Mary Poppins Se Intoarce-Travers PDF

1|mary poppins se întoarce p. l.
tr aver s
MARY POPPINS SE ÎNTOARCE
P.L. TRAVERS
Cartea începe într—o frumoasă zi în Parcul de pe Aleea Cireşilor. În casa familiei Banks se simţea
lipsa lui Mary Poppins. Doamna Banks nu făcea faţă cu cei patru copii ai săi. Ea hotărî să o trimită pe
noua îngrijitoarea a copiilor, cu ei în parc. Cei patru copii, Jane, Michael, John şi Barbara se simţeau
singuri fără Mary Poppins.
Deodată, în timp ce se jucau cu zmeul, copiii văzuseră o umbră ce cobora dintr—un copac.
Descoperiseră că umbra era chiar Mary Poppins care se hotărîse să se întoarcă. Toţi se bucurara să
ştie că Mary Poppins se întorsese. Doamna şi domnul Banks o acceptară din nou pe Mary Poppins ca
dădacă pentru copiii lor.
2|mary poppins se întoarce p. l. tr aver s
Cuprins
1. ZMEUL ........................................................................................................................................................ 3
2. CIOCÎRLIA DOMNIŞOAREI ANDREW .................................................................................................. 13
3. MIERCUREA CEA REA ........................................................................................................................... 24
4. CU CAPUL ÎN JOS .................................................................................................................................... 35
5. UNUL NOU ............................................................................................................................................... 46
6. POVESTEA LUI ROBERTSON AY .......................................................................................................... 54
7. SEARĂ LIBERĂ ........................................................................................................................................ 65
8.BALOANE, BALOANE .............................................................................................................................. 79
9.NELLIE—RUBINA .................................................................................................................................... 89
10. CĂLUŞEII .............................................................................................................................................. 101
Lui Pip această amintire

1. ZMEUL
Era o dimineaţă din acelea în care toate par foarte limpezi, luminoase şi strălucitoare, ca şi cum lumea
ar fi fost spălată peste noapte.
Cînd se ridicară obloanele, casele de pe Aleea Cireşilor scînteiau la soare, iar umbrele uşoare ale
cireşilor aşterneau dungi întunecate peste razele lui.
Nu se auzea nici un zgomot de nicăieri, afară de clinchetul clopoţelului Vînzătorului de îngheţată,
care îşi împingea căruciorul de la un capăt la altul al Aleii.
„OPRIŢI—VĂ ȘI LUAŢI O ÎNGHEŢATĂ"
era scris pe tăbliţa agăţată în faţă.
Şi iată că un Coşar care apăru de după colţ îşi întinse mîna neagră şi murdară.
Vînzătorul de îngheţată se apropie de el, sunînd din clopoţel.
—Dă—mi de—un gologan, zise Coşarul şi, rezemîndu—se de periile pe care le căra, începu să lingă
îngheţata cu vîrful limbii.
Cînd termină, înfăşură conul în batistă și îl băgă în buzunar.
—Conul nu—l mănînci ? întrebă foarte mirat Vînzătorul de îngheţată.
—Nu. Fac colecţie, zise Coşarul, după care, adunîndu—şi periile, se îndreptă spre casa amiralului
Boom, unde intră pe poarta principală, deoarece nu exista intrare de serviciu.
Vînzătorul de îngheţată îşi împinse mai departe căruciorul, sunînd iarăşi din clopoţel. Aşa cum
mergea, îl învăluiau, rînd pe rînd, pete de lumină și de umbră.
—Niciodată n—am văzut strada asta atît de liniştită, murmură el, uitîndu—se cînd în dreapta, cînd în
stînga, în căutare de clienţi.
Dar chiar în acel moment se auzi un glas la Numărul Şaptesprezece. Vînzătorul de îngheţată întoarse
repede căruciorul într—acolo, sperînd să primească vreo comandă.
—Nu mai pot suporta ! Pur şi simplu nu mai pot! striga domnul Banks, învîrtindu—se cu paşi mari între
uşa de la intrare şi treptele care duceau sus.
—Ce s—a întîmplat ? întrebă, îngrijorată, doamna Banks, ieşind repede din sufragerie. În ce tot dai cu
piciorul ?
Domnul Banks izbi cu piciorul într—un obiect de culoare neagră, care zbură în sus, pe scări.
—E pălăria mea! Cel Mai Bun Melon pe care—l am, mormăi el printre dinţi. Se repezi în sus pe scară şi
izbi din nou pălăria, care se rostogoli un moment pe gresie, apoi căzu la picioarele doamnei Banks.
—E ceva în neregulă cu pălăria ? zise doamna Banks nervoasă, căci în sinea ei se întreba dacă nu cumva
e ceva în neregulă cu domnul Banks.
—Uită—te si—ai să vezi! vocifera el.
Doamna Banks se aplecă, tremurînd toată, și ridică pălăria, care era plină de pete mari, furioase şi
unsuroase şi, după cum îşi dădu seama, avea şi un miros ciudat. Mirosind puţin borul, zise :
—Miroase a cremă de ghete.
—Chiar este cremă de ghete, ripostă domnul Banks. Robertson Ay mi—a şters pălăria cu peria de ghete,
adică, de fapt, mi—a lustruit—o.
Îngrozită, doamna Banks rămase cu gura căscată.
—Nu ştiu ce se întîmplă în casa asta! continuă domnul Banks. Nimic nu e în regulă — şi nici n—a fost
vreodată. Apa de bărbierit e prea fierbinte, cafeaua de dimineaţă e prea rece, şi acum — asta !
Smulse pălăria din mîna doamnei Banks şi își înşfacă servieta.
—Plec! zise el. Şi nu ştiu dacă mă mai întorc vreodată. Probabil c—am să plec într—un lung voiaj pe
mare.
Apoi, îndesîndu—şi pălăria pe cap, trînti uşa în urma lui şi ieşi pe poartă atît de repede, încît îl
răsturnă pe Vînzătorul de îngheţată, care ascultase conversaţia cu mare interes.
—Este vina dumitale! N—aveai dreptul să stai aici! se răsti la el domnul Banks îmbufnat, după care
porni cu paşi mari spre City, cu pălăria lui lustruită, care strălucea în soare ca o bijuterie.
Omul se ridică de jos cu grijă şi, văzînd că nu are nici un os rupt, se aşeză pe marginea trotuarului şi
încercă să se consoleze, mîncînd o porţie mare de îngheţată...
—O, Doamne! zise doamna Banks, cînd auzi trîntindu—se poarta. E foarte adevărat. Nimic nu—i cum
trebuie. Cînd nu—i una, e alta. De cînd a plecat Mary Poppins, fără să ne prevină măcar cu o vorbă, toate
merg anapoda.
Aşezîndu—se apoi pe trepte, îşi scoase batista şi începu să plîngă. Și plîngînd așa, se gîndea la toate
cîte se întîmplaseră din ziua cînd dispăruse Mary Poppins în chip atît de neaşteptat şi de neobişnuit.
„Acuma a fost aici, şi acum n—a mai fost — e uluitor!" se gîndea doamna Banks, înghiţind în sec.
După puţin timp venise Nana Green, care plecase însă chiar din prima săptămînă, deoarece o scuipase
Michael. După dînsa venise Nana Brown, care într—o bună zi plecase la plimbare şi nu se mai întorsese.
Şi abia mult mai tîrziu descoperiră că toate lingurile de argint dispăruseră o dată cu ea.
După Nana Brown venise domnişoara Quigley, guvernanta, care fu poftită să plece, deoarece în
fiecare dimineaţă, înainte de micul dejun, cînta game cîte trei ore în şir, iar domnului Banks nu—i plăcea
muzica.
„Apoi, mai spuse doamna Banks plîngînd în batistă, Jane a zăcut de pojar, s—a spart ţeava de la baie,
a degerat cireşul şi..."
—Vă rog, doamnă !
Ridicînd capul, doamna Banks o văzu în faţa ei pe doamna Brill, bucătăreasa.
—A luat foc burlanul de la bucătărie, zise doamna Brill, cu o mutră de înmormîntare.
—O, Doamne ! Oare ce ne mai aşteaptă ? exclamă doamna Banks. Spune—i lui Robertson Ay să—l
stingă. Unde o fi oare ?
—Doarme, doamnă, în dulapul unde stau măturile. Şi cînd doarme, nimic nu—l poate deştepta, nici
măcar un cutremur de pămînt sau un regiment de gornişti, zise doamna Brill, coborînd treptele spre
bucătărie, în urma doamnei Banks.
Împreună, reuşiră să stingă focul, dar necazurile doamnei Banks nu se sfîrșiră.
Abia termină de luat micul dejun, cînd se auzi de sus, din capul scării, o trosnitură, urmată de
bufnitura unei căzături.
—Ce—a fost asta ? strigă doamna Banks, ieşind afară să vadă ce se întîmplase.
—Vai! piciorul meu, piciorul meu! se văita cît o ţinea gura Ellen, fata în casă, care şedea pe trepte cu o
grămadă de cioburi de porţelan în jur.
—Ce—i ? zise doamna Banks, cu glas aspru.
—E rupt, răspunse Ellen cu disperare, rezemîndu—se de balustradă.
—Fleacuri, Ellen ! Nu—i decît o scrîntitură. Dar Ellen continua să se vaiete.
—Mi—am rupt piciorul! Ce—o să mă fac ? se tînguia ea întruna.
În acest moment, din camera copiilor se auziră strigătele ascuţite ale Gemenilor, care se băteau pe o
raţă albastră de celuloid. Plînsetele lor ascuţite se împleteau cu glasul lui Jane şi al lui Michael, care
tocmai făceau desene pe pereţi şi nu se înţelegeau dacă un cal sur poate să aibă coadă roşie sau violetă.
Iar în vacarmul acesta se auzeau, ca loviturile înfundate ale unei tobe, gemetele lui Ellen, fata în casă.
—Mi—am rupt piciorul! Ce mă fac ?
—Asta pune capac la toate, zise doamna Banks.
O ajută pe Ellen să se aşeze în pat şi îi puse o compresă rece la picior, apoi se duse în camera copiilor.
Jane și Michael se repeziră la ea.
—Nu—i așa că trebuie s—aibă coadă roşie ? o întrebă Michael.

—Vai, mamă, nu—l lăsa să facă prostia asta! Se poate cal cu coadă roşie ?
—Dar te rog să—mi spui care cal are coadă violetă ? sări Michael.
—E raţa mea ! ţipă John, smulgînd raţa din mîna Barbarei.
—Ba—i a mea, e a mea ! strigă Barbara, smulgîndu—i—o la rîndul ei.
—Copii! Copii! zise doamna Banks, frîngîndu—şi mîinile disperată. Liniştiţi—vă, fiindcă altfel îmi
pierd minţile !
O clipă se făcu linişte şi copiii se uitară la ea cu interes. Oare chiar şi le pierde ? se întrebau ei. Şi cum
o să fie dacă le pierde ?
—Nu admit să vă purtaţi aşa, îi mustră doamna Banks. Sărmana Ellen s—a lovit la picior, aşa că n—are
cine să vadă de voi. O să vă duceţi cu toţii în Parc și—o să vă jucați acolo pînă la ceai. Jane şi Michael,
voi trebuie să aveţi grijă de cei mici. John, lasă—i acuma raţa Barbarei, tu o s—o capeţi cînd o să vă
duceţi la culcare. Michael, poţi să—ţi iei zmeul cel nou. Hai, puneţi—vă pălăriile!
—Dar vreau să—mi termin întîi calul, protestă Michael, bosumflat.
—De ce să ne ducem în Parc ? protestă şi Jane. N—avem ce face acolo.
—Trebuie să vă duceţi, pentru că vreau să am linişte. Și dacă o să fiți cuminţi și—o să vă duceţi
frumuşel, o să căpătaţi la ceai Prăjituri cu Nucă de Cocos.

Pînă să mai zică ei ceva, le puse pălăriile pe cap şi îi goni în jos, pe scări.
—Fiţi atenţi cum traversaţi! le mai strigă doamna Banks, cînd ieşiră pe uşă, Jane împingînd căruţul cu
Gemenii, iar Michael ducîndu—și zmeul.
Din dreapta — nu se vedea venind nimic. Se uitară în stînga. Nici aici nu era nimeni, în afară de
Vînzătorul de îngheţată, care îşi zăngănea clopoţelul în capătul Aleii.
Jane trecu repede drumul şi Michael o urmă.
—Urăsc viaţa asta! spuse el, foarte nenorocit, vorbind cu zmeul. Totdeauna toate merg
de—a—ndoaselea.
Jane împinse căruţul pînă la lac.
—Acuma dați—mi rața, zise ea.
Gemenii începură să ţipe şi apucară strîns raţa, fiecare de cîte un capăt, dar Jane le desfăcu degetele.
—Ia uitati—vă ! zise ea, aruncînd rata în lac. Uitati—vă, iubiţilor, se duce în India !
Raţa se depărta pe apă. Gemenii o priveau suspinînd.
Jane alergă în jurul lacului, prinse raţa şi o trimise înapoi.
—Ei, zise ea veselă, acuma se duce la Southampton !
Dar Gemenii nu păreau să se amuze.
—Acum, la New York ! Copiii plîngeau însă şi mai cu foc. Jane dădu din mîini, neputincioasă.
—Michael, ce ne facem cu ei ? Dacă le dau rata, au să se certe iarăşi, iar dacă nu le—o dau, plîng.
—Am să înalţ zmeul, zise Michael. Copii, uitați—vă aici, ia uitați—vă !
Și ridicînd în sus frumosul zmeu, colorat în verde şi galben, începu să desfăşoare sfoara. Gemenii, cu
ochii plini de lacrimi, priveau fără nici un interes. Michael ridică zmeul deasupra capului şi făcu cîţiva
paşi, alergînd. Zmeul pluti un moment în aer, dar numaidecît căzu greoi în iarbă.
—Mai încearcă o dată ! îl încuraja Jane.
—Tu să—l ţii în sus, şi eu am s—o iau la fugă, îi spuse Michael.
De data aceasta zmeul se ridică mai sus, dar cum plutea aşa, coada lui lungă, frumos împodobită, se
agăţă în ramurile unui tei şi zmeul începu să se legene, uşurel, în frunziş.
Gemenii se înveseliră şi nu mai puteau de rîs.
—O, Domnule! făcu Jane. Nimic nu merge astăzi cum trebuie.
— Ei, ei ! Ce faceţi acolo ? se auzi o voce în spatele lor.
Întorcînd capul, copiii îl văzură pe Paznic care, în uniforma lui elegantă, cu chipiul cu cozoroc pe cap,
aduna cu vîrful bastonului bucăţelele de hîrtie aruncate pe jos.
Jane arătă spre tei. Paznicul se uită într—acolo şi luă o înfăţişare foarte aspră.
—Aţi încălcat regulile ! Nu permitem dezordine — nici pe jos, nici în copaci. Nu—i permis.
—Dar nu—i dezordine, este un zmeu, zise Michael.
Pe dată Paznicul se lumină la fată și se apropie de tei, cu o înfăţişare blîndă, dulce, şăgalnică.
—Un zmeu ? Da, ai dreptate. N—am mai înălţat zmeie de cînd eram copil!
Se caţără în copac şi se dădu numaidecît jos, aducînd cu duioşie zmeul sub brat.
—Acuma o să desfăşurăm sfoara și o să—l înălţăm, zise el emoţionat, întinzînd mîna ca să ia zmeul, dar
Michael îl smuci de brat.
—Îți mulţumesc, dar vreau să—l înalt eu singur.
—Fie, dar o să mă laşi să te—ajut, nu—i aşa ? zise Paznicul sfios. Nu uita că eu l—am dat jos şi că
n—am înălţat zmeie de cînd eram copil.
—Bine, zise Michael, nevoind să se arate rău la inimă.
—Mulţumesc, mulţumesc! exclamă Paznicul, cu recunoştinţă. Acum am să iau zmeul și am să fac cîţiva
paşi pe pajişte şi, cînd am să spun : Hai!, tu s—o iei la fugă. Ai înţeles ?
Omul porni, numărîndu—şi paşii cu glas tare : opt, nouă, zece, după care, răsucindu—se, ridică
zmeul deasupra capului.
—Acuma !
Michael începu să fugă, dar cînd Paznicul voi să dea drumul sforii, sfoara i se smuci din mînă şi
începu să se desfăşoare singură.
—Mi—a scăpat! strigă omul.
Michael se uită înapoi. Zmeul se înălţa tot mai sus, în aerul care îl învăluia din toate părţile. Acum nu
mai era decît o umbră galben—verzuie, care se ridica în albastrul cerului. Paznicul clipi din ochi.
—În viata mea n—am văzut așa un zmeu.
Nici măcar cînd eram copil, murmură el, aţintindu—şi privirile în sus.
Un nor uşor acoperi o clipă soarele, apoi se învolbură pe bolta cerului.
—Uite—l că vine spre zmeu, şopti Jane, înfrigurată.
Coada înzorzonată a zmeului se vedea tot mai departe pe cer, pînă cînd nu mai fu decît ca o umbră
slabă, neagră. în acest timp norul continua să se mişte încet spre zmeu, venind tot mai aproape.
—S—a dus ! zise Michael, văzînd umbra înzorzonată dispărînd după paravanul subţire, cenuşiu.
Jane scose un oftat uşor. Gemenii stăteau cuminţi în căruţ. O linişte ciudată îi cuprinsese pe toţi.
Sfoara, care se desfăşura încet din mîna lui Michael, părea că leagă pămîntul de cer şi pe dînşii de nor.
Aşteptau cu toţii, ţinîndu—şi răsuflarea, să apară iar zmeul.
Deodată Jane nu se mai putu stăpîni.
—Michael, strigă ea, stai, opreşte ! Michael încercă să înfăşoare ghemul, trăgînd din toate puterile, dar
sfoara nu se mişca din loc. Mai trase o dată, gîfîind şi respirînd din greu.
—Nu pot, zise el. Nu vrea să coboare.
—Stai să te ajut şi eu ! zise Jane. Acuma ! Trage !
Dar oricît se străduiau ei, sfoara nu voia să cedeze şi zmeul rămînea ascuns după nor.
—Lăsaţi—mă pe mine ! zise Paznicul, dîndu—şi aere. Cînd eram copil, aşa făceam, arătă el, punînd
mîna pe sfoară.
Apoi, smuci o dată scurt, dar tare. Se părea că zmeul cedase puţin.
—Ei, acum să tragem toţi deodată, hai! zise Paznicul, aruncîndu—şi chipiul şi proptindu—şi bine
picioarele în iarbă.
Jane şi Michael trăgeau şi ei, din toate puterile.
—Coboară ! zise Michael, gîfîind. Deodată sfoara începu să slăbească; în acelaşi timp o formă subţire
spintecă norul cenuşiu şi, încolăcindu—se în aer, începu să plutească spre pămînt.
—Înfăşoară sfoara! bolborosi Paznicul, uitîndu—se la Michael.
Dar sfoara începuse să se înfăşoare singură în jurul băţului.
Zmeul cobora tot mai mult, învălătucindu—se prin aer şi dansînd sălbatic la capătul sforii care se
smucea.
Jane scoase un oftat uşor.
—Nu ştiu ce s—a întîmplat, exclamă ea, dar ăsta nu e zmeul nostru ! E cu totul altfel!
Tresăriră cu toţii. într—adevăr, așa era. Zmeul nu mai era galben—verde. Îşi schimbase culoarea și
acuma era bleumarin. Și cobora, mişcîndu—se în toate părţile.
Deodată Michael scoase un strigăt:
—Jane ! Jane ! Ăsta nu—i zmeu. Parc—ar fi... o ! parc—ar fi...

—Michael, înfăşoară repede, repede ! gîfîi Jane. Nu mai am răbdare !
Căci acuma forma de la capătul sforii se vedea bine, peste vîrful celor mai înalţi copaci. Nici urmă de
zmeu galben—verde. În locul lui, se legăna un chip de om, care le părea străin şi totodată familiar, o
persoană cu un pardesiu albastru cu nasturi de argint şi cu o pălărie de pai, împodobită cu margarete. Sub
braţ, ţinea strîns o umbrelă, cu mînerul în formă de cap de papagal. într—o mînă avea o valijoară de
culoare închisă, iar în cealaltă mînă ţinea strîns capătul scurt al sforii.
—O! exclamă Jane cu un strigăt triumfător. A venit!
—Ştiam eu ! exclamă și Michael, căruia îi tremurau mîinile pe mînerul sforii.
—Al dracului lucru, zise Paznicul, care rămăsese cu gura căscată.
Ciudata apariţie călătorea prin aer, ferindu—şi cu grijă picioarele de vîrfurile copacilor. Acuma îi
puteau vedea faţa, ale cărei trăsături le erau atît de bine cunoscute: părul negru ca tăciunele, ochii de un
albastru deschis şi nasul cîrn, ca al păpuşilor olandeze.
Cînd ultimul capăt de sfoară se înfăşură în jurul băţului, arătarea, alunecînd printre tei, ateriza lin pe
iarbă.
Michael aruncă repede băţul pe care se înfăşurase sfoara şi se repezi într—acolo, cu Jane în urma lui.
—Mary Poppins, Mary Poppins! începură să strige, alergînd spre ea.
În urma lor Gemenii gungureau ca nişte cocoşi în zorii zilei, iar Paznicul închidea și deschidea gura ca
şi cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu găsea cuvintele.
—În fine ! În fine ! strigă sălbatic Michael, agăţîndu—se de braţul lui Mary Poppins, de valijoară, de
umbrelă — de orice, numai să o poată atinge, să simtă că era ea cu adevărat.
—Ştiam noi c—ai să vii înapoi! Am găsit scrisoarea în care spuneai: au revoir! 1 spuse Jane
îmbrăţişînd—o peste pardesiul albastru.
Un surîs de mulţumire flutură o clipă pe figura lui Mary Poppins — de la gură înspre nasul ei cîrn şi
pînă la ochii ei albaştri — surîs care dispăru însă la fel de repede.
1 La revedere (fr.).
—V—aş fi recunoscătoare, zise ea dîndu—le mîinile la o parte, dacă n—aţi uita că aici este un parc
public şi nu o grădină de urşi. Ce purtare este asta ? Parc—am fi la Grădina Zoologică. Şi unde vă sînt
mănuşile, dacă îmi permiteţi să vă întreb ?
Copiii făcură un pas înapoi şi începură să se caute prin buzunare.
—Hm! Vă poftesc să vi le puneţi imediat! Tremurînd de emoţie şi de bucurie, Jane şi Michael îşi puseră
mănuşile şi pălăriile.
Mary Poppins se apropie de căruţ. Gemenii gîngureau fericiţi, în timp ce ea le strîngea mai bine
curelele şi le aranja păturica, după care, uitîndu—se împrejur, întrebă cu glasul ei tăios, trufaş, pe care
copiii îl cunoşteau atît de bine :
—Cine—a pus raţa pe apă ?
—Eu, zise Jane. Pentru Gemeni. Le—am spus că se duce la New York.
—Bine, atunci scoate—o, zise Mary Poppins. Nu se duce la New York, unde—o mai fi şi asta, ci acasă,
la ceai.
Apoi, atîrnîndu—şi valijoara pe mînerul căruţului, începu să—i împingă pe Gemeni spre ieşire. Dar
Paznicul, regăsindu—şi deodată glasul, le tăie drumul.
—Ascultaţi! zise el ţintuindu—i cu privirea. Va trebui să fac un raport despre toate astea. Este contra
regulamentului. Să cobori aşa din cer! Și de unde veneai, as vrea să stiu ?
Dar aici se întrerupse brusc, căci Mary Poppins îl măsură cu privirea din cap pînă—n picioare,
într—un fel care îl făcu să—şi dea seama că ar fi preferat să se afle în altă parte.
—Dacă aş fi eu Paznic în parc, spuse ea cu preţiozitate în glas, mi—aş pune chipiul pe cap şi m—aş
încheia la haină. Şi acuma, scuză—mă, te rog, mai adăugă apoi, dîndu—l cu trufie la o parte şi trecînd pe
lîngă el cu căruţul.
Paznicul, roşu la faţă, se aplecă să—şi ia chipiul. Cînd se ridică, Mary Poppins şi copiii intraseră pe
poarta de la Numărul Şaptesprezece de pe Aleea Cireşilor.
Un timp, se uită fix la Alee, apoi îşi aţinti privirile spre cer şi se uită din nou la Alee. îşi scoase chipiul,
se scarpină în cap şi şi—l puse la loc.
„N—am mai văzut așa ceva în viata mea ! Nici măcar cînd eram copil", zise el cu o voce tremurîndă,
după care se depărta, zăpăcit de tot şi bombănind...
—O ! Mary Poppins! zise doamna Banks, cînd îi văzu intrînd în hol. De unde vii ? Din văzduh ?
—Da, începu vesel Michael. A coborît pe capătul..., dar se opri brusc, căci Mary Poppins îi aruncă una
din privirile ei teribile.
—I—am găsit în Parc, doamnă, zise ea, întorcîndu—se spre doamna Banks, şi i—am adus acasă!
—Și—ai venit să rămîi la noi ?
—Deocamdată, doamnă.
—Dar bine, Mary Poppins, data trecută ai plecat fără să ne spui o vorbă. Cum pot să ştiu că n—ai să faci
şi acuma tot aşa ?
—Nu puteţi şti, doamnă, răspunse calm Mary Poppins.
Doamna Banks părea consternată.
—Şi... crezi c—ai să faci şi—acuma tot aşa ? întreba ea, cu îndoială.
—N—aş putea să vă spun, doamnă.
—O! zise doamna Banks, căreia nu—i veni în minte în acel moment nimic altceva.
Dar înainte de a—şi fi revenit ea din uimire, Mary Poppins îşi luase valijoara şi gonea copiii în sus pe
scări.
Uitîndu—se în urma lor, doamna Banks auzi închizîndu—se încet uşa de la camera copiilor şi, cu un
suspin de uşurare, alergă la telefon.
—S—a întors Mary Poppins ! strigă fericită, în aparat.
—Serios ? zise domnul Banks la celălalt capăt. Atunci poate c—am să mă—ntorc şi eu.
Şi cu aceasta închise telefonul.
Ajunsă sus, Mary Poppins îşi scoase pardesiul şi îl atîrnă într—un cui, după uşă. Apoi îşi scoase
pălăria şi o puse binişor la capătul patului.
Jane şi Michael îi urmăreau mişcările, care le erau atît de cunoscute. Tot ce făcea acuma, era exact ca
altădată. Nici nu le venea să creadă că fusese plecată vreodată.
Mary Poppins se aplecă şi deschise valijoara.
10 | m a r y p o p p i n s s e î n t o a r c e p.l. travers
Înăuntru nu era decît un Termometru mare.

—La ce foloseşte ? întrebă Jane, curioasă.
—E pentru tine, zise Mary Poppins.
—Dar nu sînt bolnavă ! protestă Jane. Au trecut două luni de cînd am avut pojar.
—Deschide gura ! zise Mary Poppins cu un glas care o făcu pe Jane să închidă repede ochii şi să
deschidă gura.
Mary Poppins îi puse Termometrul în gură.
—Vreau să ştiu cum te—ai purtat de cînd am plecat! spuse Mary Poppins sever, apoi, scoţînd
Termometrul, îl ridică în dreptul luminii.
—Neglijentă, nesocotită şi dezordonată, citi ea.
Jane era uluită.
—Nu mă mir! zise Mary Poppins şi băgă Termometrul în gura lui Michael.
Michael lipi strîns buzele de Termometru. Apoi ea i—l scoase şi citi:
—Un băiat foarte gălăgios, foarte răutăcios şi foarte neastîmpărat.
—Ba nu, zise el supărat. Drept răspuns, ea îi puse Termometrul sub nas și el citi literele mari, roşii:
—F—O—A—R—T—E—G—Ă—L—Ă..
—Ai văzut ? zise Mary Poppins, privindu—l cu un aer triumfător, apoi deschise gura lui John şi îi puse şi
lui Termometrul.
—Morocănos şi supărăcios. Asta arăta Termometrul lui John. Cînd i—l puse şi Barbarei, Mary Poppins
citi numai două cuvinte:
—Foarte răsfăţată. Hm ! pufni ea. Era şi timpul să vin înapoi.
După aceea îşi puse şi ea repede Termometrul în gură, îl lăsă un moment acolo, pe urmă îl scoase.
—O persoană excelentă şi de mare valoare, demnă de încredere în orice privinţă.
Un zîmbet plăcut şi plin de amor propriu îi lumină faţa cînd îşi citi cu glas tare temperatura.
—Aşa gîndeam şi eu, zise ea, îngîmfată. Acuma — masa și culcarea !
Copiilor li se păru că nu dură nici un minut pînă să—şi bea laptele şi să mănînce Prăjitura cu Nucă de
Cocos şi pînă să intre şi să iasă din baie. Ca întotdeauna, tot ce făcea Mary Poppins avea viteza
curentului electric. Capsele se desfăceau de la sine, nasturii ieşeau repede din butoniere, buretele şi
săpunul alunecau pe corpul lor ca fulgerul, prosopul îi ştergea într—o clipă.
Mary Poppins trecu pe la fiecare pat, învelindu—i bine pe toţi. Auzeau cum îi foşnea şorţul alb, bine
scrobit, şi simţeau ce frumos mirosea a pîine proaspăt prăjită.
Cînd ajunse la patul lui Michael, se aplecă şi moşmondi un minut dedesubt, apoi scoase binişor de
acolo patul de campanie, pe care se aflau lucrurile ei aşezate frumos: o bucată de săpun Sunlight, peria de
dinţi, pachetul cu agrafe, sticluţa cu parfum, scaunul pliant şi cutia cu pastile pentru durere de gît. Apoi
cele şapte cămăşi de noapte de flanelă, cele patru de bumbac, pantofii, dominoul, cele două halate de
baie şi albumul de cărţi poştale.
Jane şi Michael se ridicară în capul oaselor, făcînd ochii mari.
—De unde le—ai scos ? întrebă Michael. M—am băgat poate de o sută de ori sub pat şi ştiu că nu era
acolo nimic din toate astea.
Mary Poppins nu răspunse, ci începu să se dezbrace.
Jane şi Michael schimbară priviri. Ştiau că nu foloseşte la nimic să o întrebe, căci Mary Poppins nu
explica nimic niciodată.
Îşi scoase gulerul alb bine scrobit şi îşi desfăcu închizătoarea de la lănţişorul din jurul gîtului.
—Ce e înăuntru ? se interesă Michael, uitîndu—se la medalionul de aur care atîrna la capătul
lănţişorului.
—Un portret.
—Al cui ?
—O să afli la momentul potrivit; pînă unei, nu ! îl repezi ea.
—Şi cînd o să fie momentul potrivit ?
—Cînd am să plec eu. O priviră încremeniţi.
—Dar bine, Mary Poppins, exclamă Jane, n—ai să ne părăseşti iarăşi, nu—i aşa ? O ! Spune că nu !
Mary Poppins îi aruncă o privire aprigă.
—Frumoasă viaţă aş mai avea, dacă mi—aş petrece toate zilele cu voi.
—Dar o să stai cu noi ? mai insistă Jane, înflăcărată.
Mary Poppins rostogolea încolo şi încoace medalionul în palmă.
—O să stau pînă o să se rupă lanţul! zise ea scurt, apoi, trăgîndu—și peste cap o cămaşă de noapte de
bumbac, începu să se dezbrace pe sub cămaşă.
—Foarte bine, şopti Michael, întorcîndu—se puţin spre Jane şi făcîndu—i un semn liniştitor. Am băgat
de seamă că lanţul e foarte solid.
Ghemuiţi în pat, copiii continuară să o urmărească pe Mary Poppins, care se mişca în chip misterios
sub cortul făcut din cămaşa de noapte. Se gîndeau la cum sosise prima dată în Aleea Cireşilor și la
ciudatele și minunatele lucruri care se întîmplaseră după aceea, la cum plecase purtată de umbrelă cînd
se schimbase vîntul, la zilele atît de lungi şi de apăsătoare fără ea și la minunata ei coborîre din cer, în
după—amiaza aceea.
Deodată Michael își aduse aminte de ceva.
—Zmeul meu ! zise el, ridicîndu—se din pat. Am uitat cu totul de zmeu. Unde mi—e zmeul ?
Capul lui Mary Poppins ieşi din cămaşa de noapte.
—Un Zmeu ? spuse ea arţăgos. Ce Zmeu ? Care Zmeu ?
—Zmeul meu galben—verde cu zorzoane. Acela pe sfoara căruia ai coborît dumneata.
Mary Poppins se uită fix la el şi Michael nu—şi putu da seama dacă era mai mult mirată sau mai mult
furioasă, dar arăta ca și cum ar fi fost şi una şi alta. Cînd deschise gura, glasul ei era mai rău decît
privirea.
—Am înţeles bine ? Ai spus că — şi repetă, încet, între dinţi, vorbele lui — că am coborît de undeva pe
o sfoară ?
—Păi, asa ai făcut! se bîlbîi Michael.
Astăzi. Dintr—un nor. Doar te—am văzut!
—Pe o sfoară! Ca o maimuţă sau ca o sfîrlează ? Eu, Michael Banks ?
De furie, se părea că Mary Poppins se făcuse de două ori mai înaltă. Se aplecă mînioasă asupra lui,
aşteptînd un răspuns.
Michael se acoperi cu cearşaful, ca o pavăză.
—Bagă de seamă, Michael, taci, îi şopti Jane din patul ei.
Dar el mersese prea departe ca să se mai poată opri şi spuse, nesăbuit:
—Atunci unde e Zmeul ? Dacă n—ai coborît pe — hm! aşa cum am spus — unde mi—e Zmeul ? Căci
nu e la capătul sforii.
—Aşa ! Şi poate că sînt eu acolo, după cum înţeleg, hai ? întrebă ea, rîzînd batjocoritor.
Atunci văzu şi el că nu trebuie să meargă.
Atunci văzu și el că nu trebuie să meargă, mai departe, căci nu—i putea explica; trebuie să renunţe, şi
de aceea spuse cu glasul slab :
—N... nu, nu, Mary Poppins.
Ea se răsuci şi stinse lumina, după care observă, înţepată:
—Manierele voastre nu s—au îmbunătăţit de cînd am plecat eu. Auzi, pe o sfoară! în viața mea n—am
fost atît de insultată. În viața mea !
Își desfăcu patul furioasă şi se trînti în el, trăgîndu—şi cearşaful peste cap.
Michael stătea foarte liniştit, dar ţinea mai departe cearşaful cu mîna.
—Totuşi, aşa a venit, nu ? îi şopti după puţin timp fui Jane. Doar am văzut—o, nu ?
Jane nu răspunse. îi făcu semn cu degetul spre uşă.
Michael întinse capul cu prudenţă. După ușă atîrna, într—un cui, pardesiul lui Mary Poppins. Nasturii de
argint străluceau la lumina lămpii de noapte, iar din buzunarul hainei atîrna, bălăngănindu—se, un sul de
hîrtie înzorzonat : zorzoanele unui zmeu galben—verde.
Multă vreme se uitară amîndoi după uşă, apoi îşi făcură unul altuia semn. Ştiau că nu era nimic de
spus, căci cu Mary Poppins se întîmplau lucruri pe care ei nu le vor putea înţelege niciodată. Dar venise
înapoi, şi ăsta era singurul lucru care conta.
Dinspre patul de campanie se auzea răsuflarea lui Mary Poppins şi ei se simţeau împăcaţi, mulţumiţi
și fericiţi.
—Jane, nu—mi pasă dac—o să—i faci o coadă violetă, şopti deodată Michael.
—Ba nu, Michael, zise Jane. Cred c—ar fi mai bine una roşie.
După asta nu se mai auzi nici un zgomot în camera copiilor, ci numai răsuflarea liniştită a cinci
persoane.
P—p! P—p ! făcea pipa domnului Banks.
Clic! Clic! făceau cîrligele de tricotat ale doamnei Banks.
Domnul Banks îşi puse picioarele pe marginea căminului şi începu să sforăie uşor.
După un timp, doamna Banks îl întrebă :
—Te mai gîndești la o lungă călătorie pe mare ?
—Hm! Nu cred. Sînt marinar prost. Şi cu pălăria totul e în regulă. Am dat—o la curăţat aici, la colţul
străzii, şi mi—au făcut—o ca nouă. Ba chiar mai frumoasa. Afară de asta, acum, că s—a întors Mary
Poppins, apa de bărbierit o să fie potrivită, exact cum trebuie.
Doamna Banks zîmbi în sinea ei şi continuă să tricoteze. Era foarte bucuroasă că domnul
Banks este marinar prost şi că Mary Poppins venise înapoi.
Jos, în bucătărie, doamna Brill îi punea lui Ellen o compresă proaspătă la picior.
—Cînd era aici, nu puneam mare preţ pe ea, zicea doamna Brill. Dar trebuie să spun că toată casa a fost
altfel pînă azi după—masă. Acuma este liniştită, ca o zi de duminică, şi curată ca o monedă nouă.
Nu—mi pare rău c—a venit înapoi.
—Nici mie, zău ! zise Ellen cu mulţumire.
—Nici mie, gîndi Robertson Ay, care asculta conversaţia din dulapul unde se ţineau măturile. Acuma am
să pot avea puțină linişte !
Şi aşezîndu—se comod pe găleata de cărbuni, întoarsă cu fundul în sus, adormi iarăşi, cu capul
rezemat de o mătură.
Dar ce gîndea Mary Poppins despre asta nu ştiu nimeni niciodată, căci ea îşi ţinea gîndurile pentru
sine şi nu spunea niciodată nimănui nimic...
2. CIOCÎRLIA DOMNIŞOAREI ANDREW
Era într—o sîmbătă după—masă.

În holul casei cu Numărul Șaptesprezece de pe Aleea Cireşilor, domnul Banks era ocupat să consulte
barometrul şi să—i spună doamnei Banks cum o să fie vremea.
—Vînt moderat de la sud; temperatură medie; local, furtună cu descărcări electrice; marea cam agitată,
zise el. Mai departe, prognoze nesigure. O, dar ce e asta ? se întrerupse domnul Banks deodată, auzind un
zgomot ca şi cum ar fi sărit ceva, sau s—ar fi izbit, sau s—ar fi buşit.
Pe scară apăru, bufnind, Michael, foarte încruntat şi supărat. În urma lui venea Mary Poppins, cu cîte
unul din Gemeni pe fiecare braţ. Ea îl împingea pe Michael cu piciorul de la spate, trimiţîndu—l cu o
bufnitură puternică de pe o treaptă pe alta. în urmă venea Jane, ducînd pălăriile.
—Lucrul bine început este pe jumătate făcut. Coboară, te rog! zicea Mary Poppins, acru.
Domnul Banks îşi întoarse privirile de la barometru și se uită la ei.
—Ce s—a întîmplat ? întrebă el.
—Nu vreau să merg la plimbare ! Vreau să mă joc cu locomotiva nouă! zise Michael, de—abia
înghiţindu—şi lacrimile cînd Mary Poppins îl împinse cu o treaptă mai jos.
—Prostii, dragă! zise doamna Banks. Trebuie să te duci. Dacă mergi pe jos, o să ai picioare lungi şi
puternice.
—Dar mie îmi plac picioarele scurte, bombăni Michael, poticnindu—se greoi pe treapta următoare.
—Cînd eram eu copil, zise domnul Banks, îmi plăcea să merg la plimbare. Mă duceam cu guvernanta în
fiecare zi pînă la felinarul al doilea şi înapoi. Şi niciodată nu bombăneam.
Michael se opri pe treapta pe care se afla şi se uită neîncrezător la domnul Banks.
—Ai fost şi tu cîndva copil ? întrebă el, foarte surprins.
Domnul Banks păru jignit.
—Sigur c—am fost. Un copil drăguţ, cu părul blond, cu cîrlionţi lungi, cu guler de dantelă, cu pantaloni
de catifea şi cu ghete încheiate cu nasturi.
—Nu—mi vine a crede, zise Michael, coborînd treptele repede şi de bună voie.
Se opri şi se uită fix la domnul Banks.
—Şi era drăguţă guvernanta ta ? Cum o chema ? întrebă Jane, care alergase şi ea în urma lui Michael.
—O chema domnişoara Andrew și era o ciumă!
—Sst! interveni doamna Banks, mustrător.
—Voiam să spun că, se corectă domnul Banks, era — ca să zic așa — foarte severă. Dar întotdeauna
dreaptă. Şi îi plăcea să găsească tuturor celorlalţi cusururi și să—i facă să se simtă nişte viermi. Așa era
domnişoara Andrew !
Domnul Banks se încruntă numai amintindu—şi de guvernanta de odinioară.
Cling! Cling! Cling ! se auzi clopoţelul de la intrare şi ecoul răsună în toată casa.
Domnul Banks se duse la ușă și deschise. În prag stătea factorul poştal, cu un aer foarte important.
—O telegramă urgentă, pe numele Banks. Răspundeţi pe loc ? întrebă el, întinzîndu—i un plic
portocaliu.
—Dacă e o veste bună, am să—ți dau șase bănuţi, zise domnul Banks, deschizînd telegrama ; dar, cînd
începu să citească, păli deodată la faţă. N—am ce răspunde, spuse domnul Banks.
—Atunci nu capăt şase bănuţi ?
—De bună seamă că nu! zise domnul Banks cu amărăciune.
Factorul poştal îi aruncă o privire plină de reproş şi plecă supărat.
—Ce s—a întîmplat ? întrebă doamna Banks. E cineva bolnav ?
—Mai rău ! zise domnul Banks, cu o mutră nenorocită.
—Am pierdut toţi banii ? mai spuse doamna Banks, care devenise și ea neliniştită și se făcuse foarte
palidă.
—Mai rău ! N—a anunţat barometrul tunete şi prognoze nesigure ? Ascultă aici!
Şi netezind telegrama, citi cu glas tare :
Vin să stau la voi o lună de zile. Sosesc astăzi la ora trei după—amiază. Vă rog să—mi faceţi focul în
cameră.
EUPHEMIA ANDREW
—Andrew ? Este numele guvernantei tale ! zise Jane.
—Este chiar guvernanta! preciza domnul Banks, începînd să măsoare încăperea cu paşi mari şi
trecîndu—şi nervos rnîinile prin ceea ce—i mai rămăsese din păr. Numele ei cel mic era Euphemia. Şi
soseşte astăzi la trei.
—Și de ce numeşti asta veste rea ? întrebă doamna Banks, uşurată. Mă duc să pregătesc odaia de
musafiri — adică, nu. Mai bine să stea, săraca de ea, lîngă...
—Săraca de ea! vocifera domnul Banks. Nu ştii ce spui. Săraca! Sfinte Doamne, aşteaptă s—o vezi şi pe
urmă să vorbeşti. Aşteaptă numai s—o vezi, mai zise el, luîndu—şi pălăria şi impermeabilul.
—Dar bine, dragă, exclamă doamna Banks. Trebuie să stai acasă, s—o primeşti. Nu—i frumos ce faci.
Unde te duci ?
—Unde—o fi. Unde s—o nimeri. Spune—i că am murit! răspunse el cu amărăciune şi ieşi repede, foarte
abătut şi foarte nervos.
—Doamne, Michael, zise Jane, oare cum o fi arătînd ?
—Nu—i bine să fiţi prea curioşi, rosti sentenţios Mary Poppins. Puneţi—vă pălăriile, vă rog, mai zise ea,
aşezind Gemenii în căruţ şi pornind spre poartă.
Jane și Michael o urmară și ieşiră cu toţii în stradă.
—Unde mergem astăzi, Mary Poppins ?
—Traversăm Parcul şi mergem pe Strada Mare, pe linia autobuzului 39. Trecem podul şi ne întoarcem
acasă pe la pasajul de nivel al căii ferate, decise ea.
—Înseamnă c—o să umblăm toată noaptea şi n—o s—o mai vedem pe domnişoara Andrew, îi şopti
Michael lui Jane, rămînînd mai în urmă.
—A spus că stă o lună, îi aduse aminte Jane.
—Da, dar vreau să fiu aici cînd o să sosească, se tîngui el, tîrşîindu—şi picioarele pe trotuar.
—Lungiţi pasul, vă poftesc, zise Mary Poppins apăsat. Mai bine luam cu mine doi melci decît pe voi!
Dar cînd copiii o ajunseră din urmă, îi făcu să aştepte cinci minute în faţa unui magazin cu peşte prăjit,
unde se oprise ca să se privească în vitrină.
Mary Poppins purta bluza ei cea nouă, cu picăţele roz şi îşi privea cu încîntare chipul reflectat de
grămada de merlani prăjiţi. Ba chiar îşi desfăcu puţin pardesiul, ca să se vadă mai mult din bluză şi îşi
zise în sinea ei că Mary Poppins nu fusese niciodată atît de frumoasă. Chiar și merlanii, cu cozile lor
încovrigate și băgate în gură, păreau că se uită la ea cu ochii mari, plini de admiraţie.
Mary Poppins făcu imaginii ei un semn uşor, plin de suficienţă şi se depărta repede.
Acum trecuseră de Strada Mare şi, după ce traversară podul, ajunseră numaidecît la calea ferată, la
pasajul de nivel. Jane şi Michael o apucară înaintea căruţului şi străbătură în goană tot drumul, cotind
apoi pe Aleea Cireşilor.
—Uite un taxi! Trebuie să fie domnişoara Andrew, strigă Michael, aprins la faţă.
Rămaseră însă amîndoi nemişcaţi în colţul străzii, aşteptînd—o pe Mary Poppins, dar uitîndu—se
mereu spre taxi, ca s—o vadă pe domnişoara Andrew.
Într—adevăr, pe Alee apăru un taxi care se opri la poarta cu Numărul Şaptesprezece.
Motorul se opri cu un huruit, ceea ce nu era de mirare, căci taxiul era atît de încărcat de sus pînă jos cu
bagaje, încît de—abia se mai vedea dintre cuferele de pe acoperiş, din spate şi de pe amîndouă laturile.
Un întreg sortiment de geamantane erau pe jumătate înăuntru şi pe jumătate ieşite în afara
geamurilor. Pe scară erau legate cutii de pălării. Pe locul şoferului se aflau două sacoşe mari, de sub care
ieşi şoferul, dîndu—se jos cu băgare de seamă, de parcă ar fi coborît pe o pantă abruptă. Cînd deschise
uşa, dinăuntru se rostogoli o cutie de ghete, urmată de un pachet mare, învelit în hîrtie de culoare închisă,
după care apărură o umbrelă și un baston de promenadă, legate laolaltă cu o sfoară. La urmă de tot căzu
zăngănind un cîntar mic, care îl răsturnă pe şofer la pămînt.
—Fii atent! se auzi din taxi un glas puternic ca o trompetă. E un obiect de valoare !
—Şi eu sînt şofer de valoare ! răspunse omul, ridicîndu—se de jos şi frecîndu—şi glezna. Cred c—ați
uitat asta.
—Fă—mi loc, te rog, fă—mi loc! Vreau să ies, se auzi aceeaşi voce puternică şi în acelaşi timp apăru din
spatele portierei cel mai mare picior pe care îl văzuseră vreodată copiii, şi care fu urmat de restul
corpului domnişoarei Andrew, înfăşurat într—o haină largă, cu guler de blană. Pe cap, o pălărie
bărbătească de fetru, de care atîrna, fluturînd, un voal lung, de culoare gri.
Domnişoara Andrew își ţinea cu o mînă faldurile fustei, iar în cealaltă mînă avea un obiect rotund,
acoperit cu o pînză cadrilată.
Copiii se furișară cu băgare de seamă pe lîngă gard şi se uitau cu interes la fiinţa voluminoasă, cu nas
ascuţit, cu gură hidoasă, cu ochi mici, care priveau furioşi de după ochelari. Domnişoara Andrew se certa
cu şoferul. Vocea ei aproape că—i asurzi pe copii.
—Patru şilingi şi trei bănuţi ? ţipă ea. Este absurd! Cu banii ăştia aş putea face ocolul a jumătate de lume.
N—am să—ţi dau atîta, ba am să te reclam și la Poliție.
Şoferul dădu din umeri.
—Atîta este taxa, zise el liniştit. Dacă știți să citiţi, puteţi citi singură aparatul de taxare. Nu vă puteţi
plimba cu taxiul pe gratis, ştiţi, mai ales cu atîta bagaj.
Domnişoara Andrew băgă mîna, bombănind, în buzunarul ei larg, de unde scoase un portofel mic și îi
întinse şoferului o monedă. Acesta se uită la ban, îl suci şi îl răsuci pe toate părţile, ca pe o curiozitate,
apoi începu să rîdă grosolan.
—Ăsta este bacşişul ? întrebă el, batjocoritor.
—Ba nicidecum. Este taxa. Nu sînt de acord cu bacşişurile, răspunse domnişoara Andrew.
—Asta nu se poate! protestă omul, uitîndu—se fix la ea și zicîndu—și în sinea lui:
„Are atîta bagaj, cît să umple o jumătate de Parc şi nu—i de acord să dea bacşiş — harpa—goana!"
Dar domnişoara Andrew nu—l auzi. Copiii ajunseseră la poartă şi ea se întoarse spre ei, ca să le dea
bună ziua. Picioarele îi bocăneau pe trotuar, iar voalul îi flutura pe spate.
—Ei ? zise ea acru, zîmbind cu un zîmbet şters. Cred că nu știți cine sînt ?
—Ba ştim ! zise Michael, cu glasul cel mai prietenos, căci îi părea bine să o cunoască pe domnişoara
Andrew. Ești ciuma !
La auzul acestor cuvinte, domnişoarei Andrew îi năvăli tot sîngele în obraji şi se făcu roşie ca focul.
—Ești un neobrăzat și un mojic și—am să te spun tatălui tău.
Michael fu foarte surprins.
—Dar n—am vrut să fiu mojic, începu el. Tata a spus...
—Taci! Cum poţi îndrăzni să discuţi cu mine ? îl repezi domnişoara Andrew, după care se întoarse spre
Jane.
—Presupun că tu eşti Jane ? Hm ! Niciodată nu mi—a plăcut numele ăsta.
—Îmi pare bine să vă cunosc, spuse Jane, politicos, dar în gîndul ei îşi zicea că nici ei nu—i plăcea
numele de Euphemia.
—Ai o rochie prea scurtă ! mai trîmbiţă domnişoara Andrew. Şi ar trebui să porţi ciorapi. Pe vremea mea
fetele nu umblau niciodată cu picioarele goale. Am să vorbesc despre asta cu mama ta.
—Nu—mi plac ciorapii, zise Jane, şi nu port decît iarna.
—Nu fi obraznică. Pe copii trebuie numai să—i vezi, dar să nu le auzi gura ! îi tăie vorba, scurt,
domnişoara Andrew, apoi se aplecă spre căruţ şi—i pişcă, în semn de salut, pe Gemeni, cu mîna ei mare.
John şi Barbara începură să plîngă.
—Pfui! Ce maniere ! exclamă domnişoara Andrew. Le trebuie nişte sulf cu melasă, asta le trebuie !
continuă ea, întorcîndu—se spre Mary Poppins. Copiii bine crescuţi nu plîng aşa. Sulf cu melasă. și mult.
Să nu uiți!
—Mulţumesc, doamnă, zise Mary Poppins cu o politeţe rece. Eu cresc copiii aşa cum ştiu eu şi nu
primesc sfaturi de la nimeni.
Domnişoara Andrew o ţintui cu privirea. Părea că nu—şi putea crede urechilor.
Mary Poppins o ţintui şi ea, calm, fără să se înfricoşeze.
—Tinerico, zise domnişoara Andrew, luînd poziţie, ai întrecut măsura. Cum îndrăzneşti să—mi răspunzi
aşa ? Am să insist să fii concediată! Ţine minte ce ţi—am spus !
Zicînd acestea, se repezi pe poartă înăuntru şi porni pe alee, bălăngănind furioasă obiectul cilindric,
acoperit cu o pînză şi repetînd mereu :
—Pfui! pfui!
Doamna Banks îi ieși înainte.
—Bine ai venit, domnişoară Andrew, bine ai venit! zise ea politicos. Ce frumos din partea dumitale să ne
faci o vizită! Ce plăcere neaşteptată! Sper că ai avut o călătorie plăcută ?
—Ba foarte neplăcută. Niciodată nu mi—a plăcut să călătoresc, zise domnişoara Andrew, aruncînd o
privire scrutătoare, mînioasă de jur împrejurul grădinii.
—Este scîrbos de murdară! observă cu dezgust. Ascultaţi de sfatul meu, adăugă apoi, arătînd spre
floarea—soarelui. Scoateţi astea şi puneţi în loc plante veşnic verzi, care dau mai puţină bătaie de cap.
Scutesc şi timp şi bani şi arată mai frumos. Dar și mai bine ar fi să n—aveți deloc grădină, ci numai o
curte simplă, pavată cu asfalt.
—Bine, protestă doamna Banks, amabilă, dar mie îmi plac mai mult florile !
—E ridicol! Prostii! Nonsens! Sînteţi o proastă. Iar copiii dumneavoastră sînt foarte mojici, mai ales
băiatul.
—O, Michael, mă miră ! Ai fost nepoliticos cu domnişoara Andrew ? Cere—i imediat iertare !
Doamna Banks era foarte tulburată şi foarte nervoasă.
—Ba n—am să—i cer, mamă. Eu doar..., şi vru să explice, dar fu întrerupt de domnişoara Andrew, care
spuse cu glasul ei puternic:
—M—a jignit foarte tare. Trebuie trimis imediat la un internat. Iar fetei îi trebuie o guvernantă. Am
să—i caut eu pe cineva. Cît despre această tînără persoană pe care o aveţi ca să vadă de ei — şi arătă spre
Mary Poppins — trebuie s—o concediaţi pe loc. Este obraznică şi incapabilă şi nu inspiră nici cea mai
mică încredere.
Doamna Banks era pur şi simplu îngrozită.
—Dar te înşeli total, domnişoară Andrew ! Noi o socotim o comoară.
—Dumneavoastră nu știți. Eu nu mă înşel niciodată. Concediati—o !
Domnişoara Andrew porni mai departe pe alee.
Doamna Banks alergă în urma ei. Părea foarte tulburată şi foarte plictisită.
—Sper c—o să reuşim să facem aşa ca să vă simţiţi bine la noi, domnişoară Andrew, zise ea politicos,
dar în gîndul ei începea să se cam îndoiască.
—Hm! Nu—i mare lucru de casa asta, opina domnişoara Andrew. E urîtă, foarte dărăpănată şi îi cade
tencuiala peste tot. Trebuie să chemaţi un dulgher. Şi de cînd n—a mai fost văruită scara ? E foarte
murdară !
Doamna Banks își muscă buzele. Domnişoara Andrew socotea casa ei, așa de frumoasă și de
confortabilă, drept un lucru de rînd, un lucru murdar. Asta o făcea să se simtă foarte nenorocită.
—Am să iau măsuri chiar de mîine, zise ea cu blîndete.
—Și de ce nu de azi ? întrebă domnişoara Andrew. Ce poţi face azi, nu lăsa pe mîine. Şi de ce aţi vopsit
uşa cu alb ? Pentru uşi sînt mai potrivite culorile închise. Este şi mai ieftin, şi apoi nu se cunoaşte
murdăria. Ia te uită numai la petele astea!
Puse jos obiectul cilindric pe care îl ţinea în mînă, şi începu să—i arate petele de pe uşa de la intrare.
—Uite ! Uite ! Şi—aici! peste tot! E o ruşine !
—O să iau măsuri imediat, zise doamna Banks cu glasul moale. Dar nu vrei să te duci în camera
dumitale?
Domnişoara Andrew păşi în hol în urma ei.
—Sper c—aţi făcut foc.
—Da, desigur. Un foc bun. Pe aici, domnişoară Andrew. Robertson Ay o să vă aducă sus bagajul.
—Bine, şi spune—i să fie cu grijă. Valizele sînt pline cu sticluţe de medicamente. Trebuie să—mi
îngrijesc sănătatea.
Domnişoara Andrew porni spre scară, dar aruncă mai întîi o privire prin hol.
—Peretele ăsta are nevoie de un tapet nou. Am să vorbesc despre asta cu George. Şi de ce, mă rog, n—a
fost şi el aici, ca să mă întîmpine ? E foarte urît din partea lui. Văd că nu i s—au îmbunătăţit manierele !
Acum, că o urma pe doamna Banks sus pe trepte, vocea nu i se mai auzea aşa tare. Copiii auzeau de
departe glasul plăcut al mamei lor, care spunea da cu blîndeţe la orice dorinţă a domnişoarei Andrew.
Michael se întoarse spre Jane.
—Cine e George ? întrebă el.
—Tata!
—Dar pe tata îl cheamă domnul Banks !
—Da, dar numele cel mic este George. Michael scoase un oftat.
—O lună de zile e foarte mult, nu—i așa, Jane?
—Da, patru săptămîni şi ceva, zise Jane, dîndu—și seama că o lună de zile cu domnişoara Andrew îi va
părea mai mult decît un an. Michael se lipi de ea.
—Cred că — începu el, şoptind îngrijorat — nu va reuşi să—i facă s—o concedieze pe Mary Poppins, tu
ce zici ?
—Nu, nu cred. Dar e foarte ciudată. Nu mă mir că tata a plecat.
—Ciudată!
Cuvîntul acesta, rostit în spatele lor, avu efectul unei explozii. Întorcînd capul, văzură că Mary
Poppins se uita în urma domnişoarei Andrew cu o privire cu care ar fi putut—o ucide.
—Ciudată! repetă ea, icnind. Nu i se potriveşte cuvîntul ăsta. Hm ! Eu nu ştiu să cresc copii, eu ? Sînt
obraznică şi incapabilă şi nu sînt demnă de încredere, eu ? O să vedem noi!
Jane şi Michael erau obişnuiţi să o audă pe Mary Poppins ameninţînd, dar în ziua aceea în glasul ei era
o nuanţă pe care nu o auziseră niciodată pînă atunci. De aceea se uitau la ea în tăcere, întrebîndu—se ce
avea să se întîmple.
Deodată răzbătu pînă la ei un zgomot ca un suspin sau ca un fluierat.
—Ce—a fost asta ? zise Jane, repede. Zgomotul se repetă, ceva mai tare. Mary
Poppins ciuli urechile, ca să audă mai bine.

