Travers, P.L. - Mary Poppins Deschide Usa PDF

1|mary poppins deschide ușa p.l.
travers
MARY POPPINS DESCHIDE UȘA

P.L. TRAVERS
Existenţa copiilor Banks nu mai e deloc plictisitoare de cînd în casa lor şi-a făcut apariţia Mary
Poppins. De data aceasta, guvernanta îi duce în parc, unde prichindeii descoperă cu surprindere că
statuia lui Neleus, băieţelul cu un delfin în braţe se însufleţeşte. Urmează o ieşire la cumpărături, în
timpul căreia copiii familiei Banks întîlnesc o femeie care vinde bastoane de mentă, de fapt nişte cai
fantastici, care pot zbura.
2|mary poppins deschide ușa p.l. travers
Cuprins
Capitolul I. ZIUA DE 5 NOIEMBRIE .............................................................................................................. 3
Capitolul II. CE—ŞI DOREŞTE DOMNUL TWIGLEY ................................................................................. 15
Capitolul III. PISICA S—A UITAT LA UN REGE ........................................................................................ 27
Capitolul IV. BĂIATUL DE MARMURĂ .................................................................................................. 40
Capitolul V. CAI DE MENTĂ ........................................................................................................................ 53
Capitolul VI. ÎN PLIN FLUX ....................................................................................................................... 65
Capitolul VII. FERICIŢI PENTRU TOTDEAUNA ..................................................................................... 77
Capitolul VIII. CEALALTĂ UŞĂ ................................................................................................................ 90
lui Camillus
Capitolul I. ZIUA DE 5 NOIEMBRIE
Era o dimineaţă din acelea reci şi neguroase, care arată că vine iarna. Uliţa Cireşilor era
tăcută şi linişt ită. Ceaţa învăluia parcul ca o umbră. Aşa cum erau acoperite de jur împrejur
de ceaţa cenuşie, toate casele semănau perfect una cu alta. Catargul Amiralului Boom, cu
telescopul în vîrf, dispăruse cu totul.
Lăptarul, intrînd în Uliţ ă de după colţ, abia putea să vadă drumul.
—Am pus laptele la uşă! strigă el la uşa Amiralului, cu un glas înăbuşit, care îi păru aşa de
ciudat încît îl făcu aproape să se cutremure. „O să mă duc să stau acasă cît t imp ţ ine ceaţa
asta", se gîndi el. Ei ! Uită—te unde calci ! se răsti apoi către o formă nelămurită, care,
ieşind deodată din ceaţă, se izbise de umărul lui.
—Bum—bum, bum—bum—bum, se auzi un glas dulce, înăbuşit.
—A, dumneata erai ! zise Lăptarul, cu un suspin de uşurare.
—Bum ! mai zise o dată Coşarul, care îşi ţ inea periile ridicate în dreptul obrazului.
—De dimineaţă te—ai mai sculat, hai? zise Lăptarul.
Coşarul înt inse degetul lui negru spre casa lui Miss Lark.
—Trebuie să curăţ coşul înaint e de capătă cîinii micul dejun. Asta pentru ca nu cumva să
înceapă a tuşi din cauza funinginii, explică el.
Lăptarul începu să rîdă cu hohot. Aşa rîdea toată lumea cînd se vorbea de cei doi cîini ai
lui Miss Lark.
Ceaţa cont inua să se învălătucească prin aer. În Uliţă nu se simţea nici o mişcare.
—Uf! zise Lăptarul, cutremurîndu—se. Liniştea asta mă înspăimîntă !
Dar tocmai cînd spunea aşa, Uliţa se deşteptă deodată. Dintr—o casă ieşeau strigăte şi
zgo mot de paşi îndîrjiţ i.
—Asta—i la Numărul Şaptesprezece! zise Coşarul. Mi se pare că au nevoie de mine.
Iartă—mă, dragul meu, se scuză el, apropiindu—se t ipt il de poartă şi făcînd apoi doi paşi pe
poteca din grădină...
Domnul Banks umbla în sus şi în jos prin casă, izbind cu piciorul în mobilele din hol.
—Este mai mult decît pot suporta ! striga el, dînd sălbat ic din mîini.
—Ai mai spus asta de o mie de ori, zicea doamna Banks, uit îndu—se îngrijorată la dînsul,
dar nu—mi spui despre ce este vorba.
—E vorba despre tot ! Ia uită—te aici ! vocifera el, înt inzînd spre dînsa piciorul drept. Şi
aici! adăugă apoi, înt inzînd piciorul st îng.
Doamna Banks se apropie de dînsul, ca să vadă mai bine, căci era cam mioapă şi holul
întunecos.
—Eu... îî... nu văd nimic în neregulă, începu ea, sfioasă.
—Sigur că nu vezi! făcu el, bat jocoritor. Desigur că este numai o închipuire a mea că
Robertson Ay mi—a dat să mă încalţ cu o gheată neagră şi una maro !
—O ! zise repede doamna Banks, care acuma înţelegea de unde venea necazul.
—Bine că şt ii să spui ”O !" Aşa o să spună şi Robertson Ay deseară, cînd am să—i dau
paşaportul.
—Nu—i de vină el, tăt icule ! strigă Jane de sus, din capul scării. Nu se vedea bine, din cauza
cet ii, şi—apoi el nu este tocmai zdravăn.
—E destul de zdravăn ca să—mi facă viaţa amară ! zise domnul Banks, enervat.
—Să nu plece, tăticule! mai spuse şi Michael, coborînd repede scările, în urma Janei.
—Ba o să plece, repetă domnul Banks, înşfăcîndu—şi servieta. Cînd mă gîndesc cîte lucruri
aş fi putut face dacă nu m—aş fi însurat ! Poate că aş fi trăit singur, într—o peşteră. Sau aş
fi făcut înconjurul lumii.
—Şi noi ce—am fi făcut atunci? întrebă Michael.
—Aţ i fi trebuit să vă descurcaţ i singuri. Şi să vă ajutaţi cum şt iţ i ! Unde mi—e pardesiul?
—Eşti îmbrăcat cu el, George, zise doamna Banks cu blîndeţe.
—A ! Da ! replică el. Uit e că nu are decît un nasture ! Dar oricum e, e destul de bun pentru
mine. Eu sînt bun numai ca să suport cheltuielile. N—o să vin acasă la masă.
O undă de protest se auzi dinspre copii.
—Dar astăzi este „Guy Fawkes" 1, încercă doamna Banks să—l ademenească. Şi tu te pricepi
aşa de bine să arunci rachetele !
—N—am treabă cu rachetele, spuse domnul Banks. Numai belele, de dimineaţă pînă seara!
Şi scuturînd tare mîna doamnei Banks, aproape să i—o scoată din umăr, se repezi pe uşă
afară.
—Daţ i mîna cu mine, sir! zise Coşarul cu o voce prietenoasă, cînd domnul Banks se izbi de
el. Şt iţ i că aduce noroc cînd dai mîna cu un Coşar.
—Pleacă de aici,pleacă ! îl repezi domnul Banks, furios. Astăzi nu este ziua mea norocoasă.
Coşarul se uită o clipă, zîmbind, în urma lui, apoi trase clopoţelul de la uşă.
—N—a spus serios, mamă, nu—i aşa? O să vină acasă pentru focurile de artificii ! se
miorlăiau Jane şi Michael, care se repeziseră la doamna Banks şi o tot trăgeau de rochie.
—De, copii, nu vă pot promit e nimic ! oftă ea şi, privindu—se în oglinda din hol, de la
intrare, îşi zise în gîndul ei: „Da, am slăbit. Una din gropiţele mele s—a şi dus; în curînd am
s—o pierd şi pe a doua şi nimeni n—o să se mai uite la mine. Şi numai ea e de vină !"
Prin acest ea, doamna Banks se referea la Mary Poppins, care fusese guvernanta copiilor.
At îta timp cît fusese în casă Mary Poppins, toate merseseră bine. Dar din ziua cînd îi
părăsise — aşa, pe neaşteptate şi fără să—i fi prevenit măcar cu o vorbă — toate mergeau
din ce în ce mai rău.
„Iată—mă cu cinci copii sălbat ici şi fără să am pe nimeni care să mă ajute, se gîndea ea
cu desperare. Şi doar am dat de veste peste tot. Le—am rugat pe toate prietenele mele. Se
pare însă că nu—i nici o speranţă. Şi George devine din ce în ce mai sucit ; şi Anabelei îi ies
dinţ ii; şi Jane, Michael şi gemenii sînt at ît de răi, fără să mai vorbesc despre acest groaznic
impozit de venit", oftă doamna Banks şi simţ i cum îi alunecă o lacrimă pe locul unde fusese
odinioară gropiţa.
