii. Nu a mai rămas nimic din vremurile de demult. Au dispărut toate
urmele. Suntem foarte mâhniţi.
Grădinarul nu a spus nimic, ci se gândea la un lucru care îi trecuse de mai mult
timp prin minte: cum să folosească cel mai bine locul însorit pe care îl avea acum la
dispoziţie. Avea să fie mândria grădinii şi bucuria domnului şi a doamnei.
Uriaşii copaci doborâţi distruseseră în cădere şi gardurile vii tunse în toate formele.
Acolo, el a plantat un desiş din tot felul de plante de câmp şi de pădure. A plantat din belşug
nişte plante la care alt grădinar de proprietate nu s—ar fi gândit. Fiecare avea solul ei
potrivit şi umbra şi lumina necesare. Le—a îngrijit cu mare iubire şi au crescut minunat.
Tufişul de ienuperi creştea lângă culorile vii ale chiparosului italian. Era o plăcere să vezi
plantele care rămâneau verzi în timpul iernii, dar şi în timpul verii. În faţă creşteau mai multe
tipuri de ferigi, unele arătând ca nişte adevăraţi palmieri, altele fiind foarte delicate, în
pământul mai umed creştea laurul, plantă nu prea preţuită, dar care, prin mărimea frunzelor,
era de o frumuseţe picturală. în poiană creşteau flori până la brâu. Erau asperule, primule şi
spânz, cale sălbatice şi delicaţi clopoţei de pădure. Era o plăcere să le priveşti pe toate.
În faţă, susţinuţi de sârme de oţel, creşteau şiruri de peri mici de Franţa. Primeau
soare din belşug, erau bine îngrijiţi şi curând purtau fructe mari, ca în ţara din care veneau.
În locul celor doi copaci fără frunze se înălţa un catarg pe care flutura steagul
Danemarcei. Lângă el se afla un alt catarg, în jurul căruia vara şi toamna se agăţau
plante frumos mirositoare, dar pe care, iarna, după o veche tradiţie, se puneau vase cu
grăunţe, pentru ca şi păsările cerului să aibă sărbătoarea lor.
—Bunul nostru Larsen e tot mai sentimental. Deh, a îmbătrânit, au spus stăpânul şi
stăpâna. Dar este credincios şi ne este devotat, în jurul Anului Nou, într—o revistă
ilustrată din capitală a apărut fotografia bătrânului conac. Se putea vedea şi catargul, cu
vasul cu grăunţe pentru păsări. în revistă se lăuda reînvierea acestui străvechi obicei,
fără îndoială, o caracteristică a stăpânilor luminaţi ai casei.
—Tot ce face Larsen e discutat imediat în lume, au spus stăpânul şi stăpâna. Fericit om!
Ar trebui să fim mândri că îl avem!
Dar nu erau deloc mândri. Se simţeau bine că ei sunt stăpânul şi stăpâna şi că pot
să—i dea ordine. Ar fi putut să—l anunţe pe Larsen că grădina lui apăruse într—o
revistă. Dar n— au făcut—o.
Sunt prea mulţi oameni de soiul lor... Ceea ce nu e tocmai plăcut pentru toţi Larsenii din
lume.
Ei, asta a fost povestea grădinarului şi a stăpânilor lui. Staţi o clipă şi gândiţi—vă la
ea!...
CE POVESTEA BĂTRÂNA JANA