Din nou se auzi un fel de ciripit slab, care părea că vine de la uşa de la intrare.
—A! Aş fi putut să—mi închipui, exclamă Mary Poppins triumfătoare şi, repezindu—se la obiectul pe
care îl pusese domnişoara Andrew pe jos, dădu la o parte învelitoarea.
Învelitoarea ascundea o colivie foarte curăţică, în care se afla o pasăre micuţă cu penele maro deschis,
cocoţată pe o stinghie. Stătea cu corpul ghemuit între aripi şi cînd lumina de după—amiază îi învălui
capul, clipi uşor, apoi începu să se uite de jur împrejur, cu ochii ei rotunzi, de culoare închisă. Privirile îi
căzură asupra lui Mary Poppins şi, ca şi cum ar fi recunoscut—o, deschise ciocul și scoase un ciripit slab,
trist. Jane şi Michael nu mai auziseră niciodată un sunet atît de jalnic.
—Aşa a făcut, într—adevăr ? Vai, vai, vai! Ce spui ? zise Mary Poppins, dînd din cap compătimitor.
—Cirip, cirip, făcu pasărea, bătînd tristă din aripi.
—Cum ? De doi ani ? în cuşca asta ? Să—i fie ruşine ! zise Mary Poppins, aprinsă la faţă de mînie.
Copiii se uitau încremeniţi. Pasărea vorbea într—o limbă pe care ei n—o ştiau, dar uite că Mary
Poppins purta cu ea o conversaţie inteligentă, ca şi cum ar fi înţeles.
—Ce spune ? începu Michael.
—St! zise Jane, strîngîndu—l de braţ, ca să—l facă să tacă.
Amîndoi se uitară cîtva timp în tăcere la pasăre. Deodată aceasta începu să ţopăie uşor de—a lungul
stinghiei către Mary Poppins şi scoase cîteva triluri cu glasul scăzut, întrebător.
Mary Poppins dădu din cap :
—Da, desigur, cunosc cîmpul acela. Acolo te—a prins ?
Pasărea dădu din cap că da, apoi intona repede o frază în triluri, care suna a întrebare. Mary Poppins se
gîndi o clipă.
—Bine, zise ea, nu—i prea departe. Poţi să ajungi acolo într—o oră. Trebuie să zbori spre sud.
Pasărea păru mulţumită şi începu să danseze pe stinghie şi să fîlfîie cu însufleţire din aripi, apoi porni
iar să cînte un şir de note limpezi şi melodioase. În acelaşi timp aruncă o privire rugătoare spre Mary
Poppins, care întorsese capul şi se uita, prudentă, spre scară.
—Dacă vreau ? Cum crezi ? N—ai auzit cînd mi—a spus : tinerica asta ? Mie ? zise Mary Poppins,
pufăind cu dezgust.
Păsării i se scuturau umerii, ca și cum ar fi rîs.
Mary Poppins se aplecă spre ea.
—Ce vrei să faci, Mary Poppins ? exclamă Michael, nemaiputîndu—se stapîni. Ce pasăre e asta ?
—O Ciocîrlie, zise Mary Poppins scurt, răsucind mînerul de la ușiță. Acuma vedeţi pentru prima — şi
ultima — oară o Ciocîrlie în colivie.
Pe cînd vorbea așa, usa coliviei se dădu de perete. Ciocîrlia, cu un strigăt ascuţit, ţîşni afară, bătînd din
aripi şi se lăsă pe umărul lui Mary Poppins.
—Ei, zise aceasta întorcînd capul. Cred că ți—e mai bine acuma ?
—Cirip — rip! se învoi şi Ciocîrlia, dînd din cap.
—Dar ar fi mai bine s—o ştergi, o preveni Mary Poppins, căci într—o clipă o să fie iar aici.
La aceste cuvinte, Ciocîrlia izbucni într—o cascadă de note armonioase şi începu să fîlfîie spre dînsa
din aripi şi să—şi plece iarăşi şi iarăşi capul.
—Ei, ei! zise Mary Poppins, posomorîndu—se. Nu—mi mulţumi. Sînt bucuroasă că am putut—o face.
Nu puteam vedea o Ciocîrlie în colivie ! Şi afară de asta, ai auzit cum mi—a spus!
Ciocîrlia îşi dădu capul pe spate şi mai flutură o dată din aripi. Se părea că rîde din toată inima, după
care îşi lăsă capul într—o parte şi începu să tragă cu urechea.
—O, am uitat! se auzi o voce puternică din capul scării. L—am lăsat pe Caruso afară, pe treptele alea
murdare. Trebuie să mă duc să—l iau înăuntru.
Numaidecît se auziră răsunînd pe trepte paşii apăsaţi ai domnişoarei Andrew.
—Cum ? zise ea, ca răspuns la vreo întrebare a doamnei Banks. O, este Ciocîrlia mea, Caruso2 ! Am
botezat—o aşa pentru că era o cîntăreaţă minunată. Cum? Nu, de cînd am prins—o pe cîmp şi am
2 Celebru cîntăret italian.

închis—o în colivie, nu mai cîntă şi nu înţeleg de ce.

Vocea se auzea tot mai aproape, şi cu cît se apropia, cu atît se auzea mai bine.
—A nu! mai spuse ea către doamna Banks, care rămăsese sus. N—aş încredinţa—o vreunuia din copiii
ăştia obraznici. Balustrada trebuie frecată. Asta se poate face numaidecît.
Bum — bum! Bum — bum ! Paşii domnişoarei Andrew răsunau acuma în hol.
—Auzi, vine ! Şterge—o ! şuieră Mary Poppins către pasăre şi o atinse uşor cu palma peste umăr.
—Repede ! strigă Michael, îngrijorat.
—Fugi! zise Jane.
Ciocîrlia, plecîndu—şi capul cu o mişcare grăbită, îşi smulse cu ciocul o pană de la aripă.
—Cirip — ci — ci — rip! începu ea să cînte şi înfipse pana în panglica de la pălăria Iui Mary Poppins,
apoi, întinzîndu—şi aripile, se înălţă în văzduh.
În acel moment apăru şi domnişoara Andrew în ușă.
—Ce—i asta ? izbucni ea, văzîndu—i pe Jane, pe Michael şi pe Gemeni. încă nu v—aţi dus la culcare ?
Nu se poate aşa ceva. Un copil binecrescut, zise, uitîndu—se urît la Mary Poppins, trebuie să fie în pat la
ora cinci. Am să vorbesc neapărat cu tatăl vostru.
Apoi, uitîndu—se împrejur, adăugă:
—Stai să văd. Unde mi—am lăsat... ? Dar se opri deodată, brusc. Colivia era la picioarele ei, descoperită
şi cu uşa deschisă. Domnişoara Andrew rămase încremenită, ca şi cum nu şi—ar fi putut crede ochilor.
—Cine ? Cind ? Cum ? De ce ? bîigui ea, dar după o clipă îşi regăsi vocea: Cine a luat învelitoarea de pe
colivie ? tună ea şi copiii începură să tremure la auzul glasului ei. Cine—a deschis colivia ?
Nu răspunse nimeni.
—Unde mi—e Ciocîrlia ?
Aceeaşi tăcere, în vreme ce domnişoara Andrew se uita la copii, de la unul la altul. în cele din urmă
privirile îi căzură, pline de reproş, asupra lui Mary Poppins.
—Dumneata ai făcut asta! strigă ea, arătînd spre Mary Poppins cu degetul mare. Se vede după figura
dumitale. Cum ai îndrăznit ? Am să am grijă să părăseşti casa încă în noaptea asta, cu arme şi bagaje !
Neruşinato ! Obraznico ! Nemernico !
—Cirip — cirip!
Din văzduh se auzea un tril slab, ca de rîset. Domnişoara Andrew ridică ochii. Ciocîrlia îşi fîlfîia
aripile chiar deasupra florii—soarelui.
—A, Caruso, eşti aici ? strigă domnişoara Andrew. Hai, vino 'încoa'! Nu mă face să te aştept. Vino
înapoi, Caruso, în colivia ta curată, drăguţă, ca să pot închide uşa.
Dar Ciocîrlia, de sus, din văzduh, izbucni în hohote de rîs şi, lăsîndu—şi capul pe spate, începu să se
bată cu aripile peste şolduri.
Domnişoara Andrew se aplecă să ia de jos colivia și o ridică deasupra capului.
—Caruso — ce ţi—am spus ? porunci ea, clătinînd colivia spre pasăre. Vino imediat înapoi !
Dar Ciocîrlia trecu uşor pe deasupra coliviei şi atinse pălăria lui Mary Poppins.
—Cirip — cirip! zise ea, cînd zbură pe deasupra lor.
—Foarte bine, zise Mary Poppins, dînd din cap drept răspuns.
—Caruso, n—auzi ? strigă domnişoara Andrew, cu o notă de spaimă în glasul ei puternic, apoi, punînd
colivia jos, încercă să prindă Ciocîrlia.
Dar pasărea se feri şi, trecînd pe deasupra ei săltînd din aripi, se înălţă mai sus în văzduh, de unde se
auzi un ciripit de note spre Mary Poppins.
—Gata, răspunse aceasta.
În clipa aceea se petrecu un lucru ciudat.
Mary Poppins îşi fixă privirile asupra domnişoarei Andrew și aceasta simţi că încep să—i tremure
picioarele. Cu un suspin uşor şi clătinîndu—se puţin, se năpusti cu iuţeala'fulgerului în colivie. Şi... se
făcuse oare domnişoara Andrew mai mică sau colivia mai mare ? Jane şi Michael nu erau tocmai siguri.
Ştiau numai atît, că uşa coliviei s—a închis cu un pocnet uşor şi că domnişoara Andrew a rămas
prizonieră înăuntru.
—Vai! vai! vai! începu ea să strige, în timp ce Ciocîrlia zbură jos și apucă colivia de mîner.
—Ce mă fac ? încotro mă duce ? striga domnişoara Andrew, cînd colivia începu să se înalţe în aer.
N—am loc să mă mişc! De—abia mai pot respira ! striga ea.
—Nici Ciocîrlia nu putea! zise Mary Poppins, calmă.

Domnişoara Andrew îşi încleşta mîinile pe barele cuştii și începu să le scuture.
—Deschideţi uşa! Lăsaţi—mă să ies, vă spun ! Lăsaţi—mă să ies!
—Hm! Mai aşteaptă! zise Mary Poppins cu o voce joasă, batjocoritoare, în vreme ce Ciocîrlia urca din ce
în ce mai sus, cîntînd tot timpul. Iar colivia grea, cu domnişoara Andrew înăuntru, se înălţa după ea,
clătinîndu—se primejdios, cînd se balansa în ghearele ei.
Peste cîntecul limpede al Ciocîrliei se auzea cum smucea domnişoara Andrew barele şi cum striga:
—Eu, care am fost crescută aşa de bine ! Eu, care am fost întotdeauna corectă ! Eu, care n—am greşit
niciodată! Mie să mi se întîmple una ca asta!
Mary Poppins începu să rîdă, un rîs curios, uşor, liniştit.
Ciocîrlia se vedea acuma foarte mică, dar se învîrtea încă pe deasupra lor, cîntînd tare, triumfător.
Colivia cu domnişoara Andrew înăuntru atîrna greu şi se bălăbănea dintr—o parte în alta, ca o corabie în
voia furtunii.
—Daţi—mi drumul, vă spun! Daţi—mi drumul ! se auzea pînă jos glasul plîngător al domnişoarei
Andrew.
Deodată Ciocîrlia îşi schimbă direcţia şi timp de o clipă cîntecul încetă, dar după puţin timp începu
iar, puternic şi limpede, atunci cînd pasărea, dînd drumul minerului rotund al coliviei, pe care îl ţinuse
pînă atunci cu piciorul, îşi luă zborul spre sud.
—A plecat! zise Mary Poppins.
—Unde ? strigară Jane şi Michael.
—Acasă, pe pajiştile ei! răspunse ea, uitîndu—se în sus.
—Dar a scăpat colivia! zise Michael, făcînd ochii mari.
Şi avea de ce să facă ochii mari, căci colivia cobora spre pămînt, bălăbănindu—se sau chiar dîndu—se
peste cap. Acuma o vedeau bine pe domnişoara Andrew, care stătea cînd în picioare, cînd cu capul în jos,
după cum se răsturna colivia. Şi venea din ce în ce mai aproape, grea ca o piatră, pînă cînd, în fine,
ateriza cu zgomot pe treapta cea mai de sus.
Domnişoara Andrew izbi ușa în lături, cu o mişcare aprigă. Cînd ieşi afara, lui Jane şi lui Michael li se
păru că era şi mai voluminoasă şi mai înspăimîntătoare decît înainte.
Un moment rămase nemişcată, gîfîind, incapabilă să vorbească, cu faţa mai roşie decît pînă atunci.
—Cum ai îndrăznit ? şuieră ea, arătînd cu un deget tremurător spre Mary Poppins.
Jane şi Michael observară că nu mai avea ochii aprinşi şi dispreţuitori, ci plini de groază.
—Femeie crudă, rea, imorală, lipsită de respect, cum ai îndrăznit, cum ai îndrăznit ? se bîlbîia
domnişoara Andrew cu glas răguşit.
Mary Poppins o fixă lung, cu ochii pe jumătate închişi, timp de cîteva minute, cu o privire
răzbunătoare.
—Ai spus că nu ştiu să cresc copiii, zise ea, vorbind rar şi distinct.
Domnişoara Andrew făcu un pas înapoi, tremurînd de frică.
—Îmi cer... îmi cer iertare, gîfîi ea.
—Şi că sînt imprudentă, incapabilă, că nu se poate pune nici o bază pe mine, continuă Mary Poppins.
—Am greşit, îmi pare... îmi pare rău, bîigui domnişoara Andrew.
—Că sînt o tinerică! continuă Mary Poppins, fără milă.
—Îmi iau cuvântul înapoi, retrag tot ce—am spus, numai lasă—mă să plec. Nu mai cer nimic altceva,
gîfîi domnişoara Andrew, frîngîndu—şi mîinile şi uitîndu—se rugător la Mary Poppins. Nu mai pot
rămîne aici, şoptea. Nu ! Nu! Nu pot! Lasă—mă să plec!
Mary Poppins o privi cîtva timp gînditoare, apoi, făcînd semn cu mîna, rosti:
—Pleacă!
Domnişoara Andrew scoase un suspin de uşurare.
—O, mulţumesc, mulţumesc !
Şi neluîndu—şi ochii de la Mary Poppins, începu să coboare treptele cu spatele, după care,
răsucindu—se repede, porni împleticindu—se, cu pasi neegali, de—a lungul aleii din grădină.
Şoferul, care pînă atunci tot descărcase bagajele, tocmai pornise motorul şi se pregătea să plece.
Domnişoara Andrew întinse spre el o mînă tremurătoare şi strigă, cu vocea înecată:
—Stai! Asteaptă—mă. Ai zece şilingi bacşiş, dacă mă duci de aici chiar acuma.
Omul făcu ochii mari.
—Vorbesc serios ! zise ea repede şi, scotocindu—se prin buzunare, adăugă: Ia banii şi du—mă!
Domnişoara Andrew se urcă împleticindu—se în maşină şi se prăbuşi pe banchetă.
Şoferul, încă uluit închise ușa în urma ei și începu să încarce iar bagajele. Robertson Ay adormise
lîngă o grămadă de valize, dar şoferul nu mai stătu să—l trezească; îl dădu la o parte din drum şi
termină treaba singur.
—Femeia asta parcă a avut un şoc. N—am văzut în viaţa mea o astfel de fiinţă. Niciodată ! murmură el în
sinea lui, cînd porni.
Ce fel de şoc, şoferul nu putea şti. Chiar dacă ar fi trăit o sută de ani, tot n—ar fi putut ghici...
—Unde este domnişoara Andrew? întrebă doamna Banks, alergînd la uşa din faţă, în căutarea
musafirului.
—A plecat! zise Michael.
—Cum a plecat ? Ce vrei să spui ? întrebă doamna Banks, cuprinsă de mirare.
—Se pare că n—a mai vrut să stea, zise Jane.
Doamna Banks se încruntă.
—Ce înseamnă toate astea, Mary Poppins ? întrebă ea.
—N—aş putea spune, doamnă, zău că nu, răspunse Mary Poppins calmă, ca și cum lucrul nu o interesa.
Ba, se tot uita la bluza ei cea nouă și—i netezea o cută.
Doamna Banks trecea mereu cu privirea de la unul la altul, clătinînd din cap.
—Extraordinar ! Nu pot pricepe. Tocmai atunci se deschise poarta de la stradă şi se închise cu un
zăngănit uşor. Era domnul Banks, care porni pe alee uşurel, în vîrful picioarelor. Cînd văzu cum se uitau
toţi la el, se opri o clipă, nervos, sprijinit într—un singur picior.
—Ei, a venit ? întrebă îngrijorat, mai mult în şoaptă.
—A venit şi—a plecat, zise doamna Banks. Domnul Banks tresări.
—A plecat ? A plecat cu adevărat ? A plecat domnişoara Andrew ? Doamna Banks dădu din cap că da.
—O, ce fericire, ce fericire ! exclamă domnul Banks şi, apucîndu—şi cu amîndouă mîinile
poalele impermeabilului, începu să danseze în mijlocul aleii.
Deodată însă se opri.
—Bine, dar de ce ? Cînd ? Cum ? întrebă el.
—Chiar acum, cu un taxi. Cred că din cauza copiilor. Nu s—au purtat frumos cu ea. Mi s—a plîns. Alt
motiv nu văd, zău. Dumneata vezi, Mary Poppins ?
—Nu, doamnă, nu văd, zise Mary Poppins, scuturîndu—şi cu mare atenţie un fir de praf de pe bluză.
Domnul Banks se întoarse spre Jane şi Michael, cu o expresie de îngrijorare.
—V—aţi purtat urît cu domnişoara Andrew ? Cu guvernanta mea ? Cu această sărmană bătrînă ? M—ati
făcut de rîs, mai mare ruşinea.
Dar deși vorbea cu asprime, în ochii lui era o licărire de zîmbet.
—Sînt foarte nenorocit, continuă el, băgîndu—şi mîinile în buzunar. Muncesc ca un rob zi de zi, ca să vă
cresc aşa cum se cuvine şi voi cum mă răsplătiţi ? Purtîndu—vă urît cu domnişoara Andrew ! E o ruşine!
E oribil! Nu ştiu dacă am să vă pot ierta vreodată. Dar, continuă el, scoţînd din buzunar două monede de
cîte şase pehny şi dînd fiecăruia cîte una, am să fac tot posibilul ca să uit!
Apoi se depărta, surîzînd.
—Hm ! zise el deodată, împiedicîndu—se de colivie. De unde a mai apărut și asta ? A cui este ?
Şi Jane, şi Michael, şi Mary Poppins tăceau.
—Ei, dar n—are importanţă, zise domnul Banks. Acuma este a mea. Am s—o pun în grădină, ca să se
urce sîngele—voinicului pe ea.
Şi se îndepărtă cu colivia, fluierînd foarte fericit.
—Da, zise Mary Poppins serioasă, intrînd după copii în camera lor, e frumos, n—am ce zice. Să vă
purtaţi aşa de urît cu musafirul tatălui vostru!
—Dar nu ne—am purtat urît! protestă Michael. I—am spus numai că e o ciumă şi chiar şi tata a spus aşa
despre dînsa.
—S—o faceţi să plece de cum a venit — asta nu înseamnă că v—aţi purtat urît ? întrebă Mary Poppins.
—Dar n—am gonit—o noi, protestă Jane. Dumneata ai...
—Eu ? M—am purtat eu urît cu musafirul tatălui vostru? zise Mary Poppins, punîndu—şi mîinile în
şolduri şi uitîndu—se furioasă la Jane. îndrăzneşti să—mi spui în faţă una ca asta ?
—Nu, nu ! Nu te—ai purtat urît, dar...
—Cred şi eu că nu! replică Mary Poppins, scoţîndu—şi pălăria şi despăturindu—şi şorţul. Eu am fost
binecrescută ! adăugă ea apoi, pufăind, și începu să—i dezbrace pe Gemeni.
Michael scoase un oftat. Știa că nu foloseşte la nimic să discute cu Mary Poppins. Uitîndu—se la Jane,
văzu că sucea şi învîrtea în mînă moneda de şase penny.
—Michael, zise ea. Mi—a venit o idee.
—Ce anume ?
—Tata ne—a dat bani pentru că a crezut că noi am fost aceia care am gonit—o pe domnişoara Andrew.
—Ştiu.
—Dar n—am gonit—o noi, ci Mary Poppins ! Michael se lăsa cînd pe un picior, cînd pe
altul.
—Şi atunci crezi că..., începu el neliniştit, sperînd că ea nu gîndea cu adevărat ceea ce credea el că
gîndeşte.
—Da, aşa cred, zise Jane, dînd din cap că da.
—Bine, dar eu vreau să—mi cumpăr ceva cu banii ăştia.
—Şi eu aş vrea, dar n—ar fi frumos. Sînt banii ei, de fapt.
Michael se gîndi cîtva timp, apoi scoase un oftat.
—Bine, zise el cu părere de rău şi scoase moneda din buzunar.
Amîndoi se duseră la Mary Poppins şi Jane îi întinse banii.
—Poftim! zise ea, respirînd greu, ne—am gîndit că sînt banii dumitale.
Mary Poppins luă banii şi începu să—i sucească şi să—i învîrtească pe toate părţile, întîi pe faţă, apoi
pe dos. După aceea privirile li se întîlniră şi lor li se păru că privirea ei îi străpunge şi că ea îşi dădea
seama la ce se gîndesc ei. Multă vreme stătu aşa, cufundată în gînduri.
—Hm ! zise ea în cele din urmă, strecurînd banii în buzunarul şorţului. Ban la ban trage. Adună tu
mărunţişul, că sutele vin apoi singure.
—Cred c—o să—ţi fie de folos, zise Michael, uitîndu—se cu tristeţe la buzunarul ei.
—Cred că da, răspunse ea tăios, ducîndu—se în baie ca să dea drumul la apă.
3. MIERCUREA CEA REA
TIC—TAC! TIC—TAC! Pendula ceasornicului din camera copiilor se legăna de la stînga la dreapta,
ca o femeie bătrînă căreia îi tremură capul.
TIC—TAC! TIC—TAC!
Apoi ceasul se opri din ticăit şi începu să zbîrnîie şi să uruie, la început încet, după aceea din ce în ce
mai tare, ca şi cum l—ar fi durut ceva. Și cînd uruia, se scutura asa de tare, încît toată placa de marmură,
care acoperea căminul, tremura. Borcanul în care fusese marmeladă sălta şi se izbea şi tremura; perii de
la peria de cap a lui John, care rămăsese acolo peste noapte, dansau; Vasul Royal Doulton, pe care i—l
dăduse doamnei Banks, ca dar de Crăciun, strămătuşa ei, Caroline, alunecă într—o parte, aşa încît cei
trei băieţaşi, care se jucau de—a caii în mijlocul lui, se răsturnară cu capul în jos.
Şi după toate astea, tocmai cînd ai fi zis că ceasul se va sparge, începu să bată :
Unu ! Doi! Trei! Patru ! Cinci! Şase! Şapte !
La ultima bătaie, Jane se trezi din somn.
Soarele se strecură înăuntru printr—o gaură din perdea şi căzu pe plapumă, în raze de aur. Jane se
ridică din aşternut şi se uită în jurul ei. De la patul lui Michael nu se auzea nici o mişcare. Gemenii, în
culcuşurile lor, îşi sugeau degetele şi respirau adînc.
—Numai eu m—am sculat, îşi zise ea, foarte bucuroasă. Pot să stau în pat cît am să vreau, să mă gîndesc
şi să mă răzgîndesc în voie.
Apoi, aducîndu—şi genunchii la bărbie, se strînse ghem, ca şi cum ar fi stat într—un cuib.
—Uite că sînt o păsărică! îşi zise ea. Am ouat şapte ouă albe, frumuşele, şi acuma le—am acoperit cu
aripile, ca să le clocesc. Clonc—clonc ! mai făcu ea, scoţînd un zgomot uşor, ca al cloştilor. Şi peste cîtva
timp, cam peste o jumătate de oră, o să se audă un ciripit uşor, o mică ciocănitură, şi o să crape coaja. Pe
urmă or să iasă şapte puişori, trei galbeni, doi negri și doi...
—E timpul să vă sculaţi! se auzi deodată glasul lui Mary Poppins, care apăruse nu se ştie de unde şi
trăgea cearşaful de pe umerii lui Jane.
—O, nu, nu ! protestă Jane, învelindu—se iar, foarte supărată că Mary Poppins îi stricase jocul. Nu vreau
să mă scol, mai spuse ea, ascunzîndu—şi faţa în pernă.
—Zău ? zise Mary Poppins, foarte liniştită, ca şi cum protestul lui Jane n—o interesa deloc, şi trase
cearşafurile, iar Jane se pomeni jos.
—O, Doamne, bombăni ea, de ce trebuie mă scol eu totdeauna prima ?

—Pentru că ești cea mai mare, de aceea! zise Mary Poppins, împingînd—o spre baie.
—Dar nu vreau să fiu cea mai mare. De ce nu se poate să fie uneori Michael mai mare ?
—Pentru că tu te—ai născut prima, ai înţeles ?

—Bine, dar n—am cerut eu să fie aşa. M—am săturat să fiu născută prima. Vreau să mă pot gîndi...
—Poţi să te gîndeşti după ce te—ai spălat pe dinţi.
—Dar nu mai sînt aceleaşi gînduri.
—Ei, nimeni nu doreşte să aibă totdeauna aceleaşi gînduri.
—Ba eu, da.
Mary Poppins îi aruncă o privire posomorită.
—Destul! Mulţumesc !
Şi după tonul cu care rostise aceste cuvinte, Jane înţelese că nu glumea.
După aceea, Mary Poppins se duse, grăbită, să—l scoale pe Michael.
Jane puse jos peria de dinţi şi se aşeză pe marginea băii.
—Ce înseamnă asta ? bombăni ea, împingînd linoleumul cu vîrful picioarelor. Să fiu silită să fac atîtea
lucruri oribile numai pentru că sînt cea mai mare ! Iaca, n—am să mă spăl pe dinţi!
Dar totodată se miră ea însăși de ce spusese. De obicei îi părea bine că este mai mare decît Michael și
decît Gemenii. Asta o făcea să se simtă superioară lor şi mult mai importantă. Dar astăzi — oare ce se
întîmplase astăzi, că se simţea aşa de prost dispusă şi de ţîfnoasă ?
„Dacă s—ar fi născut Michael primul, puii ar fi avut timp să iasă din găoace", bombăni ea în gîndul ei,
simţind că ziua începuse rău.
Şi, din nenorocire, în loc să meargă mai bine, merse tot mai rău.
La masă, Mary Poppins îşi dădu seama că budinca de orez nu ajungea decît pentru trei.
—Ei, atunci Jane o să mănînce fulgi de ovăz cu lapte, zise ea, pregătind farfuriile şi pufăind supărată,
căci nu—i plăcea să facă fulgi de ovăz cu lapte; întotdeauna îi ieşeau cu cocoloaşe.
—Dar de ce ? se plînse Jane. Vreau budincă de orez.
Mary Poppins îi aruncă o privire aspră.
—Pentru că esti cea mai mare !
Iar ! Iar vorba asta groaznică, se gîndi Jane, începînd să rîcîie pe sub masă piciorul scaunului, în
speranţa că astfel o să—i zgîrie vopseaua. Mîncă fulgii de ovăz cît de încet putea îndrăzni, îi tot plimba
prin gură, înghiţind cît mai puţin posibil. Ar trebui să se lase să moară de foame, aşa le—ar trebui. Atunci
o să le pară rău !
—Ce zi e azi? întrebă Michael cu voie bună, adunînd ultimele firimituri din budinca de orez.
—Miercuri, zise Mary Poppins. Nu roade şi farfuria, te poftesc !
—Înseamnă că ne ducem la ceai la domnişoara Ciocîrlie.
—Dacă o să fiţi cuminţi, zise Mary Poppins posomorîtă, ca şi cum nu credea că aşa ceva e posibil.
Dar Michael era bine dispus şi nu luă aminte.
—Miercuri! izbucni el, aruncînd linguriţa pe masă. În ziua asta s—a născut Jane. Vai de copiii care se
nasc într—o zi de miercuri. De aceea a trebuit să mănînce fulgi de ovăz în loc de orez ! mai zise el cu
răutate.
Jane se încruntă şi îi dădu una cu piciorul pe sub masă. Dar el îşi trase picioarele şi începu să rîdă.
—Copiii născuţi într—o zi de luni sînt frumoşi şi buni; copiii născuţi într—o marţi sînt drăgălaşi şi
drăguţi! începu el să cînte. Şi asta este adevărat. Gemenii sînt foarte drăguţi şi s—au născut într—o
marţi. Iar eu m—am născut într—o luni — și sînt frumos.
Jane rîse, dispreţuitoare.
—Da, sînt frumos, repetă el. Am auzit—o pe doamna Brill spunînd aşa. îi spunea lui Ellen că sînt frumos
ca un ban de argint.
—Ei, atunci nu ești cine știe ce frumos, zise Jane. Pe lîngă asta, mai ai şi nasul strîmb.
Michael se uită la ea cu reproş şi din nou Jane se miră de ea însăşi. în mod normal, ar fi fost de acord
cu el, căci îl socotea pe Michael un băiat foarte chipeş. Dar acuma spuse cu răutate:
—Şi ai vîrfurile picioarelor aduse înăuntru. Ai picioare strîmbe ! Picioare strîmbe !
Michael se repezi la ea.
—Ajunge! zise Mary Poppins, uitîndu—se cu asprime la Jane. Dacă este cineva frumos în casa asta,
este...
Şi făcu o pauză, uitîndu—se cu un zîmbet satisfăcut la chipul ei, reflectat în oglindă.
—Cine ? întrebară într—un glas Jane şi Michael.
—Nimeni cu numele de Banks ! răspunse Mary Poppins. Aşa să ştiţi!

Michael se uită pe furiş la Jane, aşa cum se uita totdeauna cînd Mary Poppins făcea o remarcă ciudată,
din acelea ale ei. Dar deşi îi simţi privirea, Jane se prefăcu că nu bagă de seamă şi se duse să ia cutia de
vopsele din dulapul cu jucării.
—Nu vrei să ne jucăm de—a trenul ? o întrebă Michael, încercînd să se arate prietenos.
—Nu, nu vreau. Vreau să mă joc singură.
—Ei, scumpilor, cum vă mai simţiţi în dimineaţa asta ? întrebă doamna Banks, intrînd repede în cameră
şi sărutîndu—i grăbită pe toţi.
Era întodeauna atît de ocupată, încît nu ea timp să umble încet, ci alerga tot timpul.
—Michael, zise ea, ţi—ar trebui papuci noi, căci din ăştia îţi ies degetele. Mary Poppins, cred că lui John
îi intră părul în ochi; trebuie tuns. Barbara, scumpo, nu—ţi mai suge degetele. Jane, du—te repede pînă
jos şi spune—i doamnei Brill să nu pună zahăr pudră pe prăjitura de prune, vreau s—o mîncăm simplă.
—Iar îmi strică ziua, se necăji Jane. Cum încep să fac ceva, vine careva să mă întrerupă și să—mi ceară
să fac altceva.
—Trebuie neapărat să mă duc eu, mamă ? De ce să nu se ducă Michael ?
Doamna Banks păru foarte mirată.
—Credeam că—ţi place să faci o treabă. Iar Michael uită totdeauna ce i—am spus. Şi apoi, tu esti mai
mare. Hai, du—te !
Jane porni în jos pe scară, mergînd cît putea de încet. Spera să ajungă atît de tîrziu, încît doamna Brill
să fi pus deja prăjitura la rece.
Şi tot timpul se mira ea însăşi de felul în care se purta. Parcă ar fi fost un om străin în ca — cineva urît
ca înfăţişare și cu un caracter rău, cineva care o făcea să se simtă urîcioasă. Cînd îi transmise doamnei
Brill ce trebuia, fu dezamăgită, aflînd că venise la timp.
—Foarte bine, observă doamna Brill, asta ne scuteşte în orice caz de bătaie de cap. Dar, te rog, scumpo,
continuă ea, repede—te pînă în grădină şi spune—i lui Robertson Ay că n—a frecat cuţitele. Pe mine mă
dor picioarele — şi nu am decît o singură pereche de picioare.
—Nu pot. Am treabă.
Acuma fu rîndul doamnei Brill să fie surprinsă.
—Ah, fii fetiţă bună, eu de—abia mai stau în picioare, dar încă să mai şi umblu !
Jane scoase un oftat. De ce n—or fi puţind s—o lase în pace ?
Totuşi, se duse în grădină, după ce trînti uşa de la bucătărie.
Robertson Ay dormea pe alee, cu capul sprijinit de stropitoare. Părul lui rar se ridica şi cobora, în ritm
cu sforăielile. Era talentul special al lui Robertson Ay să poată dormi oriunde şi oricînd. De fapt, îi
plăcea mai mult să doarmă decît să stea treaz. De obicei, Jane şi Michael făceau tot ce puteau ca să nu
dea cineva peste ei cînd doarme. Dar în ziua aceea toate erau altfel. Fiinţa rea din ea nu se sinchisea
nicidecum de ceea ce i se putea întîmpla lui Robertson Ay.
„Urăsc pe toată lumea !" îşi zise ea, şi smuci cu putere stropitoarea, aşa încît Robertson Ay sări în sus.
—Ajutor ! Hoţii! Foc ! începu el să strige, dînd sălbatic din mîini, dar după ce se frecă puţin la ochi, o
zări pe Jane.
—A, dumneata erai! spuse el dezamăgit, ca şi cum ar fi aşteptat ceva mai interesant.
—Să te duci numaidecît să freci cuţitele, îi porunci ea.
Robertson Ay, înfiorat, se ridică greoi în picioare.
—Of! oftă el plictisit, totdeauna este cîte ceva. Cînd una, cînd alta. Voiam să mă odihnesc puţin. N—am
nici o clipă de linişte.
—Ba ai, zise Jane, dîrz, Nu ai decît linişte. Veşnic dormi.
Pe chipul lui Robertson Ay apăru o expresie de jignire şi de reproş. în mod normal, lui Jane i—ar fi
fost ruşine, dar în ziua aceea nu se tulbură cîtuşi de puţin.
—Să—mi spui astfel de vorbe ! zise Robertson Ay cu părere de rău. Şi tocmai dumneata, care ești cea
mai mare dintre toți. Nu m—aș fi aşteptat la una ca asta, chiar dacă n—aş fi făcut nimic altceva în tot
restul vieţii mele decît să stau să aştept.
Şi îi aruncă lui Jane o privire tristă, după care porni spre bucătărie cu paşi rari, greoi.
Jane se întreba dacă Robertson Ay avea să o mai ierte vreodată. Şi, ca răspuns la întrebare, fiinţa
îmbufnată din sufletul ei îi zise :
„Şi ce—mi pasă dacă n—o să mă ierte ?"