—Nu—i nimic de făcut, zise ea apoi cu glas tare, luînd pe loc o hotărîre. Trebuie s—o aduc
pe Miss Andrew.
Un strigăt de protest izbucni deodată, scos de cei patru copii, în t imp ce sus, în camera
copiilor, ţipa Anabela. Miss Andrew fusese cîndva guvernanta tatălui lor şi copiii şt iau ce
groaznică fusese.
—Nici n—am să vorbesc cu dînsa ! striga Jane, furioasă.
—Am să—i scuip pe ghete, dacă o să vină ! ameninţa Michael.
—Nu, nu ! se văit au John şi Barbara, desperaţ i. Doamna Banks îşi astupă urechile cu
mîinile.
—Copii, fie—vă milă! striga ea, desperată.
1
Ziua focurilor de artificii, care se serbează la 5 noiembrie.
—Vă cer iertare, doamnă, zise Ellen, fata în casă, punînd o mînă pe umărul doamnei Banks.
A venit Coşarul să cureţe coşul din salon. Dar vă atrag atenţia că astăzi este ziua mea liberă,
doamna, şi n—am să pot face curat în urma lui, explică ea, suflîndu—şi nasul cu un zgomot
ca de trompetă.
—Scuzaţ i—mă ! zise Coşarul amabil, aducîndu—şi înăuntru geanta şi periile.
—Cine—i acolo? se auzi vocea doamnei Brill, care venea repede din bucătărie. Coşarul? În
ziua cînd am de copt? Nu se poate! Îmi pare rău să vă spun, doamnă, dar dacă intră acest
hotentot în cămin, eu ies pe uşă afară.
Doamna Banks se uita în jurul ei cu desperare.
—Nu l—am chemat eu ! spuse ea. Nici nu ştiu dacă trebuie curăţate coşurile.
—Un coş are oricînd nevoie să fie curăţat, spuse Coşarul, care intrase linişt it în salon şi
începuse să—şi desfacă frînghiile.
Doamna Banks se uita nervoasă la doamna Brill.
—Poate că ne—ar putea ajuta Robertson Ay, începu ea.
—Robertson Ay doarme în cămară, înfofolit în cel mai bun şal de dantelă al dumneavoastră,
zise doamna Brill, şi nimic nu—l poate scula din somn. Aşa că, dacă binevoiţ i, eu mă duc
să—mi fac bagajele. Ei, lasă—mă să trec, negriciosule! se răst i ea apoi, căci Coşarul îi luase
mîna şi i—o scutura cu putere, în vreme ce pe figura ei se zugrăvea un zîmbet şovăielnic.
Bine, fie, dar numai de data asta, se îmbuna ea şi porni pe trepte în jos, spre bucătărie.
Coşarul se întoarse cu un rînjet spre Ellen.
—Să nu pui mîna pe mine, nelegiuitule! strigă ea, înspăimînt ată.
Dar el îi luă mîna şi i—o strînse cu putere, după care începu şi ea să zîmbească.
—Ei, să nu deranjezi covoarele ! îl mai preveni ea, după care plecă la treburile ei.
—Daţ i mîna cu mine, copii, e sigur că asta vă aduce noroc ! zise apoi Coşarul,
întorcîndu—se spre Jane şi Michael şi lăsînd fiecăruia în palmă cîte o pată neagră.
Pe loc copiii începură să se simt ă mai bine. Pe urmă Coşarul înt inse mîna spre doamna
Banks, şi cînd ea at inse degetele lui negre, calde, la moment îi reveni tot curajul.
—O să facem cel mai bun lucru, drăguţii mei, zise ea. O să dau un anunţ pentru o nouă
guvernantă şi poate că o să avem noroc.
Jane şi Michael răsuflară uşuraţ i. Pînă la urmă, nu trimit ea după Miss Andrew.
—Dar dumneata ce faci cînd vrei să ai noroc? îl întrebă Jane pe Coşar.
—Dau mîna cu mine însumi, răspunse el binevoitor, băgînd peria în coşul sobei.
Cît fu ziua de lungă, copiii se ţinură după dînsul şi se certau între ei, cine să—i înt indă
periile. Din cînd în cînd venea doamna Banks, ca să se plîngă de zgomot şi ca să—l zorească
pe Coşar.
Dincolo de ferestre, ceaţa continuă, în tot cursul zilei, să se furişeze în Uliţ ă. Toate
zgomotele erau înăbuşite. Toate păsările plecaseră, afară de un graur care se uita mereu
printre jaluzele, ca şi cum ar fi urmărit pe cineva.
În cele din urmă Coşarul ieşi de—a buşilea afară din cămin, bucuros de rezultatul muncii
lui, făcută cu atîta dibăcie.
—Bravo! zise repede doamna Banks. Acuma, desigur, vrei să—ţ i primeşt i banii şi să te duci
acasă.
—Nu sînt grăbit, răspunse Coşarul. Ceaiul meu nu este gata înainte de ora şase, aşa că mai
am o oră.
—Ei, dar nu poţi rămîne aici încă o oră ! se sperie doamna Banks. Trebuie să fac curat pînă
nu vine soţul meu !
—Să vă spun ceva, zise Coşarul, calm. Dacă aveţ i o rachetă sau două, aş putea lua copiii în
parc şi le—aş arăta cîteva jocuri de art ificii. V—aş da şi dumneavoastră o clipă de linişte,
iar pentru mine ar fi o plăcere. Totdeauna am fost mare amator de jocuri de artificii, chiar
cînd eram copil — şi chiar mai înainte !
Copiii izbucniră în strigăte de bucurie. Michael alergă la fereastră şi ridică jaluzeaua.
—O ! Ia vedeţ i ce s—a înt împlat! exclamă el, triumfător.
Căci în Uliţa Cireşilor apăruse o schimbare. Ceaţa rece, cenuşie, se risipise. Casele erau
scăldate într—o lumină dulce, caldă. în depărtare, spre apus, se vedea o licărire de soare
limpede, trandafirie, strălucitoare.
—Nu uitaţ i să vă luaţ i haina ! strigă doamna Banks, cînd copiii se repeziră afară; apoi,
ducîndu—se repede la dulapul de sub casa scării, scoase de acolo un pachet elegant.
—Poft im ! îi spuse ea, gîfîind, Coşarului. Şi, te rog, să fii atent la scîntei !
—Scîntei? zise Coşarul. Dar scînteile sînt slăbiciunea mea. Ele şi funinginea, care vine
după aceea.
Coşarul porni apoi pe poteca din grădină, iar copiii săltau în jurul lui ca nişte păpuşele.
Doamna Banks se aşeză să se odihnească două minute pe un scaun acoperit cu o husă.
Graurul se uită o clipă la ea de afară, apoi, clăt inînd dezamăgit din cap, îşi luă zborul.
În timp ce treceau drumul, lumina zilei murea. Lîngă grilajul parcului, Bert,
Omul—cu—chibrit uri, îşi înt indea lucrurile şi, după ce aprinse o lămpiţă cu un chibrit
dintr—ale lui, începu să picteze pe pavaj. Cînd îi văzu pe copii, care alergau să intre pe
poartă, îi salută cu o mişcare din cap.
—Ei, zise Coşarul cu glas tare, tot ce ne trebuie acuma este să găsim un pet ic curat de iarbă.
—Pe care n—o să—l găseşt i, căci parcul se închide la ora 5,30 ! se auzi un glas în spatele
lui şi din umbră ieşi Paznicul parcului, cu un aer foarte războinic.
—Dar astăzi este 5 noiembrie — ziua lui Guy Fawkes! ripostară repede copiii.
—Ordinul este ordin, răspunse celălalt, şi pentru mine toate zilele sînt la fel.
—Bine, dar atunci unde putem da drumul la focurile de art ificii? întrebă Michael,
nerăbdător.
În ochii Paznicului se aprinse o lucire lacomă.
—Aveţ i focuri de art ificii? zise el avid. De ce n—aţ i spus de la început? şi numaidecît
smulse pachetul din mîna Coşarului şi începu să dezlege sfoara cu care era legat.
Chibr ituri — asta ne trebuie ! spuse el apoi, foarte aprins.
—Poft iţ i, se auzi glasul linişt it al Omului—cu—chibrituri, care intrase şi el în parc în urma
copiilor şi se ţ inea în spatele lor, cu lămpiţa aprinsă în mînă.