1872 What Old Johanne Told
Unda vântului se alungă peste ramurile sălciei care îşi tremură frunzişul cu foşnete
domoale. Parcă ar fi o tânguire. Vântul cântă, iar salcia îi ţine isonul. Dacă vrei să ştii ce
spun amândoi, n—ai decât să dai ochi cu bătrâna Jana şi ea te va lămuri în toate
privinţele. Ştie totul, fiindcă s—a născut aici, pe aceste locuri.
E multă vreme de când şoseaua trecea prin mijlocul satului. Salcia era înaltă şi
stufoasă, de—o rară frumuseţe. Se afla, bineînţeles, în acelaşi loc ca şi astăzi, în faţa
căsuţei albe şi curate a croitorului, în preajma iazului, destul de mare pe—atunci ca să
adape şi să scalde cirezile din împrejurimi.
Tot aici veneau în toiul verii copiii mai răsăriţi, ca să se scalde şi să—şi mânjească
trupul cu nămol, ţipând cât îi ţinea gura şi aruncând cu apă unul într—altul. Lângă
salcie se afla o piatră mare de hotar. Astăzi e răsturnată şi de—abia se mai vede dintre
buruieni, acoperită de muşchi.
Şoseaua a trebuit să ocolească mai târziu la mari depărtări. Astăzi trece pe lângă
conacul celui mai bogat ţăran din împrejurimi. Şoseaua veche a rămas un drum lăturalnic,
rareori străbătut de pasul drumeţului. Cirezile îşi au acum ocoalele lor, iazul a fost părăsit şi
nu mai e astăzi decât o mlaştină acoperită cu stuf şi stânjenei sălbatici. De câte ori sare o
broască în apă, rămâne în urma ei o gaură pe care foarte curând o acoperă undele murdare.
De căsuţa croitorului nu s—a mai îngrijit nimeni. S—a lăsat într—o rână, pereţii i
s—au coşcovit, iar pe acoperiş îi creşte buruiana.
În hulubăria dărăpănată nu se mai adăpostesc decât vrăbiile. Totuşi, rândunelele îşi
fac şi astăzi cuiburile sub streaşină, ca şi cum numai acolo s—ar simţi pe deplin mulţumite.
Casa e astăzi pustie şi de—abia se mai ţine. Rasmus, bietul prostănac, cum i se spunea,
şi—a târât aici anii de trudă şi de sărăcie, în căsuţa asta s—a născut, în ea şi—a petrecut
copilăria, jucându—se în preajma ei cu ştrengarii satului, bălăcindu—se împreună în apele
murdare ale iazului şi căţărându—se pe creanga cea mai de sus a sălciei. Parcă numai salcia
n—a vrut să ţină seamă de cernerea vremii. Ramurile groase şi—au păstrat frunzişul întreg.
Atâta numai că furtunile au încovoiat—o şi prin crăpăturile scoarţei, acoperite cu pulbere.,
au început să crească iarba şi florile de câmp, ba chiar şi câteva tufe subţiri de răsură.
Primăvara, când veneau lăstunii, se apucau numaidecât să—şi pună în rânduială
cuiburile părăsite. Rasmus nu înţelegea câtuşi de puţin să ia pildă de la ei. îşi lăsa căsuţa
să se năruiască, fără să—i treacă prin minte că n—ar fi fost rău dacă ar fi luptat, atât
cât îl ajutau puterile, împotriva stricăciunilor pricinuite de vreme.
„La ce bun?", îşi spunea el necontenit, aşa cum făcuse şi tatăl său pe vremuri.
Lăstunii săgetau văzduhul în preajma lui cu multă voioşie. Toamna, porneau spre
ţările calde, dar primăvara se întorceau la cuiburile lor, credincioase ca totdeauna.
Rasmus nu făcea nimic. Nu simţea nici amărăciune, nici părere de rău când vedea
că păsările se pregătesc de plecare. De asemenea, nu simţea nici o bucurie primăvara,
când le vedea că s—au reîntors la cuiburile lor şi umplu văzduhul cu roiuri de ciripeli. în
afară de asta, cu toate că pe vremuri se lua la întrecere cu mierlele, şuierul lor îl lăsa
acum nepăsător şi nu—i mai spunea nimic.
Şi totuşi, i—ar fi cu putinţă să nu audă şuierul vântului printre ramurile sălciei?
Tânguiri sfâşietoare se mai aud şi acum. Cine nu le înţelege n—are decât să dea ochi cu
bătrâna Jana, care locuieşte uitată în sihăstria ei. Ea e în stare să dezvăluie multe taine
din vremurile trecute, fiindcă nu i—a scăpat nimic din ceea ce s—a petrecut odinioară
sub ochii ei. Şi iată ce—ar putea să povestească bătrâna Jana.
Căsuţa din preajma tufei de salcie era cândva nouă şi curată, pe vremea când Ivar Oelse,
croitorul, a luat—o în stăpânire împreună cu nevastă—sa, Măria. Amândoi erau oameni de
ispravă, harnici şi foarte cinstiţi. Bătrâna Jana de astăzi era pe—atunci o copilită; odrasla unui
cizmar, cel mai sărac om din sat. De câte ori Măria, care ducea un trai destul de mulţumitor, n—
a dăruit—o cu felii mari de pâine cu unt! Măria era foarte bine văzută de boierii care locuiau în
castelul de pe deal. Era totdeauna plină de voioşie şi nu ţinea seamă de micile neajunsuri ale
vieţii. Ştia să vorbească frumos şi limba îi era sprintenă ca şi mâinile.
Îşi vedea de gospodărie, îşi îngrijea copiii şi—i ajuta bărbatului ei la treburile
casei. Şi când te gândeşti că Dumnezeu o dăruise cu unsprezece copii!
—Oamenilor săraci li se umple totdeauna casa de copii — spunea castelana. Dacă i—ar
lăsa inima să—i înece de mici, aşa cum fac cu pisoii, şi n—ar păstra decât doi sau trei,
dintre cei mai frumoşi, poate că n—ar mai fi atâta sărăcie pe lume.
—Dumnezeu să ne ferească de una ca asta! a răspuns nevasta croitorului când i—a fost dat să
audă astfel de vorbe. Copiii sunt o binecuvântare a cerului şi numai prin ei simţi adevărata
bucurie de a trăi. Chiar dacă te simţi strâmtorat câteodată, fiindcă e greu să hrăneşti atâtea
guri, nu—ţi rămâne altceva mai bun de făcut decât să—ţi îndoieşti puterile şi să munceşti mai
mult. Bunul Dumnezeu nu te părăseşte atunci când ţi se îndreaptă gândul numai spre el.
Castelanei îi făcea mare plăcere când o auzea pe Măria vorbind cu atâta curaj. Cele
două femei se cunoşteau de îndelungă vreme. Măria fusese dădacă la copii în casa
părintească a castelanei. Pe vremea când aceasta era mică, de câte ori n—o ţinuse în braţe?!
În fiecare an, la Crăciun, castelanii trimiteau o căruţă încărcată cu toate bunătăţile:
făină, unt, un porc îngrăşat, două gâşte îndopate, mere şi nuci.
Ivar Oelse privea cu mulţumire cum i se umple casa cu de toate. Dar, după câteva
minute, îl auzeai râzând şi repetând, în timp ce ridica din umeri: „La ce bun?".
La urma urmei, n—avea să se plângă împotriva norocului. Căsuţa îi era îngrijită şi
curată ca paharul. Măria punea perdele albe la ferestre, unde înfloreau necontenit
garoafele şi busuiocul. într—un ungher se zărea, pus într—o cadra aurită, actul de
cununie al Măriei cu Ivar.
Măria învăţase carte şi ştia să facă poezii. Spunea uneori: „Când sfârşesc un vers
cu cuvântul oelse, care înseamnă sete, mă gândesc la rima poelse, care înseamnă cârnat.
Şi, dacă nu se potriveşte, asta e rima cea mai bogată şi trebuie s—o folosesc".
Şi începea să râdă în hohote. Fiindcă era totdeauna plină de voioşie. N—ai fi
auzit—o niciodată spunând, ca bărbatul ei: „La ce bun?". Dimpotrivă, le da şi altora
poveţe, zicând: „încrede—te în tine însuţi şi în bunătatea Celui de Sus".
Îşi trăia viaţa urmând cu sfinţenie această povaţă. Se străduia din zori până în
noapte şi avea cu ce să—şi hrănească odraslele. în clipa când copiii se făcură mari,
căutară să—şi facă rosturi în lume, adăpostindu—se fiecare la casa lui. Le mergea din ce
în ce mai bine. Acasă rămăsese numai Rasmus, care era cel mai mic dintre odrasle. Era
plin la obraji, cu faţa totdeauna zâmbitoare, o drăgălăşenie de copil.
Într—o zi, un pictor din capitală, care venise la castel, dădu cu ochii de Rasmus.
Aşa de mult îi plăcu copilaşul, încât o rugă pe Măria să—i îngăduie să—i facă portretul.
Şi, într— adevăr, făcu un tablou minunat. Copilaşul era zugrăvit în pielea goală,
jucându—se. Tabloul fu cumpărat de rege.
Veniră după aceea vremuri grele. Croitorul se îmbolnăvi de podagră. Mâinile i se
umflaseră şi nu putea să mai lucreze. Doctorul n—avea ce să—i mai facă, iar Stina
vrăjitoarea, în care toată lumea avea mare încredere, se dovedea iarăşi neputincioasă cu
leacurile ei băbeşti.
—Nu se cuvine să—mi pierd curajul şi nici să mă tânguiesc — îi spunea Măria copilului. La
ce mi—ar folosi? Dacă tatăl tău nu mai poate să lucreze, mâinile mele sunt încă destul de
zdravene. Voi caută să muncesc îndoit decât până acum. în afară de asta, tu ne vei fi de
mare ajutor de—aici înainte, fiindcă bag de seamă ca ai învăţat destul de bine croitoria.
Într—adevăr, pe copii îl vedeai totdeauna la masa de lucru şi, în timp ce cosea, cânta şi
fluiera. Maică—sa îl mai trimitea din când în când să se joace pe—afară, temându—se
ca nu cumva să se îmbolnăvească de prea mult stat în casă.
Cea mai bună prietenă a lui Rasmus era micuţa Jana, o fată cam urâtă, care umbla
desculţă şi în zdrenţe. N—avea mamă, aşa ca n—avea cine s—o îngrijească şi să—i
cârpească rochiţa. Ea însă găsea că aşa trebuia să fie şi nu se plângea. Era un fel de
sălbăticiune, pururi sprintenă şi plină de voioşie, care nu se prăpădea cu firea.
Se jucau împreună mai mult sub salcie, în preajma pietrei de hotar. Rasmus îşi
făcea fel de fel de planuri; ţinea să ajungă un croitor priceput, care să lucreze pentru
domnii de la oraş şi să aibă în atelier zece ucenici, aşa cum aveau şi alţii, după spusele
tatălui său. în clipa când avea să ajungă meşter, avea s—o ia şi pe Jana la oraş, ca să
gătească bucate pentru el şi ucenici. Trebuia să—i pregătească o odaie curată, cu
oglindă şi pendulă, aşa cum văzuse la castel.
Ascultându—l, Jana se bucura peste măsură, deşi nu credea că planurile
tovarăşului ei de joacă aveau să se împlinească vreodată. Vara era acum pe sfârşite; se
apropia toamna. Vântul şuiera prin frunzele îngălbenite ale sălciei, răvăşindu—le pe
întinderi. Apoi începură ploile şi Rasmus nu putea să se mai joace cu Jana.
—Lasă, se va întoarce iarăşi primăvara şi salcia are să înverzească din nou — îi spunea
maică—sa ca să—l mângâie.
—Cine mai ştie ce—o mai fi atunci! îngână Ivar. Fiecare an aduce noi îngrijorări şi noi
chinuri pe capul omului.
—Haide, nu mai vorbi aşa! îi strigă Măria. N—avem destule merinde în cămară,
datorită bunătăţii doamnei castelane? Eu, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt sănătoasă,
toate ne merg din plin, aşa că n—ai de ce să te plângi.
După sărbătorile Crăciunului, stăpânii castelului plecară la oraş, ca să ia parte la
serbările şi petrecerile de iarnă ale capitalei. Se duceau totdeauna la balurile de la curte.
Castelana îşi comandase două rochii la Paris, dintr—o stofă atât de frumoasă şi de
scumpă şi lucrate cu atâta gust, încât, văzându—le, Măria a rămas înmărmurită şi a
cerut îngăduinţa să—l aducă şi pe bărbatul ei la castel, ca să vadă şi el minunăţia. într—
adevăr, Ivar n—a rămas mai puţin uimit şi nu—i venea să creadă că cele două rochii
fuseseră cusute de mână omenească.
Dar, ajungând acasă, Ivar nu s—a mai putut stăpâni şi—a strigat, aşa cum îi era
obiceiul: „Ei, şi la urma urmei, la ce folos?".
De rândul acesta, Ivar avea dreptate. De cum au ajuns în capitală, castelanul s—a
îmbolnăvit şi, căzând la pat, a murit după scurtă vreme. Biata castelană n—a mai avut
când să îmbrace rochiile atât de frumoase. Acum se îmbrăca în negru din tălpi până în
creştet. Nici cel puţin un guler alb nu adăugase la rochia de doliu. Ba până şi cartea de
rugăciuni pusese să fie legată în negru.
Când a ajuns în sat dricul în care erau aduse rămăşiţele pământeşti ale
castelanului, era o noapte cu îngheţ straşnic; stelele licăreau pe cerul senin, iar luna
împrăştia o lumină limpede. Intendentul, primarul şi ceilalţi oameni ai stăpânirii
aşteptau în faţa bisericii, cu lumânări aprinse în mână. Preotul intrase mai dinainte în
biserică şi, în scurt timp, veni tot satul să vadă mortul.
Preotul ţinu o cuvântare, slăvind bunătatea celui dus dintre vii. Era în cuvintele lui multă
bunăvoinţă şi lumea n—avea de ce să fie mirată când mortul era vorbit numai de bine. Apoi
orga începu să cânte. Văduva era peste măsură de îndurerată. îţi făcea milă văzând—o. Lumea
s—a împrăştiat în cele din urmă. Ea nu mai văzuse încă un dric atât de luxos.
S—a vorbit îndelungă vreme de strălucita înmormântare a castelanului.
—Era un om de neam mare! spuneau ţăranii. Ce risipă de bogăţie la înmormântarea
lui! Pentru naşterea—i atât de aleasă trebuia să se facă această risipă.
—La ce bun? se grăbea să—şi dea cu părerea croitorul Oelse. Odată ce—ai murit, la ce mai
folosesc bogăţia şi strălucirea? Iată, noi suntem săraci, dar cel puţin trăim.
—Nu mai spune prostii! îl dojenea nevastă—sa. Te încredinţez că s—a dus de—a
dreptul în rai.
—Ce te face să crezi că e aşa cum spui tu, Măria? răspunse Ivar. Noi, oamenii săraci,
ştim una şi bună, că atunci când murim, trupurile noastre se întorc în pământul din
care—au fost alcătuite şi sunt pentru el cel mai bun îngrăşământ. Castelanul însă nici
de—atât nu e bun; l— au îmbălsămat şi trupul lui se odihneşte în cavoul familiei, aşa că
nici pământul nu—l îngraşă. —Vorbeşti ca un nelegiuit — îl întrerupse Măria. îţi mai
spun o dată că boierul nostru s—a dus drept în rai.
—Şi eu te mai întreb o dată: ce te face să crezi lucrul acesta? Pierzându—şi răbdarea,
Măria acoperi capul copilului cu şorţul pe care—l avea dinainte, ca să—l împiedice să
audă astfel de blestemăţii. Apoi, luându—l de mână, ieşi cu el afară, plângând.
—Dragul mamei — zise ea — să ştii că ceea ce spune tatăl tău nu porneşte de—a dreptul
din inimă. Pesemne duhul Necuratului a trecut prin odaie şi l—a îndemnat să glăsuiască
astfel. Spune numaidecât Tatăl nostru şi să ne închinăm amândoi.
După ce se închinară, mama adăugă:
—Acum, parcă m—am mai liniştit. Ţine minte, dragul meu, să repeţi totdeauna în gând:
„Cred în Dumnezeu şi în mine însumi!"
Zilele trecură, trecură şi nopţile, şi iată că anul de doliu pentru văduva bătrânului
castelan se scurse în pripă. Ea mai purta, într—adevăr, îmbrăcămintea de doliu, dar
numai pe jumătate; sufletul însă nu—i mai era cernit ca înainte. Ba chiar începuse să se
şoptească prin lume c—ar fi avut de gând să se mărite din nou.
După câtva timp, zvonul se adeveri. Preotul dădu de veste că stăpâna castelului
trebuia să se logodească. Omul pe care îl lua de bărbat nu era de neam mare. Era însă
un sculptor vestit. Cei de la ţară, bineînţeles, n—aveau cum să—l cunoască pe
Thowaldsen, fiindcă oamenii de jos nu ştiu să preţuiască arta sculpturii. Tocmai pentru
aceasta, mulţi se întrebau la ce puteau să folosească străduinţele unui sculptor.
Dar, după Paşti, când l—au văzut la nuntă, toţi au băgat de seamă că era un om
foarte chipeş.
Croitorul, nevastă—sa şi Rasmus s—au dus şi ei la cununie. Copilul era îmbrăcat
în negru, ca şi părinţii lui. îşi făcuseră îmbrăcăminte din postavul negru cu care fusese
acoperit dricul în care îl aduseseră pe castelan şi pe care castelana îl dăruise Măriei.
Aceasta îl primise cu multă recunoştinţă. De la o vreme nu le mergea tocmai bine, aşa că
pururi era silită să cârpească şi să întoarcă pe dos hainele lui Oelse şi ale copilului.
În sat se aflase că postavul îi fusese dăruit de pomană. Vrăjitoarea Stina spunea că
asta era ceva rău, adăugând că îmbrăcămintea făcută dintr—un postav cu care—a fost
acoperit sicriul aduce boală. Micuţa Jana a început să plângă când a auzit una ca asta. Şi s—
a oprit cu Rasmus în mijlocul drumului să—l mângâie, văzându—l cu ochii plini de lacrimi.
Prevestirea vrăjitoarei avea să se adeverească. Croitorul se îmbolnăvi şi, în prima
duminică după Rusalii, muri. Măria Oelse rămase văduvă, numai în tovărăşia celui mai
mic dintre copii. Nu—şi pierdu însă curajul. Fiindcă lucra tot atât de bine ca şi soţul ei,
lumea începu să—i dea de lucru din ce în ce mai mult.
Peste un an, Rasmus se împărtăşi şi plecă la oraş. Intră ca ucenic la un croitor
care, în loc de zece, avea numai trei. De altfel, Rasmus îşi cunoştea foarte bine
meşteşugul. Se simţea mulţumit şi era mândru de asta. Îşi făcea planuri mari de viitor.
Mica Jana avea să plângă îndelung pe urma lui, fără s—o poată mângâia cineva.
Cam în aceeaşi vreme a fost croit şi drumul cel nou. Vechiul drum rămânea o cărăruie
mărginaşă. Iazul secase şi era acoperit în întregime cu stuf. Piatra de hotar, nemaislujind la
nimic, a fost dată la o parte. Numai salcia rămânea în picioare. îi crescuseră parcă mlădiţe
tinere şi vântul, trecându—i prin frunziş, scotea un şuier domol, ca un cântec.
Toamna, lăstunii îşi luau zborul spre alte meleaguri, împreună cu grangurii.
Primăvara, se reîntorceau la cuib. Era a patra primăvară când reveneau din ţările calde
şi, o dată cu păsările, se reîntoarse şi Rasmus la cuibul părintesc. Acum era meşter. Se
făcuse un băiat chipeş, înalt şi plăcut, deşi era cam slăbuţ. Ţinea să cutreiere mai toate
oraşele din Danemarca, iar după aceea să plece în străinătate. I se părea că mai are
nevoie să înveţe, dar maică—sa se împotrivea cu îndărătnicie.
—Toţi copiii mi—au plecat în lume — spunea ea. Cel puţin tu, care eşti cel mai mic, să
rămâi lângă mine. Şi apoi, cine va moşteni casa, dacă nu tu? Ai să primeşti o îngrijire mai
bună decât printre străini. De lucru n—ai să te plângi. Iar dacă vrei să mai faci din când în
când o plimbare, avem destule ferme prin împrejurimi şi vei găsi şi pe—acolo de lucru.
Când ţi—ai părăsit casa pentru două săptămâni, se cheamă că şi asta e o călătorie.
Rasmus căută s—asculte de povaţa mamei sale. Acum se ducea deseori la umbra
sălciei, ca să se odihnească. Asculta foşnetul frunzelor şi cântecul păsărilor. Se pricepea
să fluiere ca mierloii şi grangurii, dar, pe lângă asta, mai cunoştea şi o mulţime de
cântece. Toată lumea îl iubea, fiindcă era tare îndemânatic şi totdeauna plin de voioşie;
datorită acestui lucru, era chemat când la o fermă, când la alta.
Nicăieri însă nu era mai bine primit ca în casa lui Klaus Hansen, unul dintre cei mai
bogaţi oameni din parohie. Fetiţa acestuia, drăgălaşa Elsa, era ca o floare de—abia
îmbobocită. îţi făcea mare plăcere s—o vezi. Râdea necontenit. Gurile rele spuneau c—o
făcea înadins ca să—şi arate dinţii frumoşi.
Oricum ar fi fost, era o fată foarte plăcută. Se ţinea uneori şi de năzbâtii, dar asta
n—o făcea mai puţin atrăgătoare. Lui Rasmus îi plăcea de fată, şi poate că şi fetei îi
plăcea de dânsul, dar nu—şi spuneau niciodată nimic.
Rasmus se simţea trist câteodată. îşi dădea seama că semăna mai mult cu taică—
său decât cu maică—sa. Dar, de îndată ce o zărea pe Elsa, căuta să—şi alunge tristeţea
din suflet. Stăteau de vorbă şi se plimbau; dar nici unul nici altul nu întreceau măsura.
Uneori, Rasmus îşi zicea, ca şi tatăl său: „Ce folos?'*. Şi se grăbea să adauge:
„într— adevăr, ce folos? Părinţii ei sunt oameni bogaţi şi ţin la avere. Eu n—am nimic,
aşa că n—ar fi rău dacă m—aş îndepărta de casa lor".
Aproape în fiecare zi îşi spunea acelaşi lucru. Dar, de îndată ce avea o clipă de
răgaz, se ducea la fermă s—o vadă. S—ar fi părut că Elsa îl fermecase; ar fi fost în stare
să facă tot ce—i poruncea fata lui Klaus Hansen.
Jana, fetiţa cizmarului, slujea la ferma acestuia. Muncea din zori până în noapte.
Se ducea cu căruţa după nutreţ şi mulgea vacile. Uneori, când n—avea cine s—o facă,
încărca bălegarul şi—l ducea la câmp. În casă nu era primită niciodată. Pe Rasmus şi pe
Elsa îi întâlnea foarte rar. Auzise însă de la celelalte fete că tinerii erau ca şi logodiţi.
„Slavă Domnului! îşi zicea ea. Rasmus va deveni om bogat şi asta mă mulţumeşte
pe deplin!"
Dar, în acelaşi timp, ochii i se umpleau de lacrimi, fără ca ea singură să fi ştiut pentru
ce.
Veni şi ziua când se deschidea bâlciul la oraş. Klaus Hansen porni la drum împreună
cu toţi ai săi, într—o căruţă în care pusese bănci. Printre musafiri se afla şi Rasmus. El sta
lângă Elsa, pe care—o iubea din tot sufletul, fără să—i fi spus un singur cuvânt vreodată.
Fata îşi zicea: „Se cuvine ca el să vorbească cel dintâi. Dacă însă nici de astă dată
nu— mi va spune nimic, voi căuta să—l smulg din această muţenie îndărătnică".
Dar nu trecu mult şi se zvoni prin sat că cel mai bogat fermier din parohie o ceruse de
nevastă pe Elsa. Şi era adevărat. Nu se ştia însă dacă fata încuviinţase sau nu. Rasmus simţi
dintr—o dată o mare strângere de inimă când auzi că Elsa era pe cale să se mărite cu altul.
O văzu într—o seară pe Elsa cu inelul de logodnă în deget.
—Spune, ce înseamnă asta? îl întrebă ea răutăcioasă.
—Înseamnă că te—ai logodit! răspunse el.