Apoi, clătinînd din cap, porni încet înapoi spre camera copiilor, frecîndu—şi mîinile unsuroase pe
pereţii albi, curaţi, proaspăt zugrăviţi — şi asta tocmai pentru că i se spusese totdeauna să nu facă aşa.
Mary Poppins ştergea mobila de praf, cu pămătuful de fulgi.
—Vii de la o înmormîntare ? întrebă ea, cînd o văzu pe Jane intrînd.
Jane îi aruncă o privire îmbufnată şi nu răspunse.
—Cunosc pe cineva care—l caută pe dracu'. Şi cine caută găseşte !
—Nu—mi pasă!
—Nu—ţi pasă ? Este un cuvînt scos din uz, o luă în rîs Mary Poppins, punînd jos pămătuful.
Acuma, mai spuse uitîndu—se ameninţător la dînsa, mă duc să mănînc, iar tu să ai grijă de copii. Şi dacă
aud un singur cuvînt...
Nu—şi termină vorba, dar scoase un pufăit lung, ameninţător şi ieşi din cameră.
John şi Barbara alergară spre Jane şi o apucară de mîini, dar ea le desprinse mîinile şi îi împinse cu
asprime cît colo.
—Aş vrea să fiu copil unic! zise ea cu amărăciune.
—De ce nu fugi de—acasă ? îi dădu Michael ideea. S—o găsi cineva să te ia de suflet.
Jane tresări, suprinsă.
—Dar o să—mi duceţi dorul.
—Ba nu, n—o să—mi fie dor de tine, zise el apăsat. N—o să—mi fie dor, dac—ai să fii totdeauna aşa de
arţăgoasă. Şi unde mai pui c—aş căpăta cutia ta de culori.
—Ba n—ai s—o capeţi, zise ea geloasă, căci as lua—o cu mine.
Și tocmai ca să—i arate că era cutia ei și nu a lui, scoase pensulele şi albumul de colorat şi le aruncă
pe jos.
—Pictează ceasul, zise Michael binevoitor.
—Nu vreau.
—Atunci Vasul Royal Doulton.
Jane se uită în sus. Cei trei băieţi de pe vas alergau pe cîmpul verde. în mod normal, lui Jane i—ar fi
plăcut să picteze asta, dar în ziua aceea nu putea fi nici amabilă, nici îndatoritoare.
—Nu vreau. Am să pictez ce vreau eu.
Şi începu să se picteze pe sine, clocind ouăle.
Michael, John şi Barbara, care stăteau pe s lîngă ea, o urmăreau cu privirea. Jane era atît de ocupată cu
pictatul ouălor, încît aproape că uită de proasta dispoziţie. Michael se aplecă spre ea.
—De ce nu pui şi o găină, uite aici ? zise el, arătîndu—i un loc alb, liber.
Dar cînd spuse asta, îl atinse cu braţul pe John, care îşi pierdu echilibrul, căzu şi răsturnă paharul cu
apă, aşa încît apa colorată se vărsă peste pictură.
Jane sări drept în picioare, ţipînd.
—Nu pot suporta asta ! Mi—ai stricat desenul, zăpăcitule! strigă ea, repezindu—se la Michael şi
îmbrîncindu—l cu atîta putere, încît îşi pierdu şi el echilibrul şi căzu peste John.
Gemenii scoaseră un strigăt de durere şi de spaimă, iar peste strigătele lor se auzea glasul lui Michael,
care se văita, repetînd mereu:
—Mi—am spart capul! Ce mă fac ? Mi—am spart capul!
—Nu—mi pasă ! Nu—mi pasă ! striga Jane. N—ai vrut să mă laşi în pace şi mi—ai stricat pictura. Te
urăsc, te urăsc, te...
Deodată se deschise larg uşa. Mary Poppins urmărea scena cu ochii plini de furie.
—Ce ţi—am spus eu ţie ? o întrebă ea pe Jane, cu o voce atît de liniştită, încît părea îngrozitoare. Ţi—am
spus că dacă aud un singur cuvînt... Şi acuma, poftim, uite ce găsesc ! Bine—ai să mai petreci la
domnişoara Ciocîrlie, n—am ce zice ! N—ai să faci nici un pas afară din camera asta azi, sau să nu—mi
spui mie Mary Poppins !
—Nici nu vreau să mă duc. Mai bine stau aici, zise Jane, depărtîndu—se, cu mîinile la spate, şi fără să—i
pară rău nici un pic.
—Foarte bine, spuse Mary Poppins. Glasul ei era binevoitor, totuşi avea ceva care te înfricoşa.
Jane se uita cum îi îmbracă de plecare pe ceilalţi. Cînd fură toţi gata, Mary Poppins scoase dintr—o
cutie mare de carton cea mai bună pălărie a ei, pe care şi—o puse pe cap, uşor înclinată într—o parte. Îşi
fixă apoi în jurul gîtului lănţişorul cu închizătoare, iar pe deasupra îşi legă fularul cadrilat, roşu cu alb, pe
care i—l dăduse doamna Banks. La unul clin capete era cusută o monogramă cu litere mari: M.P.
Mary Poppins surîse cînd văzu monograma reflectîndu—se în oglindă, înainte de a dispărea sub nod.
Apoi luă din dulap umbrela cu cap de papagal, şi—o puse sub braţ şi goni copiii în jos pe scări.
—Acuma ai tot timpul să te gîndeşti, îi spuse ea acru lui Jane, după care, scoţînd un pufăit puternic,
închise uşa în urma ei.
Jane se uită multă vreme ţintă drept înainte, încercă apoi să se gîndească la cele şapte ouă, dar
într—un fel oarecare nu o mai interesau.
Ce—or fi făcînd acuma la domnişoara Ciocîrlie ? se întreba. Poate că se jucau cu cîinii şi ascultau cum le
povestea domnişoara Ciocîrlie despre minunaţii strămoşi ai lui Andrew, pe cînd Willoughby nu era decît
jumătate foxterier şi jumătate cîine de vînătoare, şi încă jumătatea cea mai proastă de la ambii. Acuma
desigur că beau ceai și mîncau cu toţii, chiar și cîinii, Biscuiţi de Ciocolată şi Prăjituri cu Nucă.
—O, Doamne!
Gîndul la tot ce pierduse o răscolea dureros e Jane şi, cînd se gîndi că numai ea era de vină, se simţi
mai nenorocită decît oricînd. Tic—tac! Tic—tac! se auzea, tare, ceasornicul.
—Taci! strigă Jane furioasă şi, înşfăcînd cutia de culori, o azvîrli de—a curmezişul camerei.
Cutia izbi sticla ceasului şi căzu, zăngănind, peste Vasul Royal Doulton.
Crrrac! Vasul se răsturnă peste ceas. Vai! Vai! Ce făcuse ? Jane închise ochii, neîndrăznind să se uite
într—acolo.
O voce limpede răsună în cameră, care—i spunea cu un ton de reproş :
—Jane, m—ai lovit la genunchi. Vai, cum mă doare !
Jane întoarse capul, dar în odaie nu era nimeni. Alergă la uşă şi o deschise. Nici acolo nu era nimeni.
Apoi cineva începu să rîdă.
—Aici, prostuţo ! zise iarăşi vocea. Fă—te—n—coa!
Jane se uită la cămin. Lîngă ceas era Vasul Royal Doulton, crăpat. Spre mirarea ei, Jane văzu că unul
din băieţii din pictură dăduse drumul hăţurilor şi, aplecat în faţă, îşi ţinea genunchiul cu amîndouă
mîinile. Ceilalţi doi întorseseră capul şi se uitau la el cu compătimire.
—Dar bine, începu Jane, vorbind jumătate cu ea însăşi şi jumătate răspunzînd vocii necunoscute, nu
înţeleg nimic.
Băiatul de pe Vas ridică capul şi zîmbi.
—Nu înţelegi ? Da, cred şi eu că nu. Am băgat de seamă că tu şi cu Michael nu înţelegeţi uneori lucrurile
cele mai simple. Nu—i așa ? adăugă el, întorcîndu—se, rîzînd, spre fraţii lui.
—Da, zise unul dintre ei, nu se pricep nici măcar cum să—i facă pe Gemeni să stea cuminţi!
—Și nici cum să deseneze nişte ouă de pasăre. Le—a făcut cu o linie tremurată, zise celălalt.
—Dar de unde ştiţi voi despre Gemeni — şi despre ouă ? întrebă Jane, roşindu—se.
—Doamne! zise primul băiat, doar nu—ţi chipui că vă privim de atîta vreme fără să ştim tot ce se
întîmplă în camera asta! Bineînţeles că nu putem vedea în camera unde dormiţi și nici în baie. Ce culoare
are faianţa ?
—Roz, zise Jane.
—A noastră este alb cu albastru. Vrei să vezi ?
Jane şovăi. Nu prea ştia ce să răspundă, atîta era de uluită.
—Hai! William și Everard or să fie caii tăi, dacă vrei, iar eu am să fug pe alături, cu biciul în mînă. Pe
mine mă cheamă Valentine, dacă nu ştiai. Sîntem trigemeni. Sigur, mai e şi Christina.
—Unde—i Christina ?
Jane examina Vasul, dar nu văzu decît pajiştea verde şi o pădurice de anini, şi pe Valentine, William
şi Everard, stînd unul lîngă altul.
—Vino să vezi! zise Valentine stăruitor, întinzîndu—i mîna. De ce să se distreze numai ceilalţi ? Vino cu
noi, în Vas !
Reuşi s—o convingă. Voia să—i arate lui Michael că el şi Gemenii nu erau singurii care se puteau
duce să se distreze. Are să le trezească invidia şi o să—i facă să le pară rău că s—au purtat aşa de urît cu
ea.
—Foarte bine, zise, întinzîndu—i mîna. Vin ! Valentine o apucă strîns de mînă şi o trase
spre Vas. Şi dintr—o dată Jane nu se mai afla în camera răcoroasă a copiilor, ci pe o pajişte mare și
însorită. În locul covorului zdrenţuit din odaie, sub picioarele ei era un strat de margarete și de iarbă
unduitoare.
—Ura ! strigară Valentine, William şi Everard, dansînd împrejurul ei.
Jane băgă de seamă că Valentine şchiopăta.
—Vai, zise ea, uitasem! Te doare genunchiul !
El îi zîmbi.
—Nu—i nimic. E din cauză că a crăpat Vasul. Stiu bine că n—ai făcut dinadins ca să mă loveşti!
Jane îşi scoase batista şi i—o legă strîns în jurul genunchiului.
—Acuma e mai bine ! zise el politicos şi îi întinse hăţurile.
William şi Everard, lăsîndu—şi capetele pe spate şi rîzînd, zburau cu Jane peste pajişte, făcînd să
răsune în urma lor zurgălăii de la hamuri.
Alături de Jane alerga Valentine, cu un picior sprinten şi cu unul greoi, din cauza genunchiului, și
cînta:
Ah, cît te iubesc, draga mea

Dulce floricică, dragostea mea,
La piept te port, mititica mea,
Ah, cît te iubesc, draga mea !
William şi Everard îşi uniră şi ei glasurile cu al lui, cîntînd cu toţii în cor :
Ah, cît te iubesc, draga mea !
Jane se gîndi că este un cîntec de modă veche, dar, de fapt, aceşti trei băieţi erau cu totul şi cu totul de
modă veche: părul lung, îmbrăcămintea ciudată şi felul politicos în care vorbeau.
„E ciudat!" se gîndi în sinea ei, dar totodată îşi zise că era mai bine aşa, decît să se fi dus la
domnişoara Ciocîrlie, şi că Michael are să o invidieze, cînd o să—i povestească toate astea.
Şi aşa alergară caii, ducînd—o pe Jane cu ei, pînă cînd ieşiră din camera copiilor.
Deodată ea se dezmetici şi se uită gîfîind înapoi, la urmele pe care le lăsaseră în iarbă. De cealaltă
parte a pajiştii se vedea, la mare distanţă, buza Vasului, care părea foarte mic. Ceva în sinea ei îi spunea
lui Jane că era timpul să se întoarcă.
—Trebuie să plec, zise ea, lăsînd din mînă hăţurile cu zurgălăi.
—A, nu, nu ! exclamară Cei Trei, înconjurînd—o.
Ceva, în glasul lor, o făcu să nu se simtă în largul ei.
—Or să mă caute cei de acasă. Mi—e teamă că trebuie să plec, zise ea repede.
—E devreme ! protestă Valentine. Ceilalţi trebuie să fie încă la domnişoara Ciocîrlie. Hai! O să—ţi arăt
cutia mea cu vopsele.

Asta o ispiti pe Jane.
—Ai și alb de China ? întrebă ea, căci albul de China era tocmai ceea ce îi lipsea ei.
—Da, într—un tub de argint. Hai!
Jane se lăsă dusă mai departe, împotriva voinţei ei. Se gîndea că o să arunce numai o privire la cutia
cu vopsele şi o să vină repede înapoi. Nici n—o să ceară măcar voie să folosească vopselele.
—Dar unde e casa voastră ? Doar nu—i în Vas!
—Ba da ! Dar n—o poţi vedea, pentru că este în spatele pădurii. Hai!
Acuma treceau pe sub crengile negre ale aninilor. Frunzele moarte foşneau sub picioarele lor. Din
cînd în cînd cîte un porumbel sărea de pe o ramură pe alta, bătînd tare din aripi. William îi arătă lui Jane
un cuib de prihori, într—un desiş, iar Everard rupse o creangă cu frunze şi începu să o învîrtească
deasupra capului lui Jane. Dar, cu toată amabilitatea lor, ea era speriată și neliniştită și se simţi foarte
fericită cînd ieşiră din pădure.
—Am ajuns! zise Valentine, dînd din mîini.
Jane văzu în faţa ei o casă mare de piatră, acoperită cu iederă. Era mai veche decît toate casele pe care
le văzuse vreodată şi i se păru că se apleacă ameninţătoare spre ea. De o parte şi de alta a intrării stăteau
la pîndă doi lei, gata să se repeadă.
Jane se înfiora cînd o învălui umbra casei.
—Nu pot sta mult, zise ea, neliniştită. E tîrziu.
—Numai cinci minute ! se rugă Valentine, trăgînd—o în hol.
Picioarele lor răsunau a gol pe pardoseala de piatră. Nu era nici o urmă de fiinţă omenească, în afară
de ea şi de Cei Trei, casa părea pustie. Un vînt rece şuiera de—a lungul coridorului, măturînd totul în
calea lui.
—Christina! Christina! strigă Valentine, împingînd—o pe Jane în sus pe scară. A venit!
Ecoul strigătului răsună prin toată casa. Ai fi zis că pereţii strigau şi ei, înspăimîntător: A venit!
Se auzi apoi un zgomot de paşi, care se apropiau repede şi numaidecît se deschise o uşă. O fetiţă, puţin
mai înaltă decît Cei Trei, îmbrăcată cu o rochie înflorată, de modă veche, dădu năvală în încăpere şi se
repezi la Jane.
—În fine, în fine! exclamă ea, triumfătoare. Băieții te urmăreau de o veşnicie, dar n—au putut pune mîna
pe tine pînă acum, căci erai totdeauna așa de fericită !
—Să pună mîna pe mine ? Nu înţeleg, zise Jane, căreia începea să—i fie frică şi ar fi dorit să nu se fi dus
niciodată cu Valentine în Vas.
—O să—ţi explice străbunicul, zise Christina şi, rîzînd în chip ciudat, o împinse pe Jane mai sus pe
scară, pînă pe palier şi apoi o făcu să intre pe uşă.
—Ei! ei! ei! Ce este asta ? se auzi o voce subţire, spartă.
Jane, încremenită, făcu un pas înapoi, spre Christina. Căci în fundul camerei, pe un scaun lîngă foc,
stătea o arătare care te umplea de spaimă. Lumina focului cădea asupra unui om foarte bătrîn, atît de
bătrîn, încît părea mai curînd o umbră decît o fiinţă omenească. De sub gura lui cu buze subţiri, atîrna o
barbă rară, căruntă. Deşi avea capul acoperit cu o scufie, Jane putu vedea că era cu totul lipsit de păr, ca
un ou. Bătrînul purta un halat de mătase lung, decolorat, de modă veche. în picioarele—i subţiri avea o
pereche de papuci brodaţi.
—Așa ! zise umbra de om, scotîndu—și din gură pipa lungă, încovoiată. În sfîrşit, a venit Jane!
Apoi, sculîndu—se de pe scaun, veni spre ea, cu un surîs înfricoşător. Ochii îi ardeau în orbite, lucind
ca oţelul.
—A venit cu băieţii, prin pădurea de anini, străbunicule, zise Christina.
—Aşa ? Şi cum au prins—o ?
—Era supărată pentru că este cea mai mare şi a aruncat cutia cu vopsele în Vas şi i—a rupt lui Val
genunchiul.
—Aşa! şuieră glasul cel oribil. A avut draci, da ? Bine, bine, adăugă el apoi, rîzînd subţirel. Acuma ai să
fii cea mai mică, iubito! Cea mai mică dintre strănepoatele mele. Dar aici nu permit toane ! He—hei!
He—hei! Nu, drăguţă, nu. Ei, vino—ncoa şi stai lîngă foc. Vrei ceai sau vin de cireşe ?
—Nu, nu ! izbucni Jane. Mă tem că s—a făcut o greşeală. Trebuie să mă duc acasă. Locuiesc pe Aleea
Cireşilor, la Numărul Şaptesprezece.
—Vrei să spui că ai locuit acolo, o corectă Val, triumfător. Acuma locuieşti aici.
—Dar nu înţelegeţi ? zise Jane cu disperare. Nu vreau să locuiesc aici. Vreau să mă duc acasă.
—Prostii! croncăni străbunicul. Numărul Şaptesprezece este un loc oribil, meschin, îmbîcsit, modern. Şi
afară de asta, nu erai fericită acolo. Ehei! Ehei! Eu stiu ce înseamnă să fii cel mai mare. Trebuie să faci
toată treaba și să nu ai parte de nici o plăcere. Da! da! Pe cînd aici, mai zise el scuturîndu—şi pipa, aici ai
să fii Răsfăţata, Scumpa, Comoara şi niciodată n—ai să te mai duci înapoi!
—Niciodată! repetară, ca un ecou, William şi Everard, dansînd în jurul ei.
—Dar trebuie să mă duc, vreau să mă duc ! strigă Jane, şi ochii i se umplură de lacrimi.
Străbunicul zîmbi, cu zîmbetul lui oribil, din gura fără dinţi.
—Crezi că o să te mai lăsăm să pleci ? o întrebă el. Ai spart Vasul. Trebuie să suporţi consecinţele. De
altfel, ne și datorezi ceva. L—ai lovit pe Valentine la genunchi.
—Am să—l împac. Am să—i dau cutia mea cu vopsele.
—Are și el una.
—Am să—i dau cercul.
—Are și el cercuri mai mari decît al tău.
—Bine, se bîlbîi Jane, atunci am să mă mărit cu el cînd am să mă fac mare.
Străbunicul se strîmbă de rîs.
Jane se întoarse, rugătoare, spre Valentine, dar acesta dădu din cap că nu.
—Mă tem că va fi prea tîrziu pentru aşa ceva, zise el. Eu m—am făcut mare de multă vreme.
—Atunci de ce ? De ce ? O, nu înţeleg nimic. Unde mă aflu? strigă Jane, uitîndu—se îngrozită în jurul ei.
—Departe de casă, fetiţo dragă, departe, croncăni străbunicul. Eşti departe în trecut — pe vremea cînd
Christina şi băieţii erau tineri, adică acum şaizeci de ani!
Jane văzu, printre lacrimi, cum îi ardeau bătrînului ochii.
—Atunci cum mă pot duce acasă ? şopti ea.
—Nu poţi deloc. Ai să rămîi aici. Nu există alt loc pentru tine. Te afli în trecut, nu uita ! Gemenii și
Michael, și chiar tata și mama ta încă nu s—au născut; casa de la Numărul Şaptesprezece nici n—a fost
încă zidită. Nu te poţi duce acasă !
—Ba nu, ba nu ! strigă Jane. Nu—i adevărat! Nu se poate să fie adevărat.
Lui Jane i se părea că îi sare inima din loc. Să nu—l mai vadă niciodată pe Michael, nici pe Gemeni,
nici pe tata şi nici pe mama, nici pe Mary Poppins !

Şi deodată începu să strige, ridicînd glasul în aşa fel, încît ecoul răsună sălbatic prin coridoarele de
piatră.
—Mary Poppins ! Îmi pare rău c—am fost rea ! O, Mary Poppins, ajutor, ajutor !
—Săriţi! Tineti—o bine ! Înconjurați—o !
Ea auzi comanda tăioasă a străbunicului şi—i văzu pe cei patru copii înconjurînd—o. Închise bine
ochii şi mai strigă o dată:
—Mary Poppins ! Mary Poppins !
În acel moment simţi cum o apucă cineva de mînă şi cum o scoate din braţele Christinei, ale lui
Valentine, ale lui William și ale lui Everard.
—Ei! Ei! Ei!
Rîsetele străbunicului răsunau prin toată camera.
Jane simţi cum cineva o strînge tot mai tare de mînă şi îşi dădu seama că era trasă afară. Nu îndrăznea
să deschidă ochii, de frica privirii înspăimîntătoare a bătrînului, dar se împotrivea cu putere mîinii care o
trăgea.
—Ei! Ei! Ei!
Iarăşi se auziră rîsete, în timp ce mîna o trăgea pe scările de piatră şi înspre coridoarele cu ecou.
Acuma nu mai avea nici o speranţă. în urma ei glasurile Christinei şi ale Celor Trei abia se mai
auzeau. Nu mai aveau cum s—o ajute.
Disperată, se împiedică de trepte şi, cu toate că ţinea ochii închişi, simţi o umbră neagră deasupra
capului şi pămîntul umed sub picioare.
Ce se întîmplase ? Unde se ducea ? Unde ? ai! Dacă n—ar fi fost așa de rea, dacă... Mîna cea puternică
o trăgea mai departe. Simţi deodată pe obraji dogoarea soarelui. Nişte buruieni ţepoase îi zgîriau
picioarele, după care o cuprinseră două braţe, ca nişte şine de fier, o ridicară pe sus şi o aruncară în aer.
—Ajutor! Ajutor! striga ea, învîrtindu—se și răsucindu—se sălbatic.
Nu voia să se dea bătută fără luptă. Are să dea cu picioarele în ei, are să—i pocnească, are să...
—Te poftesc să nu uiţi, se auzi deodată un glas cunoscut, că este cea mai bună rochie a mea și trebuie să
mă țină toată vara.
Jane ridică pleoapele. Doi ochi foarte albaştri priveau ţintă drept în ochii ei.
Braţele care o ţineau așa de strîns erau ale lui Mary Poppins, iar picioarele în care izbea ea aşa de
furios erau picioarele lui Mary Poppins.
—O ! bolborosi Jane, dumneata erai! Credeam că nu m—ai auzit, Mary Poppins ! Credeam că mă
duceau pentru totdeauna. Credeam...
—Unii oamenii, observă Mary Poppins punînd—o binişor jos, cred mult prea multe lucruri. Sînt sigură
de asta. Şterge—te pe obraji, te rog. Şi îi dădu batista ei albastră, apoi începu să orînduiască odaia pentru
seară.
Jane, ştergîndu—şi cu batista cea mare, albastră, faţa udă de lacrimi, se uita la Mary Poppins şi
totodată îşi rotea privirile prin camera atît de cunoscută. Covorul zdrenţuit, dulapul, fotoliul cu braţe al
lui Mary Poppins, toate erau la locul lor. Văzîndu—le, Jane se simţi în singuranţă şi se linişti. Ascultînd
zgomotele familiare pe care le făcea Mary Poppins învîrtindu—se prin cameră, spaima o părăsi. O
cuprinse un val de fericire.
„Nu se poate să fi fost eu cea aşa de rea, îşi zise ea. Trebuie să fi fost altcineva."
Și se tot mira, cine să fi fost acel altcineva...

—Dar nu se poate, nu—i adevărat! spuse ceva mai tîrziu Michael, batjocoritor, cînd auzi ce i se
întîmplase lui Jane. Eşti mult prea mare ca să încapi în Vas.
Ea stătu un moment pe gînduri. Cumva, acuma cînd povestea, i se părea şi ei cam imposibil.
—Să zicem că n—a fost adevărat, admise şi ea, dar în tot timpul acela părea cît se poate de adevărat.
—Cred că aşa ţi se părea ţie. Tu întotdeauna îţi faci tot felul de gînduri.
Michael se simţea superior lui Jane, tocmai pentru că el nu se gîndea niciodată la nimic.
—Voi, cu gîndurile voastre! zise Mary Poppins supărată, dîndu—i la o parte şi punîndu—i pe Gemeni în
pătuţurile lor.
—Acuma, zise ea ursuză, după ce—i înveli bine pe John şi pe Barbara, poate o să am un moment şi
pentru mine.
După ce îşi scoase acele din pălărie, puse pălăria la loc în cutia de carton maro, îşi desfăcu medalionul
de la gît şi îl puse într—un sertar. Apoi îşi scoase rochia, o scutură şi o atîrnă într—un cui, după uşă.
—Dar unde ţi—e fularul cel nou? întrebă Jane. L—ai pierdut ?
—Nu se poate! zise Michael. îl avea cînd am venit acasă. L—am văzut eu.
Mary Poppins se întoarse spre ei:
—Fiţi amabili și vedeti—vă de treburile voastre, zise ea tăios, şi lăsaţi—mă pe mine să—mi văd de ale
mele!
—Voiam numai să te ajut, începu Jane.
—Mulţumesc, pot să mă ajut şi singură, zise Mary Poppins, pufnind.
Jane vru să schimbe o privire cu Michael, dar de data aceasta fu el acela care nu o luă în seamă, căci se
uita ţintă la cămin, ca și cum nu şi—ar fi putut crede ochilor.
—Ce este, Michael ?
—Pînă la urmă, văd că n—a fost o închipuire de—a ta ! şopti el, arătîndu—i ceva cu degetul.
Jane se uită şi ea la cămin. Vasul Royal Doulton era acolo, crăpat de jur împrejur. Se vedea şi pajiştea
cu iarbă şi pădurea de anini. Erau şi cei trei copii, care se jucau de—a caii, doi în faţă şi unul care îi gonea
din urmă cu biciul.
Dar vizitiul avea genunchiul legat cu o batistă mică, albă, iar pe iarbă era întins un fular roşu cu alb, ca
şi cum l—ar fi scăpat cineva în timp ce ei fugeau. La unul din capete era fixată o monogramă mare, albă,
cu iniţialele M.P.
—Vasăzică aici l—a pierdut! zise Michael, dînd discret din cap. Oare să—i spunem că l—am găsit ?
Jane se uită în jur. Mary Poppins îşi încheia sortul și avea o mutră ca și cum toată lumea ar fi
insultat—o.
—Mai bine nu. Eu cred că ea știe, zise Jane încet şi se mai uită o dată la Vasul spart, la batista legată în
jurul genunchiului şi la fular.
Apoi, străbătu camera în viteză şi se lipi de sortul alb, bine scrobit.
—O, Mary Poppins, spuse ea. N—am să mai fiu nesuferită niciodată!
Un surîs slab, neîncrezător, îi apăru lui Mary Poppins în colţul gurii, pe cînd îşi netezea pliurile
șorțului.
—Hm! spuse.
4. CU CAPUL ÎN JOS
—Țineţi—vă strîns lîngă mine, vă rog ! zise Mary Poppins ieşind din autobuz şi deschizind umbrela,
căci ploua tare. Jane şi Michael tropăiau în urma ei.
—Dar dacă merg alături de dumneata, picăturile de apă de pe umbrelă îmi cad pe gît, se plînse Michael.
—Atunci, dacă o să vă pierdeţi şi o să trebuiască să întrebaţi un poliţist, n—am să fiu eu de vină, îl repezi
Mary Poppins, evitînd cu grijă o băltoacă.
La colţ, se opri puţin în faţa magazinului de chimicale, ca să—şi vadă chipul reflectat în cele trei
damigene uriaşe din vitrină, care arătau, în acelaşi timp, o Mary Poppins verde, o Mary Poppins albastră
şi o Mary Poppins roşie, fiecare dintre ele cu o poşetă de piele nou—nouţă, cu bumbi de alamă.
Mary Poppins se privi în cele trei damigene şi surîse, satisfăcută. Stătu cîteva minute, schimbînd
poşeta din mîna dreaptă în mîna stîngă şi încercînd toate poziţiile posibile, ca să vadă cum îi şade mai
bine. Apoi decise că, din toate, era de mai mare efect să ţină poşeta sub braţ, aşa încît o ţinu aşa.
Jane şi Michael stăteau lîngă ea, neîndrăznind să spună nimic, uitîndu—se pe furiş unul la altul şi
oftînd în gîndul lor. De pe umbrela cu cap de papagal le cădeau, pe gît şi pe spate, picături de ploaie.
—Nu mă mai faceţi să vă aştept! zise Mary Poppins îmbufnată, depărtîndu—se de reflectarea verde,
albastră şi roşie a chipului ei.
Jane şi Michael schimbară o privire, dar Jane, clătinînd din cap şi strîmbîndu—se, îi făcu semn lui
Michael să stea liniştit. El însă izbucni:
—Nu noi te—am făcut pe dumneata să aştepţi. Dumneata ne—ai făcut pe noi să aşteptăm.
—Tăcere!
Michael nu îndrăzni să mai spună nimic. El şi cu Jane tropăiau de o parte şi de alta a lui Mary Poppins.
Ploaia şiroia şi le cădea de pe umbrelă pe pălării. Jane ducea sub braţ Vasul Royal Doulton, înfăşurat cu
grijă în două bucăţi de hîrtie. Îl duceau la vărul lui Mary Poppins, domnul Turvy, a cărui meserie, după
cum îi povestise ea doamnei Banks, era să repare obiecte sparte.
—Bine, spusese doamna Banks cam neîncrezătoare, sper c—o să—l repare bine, fiindcă altfel, n—am să
mă mai pot uita în ochii strămătuşii mele Caroline.
Strămătușa Caroline îi dăduse doamnei Banks Vasul cînd doamna Banks avea numai trei ani și era
lucru bine ştiut că, dacă l—ar fi spart, strămătusa Caroline i—ar fi făcut o scenă teribilă, aşa cum ştia
numai ea.
—Membrii familiei mele, doamnă, răspunsese Mary Poppins, pufnind, lucrează întotdeauna bine.
Spunînd acestea, avea o privire atît de fioroasă, încît doamna Banks nu se simţi tocmai în largul ei şi
trebui să se aşeze pe un scaun şi să sune să i se aducă o ceaşcă de ceai.
Pleosc ! Jane călcase drept într—o băltoacă.
—Uită—te unde calci, te rog ! o repezi Mary Poppins, agitîndu—şi umbrela şi făcînd să cadă picături de
ploaie în capul lui Jane şi al lui Michael. Ploaia asta îţi sfîşie inima, mai spuse ea.
—Şi dacă ar sfişia—o, ar putea domnul Turvy s—o repare ? întrebă Michael, curios să ştie dacă domnul
Turvy putea repara orice fel de lucruri sparte sau numai unele.
—Dacă mai spui un cuvînt, zise Mary Poppins, te trimit înapoi acasă.
—Am întrebat numai, se apără Michael, îmbufnat.
—Atunci să nu mai întrebi! zise Mary Poppins.
Pufnind supărată, dădu repede colţul, deschise o poartă veche de fier şi bătu la uşa unei clădiri mici,
dărăpănate.
Toc—toc—toc! Bătaia se repetă ca un ecou, ca şi cum casa ar fi fost pustie.
—O, Doamne, îi şopti Jane lui Michael, ce groaznic ar fi să nu fie acasă !
Dar în acel moment se auziră paşi apăsaţi tropăind greoi şi uşa se deschise cu mare zgomot.
În uşă stătea o femeie durdulie, cu obrajii atît de roşii, încît ai fi zis mai curînd că aveai în faţă două
mere puse unul lîngă altul, decît o fiinţă omenească. Părul, ridicat în sus, era adunat ghem în vîrful
capului, iar gura, cu buze subţiri, avea o expresie acră şi ţîfnoasă.
O, zise ea, făcînd ochii mari. Dumneata şti, sau nu văd eu bine ? De fapt, femeia nu părea tocmai
bucuroasă C—o vede pe Mary Poppins şi nici Mary Poppins nu părea prea bucuroasă că o vede pe ea.
—Domnul Turvy este sus ? întrebă ea, fără lă ia în seamă remarca grăsanei.
—De! răspunse grăsana, cu glas neprietenos, nu sînt sigură. Poate să fie şi poate să nu fie. Totul depinde
de norocul pe care o să—l aveţi.
Mary Poppins păşi înăuntru şi aruncă o privire în jur.
—Asta—i pălăria lui, nu—i aşa? întrebă ea, arătînd o pălărie veche de fetru, care atîrna într—un cui, în
hol.
—Da, desigur, e a lui, într—un anumit fel, trebui să admită, fără voia ei, grăsana.
—Atunci este acasă, zise Mary Poppins. Nici unul din membrii familiei mele nu iese niciodată în oraş
fără pălărie, căci se respectă pica mult pe sine însuşi, ca să facă aşa ceva.
—Bine, tot ce vă pot spune este să repet ce mi—a spus el azi—dimineaţă, zise grăsana. „Domnişoară
Tartlet, mi—a spus, după—masă pot să fiu în cameră şi pot să nu fiu. Este absolut cu neputinţă să—ţi
spun exact." Aşa mi—a spus. Dar mai bine să vă duceţi sus şi să vedeţi singuri. Eu nu sînt alpinistă.
Grăsana se uită la corpul ei rotofei şi clătină din cap. Jane şi Michael putură uşor înţelege că o
persoană de talia şi de proporţiile ei n—are poftă să urce prea des scările acelea înguste şi întortocheate.
Mary Poppins pufăi pe nări şi se adresă, scurt, copiilor:
—Urmaţi—mă, vă rog !
Jane şi Michael porniră alergînd în urma ei, pe treptele care le scîrţîiau sub picioare.
Domnişoara Tartlet rămase în hol, urmărindu—i cu un zîmbet trufaş.
Cînd ajunse în capul scării, Mary Poppins bătu la uşă cu mînerul umbrelei, dar nu răspunse nimeni.
Bătu din nou, de data asta mai tare, dar tot nici un răspuns.
—Vere Arthur! strigă ea prin gaura cheii Vere Arthur, ești aici ?
—Nu, sînt plecat! se auzi dinăuntru un glas care părea că vine de departe.
—Cum poate să fie plecat? Doar îl aud! îi şopti Michael lui Jane.
—Vere Arthur! repetă Mary Poppins, smucind cu zgomot mînerul uşii. Ştiu că eşti aici.
—Nu, nu sînt în cameră! se auzi din nou glasul de departe. Ţi—am spus că sînt plecat. Este a doua zi de
luni!
—O, Doamne, am uitat! zise Mary Poppins, răsucind cu o mînă energică mînerul şi dînd uşa de perete.
La început, tot ce putură vedea Jane şi Michael fu o cameră mare, care părea goală de tot, afară de o
tejghea de tîmplărie, într—un colţ. Pe tejghea, o colecţie curioasă de obiecte: cîini de porţelan fără nas,
cai de lemn, care îşi pierduseră coada, farfurii sparte, păpuşi rupte, cuţite fără mîner, scăunaşe cu numai
două picioare, ai fi zis că s—au adunat aici toate lucrurile stricate din lume, aduse la reparat.
Pe pereţi erau, de jur—împrejurul camerei, rafturi, care începeau de la duşumea şi ajungeau pînă în
tavan, pline şi ele cu porţelanuri plesnite, cu sticle sparte şi cu jucării făcute țăndări.
Dar nicăieri nici o urmă de vreo fiinţă vie.
—O, zise Jane, dezamăgită, chiar nu—i acasă!
Dar Mary Poppins străbătu repede încăpere, spre geam.
—Intră imediat înăuntru, Arthur! Să stai așa în ploaie, cu bronşita dumitale de acum doi ani!
Spre marea lor mirare, Jane şi Michael o văzură pe Mary Poppins apucînd un picior lung, care atîrna
pe pervazul ferestrei şi trăgînd înăuntru un bărbat înalt, slab, cu înfăţişare tristă, cu mustaţa lungă, lăsată
pe oală.
—Ar trebui să—ţi fie ruşine, zise Mary Poppins îmbufnată, ţinîndu—l bine pe domnul Turvy cu o mînă,
pe cînd cu cealaltă închidea geamul. Ți—am adus ceva important de lucru, şi dumneata te porţi așa !
—Nu pot altfel, zise domnul Turvy, scuzîndu—se şi ştergîndu—şi ochii cu o batistă mare. Ţi—am spus
că astăzi este a doua zi de luni.
—Și ce—i cu asta ? întrebă Michael, uitîndu—se cu interes la el.
—Ah! zise domnul Turvy, întorcîndu—se spre el şi apucîndu—l uşurel de mînă. E frumos din partea ta
că întrebi, foarte frumos. Apreciez asta, zău. Aici se opri, ca să—şi şteargă iarăși ochii. Vezi, urmă el,
uite cum se întîmplă. În a doua zi de luni din fiecare lună, toate lucrurile îmi merg de—a—ndoaselea.
—Ce fel de lucruri ? întrebă Jane, foarte întristată de soarta domnului Turvy şi totodată foarte curioasă.
—Uite, de exemplu astăzi, zise domnul Turvy. S—a întîmplat să fie a doua luni din luna asta. Şi tocmai
pentru că doream să fiu înăuntru — căci am mult de lucru — tocmai de aceea am fost afară. Dacă as fi
dorit să fiu afară, atunci desigur că aş fi fost înăuntru.
—Înţeleg, zise Jane, deşi în realitate i se părea foarte greu de înţeles. Atunci de aceea ai... ?
—Da, încuviinţă domnul Turvy. V—am auzit venind pe scară, dar mi—a trebuit mult timp să intru în
casă. Şi cum am reuşit, m—am pomenit iar afară! Și aș fi și—acuma afară, dacă n—ar fi venit Mary
Poppins să mă tragă înăuntru, adăugă el, oftînd adînc. Bineînţeles, nu mi se întîmplă asta toată ziua, ci
numai între orele trei şi şase, dar chiar şi atunci poate să fie foarte neplăcut.
—Sigur că da, zise Jane, compătimitor.
—Și nu numai că sînt ba înăuntru, ba afară, continuă domnul Turvy cu tristeţe. Mai sînt și alte lucruri.
Dacă încerc să urc scara, mă pomenesc că o cobor în goană. De îndată ce—o iau la dreapta, mă
pomenesc că merg spre stînga. De cîte ori pornesc spre apus mă trezesc la răsărit.
Domnul Turvy îşi suflă nasul.
—Şi ce—i mai rău decît toate, continuă el, cu ochii din nou plini de lacrimi, este că mi se schimbă şi
firea. Văzîndu—mă acuma, cu greu ați putea crede că am fost un om fericit şi mulţumit, nu—i aşa ?
Într—adevăr, domnul Turvy avea o înfăţişare așa de tristă şi de amărîtă, încît părea de necrezut că mai
de mult fusese vesel și mulţumit.
—Bine, dar de ce ? De ce ? întrebă Michael, fără să—şi poată lua ochii de la el. Domnul Turvy clătină
din cap cu tristeţe.
—Ah ! zise el solemn. Eu trebuia să fiu fată.
Jane şi Michael se uitară întîi la el şi apoi unul la altul.
—Cum adică ?
—Vedeţi, explică domnul Turvy, mama mea dorea o fetiță si, cînd am venit eu, s—a întîmplat să fiu
băiat, aşa că am călcat cu stîngul de la început — din ziua în care m—am născut, aş putea să spun. Şi asta
s—a întîmplat în a doua zi de luni din luna aceea.
Domnul Turvy începu iar să plîngă, suspinînd uşor în batistă.
Jane îl mîngîie blînd pe mînă. Se părea că lui îi plăcea, deşi nu zîmbea.
—Se înţelege că asta îmi îngreunează foarte mult munca, urmă el. Uitati—vă aici — şi arătă spre un raft
dintre cele mari, pe care erau înşirate o mulţime de inimi de diferite culori şi mărimi, crăpate, frînte sau
sparte de tot. Ei, toate astea se cer reparate urgent. Nu ştiţi cît de supăraţi sînt oamenii dacă nu le trimiţi
repede inimile înapoi. Fac mai multă gălăgie decît pentru orice altceva. Iar eu, pur şi simplu, nu pot să
pun mîna pe ele pînă după ora şase.
Şi pînă atunci or să se strice de tot, ca şi astelalte — şi arătă spre alt raft.
Jane și Michael se uitară într—acolo și văzură că raftul era ticsit cu obiecte prost reparate. O ciobăniță
de porţelan fusese despărţită de ciobanul ei de porţelan, iar braţele lor fuseseră lipite pe după gîtul unui
leu de bronz; o jucărie înfăţişînd un marinar, pe care cineva îl smulsese din barcă, era fixat pe o farfurie
de porţelan alb, cu ornamentaţii albastre, iar în barcă era un elefant din flanelă gri, cu corpul răsucit în
jurul catargului şi fixat cu o bucată de ghips. Farfurii adînci, sparte, erau reparate cu cioburile lipite
invers; piciorul unui cal de lemn era bine fixat la un pahar de argint pentru botezuri.
—Vedeţi ? zise domnul Turvy, făcînd cu mîna un gest de disperare.
Jane şi Michael încuviinţară, dînd din cap. Se simţeau foarte, foarte mîhniti, din cauza domnului
Turvy.
—Ei, dar acuma nu—i vorba de asta, îl întrerupse nerăbdătoare Mary Poppins. Ceea ce este important
este Vasul. L—am adus să—l repari, adăugă ea, luîndu—l de la Jane şi întinzîndu—i—l domnului Turvy
cu o mînă, în timp ce cu cealaltă mînă dezlega sfoara.
—Hm ! zise domnul Turvy. Doulton Royal. Afurisită crăpătură. S—ar zice că a aruncat cineva cu ceva
în el.
Auzindu—l, Jane simţi că roşeşte.
—Dac—ar fi în orice altă zi, continuă el, aş putea să—l repar. Dar astăzi..., mai zise el şovăind.
—Fleacuri. E foarte simplu. Trebuie numai să—i pui un nit aici — şi aici — şi aici!
Arătîndu—i unde era crăpătura, Mary Poppins îşi luă mîna de pe mîna domnului Turvy.
Imediat acesta începu să se răsucească şi să se învîrtească de parc—ar fi fost o morişcă.
—Vai! strigă el. De ce mi—ai dat drumul ? Săracul de mine, iar am plecat!
—Închideţi repede uşa! strigă Mary Poppins.
Jane şi Michael se repeziră la uşă şi o închiseră, înainte ca domnul Turvy să ajungă acolo.
Izbindu—se de uşă, sări în sus ca o minge, răsucindu—se graţios, dar cu o expresie de mare tristeţe pe
figură.
Deodată se opri, dar într—o poziţie foarte curioasă. în loc să stea drept şi cu capul în sus, acuma se
sprijinea în cap.
—Doamne, Doamne! zise domnul Turvy, dînd furios din picioare, Doamne, Doamne !
Dar picioarele nu vroiau să atingă pămîntul, ci rămîneau în aer, clătinîndu—se uşurel.
—De ! observă domnul Turvy cu vocea lui tristă, mi se pare că trebuie să fiu mulţumit că n—a fost mai
rău. Este totuşi mai bine așa, dacă nu chiar cu mult mai bine — decît să stau spînzurat afară, în ploaie,
fără pardesiu şi fără să am pe ce să şed. Vedeţi, mai zise el uitîndu—se la Jane și la Michael, as dori atît
de mult să stau drept şi — poftim ce noroc am, să stau cu capul în jos. Ei, dar nu—i nimic. Sînt obişnuit.
De patruzeci şi cinci de ani, tot aşa este. Daţi—mi Vasul.
Michael se duse repede să ia Vasul de la Mary Poppins şi îl puse jos, lîngă capul domnului Turvy. În
acea clipă, simţi că se întîmplă ceva ciudat cu el. Ai fi zis că duşumeaua îi împingea picioarele în sus şi i
le ridica în aer.
—O ! strigă el. Simt ceva aşa de caraghios. Cred că mi se întîmplă un lucru extraordinar !
Căci începu şi el să se învîrtească în aer, plutind încolo şi încoace prin cameră, pînă ce ateriza, cu
capul în jos, lîngă domnul Turvy.
—Ai făcut—o ! zise domnul Turvy, foarte surprins, uitîndu—se la Michael cu coada ochiului. Pînă
acuma n—am ştiut că e molipsitor. Vasăzică și tu ? Stai binişor. Dacă nu ești atent, ai să loveşti obiectele
de pe rafturi şi—o să trebuiască să plătesc despăgubiri. Dar ce faci? zise el, adresîndu—i—se de data
aceasta lui Jane, ale cărei picioare se ridicaseră deodată de pe covor şi se învîrteau vertiginos.
Jane continua să se înalţe — întîi capul, apoi picioarele. În cele din urmă coborî de cealaltă parte a
domnului Turvy şi se pomeni stînd cu capul în jos.
—E foarte caraghios, ştii, zise domnul Turvy, uitîndu—se solemn la ea. Pînă acuma n—am ştiut că li se
poate întîmplă şi altora. Pe cuvîntul meu că n—am ştiut. Sper că nu v—aţi supărat.
Jane rîdea, cu capul întors spre el şi legănîndu—şi picioarele în aer.
—Nicidecum, mulţumesc. Totdeauna am dorit să pot sta cu capul in jos, dar niciodată pînă acuma n—am
fost în stare s—o fac. E foarte comod.
—Hm ! zise domnul Turvy, cu tristeţe. Sînt bucuros că există cineva căruia îi place.
—Şi mie îmi place, zise Michael. Aş dori să pot sta aşa toată viaţa. Toate par aşa de diferite şi de
frumoase !
Într—adevăr, toate erau altfel. Din poziţia lor ciudată, Jane şi Michael puteau vedea toate obiectele de
pe tejgheaua tîmplarului inversate: cîinii de porţelan, păpuşile sparte, scăunelele de lemn ; toate stăteau
cu capul în jos.
—Ia uite acolo! îi şopti deodată Jane lui Michael.
Întorcînd capul cît putu de mult, Michael văzu, ieşind dintr—o gaură făcută în perete, un șoricel.
Şoricelul merse repede pînă în mijlocul camerei, apoi, întorcîndu—se pe spate, începu să—şi mişte
nasul, politicos, în faţa lor.
Ei îl priviră un moment foarte surprinşi, dar deodată Michael zise :
—Jane, ia uită—te pe fereastră ! întorcînd capul cu băgare de seamă, căci era destul de greu, Jane văzu,
spre mirarea ei, că toate lucrurile de afară, ca și cele din interiorul camerei erau altfel decît trebuiau să
fie. Casele de pe stradă erau răsturnate, cu coşurile de pe acoperiş pe trotuar şi cu treptele de la intrare în
aer; fumul ieşea în suluri mici de pe treptele de la intrare. în depărtare, o biserică se răsturnase şi se
legăna încet, sprijinindu—se în vîrful clopotniţei. Ploaia, care totdeauna li se păruse că vine din cer,
acuma ţîşnea din pămînt, răpăind fără încetare.
—O ! zise Jane, ce frumoase şi ciudate sînt toate ! Parc—am fi în altă lume. îmi pare aşa de bine c—am
venit tocmai astăzi!
—Ei, zise domnul Turvy cu tristeţe, trebuie să spun că eşti foarte bună. Ştii cum să—ţi ceri iertare. Dar
ce—i cu Vasul pe care l—aţi adus ? își aduse el aminte și întinse mîna să—l ia, însă în acel moment
Vasul făcu un salt şi se întoarse cu gura în jos, ceea ce se petrecu atît de repede şi într—un chip atît de
caraghios, încît Jane şi Michael nu se putură stăpîni să nu izbucnească în rîs.
—Pentru mine nu—i de rîs, vă asigur. S—ar putea să pun niturile greşit. Şi dacă or să se vadă, n—am
ce—i face, zise domnul Turvy, nenorocit, apoi, scoţînd sculele din buzunar, începu să lucreze, fără a se
opri însă din plîns.
—Hm ! zise Mary Poppins, aplecîndu—se să ridice Vasul. Bun, s—a făcut. Acuma putem pleca.
La auzul acestor cuvinte, domnuL Turvy ncepu să suspine jalnic.
—Bine, plecaţi, zise el cu amărăciune. Să nu staţi să mă ajutaţi să uit de nenorocirea asta. Să nu—mi
întindeţi o mînă prietenească. Nu sînt vrednic de aşa ceva. Speram c—o să—mi faceţi plăcerea să luaţi o
gustare cu mine. Am acolo, într—o cutie de metal, pe raftul de sus, nişte plăcintă cu prune. Dar se pare că
n—am dreptul să aştept aşa ceva de la voi. Voi aveţi viaţa voastră şi nu vă pot cere să staţi aici ca s—o
luminaţi pe a mea. Astăzi nu este ziua mea fericită, mai suspină el, începînd să se caute prin buzunare
după batistă.
—Bine, începu Mary Poppins, care tocmai se încheia la mănuşi, întrerupîndu—se şi lăsîndu—le
neîncheiate.
—O ! Mary Poppins, să mai stăm! exclamară Jane şi Michael, amîndoi deodată, săltînd aprinşi pe vîrful
capului.
—Dacă te—ai urca pe un scaun, ai putea ajunge la plăcintă, propuse Jane, plină de speranţă.
Pentru prima oară îl auziră pe domnul Turvy rîzînd, un rîs trist, dar totuşi rîs.
—Ea n—are nevoie de scaun ca să ia ce—i trebuie, zise el, chicotind jalnic. Ea poate lua
ce doreşte și așa cum își doreşte.
În acelaşi moment Mary Poppins făcu, în faţa ochilor miraţi ai copiilor, ceva neobişnuit: se ridică în
vîrful picioarelor şi, după ce se legănă timp de cîteva clipe, se învîrti de şapte ori în aer. și se rotea încet,
încet, cu mişcări pline de demnitate, cu pardesiul strîns lipit de glezne, cu pălăria bine înfiptă pe cap, pînă
ce ajunse la raftul de sus, de unde luă cutia cu plăcintă. Apoi porni înapoi, continuînd să se rotească în
cerc şi ateriza binişor, tot pe cap, în faţa domnului Turvy şi a copiilor.
—Ura ! Ura ! Ura ! strigă Michael, transportat de fericire.
Dar Mary Poppins îi aruncă de pe duşumea o astfel de privire, încît el se gîndi că ar fi fost mai bine să
tacă.
—Mulţumesc, Mary, zise domnul Turvy cu tristeţe şi fără să pară deloc surprins.
—Aşa ! Este ultimul lucru pe care l—am mai făcut astăzi pentru dumneata, zise Mary Poppins, punînd
plăcinta în faţa domnului Turvy.
Imediat, cutia, cu o mişcare uşoară, se întoarse cu faţa în jos şi, cînd încerca domnul Turvy să o
întoarcă, ea se răsucea iarăşi.
—Vai! zise el disperat, ar fi trebuit să ştiu că așa va fi. Nimic nu este astăzi cum trebuie, nici măcar cutia
cu plăcintă. O să trebuiască să tăiem plăcinta cu cutie cu tot, dar pentru asta va trebui să cer...
Şi se duse, alunecînd tot pe cap, spre uşă, unde strigă prin crăpătura dintre uşă şi podea:
—Domnişoară Tartlet! Domnişoară Tartlet! îmi pare foarte rău că trebuie să te deranjez, dar poţi să, vrei
să..., n—ai vrea să ne—aduci un deschizător de conserve ?
De departe, de jos, se auzi glasul domnişoarei Tartlet, protestînd energic.
—Ho ! Stai! se auzi deodată un glas puternic în interiorul camerei. Prostii! Nu deranja femeia! O taie
Polly ! Drăguţul de Polly! Polly cel isteţ!
Întorcînd capul, Jane şi Michael rămaseră uimiţi, văzînd că vocea venea de la umbrela cu cap de
papagal a lui Mary Poppins, care în acest moment se rostogolea spre tavă. Papagalul ateriza, cu capul în
jos, pe marginea cutiei, şi în două clipe tăie cu ciocul o gaură largă în tablă.
—Poftim!, răsună, împăunîndu—se, glasul aspru, puternic, al papagalului. Polly a tăiat! Drăguţul de
Polly!
Un zîmbet fericit îi lumină ciocul și, satisfăcut de sine însuşi, se aşeză, cu capul în jos, pe duşumea,
lîngă Mary Poppins.
—E drăguţ din partea dumitale, foarte drăguţ! zise domnul Turvy, cu glasul lui trist, cînd apăru din cutie
coaja rumenită a plăcintei; apoi, scoţînd un briceag din buzunar, tăie o felie.
Dar deodată, uitîndu—se mai de aproape la plăcintă, tresări foarte tare şi îi aruncă lui Mary Poppins o
privire plină de reproş.
—Tu ai făcut asta, Mary, să nu spui că nu. Ultima oară cînd am deschis cutia, plăcinta era cu prune, iar
acuma...
—Aluatul acesta este mai uşor de digerat, zise Mary Poppins, trufaşă. Să mîncaţi încet, vă rog, căci nu
sînteţi nişte sălbatici lihniţi de foame, zise ea apoi, dîndu—le cîte o felie subţire lui Jane și lui Michael.
—E foarte bună, mormăi domnul Turvy cu amărăciune, înghiţind din două îmbucături bucata lui de
plăcintă. Trebuie să recunosc însă că mi—ar fi plăcut o prună sau două, dar uitasem că astăzi nu este ziua
mea bună !
Aici se întrerupse, căci bătea cineva la uşă.
—Intră ! zise el.
În odaie năvăli domnişoara Tartlet, părînd mai rotofeie decît oricînd şi gîfîind pentru că urcase scara.
—Am adus deschizătorul de conserve, domnule Turvy, începu ea, dar se opri brusc, încremenită. Sfinte
Doamne! făcu ea, căscînd gura şi lăsînd să—i cadă din mînă cleştele. Multe am văzut în viața mea, dar la
una ca asta nu mă aşteptam!
Şi făcînd un pas înainte, se uită cu adînc dezgust la cele patru perechi de picioare care se agitau în aer.
—Toţi cu capul în jos, ca muştele pe tavan ! Și mai credeţi că sînteti fiinţe demne de respect! O doamnă
de condiţia mea n—are ce căuta aici. Am să părăsesc casa imediat, domnule Turvy. Vă rog să luaţi notă!
Şi se repezi furioasă spre uşă. Dar cum mergea aşa, deodată fusta ei largă, înfoiată, începu să se
umfle în jurul picioarelor rotofeie şi s—o ridice de la pămînt. O expresie de mirare şi de îngrijorare i se
zugrăvi pe figură. Începu să dea din mîini.
—Domnule Turvy ! Domnule Turvy! Domnule ! Prindeţi—mă ! Nu mă lăsaţi! Ajutor ! Ajutor! striga ea,
începînd să se învîrtească roată. Vai, vai, se răstoarnă lumea cu capul în jos! Ce mă fac ? Ajutor! Ajutor!
mai strigă ea, cînd se mai răsuci o dată.
Dar pe cînd se învîrtea, începu să se schimbe. Faţa ei rotundă îşi pierdu expresia morocănoasă şi
începu să strălucească şi să zîmbească. Jane şi Michael vedeau cu mare mirare cum, pe cînd se învîrtea şi
se răsucea prin cameră, părul ei ţepos se transforma într—o masă de bucle fine, iar cînd deschise gura,
glasul ei ursuz devenise dulce ca mierea.
—Oare ce se întîmplă cu mine ? Mă simt de parc—aş fi o minge ! O minge care sare ! Sau poate un
balon! Sau o plăcintă cu cireşe, zicea ea cu glasul ei cel nou, şi spunînd aceste cuvinte, izbucni într—o
cascadă de rîsete fericite. Doamne, ce veselă sînt! ciripea ea, rotindu—se şi învîrtindu—se prin aer.
Niciodată pînă astăzi nu mi—a plăcut viaţa pe care o duceam, dar acuma mi se pare că niciodată nu
m—aş mai opri. Este cea mai plăcută senzaţie. Am să—i scriu surorii mele despre asta, şi verilor mei, şi
unchilor, şi mătuşilor. Am să le spun că singurul mod potrivit de a trăi este să stai cu capul în jos, cu
capul în jos, cu capul în jos !
Domnişoara Tartlet, cîntînd cu voioşie, se tot învîrtea roată. Jane şi Michael se uitau încîntaţi la ea, iar
domnul Turvy o privea cu mirare, căci niciodată nu o văzuse altfel decît morocănoasă și acră.
—Foarte ciudat! Foarte ciudat! îşi zicea el, clătinînd din capul pe care stătea.
Deodată, răsună iar o bătaie în ușă.
—Locuieşte aici cineva cu numele de Turvy ? se auzi o voce, după care apăru în uşă factorul poştal, cu o
scrisoare în mînă.
Factorul holbă ochii.
—Doamne! zise el, dîndu—şi chipiul pe ceafă. Probabil că am nimerit greşit. Eu căutam un gentleman
cuviincios, liniştit, cu numele de Turvy. Am o scrisoare pentru dînsul. Afară de asta, i—am promis soţiei
c—am să vin acasă devreme, dar mi—am călcat cuvîntul și credeam ca...
—Ei, zise domnul Turvy, chestia asta cu promisiunea este unul din lucrurile pe care nu le pot repara. Nu
intră în competenţa mea. îmi pare rău!
Factorul se uită în jos la el.
—Oare nu visez ? îngînă el. Mi se pare că nimerit într—o societate de lunatici, care lă şi se învîrtesc ca
nişte sfîrleze.
—Dă—mi mie scrisoarea, dragă factore ! Domnul Turvy, după cum vezi, este ocupat. Dă—i scrisoarea
lui Topsy Tartlet şi întoarce—te cu capul în jos, împreună cu mine.
Domnişoara Tartlet se apropie de poştaş şi îi luă scrisoarea din mînă. Dar îndată ce îl atinse, acesta
începu să se ridice de pe parchet si, tinîndu—se amîndoi de mînă, se ridicau tot mai sus, ca două mingi de
fotbal.
—Ce plăcut e ! zicea domnişoara Tartlet, fericită. O, dragă poştaşule, acuma vedem pentru prima oară
viaţa. Şi ce frumoasă o vedem ! Mergem pe sus ! Nu—i minunat ?
—Da! strigară Jane şi Michael dansînd şi ei cu factorul și cu domnişoara Tartlet.
Deodată domnul Turvy li se alătură şi el, ţopăind şi învîrtindu—se stîngaci prin aer. Mary Poppins îi
urmă cu umbrela, înălţîndu—se tot mai sus, și mai sus, toți la acelaşi nivel, cu aceeaşi eleganţă şi cu cea
mai mare demnitate. Se învîrteau şi se răsuceau cu toţii împreună. Lumea de afară se vedea cînd sus, cînd
jos, iar exclamaţiile domnişoarei Tartlet se auzeau în toată casa:
Tot oraşul,
Poznaşul,
S—a întors pe dos,
Şi stă cu capul în jos.
cînta ea, ţopăind prin aer. .
În acelaşi,timp inimile frînte se suceau şi se răsuceau ca nişte titireze pe rafturi. Ciobăniță dansa
graţios cu leul, elefantul din flanelă gri, stînd în barcă, sprijinit numai pe trompă, izbea cu picioarele în
aer. Marinarul dansa un ceardaş, nu cu picioarele, ci cu capul, care ţopăia foarte graţios pe farfuria de
porţelan alb cu ornamentaţii albastre.
—Ce fericită sînt! striga Jane, străbătînd camera dintr—un capăt la altul, cît putea de repede.
—Dar ce fericit sînt eu! striga Michael, făcînd salturi mortale în aer.
Domnul Turvy, izbindu—se de un ochi de geam, începu să—şi şteargă ochii cu batista. Mary Poppins
şi umbrela ei nu ziceau nimic, ci tăiau cuminţi aerul, rotindu—se cu capul în jos.
—Ce fericiţi sîntem cu toţii! zicea domnișoara Tartlet.
Dar poştaşul, căruia îi revenise vocea, nu fu de aceeaşi părere.
—Vai de mine şi de mine ! striga el, continuînd să se învîrtească. Ajutor ! Ajutor ! Unde mă aflu ? Unde
mă aflu ? Habar n—am. Sînt pierdut! Vai! Ajutor !
Dar cum nu—l ajuta nimeni, continuă să se învîrtească, ţinut bine de domnişoara Tartlet.
—Totdeauna am dus o viață liniştită ! se jelea el. Şi m—am purtat ca un cetăţean cumsecade. Ce—o să
zică soţia mea ? Și cum am să mă duc acasă ? Ajutor ! Ajutor ! Foc ! Hoţii!
Deodată, făcînd o sforţare mare, își smulse cu putere mîna din mîna domnişoarei Tartlet, aruncă
scrisoarea în cutia cu plăcintă şi ieşi de—a rostogolul, cît putea de repede, afară pe uşă, strigînd în gura
mare :
—Am să vă reclam ! Am să chem Politia ! Am să vorbesc cu Directorul general al Poştelor!
Dar vocea i se stingea, pe măsură ce cobora tot mai jos pe scară.
Clang, clang, clang, clang, clang, clang!
Ceasul de afară, din scuar, bătea ora şase — şi în aceeaşi clipă picioarele lui Jane şi ale lui Michael se
lăsară cu un zgomot surd la pămînt. Acuma stăteau amîndoi în picioare, puţin zăpăciţi.
Mary Poppins se răsuci şi ea, cu multă graţie. Era elegantă şi aranjată ca un manechin dintr—o vitrină.
Umbrela se răsuci şi ea şi se propti cu vîrful în jos.
Domnul Turvy, dînd tare din picioare, reuşi şi el să se îndrepte.
Inimile de pe rafturi statură locului, liniştite. Nici o mişcare din partea ciobăniţei sau a leului şi nici
din partea elefantului din flanelă gri sau a marinarului. Văzîndu—i așa, n—ai fi crezut niciodată că
înainte cu o clipă dansaseră cu toţii, răsturnaţi cu capul în jos.
Numai domnişoara Tartlet mai continuă să se învârtească cu picioarele în sus şi cu capul în jos, de
jur—împrejurul camerei, rîzînd fericită şi cîntîndu—și cîntecul.
Tot oraşul,
Poznaşul,
S—a întors pe dos
Şi stă cu capul în jos,
Cu capul în jos!
cînta ea, plină de veselie.
—Domnişoară Tartlet! Domnişoară Tartlet! strigă domnul Turvy, alergînd spre ea, cu o lumină ciudată
în ochi.
Şi cînd ea trecu, învîrtindu—se, pe lîngă el, o apucă de braţ şi o ţinu strîns, pînă ce atinse şi ea
pămîntul cu picioarele, lîngă el.
—Cum ai spus că te cheamă ? o întrebă domnul Turvy, care gîfîia de aprins ce era.
Domnişoara Tartlet se roşi toată şi—l privi sfioasă.
—Tartlet mă cheamă, domnule, Topsy Tartlet!
Domnul Turvy o luă de mînă.
—N—ai vrea să te măriţi cu mine, domnişoară Tartlet, şi să te cheme Topsy Turvy ?
Mie mi—ar plăcea. Se pare c—ai fost aşa de fericită, încît poate c—ai să fii atît de bună şi—ai să treci cu
vederea zilele mele de luni.
—Să trec cu vederea aceste zile, domnule Turvy ? De ce ? Astea or să fie cele mai frumoase sărbători
pentru mine, zise domnişoara Tartlet. Am văzut astăzi lumea răsturnată, ceea ce mi—a dat alt punct de
vedere. Vă asigur că am să aştept cu nerăbdare a doua zi de luni!
Rîzînd sfioasă, ea îi întinse domnului Turvy şi cealaltă mînă. Domnul Turvy, Jane şi Michael erau
veseli și rîdeau și ei.
—E trecut de șase; cred că acuma va tea să fie iarăşi el, îi şopti Michael lui Jane. Jane nu răspunse. Se
uita la şoricel, care nu mai stătea pe vîrful nasului, ci alerga spre gaura lui, cu o bucată mare de plăcintă
în gură.
Mary Poppins ridică de jos Vasul Royal Doulton şi începu să—l împacheteze.
—Ridicaţi—vă batistele, vă rog, şi îndreptaţi—vă pălăriile, vorbi ea, apoi îşi luă umbrela şi îşi puse sub
braţ poşeta cea nouă.
—O, să nu plecăm încă, Mary Poppins, se rugă Michael.
—Dacă voi aveţi obiceiul să staţi undeva toată noaptea, eu nu am acest obicei, observă ea,
împingîndu—i pe copii spre uşă.
—Trebuie să plecaţi neapărat ? zise domnul Turvy, dar se vedea că spune asta mai mult din politeţe, căci
nu avea ochi decît pentru domnişoara Tartlet.
Domnişoara Tartlet se apropie de ei, dîndu—şi la o parte buclele şi zîmbind radioasă.
—Să mai veniţi pe la noi, zise ea, întinzînd cîte o mînă fiecăruia dintre ei. Acuma puteţi! Domnul Turvy
şi cu mine, adăugă ea, plecîndu—şi ruşinoasă ochii în jos şi împurpurîndu—se la fată, o să fim totdeauna
la ceai în a doua zi de luni, nu—i aşa, Arthur ?
—Da, zise domnul Turvy, o să fim acasă, dacă n—o să fim afară. Sînt sigur de asta !
El şi cu domnişoara Tartlet rămaseră în capul scării, fluturînd mîinile, în semn de adio, către Mary
Poppins şi copii. Domnişoara Tartlet era roşie la faţă de fericire. Domnul Turvy, cu un aer foarte mîndru
şi plin de emfază, o ţinea de mînă...
—Nu ştiam că este așa de uşor, îi zise Michael lui Jane, bălăcindu—se prin noroi şi prin ploaie, sub
umbrela lui Mary Poppins.
—Ce anume ? întrebă Jane.
—Să stai cu capul în jos. Am să mai fac o dată, cînd o să ajungem acasă.
—Mi—ar plăcea să avem şi noi a doua zi de luni, spuse Jane, visătoare.
—Urcaţi—vă, vă rog, zise Mary Poppins, închizîndu—şi umbrela şi împingîndu—i pe copii pe scara în
spirală a autobuzului.
Copiii se aşezară unul lîngă altul pe bancă, în spatele lui Mary Poppins, şi începură să vorbească încet
despre toate cîte se întîmplaseră în după—amiaza aceea.
Mary Poppins întoarse capul spre ei.
—Nu—i frumos să vorbiţi în şoaptă, îi mustră ea cu asprime. Şi vă rog să staţi drept. Nu fiți rău crescuţi.
Timp de cîteva minute copiii tăcură. Mary Poppins, pe jumătate întoarsă spre ei, îi supraveghea, cu
ochi mînioşi.
—Ce familie caraghioasă ai dumneata, observă Michael, încercînd să intre în vorbă cu dînsa.
Mary Poppins îşi ridică privirea spre el.
—Caraghioasă ? Ce vrei să spui, te rog ? Cum caraghioasă ?
—Adică ciudată; domnul Turvy se învîrteşte ca o morişcă şi stă în vîrful capului!
Mary Poppins îl privi ca şi cum nu—şi putea crede ochilor.
—Am înţeles eu bine ? începu ea, rostind cuvintele de parcă le—ar fi smuls cu greu din gură. Ai spus că
vărul meu făcea morişca şi că stătea pe...
—Dar aşa a făcut, protestă Michael, nervos. Doar l—am văzut.
—O rudă de—a mea să stea cu capul în jos ? Şi să se învîrtească, ca un joc de artificii ?
Ai fi zis că Mary Poppins nu era în stare să repete groaznica afirmaţie.
—Asta este lovitura de graţie, începu ea, iar el se trase înapoi, înspăimîntat de ochii ei sălbatici, care
aruncau scîntei.
—Mai întîi ești neobrăzat fată de mine, apoi îmi insulţi rudele. Nu mai e mult — ba chiar foarte puţin
şi—ai să mă faci să—mi dau demisia. Aşa încît... te previn! mai zise ea şi se aşeză cu spatele la ei. Dar
chiar şi cu spatele, părea mai fioroasă decît o văzuseră vreodată.
Michael se aplecă spre ea.
—Îmi cer, îmi cer iertare, zise el, dar nu veni nici un răspuns de la scaunul din faţă.
—Îmi pare rău, Mary Poppins !
—Hm!
—Chiar foarte rău !
—Aşa se şi cuvine, răspunse ea, uitîndu—se drept înainte.
Michael se aplecă spre Jane.
—Şi totuşi, şopti el, este adevărat ce—am pus, nu—i aşa ?
Jane dădu din cap că da, dar totodată îşi duse un deget la gură. Se uită la pălăria lui Mary Poppins şi
cînd fu sigură că aceasta nu o vede, arătă spre borul pălăriei.
Pe paiul negru, lucios, străluceau cîteva firimituri risipite, firimituri galbene, de la plăcintă. Erau
exact acele lucruri pe care te puteai aştepta să le găseşti pe pălăria unei persoane care a băut ceai stînd cu
capul în jos pe duşumea.
Michael se uită un moment la firimituri, apoi, întorcîndu—se spre Jane, îi făcu un semn de înţelegere.
Autobuzul îi hurducai, ducîndu—i spre casă. Spatele lui Mary Poppins, ţeapăn şi mînios, era ca o
ameninţare tăcută. Nici nu îndrăzneau să—i vorbească. Dar de cîte ori autobuzul lua vreo curbă, vedeau
firimiturile învîrtindu—se ca o morişcă pe borul lucios al pălăriei.
5. UNUL NOU
—Dar de ce trebuie să mergem la plimbare cu Ellen ? bombăni Michael, trîntind poarta. Nu—mi place
de ea. Are nasul prea roşu.
—Sst! zise Jane. Să nu te—audă !
Ellen, care împingea căruţul, se întoarse brusc spre ei.
—Ești un băiat rău și fără inimă, domnu' Michael! Eu îmi fac doar datoria și—atît. Nu—mi face nici o
plăcere să merg la plimbare pe căldura asta, aşa să ştiţi! mai adăugă ea, suflîndu—și nasul ei roşu într—o
batistă verde.
—Atunci de ce mergi ? întrebă Michael.
—Pentru că Mary Poppins are treabă. Aşa că, haide! Dac—o să fii cuminte, am să—ţi cumpăr bomboane
de mentă.
—Nu vreau bomboane de mentă, bombăni Michael. O vreau pe Mary Poppins.
Tropa—tropa! Tropa—tropa! tropăia Ellen, mişcîndu—şi picioarele încet, greoi, de—a lungul Aleii.
—Eu văd cîte un curcubeu prin fiecare crăpătură a pălăriei, zise Jane.
—Eu nu văd, bombăni Michael, îmbufnat. Nu văd decît căptuşeala de mătase.
Ellen se opri la colţul străzii, aşteptînd cu grijă la traversare.
—Nu vrei să te ajut ? întrebă Poliţistul, răsărind deodată lîngă ea.
—Ba da, zise Ellen, roșindu—se. Ți—aș rămîne îndatorată, dacă ne—ai trece strada. După ce că sînt
răcită, mai trebuie să mă ocup şi de patru copii. Nici nu mai ştiu unde mi—e capul.
Și își şterse iarăşi nasul.
—Dar trebuie să ştii! Doar de—aia ai cap, zise Michael, gîndindu—se că Ellen era o fiinţă îngrozitoare.
Poliţistul părea însă că gîndeşte altfel, căci apucă cu o mînă căruţul, iar cu cealaltă o luă strîns de braţ
pe Ellen şi o ajută să traverseze strada cu atîta duioşie, de parcă ar fi fost logodnica lui.
—Ai vreodată o zi liberă ? întrebă el, uitîndu—se cu interes la fata roşie a lui Ellen.
—Desigur. Adică jumătăţi de zi, ca să zic aşa. O dată la două săpătămîni, sîmbătă, răspunse Ellen,
suflîndu—şi nasul cu putere.
—Curios ! zise Poliţistul. Tocmai astea sînt şi zilele mele libere. Şi de obicei sînt tocmai pe aici, la ora
două după—amiază.
—Ah ! făcu Ellen, cu gura căscată.
—Aşa ! zise Poliţistul, salutînd—o politicos.
—Bine, o să văd. La revedere, zise Ellen, tîrîndu—şi greoi paşii mai departe şi uitîndu—se din cînd în
cînd înapoi, ca să vadă dacă Poliţistul o mai urmărea cu privirea.
Într—adevăr, o urmărea.
—Mary Poppins n—are niciodată nevoie de Poliţist, se tîngui Michael. Și oare ce treabă o fi avînd ?
—Se întîmplă ceva important acasă, zise Jane. Sînt sigură.
—De unde știi ?
—Simt un fel de gol în inimă, parc—aş aştepta ceva.
—Aș ! zise Michael. Probabil că ți—e foame !