Paznicul desfăcu un pachet de petarde.
—Dar sînt ale noastre, să şt ii! îi atrase Michael atenţ ia.
—O, lăsaţ i—mă să vă ajut, vă rog ! zise Paznicul. Niciodată nu m—am mai distrat de ziua
lui Guy Fawkes — niciodată, de cînd eram copil!
Şi fără să mai aştepte să i se îngăduie, aprinse petardele la lămpiţa
Omului—cu—chibrituri. Vîlvătaia se înălţă în sus, împrăşt iindu—se, şi petardele ţ îşniră
brusc, pac, pac, pac! Paznicul apucă o roată de foc 2 şi o fixă pe o cracă. Cercurile de lumină
începură să se învîrtească, împrăşt iind scînt ei în văzduh, ceea ce îl aţ îţă atît de tare, încît
nimic nu—l mai putu opri şi cont inuă să aprindă petardă după petardă, de parcă şi—ar fi
ieşit din minţ i. Flori mult icolore ieşeau din iarba umedă şi o ploaie de aur se scurgea prin
întuneric. Alt e flori se aprinseră apoi pentru o clipă; în sus, spre crengi, pluteau baloane, şi
limbi de foc se răsuceau în umbră.
Copiii ţopăiau şi strigau şi ţ ipau, iar Paznicul se învîrtea printre ei, ca un cîine furios. Şi
în mijlocul acestui zgomot şi al acestor lumini scînt eietoare, Omul—cu—chibrituri aştepta
linişt it. Flacăra lămpiţei nu tremura deloc cînd se aprindeau petardele.
—Acuma! strigă Paznicul, care răguşise de atîta strigat. Acuma ajungem la rachete.
Toate celelalte focuri de art ificii se terminaseră. În pachetul cel frumos nu mai rămăsese
nimic decît trei beţ işoare lungi, negre.
—Nu pune mîna ! zise Coşarul, cînd Paznicul voi să le ia. Juma'—juma'. Aşa este frumos.
Şi zicînd asta, îi dădu Paznicului o rachetă, iar pe celelalte două le păstră pentru sine şi
pentru copii. Faceţ i loc, faceţ i loc! mai zise el apoi, dîndu—şi aere, după care aprinse fit ilul
la flacăra lămpiţei şi înfipse beţ işorul într—o gaură, în pămînt.
2
Piesă la focurile de artificii.
Sfîr îind, scînteile se înălţau în valuri ca nişt e dungi aurii; apoi, pac! porni racheta, ca şi
cum ar fi ieşit dintr—o puşcă. Departe, sus, în văzduh, se auzi un zgomot uşor, după care un
potop de stele roşii—albastre ţîşni în toate părţile şi începu să se reverse asupra parcului.
—O ! exclamară copiii.
—O! exclamă şi Coşarul, căci era singurul cuvînt pe care îl putea rosti cineva cînd vedea
cum se sparge un proiect il de stele.
După aceea fu rîndul Coşarului. Cînd se aplecă să aprindă racheta, lumina lămpiţei căzu
pe faţa lui neagră.
Din nou se auzi o pocnitură şi apoi alt zgomot, după care stele albe şi verzi începură să se
împrăşt ie pe cer, ca spiţ ele unei umbrele luminoase, şi din nou cei care priveau exclamară:
„O!" şi începură să gîfîie, copleşiţ i de bucurie.
—Acuma este rîndul nostru ! se repeziră Jane şi Michael, aprinzînd fit ilul, cu degete
tremurătoare.
Înfipseră şi ei beţ işorul în pămînt şi făcură un pas înapoi, ca să vadă ce se înt împlă. Focul
galben încinse fit ilul şi, fîş! racheta porni în sus, spre bolta cerului, cu un zgomot melodios.
Jane şi Michael îşi ţ ineau răsuflarea, aşteptînd s—o vadă spărgîndu—se.
În cele din urmă auziră, departe de tot, zgomotul uşor pe care îl aşteptau.
„Acum vin stelele", îşi ziceau ei, dar, vai! nu se înt împlă nimic.
—O! exclamară iarăşi cu toţii; acuma însă nu de bucurie, ci de dezamăgire, căci din a treia
rachetă nu ţ îşni nici o stea. Nu se vedea nimic, decît cerul pust iu, mohorît.
—Aşa sînt ele, ale dracului, zise Coşarul. Unele nu explodează ! Ei, acuma haideţ i acasă.
Nu foloseşte la nimic să ne holbăm ochii aici. Nu mai are ce să se înt împle!
—Este ora de închidere! Toată lumea să părăsească parcul ! striga Paznicul, dîndu—şi aere.
Dar Jane şi Michael nu—l luau în seamă. Ei stăteau nemişcaţ i, ţinîndu—se de mînă şi
urmăreau ceva, căci ochii lor plini de speranţă observaseră un lucru pe care nimeni alt ul
nu—l văzuse. Sus pe cer plutea o scînteie abia vizibilă, care se legăna în întuneric. Oare ce
putea fi? Nu era racheta, căci racheta trebuie să fi ars de mult. „Şi desigur că nici o stea", îşi
ziceau ei, căci scînt eiuţa se mişca.
—Poate a fost o rachetă specială, cu o singură scînteie, zise Michael.
—Poate, răspunse Jane, urmărind luminiţ a.
Şi stăteau amîndoi aşa, privind în sus. Chiar dacă nu era decît o simplă scînteie, aveau
s—o urmărească pînă ce s—ar fi st ins. Dar, ciudat, nu se st ingea deloc, ci, dimpotrivă, se
făcea tot mai mare.
—Să ne mişcăm ! îi zori Coşarul, şi din nou Paznicul parcului începu să strige:
—Se închide !
Ei însă tot aşteptau, iar scînteia se făcea tot mai mare şi tot mai strălucitoare. Deodată
Janei i se tăie respiraţ ia, iar Michael simţ i că se sufocă. O! Era oare cu putinţă?... Se putea
aşa ceva?... se întrebau, pe tăcute, unul pe altul.
Scînteia se lăsa în jos, făcîndu—se tot mai lungă şi tot mai lată. Şi cum venea aşa, căpăta
o formă care li se părea ciudată, şi totuşi familiară. Din vîlvătaia de lumină ieşi o figură
curioasă — o figură cu o pălărie neagră de pai şi cu o haină albastră, împodobită cu nasturi
de argint, o figură care ţ inea într—o mînă ceva ce semăna a valiză, iar în cealaltă — o ! să
fie oare adevărat? — o umbrelă cu cap de papagal.
În spatele copiilor, Omul—cu—chibrituri scoase un strigăt, apoi se repezi spre poartă şi
ieşi în goana mare din parc.
Curioasa figură ajunsese acum deasupra vîrfurilor copacilor golaşi şi, după ce at inse cu
picioarele creanga cea mai înaltă a unui stejar, se lăsă binişor în jos, printre ramuri. Un
moment se opri pe creanga cea mai de jos, legănîndu—se graţ ios.
Jane şi Michael alergară într—acolo şi din pieptul lor izbucni un strigăt fericit.
—Mary Poppins ! Mary Poppins ! strigară ei repezindu—se la ea, jumătate rîzînd, jumătate
plîngînd. în fine, te—ai în—întors în—înapoi ! bîlbîia Michael aprins, apucînd—o de
piciorul încălţat cu un pantof frumos.
Şi era chiar picior adevărat, tare, cald, mirosind a cremă de ghete.
—Ştiam noi că ai să vii înapoi. Ne bizuiam pe dumneata ! zise Jane, apucînd celălalt picior
al lui Mary Poppins şi trăgînd de ciorapii ei de bumbac.
Mary Poppins îşi strînse buzele într—o umbră de surîs, apoi se uită aspru la copii.
—V—aş fi recunoscătoare dacă mi—aţ i lăsa ghetele în pace! bufni ea. Doar nu sînt un
obiect de la taraba din bîlci.
Apoi, dîndu—i la o parte pe copii, coborî din copac, pe cînd John şi Barbara se repezeau
la dînsa peste pajişte, miorlăind ca pisicile.
—Hiene ! zise ea cu o privire supărată, desprinzîndu—se din mîinile lor. Şi aş vrea să vă
întreb ce faceţ i aici, alergînd noaptea prin parc? Arătaţi de parcă aţi fi nişte coşari.
Într—o clipă copiii îşi scoaseră bat istele şi începură să se şteargă pe obraji.
—Este vina mea, Miss Poppins, se scuză Coşarul. Am măturat coşul din salon.