—Cu cine?
—Cu bogătaşul din satul vecin.
—Ai ghicit! strigă Elsa râzând din toată inima. Şi se făcu nevăzută.
Bietul Rasmus porni în fugă spre casă, cu gândurile negre. îşi pregăti lucrurile de
trebuinţă şi—i spuse mamei sale că avea de gând să se înstrăineze de satul în care se născuse şi
să rătăcească în lumea largă. Măria stărui din răsputeri să—l oprească, dar nu mai fu chip.
Tăie din salcia bătrână o creangă din care îşi făcu toiag de drum şi începu să
fluiere cu voioşie, ca şi cum s—ar fi aflat în culmea fericirii.
—Hotărârea ta mă mâhneşte peste măsură, dragul meu — îi spuse maică—sa. Dar poate
că ea e spre binele tău, de—aceea caut să—mi calc pe inimă. Făgăduieşte—mi însă un
lucru, că nu—ţi vei pierde credinţa în Dumnezeu şi în puterile tale. Urmându—mi
povaţa, te vei reîntoarce mulţumit şi fericit.
Rasmus părăsi casa părintească şi porni pe şoseaua croită de curând. O zări de departe pe
Jana, care împingea la droaga cu lapte. Ca să nu—l vadă, se ascunse în dosul unui gard.
Se ducea spre ţări străine, fără să—şi fi deschis inima cuiva. Şi, din clipa aceea, nu
se mai află nimic despre dânsul.
„Peste un an trebuie să se reîntoarcă — îşi spunea Măria. La început are să se
simtă mulţumit intrând într—o lume nouă. Mai târziu, are să i se facă dor de casă, de
mamă şi de prieteni. îmi pare rău de—un singur lucru: că a moştenit prea mult din firea
tatălui său. Dar bunul Dumnezeu va face cum e mai bine."
Şi aşteptă cu răbdare până ce trecu anul. în această vreme însă, după ce nu trecuse mai
mult de—o lună, Elsa se duse într—o seară la bătrâna vrăjitoare care ştia să dea în cărţi şi să
ghicească în cafea. După ce se uită adânc în ceaşcă, Stina spuse că ea îl vedea foarte bine pe
Rasmus, dar că el nu mai era în Danemarca. Plecase într—un mare oraş din străinătate, al jărui
nume îi era greu să—l desluşească. în acest oraş erau mulţi soldaţi şi multe fete frumoase şi
Rasmus nu ştia ce să facă: ori să intre în oştire, ori să se însoare cu una din fetele frumoase.
Cuvintele acestea o scoaseră din fire pe Elsa. Mărturisi că era gata să dea oricât, numai să
nu—l vadă pe Rasmus războinic şi—o rugă pe Stina să nu spună nimănui nimic în această
privinţă. Bătrâna vrăjitoare făgădui să—l aducă acasă prin farmece care n—aveau cum să dea
greş, deşi erau foarte primejdioase. Apoi, aprinse un foc mare şi aşeză o căldare pe pirostrii.
—De—aci înainte — spuse ea — focul nu trebuie să se mai stingă şi tot ceea ce vom pune
în căldare va trebui să fiarbă în clocot până la întoarcerea lui Rasmus. Poate să mai
zăbovească vreo câteva luni, dar în cele din urmă, dacă va mai fi încă în viaţă, îşi va lua
drumul spre ţară şi nu va mai avea linişte nici ziua, nici noaptea, până în clipa când se
va vedea acasă. Paşii lui nu vor fi stăviliţi nici de vânturi, nici de păduri. Şi, după cât bag
de seamă, e timpul cel mai potrivit pentru farmece. Luna de—abia a răsărit. Şi—apoi,
auzi cum bubuie în văzduhuri? Să nu mai zăbovim!
Stina vrăjitoarea se îndreptă spre casă anevoie, dibuind pe întuneric; nu vedea în
juru—i decât atunci când scăpărau fulgere. Ajunse la salcia bătrână, tăie o creangă şi—
o crestă de câteva ori, fiindcă numai astfel putea să—l aducă pe Rasmus acasă. Apoi luă
muşchi şi buruieni de pe casa croitorului şi le puse în căldare. O îndemnă pe Elsa să
rupă o foaie din cartea ei de rugăciune, iar aceasta, din întâmplare, o rupse pe cea din
urmă, care avea o mulţime de greşeli de tipar.
—N—are a face! zise Stina vrăjitoarea.
Dar toate astea nu erau de—ajuns pentru aducerea înapoi a lui Rasmus. Un cocoş
negru şi frumos, ce se plimba ţanţoş prin ograda vrăjitoarei, trebui să fie şi el jertfit.
Stina mai aruncă în căldare şi inelul de aur pe care Elsa i—l arătase lui Rasmus.
—Inelul acesta n—ai să—l mai vezi — spuse vrăjitoarea. Şi cred că numai el e pricina
tuturor neajunsurilor.
Mai puseră în căldare o mulţime de lucruri, toate scumpe şi anevoie de găsit. De