Dar nu putem merge mai repede, Ellen, ca să ajungem mai iute ?
—Băiatul ăsta are o inimă de piatră, zise Ellen, vorbind cu grilajul parcului. Nu, domnu' Michael, nu
putem, din cauza picioarelor mele.
—Dar ce—ai la picioare ?
—Picioarele mele nu pot merge mai repede de—atîta.
—O, scumpă Mary Poppins! zise Michael u amărăciune şi continuă să se ţină după cărucior, oftînd din
greu.
Jane mergea lîngă el, numărînd curcubeiele prin crăpăturile pălăriei.
Ellen, cu picioarele greoaie, tropăia mai departe, cu paşi măsuraţi. Un—doi. Un—doi. Tropa—tropa !
Tropa—tropa !
Dar acasă, pe Aleea Cireşilor, se întîmplă un lucru important.
De afară, Numărul Şaptesprezece părea la fel de liniştit și de adormit ca toate celelalte case. Dar în
dosul obloanelor trase era atîta zarvă și mişcare încît, dacă n—ar fi fost vară, trecătorii ar fi putut crede
că se făcea curăţenie de toamnă sau pregătiri pentru Crăciun.
În ce priveşte casa însăşi, ea strălucea, ca de obicei, la soare, fără să ia nimic în seamă.
„În definitiv, am mai văzut eu o astfel de zarvă, se gîndea ea, şi poate c—am să mai văd, aşa că, de ce
să mă necăjesc pentru atîta lucru ?"
Tocmai în acest moment doamna Brill deschise larg uşa şi doctorul Simpson ieşi repede. Doamna
Brill mai săltă de cîteva ori în vîrful picioarelor, uitîndu—se în urma lui, pe cînd el cobora aleea spre
poartă, cu servieta neagră în mînă. Pe urmă ea alergă la cămară şi începu să strige, aprinsă:
—Unde eşti, Robertson ? Hai, vino odată !
Strigînd aşa, porni repede pe scări în sus, sărind cîte două trepte deodată. Robertson Ay venea în urma
ei, căscînd și întinzîndu—se.
—Sst! Sst! şuieră doamna Brill, ducîndu—și un deget la gură şi apropiindu—se, în vîrful picioarelor, de
usa de la camera doamnei Banks.
—O ! zise ea cu părere de rău, aplecîndu—se să se uite prin gaura cheii, nu se poate vedea decît dulapul
şi puţin din mîner.
Deodată usa se deschise brusc și doamna Brill, foarte speriată, făcu un pas înapoi, căzînd peste
Robertson Ay.
—Sfinte Dumnezeule! strigă ea, căci în uşă stătea Mary Poppins şi privea aspru şi bănuitor. în braţe
ţinea, cu mare grijă, ceva care semăna cu un pachet de cearşafuri.
—O ! zise doamna Brill, abia trăgîndu—şi sufletul, dumneata erai ? Tocmai frecam clanţa, ca să—i dau
lustru, cînd ai deschis usa.
Mary Poppins se uită la clanţă, care era foarte murdară.
—Vrei să spui că lustruiai gaura cheii! observă ea, tăios, dar doamna Brill nu o luă în seamă, ci,
uitîndu—se cu duioşie la pachet, dădu la o parte unul din cearşafuri şi pe dată un surîs mulţumit i se
zugrăvi pe faţă.
—O ! gunguri ea. O! mieluşelul! O ! răţişoară scumpă ! O, odorul meu ! Şi e bun ca pîinea caldă. Pun
rămăşag că aşa va fi!
Robertson Ay căsca somnoros şi se uita ţintă la pachet, cu gura uşor deschisă.
—Încă o pereche de ghete de lustruit, zise el cu jale, rezemîndu—se de balustradă, ca să nu cadă.
—Bagă de seamă să nu—l scapi, zise doamna Brill îngrijorată, cînd Mary Poppins trecu repede pe lingă
ea.
Mary Poppins se uită dispreţuitor la îndoi.
—Eu, în locul anumitor oameni, mi—aş vedea de treburile mele! zise ea acru si, înfăşurînd bine
pachetul, porni în sus pe scară, spre camerele copiilor...
—Scuzaţi, vă rog. Scuzaţi! răsună deodată glasul domnului Banks care, urcînd repede scara şi
repezindu—se să intre în dormitorul doamnei Banks, era cît pe ce să se ciocnească de doamna Brill.
—Ei, zise el, aşezîndu—se la picioarele patului, ştii că este un lucru foarte nepotrivit.
Îţi spun că este foarte nepotrivit. Nu ştiu dacă îmi pot permite. N—am făcut învoială pentru cinci.
—Îmi pare foarte rău ! zise doamna Banks, surîzînd—i fericită.
—Ba nu—ţi pare rău nici un pic, dimpotrivă, îţi pare bine şi eşti mîndră. Dar n—ai nici un motiv să fii,
mai ales că este foarte mic.
—Mie îmi plac aşa, mici, zise doamna Banks şi, de altfel, o să crească.
—Da, din nenorocire! răspunse el cu amărăciune. Şi o să trebuiască să—i cumpăr ghete şi haine şi
tricicletă. Da, şi să—l trimit la scoală și să—i dau un start bun în viață. Toate astea sînt foarte
costisitoare. Iar mai tîrziu, cînd am să fiu bătrîn şi—am să stau la gura sobei, o să plece în lume şi—o să
mă lase singur. La asta desigur că nu te—ai gîndit ?
—Nu, nu m—am gîndit, zise doamna Banks, încercînd să—și ia o înfăţişare tristă, dar fără să reuşească.
—Desigur că nu te—ai gîndit. Ei, aşa a fost să fie. Dar te previn. N—am să—mi mai pot permite să pun
faianţă nouă în camera de baie.
—Nu te necăji pentru asta, zise doamna Banks, împăciuitoare. Mie îmi place mai mult faianţa veche.
—Atunci ești o neroadă. Asta e tot ce aveam de spus.
Cu aceste cuvinte, domnul Banks ieși din cameră, tunînd şi fulgerînd prin toată casa. Dar cînd ieși pe
usa din fată, își înălţă fruntea, își scoase pieptul înainte şi îşi aprinse o ţigară mare. Imediat apoi îl puteai
auzi povestindu—i amiralului Boom noutatea, cu o voce foarte răsunătoare, încrezut şi plin de sine.
Mary Poppins, aplecată peste leagănul cel nou, aşezat între patul lui John şi al Barbarei, punea
înăuntru, cu grijă, pachetul de cearşafuri.
—În sfîrşit, ai venit! Pe ciocul şi pe penele mele de la coadă, credeam că n—ai să mai vii niciodată ! și ce
ești, băiat sau fată ? se auzi ciripind o voce, la fereastră.
Mary Poppins îşi ridică privirile.
Graurul, care locuia în coşul de pe acoperiş, ţopăia vioi pe pervazul ferestrei.
—Sînt fată și mă cheamă Annabel, zise Mary Poppins scurt. Şi ţi—aş fi recunoscătoare dac—ai sta mai
liniştit. Tipi și trăncăneşti ca o coţofană!
Dar Graurul nici nu asculta, ci făcea salturi mortale pe pervazul ferestrei, bătînd cu putere din aripi, de
fiecare dată cînd ajungea cu capul sus.
—Ce mai cadou! spuse el gîfîind, cînd putu în cele din urmă să se ţină drept. Ce mai cadou ! O, aş putea
să cînt!
—Ba n—ai putea. Chiar dacă ai încerca pînă la ziua de apoi! îl luă în rîs Mary Poppins.
Dar Graurul era prea fericit ca să o ia în seamă.
—O fată ! strigă el, dansînd în vîrful picioarelor, în sezonul ăsta am avut trei rînduri de pui şi — nici nu
ţi—ar veni să crezi — au fost numai băieţi. Dar Annabel o să mă despăgubească. Annabel! Frumos
nume, mai zise el, ţopăind încă puţin pe pervaz. Am avut o mătuşă pe care o chema Annabel. Locuia în
coşul de pe casa amiralului Boom, dar a murit, săraca de ea, pentru c—a mîncat mere verzi şi struguri. Şi
doar i—am spus! I—am spus ! Dar n—a vrut să mă asculte ! Așa că...
—Nu mai taci odată! se răsti Mary Poppins la el aruncînd cu şorţul în el.
—Nu vreau să tac! strigă el, ferindu—se cu grijă. Nu e timp de stat liniştit. Mă duc să răspîndesc
noutatea — şi se repezi afară pe fereastră. Mă întorc peste cinci minute, mai strigă el peste umăr şi
dispăru repede.
Mary Poppins se mişca uşor prin camera copiilor, punînd în teancuri scutecele noi ale lui Annabel.
Razele soarelui, strecurîndu—se pe fereastră, inundară toată încăperea şi se urcară pe leagăn.
—Deschide ochii, ca să le picurăm puţină strălucire, ziceau ele, blînd.
Cuvertura de pe leagăn începu să tremure şi Annabel deschise ochii.
—Scumpă fetiţă! zise raza de soare. Văd că ai ochi albaştri. Culoarea mea favorită! Așa!
Nicăieri n—ai să găseşti o pereche de ochi mai strălucitori!
Raza alunecă apoi uşor din ochii fetiţei, pe marginea leagănului.
—Îți mulţumesc foarte mult, zise Annabel, politicos.
O adiere caldă înfiora volănașele de deasupra capului ei.
—Buclat sau lins ? şopti adierea, coborînd în leagăn, lîngă dînsa.
—Buclat, te rog ! zise Annabel, încet.
—Nu—ţi mai dă de lucru, nu—i aşa ? se învoi adierea şi începu să se învîrtească deasupra capului lui
Annabel, răsucind cu grijă firele de păr, după care porni iarăşi prin cameră.
—Aici sîntem ! Aici sîntem ! se auzi un glas aspru la geam.
Se întorsese Graurul pe pervazul ferestrei, iar în spatele lui cobora, împleticindu—se, o pasăre foarte
tînără.
Mary Poppins veni spre ei, ameninţătoare.
—Hai, căraţi—vă de—aici! zise ea supărată. Nu vreau să am în camera copiilor murdărie de păsări.
Dar Graurul, cu pasărea cea tînără lîngă el, trecu cu trufie pe lîngă ea.
—Te rog să nu uiţi, Mary Poppins, că toate rudele mele sînt bine crescute, zise el înţepat. Murdărie de
pasăre ! Hm !
Şi se lăsă binişor pe marginea leagănului, cu pasărea tînără alături.
Păsărică se uită în jurul ei cu ochi cercetători, larg deschişi. Graurul porni ţopăind de—a lungul
leagănului, pînă la căpătîi.
—Dragă Annabel, începu el cu glasul lui răguşit, dar dezmierdător. Eu sînt mare amator de biscuiţi tari,
ondulaţi. Nu cumva ai vreunul ?
Și ochii îi străluceau, lacomi.
Capul cîrlionţat începu să se mişte pe pernă.
—N—ai ? Poate că eşti prea mică pentru biscuiţi. Sora ta, Barbara — ce fetiţă drăguţă şi şăgalnică — era
foarte darnică şi nu mă uita niciodată. Aşa că, dacă în viitor ai să poţi pune deoparte un biscuit sau doi
pentru bătrînul tău prieten...
—Am să—ţi păstrez, îi promise Annabel, de sub păturică.
—Bravo, fată ! gugui Graurul, aprobator, lăsîndu—şi capul pe umăr şi uitîndu—se la ea cu ochii lui
rotunzi, strălucitori. Sper, mai observă el politicos, că nu eşti prea obosită după călătoria pe care ai
făcut—o.
Annabel dădu din cap că nu.
—Dar de unde a ieşit, dintr—un ou ? ciripi deodată pasărea acoperită cu puf.
—Hu—hu ! îl luă în rîs Mary Poppins. Crezi că e vrabie ?
Graurul îi aruncă o privire trufaşă, răutăcioasă.
—Atunci ce este ? și de unde—a venit ? Mai întrebă o dată păsărică, cu glasul ei ascuţit, bătînd din
aripile—i mici şi uitîndu—se ţintă la leagăn.
Annabel își mişcă mîinile în scutece.
—Sînt pămînt şi aer, şi foc şi apă, zise ea, blînd. Am venit din întuneric, de acolo de unde îşi au începutul
toate lucrurile.
—Ah, ce întuneric! zise Graurul dulce, plecîndu—şi capul pe piept.
—Şi în ou era întuneric ! ciripi puiul.
—Am venit din mare şi din adîncurile ei, continuă Annabel. Am venit din cer şi din stele, am venit din
soare și din strălucirea lui...
—Ah, ce strălucire ! zise Graurul, aprobator.
—Şi din pădurile de pe pămînt am venit.
Ca într—un vis, Mary Poppins clătina leagănul încolo şi încoace, cu o mişcare puternică, apăsată.
—Da ? şopti puiul.
—La început m—am mişcat încet, zise Annabel, motăind și visînd. Îmi aduceam aminte de tot ce am fost
şi mă gîndeam la tot ce voi fi. Şi după ce mi—am terminat visul, m—am trezit şi am venit binişor pe
lume.
Aici făcu o pauză; ochii ei albaştri erau plini de amintiri.
—Şi pe urmă ? îi dădu ghes puiul.
—Pe cînd veneam, auzeam stelele cîntînd şi simţeam în jurul meu aripi calde. Am trecut peste cea mai
mare parte din junglă şi am străbătut ape adînci, întunecate. Călătoria a fost lungă.
Annabel tăcu.
Puiul se uita la ea cu ochii lui mari, cercetători.
Mary Poppins, liniştită, ţinea mîna pe marginea leagănului. Încetase însă să—l mai clatine.
—Lungă călătorie, într—adevăr, zise Graurul blînd, ridicînd capul. Dar cît de repede ai s—o uiti!
Annabel începu să se mişte sub pătură.
—Ba nu! zise ea plină de încredere, n—am s—o uit niciodată.
—Fleacuri, prostii! Ciocuri şi gheare ! De bună seamă c—ai să uiţi. în mai puţin de—o săptămînă n—ai
să mai ţii minte nimic din toate astea — cine ești și de unde—ai venit!
Annabel, în scutecele ei de flanelă albă, dădea furioasă din picioare.
—Ba nu ! Ba nu ! Cum aş putea să uit ?
—Pentru că toţi uită ! o luă în rîs Graurul, fără milă. Orice netoată de fiinţă omenească, afară de..., şi
arătă cu capul spre Mary Poppins. Ea este altfel, este Ciudăţenia, este Contradicţia.
—Ei, Graure ! se repezi Mary Poppins. Dar Graurul, rîzînd grosolan, îşi luă puiul de
pe marginea leagănului şi zbură cu el pe pervazul ferestrei.
—Ţi—am zis—o ! Sîc, sîc ! spuse el îmbujorat, cînd trecu, în goană, pe lîngă Mary Poppins. A! Dar
ce—i asta ?
Într—adevăr, se auzea pe scară un cor de voci şi un zgomot de paşi.
—Nu te cred! Nu pot să te cred, striga Annabel, cît o ţinea gura.
În acel moment dădură năvală în cameră Jane, Michael şi Gemenii.
—Doamna Brill spune că ai ceva să ne arăţi! zise Jane, aruncînd—şi pălăria.
—Ce e ? întrebă Michael, uitîndu—se în jurul lui.
—Arată—mi şi mie ! Şi mie ! strigau Gemenii. Mary Poppins le aruncă o privire tăioasă.
—Asta este o cameră cuviincioasă de copii sau o grădină zoologică ? întrebă ea, supărată. Vă poftesc
să—mi răspundeţi.
—Zoo... î... î... voiam să spun, începu Michael, dar se întrerupse repede, surprinzînd privirea lui Mary
Poppins. Voiam să spun că este camera copiilor, se bîlbîi el.
—O, Michael! Uite ! Uite ! exclamă deodată Jane, aprinsă. Ţi—am spus eu că s—a întîmplat ceva
important! A venit un bebeluş nou ! O, Mary Poppins, îmi dai voie să—l ţin în braţe ?
Mary Poppins, uitîndu—se furioasă la toţi patru, se plecă peste leagăn, o luă pe Annabel şi se aşeză,
cu ea în braţe, în fotoliu.
—Binişor, binişor! le atrase ea atenţia copiilor, pe cînd ei se îmbulzeau împrejur. Este un copil, nu un
vapor de război!
—E băiat ? întrebă Michael.
—Nu, e fetiţă, Annabel. Michael și Annabel se uitau unul la altul. El își băgă degetul în pumnişorul ei şi
ea i—l strînse tare.
—Asta—i păpuşa mea ! zise John, lipindu—se de genunchii lui Mary Poppins.
—Este iepuraşul meu! zise Barbara, trăgînd de şalul lui Annabel.

—O ! gîfîi Jane, netezindu—şi părul pe care i—l zbîrlise vîntul. Ce mică și dulce e ! Ca o stea. De
unde—ai venit, Annabel ?
Foarte bucuroasă de întrebare, Annabel începu iar să—şi spună povestea.
—Am venit din întuneric, începu ea, blînd. Jane rîdea.

—Ce sunete caraghioase ! Aş vrea să poată vorbi, aşa ca noi.
Annabel o ţintui cu privirea.
—Dar vorbesc! protestă ea, dînd din picioare.
—Ha—ha—ha! strigă, grosolan, Graurul de pe geam. Ce—am spus eu ? Iertaţi—mă că rîd.
Puiul rînjea, cu capul ascuns sub aripă.
—Poate c—a venit de la un magazin de jucării, zise Michael.
Annabel îi respinse, furioasă, degetul.
—Nu fi prost! zise Jane. Cred c—a adus—o Doctorul Simpson, în servietă !
—Am avut sau n—am avut dreptate ? zise Graurul, uitîndu—se batjocoritor la Annabel, cu ochii lui
scînteietori, sfidători. Te rog să—mi spui! mai stărui el a batjocură, fluturînd victorios din aripi.
Dar Annabel, drept răspuns, îşi ascunse faţa în şorţul lui Mary Poppins şi începu să plîngă. Era primul
ei plîns, care răsuna puternic, subţire, singuratic, prin toată casa.
—Haide! haide ! zise Graurul, acru. Nu—ţi pune la inimă ! Nu—i nimic de făcut. în definitiv, nu eşti
decît o fiinţă omenească. Dar data viitoare poate c—ai să—i crezi pe cei care—ţi vor binele ! Care sînt
mai mari decît tine şi care—ţi vor binele! Mai mari şi mai binevoitori! mai strigă el, ţopăind de colo pînă
colo, plin de înfumurare.
—Michael, ia te rog pămătuful de praf şi goneşte păsările astea de pe geam, zise Mary Poppins,
ameninţător.
O exclamaţie amuzată se auzi dinspre geam.
—Îţi mulţumim, Mary Poppins, putem s—o ştergem și singuri! Voiam, în orice caz, să plecăm. Hai,
băiatule!
Graurul, rîzînd pe sub mustaţă, dînd din aripi şi ciripind, îşi luă puiul de pe pervazul ferestrei și zbură
afară.
În foarte scurtă vreme, Annabel se obişnui cu viaţa de pe Aleea Cireşilor. îi plăcea să vadă că este
punctul de atracţie şi se bucura ori de cîte ori cineva se apleca peste leagăn şi spunea: „Vai, ce drăguţă e!"
sau: „Ce cuminte şi bună e!"
—Hai, admiraţi—mă! zicea, zîmbind. îmi place aşa de mult!
Atunci ei se grăbeau să—i spună ce cîrlionţat îi era părul şi ce albaştri ochii, iar Annabel zîmbea aşa
de mulţumită, încît lor le venea să strige:
—Şi ce deşteaptă e! îţi vine să crezi că înţelege ce—am spus !
Dar pînă la urmă asta o plictisea şi îi repezea, dezgustată de neghiobiile lor. Cel mai rău era însă că
atunci cînd arăta plictisită, era aşa de drăguţă, încît îi înnebunea mai mult decît oricînd.
Trecu o săptămînă pînă să vină iarăşi Graurul. Mary Poppins tocmai mişca încetişor leagănul, în
lumina scăzută a lămpiţei de noapte, cînd apăru el.
—Iar ai venit ? Eşti îngrozitor, îl repezi ea, privindu—l înţepată, apoi pufni cu dezgust.
—Am fost ocupat! explică Graurul. A trebuit să—mi pun treburile în ordine. Şi doar nu este asta singura
cameră de copii de care am grijă, ce crezi dumneata ?
Ochii lui negri, ca două mărgele, sclipeau răutăcios.
—Hm ! îmi pare rău pentru ceilalţi, spuse ea scurt, clătinînd din cap.
—Nimeni nu—i ca ea! Are răspuns la toate ! ciripi el, întinzînd capul spre leagăn. Ei, dar cum mai merg
lucrurile ? Annabel doarme ?
—În orice caz, nu graţie dumitale, zise Mary Poppins.
Graurul se făcu că n—aude şi începu să țopăie spre marginea tăbliei.
—Am s—o supraveghez eu, şopti el, iar dumneata poţi să te duci jos, să bei o ceaşcă de ceai.
Mary Poppins se ridică.
—Atunci să ai grijă să n—o trezeşti, zise ea. Graurul începu să rîdă, dispreţuitor.
—Fetiţa mea, am crescut la viaţa mea cel puţin douăzeci de cuiburi de pui. Nu—i nevoie să mi se spună
cum să îngrijesc de un copil.
—Hm!
Mary Poppins se apropie de dulap şi, cu o mişcare energică, luă cutia de biscuiţi sub braţ, apoi ieși
binişor și închise usa în urma ei.
Graurul se mişca pe pervazul ferestrei, de colo pînă colo, înainte şi înapoi, ţinînd vîrfurile aripilor
ascunse sub penele de la coadă. Deodată se produse o mişcare în leagăn, şi Annabel deschise ochii.
—Bună ! zise ea. Mi—era dor de tine.
—Ho ! făcu graurul, zburînd spre ea.
—Am uitat ceva, zise Annabel, încreţindu—şi fruntea, şi credeam că m—ai putea ajuta tu să—mi
amintesc.
El se uită fix la ea, cu ochii lui negri, strălucitori şi—o întrebă, blînd:
—Ce anume ? Poate asta ? Şi începu să—i şoptească, răguşit: Sînt pămînt şi aer, şi foc, şi apă...
—Nu, nu! îl întrerupse Annabel, nerăbdătoare. Nu asta.
—Atunci, zise Graurul îngrijorat, poate despre călătoria pe care ai făcut—o ? Ai venit din mare şi din
valurile mării, ai venit din cer şi din...
—Nu face pe prostul! strigă Annabel. Singura călătorie pe care am făcut—o a fost azi—dimineaţă, pînă
în parc şi înapoi. Nu, nu, era ceva important. Ceva care începe cu B.
Apoi zise deodată, triumfătoare :
—Ştiu ! Biscuit! Este o jumătate de biscuit pe cămin. L—a lăsat acolo Michael, după ce a băut ceaiul!
—Numai atîta ? făcu Graurul cu părere de rău.
—Da, numai atîta, răspunse Annabel, iritată. Nu—i destul ? Credeam c—o să te bucuri că ai o bucăţică
de biscuit!
—Chiar mă bucur, mă bucur ! zise Graurul repede. Dar...
Annabel întoarse capul pe pernă şi închise ochii.
—Acuma te rog să nu mai spui nimic, căci vreau să dorm.
Graurul se uită pieziş spre cămin, apoi din nou la Annabel.
—Biscuiţi! zise el, clătinînd din cap. Vai, Annabel, vai!
În acest moment intră, fără zgomot, Mary Poppins şi închise uşa.
—S—a trezit ? întrebă ea în şoaptă. Graurul dădu din cap că da.
—Numai o clipă, zise el cu părere de rău, dar a fost destul și atît.
Mary Poppins îl privi cercetător.

—A uitat, zise el, cu un nod în gît. A uitat tot. Ştiam că așa va fi. Dar ce lucru jalnic!
—H m !
Mary Poppins se mişca încet prin cameră, aranjînd jucăriile şi uitîndu—se la Graur, care stătea pe
pervazul ferestrei, cu spatele la ea, iar umerii lui pestriţi se ridicau şi coborau întruna.
—Iar ai răcit ? îl întrebă ea, batjocoritor. El se învîrti o dată roată împrejur.
—Nu... ci... hm!... din cauza aerului de seară. E răcoare, ştii, şi ţi se umezesc ochii. în fine, trebuie să
plec, spuse el, dar continua să se legene, şovăitor, pe marginea pervazului, îmbătrînesc, mai croncăni,
mîhnit. Asta este. Nu mai sînt tînăr, cum am fost noi odată, nu—i așa Mary Poppins?
—Despre dumneata nu ştiu, îl repezi Mary Poppins cu trufie, dar eu, slavă Domnului, sînt tot atît de
tînără cum am fost.
—Ei, zise Graurul clătinînd din cap, dumneata eşti o minune, eşti minunea minunilor, o minune
nemaipomenită, nemaivăzută.
Şi ochii lui rotunzi sclipeau răutăcios.
—Dar n—aş crede, aruncă el vorbele peste umăr, strecurîndu—se afară pe fereastră.
—Graur neobrăzat! strigă ea în urma lui, şi închise cu zgomot fereastra.
6. POVESTEA LUI ROBERTSON AY
—Staţi puţin, vă rog, zise Mary Poppins, îndreptîndu—se spre banca ei favorită din parc, împingînd
căruţul în care la un capăt stăteau Gemenii, iar la celălalt, Annabel.
Banca, de culoare verde, era chiar lîngă lac şi Mary Poppins o alesese pentru că de aici se putea apleca
din cînd în cînd să—şi vadă chipul reflectat în apă, strălucind între doi nuferi. Asta îi dădea un sentiment
plăcut de mulţumire, de satisfacţie.
Michael îşi tîrşîia picioarele în urma ei.
—Totdeauna ne oprim în mijlocul drumului, fără să putem spune de ce, bombăni el în şoaptă către Jane,
dar cu băgare de seamă, ca să nu—l audă Mary Poppins.
Dar Mary Poppins se întoarse spre el şi îl privi ţintă:
—Îndreaptă—ţi pălăria!
Michael îşi trase pălăria pe ochi. Pe panglica pălăriei era scris HM.S.Trumpeter şi de aceea credea că
îi stă foarte bine.
Mary Poppins îi privi pe amîndoi cu dispreţ.
—Hm! Ce mai mutre! zise ea. Parc—aţi fi nişte broaşte ţestoase. Şi aveţi şi ghetele nefăcute.
—Da, pentru că Robertson Ay este liber astăzi, explică Jane şi probabil că n—a avut timp să le facă
înainte de a pleca.
—Ta, ta, ta! Un leneş, un trîntor, un bun de nimic, asta este. Asa a fost toată viața și așa
va fi! zise Mary Poppins cu cruzime, împingînd căruţul spre banca verde.
Ajungînd acolo, îi dădu jos pe Gemeni şi o înveli mai bine pe Annabel, apoi îşi privi chipul reflectat în
lac și luminat de soare. Zîmbind satisfăcută, îşi legă mai bine funda nouă, pe care o purta la gît, după care
scoase din căruţ împletitura la care lucra.
—De unde știi c—a fost leneş întotdeauna? întrebă Jane. L—ai cunoscut pe Robertson Ay înainte de—a
veni la noi ?
—Dacă nu întrebi nimic, nu dai ocazia să ți se spună minciuni! zise Mary Poppins cu şiretenie, apoi
începu să pună ochiurile pe andrea pentru vesta de lînă pe care i—o făcea lui John.
—Nu ne spune niciodată nimic! bombăni Michael.
—Stiu ! oftă Jane.
Dar curînd uitară de Robertson Ay şi începură să se joace de—a domnul şi doamna Banks şi de—a cei
doi copii ai lor. Pe urmă se jucară de—a Pieile—Rosii: John și Barbara erau indienii. După aceea se
transformară în acrobaţi pe sîrmă, luînd speteaza băncii celei verzi drept sîrmă.
—Fiţi atenţi, să nu—mi atingeţi pălăria, vă rog ! zise Mary Poppins.
Era o pălăria de culoare închisă, cu o pană de porumbel înfiptă în panglică.
Michael înainta cu băgare de seamă de—a lungul spătarului, şi cînd ajunse la capăt, îşi scoase pălăria
şi începu să o fîlfîie în aer.