—Are să te măture cineva pe dumneata, dacă n—ai să fii mai atent! replică ea.
—Ei, gata ! Ho ! spuse Paznicul care, uluit, le bloca drumul.
—La o parte ! zise Mary Poppins, dîndu—l în lături şi împingîndu—i pe copii în faţa ei.
—Asta este figura a doua! gîfîi Paznicul, regăsindu—şi deodată glasul. Înt îi a fost Zmeu,
iar acuma este... Îţi spun că nu ai dreptul să faci ast fel de lucruri ! Este împotriva legii. Ba,
mai mult decît atîta, este împotriva Naturii.
Zicînd acestea, înt inse mîna cu o mişcare sălbat ică, dar Mary Poppins îi puse în palmă o
bucăţ ică mică de carton.
—Ce—i asta? întrebă el, răsucind cartonul pe toate părţile.
—Tichetul de întoarcere, răspunse ea, calm. Jane şi Michael se uitau unul la altul,
făcîndu—şi semne de înţelegere.
—Tichet? Ce fel de t ichet ? Tichete trebuie la autobuze şi la trenuri. Pe cînd dumneata ai
coborît de sus, pe nu—şt iu—ce! De unde ai venit ? Şi cum ai ajuns aici? Asta aş vrea să şt iu!
—Curiozitatea a ucis pisica ! 3 zise Mary Poppins cu preţ iozitate, apoi îl dădu la o parte pe
Paznic, care rămăsese cu ochii holbaţ i la t ichetul verde, ca şi cum ar fi fost o nălucă.
După un moment ajunseră cu toţii la poarta parcului, copiii jucînd şi ţopăind în jurul lui
Mary Poppins.
—Mergeţ i frumos, vă rog, le spuse ea îmbufnată. Doar nu sînteţ i un banc de delfini ! Şi care
dintre voi, aş vrea să şt iu, s—a jucat cu o lămpiţă aprinsă?
Omul—cu—chibrit uri, care stătea în genunchi, se ridică repede în picioare.
—Eu am aprins lămpiţ a, Mary, zise el, înfocat. Pe pavaj erau scrise doar trei cuvinte, şi nu
3
Proverb englezesc.
10 | m a r y p o p p i n s d e s c h i d e u ș a p.l. travers
chiar corect:
BINE AI VENT
Mary Poppins schiţă un zîmbet, privind literele colorate.

—Este un salut amabil, Bert, zise ea, blînd. Omul—cu—chibrituri o apucă de mîna ei
neagră, cu mănuşă neagră, şi o întrebă, privind—o cu nesaţ:
—Putem să ne vedem joi, Mary? Ea dădu din cap:
—Da, Bert, joi.
Apoi aruncă o privire aspră spre copii.
—Nu fiţ i gură—cască, vă rog ! le porunci ea, traversînd repede Uliţa, spre Numărul
Şaptesprezece.
Sus, în camera copiilor, Anabela ţ ipa cît o ținea gura. Doamna Banks străbătea holul în
goană, alergînd spre ea şi încercînd s—o liniştească de departe, cu vorbe împăciuitoare. Dar
cînd copiii deschiseră uşa din faţă şi ea o zări pe Mary Poppins, se prăbuşi pe trepte.
—Eşti cu adevărat dumneata, Mary Poppins?
—Da, doamnă, sînt eu cu adevărat, răspunse calm Mary Poppins.
—Dar... de unde ai răsărit ? exclamă doamna Banks.
—A ţ îşnit dintr—o... Michael tocmai voia să explice, cînd simţ i privirile lui Mary Poppins
aţint ite asupra lui. Cum şt ia foarte bine ce înseamnă această privire, începu să se bîlbîie,
apoi tăcu.
—Vin din parc, doamnă, zise Mary Poppins, cu aerul supus al unei mart ire.
„Slavă domnului ! oftă din adîncul inimii doamna Banks, gîndindu—se la toate cîte se
înt împlaseră de cînd îi părăsise Mary Poppins. Nu e bine să mă arăt prea bucuroasă, Îşi mai
zise ea, căci o să fie şi mai înfumurată decît înaint e!"
—Ai plecat fără să ne spui o vorbă, Mary Poppins, îi spuse ea, cu un aer demn. Socot că ai
putea să mă anunţ i cînd vii şi cînd pleci. Aşa, nu şt iu niciodată cum stau.
—Nimeni nu şt ie, doamnă, zise Mary Poppins, scoţîndu—şi linişt ită mănuşile.
—Nici chiar dumneata, Mary Poppins? întrebă doamna Banks, cu glas şuierător.
—A! Ea şt ie, răspunse Michael, cu îndrăzneală. Mary Poppins îi aruncă o privire mînioasă.
—Ei, oricum ar fi, acum eşt i aici! încheie doamna Banks, care se simţ ea foarte uşurată că nu
mai avea nevoie s—o anunţe pe Miss Andrew sau să trimită după dînsa.
—Da, doamnă, dar acuma scuzaţ i—mă, zise Mary Poppins şi, trecînd pe lîngă doamna
Banks, îşi puse valiza pe rampa scării.
Numaidecît valiza începu să alunece în sus, cu un şuierat uşor, şi dădu buzna în camera
copiilor. După aceea Mary Poppins dădu brînci umbrelei. Umbrela îşi desfăcu trupul de
mătase, aşa cum îşi înt inde o pasăre aripile, şi porni în zbor după valiză, făcînd un zgomot
asemănător cu cel scos de papagali.
Copiii scoaseră un strigăt înăbuşit de mirare şi întoarseră capul, ca să vadă dacă mama lor
băgase de seamă.
Dar doamna Banks nu se mai gîndise la alt ceva decît să se ducă la telefon.
—Soba din salon este curăţată. Astă—seară avem la masă tocătură de miel şi mazăre. Ş i
Mary Poppins a venit înapoi ! anunţă ea, gîfîind.
—Nu—mi vine să cred ! se auzi vocea domnului Banks. Trebuie să vin, să văd cu ochii mei!
Doamna Banks puse receptorul la loc, zîmbind fericită.
Mary Poppins porni să urce ţanţoşă scara, iar copiii se repeziră în urma ei.
Intrînd în cameră, văzură pe cămin valiza; umbrela cu cap de papagal era şi ea acolo, în
colţul unde stătea de obicei. Amîndouă obiectele aveau o înfăţ işare mulţumit ă, linişt ită, ca
şi cum s—ar fi aflat acolo de ani de zile.
Anabela se zvîrcolea în leagăn, dar, cînd o văzu pe Mary Poppins, se linişt i pe dată şi
începu să rîdă la ea, cu guriţa—i fără dinţ i. Apoi începu să dea din picioruşe, uit îndu—se cu
ochii ei de înger nevinovat.
—Hei ! zise Mary Poppins cu glas aspru, după care îşi puse pălăria de pai într—o cutie de
carton, îşi scoase pardesiul şi—l at îrnă în cui, după uşă, şi, după ce se privi cît va t imp în
oglinda din cameră, se apucă să—şi deschidă valiza.

În valiză nu era nimic, afară de un cent imetru de croitorie.
—Pentru ce este asta, Mary Poppins? întrebă Jane.
—Ca să vă măsor, răspunse ea repede, să văd cu cît aţi mai crescut.
—Să nu te superi, am crescut toţi cu cîte două uncii 4, o informă Michael, confidenţ ial.
Ne—a măsurat tata.
—Stai drept, te rog! zise Mary Poppins calm, fără să dea atenţ ie vorbelor lui, şi după ce îl
măsură din cap pînă la picioare, scoase un pufăit puternic.
—Ştiam eu, mîr îi ea. Ai crescut pînă la Rău şi Mai Rău.
Michael tresări.
—Doar pe cent imetru nu se arată cuvint e, ci măsuri, protestă el.
—Poft im ! zise ea cu aroganţă, băgîndu—i cent imetrul sub ochi.
Pe panglica cent imetrului erau scrise întocmai, cu litere mari, cuvintele:
R-Ă-U Ş-I M-A-I R-Ă-U
—O! făcu el, îngrozit.

—Capul sus! zise Mary Poppins, înt inzînd panglica spre Jane.
—Jane a devenit un copil sălbat ic, leneş şi egoist, cit i ea, triumfător.
Ochii Janei se umplură de lacrimi.
—Ba nu, Mary Poppins, protestă ea, căci — lucru destul de curios — îşi aducea aminte
numai de momentele în care fusese bună.
Mary Poppins desfăşură panglica în jurul gemenilor.
—Certăreţi, arăta panglica, iar pentru Anabela: nelinişt ită şi răsfăţată.