pildă, ierburi adunate în noaptea de Crăciun, când dau de veste anumite sălbăticiuni
miezul nopţii — ierburi culese însă de pe mormântul unui copil nevinovat. Apoi o
lacrimă picurată dintre genele unei fecioare care s—a înecat, auzind că logodnicul ei s—
a logodit cu alta. Şi câte şi mai câte altele!
Aveau grijă necontenit să nu se stingă focul. Apa trebuia să fiarbă în clocot, fiindcă
numai astfel puteau să—şi ajungă ţinta şi pentru asta era nevoie de—o mulţime de lemne.
Dar se scurse o lună, fără ca Rasmus să dea cel mai mic semn de viaţă.
—Se vede cumva dacă a pornit la drum spre noi? întrebă într—o seară Elsa.
—Aşteaptă, să mai privesc o dată cu luare—aminte în fundul căldării. A, uite—l! Bietul
băiat! A şi pornit la drum. Străbate creasta unui munte înalt. Obosit peste măsură, s—a
oprit să se odihnească. Şi totuşi, de—abia aşteaptă să te vadă. Iată, acum se ridică şi
porneşte din nou. Va trebui să străbată o pădure adâncă, plină de tâlhari.
—Nu, nu, să nu meargă mai departe! strigă Elsa. Nu vreau să cadă în primejdie. Vai, cât
mă tem pentru el!
—Nu căuta să—l opreşti! răspunse Stina vrăjitoarea. Acum, când farmecele îl aduc spre
noi, ar muri dacă ar face un singur popas.
Mai trecură câteva luni. Elsa începuse să—şi piardă răbdarea, într—o seară, după
ce se potolise furtuna, luna se smulse dintre nori şi un curcubeu uriaş îmbrăţişa cerul de
la o margine la alta. Asta era cu totul nou pentru Elsa.
—Ei, foarte bine! strigă vrăjitoarea. Acesta e semnul pe care—l aşteptam. Peste câteva
zile, Rasmus va fi aici.
Trecu o săptămână şi Rasmus tot nu veni. Elsa mai aşteptă câtva timp, apoi nu vru
să mai dea ochi cu vrăjitoarea. într—o dimineaţă se răspândi vestea că ea s—a logodit
cu flăcăul bogat din satul vecin. Klaus Hansen fusese să vadă moşia şi conacul,
grajdurile şi staulele viitorului său ginere şi rămăsese nespus de mulţumit.
După o vreme făcură nunta. Lumea avea să—şi aducă aminte până târziu de această
nuntă, care ţinu trei zile în şir. Petrecerea fusese în toi, în sunet de viori şi de clarinete.
Nimeni din sat n—a rămas nepoftit. A luat parte la voioşia obştească până şi Măria Oelse.
A patra zi, după ce Klaus Hansen le mulţumi oaspeţilor în cântecul de bun—rămas al
lăutelor, Elsa îi dădu Măriei un coş încărcat cu tot felul de bunătăţi rămase de la nuntă.
Văduva porni spre casă. Când ajunse, găsi uşa descuiată. Intră repede înăuntru. Ce să—i
vadă ochii? Fiul ei Rasmus se întorsese din străini într—un moment atât de nepotrivit.
Îl luă în braţe şi—l sărută pe obraji. Dar, numaidecât, rămase încremenită. Cât de
schimbat era fiul ei! Slab, galben, istovit de boală şi de amărăciune.
—Dragul mamei! Băiatul meu scump! începu ea să se tânguiască cu sfâşiere în glas. De
ce— ai slăbit atât de mult? Dar lasă, nu—i nimic. Am să te fac eu sănătos. Mulţumesc lui
Dumnezeu că te—ai reîntors!
Şi scoase din coş friptură şi plăcintă. El se ospăta din belşug, fiindcă îi era foame.
Dar, când era aproape să sfârşească masa, află de la cine erau bunătăţile şi nu vru să
mai mănânce. începu să povestească prin câte ţări umblase, câte văzuse, unele mai
frumoase decât altele, şi nu uită să adauge că în vremea din urmă i se făcuse tare dor de
casă şi de maică—sa, de salcia bătrână şi de împrejurimile satului.
—M—am gândit de atâtea ori la această salcie! Mă vedeam totdeauna la umbra ei în
tovărăşia Janei şi ne jucam ca pe vremea când eram copii.
Nu vru să pomenească numele Elsei. A doua zi se simţi mai rău şi căzu la pat. Când află
Elsa, începu să simtă adânci păreri de rău, temându—se ca nu cumva răul să fi fost pricinuit de
leacurile vrăjitoarei. Stina crezu acelaşi lucru, dar nu simţea nici o mustrare de cuget. Rasmus
era bolnav de friguri molipsitoare. Nu—i intra nimeni în casă, afară de fata cizmarului, Jana,
care plânsese cu hohot văzând halul în care se afla fostul ei tovarăş de joacă.
Doctorul îi dădu nişte leacuri amare. Bolnavul nici nu vru să se uite la ele.
—La ce mi—ar folosi? îşi zicea el necontenit.
—Uite, m—aşteptam la astfel de cuvinte nesocotite! îi strigă maică—sa. Omul e dator să
aibă credinţă în Dumnezeu. Numai el poate să te înzdrăvenească, aşa că nu—ţi rămâne
decât să iei leacurile. Vreau să te aud cântând şi fluierând ca pe vremuri. Aş fi în stare
să—mi dau şi viaţa, numai să te văd sănătos.
S—a întâmplat aşa cum fusese voinţa mamei. Rasmus s—a făcut sănătos, dar,
după un timp, biata femeie s—a îmbolnăvit greu şi n—a trecut prea mult până când
bunul Dumnezeu s—o cheme la dânsul.
Căsuţa de lângă salcie rămase pustie. Sărăcia îşi făcu loc pe încetul şi Rasmus
aproape că nu mai avea ce să mănânce.
—Nu mai e bun de nimic — spuneau ţăranii. Nici nu mai ştie să mânuiască acul.
Cât timp călătorise, dusese, într—adevăr, o viaţă nesocotită. Asta era pricina
slăbirii şi a bolii, iar nicidecum leacurile vrăjitoarei. S—ar fi părut că boala nu—l mai
părăsea. Părul îi albise şi—i tremurau mâinile şi picioarele. Nu mai avea chef de lucru şi
îşi zicea din când în când: „Ce folos să mă ostenesc până într—atât!".
Într—o seară de toamnă ieşi din crâşmă şi porni spre casă. Ploua, bătea vântul şi
drumul era numai o apă. Nu mai ştia pe unde să calce. Rămăsese cu desăvârşire singur.
Maică—sa se odihnea la marginea unui cimitir. Lăstunii şi grangurii plecaseră în zbor
spre ţările calde. Fata cizmarului, Jana, îl văzuse ieşind din crâşmă şi mai mult
târându—se pe lângă garduri. Se luă după dânsul.
—Ascultă, Rasmus — îi spuse ea când îl ajunse din urmă, de ce nu vrei să te cuminţeşti
şi pentru ce te chinuieşti singur?
—La ce bun?
—Uite, veşnic te—am auzit spunând aceste cuvinte. Ai face mai bine dacă ai spune ca
maică—ta: „Cred în Dumnezeu şi în mine însumi!". Lăsându—te pradă slăbiciunii, n—
ai să mai fii bun de nimic şi n—ai să mai poţi munci.
El nu răspunse. Jana îl întovărăşi până acasă şi, după ce—i mai dădu câteva
poveţe, se despărţiră. în loc să se culce, Rasmus se aşeză pe piatra de hotar, răsturnată
lângă salcia bătrână. Vântul şuiera printre frunze. Lui Rasmus i se păru că vorbeşte
cineva cu dânsul. Răspunse cu glas tare, amintind de copilăria lui fericită urmată de
viaţa fără nici un rost de acum — viaţă care devenise pentru el o povară.
Când începu să plouă, se ridică să intre în casă; îi era frig şi se simţea slăbit. Dar,
fiindcă era întuneric, în loc să nimerească în casă, ajunse pe malul iazului. îi veni ca un fel de
ameţeală şi căzu. Nemaiavând puterea să se ridice, rămase locului şi adormi buştean.
Îl trezi a doua zi de dimineaţă croncănitul ciorilor. îl găsiră nişte drumeţi şi—l
duseră acasă. Vestea se răspândi numaidecât în sat în legătură cu cele întâmplate. Jana
alergă într— un suflet, îi dădu îngrijirile de trebuinţă şi—i stătu de veghe la căpătâi
până în clipa când îl duseră la spital.
—Ne cunoaştem doar din copilărie — spuse ea atunci când Rasmus o povăţui să—l lase
în pace. Maică—ta m—a ajutat în dese rânduri şi mi—a dat să mănânc. Nu te lăsa răpus
de tristeţe. Ai să te faci sănătos şi—ai să începi o nouă viaţă.
Dar flăcăul nu s—a mai însănătoşit şi nici n—a murit. Şi—a târât zilele fară nici
un rost, irosindu—şi viaţa cu fiecare zi mai mult. De lucru nu—i mai aduse nimeni, şi
bietul Rasmus ajunse mai sărac decât Jana.
—Ţi—ai pierdut credinţa în Dumnezeu — îi spuse ea. Ar trebui să mai dai pe la biserică.
—La ce bun? răspunse el.
—Atunci când dai un astfel de răspuns, faci mult mai bine că nu te duci la biserică. Cum e
cu putinţă să nu—ţi mai aduci aminte de maică—ta, de anii copilăriei, de vremea când erai
un copil cuminte şi înţelegător? De ce nu te rogi, aşa cum am făcut şi eu atunci când am fost
încolţită de nevoi, mai rău decât tine?