—Jane, strigă el, eu sînt Regele Castelului, iar tu ești...
—Michael! îl întrerupse ea, arătînd spre lac. Ia uită—te acolo !
Pe cărarea de pe malul lacului venea un om înalt, slab, îmbrăcat ciudat. Purta ciorapi roşii cu dungi
galbene şi o haină roşu cu galben, cu marginile brodate. Pe cap, o pălărie înaltă, ascuţită, roşu cu galben,
cu boruri mari.
Jane şi Michael îl priveau cu interes, cum se apropia de ei, cu mîinile în buzunar, cu pălăria trasă pe
ochi, călcînd cu paşi rari, dar ţanţoşi. Mergea fluierînd tare şi cînd se apropie, văzură că marginea hainei,
ca şi borurile pălăriei, erau împodobite cu clopoţei care scoteau, la fiecare mişcare a omului, clinchete
melodioase. Era cea mai ciudată fiinţă pe care o văzuseră vreodată şi totuşi avea ceva care li se părea
cunoscut.
—Mi se pare că l—am mai văzut undeva, zise Jane, încruntîndu—se și silindu—se să—și aducă aminte.
—Şi mie mi se pare. Dar nu pot să—mi aduc aminte unde anume, zise Michael, legănîndu—se călare pe
speteaza băncii şi uitîndu—se fix la arătarea de pe alee.
Curioasa făptură, tot fluierînd şi făcînd să răsune clopoţeii, se înclină în faţa lui Mary Poppins şi se
aplecă peste căruţ.
—Bună, Mary! zise omul, ducîndu—şi greoi degetul la borul pălăriei. Cum te mai simţi ?
Mary Poppins se opri din împletit și se uită a el.
—Nu—mi merge mai bine pentru că mă întrebi, răspunse ea, pufnind.
Jane şi Michael nu—l puteau vedea pe om la faţă, pentru că avea pălăria foarte tare trasă pe ochi, dar
după felul cum sunau clopoţeii, înţeleseră că rîdea.
—Eşti ocupată, ca de obicei, după cum văd ! observă el, uitîndu—se la împletitură. Dar aşa ai fost
totdeauna, chiar și la Curte. Dacă nu ștergeai Tronul de praf, îi făceai patul Regelui şi dacă nu făceai asta,
frecai bijuteriile Coroanei, ca să le dai lustru. N—am cunoscut niciodată o fiinţă mai harnică!
—Despre dumneata nu se poate spune acelaşi lucru ! răspunse Mary Poppins, tăios.
—Ei, zise străinul rîzînd, aici greşeşti! Eu sînt totdeauna ocupat. A nu face nimic este ceva care îţi ia o
grămadă de timp ! Ba chiar tot timpul!
Mary Poppins îşi strînse buzele şi nu răspunse nimic.
Străinul rîse amuzat.
—Ei, acuma trebuie să plec, dar o să ne mai vedem noi, zise el, după care, atingîndu—şi uşor cu un deget
clopoţeii de la pălărie, plecă fluierînd să—și continuie hoinăreala.
Jane şi Michael îl urmăriră cu privirea pînă ce se pierdu în depărtare.
—Haimanaua ! răsună în spatele lor glasul lui Mary Poppins.
Întorcînd capul, copiii văzură că şi ea îl urmărea pe străin cu privirea.
—Cine—i omul ăsta, Mary Poppins ? întrebă Michael, sărind agitat pe bancă.
—Doar v—am spus, pufni ea. Tu ziceai că eşti Regele Castelului din poveste şi doar nu ești, știi bine că
nu ! Iar el este o Haimana.
—Vrei să spui că este cel din poezia pe care o avem noi ? întrebă Jane, palpitînd.
—Dar poezia nu—i adevărată, nu—i aşa ? protestă Michael. Şi dac—ar fi, cine e Regele Castelului ?
—Sst! zise Jane, apucîndu—l pe Michael de brat.
Mary Poppins puse jos împletitura şi începu să se uite peste lac, cu privirea pierdută în depărtări.
Jane și Michael își ţineau răsuflarea, închipuindu—şi că le va povesti tot. Gemenii, înghesuindu—se
lîngă unul din capetele căruţului, se uitau şi ei, foarte serioşi, la Mary Poppins. Annabel, la celălalt capăt,
adormise.
Regele Castelului, începu Mary Poppins, încrucişîndu—şi mîinile pe ghemul de lînă şi privind drept
înainte printre capetele copiilor, ca şi cum ei nici n—ar fi fost acolo, Regele Castelului locuia într—un
ţinut care era atît de departe, încît mulţi oameni nici nu auziseră vreodată despre el. Castelul era cu mult
mai departe decît aţi putea crede, la o înălţime mai mare decît v—aţi putea gîndi şi la o adîncime cu mult
mai mare decît v—aţi putea imagina.
Şi dacă v—aş povesti cît era de bogat, continuă ea, am putea sta aici pînă la anul şi n—am ajunge decît
pînă la jumătatea listei avuţiilor lui. Era nemaipomenit, extraordinar, nebuneşte de bogat. De fapt, nu era
decît un singur lucru în toată lumea asta pe care nu—l avea. Şi acest lucru era : înţelepciune. Ţara lui era
plină de mine de aur; poporul lui era splendid şi civilizat şi înfloritor.
Avea o nevastă bună şi patru copii dolofani, sau poate cinci. Niciodată nu—şi aducea aminte cîţi
anume avea, pentru că nu avea deloc memorie.
Castelul era de argint şi de granit, lăzile erau pline de aur, iar diamantele de pe coroană erau mari cît
ouăle de rată.
Avea o mulţime de cetăţi minunate și corăbii cu pînze, care pluteau pe mare. Drept om de încredere,
îl avea pe Lordul Cancelar, care știa exact Ce însemna fiecare lucru și Ce nu însemna, şi îl povăţuia pe
Rege în consecinţă.
Dar Regele nu avea înţelepciune. Era cu totul și cu totul netot și — ce era mai grav — știa
şi el asta. De fapt, nici n—avea cum să nu ştie, fiindcă toată lumea, începînd cu Regina şi cu Lordul
Cancelar și sfîrșind cu toți ceilalţi, îi amintea acest lucru fără încetare. Chiar și şoferii de autobuz şi
mecanicii şi vînzătorii din magazine de—abia se puteau stăpîni să nu—i arate Regelui că ştiu că n—are
înţelepciune. Dar nu—l urau pentru asta, ci mai curînd îl dispreţuiau.
Nu era vina Regelui că era aşa de prost, încercase mereu, încă de cînd era copil, să dobîndească
înţelepciune. Dar chiar şi cînd se făcuse mai mare, izbucnea deodată în plîns pe la mijlocul orelor şi,
ştergîndu—şi ochii cu capătul trenei de hermină, striga :
—Ştiu bine că niciodată, niciodată n—am să fiu bun de nimic. Și atunci de ce mă chinuiţi ?
Totuşi, dascălii continuau să—și dea osteneala.
Veneau profesori din toată lumea şi încercau să—l înveţe cîte ceva pe Regele Castelului, fie şi numai cît
fac doi ori doi sau că P—A—T se citeşte pat. Dar nici unul din ei nu obţinu nici cel mai slab rezultat.
Într—o zi regina avu o idee :
—Hai să oferim o răsplată profesorului care va putea să—i dea Regelui puţină înţelepciune, îi spuse ea
Lordului Cancelar. Şi dacă după o lună se va constata că n—a reuşit, să—i tăiem capul şi să—l înfigem
în gardul Castelului, ca să ştie şi ceilalţi profesori ce—i aşteaptă dacă vor da greş.
Şi cum cei mai mulţi profesori erau săraci, iar răsplata era o sumă mare de bani, ei continuară să vină
şi să dea chix, pierzîndu—şi nu numai speranţa, ci şi viaţa, astfel că parii din gardul Castelului erau plini
de capetele lor.
Cum lucrurile mergeau din ce în ce mai rău, în cele din urmă Regina îi spuse Regelui:
—Etelbert (acesta era numele Regelui în intimitate) cred c—ar fi mai bine să—mi laşi mie conducerea
tării, mie și Lordului Cancelar, căci ne pricepem destul de bine ca să ştim ce avem de făcut!
—Dar n—ar fi frumos ! protestă Regele. Căci oricum, regatul este al meu.
Totuşi, pînă la urmă cedă, căci ştia că ea este mai înţeleaptă decît el. Dar îi venea atît de greu să
primească ordine în propriul lui Castel şi să fie nevoit să folosească sceptrul cel strîmb — pentru că
totdeauna rodea între dinţi minerul de la sceptrul cel bun — încît continua să primească profesori şi se
silea să înveţe înţelepciune şi plîngea cînd vedea că nu poate. Şi nu plîngea numai de mila lui, ci şi de a
lor, căci se simţea nenorocit cînd le vedea capetele în gard.
Fiecare nou profesor sosea plin de speranţă şi sigur pe sine, şi toţi începeau cu o întrebare pe care
ultimul nu o pusese.
—Cît fac şase şi cu şapte, Maiestate ? întrebă odată un profesor tînăr şi frumos, care venea de la mare
depărtare.
Regele făcu o sforţare adîncă, se gîndi cîteva minute, apoi se aplecă însufleţit spre profesor :
—Cît să facă ? Doisprezece !
—Ei, ei, ei! zise Lordul Cancelar, care stătea în spatele fotoliului regesc.
Profesorul scoase un oftat.
—Şase şi cu şapte fac treisprezece, Maiestate!
—Vai, ce rău îmi pare ! încearcă altă întrebare, profesore ! Sînt sigur că la următoarea am să răspund
cum trebuie.
—Bine, atunci spuneți—mi cît fac cinci și cu opt?
—Hm ! î... stai să văd ! Să nu—mi spui, căci îmi stă pe limbă. Ştiu! Cinci şi cu opt fac unsprezece !
—O,o,o ! zise Lordul Cancelar.
—TREISPREZECE ! exclamă tînărul profesor, pierzînd orice speranţă.
—Dar bine, scumpul meu, zise Regele, n—ai spus mai înainte că şase şi cu şapte fac treisprezece, şi
atunci cum se poate ca opt şi cu cinci să facă tot atîta ? Există doi de treisprezece, eşti sigur ?
Tînărul profesor clătină doar din cap, îşi desfăcu gulerul şi plecă amărît cu călăul.
—Există mai mulţi de treisprezece ? întrebă Regele, nervos.
Lordul Cancelar se retrase, scîrbit.
—Îmi pare rău pentru el, îşi zise Regele. Mi—a plăcut aşa de mult înfăţişarea lui. E jalnic să te gîndeşti
că va ajunge într—un par din gard.
După această întîmplare, începu să—şi dea toată silinţa la Aritmetică, sperînd că, atunci cînd va veni
un nou profesor, va fi în stare să dea răspunsuri bune.
Se aşeza pe treapta cea mai de sus a scării de la intrarea în Castel, chiar lîngă podul de peste şanţ, cu
Tabla înmulţirii pe genunchi şi o spunea pe dinafară.
Cîtă vreme se uita în carte, toate mergeau bine, însă cum închidea ochii și încerca să—și aducă
aminte, toate se încurcau.
—De şapte ori unu fac şapte, de două ori şapte fac treizeci şi trei, de şapte ori trei fac patruzeci şi cinci,
începu el într—o zi şi cînd îşi dădu seama că a greşit, trînti cît colo cartea cu dezgust şi îşi ascunse capul
în manta.
—Degeaba, degeaba! Niciodată n—am să devin înţelept! strigă el cu deznădejde, apoi, pentru că nu
putea să plîngă veşnic, îşi şterse ochii şi se rezemă de speteaza scaunului său de aur.
Dar deodată tresări uimit, pentru că un străin trecuse pe lîngă ghereta santinelei de la poartă şi acuma
înainta pe cărarea care ducea la Castel.
—Hei, cine eşti ? strigă Regele, care nu avea memoria figurilor.
—Ei, răspunse străinul, dacă—i vorba aşa, spune—mi cine eşti dumneata ?
—Eu sînt Regele Castelului, zise Regele, apucînd sceptrul strîmb şi silindu—se să facă pe importantul.
—Iar eu sînt o Haimana, fu răspunsul. Regele deschise ochii mari de mirare.
—Adevărat ? Interesant! îmi pare bine să te cunosc. Tu ştii cît fac de şapte ori şapte ?
—Nu. De unde să stiu ?
Auzind că nu ştie, Regele scoase o exclamaţie puternică de bucurie, coborî în goană scara şi îl sărută
pe străin.
—În fine, în fine ! strigă el. Am găsit un prieten ! Să vii să stai cu mine ! Tot ce este al meu va fi şi al
dumitale! O să petrecem viaţa împreună!
—Dar bine, Etelbert, protestă Regina, este un om de rînd. Nu poate locui aici.
—Maiestate, zise şi Lordul Cancelar cu asprime, asta nu se poate.
De data asta Regele îl înfruntă.
—Ba se poate şi o să fie foarte bine ! zise el, cu un ton de comandă. Cine este Rege aici, dumneata sau
eu?
—Hm, da, într—un fel sînteţi dumneavoastră, se înţelege, Maiestate, dar...
—Foarte bine. Pune—i omului acesta o scufie cu clopoţei şi va fi măscăriciul meu !
—Măscărici! strigă Regina frîngîndu—şi mîinile. N—avem destui ?
Regele nu răspunse, ci îl cuprinse pe străin pe după gît şi porniră amîndoi, în pas de dans, spre uşa
Castelului.
—Treci tu mai întîi. zise Reeele. Doliticos.

—Ba nu, dumneavoastră ! zise străinul.
—Atunci amîndoi odată ! propuse Regele, generos, şi astfel intrară amîndoi în acelaşi timp.
Din ziua aceea Regele nu mai încercă să—şi înveţe lecţiile. Făcu un teanc din toate cărţile şi le dădu
foc, pe cîmp. El şi cu noul lui prieten dansau împrejur şi cîntau:
Eu sînt Regele Castelului,

Prietenul Derbedeului!
—Alt cîntec nu mai ştii ? îl întrebă într—o zi Măscăriciul.

—Mă tem că nu! răspunse Regele, cu părere de rău. Tu ştii altele ?
—Cum să nu ştiu ? zise Măscăriciul şi începu să cînte cu glas dulce :
Zumzăie—n surdină
Vesela albină.
Ea ne—aduce—n orice seară
Miere bună—n ceară!
apoi:
Pe—ntinsa şi alba zăpadă

Racul şi scoica stau gata să cadă...
apoi:
Vaca e—n staul şi oaia—n cîmpie,

Departe, pe dealuri, auzi veselie,
Băieţi şi fetiţe se joacă pe—afară,
Din leagăn acum picul să vezi c—o să sară!
—Minunat! exclamă Regele, bătînd din palme. Acum ascultă! Mi—a venit şi mie în minte un cîntec !
Auzi cum sună :
Toţi cîinii de pe lume, gîdilici gîdi—lo,

Urăsc broaştele din lume, gîdilici, gîdi—lo!
—Hm ! zise Măscăriciul. Nu—i rău !

—Stai puţin, zise Regele. M—am mai gîndit la unul! Şi cred că e şi mai frumos. Ascultă cu băgare de
seamă. Şi începu să cînte :
Daţi—mi o floare
Şi—o stea cît un punct,
Prăjiţi—le bine
În smoală şi—n unt.
Tra—la—la!'
Of, ce bune mai sînt!
—Bravo ! strigă Măscăriciul. Hai să cîntăm împreună!

Şi dansau aşa prin castel, cîntînd unul după altul cele două cîntece ale Regelui, care aveau o melodie
cu totul aparte.
Și cînd oboseau de atîta cîntat, cădeau amîndoi grămadă pe coridorul principal şi adormeau pe loc.
—E din ce în ce mai rău ! zise Regina către Lordul Cancelar. Ce ne facem ?
—Tocmai am auzit că vine mîine cel mai înţelept om din ţară, Mai—Marele—Profesorilor, răspunse
Lordul Cancelar. Poate că el o să ne—ajute !
În ziua următoare, sosi într—adevăr Mai—Marele—Profesorilor, păşind vioi pe cărarea spre castel,
cu o mică valiză în mînă. Ploua uşor, dar toată Curtea se adunase în capul scării, ca să—l întîmpine.
—Crezi c—o fi aducînd în valiză înţelepciunea ? şopti Regele, dar Măscăriciul, care juca arşice lîngă
tron, se mulţumi să zîmbească şi continuă să arunce arşicele.
—Dacă Maiestatea Voastră binevoieşte, zise Mai—Marele—Profesorilor cu o voce de om practic, să
începem cu Aritmetica. Poate răspunde Maiestatea Voastră la întrebarea: dacă doi oameni şi un copil
împing o roabă pe un cîmp de trifoi, în mijlocul lunii februarie, cîte picioare au în total ?
Regele se uită un moment la Profesor, frecîndu—se cu sceptrul pe obraji.
Măscăriciul aruncă o arşică şi o prinse cu îndemînare pe dosul mîinii făcută pumn.
—Ce importanţă are ? zise Regele, zîmbind amuzat.
Mai—Marele—Profesorilor tresări foarte tare şi se uită mirat la Rege.
—Într—adevăr, zise el liniştit, nu are importanţă. Dar vreau să—i pun Maiestăţii Voastre altă întrebare :
cît de adîncă este marea ?
—Destul de adîncă pentru ca să poată pluti o corabie.
Din nou Mai—Marele—Profesorilor tresări şi barba lui lungă începu să tremure. Dar zîmbea.
—Ce diferenţă este între o stea şi o piatră sau între o pasăre şi un om, Maiestate ?
—Nici o diferenţă, profesorule. Piatra este o stea care nu străluceşte. Un om este o pasăre fără aripi.
Mai—Marele—Profesorilor se uită plin de mirare la Rege şi veni mai aproape de dînsul.
—Care este cel mai bun lucru din lume ? întrebă el, calm.
—Să nu faci nimic, răspunse Regele, agitînd sceptrul lui strîmb.
—Doamne, Doamne! se văita Regina. Este îngrozitor.
—Vai! vai! vai! zise şi Lordul Cancelar. Dar Mai—Marele—Profesorilor urcă repede
treptele şi se opri lîngă tronul Regelui.
—Cine v—a învăţat aceste lucruri, Maiestate ? întrebă el.
Regele întinse sceptrul spre Măscărici, care continua să arunce arşicele. .
—Hîm, zise el, incorect.
Mai—Marele—Profesorilor ridică din sprîncenele lui stufoase. Măscăriciul se uită la el şi începu să
zîmbească, apoi mai aruncă o arşică. Profesorul se aplecă şi o prinse pe dosul mîinii.
—Ha, ha, ha! exclamă Mai—Marele—Profe—sorilor. Eu te cunosc pe dumneata. Totdeauna porţi scufia
asta cu clopoţei. O cunosc pe Haimana.

—Ha, ha, ha ! hohoti Măscăriciul.
—Și altceva ce v—a mai învăţat, Maiestate ? întrebă Mai—Marele—Profesorilor, întorcîndu—se iar
spre Rege.
—M—a învăţat să cînt, răspunse Regele, ridicîndu—se în picioare şi începînd să cînte :
O mîndră şi frumoasă vacă

Stătea într—un copac urcată,
Eu, de—aş fi Ea şi n—aş fi Eu,
N—aş mai fi nici
Rege, n—aş mai fi nici Zeu!
—Foarte adevărat, zise Mai—Marele—Profesorilor. și altceva ce mai știți ?

Regele începu iar să cînte, cu o voce plăcută, tremurătoare:
Pămîntul se—nvîrteşte făr' a se—apleca,

Căci altfel apa mării toată s—ar putea vărsa.
—Asa este, observă Mai—Marele—Profesori—lor. Și mai ști vreun cîntec ?

—Da, sigur că mai ştiu! zise Regele, încîntat de succesul pe care îl avea.
Oricît de mult eu aş putea—nvăţa,

Dar atunci oare cînd aş mai avea
Timp destul.ca să gîndesc ?
—Dar poate că îl preferi pe ăsta, profesore :
De ce—am mai da lumii ocol,

Ca apoi să ne vedem
Ajunşi iar la noi acasă !
Mai—Marele—Profesorilor începu să bată din palme.

—Și mai stiu unul, dacă vrei să mă asculţi, zise Regele.
—Vă rog, cîntaţi, Sire.
Regele făcu un semn din cap către Măscărici şi, zîmbind răutăcios, începu să cînte :
Toţi Mai—Marii—Profesori
Trebui' încă din copilărie
Înecaţi pe veşnicie!
La sfîrşitul cîntecului, Mai—Marele—Profesorilor căzu la picioarele Regelui şi zise, hohotind de rîs:

—O, Rege, să trăiţi! N—aveţi nevoie de mine !
Şi fără să mai spună o vorbă, coborî în grabă treptele, îşi scoase pardesiul, haina şi vesta şi,
aruncîndu—se pe iarbă, ceru o porţie de căpşuni cu frişca şi un pahar mare de bere.
—Vai de mine! zise Lordul Cancelar îngrozit, văzînd că toţi curtenii alergau şi ei în jos pe trepte, îşi
scoteau şi ei haina şi se tăvăleau pe iarba udă de ploaie.
—Bere şi căpşune ! Bere şi căpşune ! strigau cu toţii. Murim de sete !
—Daţi—i lui plata, zise Mai—Marele—Profesorilor, bînd berea cu paiul şi arătînd cu mîna spre
Măscărici.
—Aș! N—am nevoie. Ce să fac cu banii ? zise Măscăriciul şi, ridicîndu—se greoi de jos, îşi băgă
arşicele în buzunar şi porni la vale pe cărare.
—Ei, unde pleci ? strigă Regele, neliniştit.
—Unde—o fi, pretutindeni, zise Măscăriciul calm, văzîndu—și de drum.
—Aşteaptă—mă şi pe mine, aşteaptă—mă şi pe mine ! strigă Regele, repezindu—se pe trepte în jos şi

împiedicîndu—se de pulpanele hainei.
—Etelbert, ce faci ? strigă Regina, aprinsă de mînie. Ţi—ai pierdut minţile !
—Ba nu, dragă, răspunse Regele, întorcînd puţin capul. Dimpotrivă, pentru prima oară în viaţa mea mi
le—am găsit!
Apoi alergă pe potecă, îl ajunse din urmă pe Măscărici şi îl îmbrăţişa.
—Etelbert! îi mai strigă o dată Regina, dar el nu o luă în seamă.
Ploaia încetase, dar cerul era încă umed. Deodată apăru pe cer un curcubeu, care coborî într—un arc
mare pînă la cărarea din faţa Castelului.
—Cred c—o s—o luăm pe acolo, zise Măscăriciul, arătînd cu degetul spre curcubeu.
—Cum ? Să călcăm pe curcubeu ? O fi destul de tare să ne ţină ?
—Încearcă!
Regele se uită la curcubeu şi la dungile lui strălucitoare — violete, albastre, verzi, galbene, portocalii
şi roşii — apoi se întoarse spre Măscărici.
—Foarte bine, vreau î Hai, vino! zise el, păşind pe cărarea colorată.
—Mă ţine ! exclamă el încîntat şi începu să alerge uşurel pe curcubeu, ţinîndu—şi strîns în mînă
pulpanele hainei. Eu sînt Regele Castelului! cînta, în triumf.
—Şi eu sînt Haimanaua! striga Măscăriciul, alergînd în urma lui.
—Dar nu—i posibil! zicea Lordul Cancelar, cu gura căscată.
Mai—Marele—Profesorilor rîdea și mai lua cîte o înghiţitură de căpşune.

—Cum să nu fie posibil ceva care vedem "ă se petrece cu adevărat, sub ochii noştri ?
—Dar nu—i posibil! Nu poate fi posibil! Este împotriva oricărei legi! zicea Lordul Cancelar, roşu la fată
de furie.
În acelaşi timp, Regina implora:
—Etelbert, vino înapoi. N—o să mă mai supăr pe tine că eşti aşa de nerod, numai să vii înapoi!
Regele se uita înapoi peste umăr şi clătina din cap. Măscăriciul rîdea în hohote.
Şi merseră aşa amîndoi mai departe, urcînd cu paşi apăsaţi tot mai sus pe curcubeu.
Un obiect strălucitor, frînt la mijloc, căzu la picioarele Reginei. Era sceptrul strîmb, care fu urmat
după o clipă de coroana regală.
Regina îşi întinse mîinile, rugătoare, dar răspunsul Regelui fu numai un cîntec, cîntat cu vocea iui
puternică, tremurătoare :
Iubita mea, la revedere,

Şi nu mai plînge de durere,
Tu înţeleaptă—ai fost mereu,
Dar înţelept sînt azi şi eu!
Măscăriciul îi aruncă Reginei, cu un gest dispreţuitor, o arşică, apoi îi dădu un ghionte Regelui, ca
să—l zorească la mers.

Regele îşi ridică pulpanele hainei şi începu să alerge, urmat de aproape de Măscărici. Şi urcau din ce
în ce mai sus pe dunga colorată, pînă ce un nor se puse între ei şi pămînt, aşa încît Regina, care îi urmărea
cu privirea, nu—i mai putu vedea.
Numai tu eşti înţeleaptă ?

Ba şi eu sînt înţelept!
Tu înţeleaptă—ai fost mereu,
Înţelept sînt azi şi eu!
Ecoul melodiei cîntate de Rege plutea în er şi ajungea pînă la ei. Ultimele modulaţii se mai auziră, slab,
chiar după ce Regele dispăruse.
—O ! O ! O ! zise Lordul Cancelar. Astfel de lucruri pur şi simplu nu s—au mai întîmplat niciodată.
Regina se aşeză pe tronul rămas gol şi începu să plîngă.
—Vai! se jelea ea încet, cu faţa ascunsă în mîini. Regele meu a plecat şi sînt foarte nenorocită. Nimic
n—o să mai fie la fel de—aici înainte.
În acest timp Regele şi Măscăriciul ajunseră în vîrful curcubeului.
—Ce urcuş ! gîfîi Regele, aşezîndu—se jos şi adunîndu—şi marginile hainei în jurul corpului. Aş vrea să
stau puţin aici, poate chiar pentru mai multă vreme. Dumneata poţi să pleci!
—N—o să—ţi fie urît singur? întrebă Măscăriciul.
—O, nu ! De ce să—mi fie urît ? Este foarte liniştit şi foarte plăcut aici. Şi pot să mă gîndesc tot timpul.
Sau şi mai bine, să dorm.
Zicînd aşa, se întinse pe curcubeu, cu haina sub cap.
Măscăriciul se aplecă şi îl sărută.
—Atunci, la revedere, Rege ! zise el blînd, acuma nu mai ai nevoie de mine.
Şi lăsîndu—l să doarmă liniştit, plecă fluierînd şi coborî pe cealaltă parte a curcubeului, apoi începu
iar să cutreiere lumea, cîntînd şi fluierînd, aşa cum făcuse înainte de a—l fi întîlnit pe Rege, şi fără să se
gîndească la nimic din ceea ce era dincolo de momentul imediat.
Cîteodată intra în serviciu la cîte un Rege sau la cîte o persoană suspusă, alteori se ducea printre
oamenii de rînd şi trăia în uliţe sau în ulicioare înguste. Uneori purta livrele pompoase, alteori haine atît
de sărăcăcioase, cum nimeni nu purtase vreodată. Dar oriunde se ducea, aducea noroc și fericire în casa
care îl adăpostea...
Mary Poppins se opri din povestit şi rămase un moment cu mîinile nemişcate în poală şi cu privirile
îndreptate asupra lacului, dar fără să vadă nimic.
Apoi scoase un oftat, dădu din umeri şi se ridică.
—Ei, zise ea cu vioiciune, acuma repede acasă, în pas de marş : un—doi, un—doi.
Dar întorcînd capul, văzu că Jane se uita fix la ea.
—Sper c—ai să mă recunoşti cînd ai să mă mai vezi altădată! zise ea, înţepată. Iar tu, Michael, dă—te
imediat jos de pe bancă! Vrei să—ţi rupi gîtul şi să—mi dai de lucru, ca să mă duc după un Poliţist ?
Mary Poppins îi legă pe Gemeni în curele şi începu să împingă căruţul cu mişcări repezi,
nerăbdătoare.
Jane şi Michael rămaseră cîţiva paşi în urmă.
—Tare—aş vrea să ştiu unde s—a dus Regele Castelului după ce—a dispărut curcubeul! zise Michael
gînditor.
—Eu cred că s—a dus oriunde se ducea curcubeul, zise Jane. Dar ceea ce—aș vrea să ştiu eu este unde
s—a dus Haimanaua.
Mary Poppins ajunsese cu căruţul pe Aleea Ulmilor. Cînd cotiră şi copiii, Michael o apucă repede pe
Jane de mînă.
—Uite—l! strigă el aprins, arătînd pe alee, spre poarta parcului.
Într—adevăr, o arătare înaltă, slabă, îmbrăcată ciudat, în roşu şi galben, se îndrepta ţanţoşă spre
poartă. Un moment se opri locului, fluierînd şi uitîndu—se în sus şi în jos pe Aleea Cireşilor. Apoi, trecu,
cu paşi greoi, pe trotuarul celălalt şi sări, agale, peste gard.
—Este gardul nostru! zise Jane, recunoscîndu—l după o cărămidă care lipsea dintotdeauna. A intrat la
noi în grădină. Fugi, Michael! Să—l prindem !
Şi o luară amîndoi la goană după Mary Poppins şi căruţ.
—Ei, ei! Nu vă mai jucaţi de—a caii! zise Mary Poppins apucîndu—l strîns de mînă pe Michael, cînd
acesta trecu pe lîngă ea.
—Dar am vrut să..., începu el, zbătîndu—se ca să scape.
—Ce ţi—am spus ? întrebă ea, uitîndu—se la el atît de fioros, încît băiatul nu îndrăzni să nu asculte. Te
poftesc să mergi alături de mine, ca tot omul. Iar tu, Jane, poţi să mă ajuţi să împing căruţul!
Neavînd încotro, Jane începu să meargă şi ea în pas cu ceilalţi.
De regulă, Mary Poppins nu dădea voie nimănui să împingă căruţul, în afară de ea. Dar astăzi lui Jane
i se păru că voia să—i împiedice să meargă înaintea ei. Pentru că Mary Poppins, care de obicei umbla aşa
repede, încît era greu să te ţii după ea, acuma înainta cu paşi de melc pe Aleea Ulmilor. La fiecare cinci
minute se oprea ca să se uite în jur şi se opri cel puţin un minut în fata unui cos de gunoi.
În cele din urmă, după un timp care lor li se păru de ore întregi, se văzură la poarta parcului.
Dar Mary Poppins continuă să—i ţină pe lîngă ea, pînă ce ajunseră la poarta cu Numărul Şaptesprezece.
Atunci o zbughiră de lîngă căruţ şi se repeziră în grădină.
Se uitară în spatele liliacului. Nu era nimeni!
Căutară printre rododendroni, aruncară o privire în seră, în magazia de scule, în butoiul cu apă de
ploaie. Ba, aruncară o privire şi la furtunul de incendiu. Dar Haimanaua nu era nicăieri!
O singură fiinţă era în grădină, şi anume Robertson Ay, care dormea dus pe pajişte, cu faţa lipită de
cuţitul maşinii de tuns iarba.
—L—am scăpat! zise Michael. Probabil c—a trecut numai pe aici, ca să scurteze drumul şi a ieşit apoi
prin spatele casei. Acuma n—o să—l mai vedem niciodată.
Zicînd acestea, se întoarse iar lîngă maşina de tuns iarba.
Jane, stînd lîngă el, se uita cu simpatie la Robertson Ay, care dormea, cu pălăria trasă peste ochi.
Calota pălăriei era atît de turtită şi de zdrenţuită, încît nu mai rămăsese din ea decît un bot rotund.
—Mă întreb dac—a petrecut bine în după—a—miaza asta liberă, zise Michael în şoaptă, ca să nu—l
trezească.
Dar oricît de încet şoptise, Robertson Ay trebuie să—l fi auzit, căci se răsuci în somn și se aşeză mai
comod, sprijinit de maşina de tuns iarba, iar cînd se mişcă, se auzi un clinchet slab, ca şi cum ar fi sunat
uşor, lîngă mîna lui, nişte clopoţei.
Jane tresări, ridică capul şi îi aruncă lui Michael o privire.
—Ai auzit ? şopti ea. Michael dădu din cap că da, tresări şi el. Robertson Ay făcu iarăşi o mişcare,
mormăind în somn. Ei se aplecară, ca să audă ce spune.
—O mîndră și frumoasă vacă, murmură el abia desluşit, stătea în copac... mm. N—aș fi eu... Hm...!
Jane și Michael se uitau uimiţi unul la altul, pe deasupra trupului adormit.
—Hm! Trebuie să recunosc că e bine de el!
Mary Poppins, care se oprise în spatele lor, se uita şi ea la Robertson Ay.
—Leneşul, trîntorul, bun de nimic ! zise ea, îmbufnată.
Dar nu se poate să fi fost atît de îmbufnată pe cît părea, căci îşi scoase batista din buzunar şi o strecură
între obrazul lui Robertson Ay şi maşina de tuns iarba.
—Cînd o să se scoale, o să aibă obrajii curaţi, ceea ce o să—l umple de mirare, zise ea, acru.
Dar Jane şi Michael băgaseră de seamă cu cîtă grijă făcuse asta, ca să nu—l trezească pe Robertson
Ay şi cît de blîndă îi era privirea cînd se depărta.
Plecară şi ei după ea, păşind uşor şi făcîndu—şi unul altuia semne. Şi fiecare din ei ştia ca celălalt
înţelesese.
Mary Poppins urcă căruţul pe trepte, apoi intră în hol. Uşa de la intrare se închise cu un zgomot uşor.
Afară, în grădină, Robertson Ay continua să doarmă...
În seara aceea, cînd Jane şi Michael se duseră să—i spună noapte bună domnului Banks, îl găsiră
turbat de furie. Tocmai se pregătea să meargă să ia masa în oraş şi nu—şi găsea butonii de la cămaşă.
—O, pe tot ce am mai scump, zise el deodată. Uite—i aici, pe măsuţa de toaletă! Asta—i mîna lui
Robertson Ay. Am să—l omor într—o bună zi pe individul ăsta. E o Haimana ordinară, mai zise el şi nu
putu înţelege de ce, auzind aceste cuvinte, Jane şi Michael izbucniră într—o cascadă de rîsete vesele...
7. SEARĂ LIBERĂ
—Cum, n—avem budincă ? zise Michael, cînd Mary Poppins, aducînd farfurii, păhăruţe şi cuţite, începu
să pună masa în camera copiilor.
Ea se întoarse repede spre el şi îl privi aspru.
—Astă—seară sînt liberă, așa c—o să mîncați pîine cu unt şi gem de căpşune şi să fiţi mulţumiţi. Mulţi
copii ar fi mulţumiţi să aibă asta.
—Eu nu sînt mulţumit, bombăni Michael.
Vreau budincă de orez cu miere.
—Vrei! Vrei! Totdeauna vrei cîte ceva. Ba aia, ba aia. Cînd nu—i una, e alta. Mă mir că nu vrei şi Luna
de pe cer.
Michael îşi băgă mîinile în buzunar şi se apropie îmbufnat de geam. Jane, în genunchi, se uita afară, la
cerul rece, strălucitor. Se cocoţă lîngă ea pe bancheta de lîngă fereastră şi se vedea cît de colo că era
îmbufnat.
—Foarte bine ! Atunci chiar am să cer Luna de pe cer. Uite—aşa, se răsti el la Mary Poppins. Dar ştiu că
nu pot s—o capăt. Nimeni nu—mi dă niciodată nimic.
Văzîndu—i privirea furioasă, întoarse repede capul.
—Jane, spuse el, n—avem budincă.
—Nu mă întrerupe, tocmai număram ! zise Jane, cu nasul atît de tare lipit de geam, încît era turtit și
strivit la vîrf.
—Ce numeri ? întrebă el, fără prea mare interes, căci gîndul lui era numai la budinca de orez.
—Stelele căzătoare ! Uite, a mai căzut una! Este a șaptea. Încă una ! Opt! Și una deasupra parcului — a
noua !
—O ! O ! O ! Uite una care cade în coşul amiralului Boom! zise Michael, ridicîndu—se drept în picioare.
Uitase cu totul de budincă.
—Şi una mică — uite ! Lasă dîre de lumină pe pajişte. Ce dîre de lumină reci! exclamă Jane. Ce n—aş da
să fiu acuma afară! De ce cad stelele, Mary Poppins ?
—Ies dintr—o puşcă ? întrebă Michael. Mary Poppins pufni dispreţuitor.
—Dar ce credeţi voi că sînt eu ? O enciclopedie, care ştie orice, de la A pînă la Z ? întrebă ea, îmbufnată.
Veniţi, vă rog, să vă beţi ceaiul, adăugă apoi, împingîndu—i spre masă, după care se duse să tragă
obloanele.
—Și nu vă mai țineți de fleacuri, că mă grăbesc.
Şi îi făcu să mănînce aşa de repede, încît copiilor le era frică să nu se înece.
—Pot să mai iau o felie ? întrebă Michael, întinzînd mîna spre farfuria cu pîine şi unt.
—Nu poţi. Ai mîncat mai mult decît trebuie. Ia un biscuit şi du—te la culcare.
—Dar...
—Să nu mai aud nici un dar, că de nu, o să—ţi pară rău ! îl repezi ea cu asprime.
—O să fac o indigestie, ştiu c—o să fac, îi spuse el lui Jane, dar în şoaptă, căci cînd Mary Poppins avea
o astfel de expresie, era mai cuminte să nu răspunzi nimic.
Jane nu—l luă în seamă. Ea îşi mînca liniştită biscuitul, dar totodată se uita pe furiș, printr—o
crăpătură a oblonului, la cerul rece de afară.
—Treisprezece, paisprezece, cincisprezece, șaisprezece.
—Am spus să mergeţi la culcare sau n—am spus ? răsună în spatele lor un glas cunoscut.
—Da, Mary Poppins, tocmai mă duceam. Amîndoi plecară gălăgioşi, spre odaia de culcare. Mary
Poppins veni repede după dînşii, cu o expresie pe faţă care te înspăimînta.
În mai puţin de jumătate de oră ea îi învelea bine pe amîndoi şi băga marginile cearşafurilor și ale
păturilor sub saltea, îndesind totul cu un pumn apăsat, furios.
—Așa ! zise ea cînd termină, rostind cuvintele printre dinţi. Asta—i tot pentru seara asta. Dacă aud un
singur cuvînt...
Și nu fu nevoie să—și termine vorba, căci privirea ei spunea destul.
—O să fie rău de noi! zise Michael, terminînd vorba începută de ea.
Dar numai el auzi ce spusese, căci şoptise sub pătură. Ştia doar ce s—ar fi întîmplat dacă ar fi spus cu
glas tare. Ea se strecură uşor afară, cu sortul ei scrobit foşnind și trosnind, și închise uşa, trîntind—o
supărată. O auziră coborînd în goană scările, cu paşii ei uşori: top—top, top—top, de la un palier la altul.
—A uitat să aprindă lămpiţa de noapte, zise Michael, uitîndu—se în jurul lui. Se vede că se grăbea. Oare
unde s—o fi ducînd ?
—Şi n—a lăsat jaluzelele! zise Jane, ridicîndu—se în capul oaselor. Ura! O să putem vedea stelele
căzătoare !
Acoperişurile ascuţite ale caselor de pe Aleea Cireşilor luceau, îngheţate de frig, iar lumina Lunii
aluneca pe pantele lor luminate şi se prăbuşea fără zgomot în abisul dintre case. Toate sclipeau şi
străluceau. Pămîntul era tot așa de luminat ca și cerul.
—A şaptesprezecea, a optsprezecea, a nouăsprezecea, a douăzecea..., zicea Jane, numărînd, una după
alta, stelele care cădeau.
Cum dispărea una, alta îi lua locul, pînă cînd ai fi zis că tot cerul era viu şi dansa o dată cu stelele
căzătoare care îți luau vederea.
—Parc—ar fi un foc de artificii, zise Michael. Ia uită—te la asta! Sau parc—am fi la circ. Crezi că în cer
există circuri, Jane ?
—Nu sînt sigură, zise Jane, cu îndoială. Stiu că este Carul—Mare și Carul—Mic, Cloşca—cu—Pui şi
Leul. Dar despre circ nu ştiu.
—Mary Poppins ştie precis, zise Michael, dînd din cap ca un om care ştie el ce ştie.
—Da, dar n—are să ne spună, zise Jane, uitîndu—se iarăşi pe fereastră. Unde—am rămas ? La a
douăzeci şi una ? Vai, Michael, ce frumos e ! Vezi ? mai zise ea, sărind însufleţită de colo
pînă colo prin pat şi arătînd spre geam.
O stea foarte mare, mai mare decît toate cele pe care le văzuseră pînă atunci, cădea acuma din cer
drept spre Numărul Şaptesprezece de pe Aleea Cireşilor. Steaua asta se deosebea de celelalte, prin aceea
că în loc să străbată întunericul în linie dreaptă, se tot sucea şi răsucea, învălătucindu—se prin aer
într—un chip foarte curios.
—Bagă—te cu capul sub pernă, Michael! strigă deodată Jane. Uite că vine încoace !
Amîndoi se băgară sub plapumă şi îşi ascunseră capul sub pernă.
—Crezi că s—a dus ? se auzi deodată glasul înăbuşit al lui Michael. Mai am puţin şi mă sufoc.
—Nu, nu m—am dus, îi răspunse o voce limpede. Drept cine mă iei ?
Foarte miraţi, Jane și Michael dădură plapuma la o parte şi se ridicară în capul oaselor. Pe pervazul
ferestrei stătea, strălucind puternic, steaua căzătoare, înfiptă în coada ei strălucitoare.
—Veniţi încoace, voi doi! Repede ! zise ea, răspîndind prin toată odaia o strălucire rece.
Michael holbă ochii.
—Vreţi să spuneţi că... să venim cu dumneavoastră ? întrebă Jane.
—Desigur. Dar să vă îmbrăcaţi bine, că—i răcoare!
Amîndoi săriră din pat şi alergară să—şi ia pardesiile.
—Aveţi ceva bani ? întrebă steaua cu vioiciune.
—Am doi bănuţi în buzunarul hainei, zise Jane, cu glas şovăielnic.
—De aramă ? Atunci nu sînt buni. Hai, prindeţi!
Şi steaua începu să împrăştie în jurul ei o ploaie de scîntei, însoţite de un zgomot uşor, şuierător, ca şi
cum ar fi ţîşnit nişte petarde la jocurile de artificii. Două dintre scîntei străbătură camera şi aterizară, una
în mîna lui Jane și una într—a lui Michael.
—Repede, să nu întîrziem !
Steaua împrăştia prin cameră raze de lumină, care treceau prin uşa închisă şi se întindeau pe scară în
jos. Jane şi Michael veneau în urma ei, strîngînd în mînă banii înstelaţi.
—Oare nu visez ? își zicea Jane, străbătînd în goană grădina.
—După mine ! strigă steaua.
Ajungînd la capătul aleii, acolo unde se părea că cerul de gheaţă coboară ca să se întîlnească cu
pămîntul, steaua sări deodată în sus şi dispăru în văzduh.

—După mine ! După mine ! răsună iarăşi vocea. Aşa cum sînteţi, puneţi piciorul pe o stea !
Jane îl apucă pe Michael de mînă, ridică, şovăind, piciorul de pe trotuar şi, spre marea ei mirare,
constată că steaua cea mai apropiată de pe cer era uşor de atins. Puse piciorul pe stea, echilibrîndu—se cu
băgare de seamă. Steaua părea destul de tare şi de solidă.
—Vino, Michael!
Şi aşa urcară amîndoi spre cerul sticlos, sărind peste abisurile dintre stele.
—După mine ! striga de departe vocea din faţa lor.
Jane se opri o clipă şi, ţinîndu—şi răsuflarea, se uită spre pămînt, ca să vadă cît de sus erau. Aleea
Cireşilor — de fapt lumea întreagă — se vedea mică şi sclipea ca globurile din Pomul de Crăciun.
—N—ai ameţit, Michael ? îl întrebă ea, sărind pe o stea mare, plată.
—Nu—u—u ! Nu, dacă mă tii de mînă.
Un moment statură liniştiţi. În urma lor şirul lung al stelelor se întindea pînă la pămînt, dar în fata lor
nu mai erau multe lucruri de văzut, nimic decît o bucată de cer pustiu, de un albastru închis.
Lui Michael îi tremura mîna în mîna lui Jane.
—Ce—ce—o să facem acuma ? zise el cu un glas care încerca să nu arate că îi era frică.
—Mergeţi mai departe! Mai departe! mergeţi înainte şi vedeţi ce se vede! Plătiţi şi alegeţi ce vreţi.
Balaurul cu două cozi sau Calul—înaripat. Miracole magice ! Minuni ale lumii! Haideţi! Haideţi!
Copiilor li se părea că o voce puternică rostea aceste cuvinte chiar în urechile lor. Se uitară împrejur,
dar nu se vedea nimeni.
—Haideţi mai departe, cu toţii! Să nu scăpaţi Taurul—de—Aur şi pe Vasilache cel Caraghios ! O trupă
de constelaţii renumită în toată lumea, care dă reprezentaţii. Cine le—a văzut o dată nu le mai uită. Dați
cortina la o parte şi intraţi!
Din nou vocea se auzea lîngă ei. Jane întinse mîna şi spre marea ei mirare văzu că bucata de cer neted,
fără stele, era de fapt o cortină groasă, întunecată. Atingînd—o, văzu că nu era fixă. Atunci strînse ghem
o margine şi, trăgîndu—l pe Michael după ea, dădu cortina la o parte.
O lumină orbitoare le luă o clipă vederea. Cînd putură deschide din nou ochii, se pomeniră stînd pe
marginea unei arene de nisip sclipitor. Cortina mare, albastră, înconjura arena pe toate părţile, dar
într—un loc era ridicată, ca și cum ar fi fost acolo un cort.
—Ei, aţi văzut ? Acuma ştiţi că era cît pe ce să întîrziați ? Aveţi bilete ?
Copiii întoarseră capul, ca să vadă cine le vorbise. Lîngă ei stătea o fiinţă uriaşă, ciudată, ale cărei
picioare mari străluceau în nisip. Părea să fie un vînător, căci avea pe umăr o piele înstelată de leopard,
iar la cingătoare îi atîrna o sabie sclipitoare, împodobită cu trei stele mari.
—Biletele, vă rog! zise arătarea, întinzînd mîna.
—Mi—e teamă că n—avem bilete. Nu ştiam..., începu Jane.
—Doamne, Doamne, cum nu aveţi grijă ? Nu vă pot lăsa înăuntru fără bilete, n—am ce vă face. Dar ce
aveţi în mînă ? Jane îi arătă scînteia de aur.
—Ei, dacă ăsta nu—i bilet, as vrea să stiu ce—i oare ?
Omul băgă scînteia între cele trei stele mari pe care le avea.
—Încă o steluţă pentru cingătoarea lui Orion! spuse el.
—Dumneata esti Orion ? întrebă Jane, uitîndu—se lung la el.
—Se înţelege, ce, nu ştiaţi ? Dar vă rog să ă iertaţi, trebuie să fiu atent la intrare. înaintaţi, vă rog!
Copiii înaintară sfioşi, ţinîndu—se de mînă. Într—o parte erau rînduri, rînduri de scaune, iar în
cealaltă parte, o frînghie de aur îi despărţea de arena înţesată cu cea mai ciudată colecţie de animale, care
străluceau toate ca aurul. Un Cal cu Aripi mari de aur se ridicase în două picioare, pe copitele lui
strălucitoare. Un Peşte auriu ştergea cu aripioarele praful de pe arenă. Trei Iezi Mici alergau ca nebunii,
dar în două picioare, în loc de patru. Uitîndu—se mai bine, lui Jane şi lui Michael li se păru că toate
animalele acelea erau făcute din stele. Aripile Calului erau din stele, nu din pene; cei Trei Iezi aveau stele
pe nas şi pe cozi, iar Peştele era acoperit cu solzi strălucitori de stele.
—Bună seara! spuse Peştele, înclinîndu—se politicos în faţa lui Jane, cînd trecu pe lîngă ea. Frumoasă
noapte pentru spectacol!
Dar înainte ca Jane să—i fi putut răspunde, el trecuse mai departe.

—Ce ciudat! zise ea. N—am mai văzut niciodată astfel de animale !
—De ce e ciudat? zise o voce în spatele lor şi, întorcînd capul, văzură doi copii, amîndoi băieţi, puţin mai
mari decît Jane, care îi priveau zîmbind. Erau îmbrăcaţi cu tunici strălucitoare, iar pe cap purtau bonete
ţuguiate, cu cîte o stea drept pompon.
—Vă rog să mă iertaţi, zise Jane, politicos, dar ştiţi... noi sîntem obişnuiţi cu... blană şi cu pene, iar
animalele astea par făcute din stele.
—Păi aşa şi sînt! spuse primul băiat, făcînd ochii mari. Altfel din ce să fie ? Doar sînt Constelaţii!
—Pînă şi pulberea de rumeguş este de aur..., începu Michael.
Al doilea băiat începu să rîdă.

—Pulberea de stele, vrei să spui! N—aţi mai fost niciodată pînă acuma la Circ ?
—La așa Circ, nu.
—Toate Circurile sînt la fel, zise primul băiat. Animalele noastre sînt strălucitoare, asta—i tot.
—Dar cine ești tu ? întrebă Michael.
—Sîntem Gemenii. El este Pollux şi eu Castor. Totdeauna sîntem împreună.
—Așa, ca Fraţii Siamezi ?
—Da, dar mai mult decît atît. Fraţii Siamezi au numai corpurile lipite, pe cînd noi avem o singură inimă
şi o singură minte pentru amîndoi. Fiecare din noi poate gîndi gîndurile celuilalt şi poate visa visurile
celuilalt. Dar nu putem sta aici să trăncănim. Trebuie să facem toate pregătirile. O să ne mai vedem însă
mai tîrziu!
Gemenii plecară repede şi dispărură printr—o ieşire mascată de o perdea.
—Ei! răsună deodată o voce posomorîtă în arenă. Nu se întîmplă să aveţi cumva în buzunar vreo bucată
de Cozonac cu Stafide ?
Un Balaur cu două cozi mari, înotătoare, înainta greoi spre dînşii, scoţînd aburi pe nări.
—Îmi pare rău, n—avem, zise Jane.
—Nici măcar un biscuit ? mai întrebă Balaurul, nerăbdător.
Ei dădură din cap că nu.
—Îmi închipuiam eu, mormăi el, lăsînd să—i cadă o lacrimă de aur. Aşa se întîmplă totdeauna la
spectacolele de noapte. Nu mi se dă de mîncare pînă după reprezentaţie. în zilele obişnuite, capăt la masa
de seară cîte o fetiţă frumoasă.
Jane se trase repede înapoi şi îl trase şi pe Michael.
—A! nu vă speriaţi, zise Balaurul, liniştindu—i. Voi sînteţi mult prea mici şi, pe lîngă asta, sînteti
oameni și deci n—aveți nici un gust. Mă lasă flămînd, le explică el mai departe, pentru că aşa îmi pot
executa mai bine figurile. Dar după spectacol...
În ochi i se aprinse o sclipire lacomă, şi plecă tîrşîindu—şi picioarele şi lingîndu—se pe buze
spunînd: bun! bun! cu o voce blîndă, şuierătoare, pofticioasă.
—Mă bucur că nu sîntem decît oameni, zise Jane, întorcîndu—se spre Michael. Ar fi un lucru îngrozitor
să te mănînce un balaur !
Michael o luase însă înainte și vorbea cu Cei Trei Iezi.
—Cum sună ? întrebă el, în clipa cînd Jane îl ajunse din urmă, iar cel mai Mare dintre Iezi, care, după
cum se părea, se oferise să recite ceva, îşi drese glasul şi începu :
Coarne şi copite,
Copite şi coame.
—Ei, Iezilor! îl întrerupse glasul puternic al lui Orion, o să spuneţi poezia cînd o să vă vină rîndul.
Acuma pregătiţi—vă, începem! Veniţi după mine, vă rog, se adresă apoi copiilor, care începură să
tropăie, ascultători, în urma făpturii strălucitoare.
Şi cum mergeau aşa ascultători, animalele de aur întorceau capul după ei. Ba, răzbăteau şi frînturi din
vorbele pe care şi le şopteau unele altora, cînd treceau ei.
—Cine—i ăsta ? zicea un Taur înstelat, încetînd un moment să mai bătătorească pulberea de stele, ca să
se uite la ei.
Un Leu se întoarse spre Taur şi îi şopti ceva la ureche. Ei nu prinseră decît cuvintele „Banks" şi
„seară liberă", mai mult nu putură auzi.
Acuma pe toate scaunele, de pe toate rândurile, stătea cîte o figură strălucitoare, înstelată. Numai trei
scaune rămăseseră neocupate şi Orion îi conduse pe copii într—acolo.
—Aici sînt locurile voastre. Le—am reţinut pentru voi. Tocmai sub Loja Regală. O să vedeţi foarte bine
de aici. Ia! Chiar acuma începe !
Întorcînd capul, Jane şi Michael văzură că arena era goală. Animalele ieşiseră repede, în timpul cît se
aşezaseră ei la locurile lor.
Copiii se descheiară la pardesie şi se aplecară înainte, nerăbdători.
De undeva se auzea o fanfară de trompete. O melodie răzbătea din cort şi o dată cu muzica se auzea și
un nechezat subţire, dulce.
—Cometele ! zise Orion, asezîndu—se și el lîngă Michael.
La intrare apăru, înclinîndu—se, un cap sălbatic, apoi intrară în arenă, galopînd una după alta, nouă
Comete, cu cozile împletite cu aur şi cu pene de argint pe cap.
Deodată muzica se transformă într—o larmă puternică şi dintr—o singură mişcare Cometele căzură în
genunchi şi îşi înclinară capul. O adiere caldă străbătu arena.
—Ce cald se face ! exclamă Jane.
—Sst! Vine ! spuse Orion.
—Cine ? şopti Michael.
—Şeful arenei! răspunse Orion, arătînd spre intrare.
Acolo lucea o lumină, care se făcea din ce în ce mai puternică, întunecînd lumina Constelaţiilor.
—Uite—l! spuse Orion, cu un glas neobişnuit de smerit.
Pe cînd spunea asta, apăru de după cortină o figură enormă de aur, cu faţa mare, radioasă, cu bucle
strălucitoare în jurul capului. O dată cu aceasta, p dogoare puternică învălui arena, împrăştiindu—se în
cercuri din ce în ce mai largi, pînă ce îi împresură şi pe Jane, şi pe Michael, şi pe Orion. Căldura îi făcea
pe copii somnoroşi şi abia dîndu—şi seama ce fac, aţipiră cu capul pe pardesie.
Orion sări în picioare, ridicînd mîna dreaptă deasupra capului.
—Trăiască Soarele, trăiască! strigă el, iar stelele de pe toate şirurile de scaune strigară şi ele, ca un ecou:
—Trăiască!
Soarele aruncă o privire în jurul arenei mari, cu cortul întunecat, şi ca răspuns la salut, azvîrli de trei
ori în sus biciul lui lung de aur. Şi cum se învîrtea şfichiul biciului în aer, se auzi o trosnitură scurtă, dar
puternică. Pe dată Cometele săriră în sus şi se repeziră spre ieşire, ţinîndu—şi sus şi drept capetele
împodobite cu pene, pe cînd cozile lor vărgate se legănau sălbatic.
—Sîntem iarăşi aici, sîntem iarăşi aici! se auzea strigînd o voce puternică, răguşită.
După aceea se repezi în arenă o arătare comică, cu gura mare, roşie, cu faţa vopsită cu argint şi cu o
dantelă mare de argint în jurul gîtului.
—Este Saturn, Clovnul, le şopti Orion copiilor, cu mîna la gură.
—Cînd nu este Usa Usă ? îi întrebă Clovnul pe spectatori, răsturnîndu—se cu capul în jos şi
sprijinindu—se într—o singură mînă.
—Cînd este întredeschisă, răspunseră Jane şi Michael cu glas tare.
Pe chipul Clovnului se zugrăvi o expresie de dezamăgire.