—Mi—am închipuit ! zise Mary Poppins, pufăind. A fost destul să lipsesc eu, ca să deveniţ i
o menajerie!
Apoi îşi petrecu şi ea panglica în jurul taliei şi un zîmbet sat isfăcut i se ivi pe faţă.
—Mai bună decît oricînd, propriu—zis perfectă, cit i ea rezultatul măsurătorii. Nici nu mă
aşteptam la altceva, se mai împăuna ea, apoi adăugă, cu o privire furioasă: Acuma,
un—doi—trei, la baie !
Copiii se repeziră să facă ce le spusese, căci acum, că Mary Poppins venise înapoi, toate
mergeau ca pe roate. Se dezbrăcară şi se spălară cît ai bate din palme. Nici unul nu se
mocoşi la masă, nimeni nu lăsă în farfurie nici o firimit ură, nici o picătură. Apoi împinseră
scaunele la loc, îşi împăturiră şervetele şi se băgară în pat. Mary Poppins se învîrtea prin
cameră, încolo şi încoace, învelindu—i pe toţi. Copiii simţeau mirosul ei vechi,
binecunoscut: un amestec de pîine prăjită şi de şorţ scrobit. Simţeau, sub hainele ei, fiinţ a
reală, puternică, at ît de cunoscută, şi o priveau cu o ardoare mută, o sorbeau din ochi.
Înaint e de a se culca, Michael se uită sub pat şi după pat, dar nu era nimic acolo, decît praf
şi papuci. Se uită şi sub patul Janei, dar nici acolo nu era nimic.
—Dumneata unde ai să dormi, Mary Poppins? întrebă el, curios.
Tocmai atunci ea at inse uşa dulapului de haine, care se deschise cu zgomot şi dinăuntru
ieşi, cu o mişcare graţ ioasă, vechiul ei pat de campanie, gata aşternut, numai să te culci în
el. Pe pat erau, grămadă, lucrurile lui Mary Poppins: săpunul şi acele de păr, st icluţa de
parfum, scaunul pliant, per ia de dinţ i şi past ilele. Cămăşile de noapte, de pînză şi de
flanelă, erau aşezate în ordine pe pernă. Alături erau ghetele şi cut ia de domino, halatul de
baie şi albumul de cărţi poştale ilustrate.
Copiii se ridicară cu zgomot în aşternut, căscînd gura.
—Cum au ajuns lucrurile astea acolo? întrebă Michael. Azi—dimineaţă nu era nici
pomeneală de aşa ceva. Ştiu foarte bine, pentru că m—am ascuns în dulap, ca să nu mă
găsească Ellen !
Totuşi, nu îndrăzni să întrebe mai mult, căci Mary Poppins îl privea cu atîta asprime, încît
4
Uncie—măsură englezească, egală cu 0,025 m.
cuvintele îi îngheţară pe buze.

Apoi ea se întoarse, pufnind, cu spatele la dînsul şi despături o cămaşă de noapte, de
flanelă.
Jane şi Michael se uitau unul la altul şi privirile lor spuneau ceea ce limba nu putea spune:
„Să nu aşteptăm să ne explice", îşi ziceau ei, muteşte, unul altuia.
Dar îi urmăreau mişcările comice, cînd se dezbrăca sub halatul de noapte, parcă ar fi fost
o sperietoare de păsări. Clip, clip ! se descheiau nasturii. Acuma îşi scotea fusta — fîş, fîş
fîş!
Un sent iment linişt itor se strecura în sufletul lor şi şt iau că asta venea de la Mary Poppins.
Urmărind, somnoroşi, mişcările halatului de noapte, se gîndeau la toate cîte se
înt împlaseră. Cum venise ea prima dată la ei, împinsă de vîntul de răsărit, şi cum o purtase
umbrela, departe, cînd începuse să bată vîntul dinspre apus. Se gîndeau apoi cum venise
înapoi. În ziua cînd înălţ au ei zmeul și cum zburase iar şi îi lăsase singuri, lipsiţ i de prezenţa
ei plăcută.
Dar — suspinau copiii fericiţ i — acuma venise iar și era întocmai aşa cum o ştiau ei
dintotdeauna. Era aici, în camera lor, calmă, ca şi cum n—ar fi fost plecată niciodată.
Gîndurile îi veneau lui Michael unul după altul, răsărindu—i în mint e ca băşicile într—un
pahar de sifon, şi, înainte de a le putea opri, ţîşneau afară.
—Vai, Mary Poppins, spuse el apoi, înfocat, a fost groaznic fără dumneata !
Spunînd acestea, îi tremurau buzele, ca şi cum ar fi voit să zîmbească, dar apoi se gîndi
la alt ceva şi nu mai zîmbi.
—Voi aţ i fost groaznici, aşa se vede ! Casa asta este o menajerie de urşi. Mă mir cum poate
sta cineva aici !
—Dar dumneata ai să stai, nu—i aşa? zise el, linguşitor.
— O să fim nişte îngeri dacă ai să stai ! promise Jane.
Mary Poppins se uită calmă de la unul la altul, cit ind exact ceea ce era în adîncul inimii lor
şi înţ elegînd tot.
—Am să stau, zise ea după o mică pauză. Am să stau pînă o să se deschidă uşa — şi zicînd
aşa, se uită gînditoare spre uşă.
Jane scoase un strigăt uşor de îngrijorare.
—Vai, Mary Poppins, nu spune asta ! se t îngui ea. Uşa se deschide în tot momentul !
Mary Poppins aruncă o privire într—acolo.
—Am vrut să spun cealaltă uşă, zise ea, încheindu—şi halatul de noapte.
—Oare ce—o fi înţ elegînd prin asta? îi şopti Jane lui Michael.
—Eu ştiu ce vrea să spună, răspunse Michael cu ingeniozitate. Altă uşă nu este, şi o uşă care
nu există nu se poate deschide. Aşa că o să rămînă la noi întotdeauna, se linişt i el şi se ghemui,
fericit, în aşternut.
Dar Jane nu era sigură.
„Eu nu înţeleg", îşi zicea ea.
Michael cont inua însă să murmure, fericit.
—Îmi pare bine că am dat mîna cu Coşarul, zise el. Ne—a adus un noroc straşnic. Poate că
data viitoare o să cureţe coşul din camera noastră şi o să dea mîna cu dumneata, Mary
Poppins!
—Brr ! zise ea, scuturînd din cap. Mulţumesc ! Mie nu—mi trebuie nici un noroc!
—Nu, zise el, gînditor, îmi închipui că nu. Cineva care poate ieşi dintr—o rachetă, aşa cum
ai făcut dumneata în seara asta, trebuie să se fi născut din capul lo cului norocos. Adică ...
hm!... O ! Nu te uita aşa la mine ! imploră el, căci Mary Poppins, în halatul ei de flanelă, îl
privea într—un fel care îl făcea să se înfioare; îngheţase în patul lui molcuţ.
—Am auzit bine? zise ea cu o voce tăioasă. Trebuie să înţeleg că mă pui pe mine în legătură
cu o rachetă? Şi spuse asta cu un ton care dădea cuvînt ului „rachetă" un înţeles jignitor.
Michael se uită înspăimînt at în jurul lui, dar nu primi nici un ajutor de la ceilalţ i copii şi
înţelese că trebuia s—o ţină una şi bună, singur, mai departe.
—Dar aşa a fost, Mary Poppins! protestă el cu îndrăzneală. Racheta a ieşit, pac! şi în acelaşi
timp ai apărut şi dumneata. Ai ieşit din rachetă şi ai coborît în jos !

Ai fi zis că Mary Poppins se făcuse mai înaltă, cînd se apropie de dînsul.
—Pac? repetă ea furioasă. Am păcănit şi am ieşit dintr—o rachetă?
Michael se trase înapoi pe perna.
—Da, aşa a fost — nu, Jane?
—Sst! îi şopt i Jane clăt inînd din cap, căci ea şt ia că nu folosea la nimic să mai insiste.
—De ce să nu spun, Mary Poppins? Doar te—am văzut! se t înguia Michael. Şi dacă n—ai
fost dumneata cea care a ieşit din rachetă, atunci ce a ieşit ? Căci nu erau stele!
—Pac! zise Mary Poppins. Am ieşit cu un pocnet dintr—o rachetă? De multe ori m—ai
insultat tu pe mine, Michael Banks, dar asta a at ins culmea. Dacă mai aud un singur cuvînt
despre pocnete sau rachete... şi nu mai spuse ce ar face, dar el înţelese că avea să se înt împle
ceva groaznic.