—N—ai de gând cumva să te călugăreşti? întrebă Rasmus, privind—o cu ochii
îngânduraţi şi obosiţi.
Jana nu răspunse şi începu să se roage.
—Da, da — reluă el — poate că ai dreptate, deşi nu te înţeleg tocmai bine. îmi simt
gândurile încurcate.
Rasmus începu să îmbătrânească, posac şi din ce în ce mai lipsit de curaj. Elsa
ajunsese şi ea la o vârstă destul de înaintată. Rasmus nu i—a pomenit niciodată numele.
Acum, Elsa era bunică. Avea o nepoţică plină de drăgălăşenie, sprintenă şi
înţelegătoare. într—o zi, fetiţa veni să se joace sub salcie împreună cu alţi copii. Rasmus,
rezemat în cârjă, trecu pe—acolo şi privi lung la droaia de copii. I se aprinse o lumină în
priviri. îşi aduse aminte de vremea când, fericit şi străin de griji, se juca în acelaşi loc.
Dar fetiţa îl zări numaidecât şi, arătându—l cu degetul, începu să strige:
—Ia priviţi! Uite—l pe Rasmus! Rasmus, săracul lipit pământului!
Clipa aceea a fost neasemuit de dureroasă pentru el.
De—aici înainte, a dus o viaţă şi mai amară. în ziua de Rusalii, toată biserica era
plină de verdeaţă. Ardeau lumânări pretutindeni.
Jana se apropie de altar. Nu—l văzu pe Rasmus prin mulţime, în dimineaţa aceea, bunul
Dumnezeu se milostivise şi—l chemase la cer, acolo unde domneşte îndurarea şi liniştea.
Au trecut ani de—atunci, casa croitorului a rămas pustie şi părăsită. Dacă vântul ar
bate mai cu putere, ar fi în stare s—o dărâme. Iazul e o mlaştină verde. Şuieră vântul prin
frunza de salcie, ca o tânguire. Cine nu înţelege ce spune n—are decât s—o caute pe bătrâna
Jana. Ea tot mai trăieşte, rugându—se ca în ziua când a vrut să îndrepte pe calea cea bună
sufletul lui Rasmus. Se gândeşte numai la el şi se roagă lui Dumnezeu pentru dânsul.
Numai ea ar putea să povestească totul mai bine decât mine, dezvăluind lucruri
care s— au petrecut totdeauna şi sunt la fel cu cele de—acum.
CHEIA DE LA POARTĂ
1872 The Gate Key
Fiecare cheie îşi are povestea ei. Şi sunt multe chei pe lume. Cheia şambelanului,
cheia de la ceas, cheia Sfântului Petru. Am putea vorbi despre toate cheile, dar acum nu
vom aminti decât povestea cheii de la poartă, ţinută de un funcţionar. Fusese făcută de
un lăcătuş, dar dacă ai fi văzut cum a fost lovită cu ciocanul, cum o ţinuse şi o turnase, ai
fi jurat că e un fierar. Era prea mare pentru un buzunar de pantaloni, aşa că a trebuit să
fie pusă într—un buzunar de haină. Acolo stătea adesea în întuneric, dar, gândiţi—vă
numai, avea locul ei pe perete, lângă imaginea din copilărie a Funcţionarului Public.
Acesta arăta acolo ca o găluşcă, în cămăşile de copil.
Se spune că orice om este şi se poartă după semnul zodiacal sub care s—a născut:
Taur, Fecioară, Scorpion, cum se amintesc în Almanah. Doamna Funcţionar Public nu
menţionase nici o asemenea zodie. Ea doar spunea despre soţul ei că s—a născut „sub
semnul roabei". Adică trebuia să fie mereu împins de la spate.
Tatăl lui îl împinsese de la spate ca să ajungă funcţionar. Mama lui îl împinsese să
se însoare, iar soţia îl împinsese să ajungă Funcţionar Public important. Dar ea nu
menţiona niciodată acest lucru. Era o soţie bună, de calitate, care trăgea sforile şi
împingea exact acolo unde trebuia.
Funcţionarul era acum în vârstă, „bine proporţionat", cum obişnuia să spună,
citit, optimist; era „deştept ca o cheie". Acest din urmă lucru îl vom înţelege mai târziu.
Era întotdeauna bine dispus, îi plăceau toţi oamenii şi îi plăcea să discute cu oricine.
Dacă se plimba prin oraş, greu îl aduceai acasă, dacă soţia nu era pe acolo, ca să—l
împingă. Trebuia să vorbească cu toţi cunoscuţii întâlniţi. Iar cina se răcea.
Doamna Funcţionar Public se uita de la fereastră după el.
—Vine! îi spunea ea servitoarei. Pune mâncarea la încălzit! Nu/stai! S—a oprit să vorbească
cu cineva. Ia mâncarea de pe foc! Altfel, mâncarea o să fie prea arsă. Vine, pune—o pe foc!
Dar el tot nu venea. Putea să stea sub fereastra lui dând din cap. Iar dacă se
întâmpla să treacă pe acolo vreun cunoscut, nu se putea abţine, trebuia să schimbe cu el
câteva cuvinte. Iar dacă apărea altă cunoştinţă, chiar atunci când vorbea cu acel cineva,
se agăţa de butoniera primului, îl lua de mână pe al doilea şi striga la un al treilea, care
tocmai voia să treacă pe lângă el.
În acel moment, răbdarea doamnei Funcţionar Public se cam termina şi striga
după el: —Ce funcţionar? Omul ăsta s—a născut sub semnul roabei. Trebuie mereu să
fie împins de cineva, altfel nu se mişcă.
Funcţionarului îi plăcea foarte mult să intre în librării şi să frunzărească foile cărţilor. Îi
plătea librarului o mica sumă de bani, pentru a—i permite să taie foile cărţilor pe lungime —
nu şi pe lăţime, pentru că atunci nu mai puteau fi vândute de noi. Era un ziar pe picioare, dar un
ziar inofensiv. Ştia totul despre nunţi, logodne şi înmormântări, bârfa din lumea literară şi bârfa
din oraş, pur şi simplu. într—adevăr, putea să arunce mici pastile, cum că ar cunoaşte lucruri pe
care nimeni altul nu le cunoaşte. Toate astea le ştia de la cheia lui de la poartă.
Funcţionarul şi soţia lui au avut încă de la începutul căsniciei lor propria lor casă şi
încă de atunci aveau această cheie de la poartă. Dar pe vremea aceea nu ştiau nimic de
puterile ei nemaipomenite. Aveau să afle de ele abia mai târziu.
Era pe vremea regelui Frederick al Şaptelea. Pe vremea aceea, în Copenhaga nu
erau gaze. Străzile erau iluminate cu lămpi cu ulei de peşte sau cu grăsime de balenă. Nu
existau nici Tivoli, nici Cazinoul, nici omnibuzele şi nici căile ferate.
Distracţiile, faţă de zilele noastre, erau puţine. Duminica, te duceai la plimbare
dincolo de porţile oraşului, la cimitir, citeai inscripţiile de pe morminte, te aşezai pe
iarbă, mâneai de la coş şi beai un şnaps. Altfel, te duceai la Fredericksberg, unde fanfara
regimentului ieşea în faţa palatului, iar mulţimea se îngrămădea să se uite la familia
regală cum navighează pe canalele înguste, cu regele la cârma bărcii. El şi regina salutau
din cap pe toată lumea, indiferent de rang. Familiile cu dare de mână veneau aici să—şi
bea ceaiul de după—amiază. Ele obţineau apă fierbinte de la mica fermă aflată dincolo
de grădinile regale, dar samovarele erau obligate să şi le aducă de acasă.
Funcţionarul Public şi soţia lui au făcut o asemenea excursie într—o însorită
după— amiază de duminică. Servitoarea a mers înaintea lor, cu samovarul, cu coşul cu
de—ale gurii şi cu „o picătură de vin, să curgă mai bine pe gât".
—Ia cheia de la poartă, a spus Doamna Funcţionar Public. Trebuie să avem propria noastră
cheie de la poartă. Ştii bine că se încuie la apusul soarelui, iar în dimineaţa asta s—a stricat
şi lanţul clopoţelului! O să ajungem târziu acasă! După ce vom merge la Fredericksberg,
mergem şi la Teatrul lui Casorti, la Vesterbro, ca să vedem pantomima „Arlechin, maestrul
treierătorilor". Actorii coboară pe scenă într—un nor! Costă două mărci de persoană!
Au mers la Fredericksburg, au ascultat muzica, au privit familia regală cum merge la baie,
cu steagurile fluturând, l—au văzut pe bătrânul rege şi au văzut şi lebedele albe. După ce au
băut câte o cană de ceai bun, s—au grăbit să plece, dar nu au ajuns la teatru la timp. Se
încheiaseră numerele de echilibristică pe sârmă şi de mers pe catalige şi începuse pantomima.
Ca de obicei, ajunseseră prea târziu, evident, din vina Funcţionarului, care se
oprise să vorbească cu toţi cunoscuţii. Şi în teatru întâlniseră prieteni buni, iar la
terminarea spectacolului, el şi soţia au mers împreună cu altă familie ca să bea un punci.
Ar fi trebuit să fie o oprire de doar zece minute, dar, evident, au întins—o peste o oră.
Au vorbit şi au tot vorbit.
Cel mai interesant fusese un baron suedez — sau poate german? Funcţionarul nu—şi
amintea cu exactitate. Dar partea cea mai interesantă fusese aceea că baronul îl învăţase
cum e cu cheia. Putea fi făcută să răspundă la orice întrebare, putea să releve orice secret.
Cheia de la poarta casei, ţinută de Funcţionarul Public, fusese parcă făcută special în
acest scop. Baronul a pus cheia în echilibru pe degetul arătător al mâinii lui drepte. Fiecare
puls al sângelui în vârful degetului o punea în mişcare şi astfel se rotea. Dacă nu se rotea,
baronul se pricepea bine să o întoarcă după dorinţă. Fiecare întoarcere a cheii însemna o
literă a alfabetului, de la A şi până unde se întindea alfabetul. După descoperirea primei
litere, cheia s—a întors în direcţia opusă. Aşa au descoperit următoarea literă şi încă una,
până ce au extras cuvinte complete, fraze întregi — răspunsul la întrebarea pusă. Totul era,
evident, un truc, dar era amuzant. Exact asta a gândit de la început Funcţionarul Public,
dar îndată după aceea a fost cu totul absorbit de cheie.
—Bărbate, bărbate! a strigat la el doamna Funcţionar Public. Poarta de Vest se închide la
douăsprezece. N—o să ajungem la timp. Mai avem doar un sfert de oră, trebuie să ne grăbim!
A trebuit să se grăbească. Pe lângă ei au trecut cu iuţeală câţiva întârziaţi, care voiau şi
ei să ajungă în oraş. Au ajuns, în sfârşit, la prima gheretă de pază. Chiar atunci ceasul a
bătut de ora douăsprezece, poarta cea mare a fost trântită cu zgomot şi mai mulţi
oameni s—au trezit în afara zidurilor oraşului, între ei numărându—se şi Funcţionarul,
doamna Funcţionar, cu slujnica, samovarul şi coşul de merinde gol. Unii dintre cei de
acolo erau speriaţi, alţii furioşi, fiecare cum îi era firea. Ce era de făcut?
Din fericire, se hotărâse că una dintre porţile oraşului, Poarta de Nord, nu avea să
fie încuiată. Oamenii se puteau strecura în oraş prin ghereta gărzilor.
Drumul până acolo nu era scurt, dar vremea era frumoasă, cerul era senin, pe el se
vedeau stele şi dârele stelelor căzătoare, iar în bălţi şi şanţuri cântau broaştele. Oamenii
au început să cânte o baladă după alta, dar Funcţionarul nu cânta şi nici la stele nu se
uita. Nu se uita nici la propriile picioare şi aşa a ajuns să cadă cât era de lung la malul
şanţului. Ai fi crezut că a băut prea mult, dar nu, nu era din cauza punciului, ci din
cauza cheii, care nu—i mai ieşea din minte.
Într—un târziu, au ajuns la Podul de Nord, l—au traversat şi au intrat
în oraş. —Ce fericită sunt! a spus Doamna Funcţionar. Iată şi poarta noastră!
—Dar unde e cheia de la poartă? întrebă Funcţionarul. Nu era nici în buzunarul de la
spate, nici în cel lateral.
—Dumnezeule mare! a plâns doamna Funcţionar. Nu ai cheia? Ai pierdut—o pe când
făceai scamatoriile alea cu baronul! Ce ne facem acum? Ştii că lanţul clopoţelului a fost
stricat azi dimineaţă. Iar paznicul de noapte nu are cheia de la poarta casei! Suntem
într—o situaţie disperată!
Slujnica a început să se văicărească şi ea. Funcţionarul era singurul care îşi
păstrase calmul.
—Trebuie să spargem un geam de la cârnăţarul care locuieşte jos, a spus el. Trebuie
să—l trezim din somn. Va veni să ne deschidă.
A spart un geam, a spart două.
—Petersen! a strigat el, introducând umbrela în gaura făcută în fereastră.
Atunci, fetiţa familiei de la parter a început să ţipe. Cârnăţarul a deschis larg
ferestrele prăvăliei şi a început să strige cât îl ţinea gura:
—Vardist!
Şi înainte ca familia vecinului să—i vadă şi să—i recunoască, vardistul de noapte
sufla deja în fluier. I—a răspuns fluierul vardistului de pe strada alăturată şi alte
fluiere, de pe alte străzi. Lumea a început să iasă la ferestre.
—Unde arde? E vreo răzmeriţă? întrebau cu toţii.
În vreme ce Funcţionarul, deja aflat în holul lui, îşi scotea haina şi descoperea
cheia, care nu era în buzunar, ci în căptuşeală. Căzuse printr—o gaură care nu ar fi
trebuit să fie în buzunar. Din noaptea aceea, cheia de la poarta de jos a căpătat o
importanţă deosebită, nu numai când ieşeau seara, ci şi când rămâneau acasă şi
Funcţionarul îşi demonstra inteligenţa, punând cheia să răspundă la întrebări.
El născocea răspunsul cel mai plauzibil şi făcea astfel încât cheia să ajungă la el. în
cele din urmă, a ajuns să creadă şi el. Dar nu şi farmacistul, un tânăr care era rudă
apropiată cu doamna Funcţionar
Acest farmacist avea pe umeri un cap sănătos, cu o minte foarte ascuţită şi critică.
Chiar în şcoală fiind, scrisese articole despre cărţi şi piese de teatru, dar fără să le semneze
cu numele lui — lucru care spune multe. Era ceea ce pe atunci se numea belesprit, dar nu
credea deloc în spirite şi spiritism — cu atât mai puţin în spiritul unei chei.
—Da, stimate domnule Funcţionar, spunea el, cum să nu? Cred în cheia de la poartă şi în