—A! ştiaţi! spuse el cu reproş. Asta nu—i frumos!
Soarele trosni din bici.
—Bine, bine! Atunci altceva. Pentru ce trece găina drumul ? mai întrebă el, aşezîndu—se, cu o bufnitură,
pe pulberea de stele.
—Ca să se ducă pe partea cealaltă a străzii, răspunseră Jane şi Michael, amîndoi o dată.
Biciul se răsuci şi se înfăşură pe genunchii Clovnului.
—O ! să nu faci asta ! O să—l doară pe bietul Joe. Ia te uită la ei cum rîd ! Dar îi încui eu acuma.
Ascultaţi, zise Clovnul, făcînd un dublu salt mortal în aer. Ce fel de gem a cerut Puiul, cînd a ieşit din ou?
Ia spuneţi—mi voi mie!
—Mar—me—ladă !3 urlară Michael și Jane.
—Hai, cară—te ! strigă Soarele, înfăşurînd biciul pe după umerii Clovnului.
Acesta ocoli arena cu capul în jos, strigînd :
—Săracul Joe ! Iar a scrîntit—o! îi ştiau toate glumele, bietul de el. O, mă rog de iertare, domniţă,
iertaţi—mă, se întrerupse el deodată, căci făcînd un salt mortal, se izbise de Pegas, Calul—înaripat, care
tocmai intrase, purtînd în spinare o figură strălucitoare, împodobită cu paiete de aur.
—Este Venus, Luceafărul de seară, explică Orion.
Jane şi Michael, cu răsuflarea tăiată, se uitau la chipul înstelat, care ocoli călare de mai multe ori
arena, înclinîndu—se de fiecare dată cînd trecea prin faţa Soarelui. Deodată acesta, tăindu—i drumul,
ridică în sus un cerc mare, înfăşurat într—o hîrtie subţire de aur. Venus se legănă un moment în vîrful
picioarelor.
—Hop ! strigară Jane şi Michael, iar stelele spectatoare răspunseră ca un ecou:
—Ura!
—Lăsaţi—mă să încerc şi eu, se rugă Clovnul. Lăsaţi—l pe bietul Joe să facă o glumă, una mică, să rîdă
și curcile !
Dar Venus dădu doar din cap şi ieşi rîzînd din arenă. Abia dispăruse, şi veniră Cei Trei Iezi, sărind în
două picioare. Iezii păreau cam sfioşi şi se înclinară cam stângaci în faţa Soarelui, apoi rămaseră în faţa
lui şi, sprijinindu—se pe picioarele dinapoi, începură să cînte cu un glas subţire, plăcut, cîntecul următor:
Coame şi copite,
Copite şi coarne.
Noapte după noapte
Se—aud şoapte:
S—au născut Trei Iezi,
Mici şi cucuieţi,
Toţi cu nasuri sclipitoare,
Toți cu cozi strălucitoare.
Negru şi albastru,
Cerul ca un astru
Lumina în seara,
Cînd au urcat scara,
Iezii noştri cucuieţi,
Toți cu cozi strălucitoare.
Veseli şi strălucitori,
Albi ca—n zi de mai, în zori,
Mari, frumoşi şi cucuieţi,
Vor bea lapte Cei Trei Iezi,
Trecînd munte, apoi vale,
Pîn' la a Laptelui Cale.
3 Un arbore din America, ale cărui fructe au forma unui ou.


Toți cu cozi strălucitoare,
Coarne şi copite,
Copite şi coarne.
Toată noaptea, cît de mare,
Pîn' răsare mîndrul soare,
Iezii—n pajiştea—nstelată
Pasc din iarba parfumată,
Toți cu cozi stră—lu—ci—toa—re!
Ultimul vers îl prelungiră printr—un behăit prelung, apoi ieşiră din arenă în pas de dans.
—Acuma ce mai urmează ? întrebă Michael, dar nu fu nevoie să—i răspundă Orion, căci Balaurul îşi şi
făcuse intrarea în arenă, cu nările fumegînde și răscolind pulberea de stele cu cele două cozi înotătoare
ale lui.
După el veniră Castor şi Pollux, aducînd cu ei un glob mare, alb, strălucitor, pe care era un desen vag,
cu munţi şi cu rîuri.
—Parc—ar fi Luna ! zise Jane.
—Chiar este Luna ! îi spuse Orion. Balaurul stătea acuma pe picioarele de
dinapoi, iar Gemenii legănau Luna pe nasul lui. După ce se legănă aşa, încolo şi încoace, timp de un
minut, Luna rămase nemişcată, iar Balaurul începu să danseze, învîrtindu—se o dată, de două ori, de trei
ori, cu mişcări regulate, făcute cu multă băgare de seamă.
—Ajunge! zise Soarele, trosnind din bici, Balaurul, scuturînd din cap cu un suspin de
şurare, azvîrli Luna de—a curmezişul arenei. Cu un zgomot înfundat, Luna ateriza drept braţele lui
Michael.
—Doamne, zise el speriat. Ce să fac cu ea ?
—Fă ce vrei, zise Orion. Credeam că vroiai s—o ai.
Pe dată Michael îşi aduse aminte de discuţia din seara aceea cu Mary Poppins. El ceruse Luna de pe
cer şi acuma, cînd o căpătase, nu ştia ce să facă cu ea. Ce prost fusese î
Dar nu mai avu timp să se necăjească, fiindcă Soarele plesnise iarăşi din bici. Michael puse Luna pe
genunchi, o cuprinse cu braţele şi îşi îndreptă iar privirile spre arenă.
—Cît fac doi şi cu trei ? îl întrebă Soarele pe Balaur.
Cele două cozi izbiră de cinci ori în pulberea de stele.
—Dar şase şi cu patru ?
Balaurul se gîndi puţin. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă — şi cozile se opriră.
—Greşit! zise Soarele. Foarte rău. N—ai să capeţi de mîncare în seara asta.
Auzind aceasta, Balaurul izbucni în plîns şi fugi din arenă, sughiţînd.
Vai, vai, vai Şi of, of, o f !

Bu—bu—bu Sihî—hî—hî!
plîngea el cu amar.
Vreau o fată cu—ochi de stele,

Mari, frumoşi, ca de mărgele.
Buclele—i, blonde comete,
Privirea să ți—o îmbete.
Vreau o fată, vreau chiar două,
Să mănînc și să beau rouă.
Vreau o fată de—mpărat,
Căci sînt mort de nemîncat!
Bu—bu—bu şi bu—bu—bu!
—Și oare n—or să—i dea nici măcar o fetiță mică ? zise Michael, cuprins de milă.
—Sst! făcu Orion, în clipa cînd intra în arenă o făptură care te orbea.
Cînd norul de pulbere de stele se risipi, copiii se traseră înapoi, speriaţi. Era Leul, care urla furios.
Michael se lipi mai tare de Jane.
Leul se mişca încet, tîrîş, pînă ce ajunse la Soare. Limba lui lungă, care îi spînzura din gură, se
bălăbănea ameninţător. Dar Soarele rîdea şi, ridicînd piciorul, îi trase Leului una, în nasul lui de aur.
Fiara înstelată sări în sus, cu un răget de parcă ar fi fost opărită.
Biciul Soarelui se roti feroce în aer. încet, fără voie, mîrîind din gîtlej, Leul se ridică pe picioarele de
dinapoi. Soarele îi aruncă o coardă şi Leul, apucînd—o cu labele de dinainte, începu să cînte:
Eu sînt Leul cel mai Mare,

Și lucesc ca mîndrul Soare.
Dacă vreţi să mă găsiţi,
La Orion, vă rog poftiţi,
Cel cu frumoase palate.
Cînd nopţile sînt înstelate,
Eu, Frumosul, radiez
Și tot Cerul luminez,
Ca și mîndrul nostru Soare,
Elegant sînt — Leul—Mare.
Cînd termină de cîntat, începu să sară coarda în jurul arenei, rostogolindu—şi ochii şi urlînd
înfiorător.
—Fugi, Leule, acuma este rîndul nostru, se auzi deodată un mormăit în spatele cortinei.
—Vino, pisică uriaşă! adăugă un glas ascuţit.
Leul lăsă jos frînghia şi se repezi răcnind la cortină, dar cele două fiinţe care intrară se dădură cu
prudenţă la o parte, aşa încît Leul nu le putu ajunge.
—Ursa—Mare și Ursa—Mică4, zise Orion.
Cele două Urse intrară în arenă, ridicînd labele şi făcînd paşi de dans, în sunetul domol al muzicii.
Dădură astfel ocol arenei, cu o înfăţişare foarte serioasă şi solemnă, iar cînd terminară dansul, făcură o
reverenţă stîngace către public şi începură să recite :
—Eu sînt Mare,

Spuse prima Ursă, tare.
Mare și Posacă sînt,
Să mă credeţi pe cuvînt.
—Vorbăreaţă sînt și Mică,
Spuse—a doua, fără frică.

Constelaţii dragi, fiţi bune,
4 Ursa—Mare şi Ursa—Mică, Ursa—Posacă şi Ursa—Vorbăreaţă, alte denumiri pentru Carul—Mare şi Carul—Mic.

Dați—ne miere și—alune,

Prăjituri, s—avem provizii,
Că ne—omoară asteroizii.
Acuma Ursa—Mare şi Ursa—Mică începură să se bîlbîie şi să se poticnească, uitîndu—se
nedumerite una la alta.
—Nu—ți mai aduci aminte ce urmează ? mormăi Ursa—Posacă, cu laba la gură.
—Nu, nu—mi aduc aminte.
Ursa—Vorbăreaţă clătină din cap, uitîndu—se neliniştită la pulberea de stele de pe jos, ca şi cum ar fi
crezut că vorbele care îi lipseau puteau fi acolo.
Dar în acest moment Dublicul salvă situaţia. O ploaie de faguri de miere se abătu în arenă,
rostogolindu—se peste urechile celor două Urse. Ursa—Posacă şi Ursa—Vorbăreaţă se opriră foarte
uşurate şi începură să le adune.
—Bun ! mormăi Ursa—Mare, băgîndu—şi botul într—un fagure.
—Minunat! rosti şi Ursa—Mică, încercînd altul.
Apoi, cu boturile şiroind de miere, se închinară amîndouă, solemn, în fata Soarelui și ieşiră.
Soarele le făcu semn cu mîna, în timp ce în cort răsuna o muzică triumfală.
—Este semnalul pentru parada cea mare, zise Orion şi în acelaşi timp intrară în arenă, în pas de dans,
Castor şi Pollux, cu toate celelalte Constelaţii în urma lor.
Ursele veniră şi ele înapoi, ţopăind stîngaci. Intră şi Leul, care încă răgea şi respira zgomotos.
Trecu repede şi o Lebădă, cîntînd un cîntec limpede, măreţ.
—Este Cîntecul Lebedei, zise Orion. După Lebădă, veni Peştele de Aur, trăgînd după el, cu o frînghie de
argint, pe Cei Trei Iezi. Urma Balaurul, care continua să suspine amar. Apoi se auzi un zgomot puternic,
înspăimîntător, mai puternic decît muzica. Erau mugetele Taurului, care se repezise în arenă şi încerca
să—l arunce din spinare pe Saturn—Clovnul. Toate făpturile acestea veneau una după alta,
repezindu—se să—şi ocupe locul.
Arena era acuma o grămadă de coarne, copite, coame şi cozi de aur.
—Şi cu asta se termină? întrebă Jane în șoaptă.
—Aproape, răspunse Orion. În noaptea asta se termină devreme, căci la zece şi jumătate ea trebuie să fie
acasă.
—Cine ea? întrebară copii, într—un glas, dar Orion nu—i auzi.
El se ridicase în picioare şi făcea cu mîna.
—Hai, vino ! Repede ! Lungeşte pasul! striga el.
Întră Venus, călare pe Calul ei înaripat, urmată de Şarpele înstelat care, cu coada vîrîtă în gură, se
rostogolea ca un cerc în jurul arenei.
La urmă de tot veniră Cometele, intrînd cu ifose printre perdele şi legănîndu—şi cozile inelate.
Muzica era acuma mai puternică şi mai sălbatică. O dîră aurie se ridica din pulberea de stele, cînd
Constelaţiile, mormăind, cîntînd, strigînd şi mugind, formară o horă, lăsînd la mijloc un loc gol pentru
Soare, ca şi cum n—ar fi îndrăznit să stea prea aproape de dînsul.
Soarele, tinînd în braţe biciul înfăşurat, îi domina pe toţi. Pe măsură ce animalele treceau, cu capul
plecat, prin faţa lui, el le făcea cîte un semn uşor. Apoi Jane şi Michael văzură cum se ridica din arenă o
boare strălucitoare, care după ce făcu ocolul publicului de Stele, se îndreptă spre Loja Regală. Cînd
razele acestei adieri căzură asupra lor, copiii simţiră cum li se făcea din ce în ce mai cald, apoi tresăriră,
uimiţi, cînd îl văzură pe Soare ridicînd biciul şi făcînd un semn cu capul spre ei.
Cînd Soarele răsuci biciul o dată, toate Stelele şi Constelaţiile începură să se învîrtească, fiecare pe
pista ei. Apoi, dintr—o singură mişcare, făcură, toate, o plecăciune.
—Oare se poate să se încline în faţa noastră ? şopti Michael, strîngînd mai tare Luna.
În spatele lor se auzi deodată un rîset pe care ei îl cunoşteau prea bine şi întoarseră repede capul. În
Loja Regală stătea, singură, o persoană foarte cunoscută, cu pălărie de paie, cu pardesiu albastru și cu un
colier de aur la gît.
—Trăiască Mary Poppins ! izbucniră glasurile mulţimii din Arena Circului.
Jane şi Michael schimbară o privire. Vasăzică aici îşi petrecea Mary Poppins seara ei liberă ! Nu le
venea să—şi creadă ochilor şi totuşi era Mary Poppins, în carne şi oase, cu privirea ei trufaşă.
—Trăiască! răsunară încă o dată strigătele.
Mary Poppins ridică mîna în semn de salut, apoi coborî din lojă, păşind corect, cu un aer important. Ea
nu păru deloc surprinsă văându—i pe Jane şi pe Michael, dar pufni pe nări cînd trecu pe lîngă ei.
—De cîte ori v—am spus că nu—i frumos să vă holbaţi la oameni ? le spuse ea copiilor, vorbindu—le
peste capul lui Orion, după care trecu pe lîngă ei şi se duse în arenă.
Ursa—Mare ridică frînghia de aur. Constelaţiile se traseră la o parte, iar Soarele făcu un pas înainte şi
începu să vorbească, cu un glas fierbinte, plin de dulceaţă.
—Mary Poppins, scumpa mea, fii binevenită !
Mary Poppins căzu în genunchi, cu o plecăciune adîncă.
—Planetele te salută, iar Constelaţiile ti se închină. Ridică—te, copila mea !
Ea se ridică, plecîndu—şi cu respect capul în fata lui.
—Pentru dumneata, Mary Poppins, s—au adunat Stelele în cortul albastru întunecat, continuă Soarele,
pentru dumneata au renunţat în seara asta să lumineze lumea. Sper, deci, că ești mulţumită de seara
dumitale liberă !
—Niciodată n—am avut o seară mai frumoasă decît asta. Niciodată ! zise Mary Poppins, ridicînd capul,
surîzătoare.
—Scump copil! mai zise Soarele, aplecîndu—se spre ea. Dar se înnoptează şi trebuie să fii acasă la zece
şi jumătate. De aceea, înainte de plecare, să dansăm cu toţii, în cinstea vremurilor trecute, Dansul Cerului
care se învîrteşte.
—Daţi—vă jos, spuse Orion, împingîndu—i uşor pe copii, care stăteau uluiţi.
Coborîră pe scări, împleticindu—se şi aproape căzură în arena acoperită cu pulbere de stele.
—Unde vă este buna—cuviință, dacă—mi dați voie să vă întreb ? îi şuieră lui Jane la ureche vocea
binecunoscută.
—Dar ce trebuie să fac ? se bîlbîi Jane. Mary Poppins o privi furioasă şi îi arătă Soarele.
Jane înţelese numaidecît, îl apucă pe Michael de braţ şi îngenunche, trăgîndu—l şi pe el la pămînt.
Dogoarea Soarelui îi învălui cu o dulceaţă fierbinte.
—Ridicaţi—vă, copii, zise Soarele, cu bunătate. Sînteţi cît se poate de bineveniţi. Eu vă cunosc. V—am
privit de sus de multe ori, în zilele de vară.
Ridicîndu—se în picioare, Jane făcu un pas spre Soare, dar el, cu biciul în mînă, îi făcu semn să stea pe
loc.
—Nu mă atinge, Copil al Pămîntului, o preveni el, făcîndu—i semn cu mîna să se tragă și mai înapoi.
Viaţa este dulce şi nici un om nu se poate apropia de Soare. Nu mă atinge !
—Dar ești chiar Soarele ? întrebă Michael, făcînd ochii mari.
Soarele făcu un semn cu mîna.
—O, Stele, şi voi, Constelaţii, zise el, spuneţi cine sînt eu. Băiatul ăsta vrea să ştie.
—Eşti Lordul Stelelor, o, Soare ! răspunseră o mie de glasuri de Stele.
— Este Regele Sudului şi al Nordului, stăpînul Răsăritului şi al Apusului, strigă Orion. Se mişcă de
jur—împrejurul lumii şi Polii se topesc în măreţia lui. Este Soarele cu adevărat, care scoate frunze din
seminţe şi acoperă cîmpul cu bunătăţi.
Soarele zîmbi către Michael.
—Acuma crezi ?
Michael făcu semn din cap că da.
—Dacă—i așa, muzica! Iar voi, Constelațiilor, alegeţi—vă partenerii.
Soarele plesni din bici, şi muzica începu iar, o muzică de dans, uşoară și veselă. Michael bătea tactul
cu piciorul şi în acelaşi timp strîngea Luna în braţe. Dar se vede că o strînse puţin prea tare, căci deodată
se auzi o trosnitură puternică şi Luna începu să se micşoreze.
—Vai, vai! Vedeţi ce s—a întîmplat! strigă el, gata să izbucnească în plîns.
Luna se făcea tot mai mică, pînă cînd ajunse cît o băşică de săpun, apoi nu mai fu decît un sîmbure de
lumină strălucitore, iar după asta, Michael nu mai rămăsese în mîini decît cu aer.
—Nu se poate să fi fost Luna adevărată, nu—i așa ? zise el.
Jane se uită întrebătoare la Soare, prin pînza subţire de pulbere de stele. Soarele îşi dădu pe spate
capul lui de flăcări şi îi zîmbi binevoitor.
— Ce este și ce nu este adevărat ? Poți să—mi răspunzi la întrebarea asta, sau eu ţie ? Poate că n—o să
știm niciodată mai mult decît că, dacă te gîndeşti la un lucru, asta îl face să fie adevărat. Așa că, dacă
Michael crede c—a avut în braţe chiar Luna, înseamnă c—a avut—o cu adevărat.
—Atunci este adevărat că sîntem în noaptea asta aici ? zise Jane plină de mirare. Sau numai credem că
sîntem ?
Soarele zîmbi iarăşi, dar cu tristeţe.
—Copilă, zise el, nu cerceta mai mult! De la începutul lumii toţi oamenii pun aceeaşi întrebare. Şi nici
eu, care sînt Lordul Cerului, nu ştiu ce să răspund. Numai un lucru ştiu sigur : că este Seara ei Liberă, că
în ochii voştri strălucesc Constelaţiile şi că toate sînt adevărate, dacă voi credeţi că sînt...
—Jane, Michael! Haideţi, veniţi să dansaţi cu noi! strigară Gemenii.

Jane uită de întrebare; săriră toţi patru în arenă, în ritm cu melodia cerească. Dar abia ajunse la
jumătatea rondului, că se împiedică deodată şi nu mai putu face nici o mişcare.
—Michael! Uite, uite! Uite că dansează cu el! Michael îi urmări privirile şi rămase şi el cu
ochii mari deschişi, nemişcat, pe picioarele lui scurte şi groase.
Mary Poppins dansa cu Soarele. Dar nu aşa cum dansa el cu Jane şi cu Gemenii, cu pieptul şi cu
picioarele lipite unii de alţii. Mary Poppins şi Soarele nu veneau niciodată în atingere unul cu altul, ci
dansau unul în faţa celuilalt, cu braţele întinse în lături, respectînd întru totul ritmul, cu toate că era atîta
distantă între ei.
În jurul lor se învîrteau în pas de dans Constelaţiile, Venus cu braţele petrecute pe după gîtul lui
Pegas, Taurul şi Leul mînă în mînă, iar Cei Trei Iezi sărind, gălăgioşi, în două picioare. Copiii priveau
din mijlocul pulberii de stele, dar mişcarea strălucitoare îi orbea.
Deodată, dansul începu să se înmoaie şi muzica se stinse. Soarele şi Mary Poppins rămaseră —
amîndoi deodată, dar fiecare separat — nemişcaţi. în acelaşi timp, toate animalele se opriră din dans şi
rămaseră în aşteptare, fiecare la locul lui. Liniştea în arenă era deplină, cînd Soarele începu să vorbească:
—Dragi Stele şi Constelaţii, zise el liniştit, a sosit timpul să vă duceţi înapoi la locurile voastre de pe cer.
Iar cei trei oaspeţi pămînteni să meargă acasă, la culcare. Noapte bună, Mary Poppins! Nu—ţi spun adio,
căci o să ne mai întîlnim noi. Dar, deocamdată, drum bun, drum bun!
Cu o largă şi graţioasă mişcare din cap, Soarele se aplecă peste spaţiul care îl despărţea de Mary
Poppins şi, cu mare solemnitate, atent, uşor, dulce, îi atinse obrajii cu buzele.
—Ah ! exclamară Constelaţiile cu invidie. A sărutat—o ! A sărutat—o !
Cînd primi sărutul, Mary Poppins duse repede mîna la obraz, ca să se apere, ca şi cum sărutul ar fi
ars—o. O clipă i se zugrăvi pe figură o expresie de durere, apoi cu un surîs, îşi ridică încet capul către
Soare.
—Drum bun ! zise ea, cu o voce atît de dulce, cum Jane şi Michael n—o mai auziseră vorbind niciodată.
—Plecaţi! strigă Soarele, întinzînd biciul şi Constelaţiile, ascultătoare, începură să iasă repede din arenă.
Castor şi Pollux îşi împreunară mîinile în jurul copiilor, pentru a—i proteja, ca să nu—i răstoarne
Ursa—Mare cînd trecu pe lîngă ei sau să nu—i atingă Taurul cu coarnele sau să nu le facă vreun rău
Leul.
Dar zgomotele de pe arenă răsunau din ce ce mai slab în urechile lui Jane şi ale lui Michael. Ei
simţeau cum li se lasă capul într—o parte şi cum le cade, greoi, pe umeri. Alte braţe îi cuprindeau acuma
şi auziră, ca prin vis, glasul lui Venus, spunînd :
—Dați—mi—i mie ! Eu sînt Steaua—Păzitoare a caselor. Eu duc mielul la stînă şi copilul la mama lui.
Copiii se lăsară în voia braţelor ei care—i legănau, se clătinau și ei uşor împreună cu ea, aşa cum se
clatină o barcă pe valuri.
Încolo şi încoace, încolo şi încoace.
Dar o lumină ţîşni deodată prin faţa ochilor lor. Să fi fost oare Balaurul care trecea ca un fulger, sau
lămpiţa de noapte, care îşi revărsa lumina asupra lor ?
Încolo și încoace, încolo și încoace.
Amîndoi se cuibăreau acuma într—o căldură blîndă, plăcută. Să fi fost oare dogoarea Soarelui care îi
învăluia ? Sau plapuma din pat ?
—Eu cred că este Soarele, se gîndi Jane, în vis.
—Eu cred că este plapuma, se gîndi Michael.
Şi din depărtare, ca prin vis, ca o răsuflare, o voce rostea, abia auzit:
—Este ceea ce credeţi voi că este. Drum bun... Drum bun...
Michael se deşteptă, brusc. îşi adusese deodată aminte de ceva.
—Unde mi—e pardesiul ? Pardesiul! L—am lăsat sub Loja Regală !
Deschizînd ochii, văzu raţa pictată pe tăblia patului, văzu căminul cu ceasul şi cu Vasul Royal
Doulton şi borcanul de gem, plin cu frunze verzi. Şi mai văzu şi pardesiul, atîrnînd la locul lui obişnuit
din cuier, cu pălăria alături.
—Dar unde sînt Stelele ? zise el, ridicîndu—se în pat şi uitîndu—se în jurul lui. Vreau Stelele şi
Constelaţiile !
—Zău? zise Mary Poppins, intrînd în cameră, îmbrăcată cu şorţ curat.
Înfăţişarea ei era aspră, dură.
—Numai atîta vrei ? Mă mir că nu ceri şi Luna !
—Am cerut—o ! îi aduse el aminte cu reproş. Şi am şi căpătat—o! Dar am strîns—o prea tare şi s—a
spart!
—S—a spart!
—Da, s—a spart!
—Prostii! zise ea, întinzîndu—i halatul de casă.
—S—a şi făcut dimineaţă ? exclamă Jane, tîndu—se în jurul camerei, foarte mirată văzînd că se afla în
pat. Cum de ne—am întors acasă ? Tocmai dansam cu cele două stele gemene, Castor şi Pollux.
—Voi, cu stelele voastre ! zise Mary Poppins îmbufnată, trăgînd cearşafurile de sub ei. Lasă că vă dau eu
vouă stele. Un—doi, jos din pat, vă rog! Am întîrziat.
—Cred că ai dansat prea mult astă noapte, zise Michael, dîndu—se jos din pat, fără nici un chef.
—Am dansat ? Hm! Ce poftă de dans să mai ai, cînd trebuie să îngrijeşti de cinci copii, cei mai răi din
toată lumea ? zise Mary Poppins, pufnind pe nări.
Părea prost dispusă, ca şi cum n—ar fi dormit destul.
—Păi n—ai dansat aseară, în seara dumitale liberă ? zise Jane, aducîndu—şi aminte cum dansase Mary
Poppins cu Soarele, în mijlocul arenei cu pulbere de stele.
Mary Poppins făcu ochii mari.
—Sper că am ceva mai bun de făcut în seara mea liberă decît să mă învîrtesc de jur împrejur ca un titirez,
zise ea, înălţîndu—şi trupul cu trufie.

—Dar te—am văzut! zise Jane. Sus, pe cer. Ai sărit repede din Loja Regală şi te—ai dus să dansezi în
arenă.
Şi ea şi Michael se uitau, ţinîndu—şi răsuflarea, la Mary Poppins, care se făcuse roşie la fată de furie.
—Se vede c—ai avut un fel de vis, zise ea, scurt. Cine—a mai pomenit ca eu, o persoană bine, să sar
din...
—Dar am avut şi eu acelaşi vis, o întrerupse Michael, şi a fost un vis frumos. Te—am văzut și eu și Jane!
—Cum ? Ați văzut c—am sărit ?
—Da ! Și—ai dansat.
—În cer ? zise ea tremurînd de furie, şi se apropie de el cu o expresie întunecată, îngrozitoare. Dacă mai
aud o vorbă, adăugă apoi ameninţătoare, numai o vorbă, o să te pomeneşti că dansezi tu, la colţ. Aşa că,
te previn!
Michael îşi întoarse repede privirile în altă parte, iar Mary Poppins străbătu iute odaia, ca să—i scoale
pe Gemeni. Ai fi zis că şi şorţul pocnea de furie.
Jane stătea pe marginea patului, uitîndu—se țintă la Mary Poppins, care se aplecase peste culcuşul
Gemenilor. Michael îşi puse încet papucii, apoi oftă.
—Se vede că totuşi am visat, zise el cu părere de rău. Mi—ar fi plăcut să fi fost adevărat.
—Ba a fost adevărat, zise Jane, şoptind cu grijă şi continuînd să se uite ţintă la Mary Poppins.
—De unde ştii ? Eşti sigură ?
—Uite ! zise ea, arătînd spre Mary Poppins, care stătea cu capul aplecat peste patul Barbarei. Uită—te la
faţa ei, îi mai şopti ea la ureche.
Michael se uită cercetător la Mary Poppins, care era aşa cum o știa: cu părul negru prins cu agrafe
după urechi, cu ochii albaştri, ca ai unei păpuşi, cu nasul cîrn, cu obrajii roşii, strălucitori.
—Nu văd nimic..., începu el, dar se întrerupse pe loc, căci cînd Mary Poppins întoarse capul, văzu şi el
ceea ce văzuse şi Jane.
Chiar în mijlocul obrazului era un semn mic, strălucitor, arzător. Uitîndu—se mai bine, Michael văzu
că forma era curioasă : rotundă, cu marginile crestate, ca nişte raze de foc, parcă ar fi fost un soare foarte
mic.
—Vezi ? zise Jane încet. În locul acela a sărutat—o.
Michael dădu din cap — o dată, de două ori, de trei ori.
—Da, zise el apoi, uitîndu—se nemişcat la Mary Poppins. Văd... Văd...
8.BALOANE, BALOANE
—Mary Poppins, zise într—o dimineață doamna Banks, intrînd repede în odaia copiilor, oare o să ai
timp să—mi cumperi ceva ?
Și zîmbi uşor, un zîmbet nervos, ca și cum ar fi fost nesigură de răspunsul lui Mary Poppins.
Mary Poppins întoarse capul de la foc, unde usca scutecele lui Annabel.
—Da, răspunse ea, dar cu un ton nu prea încurajator.
—Înţeleg..., zise doamna Banks, părînd şi mai nervoasă decît înainte.
—Sau s—ar putea să nu pot, continuă Mary Poppins, scuturînd o jachetă de lînă, pe care o atîrnă apoi pe
bara din faţa căminului.
—Bine, în caz c—ai să ai timp, uite lista şi o Hîrtie de o Liră. Dacă mai rămîn bani, poţi să—i cheltuieşti.
Doamna Banks puse Hîrtia de o Liră pe scrin.
Mary Poppins nu zise nimic, ci numai pufni pe nări.
—Oh! zise doamna Banks, aducîndu—și deodată aminte de ceva. Gemenii trebuie să meargă pe jos,
Mary Poppins. Robertson Ay s—a aşezat azi dimineaţă pe căruţ, confundîndu—l cu un fotoliu, aşa că
trebuie să—l dăm la reparat. Poţi să te descurci fără căruţ, s—o duci pe Annabel în braţe ?
Mary Poppins deschise gura, apoi o închise la loc, cu un pocnet.
—Eu pot să mă descurc oricum, răspunse ea înțepată, chiar și în situatii mai grele, dacă vreau.
—Ştiu ! ştiu ! zise doamna Banks, pornind spre uşă. Eşti o Comoară, o adevărată Comoară — o
adevărată, minunată şi totodată corespunzătoare Co...
Şi glasul i se pierdu în depărtare, pe cînd cobora scările.
—Și totuşi... și totuşi... uneori aș dori să nu fie chiar aşa! spuse doamna Banks, ceva mai tîrziu, pe cînd
ştergea praful din salon, adresîndu—se portretului străbunicii ei. Mă face să mă simt mică şi proastă,
parc—aş fi o fetiţă. Şi doar nu sînt, îşi mai zise ea, clătinînd din cap și ştergînd o urmă de praf de pe Vaca
de porţelan de pe cămin. Sînt o persoană foarte importantă, mamă a cinci copii. Ea uită asta !
Continuîndu—şi treaba, se gîndea la cîte ar fi vrut să—i spună lui Mary Poppins, ştiind totodată
foarte bine că nu va îndrăzni să i le spună niciodată.
Mary Poppins puse în poşetă lista şi banii, într—o clipă îşi fixă pălăria cu acul de pălărie şi ieşi repede
din casă, cu Annabel în braţe. Jane şi Michael mergeau cît puteau de repede în urma ei, ţinînd fiecare de
mînă pe cîte unul din cei doi Gemeni.
—Mai repede, vă rog, le spuse ea, întorcînd capul spre ei cu o privire aspră.
Copiii grăbiră paşii, tîrşîindu—şi picioarele pe trotuar şi trăgîndu—i după ei pe bieţii Gemeni, fără
să—şi dea seama că aproape smulgeau din încheietură mîna lui John și a Barbarei. Se gîndeau numai
cum să se ţină după Mary Poppins şi ce o să facă ea cu banii care or să—i rămînă.
—Două pachete de luminări, două kilograme de orez, un kilogram şi jumătate de zahăr nerafinat şi şase
pachete de brînză; două cutii cu supă de tomate şi o măturică pentru cămin; apoi o pereche de mănuşi
pentru făcut curat în casă, o jumătate de baton de ceară, o pungă de făină, o aprinzătoare de gaz, două
cutii de chibrituri, două conopide și două legături de revent.
Intrînd repede în prima prăvălie din spatele Parcului, Mary Poppins citi lista de la un capăt la altul.
Băcanul, un om gras, chel, cu respiraţia scurtă, luă comanda cît putu de repede.
—O pungă de mănuşi pentru casă, scrise el, morfolind capătul bont al creionului.
—Am spus de făină ! îl corectă, înţepată, Mary Poppins.
Băcanul se făcu roşu ca racul.
—O, scuzaţi! N—am făcut—o dinadins, vă asigur. Frumoasă zi, nu—i aşa ? Desigur. Am greşit. O
pungă de găină, adică nu... de făină.
După ce puse şi asta pe hîrtie, mai scrise : Două cutii de maturele pentru cămin...
—Două cutii de chibrituri! îl repezi iar Mary Poppins.
Băcanului îi tremura mîna pe foaia de hîrtie.
—Așa e. Probabil că e de vină creionul, că scrie tot timpul altceva decît ce trebuie. O să—mi cumpăr
altul. Chibrituri, bineînţeles. Şi ce—aţi mai spus ?
Ridicîndu—şi, nervos, privirile, el se uită iar la frîntura de creion pe care o avea în mînă.
Mary Poppins desfăcu lista şi o citi încă o dată, nerăbdătoare, cu glas mînios.
—Îmi pare rău, zise Băcanul, după ce ascultă pînă la sfîrşit, dar revent nu mai avem. Poate vreţi
corcoduşe ?
—În nici un caz. Daţi—mi un pachet de tapiocă.
—Nu tapiocă, Mary Poppins, nu. Am avut tapiocă săptămîna trecută, îi aduse aminte Michael.
Ea se uită la el, apoi la băcan şi după expresia ochilor ei, înţeleseră amîndoi că nu era nici o speranţă.
Băcanul, roşindu—se şi mai mult, se duse să aducă articolul cerut.
—N—o să—i mai rămînă bani, după cum văd, zise Jane, uitîndu—se la teancul de cumpărături
îngrămădite pe tejghea.
—Poate să mai rămînă pentru vreo 50 de grame de bomboane, asta—i tot, zise Michael bosumflat, cînd
Mary Poppins scoase Hîrtia de o Liră din portofel.
—Mulţumesc, zise ea, primind restul.
—Eu vă mulţumesc, zise Băcanul, politicos, rezemîndu—se cu mîinile de tejghea şi zîmbind într—un
chip pe care îl credea amabil, după care continuă:
—O să avem tot vreme bună, nu—i așa ?
Şi spuse asta cu multă siguranţă, ca şi cum el era cel care comanda vremea și care o făcuse frumoasă,
anume pentru Mary Poppins.
—Noi dorim să plouă! răspunse Mary Poppins, închizîndu—și cu zgomot poșeta.
—Aveţi dreptate, zise Băcanul repede, ca să nu o ofenseze. Ploaia este totdeauna plăcută.
—Ba nu—i niciodată plăcută! ripostă Mary Poppins, aşezînd—o pe Annabel într—o poziţie mai
comodă.
Băcanul făcu o mutră acră. Nimic din ce spunea ei nu era nimerit.
—Sper c—o să am plăcerea să mai veniţi să tîrguiţi de la noi, doamnă, observă el, deschizînd politicos
uşa.
—Bună ziua, zise Mary Poppins. Băcanul scoase un oftat.
—Vă rog, luaţi asta, le spuse copiilor, scotocind repede într—o cutie de lîngă uşă. N—am avut nici un
gînd rău, zău că nu. Am vrut numai să vă fiu agreabil.
Jane și Michael întinseră mîna. Băcanul strecură trei pătrăţele de ciocolată în mîna lui Michael și două
în a lui Jane.
—Cîte una pentru fiecare dintre voi, una pentru cei doi mici şi una pentru...
Şi făcu un semn spre Mary Poppins, care tocmai ieşea.
Copiii mulţumiră şi, molfăind ciocolata, alergară să o ajungă pe Mary Poppins.
—Ce mîncaţi ? întrebă ea, uitîndu—se la dîra neagră de la gura lui Michael.
—Ciocolată. Ne—a dat băcanul, cîte una la fiecare şi una pentru dumneata.
Şi îi întinse ultimul pătrăţel, care era foarte lipicios.
—Ce neruşinare din partea lui! zise Mary Poppins, dar luă ciocolata şi o mîncă din două înghiţituri, ca şi
cum, totuşi, îi făcea plăcere.
—Cît rest ţi—a dat ? întrebă Michael, îngrijorat.
—Atît cît trebuia.
Mary Poppins intră apoi la o Drogherie, de unde ieşi cu o bucată de săpun, un plasture de muştar şi un
tub de pastă de dinţi.
Jane şi Michael aşteptau la uşă cu Gemenii, oftînd din adînc.
Lira avea să dispară repede, ştiau ei.
—Abia dac—o să mai rămînă pentru un timbru și oricum, un timbru nu—i cine ştie ce interesant, zise
Jane.
—Acuma, la Cofetărie! spuse Mary Poppins, cercetîndu—şi lista, după care intră pe o ușă mohorîtă.
Uitîndu—se pe geam, copiii o văzură arătînd spre un teanc de Pricomigdale. Vînzătorul îi întinse o
pungă maro.
—A cumpărat cel puţin o duzină, zise Jane, supărată.
De obicei erau foarte bucuroşi cînd se cumpărau Pricomigdale, dar în ziua aceea ar fi dat orice să nu
existe pe lume prăjituri cu migdale.
—Acuma unde mai mergem ? întrebă Michael, sărind cînd pe un picior, cînd pe altul, nerăbdător să știe
dacă au mai rămas bani din Hîrtia de o Liră.
Era sigur că nu mai rămăseseră, totuşi spera.
—Acasă, zise Mary Poppins.
Copiii făcură o mutră plouată. Era clar că nu mai rămăsese nici un bănuţ, căci altfel l—ar fi cheltuit.
Mary Poppins puse punga cu prăjituri pe pieptul Anabelei şi păşi înainte cu aşa o mutră, încît ei nu
îndrăzniră să spună nimic. Ştiau că de data aceasta îi dezamăgise şi simţeau că nu i—o vor putea ierta.
—Dar drumul spre casă nu—i pe—aici! se plînse Michael, tîrîndu—şi picioarele în aşa fel, încît îşi freca
vîrfurile pantofilor de trotuar.
—Oare Parcul nu—i în drum spre casă, aş dori să stiu ? întrebă ea, uitîndu—se crunt la el.
—Ba da, dar...
—Sînt mai multe drumuri care traversează Parcul, nu numai unul, mai observă ea, făcînd un ocol
printr—un loc pe unde nu mai fuseseră niciodată.
Soarele ardea cu putere. Copacii înalţi îşi aplecau ramurile peste grilaj şi îşi foşneau frunzisul. Două
vrăbii se certau pe o cracă, pentru un fir de pai. O veveriţă mare sări pe balustrada de piatră şi apoi se
aşeză pe labele dinapoi, cerşind alune.
Dar în ziua aceea nimic din toate astea nu conta. Nimic nu—i interesa pe Jane şi pe Michael, care nu
se puteau gîndi decît la faptul că Mary Poppins cheltuise Hîrtia de o Liră pe lucruri neimportante şi nu
păstrase nimic.
Obosiţi şi dezamăgiţi, tropăiau în urma ei, spre ieşire.
Deasupra intrării — o intrare nouă, pe care copiii nu o mai văzuseră niciodată — era o boltă înaltă de
piatră, splendid împodobită cu un Leu şi un Inorog. Sub boltă stătea o femeie foarte bătrînă, cu faţa
cenuşie ca piatra, veştejită şi zbîrcită ca o coajă de nucă. Pe genunchii ei firavi ţinea o tavă, iar pe tavă —
ai fi zis că erau nişte fîsii colorate de cauciuc.
Deasupra capului bătrînei se clătinau, săltau şi dansau o grămadă de baloane strălucitoare, legate de
grilajul parcului.
—Baloane ! Baloane ! izbucni Jane şi, dînd drumul degetelor lipicioase ale lui John, se repezi la bătrînă.
Michael alergă după ea, lăsînd—o pe Barbara singură, pierdută în mijlocul trotuarului.
—Ei, scumpii mei puişori, alegeţi—l pe cel care vă place şi fără să vă grăbiţi, zise femeia cu o voce
spartă, bătrînească, apoi, aplecîndu—se spre ei, începu să mişte tava în faţa lor.
—Am venit numai să ne uităm, explică Jane, n—avem bani.
—Ei, asta—i! La ce foloseşte să te uiţi la un balon ? Balonul trebuie să—l pipăi, să—l ţii în mînă, să—l
cunoşti. Să vii numai să—l priveşti! La ce foloseşte asta ?
Femeia se legăna pe scaunul pe care şedea, iar vocea ei bătrînească tremura ca o flacără.
Jane şi Michael se uitau la ea neajutoraţi. Ştiau că e adevărat ce spune, dar ce puteau face?
—Cînd eram eu tînără, continuă ea, oamenii înţelegeau cu adevărat baloanele. Nu veneau numai să le
vadă. Le luau — da, le luau! Nu exista nici un copil care să iasă pe poartă fără un balon. Pe vremea aceea
n—ar fi insultat—o nimeni pe femeia cu baloane, oprindu—se numai să se uite şi apoi să treacă mai
departe.
Femeia îşi dădu capul pe spate şi îşi îndreptă privirile spre baloanele care se legănau deasupra ei.
—O, scumpele mele baloane, porumbiţele mele, nimeni nu vă mai înţelege, numai biata bătrînă vă mai
înţelege. Nu mai sînteţi la modă, nu mai trebuiţi nimănui!
—Ba vrem un balon! zise Michael apăsat. Dar nu avem bani, i—a cheltuit ea pe toţi...
—Cine„ea" ? răsună o voce chiar în spatele lui şi, cînd întoarse capul, Michael se făcu roşu ca racul.
—Voiam să spun că... î... dumneata... î... începu el, nervos.
—Te rog să vorbeşti politicos despre cei mai mari decît tine ! observă Mary Poppins, apoi, întinzînd
mîna peste umărul lui Michael, puse o monedă pe tava femeii.
Michael se uită încremenit la moneda care sclipea între baloanele moi, neumflate.
—Vasăzică tot au mai rămas ceva bani! zise Jane, regretînd că gîndise aşa de rău despre Mary Poppins.
Femeia cu baloane luă moneda şi o privi cîtăva vreme, cu ochi sclipitori.
—Luceşte, luceşte. Cap sau pajură! N—am mai văzut din astea de cînd eram fată tînără, zise ea, făcînd
un semn din cap către Mary Poppins. Vrei un balon, fetiţo ?
—Dacă eşti aşa de bună! zise Mary Poppins, cu o politeţe arogantă.
—Cîte anume, scumpa mea ?
—Patru.
Jane şi Michael, sărind în sus de bucurie, se întoarseră spre Mary Poppins şi o cuprinseră cu braţele.
—Adevărat, Mary Poppins? Cîte unul de fiecare ? Zău ?
—Sper că spun totdeauna ceea ce gîndesc, zise ea cu un glas afectat, plin de amor propriu.
Copiii se repeziră la tavă şi începură să sucească și să răsucească cutiile cu baloanele colorate.
Femeia îşi strecură moneda de argint într—un buzunar al hainei.
—Aici să stai, comoara mea, zise ea, lovind uşor buzunarul cu palma.
Apoi, cu mîinile înfrigurate, tremurătoare, începu s—ajute pe copii să răstoarne cutiile.
—Binişor, scumpii mei, îi preveni ea. Nu uitaţi că există baloane și baloane. Alegeţi fără să vă grăbiţi.
Mulţi copii au ales un balon greşit şi după aceea viaţa lor n—a mai fost aceeaşi ca înainte.
—Eu îl vreau pe ăsta! zise Michael, alegînd unul galben, cu buline roşii.
—Stai să—l umflu, ca să vezi dacă e chiar ăsta cel pe care îl vrei, zise femeia şi, luîndu—l din mîna lui
Michael, începu să—l umfle cu o forţă de uriaş.
Şi dintr—o dată, gata. Nici n—ai fi crezut că o fiinţă aşa de slabă putea să aibă atîta suflu în corpul ei.
Balonul galben, cu puncte roşii, stătea acuma umflat la capătul sforii.
—Dar ce—i asta ? zise deodată Michael, holbînd ochii. Pe balon este scris numele meu !
Într—adevăr, așa era. Semnele roşii erau litere, care se puteau silabisi, formînd două cuvinte:
„Michael Banks" !
—Ai văzut ? Ce ţi—am spus ? Nu te—ai grăbit şi l—ai ales pe cel pe care trebuia !
—Vezi dacă şi al meu e bun, zise Jane, întinzîndu—i femeii un balon albastru.
Femeia suflă într—însul şi numaidecît apărură pe globul albastru, scrise cu litere mari, albe, cuvintele:
„Jane—Caroline Banks."
—Ăsta este numele tău, iubito ? zise femeia cu baloane.
Jane dădu din cap că da, apoi îi luă din mînă balonul şi îl aruncă în sus. Femeia începu să rîdă, un rîs
subţire, spart, bătrînesc.
—Vreau şi eu ! Şi eu ! strigau John şi Barbara, începînd să scotocească printre baloane.
John luă unul roşu și cînd femeia îl umflă,
surîzînd, se puteau vedea bine cuvintele : John şi Barbara Banks — numai unul pentru amîndoi,
deoarece sînt Gemeni."
—Eu tot nu înţeleg, zise Jane. De unde—ai ştiut dumneata ? Doar nu ne—ai văzut niciodată pînă acuma.
—O, iubita mea, nu ţi—am spus că există baloane și baloane și că astea sînt extra—speciale ?
—Dar cine a sens numele nostru pe ele ? Dumneata ? zise Michael.
—Eu? spuse bătrîna rîzînd pe sub mustaţă. De unde ? Nici gînd.
—Atunci cine ?
—Întreabă—mă altceva, iubitule. Tot ce ştiu este că numele sînt scrise şi că nu există pe lumea asta decît
cîte un singur balon pentru fiecare. Trebuie numai să știe fiecare să și—l aleagă pe cel care este al lui.
—Este şi unul pentru Mary Poppins ? Femeia cu baloane îşi ridică capul şi se uită
la Mary Poppins cu un zîmbet ciudat.
—Să încerce, zise ea, legănîndu—se cu scaunul. Alege fără să te grăbeşti. Alege şi ai să vezi.
Mary Poppins pufni cu importanţă şi îşi plimbă un moment mîna pe baloanele dezumflate,
oprindu—se la unul roşu, pe care îl atinse cu vîrful degetelor. Spre marea lor mirare, copiii văzură că
balonul se umfla singur, încet, încet, şi se făcea din ce în ce mai mare, pînă cînd ajunse cît Michael de
mare. Dar continua să se umfle, pînă ce se făcu de trei ori mai mare decît celelalte baloane. Iar de—a
curmezişul lui apărură două cuvinte, scrise cu litere de aur : „Mary Poppins."
Balonul cel roşu se legăna în văzduh; bătrîna îl legă cu o sfoară, pe care i—o întinse, rîzînd, lui
Mary Poppins.
Acuma toate cele patru baloane se legănau în văzduhul tremurător şi trăgeau cît puteau de sfori, ca şi
cum ar fi dorit să se desprindă din aceste legături. Dar pe urmă le luă vîntul şi le făcu să zboare înainte şi
înapoi, spre nord, spre sud, spre răsărit şi spre apus.
—Baloane şi baloane, scumpii mei. Cîte unul pentru fiecare, numai dacă fiecare şi—l găseşte pe al lui!
striga, veselă, femeia.
În acest moment intră pe poarta parcului un domn în vîrstă, cu joben. Copiii îl văzură tresărind cînd zări
baloanele, după care se repezi la bătrînă.
—Cît costă ? întrebă el, zornăindu—și banii în buzunar.
—Şapte gologani şi jumătate. Alegeţi fără să vă grăbiţi.
Necunoscutul alese un balon mare, pe care femeia i—l umflă. Pe balon apărură, scrise cu litere verzi,
cuvintele: „Distinsul William Wetherill Wilkins".
—Doamne ! exclamă domnul. Doamne! Este numele meu!
—Ai ales bine, scumpul meu. Baloane şi baloane ! strigă bătrînă.