U—u—u! U—u—u! se auzi un glas subţ ire de afară, de pe pervazul ferestrei.
Un graur bătrîn se uita pe geam şi dădea cu putere din aripi. Mary Poppins se repezi la
fereastră.
—Pleacă de aici, păsăroiule! zise ea furioasă.
Graurul o şterse şi ea st inse lumina şi se băgă îmbufnată în pat. Copiii o mai auziră
bombănind: „Pac!" pe cînd se învelea cu cearşaful. Numaidecît se lăsă o tăcere adîncă
deasupra tuturor, învăluindu—i ca un nour dulce, plăcut. Tocmai îi învăluia ca să—i
adoarmă, cînd se auzi un murmur slab dinspre patul Janei.
—Michael ! zise ea, şoptind cu prudenţă.
El se ridică cu băgare de seamă şi se uit ă în partea unde îi arăta ea ceva cu degetul. Din
colţul de lîngă cămin ieşea o slabă zare de lumină. Şi atunci văzu că pliurile umbrelei cu cap
de papagal erau pline de scînt ei colorate — tocmai din acelea pe care te aştepţi să le vezi
cînd ţ îşneşte un foc de artificii spre cer. Iar cînd văzură cum îşi pleca papagalul capul, cum
ciugulea una cît e una scînt eile de pe faldurile de mătase şi cum le arunca pe jos, de mirare,
copiii deschiseră ochii şi mai mari.
Scînteile sclipeau o clipă, strălucind ca aurul şi argintul, apoi se st ingeau şi dispăreau.
După aceea capul papagalului se înţ epeni din nou pe mîner şi umbrela neagră a lui Mary
Poppins rămase tăcută şi linişt ită în colţul ei.
Copiii se uitară, zîmbind, unul la altul, dar nu spuseră nimic. Nu puteau decît să se
minuneze în tăcere. Ştiau că nu sînt destule cuvint e în Dicţ ionar pentru a numi toate cîte se
înt împlau cu Mary Poppins.
—Tic—tac! făcea ceasornicul de pe cămin. Culcaţ i—vă şi dormiţ i, copii ! Tic—tac !
tic—tac !
După ziua fericită pe care o avuseseră, copiii închiseră ochii, în t imp ce ceasornicul bătea
mai departe tactul, în rit m cu respiraţ ia lor linişt ită.
Domnul Banks sforăia în biroul lui, cu obrazul acoperit de un ziar.
Doamna Banks cosea nasturi noi, negri, la pardesiul lui vechi.
—Te mai gîndeşt i la ceea ce ai fi făcut dacă nu te—ai fi însurat ? îl întrebă ea.
—Cum? Ce? zise domnul Banks, trezindu—se din somn. Nu, nicidecum. Ar fi prea mare
deranj.
Și apoi acuma, că a venit Mary Poppins înapoi, nu mai am de ce să mă mai gîndesc la aşa
ceva.
—Foarte bine, zise doamna Banks, purtînd acul mai departe. Şi am să încerc să—l dăscălesc
pe Robertson Ay.
—Pentru ce să—l dăscăleşt i? întrebă domnul Banks, somnoros.
—Ca să nu—ţ i mai dea o gheată neagră şi una maro!
—Ba să nu faci una ca asta, stărui domnul Banks. Combinaţ ia a fost foarte admirată la birou.
De aici înainte tot aşa am să mă încalţ.
—Zău? zise doamna Banks, zîmbind fericită.
Ei îi părea bine că domnul Banks se însurase. Iar acuma, că venise Mary Poppins înapoi,
avea să i—o tot spună mereu ...
Jos, în bucătărie, se afla doamna Brill. Polițaiul tocmai o condusese pe Ellen acasă şi se
oprise să bea o ceaşcă de ceai.
—Ei, şi Mary Poppins asta ! zise el, sorbind din ceai. Azi e aici şi mîine pleacă, ca
Willy—t he—Wips 5.
—O, să nu spui asta ! zise Ellen, smiorcăind puternic. Eu cred că a venit ca să rămînă.
Poliţaiul îi înt inse bat ista.
—Să dea Dumnezeu, zise el cu glas drăgăstos. Dar cine şt ie ce se mai poate înt împlă.
—Sper şi eu că aşa va fi, oftă doamna Brill. Casa asta este o Casă Model, cînd e Mary
Poppins aici.
—Şi eu sper că aşa va fi, căci am nevoie de puţină odihnă, zise Robertson Ay, vorbind cu
măturile lui, apoi, ghemuindu—se sub şalul doamnei Banks, adormi din nou.
Dar ce gîndea Mary Poppins, asta nu şt ia nimeni, căci Mary Poppins, după cum şt ie toată
lumea, nu spunea niciodată nimănui nimic...
5
Flacără de gaze, în mlaştini. (Oamenii superstiţioşi cred că este vorba de o persoană.)
Capitolul II. CE—ŞI DOREŞTE DOMNUL TWIGLEY
—Hai, Mary Poppins, hai ! zicea Michael nerăbdător, ţopăind pe trotuar, cînd pe un picior,
cînd pe altul.
Mary Poppins nu—l luă în seamă. Ea stătea în Uliţă, admirîndu—şi chipul reflectat în
tăbliţ a de aramă de la poarta doctorului Simpson.
—Arăţ i foarte drăguţă ! o asigură Jane.
—Drăguţă ! pufni Mary Poppins. Numai drăguţă? Cu pălăria ei neagră, nouă, cu panglică
albastră? „Mda, drăguţă ! Frumoasă, îşi zicea ea, asta este mai aproape de adevăr". Apoi,
dîndu—şi capul pe spate, se depărta repede, aşa încît copiii trebuiră să alerge ca să se ţină
de ea.
Se duceau cu toţii, în acea frumoasă după—amiază de mai, la domnul Twigley. Căci
pianul din salon era dezacordat şi doamna Banks o rugase pe Mary Poppins să caute un
acordor.
—Este chiar vărul meu, doamnă, domnul Twigley. A treia casă de aici, spuse Mary Poppins.
Iar cînd doamna Banks obiectă că nu auzise de el, Mary Poppins, cu pufăitul ei obişnuit,
îi aduse amint e doamnei Banks că rudele ei erau Cei Mai Capabili Oameni.
Jane şi Michael, care mai cunoscuseră două persoane din familia lui Mary Poppins, se
întrebau cum o fi arăt înd domnul Twigley.
—Eu mă gîndesc că trebuie să fie înalt şi slab, ca domnul Turvy, zise Michael.
—Eu mă gîndesc că este gras şi rotofei, ca domnul Perucă, zise Jane.
—N—am cunoscut în viaţa mea o astfel de pereche de gînditori ! interveni Mary Poppins.
O să vă iasă creierii din cap de at îta gîndit. Pe aici, vă rog !
Copiii grăbiră pasul şi, întorcînd colţul, se pomeniră într—o stradă îngustă, mărginită de
case mici,, de modă veche.
—Ce stradă este asta? se miră Jane. N—am mai văzut—o niciodată ! Şi doar am fost pe aici
de o mie de ori !
—Ei, nu mă faceţ i răspunzătoare pe mine ! pufni Mary Poppins. Doar nu vă închipuiţ i că am
adus—o eu aici !
—Nu m—aş mira dacă ar fi aşa ! zise Michael, căscînd ochii la casele acelea aşa de mici şi
aşa de ciudate.
Apoi adăugă cu un surîs linguşitor:
—Eşti at ît de dibace ! Ştii doar !
—Hm ! făcu ea acru, deşi cu o expresie de amor—propriu pe figură. Sînt dibace atît cît
trebuie, în orice caz, mai mult decît voi !
După ce spuse asta, îi conduse pufăind de—a lungul străzii şi sună la una din case.
Zurr! răsună puternic clopoţelul.
În acelaşi t imp se deschise sus, la etaj, o fereastră şi un cap mare, cu un smoc de păr în
creştet, apăru, bălăbănindu—se ca un Muţunache din cut ie.
—Ce doriţ i? întrebă un glas aspru, după care femeia, uit îndu—se în jos, o recunoscu pe
Mary Poppins. A, dumneata erai? zise ea nervoasă. Poţi să te duci de unde ai venit. El nu—i
acasă.
Fereastra se închise repede şi capul dispăru. Copiii fură foarte dezamăgiţ i.
—Să mai încercăm şi mîine, zise Jane, tulburată.

—Sau azi, sau niciodată. Asta este deviza mea ! izbucni Mary Poppins şi trase din nou
clopoţelul.