toate spiritele cheilor tuturor porţilor, la fel de mult pe cât cred în noua ştiinţă care e tot mai
cunoscută, cea a spiritismului, cu mese care se rotesc, cu spirite în mobila mai veche sau mai
nouă. Aţi auzit de ea? Eu am auzit! Am avut la început îndoielile mele. Ştiţi că sunt un
sceptic. Dar am fost convins, după ce am citit o povestire înfricoşătoare într—o revistă străină
de mare reputaţie. Domnule Funcţionar Public, închipuiţi—vă! Da, vă voi povesti exact ce am
citit! Doi copii foarte deştepţi şi—au văzut părinţii invocând spiritul unei mese mari, pentru
cină. Copiii au rămas într—o zi singuri şi au vrut să facă şi ei acelaşi lucru cu un dulap mare cu
sertare. L—au adus la viaţă, spiritul s—a trezit, dar nu a putut suporta poruncile copiilor.
Atunci s—a ridicat scârţâind şi cu picioarele lui de dulap i—a prins pe copii şi i—a băgat în
câte un sertar, după care a fugit cu ei pe uşa camerei, apoi în jos pe scări şi în stradă, până la
canal, în care s—a aruncat cu tot cu copii. Trupurile lor mici au fost îngropate în pământ sfinţit,
dar dulapul a fost dus la primărie, a fost condamnat pentru infanticid şi ars de viu în piaţă! Am
citit cu ochii mei, continuă farmacistul. Am citit într—o revistă străină. Nu e ceva inventat de
mine, jur pe cheia asta că e adevărat! Uitaţi, jur pe ce am mai sfânt prin apropiere.
Funcţionarul Public a considerat că povestea prea era de prost gust şi n—a mai
discutat niciodată pe tema cheii cu farmacistul, care era „prost pe linie de chei".
Funcţionarul Public făcea progrese în nou—căpătata lui înţelepciune. Cheia era
distracţia şi lumina lui călăuzitoare.
Într—o seară, pe când Funcţionarul era pe cale să se culce şi era pe jumătate
dezbrăcat, la uşă a bătut cineva. Cel care îl deranja la o asemenea oră era cârnăţarul
care ţinea magazinul de la parter. Şi el era îmbrăcat de culcare. Dar, spunea el, îi trecuse
prin cap, dintr—o dată, un gând şi îi era frică să nu îl uite până dimineaţă.
—E vorba de fiica mea, Lotte—Lene, despre ea vreau să vă vorbesc. E o fată drăguţă, a
primit confirmarea religioasă şi aş vrea să o văd măritată bine.
—Încă nu am ajuns văduv, a spus Funcţionarul, glumind. Şi nici un fiu pe care să i—l
prezint nu am.
—Ştiţi ce vreau să spun, domnule Funcţionar Public, a spus cârnăţarul. Ştie să cânte la pian,
şi cu vocea — cred că o auziţi şi de aici. Nu aveţi idee ce ştie fata asta să facă! Poate să imite
vorba şi mersul oricui. A fost făcută pentru teatru, iar asta e o carieră bună pentru o fată de
familie şi drăguţă. S—ar putea mărita chiar într—o familie cu propriul domeniu, dar asta
nu i—a trecut niciodată prin cap lui Lotte—Lene a mea. Ştie să cânte şi din gură, şi cu
pianul! Am fost deunăzi cu ea la Acamedia de Cântec. Le—a cântat acolo, dar nu are vocea
aia piţigăiată care li se cere acum la cântăreţe, în „registrul înalt". Aşa că au sfătuit—o să
nu îşi aleagă meseria asta. M—am gândit că dacă nu poate fi cântăreaţă, poate să fie oricând
actriţă, pentru că e nevoie doar de o voce puternică. Am vorbit azi cu directorul de la teatru,
aşa îi zice. „E foarte citită?", m—a întrebat el. „Nu, i—am zis eu, nici vorbă de aşa ceva."
„Cititul este foarte necesar pentru un actor", mi—a spus el. „Ar putea să facă asta", mi—
am zis eu şi am ajuns acasă. Ar putea să meargă la o bibliotecă cu plată şi să citească de
acolo. Dar acum, când mă dezbrăcăm, mi—a trecut prin cap: „De ce să plătească la o
bibliotecă? Nu poate să împrumute cărţile? Uite, Funcţionarul Public are o grămadă de
cărţi, să le citească pe—alea. Are o grămadă de citit şi le poate citi şi pe gratis".
—Lotte—Lene e o fată tare ciudată, a spus Funcţionarul. Dar e o fată frumoasă. Am să
îi dau cărţi de citit. Dar are ea acea scânteie de inteligenţă? Şi dacă o are, ceea ce e la fel
de important, are ea puţin noroc?
—Da, a câştigat de două ori la Loteria Negustorilor, a spus tatăl. O dată a câştigat un
dulap şi altă dată şase aşternuturi de pat! Eu zic că ăsta e noroc! Deci e norocoasă. —
Am să întreb cheia! a spus Funcţionarul.
Şi—a pus cheia pe degetul arătător al mâinii drepte şi apoi a pus—o pe degetul
arătător de la mâna dreaptă a cămătarului, iar cheia le—a dat literă după literă.
Cheia a spus: „Triumf şi Fericire!".
Astfel a fost hotărât viitorul lui Lotte—Lene.
Funcţionarul Public i—a dat pe loc două cărţi: „Dyveke" şi „Cum te asociezi cu
poporul", a lui Knigge.
Din seara aceea, Lotte—Lene s—a apropiat foarte mult de Funcţionarul Public şi
de soţia lui. Venea foarte ades în familia lor, iar Funcţionarul Public a descoperit că este
o fată cu mult bun—simţ — credea şi în el, şi în cheie. Doamna Funcţionar a văzut în
sinceritatea cu care îşi arăta la tot pasul necunoaşterea ceva copilăros şi inocent. Cei doi
soţi, fiecare în felul lui, o plăceau, iar ea ţinea mult la ei.
—Miroase încântător aici, a spus Lotte—Lene într—o zi.
În salon era un miros, un iz de mere, pentru că acolo pusese doamna Funcţionar
un butoi cu mere de Gravenstein. De altfel, în toate camerele mirosea frumos, fie a
lavandă, fie a trandafiri.
—Produce o atmosferă de calitate, a spus Lotte—Lene, bucurându—şi ochii cu
frumoasele flori pe care le avea întotdeauna doamna.
Da, chiar şi în miez de iarnă aveau liliac şi flori de cireş. Rămurele lipsite de frunze
erau puse în apă şi — curând, în căldura din cameră, înfloreau şi înfrunzeau.
—Ai fi crezut că în rămurelele acelea golaşe nu zace pic de viaţă, dar uite cum s—au
trezit din morţi.
—Niciodată nu am văzut aşa ceva, spunea Lotte—Lene. Frumoasă e Natura!
Iar Funcţionarul Public a lăsat—o să se uite prin „Cartea Cheii", în care el scrisese
lucruri remarcabile, pe care i le comunicase cheia, inclusiv despre jumătatea de plăcintă cu
măr care dispăruse din bucătărie chiar în seara în care venise în vizită iubitul slujitoarei lor.
Funcţionarul întrebase cheia: „A mâncat—o pisica sau iubitul fetei?". Iar cheia de la
poarta de jos i—a răspuns: „Iubitul".
Funcţionarul crezuse asta încă dinainte de a întreba cheia, iar slujitoarea a
mărturisit — afurisita asta de cheie prea le ştia pe toate!
—Da, este absolut remarcabil! a spus Funcţionarul. Cheia asta! Cheia asta! Despre
Lotte— Lene a spus „Triumf şi Fericire". Vom vedea curând! Pot să bag mâna în foc.
Soţia Funcţionarului nu era atât de încrezătoare, dar nu şi—a exprimat niciodată
îndoielile de faţă cu soţul ei. Mai târziu i—a spus lui Lotte—Lene că, în tinereţe,
Funcţionarul fusese complet absorbit de teatru. Dacă cineva l—ar fi împins spre teatru,
în mod sigur ar fi ajuns un mare actor. Dar familiei lui nu—i plăcuse ideea de a—l vedea
pe scenă. El voia să ajungă acolo şi pentru asta chiar a scris o piesă.
—Acesta este marele secret pe care ţi—l încredinţez, micuţă Lotte—Lene. Piesa nu era rea.
A fost chiar acceptată de Teatrul Regal, dar a fost huiduită la premieră, aşa că nu s—a mai
auzit niciodată de ea, lucru care mă bucură. Sunt soţia lui şi îl cunosc. Iar tu vrei să urmezi
aceeaşi carieră. îţi doresc să reuşeşti, dar nu cred că va merge. Nu cred în cheia de la poartă!
Lotte—Lene credea în cheie şi se regăsea în această credinţă cu Funcţionarul.
Inimile lor se înţelegeau, desigur, în toată buna—cuviinţă. Iar doamna a descoperit şi
alte calităţi ale fetei. De pildă, putea să facă o scrobeală nemaipomenită din cartofi,
cosea mănuşi de mătase din ciorapi vechi de mătase, îşi repara singură pantofiorii de
dans din mătase — chiar dacă putea să—şi cumpere oricând un rând de haine noi. Era
ceea ce se cârnăţarul numea „bănuţi în sertar şi bani grei în seif. Iată o nevastă demnă
de un farmacist, şi—a spus doamna Funcţionar. Dar nu a spus—o şi nici nu a lăsat cheia
să o spună. Farmacistul avea să se stabilească în curând undeva, să aibă farmacia lui
proprie, într—unui dintre oraşele mari de provincie.
Lotte—Lene citea mereu din „Dyveke" şi din cartea lui Knigge. A ţinut cele două cărţi
preţ de doi ani şi a învăţat una pe de rost —„Dyveke", cu toate rolurile. Dar voia să joace
doar un rol, cel al lui Dyveke. Nu în capitală, unde este atâta invidie şi unde nimeni n—o
dorea. Voia să înceapă cariera artistică într—unul dintre marile oraşe de provincie.
Printr—o stranie coincidenţă, era chiar oraşul în care se aşezase farmacistul, care
era cel mai tânăr, dacă nu singurul farmacist din acel oraş.
Seara cea mare sosise. Lotte—Lene trebuia să joace şi să aibă triumf şi fericire, după
cum spusese cheia. Funcţionarul nu se afla acolo; era la pat, iar doamna Funcţionar
avea grijă de el. Avea nevoie de ştergare calde şi de ceai de muşeţel — ştergarele ca să le
pună pe burtică, iar ceaiul — în burtică.
Aşa că cei doi nu au participat la spectacolul cu Dyveke. însă farmacistul a fost acolo şi i—
a scris o scrisoare rudei lui, doamna Funcţionar: „Cel mai bun a fost gulerul lui Dyveke!, scria
el. Dacă aş fi avut cheia de la poartă în buzunar, aş fi şuierat prin ea. Asta ar fi meritat fata şi
asta ar fi meritat şi cheia, pentru că a minţit atât de grosolan despre triumf şi fericire".
Funcţionarul a citit şi el scrisoarea şi a spus că este plină de dispreţ datorat „urii faţă
de cheie", iar acea fată nevinovată era victima, îndată ce s—a putut ridica din pat, i—a
trimis farmacistului o scrisoare scurtă, dar plină de venin. Farmacistul i—a răspuns cu o
scrisoare lungă, în care trata scrisoarea Funcţionarului ca pe o glumă foarte bună.
În scrisoare, farmacistul mulţumea pentru alesele glume şi pentru contribuţia bine
intenţionată la aducerea la cunoştinţa publicului a inestimabilei valori a cheii.
Apoi îi mărturisea Funcţionarului că, pe lângă meseria lui de farmacist, mai lucra şi la un
lung „roman al cheii", în care toate personajele erau chei şi numai chei. Evident, cheia de la
poartă era personajul principal şi se inspirase din cheia Funcţionarului — avea, deci, darul
profeţiei. Toate celelalte chei se învârteau în jurul ei: bătrâna cheie a şambelanului, care
cunoscuse pompa şi festivităţile de la curte; cheia ceasului, minusculă, elegantă, importantă,
departe de cheia negustorului de fierărie; cheia de la cutia milei, care considera că face parte din
cler şi care, după o noapte întreagă petrecută în biserică, văzuse spirite; cheile de la cămară, de
la pivniţele de lemne şi de vin, apăreau şi ele. Toate gravitau în jurul importantei chei de la
poartă. Razele soarelui o făceau să strălucească precum argintul lustruit; vântul — spiritul lumii
— o lua pe sus, o făcea să zboare. Era Cheia—Cheilor, era cheia de la poartă a Funcţionarului,
iar acum era cheia de la Poarta Raiului, o cheie papală şi deci infailibilă.
—Este o bătaie de joc! O inadmisibilă bătaie de joc! a spus Funcţionarul.
El şi farmacistul nu s—au mai văzut niciodată. Ba da, o dată, la înmormântarea
doamnei Funcţionar Public.
Ea a murit prima. Toată casa a plâns—o. Toţi îi simţeau lipsa. Până şi rămurelele
de cireş, care umpleau înainte casa, acum sufereau. S—au albit cu toate, uitate pe masă.
Funcţionarul şi farmacistul mergeau în urma sicriului, fiind cele mai în vârstă
rude apropiate. Nu aveau nici unul chef şi nici timp de ceartă.
Lotte—Lene pusese în jurul pălăriei Funcţionarului o bandă neagră, de doliu. Se
întorsese de mult timp acasă, fără să fi dobândit triumf şi fericire în cariera ei artistică.
Dar acestea puteau să vină oricând; Lotte—Lene avea un viitor. Aşa spusese cheia şi tot
aşa spusese şi Funcţionarul.
Lotte—Lene a venit în vizită.
Au vorbit despre răposata şi au plâns — Lotte—Lene era o fire uşor slabă. Au
vorbit despre artă — aici, Lotte—Lene se simţea tare.
—Viaţa pe scenă este minunată, a spus ea, dar e atâta răutate şi invidie? Mai întâi am şi
să mă ocup de mine. Mai întâi eu, apoi artele!
Knigge scrisese un adevăr în capitolul lui despre actori, abia acum îşi dădea şi ea
seama. Cheia o minţise în această privinţă, dar ea nu a vorbit despre acest lucru cu
Funcţionarul, pentru că îl iubea.
De fapt, în întreaga perioadă de doliu, cheia i—a fost singura consolare şi încurajare. Îi
punea întrebări, iar ea îi dădea răspunsuri. Iar la terminarea anului de doliu, într—o frumoasă
seară sentimentală, Funcţionarul a întrebat cheia: „Să mă însor? Şi dacă da, cu cine?".
Nu mai era nimeni lângă el, să—i dea un imbold, aşa că i—a dat el un imbold cheii,
care a dat răspunsul: „Lotte—Lene".
Cheia vorbise, aşa că Lotte—Lene a devenit doamna Funcţionar.
„Triumf şi fericire".
Cuvinte spuse dinainte de cheia de la poartă!