Domnul cel bătrîn se uita încremenit la balonul care trăgea şi întindea cît putea de sfoară.
—Extraordinar! zise el, suflîndu—și nasul cu un zgomot de trompetă. Acum patruzeci de ani, cînd eram
copil, am vrut să cumpăr aici un balon. Dar nu m—au lăsat. Ziceau că nu—şi pot permite. Sînt 40 de ani
de atunci — şi balonul m—a aşteptat atîta timp! Extraordinar! mai spuse el, apoi plecă atît de repede,
încît se izbi de boltă, căci avea privirile aţintite spre balon.
Copiii văzură cum face mici salturi în sus.
—Ia te uită ce face ! strigă deodată Michael, văzînd că domnul în vîrstă se ridică din ce în ce mai sus în
văzduh.
Dar în acelaşi moment balonul lui Michael începu şi el să tragă de sfoară şi Michael îşi dădu seama că
şi lui i se ridică picioarele de la pămînt.
—Ha—ha—ha! Ce caraghios e ! Uite că şi balonul meu face la fel!
—Baloane! baloane! zicea femeia, izbucnind în rîs, cînd văzu că Gemenii, care ţineau balonul de sfoară,
se ridicau și ei de la pămînt.
—Am plecat! Am plecat! strigă Jane, văzînd că începe să fie şi ea luată pe sus.
—Mergem acasă, vă rog, zise Mary Poppins.
Şi pe dată balonul cel roşu începu să se înalţe trăgînd—o după el şi pe Mary Poppins, cu Annabel şi cu
pachetele pe care le ţinea în braţe.
Balonul o trecu peste poartă şi peste potecă. Mary Poppins, cu pălăria bine înţepenită, cu părul ei
foarte lins, păşea frumos cu picioarele prin aer, tot aşa cum ar fi păşit şi pe pămînt. Jane, Michael şi
Gemenii o urmară, smuciţi în sus şi în jos de baloane.
—O ! exclamă Jane, cînd ajunse deasupra ramurilor unui ulm. E minunat!
—Eu mă simt de parc—aş fi făcut din aer! zise Michael, atingînd un scaun din Parc şi ridicîndu—se apoi
mai sus. Ce drum plăcut avem la întoarcerea acasă.
—O—o! e—e! strigau Gemenii, sărind şi ţopăind amîndoi deodată.
—Urmaţi—mă, vă rog, nu tîndăliţi, zise Mary Poppins, uitîndu—se peste umăr cu asprime la toţi, ca şi
cum ar fi mers liniştiţi pe pămînt, şi nu purtaţi prin aer.
Trecură peste locuinţa Paznicului, apoi peste aleea de tei. Domnul cel în vîrstă era acolo, ţopăind
înaintea lor.
Michael întoarse o clipă capul.
—Jane, ia te uită ! Toţi au cîte un balon !
Întorcînd capul, Jane văzu la oarecare distanţă un grup de oameni, toţi cu baloane în mînă şi toţi
săltînd în sus și în jos prin aer.
—Şi Vînzătorul de îngheţată a cumpărat unul ! exclamă ea înmărmurită şi aproape că se lovi de o statuie.
—Și Coşarul! Iar acolo... Vezi ? Este domnișoara Ciocîrlie.
O figură cunoscută, cu pălărie pe cap şi cu mănuşi în mîini, venea săltînd spre ei, ţinînd în mînă un
balon pe care era scris numele „Lucinda Emilia Ciocîrlie". Domnişoara Ciocîrlie trecu peste aleea de
ulmi, apoi dispăru după ghizdurile unei fîntîni. Părea foarte încîntată și foarte mîndră.
În acest timp Parcul se umpluse de oameni. Toți aveau cîte un balon cu numele lor și toți zburau în
aer.
—La o parte ! Faceţi loc pentru amiral! Unde este babordul ? La o parte! striga un glas puternic de
marinar.
Amiralul și doamna Boom trecură și ei de—a rostogolul prin aer, ţinînd strîns în mînă sfoara unui
balon mare, alb, pe care era scris cu litere albastre numele lor.
—Catargele din faţă şi cele din spate! Scoici şi raci! Trageţi, dragii mei! vocifera amiralul Boom,
ocolind cu grijă un stejar înalt.
Mulţimea de balone şi de oameni acopereau tot mai mult Parcul. Nu mai rămăsese nici o fîşie de aer
care să nu fie împestriţată cu baloane de toate culorile. Jane şi Michael o puteau vedea pe Mary Poppins
croindu—şi cu mîndrie drum printre oameni. Alergau şi ei cît puteau de repede prin mulţime, iar John şi
Barbara se bălăbăneau în urma lor.
—O, Doamne ! O, Doamne ! Balonul meu nu vrea să mă salte. Se vede că am ales unul greşit! se auzi o
voce în spatele Janei.
O doamnă de modă veche, cu pană la pălărie şi cu o eşarfă de pene în jurul gîtului, stătea pe alee, chiar
sub Jane. La picioarele ei zăcea un balon purpuriu, pe care era scris cu litere de aur: „Primul Ministru."
—Ce să mă fac ? se văicărea ea. Bătrînă de la poartă a spus: Alege fără să te grăbeşti, scumpa mea. Şi am
făcut cum mi—a spus, dar am luat un balon greşit. Eu nu sînt Primul Ministru.
—Dă—mi voie, eu sînt Primul Ministru, se auzi un glas în apropiere şi un bărbat înalt, foarte elegant
îmbrăcat, cu o umbrelă închisă în mînă, păşi spre ea.
Doamna întoarse capul.
—Atunci ăsta este balonul dumneavoastră. Dați—mi voie să văd dacă nu—l aveţi dumneavoastră pe al
meu.
Primul Ministru, al cărui balon nu—l sălta deloc, i—l arătă pe al lui, pe care scria:
„Doamna Muriel—Brighton— Jones".
—Da, ăsta este al meu ! Le—am inversat! strigă ea, întinzîndu—i Primului Ministru balonul lui şi
luîndu—l pe al ei.
Pe loc, amîndoi se înălţară de la pămînt şi începură să zboare printre copaci, vorbind între ei.
—Sînteţi căsătorit ? auziră Jane şi Michael cum îl întreba doamna Muriel pe Primul Ministru, care
răspunse:
—Nu, nu pot găsi o doamnă potrivită pentru mine, care sînt un om aşa de serios. Să fie de vîrstă mijlocie,
nici prea tînără, nici prea bătrînă şi destul de drăguţă.
—Eu n—aş fi potrivită ? zise doamna Muriel—Brighton—Jones. M—aş bucura foarte mult.
—Ba da, cred că eşti foarte potrivită, zise Primul Ministru, apoi se alăturară şi ei, ţinîndu—se de mînă,
mulţimii care zbura.
În acest timp Parcul devenise ticsit. Jane şi Michael, săltînd peste pajişti în urma lui Mary Poppins, se
loveau mereu de alte persoane, care cumpăraseră baloane. Un bărbat înalt, cu mustaţă, îmbrăcat cu un
costum albastru, cu o cască pe cap, era tîrît prin aer de un balon pe care era scris: „Inspector de poliţie".
Altul, pe re era scris „Primar", trăgea după el o persoană grasă, rotofeie, cu o pălărie în trei colțuri, cu
halat roşu și cu un colier mare de bronz la gît.

—Circulaţi, vă rog! Nu staţionaţi în Parc. Respectaţi regulamentul! Aruncaţi resturile în coşul de gunoi!
Paznicul parcului îşi făcea drum prin multime, vociferînd, tunînd şi fulgerînd. În mînă ţinea şi el un
balon mic, roşu ca macul, marcat cu „F. Smith". Ducea şi doi cîini: un buldog, pe al cărui balon era scris
cuvîntul ”Cu" şi un foxterier, al cărui nume se vedea că este „Albertina".
—Lasă—mi cîinii în pace ! strigă o doamnă, al cărei balon spunea că este „Ducesa de Mayfield", că de
nu, am să—ţi iau numărul şi am să te reclam.
Dar Paznicul nu o luă în seamă, ci continuă să salte, strigînd:
—Toți Cîinii în Lesă! Nu blocaţi Parcul! Și nu fumaţi! Respectaţi regulamentul!
De atîta strigat, răguşise.
—Unde e Mary Poppins ? întrebă Michael, trecînd pe lîngă Jane.
—Uite—o ! Chiar în faţa noastră, răspunse Jane, arătînd spre chipul trufaş, elegant, care se legăna agăţat
de sfoara celui mai mare balon din Parc.
Copiii o urmară spre casă.

—Baloane, baloane, scumpii mei! striga în urma lor o voce spartă.
Întorcînd capul, copiii o văzură pe femeia cu baloane. Tava era acuma goală, fără nici un balon pe ea,
femeia zbura prin aer, ca şi cum ar fi tîrît—o o sută de baloane invizibile.
—Le—am vîndut pe toate ! strigă ea cînd trecu pe lîngă ei. Este cîte un balon pentru toată lumea, numai
dacă şi l—ar cunoaşte fiecare pe al lui. Să—l aleagă fără grabă! Le—am vîndut pe toate ! Baloane,
baloane !
Şi pe cînd trecea aşa în zbor, copiii auziră cum îi zăngăneau buzunarele pline.
Jane şi Michael văzură cum făptura ei mică, veştejită, zbura printre baloanele săltăreţe şi cum trece
dincolo de Primul Ministru și de Primar, dincolo de Mary Poppins şi de Annabel. Apoi umbra slabă
deveni tot mai ştearsă şi femeia cu baloane dispăru în depărtare.
—Baloane, baloane, scumpii mei, mai răzbătu pînă la dînşii ecoul.
—Haideţi, vă rog! zise Mary Poppins şi toţi patru se grămădiră în jurul ei.
Annabel, legănată de mişcarea balonului lui Mary Poppins, se ghemui mai tare la pieptul ei și adormi.
Poarta de la Numărul Şaptesprezece era deschisă, iar uşa din faţă, dată de perete.
Mary Poppins trecu prin uşă cu capul sus, trufaşă, şi apoi, cu mişcări măsurate, pe deasupra treptelor.
Copiii o urmară, săltînd şi ţopăind. Cînd intrară în camera lor, cele patru perechi de picioare aterizară
zgomotos pe podea. Mary Poppins se lăsă jos şi ateriza fără zgomot.
—Ce după—amiază plăcută! zise Jane, repezindu—se la Mary Poppins şi cuprinzînd—o cu braţele.
—Da, mai plăcută decît eşti tu acuma. Te ! rog să—ţi netezeşti părul. Parcă eşti o sperietoare de ciori,
zise Mary Poppins, tăios.
—Mă simt şi eu ca un balon, zise Michael, plin de veselie. Ca o zînă căzută din cer !
—Aş compătimi—o pe zîna care ar arăta aşa ca tine, zise Mary Poppins. Du—te şi te spală pe mîini.
Parcă eşti o mătură !
Cînd veniră înapoi, spălaţi, cele patru baloane stăteau în tavan, cu sforile ancorate în spatele tabloului
de pe cămin.
Michael se uită le ele — al lui, cel galben; cel albastru, al lui Jane; cel trandafiriu, al Gemenilor şi cel
roşu, al lui Mary Poppins. Nici o adiere de vînt nu le făcea să se clatine. Stăteau nemişcate în tavan,
liniştite, strălucitoare, luminoase.
—Mă întreb dacă..., zise Michael încet, ca pentru sine.
—Ce anume ? zise Mary Poppins, aranjînd cumpărăturile.

—Mă întreb dacă s—ar fi întîmplat toate astea dacă n—ai fi fost și dumneata cu noi.
Mary Poppins pufni pe nări.
—Eu mă întreb ce—ar fi dacă nu te—ai mai întreba atîta, răspunse ea, şi Michael trebui să se declare
mulţumit.
9.NELLIE—RUBINA
—Cred că n—o să mai stea ninsoarea asta niciodată, niciodată! Jane puse jos cartea Robinson Crusoe şi
se uită, tristă, pe geam.
Ningea cu fulgi mari, uşori, care pluteau în aer şi cădeau pe pămînt, acoperind Parcul, trotuarul şi
toate casele de pe Aleea Cireşilor cu o mantie albă, groasă. De o săptămînă ningea într—una şi în tot
acest timp copiii nu putuseră ieşi nici o singură dată din casă.
—Mie nu—mi pasă, atîta pagubă, zise Michael, care stătea pe jos şi aranja animalele din Corabia lui
Noe. Să ne închipuim că sîntem Eschimoşi și că mîncăm carne de balenă.
—Prostii! De unde să avem balene, cînd este atîta zăpadă încît nu putem ieşi nici măcar să cumpărăm
doctorie de tuse ?
—Poate că vin balenele încoace. Uneori vin, răspunse el.
—De unde știi ?
—Ei, nu stiu chiar anume cum fac, dar știu că pot veni. Dar unde—i girafa cealaltă, Jane ?
A, uite—o, e sub tigru, zise Michael şi, luînd—o de acolo, le puse pe amîndouă în Corabie.
Binişor, doi cîte doi

Să se urce amîndoi,
Cangurul şi Elefantul
Începu Michael să cînte. Şi pentru că nu avea cangur, puse în locul lui o antilopă, împreună cu
elefantul. în spatele lor îi aşeză pe domnul şi pe doamna Noe, ca să facă ordine.
—Oare ăştia de ce n—au niciodată nici un fel de rude ? observă el la un moment dat.
—Cine nu are ? zise Jane îmbufnată, căci nu—i plăcea să fie deranjată cînd citea.
—Noe ăştia. Nu i—am văzut niciodată cu o fiică sau cu un fiu, cu un unchi sau o mătuşă. De ce?
—Pentru că n—au rude, zise Jane. Și mai lasă—mă—n pace.
—Bine, am pus doar o întrebare. Nu pot să întreb și eu ceva ?
Acuma se îmbufnase el, plictisit şi de faptul că stătea închis în casă. Deodată sări drept în picioare şi
se apropie ţanţoş de Jane.
—Am spus numai că..., începu el, smucind—o de mîna în care ţinea cartea.
Dar răbdarea lui Jane era pe sfîrşite. Ea azvîrli cartea Robinson Crusoe pînă în peretele celălalt şi se
întoarse furioasă spre Michael.
—Cum îndrăzneşti să mă deranjezi ? urlă
—Dar tu cum îndrăzneşti să nu—mi dai voie să pun o întrebare ?
—Ba ți—am dat voie !
—Ba nu!
Jane începu să—l zgîlţîie cu furie pe Michael de umeri, iar el o apucă de păr.
—Ce înseamnă asta ?
în pragul uşii stătea Mary Poppins şi îi fulgera cu privirea. Se despărţiră.
—A dat în mine, se jelui Michael, dar uitîndu—se totodată cu un aer vinovat la Mary Poppins.
—M—a tras de păr! sughiţa Jane, acunzîndu—şi fata în mîini, căci nu îndrăznea să înfrunte acea privire
severă.
Mary Poppins păşi înăuntru cu un teanc de haine, căciulite și mănuşi. Gemenii, curioşi, cu ochii larg
deschişi, erau pe urmele ei.
—Mai bine aş îngriji de nişte canibali, observă ea pufnind, căci ar fi mai omenoşi.
—Dar a dat în mine, începu iar Michael.
—Hai să vorbim ca să nu adormim, îl luă peste picior Mary Poppins şi, părîndu—i—se că el vrea să
protesteze, zise cu glas ameninţător :
—Taci!
Şi îi aruncă pardesiul.
—Te poftesc să te îmbraci. Ieşim.
—Ieşim ?
De—abia îşi puteau crede urechilor. La auzul acestui cuvînt toată proasta lor dispoziţie dispăru.
Michael, încheindu—şi jambierele, se gîndea cu părere de rău că o supărase pe Jane și îşi întoarse
privirile spre ea. Jane, care tocmai își punea căciuliță, îi zîmbi.
—Ura ! Ura ! Ura ! izbucniră amîndoi, tropăind din picioare şi bătînd din palmele vîrîte în mănuşile
calde de lînă.
—Canibali! zise Mary Poppins fioros, împingîndu—i în jos, pe scări.
Ninsoarea încetase, dar se aşezase prin toată grădina într—un strat gros. În Parc, acoperea totul cu o
pătură albă, groasă. Ramurile despuiate ale Cireşilor erau acoperite cu un înveliş strălucitor de zăpadă;
grilajul Parcului, care fusese cîndva verde şi elegant, acuma era alb şi pufos, de parcă ar fi fost de vată.
De—a lungul aleii din grădină, Robertson Ay își tîra fără grabă lopata, oprindu—se, după fiecare
centimetru, ca să se odihnească. Era îmbrăcat cu o haină veche a domnului Banks, mult prea lungă
pentru el. Cum dădea la o parte zăpada de pe o porţiune din alee, haina, care îi atîrna la spate pînă la
pămînt, aducea o nouă cantitate de zăpadă pe aleea curăţată.
Copiii trecură repede pe lîngă el în drum spre poartă, dînd din mîini, strigînd şi chiuind.
Afară, părea că toţi locuitorii de pe Alee ieşiseră să ia aer.
—Ei, veniţi încoace, camarazi! se auzi o voce puternică, răsunătoare.
Ieşise amiralul Boom, cu nasul mai roşu decît îl văzuseră ei vreodată.
Amiralul era înfofolit din cap pînă în picioare într—o pelerină mare. Dădu mîna cu toți.
—Bună ziua! ziseră, politicos, Jane şi Michael.
—Babord şi tribord ! strigă amiralul. N—aş putea spune că avem astăzi o zi bună. La dracu ! O zi oribilă,
albă, aş numi—o zi bună pentru marinarii de apă dulce. Ia spuneţi, nu mai vine odată Primăvara ?
—Binişor, Andrew! Binişor, Willoughby! Țineți—vă de mama!
Domnişoara Ciocîrlie, înfofolită într—o haină lungă de blană, cu o căciulă de blană ca o acoperitoare
caldă pentru ceainice, ieşise la plimbare cu cei doi cîini.
—Bună—dimineaţa la toţi, îi salută ea, zgomotos. Ce vreme ! Unde s—o fi ascuns soarele ? și de ce nu
mai vine odată Primăvara ?
—Nu mă întrebaţi pe mine, doamnă, zise amiralul Boom. Nu—i treaba mea. Ar trebui să vă duceţi pe
mare. Acolo este totdeauna vreme bună. Duceţi—vă pe mare !
—O, amirale Boom, nu pot face asta! N—am timp. Am ieşit tocmai ca să le cumpăr haină de blană lui
Andrew şi lui Willoughby.
O umbră de ruşine şi de spaimă se ivi pe figura celor doi cîini.
—Haine de blană ! vocifera amiralul. Să mi se spargă cutia cu busola ! Haine de blană pentru nişte
corcituri ? Aruncaţi—o în mare ! La babord, am spus. Ridicaţi ancora! Haine de blană!
—Amirale! amirale ! strigă domnişoara Ciocîrlie, astupîndu—şi urechile cu amîndouă mîinile. Ce
limbaj! Te rog, te rog să nu uiţi că eu nu sînt obişnuită cu un astfel de limbaj. Iar cîinii mei nu sînt
corcituri. Nicidecum! Unul din ei are o veche genealogie, iar celălalt are cel puţin o inimă bună. Auzi,
corcituri, mai spuse ea vorbind singură, cu un glas ascuţit, mînios şi plecă repede, urmată de Andrew şi
de Willoughby, care dădeau din coadă, părînd foarte jenaţi şi ruşinaţi.
Vînzătorul de îngheţată trecu pe lîngă ei cu o iuţeală nemaipomenită pe tricicleta lui, sunînd nebuneşte
din clopoţel.
NU MĂ ŢINEŢI PE LOC, CĂCI FAC GUTURAI
scria pe tăbliţa atîrnată în faţă.
—Cînd mai vine odată şi Primăvara asta? strigă Omul cu îngheţată către Coşarul care venea în momentul
acesta de după colţ, tîrîndu—şi cu greu picioarele şi care, ca să nu—i fie frig, îşi acoperise tot corpul cu
perii, încît arăta mai degrabă a arici, decît a om.
—Brr ! i se auzi dintre perii glasul.
—Ce—i asta ? întrebă Omul cu îngheţată.
—Brr ! repetă Coşarul, dispărînd pe poarta de serviciu a domnişoarei Ciocîrlie.
În poarta Parcului stătea Paznicul, dînd din mîini, suflîndu—şi în pumni şi tropăind din picioare.
—Ne—ar trebui un pic de Primăvară, nu—i așa? îi spuse el, amabil, lui Mary Poppins, cînd o văzu
trecînd cu copiii pe lîngă el.
—Eu sînt foarte mulţumită, răspunse cu afectare Annabel, dînd din cap.
—Mulţumită de ea însăşi, as zice, bombăni
Paznicul, dar cum îşi dusese mîna la gură cînd spusese asta, numai Jane şi Michael îl auziră.
Michael, care venea mai încet în urma celorlalţi, se opri locului, adună un pumn de zăpadă şi făcu un
bulgăre mare.
—Jane, strigă el cu o voce alintată, am ceva pentru tine!
Ea se întoarse spre el şi bulgărul de zăpadă, sfîrtecînd aerul, o izbi în umăr. Jane scoase un strigăt, apoi
băgă şi ea mîinile în zăpadă şi pe dată începură să zboare bulgări albi în toate direcţiile. Mary Poppins,
foarte afectată, trecea cu eleganţă printre bulgării sclipitori, gîndindu—se ce bine îi stătea, desigur, cu
mănuşile de lînă şi cu haina din blană de iepure.
Dar tocmai cînd gîndea aşa, un bulgăre mare îi atinse uşor marginea pălăriei şi i se opri drept în nas.
—Vai! gemu Michael, ducîndu—şi amîndouă mîinile la gură. N—am făcut—o dinadins, Mary Poppins,
zău că nu. Bulgărele era pentru Jane.
Mary Poppins se întoarse spre el cu o expresie, pe cît se putea vedea printre sfărîmăturile bulgărelui
de zăpadă, teribilă.
—Mary Poppins, zise Michael, cu toată seriozitatea. îmi pare rău. A fost un accident!
—Accident sau nu, replică ea, s—a terminat cu joaca asta. Accident, într—adevăr ! Un Zulus din Africa
are maniere mai bune decît tine !
Şi scuturîndu—şi zăpada care îi căzuse pe gît, făcu din ea un mic bulgăre, pe care îl rotunji cu mîinile
şi îl aruncă departe, pe pajiştea înzăpezită, apoi porni după el, păşind cu trufie.
—Ai făcut—o de oaie ! şopti Jane.
—N—am vrut, răspunse, tot în şoaptă, Michael.
—Desigur că nu, dar o ştii cum e !
Ajungînd la locul unde căzuse bulgărele de zăpadă, Mary Poppins. îl ridică de jos şi îl aruncă iar, cu
putere, pînă la o mare distanţă.
—Oare unde se duce ? zise deodată Michael, văzând că bulgărele căzuse sub copaci, iar Mary Poppins,
în loc să meargă pe alee, alerga după el, dîndu—se din cînd în cînd la o parte, ca să se ferească de stropii
de zăpadă care cădeau de pe vreo creangă.
—De—abia mă pot ţine după ea, zise Michael, poticnindu—se.
Mary Poppins grăbea paşii. Copiii gîfîiau în urma ei şi, cînd în cele din urmă ajunseră la locul unde
căzuse bulgărele, se pomeniră lîngă cea mai extraordinară clădire pe care o văzuseră vreodată.
—Nu—mi aduc aminte să mai fi văzut casa asta pînă acuma, exclamă Jane, deschizînd ochii mari de
mirare.
—Seamănă mai curînd cu o corabie decît cu o casă, zise Michael, holbînd ochii.
Casa, bine înţepenită în zăpadă, era ancorată cu o frînghie groasă de trunchiul unui copac. De
jur—împrejur, ca o verandă, o punte lungă şi îngustă. Acoperişul, foarte ascuţit, era zugrăvit într—un
roşu viu. Dar cel mai curios lucru era că, deşi cu multe geamuri, casa nu avea nici o singură uşă.
—Unde ne aflăm ? întrebă Jane, foarte curioasă şi foarte aprinsă.
Mary Poppins nu răspunse, ci porni de—a lungul punţii şi se opri în faţa unei tăbliţe, pe care scria:
„BATEŢI DE TREI ORI și JUMĂTATE !"
—Ce înseamnă de trei ori şi jumătate? şopti Michael către Jane.
—Sst! zise aceasta, arătînd spre Mary Poppins, cu un gest care spunea, tot aşa de limpede ca şi cum ar fi
vorbit:
—„Sîntem la marginea unei Aventuri. N—o strica punînd întrebări."
Mary Poppins apucă ciocănaşul care atîrna alături de tăbliţă, îl ridică și lovi de trei ori în perete. Apoi,
ţinînd ciocanul delicat între degetele învelite în mănuşa de lînă, mai lovi o dată, foarte uşor, foarte slab,
foarte delicat, foarte fin.
Așa:
TOC ! TOC ! TOC !... PAC ! Pe dată, ca și cum ar fi ascultat la ușă și ar fi aşteptat acest semnal,
acoperişul clădirii se desprinse şi ieşi din balamale.
—Doamne ! nu se putu opri Michael să nu exclame, căci în clipa în care acoperişul se dădu la o parte, era
cît pe ce să—i ia vîntul pălăria.
Mary Poppins se duse pînă la capătul punţii înguste şi începu să urce o scară îngustă. Cînd ajunse sus,
se întoarse cu faţa spre ei şi, cu o expresie foarte solemnă şi importantă, le făcu semn cu degetul
înmănuşat, să vină şi ei.
—Urcaţi, vă rog !
Cei patru copii se repeziră după ea.
—Hop ! strigă Mary Poppins, sărind de pe scară în casă, după care, răsucindu—se, îi prinse pe Gemeni,
care veneau de—a tumba peste parapet, cu Jane şi Michael după ei. De îndată ce fură cu toţii la adăpost
înăuntru, acoperişul se închise iar, cu un zgomot uşor.
Copiii se uitară în jurul lor. Patru perechi de ochi se holbau uluiţi.
—Ce cameră ciudată ! exclamă Jane.
De fapt, era mai mult decît ciudată, era extraordinară. Singura mobilă era o tejghea mare, care se
întindea pe o latură a încăperii. Pereţii erau proaspăt văruiţi. Rezemaţi de pereţi se aflau grămezi de
lemn, tăiate în formă de copaci şi de ramuri, toate vopsite în verde. Pe jos erau împrăştiate crăci cu frunze
de curînd vopsite şi lustruite. Pe pereţi atîrnau mai multe afişe, care spuneau:
„PROASPĂT VOPSIT"
„NU PUNEŢI MÎNA"
„NU CĂLCAŢI PE IARBA"
Dar nu era numai atît. Într—un colţ se afla o turmă de oi de lemn, lîna încă umedă de vopsea. în alt
colţ erau lori de tot felul: omag galben, ghiocei verzi şi albi sau viorele de un albastru deschis, toate
lucioase şi lipicioase, ca şi cum ar fi fost vopsite de curînd.
Tot aşa păreau şi fluturii şi păsările, grămădite într—un al treilea colţ. Tot aşa şi norii subţiri de lemn
alb, rezemaţi de tejghea.
Numai urciorul enorm, care se afla pe o poliţă în fundul camerei, nu era vopsit, un urcior de sticlă
verde, acoperit în întregime cu sute de desene de tot felul și de toate culorile.
—Ai dreptate, Jane, zise Michael, holbînd ochii. Este o cameră foarte neobişnuită.
—Neobişnuită ! zise Mary Poppins, cu un ton ca și cum vorbele lui ar fi fost o insultă.
—Adică... deosebită.
—Deosebită ?
Michael şovăia, nu putea găsi cuvîntul potrivit.
—Am vrut să spun că...
—Mie mi se pare că este o odaie drăguţă, Mary Poppins, zise repede Jane, ca să—i vină în ajutor lui
Michael.
—Da, aşa este, zise Michael, uşurat. Şi mai cred că îţi stă foarte bine cu pălăria asta, adăugă el, dibaci,
uitîndu—se îngrijorat la ea.
Într—adevăr, Mary Poppins se mai îmblînzi la faţă, i se desenă chiar un început de surîs în jurul
buzelor.
—Hm ! făcu ea, îndreptîndu—se spre fundul camerei şi strigînd:
—Nellie—Rubina, unde eşti ? Am sosit!

—Vin acum! Vin! răspunse cea mai subţire şi cea mai fină voce pe care o auziseră vreodată copiii şi care
părea că vine din spatele tejghelei.
În acelaşi timp, din direcţia de unde se auzise vocea, răsări un cap acoperit cu o pălărie mică, turtită.
În urma capului apăru şi corpul, un corp rotofei, destul de solid, care ţinea într—o mînă o oală cu vopsea
roşie şi în cealaltă o lalea simplă de lemn.
„Fără doar şi poate, este cea mai ciudată fiinţă pe care am văzut—o vreodată", îşi ziseră Michael și
Jane.
După înfăţişare şi după înălţime, părea să fie foarte tînără, dar ai fi zis că nu era făcută din carne, ci din
lemn. Părul, ţeapăn şi lucios, părea modelat pe cap şi vopsit. Ochii semănau cu două găuri mici, negre,
scobite pe figură. Dunga roşie, strălucitoare, de pe obrajii ei lucioşi, era cu siguranţă o urmă de vopsea.
—E frumos din partea dumitale, domnişoară Poppins, zise ciudata făptură, cu un surîs care făcea să—i
sclipească buzele roşii, apoi, punînd jos laleaua şi oala cu vopsea, ocoli tejgheaua şi dădu mîna cu Mary
Poppins.
Copiii putură observa acum că nu avea picioare. De la talie în jos era făcută dintr—o singură bucată şi
ca să umble, aluneca pe un disc rotund, plat, pe care îl avea acolo unde ar fi trebuit să fie picioarele.
—Nicidecum, Nellie—Rubina, zise Mary Poppins, cu o politeţe care nu—i era obişnuită. Este o plăcere
şi o cinste pentru mine.
—Chiar te aşteptam, continuă Nellie—Rubina, căci aveam nevoie de dumneata, ca să ne ajuţi la...
Aici se întrerupse, nu numai pentru că Mary Poppins îi aruncase o privire plină de înţeles, ci şi pentru
că îi observase pe copii.
—O ! I—ai adus şi pe Jane şi pe Michael! Şi pe Gemeni! Ce surpriză! exclamă ea, cu glasul ei plăcut,
prietenesc şi, aplecîndu—se spre ei, dădu mîna, viguros, cu toţi patru.
—Ne cunoşti ? zise Michael, uitîndu—se uimit la ea.
—O, Doamne, sigur că da, îşi modelă ea, veselă răspunsul. I—am auzit de multe ori pe tata şi pe mama
vorbind despre voi. Mă bucur să vă cunosc.
Şi rîzînd din nou, dădu încă o dată mîna cu toţi, unul după altul.
—Nellie—Rubina, oare ai putea să ne dai vreo treizeci de grame de Răvaşe ?
—Desigur! zise Nellie—Rubina, rotindu—se veselă spre tejghea. Este o onoare şi o plăcere să fac ceva
pentru dumneata, domnişoară Poppins !
—Dar se pot cîntări răvaşele cu gramul ? se miră Jane.
—Sigur că da. Şi cu kilogramul. Şi cu tona, dacă vrei.
Nellie—Rubina se întrerupse din vorbă şi întinse braţele spre urciorul cel mare de pe poliţă. Dar cu
braţele ei scurte, nu ajungea pînă acolo.
—O, o, o ! Nu ajung. Trebuie să mi le mai lungesc puţin. Unchiule Dodger! Unchiule Dodger!
Ultimele cuvinte le rosti prin deschizătura unei uşi care se afla în dosul tejghelei şi numaidecît ieşi de
acolo o fiinţă foarte ciudată: un om la fel de rotofei ca Nellie—Rubina, dar mult mai în vîrstă şi cu
înfăţişare tristă. Avea şi el pe cap o pălărie turtită, iar haina îi era încheiată strîns pe pieptul care părea să
fie de lemn, ca şi al lui Nellie—Rubina. Cînd i se dădu un moment şorţul la o parte, Jane şi Michael
putură vedea că şi el, ca şi nepoata lui, era făcut, de la talie în jos, dintr—o singură bucată. Unchiul avea
în mînă un cuc de lemn, pe jumătate vopsit cu vopsea gri. Avea pete de aceeaşi culoare şi pe nas.
—M—ai strigat, iubito ? întrebă el, cu o voce blîndă, respectuoasă, dar în acelaşi moment o zări pe Mary
Poppins.
—A, în fine, ai venit, domnişoară Poppins ? Ce mult trebuie să se bucure Nellie—Rubina! Te aştepta ca
să o ajuţi la...
Dar observîndu—i pe copii, se opri, scurt.
—Te rog să mă ierţi, dragă. Nu ştiam că ai musafiri. Mă duc să termin pasărea asta...
—Ba nu, unchiule Dodger, zise Nellie—Rubina, tăios. Vreau să—mi dai jos Răvaşele. Vrei să fii așa de
bun ?
Copiii observară că Nellie—Rubina, deşi avea o înfăţişare aşa de plăcută şi de drăgălaşă cînd vorbea
cu unchiul ei, părea că—i dă ordine, nu că—l roagă să—i facă un serviciu.
Unchiul Dodger se repezi într—acolo atît de repede, cît poate cineva care nu are picioare.
—Desigur, dragă, desigur! zise el şi, întinzînd numaidecît braţele, dădu jos urciorul şi îl puse pe tejghea.
—Aici, în faţa mea ! ordonă Nellie—Rubina, cu aroganţă.
Zăpăcit, unchiul Dodger mişcă urciorul pe tejghea.
—Aşa, dragă, şi te rog să mă ierţi.
—Aici sînt Răvaşe ? întrebă Jane, arătînd spre urcior. Ai crede mai curînd că sînt dulciuri.
—Chiar asta şi sînt, domnişoară ! Sînt dulciuri de Răvaşe, zise unchiul Dodger, ştergînd cu şorţul praful
de pe urcior.
—Şi se pot mînca ? întrebă Michael. Unchiul Dodger, uitîndu—se cu teamă la
Nellie—Rubina, se rezemă de tejghea.
—Unii pot, şopti el cu mîna la gură. Eu nu, căci sînt unchi numai prin alianţă. Ea — şi arătă cu respect
spre nepoata lui — este fiica mea cea mai mare, o descendentă directă.
Nici Jane, nici Michael nu înţeleseră ce vrea să spună, dar dădură, politicos, din cap.
—Acuma, zise Nellie—Rubina veselă, ridicînd capacul urciorului, cine alege primul ?
Jane băgă mîna şi scoase un obiect mic, în formă de stea sau mai degrabă ca o pastilă de mentă.
—E ceva scris aici! exclamă ea. Nellie—Rubina murea de rîs.
—Tocmai, asta e ! Este un Răvaş ! Citeste—l!
—Tu eşti Dragostea mea, citi Jane cu glas tare.
—Ce drăguţ! clincăni Nellie—Rubina, împingînd urciorul spre Michael, care scoase o bomboană roşie,
în formă de scoică.
—Te iubesc. Tu mă iubeşti pe mine ? silabisi el.
—Ha, ha, ha ! Asta—i bună ! Da, te iubesc ! zise Nellie—Rubina, rîzînd cu poftă şi se repezi să—l
sărute, ceea ce îi lăsă lui Michael o dungă unsuroasă pe obraji.
Răvaşul galben al lui John spunea: Tra—la—la, găluşcă!
Iar pe cel al Barbarei era scris cu litere mari: Sclipitoare — lucitoare şi zburdalnică.
—Chiar aşa şi este ! exclamă Nellie—Rubina, zîmbindu—i de după tejghea.
—Acuma dumneata, domnişoară Poppins! Dar cînd Nellie—Rubina împinse urciorul
spre Mary Poppins, Jane şi Michael observară cum schimbau între ele o privire curioasă, de înţelegere.
Mary Poppins îşi scoase mănuşa ei mare de lînă şi, închizînd ochii, băgă mîna în urcior, scotocind un
moment printre Răvaşe. Apoi degetele i se strînseră în jurul unei bomboane albe, de forma unei jumătăţi
de lună, pe care o tinu un moment în fata ochilor.
—Astă seară la ora zece, zise Jane citind cu glas tare.
Unchiul Dodger îşi frecă mîinile.
—Bun ! Este tocmai timpul cînd...
—Unchiule ! strigă Nellie—Rubina, cu glas ameninţător.
Surîsul de pe faţa lui dispăru şi unchiul deveni şi mai posomorit decît înainte.
—Te rog să mă ierţi, scumpa mea ! zise el, smerit. Sînt bătrîn şi mi—e teamă că uneori vorbesc prostii.
îmi cer iertare.
Omul părea foarte ruşinat, dar Jane şi Michael nu vedeau ce prostie făcuse.
—Bine, zise Mary Poppins, strecurîndu—şi cu băgare de seamă Răvaşul în poşetă. Acuma, te rog să ne
ierţi, Nellie—Rubina. Cred c—ar fi mai bine să plecăm.
—O ! Trebuie să plecaţi ? zise Nellie—Rubina, alunecînd puţin pe discul ei. A fost aşa de plăcut! Dar,
adăugă ea apoi, aruncînd o privire pe fereastră, s—ar putea să înceapă să ningă din nou şi să nu rămîneţi
blocaţi aici, ceea ce nu l—ar plăcea; sau v—ar plăcea ? ciripi ea, întorcîndu—se spre copii.
—Mie da, zise Michael apăsat, mie mi—ar plăcea. Atunci poate c—as afla pentru ce sînt astea, mai zise
el, arătînd spre crengile vopsite, spre turme, păsări şi flori.
—Astea ? A, sînt doar podoabe, zise Nellie—Rubina, fluturând cu mîna pentru a—şi lua rămas bun de la
ei.
—Dar la ce folosesc ?
Unchiul Dodger se rezemă însufleţit de tejghea.
—Vedeţi, le scoatem si...
—Unchiule! îl opri Nellie—Rubina, străpungîndu—l cu privirea.
—O, Doamne! Iar am uitat. Tot mereu vorbesc ce nu trebuie. Sînt prea bătrîn, asta este ! zise unchiul
Dodger cu tristeţe.
Nellie—Rubina îi aruncă o privire mînioasă, apoi se întoarse, zîmbind, spre copii.
—La revedere, zise ea, strîngîndu—le mîna cu putere. O să—mi aduc aminte de Răvaşe. Tu eşti
Dragostea mea. Te iubesc. Tra—la—la şi Sclipitoare—Lucitoare!
—Ai uitat Răvaşul lui Mary Poppins: „Astă seară la orele zece" îi aduse aminte Michael.
—A, păi n—o să—l uite ea, zise unchiul Dodger, zîmbind fericit.
—Unchiule!
—O, îmi cer iertare, îmi cer iertare !
—La revedere, zise Mary Poppins, lovindu—şi uşor poşeta cu palma.
Şi din nou schimbă o privire ciudată cu Nellie—Rubina.
—La revedere, la revedere !
Mai tîrziu, gîndindu—se la asta, Jane şi Michael nu—şi mai puteau aduce aminte cum ieşiseră din
camera aceea neobişnuită. Acuma fuseseră înăuntru și își luau rămas bun de la Nellie—Rubina, iar în
momentul următor erau iarăşi afară, în zăpadă, sugîndu—şi Răvaşele şi alergînd în urma lui Mary
Poppins.
—Ştii ceva, Michael ? zise Jane, cred că bomboana a fost un mesaj.
—Care bomboană ? A mea ?
—Nu a ta, ci aceea pe care a ales—o Mary Poppins.
—Crezi... ?
—Cred că urmează să se întîmple ceva astă seară la ora zece şi—am de gînd să rămîn trează, ca să văd.
—Atunci am să stau şi eu treaz, zise Michael.
—Haideţi, vă rog! Urmaţi—mă zise Mary Poppins. N—am de gînd să—mi pierd toată ziua...
Jane era cufundată într—un somn adînc și visa. Cineva îi rostea numele, cu un glas slab, dar insistent.
Tresări din somn şi îl văzu lîngă ea pe Michael, în pijama.
—Ai spus c—ai să stai trează, îi şopti el, cu reproş.
—Ce ? Unde ? De ce ? A, tu erai, Michael ? Ei, dar şi tu ai spus că n—ai să dormi.
—Ascultă ! zise el.

Într—adevăr, se auzea cum umbla cineva în vîrful picioarelor, în camera de alături.
Jane se silea cît putea să—şi ţină răsuflarea.
—Repede ! Du—te în patul tău ! Fă—te că dormi! Repede !
Dintr—o săritură, Michael fu sub plapumă. Şi el şi Jane ascultau, prin întuneric, ţinîndu—şi
răsuflarea. Uşa de la cealaltă cameră se deschise pe furiş şi dunga de lumină se lărgi. În deschizătură
apăru un cap, care aruncă o privire în odaie, apoi cineva se strecură uşor înăuntru și închise usa.
Mary Poppins, îmbrăcată cu haina ei de blană, trecu prin cameră în vîrful picioarelor, cu ghetele în
mînă.
Copiii stăteau nemişcaţi, urmărind zgomotul paşilor, care coborau scara. De departe auziră
învîrtindu—se în broască cheia de la usa din faţă, apoi răsunară paşi grăbiţi pe aleea din grădină, după
care zăngăni poarta de la stradă, în acelaşi moment ceasornicul bătu ora zece.
Copiii săriră repede din pat şi alergară în camera de alături, ale cărei ferestre dădeau spre Parc.
Era o noapte adîncă, minunată, luminată de stelele care sclipeau sus, pe cer. Dar în noaptea aceea nu la
stele se uitau copiii. Dacă Răvaşul lui Mary Poppins fusese cu adevărat un mesaj, aveau ceva mai
interesant de văzut.
—Uite! zise Jane, arătînd ceva cu degetul şi înecîndu—se, de aprinsă ce era.
În Parc, chiar lîngă intrare, se afla ciudata clădire în formă de corabie, ancorată de trunchiul unui
copac.
—Dar cum a ajuns aici ? zise Michael, holbînd ochii. Doar azi—dimineaţă era în partea cealaltă a
Parcului.
Jane nu răspunse, era prea ocupată să pîndească.
Acoperişul corăbiei era dat la o parte şi în vîrful scării stătea Nellie—Rubina, legănîndu—se pe discul
ei rotund. Dinăuntru unchiul Dodger îi întindea, una după alta, grămezi de ramuri vopsite.
—Gata, domnişoară Poppins ? întrebă Nellie—Rubina, întinzîndu—i un braţ plin de ramuri lui Mary
Poppins, care stătea pe punte, aşteptînd să le primească.
Aerul era atît de limpede şi de liniştit, încît Jane şi Michael, cocoţaţi pe bancheta de la fereastră,
puteau auzi tot.
Depdată se produse în corabie un zgomot puternic, ca şi cum s—ar fi prăbuşit un obiect de lemn pe
duşumea.
—Unchiule Dodger, bagă de seamă, te rog, se sparg uşor, zise Nellie—Rubina cu asprime. Unchiul
Dodger, ridicînd un teanc de nori
vopsiţi, răspunse, cerîndu—şi iertare :
—Te rog să mă scuzi, scumpa mea. După ramuri, veni rîndul berbecilor de
lemn, toţi foarte ţepeni şi solizi. La urmă de tot veniră păsările, fluturii şi florile.
—Asta—i tot! zise unchiul Dodger, ieşind şi el prin acoperişul dat la o parte.
Unchiul ţinea sub brat cucul de lemn, care acuma era vopsit în întregime. În mînă avea un vas mare,
vopsit în verde.
—Foarte bine, zise Nellie—Rubina. Ei, dacă eşti gata, putem începe, domnişoară Poppins.
Şi atunci începu cel mai ciudat lucru pe care îi văzuseră vreodată Jane și Michael.
„Niciodată, niciodată, nu vom putea uita, îşi ziceau ei, chiar dacă ar fi să trăim pînă la nouăzeci de ani."
Nellie—Rubina şi Mary Poppins luară fiecare, din grămada de lemne vopsite, cîte un mănunchi de
crenguţe înfrunzite şi, sărind în aer, le prinseră uşurel pe ramurile îngheţate ale copacilor despuiaţi.
Crenguţele se lipeau uşor, căci nu le trebuia mai mult decît un minut ca să le prindă. Şi de îndată ce una
din ele era pusă la locul ei, unchiul Dodger sărea repede şi o ungea frumuşel cu un pic de vopsea verde,
în locul unde se fixa de copac.
—Sfinte Dumnezeule ! exclamă Jane, cînd o văzu pe Nellie—Rubina spintecînd aerul şi urcîndu—se în
vîrful unui plop înalt, unde fixă o creangă mai mare.
Michael era însă prea uluit ca să mai poată spune ceva.
Cei trei ocoliră tot parcul, urcîndu—se pînă la crengile cele mai de sus, parcă ar fi fost pe arcuri.
Astfel, în doi timpi şi trei mişcări, toţi copacii din Parc fură acoperiţi cu crenguţe de lemn înfrunzite,
lipite cu dungi de vopsea, din pensula unchiului Dodger.
Din cînd în cînd, Jane și Michael o auzeau pe Nellie—Rubina strigînd cu glasul ei ascuţit:
—Unchiule Dodger, bagă de seamă ! după care se auzea vocea unchiului Dodger, care îşi cerea iertare.
Nellie—Rubina şi Mary Poppins luară apoi în braţe norii de lemn albi, plaţi şi, urcîndu—se mai sus
decît pînă atunci, îi aruncară drept deasupra copacilor, fixîndu—i cu grijă pe cer.
—Uite—i că stau! strigă Michael aprins, începînd să danseze pe banchetă.
Într—adevăr, norii albi, plaţi, se lipiră bine pe cerul întunecat, sclipitor.
—Zdup ! strigă Nellie—Rubina, sărind jos. Acuma, oile !
Cu multă grijă, puseră jos turma de lemn pe un petic de pajişte, acoperit de zăpadă, îngrămădind între
oi mieluşeii albi, ţepeni.
—Să mergem mai departe ! o auziră Jane şi Michael pe Mary Poppins, după ce puse pe picioare ultimul
miel.
—Nu stiu ce ne—am fi făcut fără dumneata, domnişoară Poppins, zău că nu ştiu ! zicea Nellie—Rubina
voioasă, apoi, cu o voce complet schimbată, comandă:
—Florile, unchiule Dodger! Şi, te rog, fii atent!
—Numaidecît, scumpa mea! răspunse el, apropiindu—se repede de ea, cu şorţul plin de ghiocei.
—Uite! Uite! strigă Jane, legănîndu—se, încîntată.
Nellie—Rubina înfigea formele de lemn pe marginea unui strat gol. Tot alunecînd uşor de
jur—împrejur, ea plantă întreaga bordură de lemn a stratului, întinzînd mereu mîna spre şorţul unchiului
Dodger, după alte flori.
—E frumos ! zise Mary Poppins cu admiraţie, iar Jane şi Michael rămaseră uimiţi de vocea ei plăcută,
prietenoasă.
—Nu—i aşa ? ciripi Nellie—Rubina, scuturîndu—şi zăpada de pe mîini. Este o încîntare. Mai avem
ceva, unchiule Dodger ?
—Păsările, dragă, şi fluturii, zise el, scotîndu—și șorțul.
Nellie—Rubina şi Mary Poppins luară făpturile de lemn care mai rămăseseră şi, alergînd prin tot
Parcul, aşezară păsările pe ramuri sau prin cuiburi. Pe fluturi îi aruncară în aer. Curios era că toate
rămîneau acolo, în echilibru, deasupra pămîntului, cu vopseaua sclipitoare vizibilă la lumina stelelor.
—Ei, acuma cred c—am terminat! zise Nellie—Rubina.
Punîndu—şi mîinile în şolduri, ea aruncă de pe discul ei o privire de jur împrejur.
—Încă ceva, draga mea ! zise unchiul Dodger, împleticindu—se, ca şi cum munca din cursul serii l—ar
fi obosit şi l—ar fi făcut să se simtă bătrîn si, aplecîndu—se spre frasinul de lîngă poarta Parcului, scoase
cucul de sub braţ şi îl puse pe o creangă, între frunzele de lemn.
—Aşa, drăguţule ! Să stai aici, porumbelul meu, zise el, dînd din cap spre pasăre.
—Unchiule Dodger, cînd ai să înveţi oare ? Nu—i porumbel, e cuc.
Unchiul Dodger îşi plecă, umil, capul.
—Iartă—mă, scumpa mea, am vrut să spun porumbel de cuc!
—Ei, domnişoară Poppins, acuma cred că într—adevăr trebuie să plecăm, zise Nellie—Rubina, apoi,
alunecînd spre Mary Poppins, îi cuprinse fata roşie între mîinile ei de lemn și o sărută.
—Să ne vedem cît de curînd ! spuse ea liniştită, aplecîndu—se peste puntea corăbiei şi urcînd apoi
scăriţa.
Din vîrful scării mai întoarse o dată capul, fluturîndu—şi mîna spre Mary Poppins. Apoi, cu un
clămpănit de lemn, sări jos şi dispăru înăuntru.
—Unchiule Dodger ! Vino ! Nu mă face să te—aştept i răsună de acolo glasul ei subţirei.
—Vin, dragă, vin ! Iartă—mă.
Unchiul Dodger alunecă spre punte, dînd mîna din mers cu Mary Poppins. Cucul de lemn se uita la el,
de pe ramura înfrunzită pe care şedea. Unchiul îi aruncă o privire duioasă, melancolică, apoi discul lui
plat se ridică în aer şi, cînd ateriza înăuntru, se auzi o clămpănitură. Acoperişul se lăsă jos şi se închise cu
un clinchet.
—Dă—i drumul! se mai auzi dinăuntru comanda stridentă a lui Nellie—Rubina.
Mary Poppins făcu un pas înainte şi desfăşură frînghia de pe copac, care fu imediat trasă înăuntru, pe
fereastră.
—Fă—ne loc, rogu—te ! Fă—ne loc! strigă Nellie—Rubina şi Mary Poppins se trase repede înapoi.
Michael se agăţă, înfierbîntat, de braţul lui Jane.
—Au plecat! strigă el, văzând cum se ridica vasul de jos şi cum începea să se mişte, greoi, deasupra
zăpezii.
Şi se depărta aşa, printre copaci, clătinîndu—se ca un om beat. Dar numaidecît îşi regăsi echilibrul şi
trecu uşurel pe deasupra celor mai înalte vîrfuri ale copacilor şi chiar dincolo de ele.
O mînă tremurătoare flutura la una din ferestre, dar înainte ca Jane și Michael să—și poată da seama
dacă era Nellie—Rubina sau unchiul Dodger, corabia ajunse sus, în văzduhul luminat de stele, și un colt
al casei o ascunse vederii.
Mary Poppins mai stătu un moment la poarta Parcului, fluturînd din mănuşile ei de lînă, apoi străbătu
în goană Aleea, pînă ajunse în grădină. Cheia de la uşa din faţă scîrţîi în broască. Se auziră apoi paşi pe
scară, călcînd cu prudenţă.
—Repede în pat! zise Jane. Să nu ne găsească aici!
Amîndoi săriră jos de pe banchetă, alergară la uşă şi din două sărituri aterizară în pat. Abia avură timp
să—şi tragă plapuma peste cap, că Mary Poppins deschidea ușa și străbătea camera cu pași ușori.
Zup! O auziră cum îşi atîrna paltonul în cui. Crac! Asta era pălăria, pe care o punea în cutia de carton.
Dar mai mult nu putură auzi, căci înainte ca ea să se dezbrace şi să se urce în patul de campanie, Jane şi
Michael, ghemuiţi sub cearşaf, adormiseră adînc...