De data aceasta se deschise cu zgomot uşa de jos. În faţa lor stătea proprietara capului, cu
obrajii aprinşi. Era încălţ ată cu nişte ghete mari, negre, şi purta un şorţ cadrilat, alb cu
albastru, iar pe umeri, un şal negru. Jane şi Michael se gîndeau că este cea mai grasă fiinţă
pe care o văzuseră vreodată şi le părea foarte rău pentru domnul Twigley.
—Tot dumneata! izbucni femeia cea voluminoasă. Doar ţi—am spus că nu—i acasă. Nu—i,
şi pace, sau numele meu nu mai este Sara Clump !
—A! Nu sînt eţ i doamna Twigley! exclamă Michael, uşurat.
—Încă nu, observă ea, cu un zîmbet sinistru. Apoi, văzînd că Mary Poppins se strecurase pe
uşă cu repeziciunea unui şarpe şi trăgea pe copii după dînsa, în sus, pe scări, începu să
strige:
—Afară cu toţii ! N—aţ i auzit ? Chem Poliţ ia să pună mîna pe voi. Vă năpust iţ i aşa, în casa
unei femei cumsecade, parcă aţ i fi nişte Vampiri!
—Cumsecade ! Dacă dumneata eşt i cumsecade, atunci eu sînt un Dromader ! zise Mary
Poppins, furioasă. Şi zicînd aşa, bătu de trei ori într—o uşă, la dreapta ei.
—Cine e? se auzi dinăuntru un glas nelinişt it . Jane şi Michael tremurau, de aprinşi ce erau.
Poate că, totuşi, domnul Twigley era acasă !
—Eu sînt, vere Fred. Deschide, te rog Urmă o clipă de tăcere, apoi se auzi o cheie
învîrt indu—se în broască şi uşa se deschise. Mary Poppins, trăgînd pe copii după dînsa
înăuntru, o închise şi o încuie la loc.
—Lasă—mă să intru, bandito ! vocifera doamna Clump, zgîlţ îind furioasă de mîner.
Mary Poppins rîdea, linişt ită. Copiii se uitau în jurul lor. Se aflau într—o mansardă mare;
pe jos era un strat de rumeguş, vase pline cu vopsele şi st icle cu clei. Toate spaţiile libere
din încăpere erau ocupate cu instrumente muzicale. Într—un colţ o harpă, în altul o grămadă
de tobe. Pe grinzile din tavan at îrnau trompete şi viori; pe rafturi se aflau îngrămădite flaute
şi fluiere de cositor. Lîngă geam, pe o bancă de dulgher, plină de praf, erau o mulţ ime de
unelte de dulgherie. Pe marginea băncii, o cutiuţă lustruită şi o şurubelniţă subţ ire.
În mijlocul încăperii, pe jos, cinci cut ii cu muzicuţă, pe jumătate gata, care străluceau
frumos, cu culorile lor proaspete. Pe cutii erau scrise, cu litere mari, cuvintele:
PROASPĂT VOPSIT
Întreaga mansardă mirosea a aşchii de lemn, a vopsea şi a clei. Un singur lucru lipsea, şi
anume, domnul Twigley.
—Mă lăsaţ i să intru, sau trebuie să chem Poliţia? striga doamna Clump, zgîlţ îind iarăşi uşa,
dar Mary Poppins nu—i dădu atenţ ie.
O auziră apoi coborînd scara şi bombănind furioasă.
—A plecat? răsună deodată un glas subţ ire, nelinişt it.
—A coborît, Fred, iar eu am încuiat uşa ! Dar spune, rogu—te, unde te—ai ascuns? întrebă
Mary Poppins, cu un pufăit nerăbdător.
—Mi—am dorit, Mary, ciripi iarăşi glasul. Jane şi Michael se uitau de jur împrejur, prin
mansarda plină de praf. Unde putea fi domnul Twigley?
—Vai, Fred ! N—o să—mi spui că este... ! Dar, fie, doreşte—ţi mai departe, te rog, acolo
unde eşt i! Doar n—o să stau să te aştept toată ziua.
—Bine, atunci vin ! Nu trebuie să te superi!
În acel moment viorile au început să cînte uşor. După aceea ieşiră din aer — cel puţ in aşa
li se păru copiilor — două picioare scurte, băgate în nişte pantaloni lăbărţaţi. Urmă apoi
corpul, înveşmîntat într—o redingotă. La urmă de tot apăru şi o barbă mare, albă, o faţă
zbîrcită, cu ochelari pe nas, şi un cap chel, acoperit cu o bonetă.
—Vai, Fred, zise Mary Poppins supărată. Eşti destul de bătrîn ca să şt ii mai bine !
—Prostii, Mary ! zise domnul Twigley, radios. Nimeni nu este niciodată destul de bătrîn ca
să şt ie mai bine! Sînt sigur ca eşt i de părerea mea, tinere, se adresă el apoi lui Michael,
uit îndu—se la dînsul şi făcîndu—i cu ochiul.
Michael nu se putu stăpîni să nu—i facă şi el cu ochiul şi să nu—l întrebe:
—Dar unde te ascundeai? Că doar nu poţi ieşi din aer.
—Ba da, pot! zise domnul Twigley. Bineînţeles, dacă doresc, adăugă el, ţopăind prin
cameră.
—Vrei să spui că îndată ce doreşti — dispari? Domnul Twigley aruncă o privire spre uşă şi
dădu din cap că da.
—A trebuit să dispar — din cauza ei.
—De ce ? Ce ţ i—ar fi făcut? întrebă Jane.
—De ce? Pentru că vrea să se mărite cu mine ! Doreşte să capete ea tot ceea ce îmi doresc
eu.
—Dar dumneata capeţ i tot ce doreşti? întrebă Michael, plin de invidie.
—Desigur, tot. Adică, dacă îmi doresc în prima zi de lună nouă, după a doua duminică
ploioasă, după ziua de trei mai. Iar ea... domnul Twigley se uită iar la uşă. Ea vrea ca eu
să—mi doresc un palat de aur şi în fiecare zi, la masă, o plăcintă de păun. Dar ce să fac eu
cu un palat de aur? Tot ce doresc este să...
—Bagă de seamă, Fred ! îi atrase atenţ ia Mary Poppins.
Domnul Twigley îşi dădu cu palma peste gură.
—St ! St! Era să uit! Mi—am şi exprimat două dorinţe !
—Şi cîte ţ i se împlinesc? întrebă Jane.
—Şapte, răspunse domnul Twigley, oft înd. Naşa mea socotea că este un număr convenabil
şi şt iu că bătrîna doamnă îmi voia binele. Dar mie mi—ar fi plăcut mai mult să capăt la
naştere un păhăruţ de argint. Este mai de folos şi dă mai puţ ină bătaie de cap.
—Ba mie mi—ar fi plăcut mai mult să mi se împlinească dorinţele, zise Michael, dîrz.
—A, nu, să nu vrei aşa ceva ! exclamă domnul Twigley. Dorinţele sînt înşelătoare şi greu de
manipulat. Te gîndeşt i că un anumit lucru ar fi cel mai plăcut şi îl ceri — dar pe urmă vine
ora de masă şi ţ i—e foame şi ai dori nişte cîrnaţ i de porc şi un pateu !
—Şi care sînt cele două lucruri pe care le—ai căpătat astăzi? întrebă Michael. Ţi—au fost
de folos?
—Da ! Acuma, cînd mă gîndesc la asta, văd că n—au fost prea rele. Tocmai lucram la
Pasăre, zise domnul Twigley, arăt înd cu capul spre bancă — cînd am auzit—o urcînd scara.
„O, doamne! mi—am zis, doresc să dispar !" Şi cînd m—am uit at împrejur, nu mai eram
aici! O clipă am simţ it că îmi vine ameţeală. Nu—i de mirare că v—a spus că nu sînt acasă!
Domnul Twigley se aplecă spre copii rînjind fericit şi fluturîndu—şi pulpanele
redingotei.
Niciodată nu mai văzuseră copiii o persoană atît de strălucitoare. Li se părea că este mai
degrabă o stea decît un om.
—Apoi, cont inuă domnul Twigley dulce, a trebuit, bineînţeles, să doresc să fiu înapoi, ca
s—o pot vedea pe Mary Poppins! Acuma spune—mi, Mary, ce pot face pentru tine?
—Doamna Banks ar vrea să—i acordezi pianul, Fred. Locuim pe Uliţ a Cireşilor, la Numărul
Şaptesprezece, peste drum de parc, îi explică ea cu afectare.