PURICELE ŞI PROFESORUL
1873 The Flea and the Professor
A fost odată un zburător cu balonul, care a păţit—o. Balonul s—a spart, iar el a căzut
şi praf s—a făcut. Cu două minute înainte, îl trimisese pe băiatul lui jos cu paraşuta. Băiatul
a avut noroc. A ajuns la pământ nevătămat şi cunoştea destul de multe pentru a ajunge,
după aceea, un bun zburător cu balonul. Dar nu avea balon şi nici cu ce să cumpere unul.
Trebuia să trăiască din ceva, aşa că practica scamatoriile şi vorbea din stomac,
fiind ceea ce se cheamă un „ventriloc". Era tânăr şi arătos. Cu o tunsoare şi cu haine
potrivite, ar fi fost uşor confundat cu un fiu de conte. Doamnele îl găseau chipeş. O
domnişoară, atrasă de înfăţişarea sa şi de scamatoriile pe care le ştia, l—a însoţit în ţări
străine. Acolo, el şi—a spus „profesor".
El se gândea mereu cum să aibă un balon şi să zboare cu el, împreună cu micuţa
lui soţie. Dar nu aveau bani.
—Vor veni şi banii! a spus el.
—Ce bine ar fi, a spus şi ea.
—La urma urmei, suntem tineri, iar eu sunt profesor. Şi firimiturile tot din pâine sunt!
Ea l—a ajutat cu credinţă, vânzând bilete în uşă, pentru spectacol — o plăcere cam
friguroasă pe timp de iarnă. Tot ea l—a ajutat la multe din trucurile prezentate. Intra
într—un sertar de masă uriaş. De acolo, se târa în sertarul din spate şi nu mai putea fi
văzută în faţă. Era o iluzie optică.
Dar, într—o seară, când el a tras sertarul, ea dispăruse de tot. Nu era în sertarul din faţă,
nici în cel din spate, nicăieri. Nu s—a mai întors niciodată. Se săturase. El şi—a pierdut umorul
şi toată buna dispoziţie, iar la spectacolele lui n—a mai venit nimeni. Avea tot mai puţini bani,
hainele de pe el începuseră să arate sărăcăcios şi singurul lucru pe care îl mai avea pe lume era
un purice mare, moştenire de la soţia lui, motiv pentru care ţinea mult la el. L—a antrenat, l—a
învăţat trucuri. L—a învăţat să—i prezinte onorul şi să tragă cu un tun mititel.
Profesorul era mândru de puricele lui, iar puricele era mândru de el însuşi.
învăţase ceva şi prin vene îi curgea sânge de om. Fusese în cele mai mari oraşe, fusese
văzut şi lăudat de prinţi şi prinţese, apăruse în ziare şi pe afişe. Ştia că este o celebritate
şi că poate să întreţină un profesor, chiar o întreagă familie.
Era mândru şi era faimos şi totuşi, când puricele şi profesorul călătoreau cu trenul,
mergeau cu clasa a patra. Între ei era o înţelegere tacită, cum că niciodată nu se vor despărţi, şi
nici nu se vor căsători. Puricele urma să rămână toată viaţa un burlac, iar profesorul un văduv.
Cam acelaşi lucru.
—Nimeni nu ar trebui să mai treacă pe scenele unde a avut odată un mare succes, a spus
profesorul.
Ştia să judece bine natura umană, ceea ce este o artă.
Călătorise peste tot, mai puţin prin ţările oamenilor sălbatici. Profesorul ştia că acolo
creştinii sunt mâncaţi. Dar cum el nu era tocmai creştin, iar puricele nu era tocmai o
persoană, s—au hotărât să rişte să călătorească şi acolo, pentru că puteau scoate bani buni.
Au călătorit cu o corabie. Puricele îşi făcea numerele şi aşa au mers fără să
plătească bilet până în ţara oamenilor sălbatici. Acolo domnea o prinţesă micuţă. Avea
doar opt ani, dar domnea. Luase puterea de la tatăl şi de la mama ei, pentru că avea
multă voinţă şi pentru că era dulce şi neastâmpărată.
Pe loc, după ce puricele a prezentat onorul şi a tras cu tunul, ea s—a îndrăgostit de
el şi a spus:
—Sau el, sau nimeni altul!
S—a îndrăgostit atât de nebuneşte de el, încât se putea spune că era într—adevăr
sălbatică.
—Fetiţa mea scumpă, i—a spus tatăl, nu putem să facem om din el!
—Lasă asta în seama mea, bătrâne, a spus ea.
Nu era frumos să vorbeşti aşa cu un tată. Dar să nu uităm că era sălbatică. L—a
luat pe purice în palmă.
—Acum eşti o fiinţă omenească şi domneşti alături de mine. Dar vei face ce spun eu,
altfel te omor şi îl mănânc pe profesor.
Profesorul a primit drept locuinţă o casă mare. Pereţii erau din trestie de zahăr. Putea
să îi lingă, dacă voia. Dar nu—i plăceau dulciurile. I s—a dat un hamac în care să doarmă.
Se simţea ca în balonul pe care ar fi vrut să—l cumpere şi la care se gândea mereu.
Puricele a rămas cu prinţesa, stând fie pe palma ei mică, fie pe gâtul ei delicat. Ea
îi dăduse un fir de păr, iar profesorul fusese obligat să lege puricele de bucata de coral
care ţinea loc de cercel.
Prinţesa se simţea bine şi credea că şi puricele e fericit. Dar profesorului nu—i
plăcea acolo. El era un om căruia îi plăcea să călătorească, să meargă din oraş în oraş, să
citească în ziare cât de înţelept şi perseverent fusese să înveţe un purice să facă treburi
omeneşti. Zi după zi, lenevea în hamacul lui şi primea hrană de calitate: ouă proaspete
de pasăre, ochi de elefant, pulpă friptă de girafa. Canibalii nu se hrăneau doar cu carne
de om (aceea era doar o delicatesă).
—Umărul de copil cu puţin sos picant, spunea mama prinţesei, este cel mai gustos. Profesorul
era plictisit şi tare şi—ar fi dorit să plece din ţara sălbaticilor, dar trebuia să
ia cu el şi puricele. Era copilul lui minune şi cu el îşi câştiga pâinea. Dar cum să—l
captureze? Nu era uşor!
Şi—a încordat toate puterile de concentrare şi a spus:
—M—am săturat, mă plictisesc. Tată al prinţesei, dă—mi voie să fac ceva! Pot să îi
antrenez pe locuitorii de aici în arta prezentării? Asta, în ţările cele mai mari din lume,
Se numeşte arta bunei creşteri.
—Şi pe mine ce mă poţi învăţa? a întrebat tatăl prinţesei.
—Cel mai mare meşteşug al meu, a spus profesorul. Cum să tragi cu un tun, să tremure
lumea şi să cadă din cer cele mai gustoase păsări. E o bubuitură pe cinste!
—Să vină tunul! a poruncit tatăl prinţesei.
Dar în toată ţara nu era nici un tun, cu excepţia tunului puricelui, care însă era prea mic.
—Am să torn unul mai mare, a spus profesorul. însă, daţi—mi ceea ce îmi trebuie: cea mai bună
haină de mătase, un ac şi aţă, funii şi sfori. Şi picături pentru rău de balon. Ele dau
bubuitura!
A primit tot ce ceruse.
Întreaga populaţie s—a adunat să vadă marele tun. Profesorul nu i—a chemat decât
atunci când balonul era gata să fie umflat şi lansat. Puricele stătea pe mâna prinţesei şi
privea. Balonul a fost umflat. Se umfla tot mai tare. Era greu de ţinut la pământ.
—Trebuie să—l las să zboare, ca să se răcorească, a spus profesorul, aşezându—se în
nacela care atârna sub el. Dar nu pot să—l dirijez singur. Am nevoie de un expert. Şi
singurul expert de aici este puricele.
—Nu prea aş vrea să permit asta, a spus prinţesa, care totuşi îi dădu puricele profesorului.
—Daţi drumul funiei, a spus profesorul.
Dar toată lumea a înţeles că acum va trage cu tunul.
Balonul s—a înălţat tot mai mult, deasupra norilor, ajungând departe de ţara
sălbaticilor. Mica prinţesă, tatăl şi mama ei, întregul popor, au rămas acolo, să aştepte.
Cred că aşteaptă şi acum. Şi dacă nu mă credeţi, mergeţi în ţara sălbaticilor.
Acolo până şi copiii vorbesc despre profesor şi despre purice şi cred că se vor
întoarce cu tunul, atunci când tunul se va fi răcit destul. Dar ei nu se întorc. Sunt acasă,
la noi. Ei sunt în ţara lor de baştină, mergând cu trenul — clasa întâi, nu a patra — şi
câştigând o grămadă de bani.
Acum au un balon mare. Nimeni nu îi întreabă de unde au balonul şi de unde au venit.
Sunt persoane stimate şi prospere — puricele şi profesorul.