„Cu—cu ! Cu—cu ! Cu—cu !" Strigătul dulce al păsării răsuna dintr—un capăt la altul al străzii.
—Girafe săltăreţe! A venit Primăvara! exclamă domnul Banks, care îşi săpunea obrajii ca să se
bărbierească.
Aruncînd repede pămătuful, el se repezi în grădină şi, cum îşi aruncă ochii împrejur, îşi dădu capul pe
spate şi îşi duse mîinile pîlnie la gură.
—Jane ! Michael! John ! Barbara ! strigă el spre ferestrele de la camerele copiilor. Veniţi încoace !
Zăpada s—a dus ! A venit Primăvara !
Copiii alergară rostogolindu—se pe scări şi ieşiră pe poartă. Aleea era plină de lume.
—Oh! Corabia! vocifera amiralul Boom, fluturîndu—şi mănuşa. Frînghiile şi sculele de bord ! Scoici și
raci! A venit Primăvara !
—Minunat, zise domnişoara Ciocîrlie, ieşind repede pe poartă. în fine, o zi frumoasă! Mă gîndeam să le
cumpăr, lui Andrew şi lui Willoughby, cîte două perechi de ghete de piele, dar acuma zăpada s—a dus şi
nu mai e nevoie.
Andrew şi Willoughby părură foarte uşuraţi auzind aceasta şi începură să—i lingă mîinile, ca să arate
cît erau de bucuroşi că nu—i făcuse să le fie ruşine.
Omul cu îngheţată trecea cu tricicleta în sus şi în jos, cu ochii mari deschişi după clienţi. în ziua aceea
pe pancarta lui scria :
Primăvara a venit,
Tra—la—la—la, tra—la—la,
Bine, bine c—a sosit.
Ia opriţi şi ia luaţi
Îngheţată asortată,
Staţi pe loc şi cumpăraţi.
Coşarul, cu o singură perie în mînă, mergea de—a lungul Aleii, uitîndu—se în dreapta şi în stînga cu
un aer satisfăcut, ca şi cum el ar fi fost acela care aranjase frumoasa zi.
În mijlocul acestei înfrigurări generale Jane şi Michael se uitau de jur—împrejur.
Toate străluceau şi sclipeau în lumina soarelui. Nu se mai vedea nici un singur petic de zăpadă.
Pe toate ramurile copacilor plesneau muguri fragezi, de un verde deschis. De jur—împrejurul
stratului de flori din mijlocul parcului se deschideau mugurii verzi, fragezi, de omag, de ghiocei şi de
viorele, formînd o bordură galbenă, albă şi albastră.
Deodată apăru Paznicul, care rupse un bucheţel mic şi şi—l înfipse cu băgare de seamă la butonieră.
Fluturii, în culori vii, zburau din floare în floare, cu aripile lor catifelate. Pe ramuri cîntau,
clădindu—şi cuiburile, grauri şi piţigoi şi rîndunele și cintezoi.
O turmă de oi cu miei mici şi blînzi trecu behăind tare.
Din vîrful unui frasin de lîngă Poarta Parcului răsuna strigătul limpede, repetat: „Cu—cu! Cu—cu!"
Michael se întoarse spre Jane, cu ochi strălucitori:
—Vasăzică asta făceau ei, Nellie—Rubina, unchiul Dodger şi Mary Poppins !
Jane dădu din cap, privind cu mirare în jur. Pe frasin, printre mugurii verzi, se legăna încoace şi încolo o
umbră cenuşie. „Cu—cu! Cu—cu!"
—Bine, dar... Eu credeam că toţi sînt de lemn vopsit, zise Michael. Crezi c—au putut învia în timpul
nopţii ?
—Poate, zise Jane. „Cu—cu! Cu—cu!"
Jane îl apucă pe Michael de mînă. El, ca şi cum i—ar fi ghicit gîndul, străbătu în goană cu ea grădina,
traversară amîndoi Aleea şi intrară în Parc.
—Ei, voi doi, unde vă duceţi ? le strigă domnul Banks.
—Veniţi încoace, comeseni! vocifera amiralul Boom.
—Să nu vă rătăciţi! îi preveni domnişoara Ciocîrlie, cu glasul ei piţigăiat.
Omul cu îngheţată suna sălbatic din clopoţel, iar Coşarul rămase locului, uitîndu—se în urma lor.
Dar Jane şi Michael nu—i luară în seamă, ci alergară mai departe prin Parc, pe sub copaci, spre locul
unde văzuseră pentru prima dată corabia.

Alergară gîfîind. Aici, sub ramurile negre, era umbră şi frig, încît zăpada încă nu se topise. Copiii se
uitară împrejur, căutînd, căutînd. Dar nu văzură decît zăpada împrăştiată pe sub ramurile de un verde
închis.
—Vasăzică a plecat cu adevărat! zise Michael, uitîndu—se în jur. Crezi c—a fost numai o închipuire a
noastră, Jane ? întrebă apoi, cu îndoială.
Dar Jane se aplecă şi ridică ceva din zăpadă.
—Nu, zise ea, tărăgănînd cuvintele. Sînt sigură că nu.
Şi, întinzînd mîna, arătă că avea în palmă o bomboană roşie de la Răvaş, pe care citi cuvintele :
„La revedere pînă la anul Nellie—Rubina Noe."
Michael respiră adînc.

—Acuma înţeleg cine este. Unchiul Dodger a spus că e fiica cea mai mare. Dar atunci n—am înţeles
nimic.
—Ea ne—a adus Primăvara! zise Jane, visătoare, uitîndu—se la Răvaş.
—V—aş fi recunoscătoare dac—aţi veni acasă să mîncaţi, se auzi o voce în spatele lor.
Copiii întoarseră capul, simţindu—se vinovaţi.
—Tocmai voiam să..., începu Michael să explice.
—Ia să nu mai voiţi, îl repezi Mary Poppins şi, aplecîndu—se peste umărul lui Jane, îi luă din mînă
Răvaşul.
—Cred că este al meu, zise ea şi, băgîndu—l în buzunarul şorţului, porni spre casă prin Parc.
în treacăt, Michael rupse o crenguţă cu muguri verzi, pe care îi cercetă cu luare aminte.
—Acuma par să fie adevăraţi, zise el.
—Poate că totdeauna au fost adevăraţi, zise Jane.
Dar din frasin se auzi un glas batjocoritor :
—„Cu—cu ! Cu—cu ! Cu—cu !"
10. CĂLUŞEII
Fusese o dimineaţă liniştită. Mulţi oameni, trecînd pe Aleea Cireşilor şi uitîndu—se peste gard în
curtea cu Numărul Şaptesprezece, ziceau:
—Ce lucru extraordinar! Nu se aude nici un zgomot!
Chiar şi Casa, care de obicei nu dădea atenţie la nimic, începu să se alarmeze.
—Doamne ! Doamne ! îşi zise ea, ascultînd tăcerea. Sper că nu s—a întîmplat nimic rău !
Jos, în Bucătărie, doamna Brill, cu ochelarii pe vîrful nasului, clătina din cap, aplecată deasupra
ziarului.
La etajul întîi, doamna Banks şi Ellen făceau ordine în dulap şi numărau cearşafurile.
Sus, în camera copiilor, Mary Poppins spăla în linişte vesela de la prînz.
Jane, întinsă pe jos, peste fîşia de lumină pe care o aşternea soarele, zise deodată cu un glas somnoros:
—Astăzi mă simt așa de bine și așa de mulţumită !
—Atunci înseamnă c—o să survină o schimbare, observă Mary Poppins, pufnind pe nări.
Michael luă ultima bomboană de ciocolată din cutia pe care i—o adusese mătuşa Flossie cu o
săptămînă înainte, de ziua lui, cînd împlinise șase ani.
Oare să—i dea și lui Jane ? se întrebă el. Sau Gemenilor ? Sau lui Mary Poppins ?
Mai bine nu, căci fusese doar ziua lui, nu a lor.
—Ultima bomboană, cea care aduce noroc ! zise el repede şi o băgă în gură. Păcat că n—a fost mai mult,
se gîndi apoi cu părere de rău, uitîndu—se la cutia goală.
—Toate lucrurile bune se termină odată şi—odată, zise Mary Poppins cu trufie.
Michael se uită la ea, aplecîndu—şi capul într—o parte.
—Dar nu și dumneata, și ești un lucru bun ! zise el cu îndrăzneală.
Pe chipul ei se ivi un început de surîs satisfăcut, care însă dispăru tot aşa de repede pe cît apăruse.
—Este aşa cum trebuie să fie! răspunse a. Nimic nu durează veşnic.
Jane tresări şi aruncă o privire în jurul ei. Dacă nimic nu durează veşnic, asta înseamnă că şi Mary
Poppins...
—Nimic ? spuse ea, nesimţindu—se în largul ei.
—Absolut nimic! bufni Mary Poppins şi, ca şi cum ar fi ghicit ce—i trecuse lui Jane prin minte, se
apropie de cămin, îşi luă de acolo Termometrul uriaş, scoase de sub pat valijoara şi puse Termometrul
înăuntru.
Jane se ridică repede.
—Mary Poppins, de ce faci asta ? Mary Poppins îi aruncă o privire curioasă.
—Pentru c—am fost învăţată să fiu întotdeauna ordonată, zise ea cu trufie şi împinse valijoara înapoi sub
pat.
Jane scoase un oftat. îşi simţea inima grea.
—Mă simt tristă şi neliniştită, îi şopti ea lui Michael.
—Cred c—ai mîncat prea multă budincă, îşi dădu el cu părerea.
—Nu, nu în felul acesta mă simt rău, începu ea, dar se întrerupse brusc, auzind o bătaie în ușă.
—Intră ! zise Mary Poppins.
În prag stătea Robertson Ay, căscînd.
—Nu stiti nimic ? zise el somnoros.
—Nu. Ce?
—Avem Căluşei în Parc.
—Asta nu—i o noutate pentru mine, zise Mary Poppins.
—Sînt frumoşi ? strigă Michael înfierbîntat. Cu bărci care se leagănă şi care se ridică şi se lasă în jos ?
—Nu, zise Robertson Ay, clătinînd solemn din cap. Sînt numai Căluşei. I—au adus astă—noapte. Am
crezut c—o să vă pară bine să aflaţi, adăugă el, îndreptîndu—se spre uşă şi închizînd—o în urma lui.
Jane sări drept în picioare, uitîndu—şi neliniştea.
—O ! Mary Poppins, ne dai voie să ne ducem să vedem ?

—Zi da, Mary Poppins, zi da! interveni Michael, săltînd în jurul ei.
Ea se întoarse spre ei, cu o tavă cu farfurii și ceşti în mînă.
—Eu mă duc, pentru că am bani de bilet, observă ea calm. Despre voi, nu ştiu.
—Eu am şase bănuţi în puşculiţă, sări Jane, înflăcărată.
—O, Jane, împrumută—mi şi mie doi bănuţi! se rugă Michael, care îşi cheltuise cu o zi înainte toţi banii
pe sirop.
Amîndoi se uitau neliniştiţi la Mary Poppins, aşteptînd să vadă ce va hotărî.
—În această cameră de copii nici nu se ia, nici nu se dă cu împrumut. Am să—i plătesc eu, fiecăruia
dintre voi, cîte un tur. Şi—atît, zise ea şi ieşi repede din cameră, ducînd tava cu ceşti.
Copiii se uitară unul la altul.
—Ce—o fi asta ? își zise Michael, căci acuma îi venise și lui rîndul să fie neliniştit. Niciodată pînă astăzi
n—a cheltuit nimic de la ea, adăugă el şi, cînd o văzu revenind în graba mare, o întrebă, cam îngrijorat:
—Nu te simţi bine, Mary Poppins ?
—În viața mea nu m—am simţit mai bine decît acuma, răspunse ea, dîndu—şi capul pe spate. Şi v—aş fi
recunoscătoare dacă n—aţi mai sta aici, uitîndu—vă la mine de parc—aş fi o figură de ceară. Hai,
pregătiţi—vă !
Dar privirea îi era atît de severă, ochii albaştri atît de fioroşi şi vorba atît de asemănătoare cu modul ei
obişnuit de a vorbi, încît neliniştea li se spulberă şi se repeziră amîndoi, în salturi, să—și ia pălăriile.
În acelaşi moment se termină cu liniştea din casă. Se auzeau uşi trîntite, glasuri şi tropote de picioare.
—Doamne ! Doamne ! Ce uşurare ! Eram aşa de neliniştită! zise Casa către sine însăşi, ascultînd cum se
repezeau pe scări Jane şi Michael și Gemenii.
Mary Poppins se opri o clipă să se privească în oglinda din hol.
—Hai, vino, Mary Poppins. îţi şade foarte bine, zise Michael, nerăbdător.
Ea se răsuci în loc, cu o expresie supărată, ofensată, dar totodată mirată. _
Foarte bine, într—adevăr! Ăsta era cuvîntul potrivit. Foarte bine, cu pardesiul albastru, cu nasturi de
argint. Foarte bine, cu colierul de aur în jurul gîtului. Foarte bine, cu umbrela cu cap de papagal sub braţ.
Mary Poppins pufni, scurt.
—Mi—ai spus destul şi chiar prea mult, zise ea repezit, dar de fapt se gîndea că nu era destul.
Michael însă era prea înfierbîntat ca să mai bage de seamă.
—Hai, Jane, strigă el, săltînd nebuneşte. Nu mai pot de nerăbdare. Hai!
Copiii începură să alerge înainte, în timp ce Mary Poppins îi lega pe Gemeni cu curele în căruţ.
Numaidecît poarta se închise în urma lor şi porniră cu toţii spre Căluşei.
Din interiorul Parcului ajungeau pînă la ei, bîzîind ca o sfîrlează, acordurile unei muzici uşoare.
—Bună ziua ! Cum ne mai simţim astăzi ? se auzi vocea subţire a domnişoarei Ciocîrlie, care venea pe
Aleea Cireşilor cu cîinii. Cînd îi văzu pe copii îi salută.
Dar înainte ca ei să poată răspunde, ea continuă:
—Desigur că vă duceţi la Căluşei. Andrew cu Willoughby şi cu mine tocmai venim de acolo. E așa de
frumos și de plăcut! și un vînzător de bilete aşa de politicos !
Domnişoara Ciocîrlie trecu mai departe, cu cei doi cîini care săltau pe lîngă ea.
—La revedere, la revedere! le mai strigă ea, uitîndu—se înapoi, înainte de a da colţul străzii.
—Cu toţii la Pompe ! Haideţi, iubiţilor ! se auzi răsunînd dinspre Parc o voce binecunoscută, apoi ieşi pe
poartă, foarte roşu la faţă, amiralul Boom, dansînd dansul marinarilor.
—Iu, iu, iu ! Şi o sticlă de rom ! Amiralul a fost la Căluşei. Scoici şi raci! E frumos, ca o călătorie pe
mare! vocifera el, salutîndu—i pe copii.
—Ne ducem şi noi! zise Michael, înfrigurat.
—Cum ? Vă duceţi şi voi ? spuse amiralul, părînd foarte mirat.
—Da, bineînţeles, zise Jane.
—Dar n—o să mergeţi pînă la capăt, îmi închipui ? zise amiralul, uitîndu—se curios la Mary Poppins.
—Au să facă fiecare cîte un tur, domnule, explică ea, afectată.
—Așa ! Bine ! Drum bun! zise el cu un glas care, pentru el, era destul de amabil.
Spre mirarea copiilor, amiralul se roti o dată, îşi duse mîna la frunte şi o salută, politicos, pe Mary
Poppins.
—Rrrr ! mai trîmbiţă el în batistă. Ridicaţi pînzele ! Ridicaţi ancora ! Adio, dragostea mea, la drum!
Şi se depărta, mergînd în zigzag de pe un trotuar pe altul, făcînd semne cu mîna şi cîntînd cu glas tare,
puternic:
„Orice fată frumoasă iubeşte un marinar !"
—De ce a spus adio şi de ce ţi—a spus Dragostea mea ? întrebă Michael, păşind alături de Mary Poppins
şi întorcînd capul după amiral,
—Pentru că mă socoteşte o persoană cît se poate de respectabilă, bufni ea, dar cu o privire blîndă,
visătoare.
Din nou Jane avu sentimentul acela ciudat, trist, şi inima i se strînse în piept.
—Oare ce—o să se întîmple ? se întrebă ea, îngrijorată, şi îşi puse mîna pe mîna cu care Mary Poppins
împingea căruţul.
Mîna era caldă și te făcea să te simţi bine, în siguranţă.,
„Ce proastă sînt! Nu se poate să se întîmple nimic rău", îşi zise ea în gînd, grăbind paşii alături de
căruţul care îşi rotea roţile spre Parc.
—Staţi o clipă! Numai o clipă! se auzi o voce gîfîind în spatele lor.
—Ei, zise Michael, întorcînd capul, e domnişoara Tartlet!
—Ba nu, doamna Turvy, zise domnişoara Tartlet, abia respirînd şi întorcîndu—se, roşind, spre domnul
Turvy, care surîdea lîngă ea, puţin cam timid.
—Este una din zilele dumitale de luni? îl întrebă Jane, deşi îl vedea că stă drept în picioare, şi nu credea
că poate fi aşa.
—O, nu! Mulţumesc lui Dumnezeu, nu! se grăbi el să răspundă.
—Veneam... hm!... am venit numai, ştii... să—i spunem lui Mary Poppins... bună ziua !
—Zău, vere Arthur ? spuse Mary Poppins, apoi dădură cu toţii mîna.
—Cred că te duceai la Căluşei ? întrebă el.
—Da, mă duceam, adică ne duceam cu toţii.
—Cu toţii! zise domnul Turvy şi, de mirare, sprîncenele i se ridicară pînă în vîrful capului.
—Ei au să facă numai un tur fiecare, zise Mary Poppins, arătînd spre copii. Staţi liniştiţi, vă rog! strigă
apoi către Gemeni, care, foarte aprinşi, încercau să se salte în căruţ. Doar nu sînteti şoareci dresaţi ?
—Aşa! Am înţeles. Şi pe urmă or să se ducă acasă ? Bine, Mary, la revedere şi Bon Voyage! zise domnul
Turvy, scoţîndu—şi foarte ceremonios pălăria şi ridicînd—o sus de tot, deasupra capului.
—La revedere. și vă mulţumesc c—ați venit, zise Mary Poppins, aplecîndu—se graţios în faţa domnului
şi a doamnei Turvy.
—Ce înseamnă Bon Voyage ? întrebă Michael, întorcînd capul pentru a—i urmări cu privirea pe cei doi
care plecau — doamna Turvy foarte grasă, cu părul buclat, iar domnul Turvy slab, cu silueta dreaptă.
—Înseamnă drum bun. Adică exact ce n—o să ai dacă nu te grăbeşti! bufni Mary Poppins, iar Michael se
grăbi să o ajungă din urmă.
Acuma muzica şi tobele se auzeau mai bine, răsunînd şi răpăind prin aer şi îi atrăgeau într—acolo.
Mary Poppins, aproape alergînd, împinse căruţul spre poarta de intrare a Parcului. Dar aici privirile i
se opriră asupra unui şir de desene făcute pe trotuar şi se trase, brusc, înapoi.
—Acuma de ce s—o mai fi oprit ? şopti supărat Michael către Jane. În felul acesta n—o să mai ajungem
niciodată.
Artistul care desena pe trotuar tocmai terminase, cu cretă colorată, un şir de fructe: un măr, o pară, o
prună şi o banană.
Dedesubt, tocmai scria repede cuvintele :
LUAŢI UN FRUCT
—Ei! zise Mary Poppins, tuşind uşor. Artistul sări imediat în picioare şi atunci
Jane şi Michael văzură că era Omul—cu—Chibrituri, bunul prieten al lui Mary Poppins.
—Mary! în fine ! Te—am aşteptat toată ziua!
Omul—cu—Chibrituri îi luă amîndouă mîinile şi o privi admirativ.
Mary Poppins părea foarte sfioasă, dar se vedea că îi face plăcere.
—Ne ducem la Căluşei, Bert, zise ea, roşind.

El dădu din cap.
—Mă gîndeam eu. Şi merg şi ei cu tine ? adăugă el, arătînd cu degetul spre copii.
Mary Poppins dădu din cap cu un aer misterios.
—Numai pentru o tură, zise ea repede.
—Aha ! zise el, făcîndu—şi gura pungă. înţeleg. Michael tresări.
„Ce altceva puteau face la Căluşei, decît să facă un tur ?" se întrebă el.
—Frumoase desene, zise Mary Poppins cu admiraţie, privind la fructele de pe trotuar.
—Serveşte—te! zise Omul—cu—Chibrituri calm.
Şi numaidecît Mary Poppins se aplecă şi în faţa ochilor uimiţi ai copiilor, ridică de pe trotuar pruna
pictată, din care muşcă o bucăţică.
—Nu vrei şi tu ? o întrebă Omul—cu—Chibrituri, pe Jane.
—Se poate aşa ceva ? spuse ea, făcînd ochii mari, căci lucrul i se părea cu neputinţă.
—Încearcă!
Jane se aplecă spre măr şi mărul îi sări numaidecît în mînă. Muşcînd din partea care era roşie, văzu că
este foarte dulce.
—Cum ai putut face aşa ceva ? îl întrebă Michael pe Omul—cu—Chibrituri, căscînd şi el ochii mari.
—Nu eu, ci Ea! zise Omul—cu—Chibrituri, arătînd spre Mary Poppins, care stătea, dreaptă, lîngă căruţ.
Căci asta nu se întîmplă decît cînd este ea în apropiere, te asigur.
Zicînd aşa, se aplecă şi ridică de pe trotuar para, pe care i—o oferi lui Michael.
—Dar dumneata ? zise Michael care, deşi dorea para, voia să fie politicos.
—N—are importanţă. Eu pot să mai desenez oricînd, cît vreau, zise Omul—cu—Chibrituri,
aplecîndu—se să ridice banana, pe care o curăţă de coajă şi le dădu cîte o jumătate Gemenilor.
Deodată însă le ajunse la ureche o undă de cîntec dulce, limpede.
—Acuma trebuie să plecăm, Bert, zău! zise Mary Poppins grăbită şi puse sîmburele de prună între două
bare de la grilajul Parcului.
—Trebuie ? zise Omul—cu—Chibrituri, cu multă tristeţe. Ei, atunci adio, draga mea. Şi noroc.
—Dar o să—l mai vezi, nu—i așa ? se interesă Michael, intrînd pe poartă în urma lui Mary Poppins.
—Poate da şi poate nu, zise ea, scurt. în orice caz, asta nu—i treaba ta.
Uitîndu—se înapoi, Jane văzu că Omul—cu—Chibrituri stătea lîngă cutia lui cu cretă colorată şi se
uită fix după Mary Poppins.
—Ciudată zi este astăzi, zise ea, încreţind din sprîncene.
Mary Poppins se uită la ea.
—Şi ce—i ciudat, mă rog ?
—Hm! Toată lumea îţi spune Adio şi te priveşte aşa de curios !
—Hai să vorbim ca să n—adormim, bufni Mary Poppins. O pisică se poate uita la un Rege, cred ?
Jane tăcu, dar scoase un oftat. Stia că nu era bine să o întrebe ceva pe Mary Poppins, deoarece Mary
Poppins nu explica nimic niciodată. Şi pentru că nu prea ştia nici ea de ce oftează, începu să alerge,
luînd—o înaintea lui Michael, a lui Mary Poppins şi a căruţului, spre muzica răsunătoare.
—Aşteaptă—mă ! Aşteaptă—mă ! Aşteaptă—mă! se tînguia Michael, repezindu—se după ea.
În urma lor se auzeau învîrtindu—se roţile căruţului, căci Mary Poppins alerga după ea.
Iată şi Căluşeii, pe o pajişte netedă, între tei. Erau Căluşei noi, sclipitori şi strălucitori. Caii se ridicau
şi coborau pe furcile lor de bronz. Un drapel vărgat flutura în vîrf. Peste tot, Caruselul era împodobit
minunat de frumos, cu ornamente de aur, cu frunze de argint, cu păsări colorate şi cu stele. Adică era aşa
cum spusese domnişoara Ciocîrlie, ba chiar mai mult decît atîta.
Căluşeii se mişcau încet și tocmai cînd ajunseră ei, Paznicul Parcului, zelos, se repezea să oprească
una cîte una, furcile de bronz.
—Poftiţi, poftiţi! Trei bănuţi turul! anunţa el, dîndu—şi importanţă.
—Eu ştiu pe care cal vreau să mă urc ! zise Michael, repezindu—se la un cal vopsit în roşu şi albastru.
Pe chinga de aur era scris numele calului: „Iute de Picior". Michael se cocoţă pe spinarea animalului,
tinîndu—se bine de bară.
—N—aruncaţi gunoi pe jos. Respectaţi regulamentul! striga Paznicul cît îl ţinea gura, cînd trecu Jane pe
lîngă el.
—Eu îl vreau pe ăsta! zise ea, urcîndu—se pe spinarea unui cal alb, aprig, pe a cărui chingă roşie era
scris numele „Sclipici".
Pe urmă Mary Poppins, luîndu—i pe Gemeni din căruţ, o puse pe Barbara în faţa lui Michael şi pe
John în spatele lui Jane.
—Un tur de un bănuţ, de doi, de trei, de patru sau de cinci ? întrebă omul care veni să adune banii.
—De şase bănuţi, zise Mary Poppins, întinzîndu—i patru monede de şase bănuţi.
Copiii priveau uluiţi. Niciodată pînă atunci nu făcuseră la Căluşei tururi de șase bănuţi.
—Să n—aruncaţi gunoaie pe jos, strigă iarăşi Paznicul, cu ochii la biletele pe care le avea Mary Poppins
în mînă.
—Dar dumneata nu vii ? o întrebă Michael de sus, de pe cal.
—Ţine—te bine, te rog ! Ţine—te bine ! Eu o să vin în turul următor, răspunse ea morocănos.
Din vîrful Căluşeilor se auzi un chiot, muzica porni din nou şi caii începură să se mişte, încet, încet.
—Ţineţi—vă bine, vă rog! zise Mary Poppins şi ei îşi încleştară mai tare mîinile.
Copacii se mişcau în faţa lor. Ornamentele de bronz de pe spinarea cailor alunecau în sus şi în jos. O
dungă de lumină cădea asupra lor, de la razele soarelui care apunea.
—Staţi cuminţi! se mai auzi vocea lui Mary Poppins şi copiii o ascultară.
Cînd Căluşeii luară viteză, copacii începură să se mişte mai repede în jurul lor. Michael o ţinea strîns
pe Barbara de după mijloc. Jane îşi întinsese un braţ la spate şi îl ţinea bine pe John. și călăreau mereu,
învîrtindu—se din ce în ce mai repede, cu părul vîlvoi. Vîntul le biciuia faţa, Iute de Picior şi Sclipici
zburau roată împrejur, cu copiii în spinare. Parcul se apleca, şi se clătina, şi se răsucea, şi se rostogolea în
jurul lor. Ai fi zis că n—aveau să se mai oprească niciodată, că nu exista ceea ce se cheamă Timp, că
lumea nu era nimic decît un cerc de lumină şi o grămadă de cai vopsiţi.
Soarele scăpata spre apus, amurgul cobora pe pămînt, iar ei continuau să călărească din ce în ce mai
repede, pînă cînd, în cele din urmă, nu se mai deosebeau copacii de cer. Pămîntul, cît era de mare, se
învîrtea în jurul lor cu un zgomot surd, ca un bîzîit de sfîrlează.
Niciodată Jane, Michael, John şi Barbara n—aveau să mai fie aşa de aproape de centrul lumii ca
acum, călărind roată împrejur. Şi ai fi zis că ei își dădeau seama de asta, căci așa cum se învîrtea pămîntul
în jurul lor şi cum călăreau în amurgul care cobora, îşi ziceau :
„Niciodată de acum înainte ! Niciodată !"
Dar iată că arborii încetară să mai fie o umbră verde, circulară și trunchiurile lor deveniră din nou
vizibile. Cerul se depărta de pămînt, iar Parcul încetă să se mai rotească. Caii mergeau din ce în ce mai
încet, pînă cînd rămaseră nemişcaţi.
—Poftiţi, poftiţi! Trei bănuţi turul! striga, la oarecare depărtare, Paznicul.
Cei patru copii se dădură jos. Erau încă înţepeniţi de cît stătuseră călare, dar aveau ochii strălucitori şi
glasul le tremura de înfrigurare.
—Minunat, minunat, minunat! exclamă Jane, uitîndu—se cu ochi scînteietori la Mary Poppins, care îl
aşeza pe John în căruţ.
—Aş fi vrut să nu ne mai oprim niciodată ! exclamă Michael, punînd—o jos pe Barbara.
Mary Poppins se uită la ei. Avea o privire ciudat de blîndă şi de calmă în amurgul care îi învăluia.
—Orice lucru, cît de bun, are un sfîrşit, zise ea, pentru a doua oară în ziua aceea, şi, ridicînd capul,
începu să se uite la Căluşei.
—Acuma este rîndul meu ! adăugă veselă, aplecîndu—se să ia ceva din căruţ, după care,
îndreptîndu—se din şale, îi privi o clipă cu privirea ei ciudată, care părea că străbate în interiorul lor şi
vede la ce se gîndesc ei.
—Michael! zise ea, atingîndu—l uşor cu mîna pe obraz, să fii cuminte !
El o privi cu nelinişte. De ce făcuse asta ? Ce putea fi la mijloc ?
—Jane, să ai grijă de Michael şi de Gemeni! mai zise Mary Poppins şi, luîndu—i mîna, o puse binişor pe
mînerul căruţului.
—Îmbarcarea ! îmbarcarea ! strigă omul cu biletele.
Pe dată luminile Căluşeilor se aprinseră şi începură să strălucească puternic.
Mary Poppins întoarse capul într—acolo.
—Vin acuma! zise ea, agitîndu—şi umbrela cu cap de papagal. Străbătu în fugă peticul întunecat care—i
despărţea pe copii de Căluşei.
—Mary Poppins ! strigă Jane cu o voce tremurătoare, căci deodată — nu știa de ce — i se făcuse frică.
—Mary Poppins! strigă şi Michael, molipsindu—se şi el de frica lui Jane.
Dar Mary Poppins nu—i luă în seamă, ci sări, plină de graţie, pe platformă şi urcîndu—se în spinarea
unui cal pestriţ, Caramel, se aşeză cu grijă şi cu ifose.
—Numai dus sau dus—întors ? întrebă omul cu biletele.
Un moment Mary Poppins păru că stă să se gîndească, uitîndu—se la copii, apoi iar la omul cu
biletele.
—Nu poţi şti niciodată, zise ea gînditoare. Poate să fie de folos. Am să iau un dus—întors.
Omul făcu o gaură într—un bilet verde şi i—l întinse lui Mary Poppins.
Jane şi Michael băgară de seamă că nu plătise nimic.
Dar muzica izbucni iarăşi, întîi dulce, apoi puternică, sălbatică, triumfătoare. Caii vopsiţi începură să
se mişte încet.
Mary Poppins trecu prin faţa copiilor, privind drept înainte. Capul de papagal al umbrelei îl ţinea
ghemuit sub braţ. Mîinile, cu mănuşi frumoase, strîngeau bara de bronz. Iar în faţa ei, pe gîtul calului...
—Michael! strigă deodată Jane, apucîndu—l pe Michael de braţ. Valijoara ! Probabil c—o ascunsese
sub cuvertură!
Michael făcu ochii mari.
—Şi crezi că..., începu el, în şoaptă. Jane dădu din cap, afirmativ.
—Dar... avea medalionul la gît şi lanţul nu era rupt! Am văzut foarte bine !
Gemenii începură să scîncească în spatele lor, dar Jane şi Michael nu—i luară în seamă, ci se uitau
neliniştiţi la cercul strălucitor de cai.
Căluşeii se mişcau uşor și copiii nu—și mai putură da seama ce cai se vedeau şi nici să—i mai
deosebească pe Iute—de Picior şi Sclipici.
Totul în faţa lor era o sclipire de lumină rotitoare, afară de figura dreaptă, demnă, întunecată, care tot
venea înspre ei, trecea mai departe şi dispărea.
Vuietul muzicii se făcu din ce în ce mai sălbatic. Din nou figura întunecată trecu pe lîngă ei, călare pe
calul pestriţ. Dar de data aceasta, cînd se apropie, ceva lucios, strălucitor, se rupse de la gîtul ei şi,
despicînd aerul, căzu la picioarele lor.
Jane se aplecă şi ridică obiectul. Era medalionul de aur, la capătul lanţului de aur rupt.
—Vasăzică e adevărat, e adevărat! izbucni jalnic Michael. Deschide—l, Jane !
Jane apăsă cu o mînă tremurătoare pe închizătoare și medalionul se deschise. Lumina unduitoare,
străbătînd sticla, îi făcu să vadă propriile lor portrete, aşezate împrejurul unei figuri cu ochi albaştri, cu
obrajii foarte roşii, cu părul negru, lins, cu nasul cîrn, ca nasul păpuşilor olandeze.
Jane, Michael, John, Barbara și Annabel Banks și Mary Poppins
citi Jane pe un petic de hîrtie, pe care—l găsi lîngă portret.
—Vasăzică asta era în medalion! zise Michael, nenorocit.
Acuma ştia că nu mai este nici o speranţă...
Jane închise medalionul şi îl puse în buzunar, după care îşi întoarseră amîndoi iarăşi privirile spre
Căluşeii care te ameţeau, îţi luau vederea, în lumina rotitoare şi pe care ei de—abia îi vedeau prin ceaţa
lacrimilor.
Acuma caii zburau mai repede decît înainte, iar muzica asurzitoare era mai puternică decît fusese la
început.
Şi deodată se întîmplă un lucru extraordinar, întreaga instalaţie a Căluşeilor începu să se înalţe în
văzduh, continuînd să se învîrtească, în sunetul puternic al trompetelor. Caii vopsiţi descriau cerc după
cerc, urcîndu—se tot mai sus, rotindu—se fără încetare, cu Caramel şi Mary Poppins în frunte. Cercul
tremurător de lumină se înălţa între copaci şi, cînd lumina cădea pe frunze, ele păreau de aur.
—A plecat! zise Michael.
—Mary Poppins! Mary Poppins! Vino înapoi! Vino înapoi! strigau copiii, întinzînd braţele spre ea.
Dar ea se uita în altă parte şi privea cu o expresie senină peste capul calului, fără să dea semne că i—ar
auzi.
—Mary Poppins !
Fu un ultim strigăt disperat, dar din aer nu se auzi nici un răspuns.
Acuma Căluşeii se ridicaseră deasupra copacilor şi se urcau în sus, către stele, tot mai departe şi tot
mai departe, devenind din ce în ce mai mici, pînă cînd figura lui Mary Poppins nu mai fu decît o pată
întunecată într—o roată de lumină.
Tot mai departe şi mai departe se duceau Căluşeii, punctînd cerul şi ducînd—o pe Mary Poppins cu ei.
în cele din urmă nu mai fură decît o umbră mică, sclipitoare, ceva mai mare decît o stea, de care de altfel
nici nu se deosebeau.
Michael îşi trase nasul şi se căută prin buzunare după batistă.
—Am un cîrcel în ceafă, zise el, dar cînd văzu că Jane nu se uită la el, îşi şterse repede ochii.
Jane, privind mereu umbra luminoasă care se rotea, scoase un suspin şi se întoarse spre Michael.
—Trebuie să ne ducem acasă, zise ea trist, aducîndu—şi aminte că Mary Poppins îi spusese să aibă grijă
de Michael şi de Gemeni.
—Poftiţi! Poftiţi! Trei bănuţi turul!
Paznicul Parcului, care pînă atunci adunase gunoiul în coşuri, întorcînd deodată capul spre locul unde
fuseseră Căluşeii, tresări din tot corpul şi se uită în jurul lui cu gura căscată de mirare. Iar cînd ridică
privirile în sus, aproape că îi ieşiră ochii din cap.
—Ei! strigă el. Asta nu se poate. Acum un minut a fost aici şi acuma nu mai este! E contra
regulamentului! Am să mă plîng justiţiei. Şi ameninţînd sălbatic cu pumnul văzduhul pustiu, adăugă:
—În viaţa mea n—am văzut aşa ceva! Nici măcar cînd eram copil! Trebuie să fac un raport! Am să—i
spun Primarului!
Copiii se depărtară tăcuţi.
Căluşeii nu lăsaseră nici o urmă pe iarbă, nici un semn în trifoi. în afară de Paznic, care rămăsese pe
loc dînd din mîini şi vociferînd, pajiştea verde era absolut pustie.
—A luat bilet dus—întors, zise Michael, păşind încet, alături de căruţ. Oare asta înseamnă că se va
întoarce ?
Jane se gîndi un moment.
—Poate că da. Dacă o s—o dorim mult, o să se întoarcă, zise ea încet.
—Da, poate... repetă el, oftînd uşor, apoi nu mai spuse nimic, pînă cînd ajunseră în camera lor...
—Ei! Ei! Ei! strigă domnul Banks, venind repede pe alee şi dînd buzna pe uşa din faţă.
Ei, nu e nimeni aici ? mai strigă el, urcînd treptele cîte trei deodată.
—Dar ce s—a întîmplat ? întrebă doamna Banks, alergînd în întîmpinarea lui.
—Cel mai extraordinar lucru, răspunse el, deschizînd larg uşa de la camera copiilor. A apărut o stea
nouă. Am auzit vorbindu—se despre asta pe stradă, cînd veneam acasă. Cea mai mare din cîte există. Am
împrumutat de la amiralul Boom telescopul, ca s—o văd. Veniţi şi voi s—o vedeţi! Şi alergînd la geam,
îşi duse telescopul la ochi.
—Da ! Da ! zise el aprins, sărind de pe un picior pe altul. Uite—o ! O minune ! O frumuseţe ! Un
miracol! O bijuterie ! Vedeţi şi voi!
Şi îi dădu telescopul doamnei Banks.

—Copii! strigă el. Priviţi! Avem o nouă stea!
—Ştiu.. începu Michael. Dar nu este o stea adevărată. Este...
—Știți ? și nu—i stea ? Pentru Dumnezeu, ce vrei să spui ?
—Nu—l lua în seamă, zise doamna Banks. Face pe deşteptul. Dar unde este steaua ? A,o văd ! Foarte
frumoasă. E cea mai luminoasă de pe tot cerul! Mă întreb de unde o fi venit ? Uitaţi—vă, copii!
Ea le dădu telescopul, pe rînd, lui Jane şi lui Michael, care, uitîndu—se prin lentilă, văzură limpede
roata de cai vopsiţi, barele de bronz şi pata întunecată, care mai continuă un moment să se învîrtească,
apoi dispăru.
Copiii se uitau unul la altul şi îşi făceau semne. Ei ştiau ce este pata întunecată — o figură plăcută,
preţioasă, îmbrăcată cu un pardesiu albastru cu nasturi de argint, cu o pălărie tare de paie pe cap şi o
umbrelă cu cap de papagal drept mîner, sub braţ.
Din cer venise şi plecase înapoi în cer. Jane şi Michael nu aveau de gînd să explice nimănui nimic,
căci ştiau că în legătură cu Mary Poppins erau lucruri pe care nimeni nu le putea explica.
Deodată se auzi o bătaie în usă.
—Scuzaţi—mă, doamnă, zise doamna Brill, intrînd repede în cameră foarte aprinsă la faţă.
Am socotit că trebuie să vă spun că Mary Poppins a plecat iar!
—A plecat ? zise doamna Banks neputîndu—și crede urechilor.
—Cu arme şi bagaje ! zise doamna Brill, victorioasă. Fără o vorbă. Întocmai ca data trecută. Chiar şi patul
de campanie şi valijoara — dispărute ! Nici măcar albumul de cărţi poştale nu l—a lăsat ca amintire.
Uite—așa !
—Doamne, Doamne ! zise doamna Banks. Ce lucru neplăcut! Ce necugetat! Ce... George, Mary Poppins
a plecat iar, zise ea, întorcîndu—se spre domnul Banks.
—Cine ? Ce ? Mary Poppins ? Ei, ce importanţă are asta ? Avem o nouă stea !
—Steaua cea nouă n—o să ne spele şi să ne îmbrace copiii! zise doamna Banks înciudată.
—O să se uite noaptea la ei pe geam, asta este mai important decît spălatul şi îmbrăcatul, zise domnul
Banks fericit, întorcîndu—se iar la telescop.
—Nu—i aşa, minune scumpă ? Miracolul meu ? Frumuseţea mea ? zise el, uitîndu—se la stea.
Jane şi Michael veniră mai aproape şi se rezemară de el, uitîndu—se pe fereastră, în noapte.
Sus, deasupra lor, umbra cea mare se învîrtea şi se rotea, sclipitoare, pe cerul întunecat, păstrîndu—și
secretul în vecii vecilor...

Mary Poppins Se Intoarce-Travers PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mary Poppins Se Intoarce-Travers PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1|mary poppins se întoarce p. l.

MARY POPPINS SE ÎNTOARCE

Lui Pip această amintire

—Nu—i așa că trebuie s—aibă coadă roşie ? o întrebă Michael.

frumuşel, o să căpătaţi la ceai Prăjituri cu Nucă de Cocos.

—Jane ! Jane ! Ăsta nu—i zmeu. Parc—ar fi... o ! parc—ar fi...

Înăuntru nu era decît un Termometru mare.

2. CIOCÎRLIA DOMNIŞOAREI ANDREW

Era într—o sîmbătă după—masă.

Poppins ciuli urechile, ca să audă mai bine.

2 Celebru cîntăret italian.

închis—o în colivie, nu mai cîntă şi nu înţeleg de ce.

N—am loc să mă mişc! De—abia mai pot respira ! striga ea.

—Nici Ciocîrlia nu putea! zise Mary Poppins, calmă.

3. MIERCUREA CEA REA

—O, Doamne, bombăni ea, de ce trebuie mă scol eu totdeauna prima ?

—Pentru că tu te—ai născut prima, ai înţeles ?

—Nimeni cu numele de Banks ! răspunse Mary Poppins. Aşa să ştiţi!

„Şi ce—mi pasă dacă n—o să mă ierte ?"

Ah, cît te iubesc, draga mea

William şi Everard îşi uniră şi ei glasurile cu al lui, cîntînd cu toţii în cor :

Ah, cît te iubesc, draga mea !

cutia mea cu vopsele.

nici pe tata şi nici pe mama, nici pe Mary Poppins !

Și se tot mira, cine să fi fost acel altcineva...

lui Topsy Tartlet şi întoarce—te cu capul în jos, împreună cu mine.

—Aș ! zise Michael. Probabil că ți—e foame !

—Este iepuraşul meu! zise Barbara, trăgînd de şalul lui Annabel.

—Am venit din întuneric, începu ea, blînd. Jane rîdea.

Mary Poppins îl privi cercetător.

6. POVESTEA LUI ROBERTSON AY

şi începu să o fîlfîie în aer.

—Treci tu mai întîi. zise Reeele. Doliticos.

Eu sînt Regele Castelului,

—Alt cîntec nu mai ştii ? îl întrebă într—o zi Măscăriciul.

Pe—ntinsa şi alba zăpadă

Vaca e—n staul şi oaia—n cîmpie,

Toţi cîinii de pe lume, gîdilici gîdi—lo,

—Hm ! zise Măscăriciul. Nu—i rău !

—Bravo ! strigă Măscăriciul. Hai să cîntăm împreună!

asta cu clopoţei. O cunosc pe Haimana.

O mîndră şi frumoasă vacă

—Foarte adevărat, zise Mai—Marele—Profesorilor. și altceva ce mai știți ?

Pămîntul se—nvîrteşte făr' a se—apleca,

—Asa este, observă Mai—Marele—Profesori—lor. Și mai ști vreun cîntec ?

Oricît de mult eu aş putea—nvăţa,

—Dar poate că îl preferi pe ăsta, profesore :

De ce—am mai da lumii ocol,

Mai—Marele—Profesorilor începu să bată din palme.

La sfîrşitul cîntecului, Mai—Marele—Profesorilor căzu la picioarele Regelui şi zise, hohotind de rîs:

—Aşteaptă—mă şi pe mine, aşteaptă—mă şi pe mine ! strigă Regele, repezindu—se pe trepte în jos şi

Mai—Marele—Profesorilor rîdea și mai lua cîte o înghiţitură de căpşune.

Iubita mea, la revedere,

să—l zorească la mers.

Numai tu eşti înţeleaptă ?

pămîntul, steaua sări deodată în sus şi dispăru în văzduh.

Dar înainte ca Jane să—i fi putut răspunde, el trecuse mai departe.

Al doilea băiat începu să rîdă.

Pe chipul Clovnului se zugrăvi o expresie de dezamăgire.

3 Un arbore din America, ale cărui fructe au forma unui ou.

Toţi cu nasuri sclipitoare,

Vai, vai, vai Şi of, of, o f !

Vreau o fată cu—ochi de stele,