Povești Și Nuvele-1974 32 Hans Christian Andersen - Craiasa Zapezii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Povești Și Nuvele-1974 32 Hans Christian Andersen - Craiasa Zapezii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BASME

HANS CHRISTIAN ANDERSEN

MICA SIRENĂ(zâna mării) .....................................................................................................................44

PASĂREA PHOENIX ............................................................................................................................. 192

aveau să se împrăştie pe tot drumul pe care îl făcea prinţesa.

KLAUS CEL MIC ŞI KLAUS CEL MARE

Într―un sat odată erau doi oameni pe care îi chema la fel.

Fiindcă, am uitat să vă spun, pe acoperiş îşi avea cuibul un cocostârc.

― Mie nu mi―e frică! Dar cum e la mutră?

― E bunică―mea! a spus Klaus cel mare. Am omorât―o ca s―o vând şi să iau pe ea o

PRINŢESA(domnița) ŞI BOBUL DE MAZĂREA(Adevărata prințesă)

FLORILE MICUŢEI IDA

Ida însă ştia ea ce ştia.

—Nu vrei tu să joci cu mine? îi zise moşneguţul.

TOVARĂŞUL DE DRUM(tovarășul de călătorie)

Deodată lumea de pe stradă începu să strige „ura!" şi când se uitară pe fereastră,

pânză de corabie şi prin ţesătura fină răzbătea lumina lunii.

„Frumoase fete şi zglobii

FABULA SE REFERĂ ŞI LA TINE!

Înţelepţii Antichităţii au inventat o metodă de a—i spune omului adevărul în faţă,

MICA SIRENĂ(zâna mării)

În sfârşit, a împlinit cincisprezece ani.

el că eu mi―am pierdut pe veşnicie glasul numai ca să pot ajunge până la dânsul!"

HAINELE CELE NOI ALE ÎMPĂRATULUI

― Ei, ce spuneţi? a întrebat un ţesător.

Du―te la război, oştene,

bucătărie pe masă şi bucătăreasa îl spintecase cu satârul. Bucătăreasa l―a luat de mijloc cu

LEBEDELE (Lebedele salbatice)

mulţumit lui Dumnezeu şi a ieşit din peşteră ca să―şi înceapă lucrul.

strâmtoare. Duhuri nevăzute se fugăreau în văzduhuri; eu suflam atunci şi mai îndărătnic.

a trecut mult şi întreaga caravană a fost îngropată de vie. Deasupra hoiturilor am

„Neam prost!”, şi―au spus în gând chibriturile.

„ Măi bărzoi picioare―lungi

„Pe un pui l―om spânzura

―Aşa or să ne facă, mamă, or să ne spânzure şi―or să ne bată? întrebară iar puişorii.

„Măi bărzoi picioare lungi!"

―Să ne ducem să le ciugulim ochii? o întrebară puii pe barză.

SPIRIDUŞUL DIN TRANDAFIR(spiridușul trandafirilor)

clopoţeii florilor de iasomie.

PRINŢUL CEL RĂU

fruntea, întocmai parcă Moş Ene le—ar fi spus şi lor poveşti.

Noi n—auzim niciodată pomenindu—se de haiduci. Acela care nu găseşte că ţara

—O să—mi spui poveşti? întrebă Hialmar, îndată ce Moş Ene îl adormi.

—Bună seara! zise Moş Ene.

PORCARUL ŞI FATA DE ÎMPĂRAT(prințul porcar)

―Ba da, e chiar o privighetoare adevărată, îi răspunseră solii care―i aduseseră

se întâmplă ca tocmai atunci să iasă pe balcon.

luminată de soare şi cutreierata de păsări ciripind pline de voioşie. Într―o zi de primăvară,

ştie ce am şi numai eu nu ştiu.

La palat totul era pregătit ca de sărbătoare. Pardoseala şi pereţii care erau de

lângă el pasărea cea plăsmuită.

RĂŢUŞCA CEA URÂTĂ

să―l împing cu de―a sila."

din casă şi ce mai căzuse de prin burlane.

era mereu deschisă şi copiii şedeau iar în grădiniţa lor de pe streaşină.

Ce frumoşi sunt trandafirii

Gretchen iar a trebuit să stea şi să se odihnească. Deodată, în faţa ei, pe zăpadă, a

sub capră erau fructe şi covrigi.

Crăiasa Zăpezii nu mai are putere asupra lui.

Ce frumoşi sunt trandafirii

nu veţi vedea împărăţia cerurilor”.

Ce frumoşi sunt trandafirii

FATA DIN SOC(Mama pomisorului de soc)