—A, doamna Banks! Atunci aceşt ia trebuie să fie... şi domnul Twigley făcu cu mîna spre
copii.
—Sînt Jane şi Michael Banks, îl lămuri ea, uit îndu—se la copii cu un aer plict isit.
—Încînt at ! Socotesc asta ca o foarte mare cinste ! zise domnul Twigley, făcînd o reverenţă
şi înt inzînd mîna. Aş dori să vă pot oferi ceva de mîncare, dar astăzi toate sînt alandala la
mine.
În acest moment răsună în mansardă un sunet vesel de flaut.
—Doamne, ce—i asta? zise domnul Twigley clăt inîndu—se şi făcînd un pas înapoi cînd
văzu că în amîndouă mîinile lui, înt inse cu palmele în sus, se află acuma cîte o farfurie cu
cremă de piersici.
Domnul Twigley se uita uluit, apoi mirosi crema şi zise linişt it, înt inzînd farfuriile spre
copii:
—A fost a treia mea dorinţă ! N—am ce—i face. Mai am încă patru şi va trebui să fiu cu
băgare de seamă.
—Dacă vrei să—ţ i cheltuieşt i dorinţele, vere Fred, ar trebui să le cheltuieşt i pe pîine şi pe
unt, căci alt fel îţ i strici cina ! interveni Mary Poppins.
Jane şi Michael lichidară repede crema, cu o linguriţă. Nu voiau să—i dea domnului
Twigley ocazia s—o facă dispărută, printr—o nouă dorinţă.
—Acuma, zise Mary Poppins după ce dispăru ult ima îmbucătură, mulţumiţ i—i frumos
domnului Twigley şi să plecăm acasă.
—O, nu, Mary! De—abia aţ i venit ! zise domnul Twigley, care se simţea at ît de jignit, încît
rămase un moment absolut nemişcat.
—Să mai stăm puţ in, Mary Poppins ! se rugară Jane şi Michael.
Gîndul de a—l lăsa pe domnul Twigley singur—singurel cu dorinţele lui le era prea
apăsător.
Domnul Twigley o luă pe Mary Poppins de mînă.
—Mă simt cu at ît mai în siguranţă cînd eşt i tu aici, Mary ! Şi este o viaţă de om de cînd nu
ne—am mai văzut! De ce să nu mai staţi puţin? Doresc să mai staţi !
Cirip, cirip, cirip, cirip!
Un potop de ciripituri străbătu aerul şi în acelaşi moment expresia hotărîtă a figurii lui
Mary Poppins se schimbă într—un surîs politicos. Ea îşi scoase pălăria şi o puse pe bancă,
lîngă borcanul cu clei.
—O ! zise domnul Twigley îngrozit. Am fost aici, am plecat şi iar am rost it una !
—Asta—i a patra ! exclamară veseli Jane şi Michael, izbucnind în rîs faţă de expresia lui de
surpriză.
A patra, a patra, a patra, a patra, răsună ca un ecou ciripit ul de pasăre.
—Doamne ! Ce neglijent sînt ! Mi—e ruşine de mine însumi!
O clipă domnul Twigley păru foarte nenorocit, apoi faţa şi picioarele începură să—i
scapere.
—Ei, nu— i bine să plîngi după ceea ce nu se poate întoarce. Mai bine să avem grijă de ceea
ce a rămas. Vin nu mai decît, bobocelule ! Vin! strigă el, în direcţ ia de unde se auzea
ciripitul.
Apoi, apropiindu—se cu paşi uşori de bancă, luă cut iuţa lustruită şi at inse cu degetele un
cîrlig ascuns. Capacul se dădu în lături şi o păsărică, cea mai micuţă şi mai strălucitoare
păsărică pe care o văzuseră vreodată copiii, sări dintr—un cuib de aur, scoţ înd din ciocuşor
triluri muzicale, pe cînd gît işorul ei se ridica şi se cobora în tact cu valul de note.
Cip, cirip, cip—cirip! cînta ea, şi după ce îşi termină cîntecul înfocat, sări înapoi în cuibul
de aur.
—O, domnule Twigley, ce pasăre este asta? întrebă Jane, uit îndu—se cu ochii aprinşi la
cutie.
—O privighetoare, îi explică domnul Twigley. Tocmai lucram la ea, cînd aţ i venit voi.
Trebuia să fie terminată în seara asta, înţelegeţ i? Este o vreme aşa de plăcută pentru
privighetori !
—De ce nu—ţ i exprimi dorinţa? îi dădu ideea Michael. Căci atunci n—ai mai avea nevoie
să lucrezi.
—Cum? Să—mi exprim o dorinţă cu privire la pasăre? Asta nu! Doar vedeţ i ce se înt împlă
cînd încep să doresc. S—ar putea să se prefacă într—un vultur pleşuv !
—Şi o s—o ţii totdeauna aici, ca să—ţ i cînte? întrebă Jane cu invidie, căci ar fi dorit să aibă
şi ea o pasăre ca asta.
—S—o ţin aici? Nu, dragă, nu ! O să—i dau drumul ! Nu pot ocupa spaţ iul cu lucruri
terminate. Am prea multe de făcut, ca să—mi pierd vremea îngrijind de o pasăre. Trebuie să
fixez figuri pe astea, spuse el, arăt înd spre cutiile cu muzicuţă pe jumătate terminate. Am
primit şi o comandă urgentă, pe care trebuie să o termin — o cutie cu muzicuţă care să cînte
o zi în parc.
— O zi în parc? repetară copiii, uluiţ i.
—Da, să imite orchestra, înţelegeţ i? explică domnul Twigley. Şi susurul fînt înilor. Şi pe
femeile care stau de vorbă. Şi croncănitul corbilor, şi rîsetele copiilor, şi murmurul uşor,
blînd, al copacilor care cresc.
Gîndindu—se la lucrurile at ît de drăguţe pe care le punea în cut ia cu muzicuţă, lui
Twigley îi sclipeau ochii îndărătul ochelarilor.
—Dar cum poţi să auzi copacii crescînd? protestă Michael. Nu se poate să existe o muzică
pentru asta !
—Nu vorbi aşa, îl întrerupse domnul Twigley. Există o muzică ! Există cîte o muzică pentru
orice lucru. Nu auziţ i cîteodată pămîntul uruind? Face zgomot ca o sfîrlează. Palatul
Buckingham cînt ă Rule Britannia, iar fluviul Tamisa este un flaut adormit. Da, dragii mei !
Orice lucru pe lumea asta — copaci, st înci, stele sau fiinţe omeneşt i — toate au muzica lor
proprie.
Vorbind aşa, domnul Twigley, mişcîndu—se uşor pe duşumea, atinse o cutie cu muzicuţă.
Numaidecît capacul începu să se învîrtească, iar din int erior ieşea un sunet subţ ire, limpede,
ca zor—ăitul unei monede.
—Asta—i muzica mea ! zise domnul Twigley cu mîndrie, ciulind urechile ca să ascult e.
Apoi deschise alt ă cut ie şi o nouă arie străbătu aerul.
—Asta este Podul Londrei se prăbuşeşte. E cîntecul meu preferat! exclamă Michael.
—Ce ţ i—am spus eu? zise domnul Twigley zîmbind, apoi răsuci alt mîner şi o nouă melodie
izbucni, veselă, din cut ie.
—Asta—i a mea ! zise Jane, cu un strigăt de bucurie. Este Lămîi şi Portocale.
—Aşa e ! aprobă domnul Twigley clipind din ochi, şi, apucînd voios pe copii de mînă,
începu să—i poarte prin mansardă. Capacele celor trei muzicuţe se învîrteau şi se răsuceau,
iar cele trei melodii se amestecau în aer.
Podul Londrei cade jos,

Dansează pe el, doamnă Leigh!
cînta Michael.
Lămîi şi Portocale,
Spune clopotul de la S f . Clement
cînta Jane, în t imp ce domnul Twigley fluiera ca o mierlă.

Şi cum dansau aşa, copiii îşi simţeau picioarele uşoare ca nişte aripi. Niciodată pînă
atunci, li se părea lor, nu se simţ iseră at ît de veseli şi de uşori.
„Bang!" se auzi deodată — şi uşa de jos, de la intrare, se izbi cu putere, făcînd să se
cutremure casa. Domnul Twigley se opri pe vîrful unui singur picior şi îşi ciuli urechile.
„Boc! Boc!" se auzea iarăşi pe trepte, apoi o voce puternică mormăi ceva pe palierul scării.
Domnul Twigley scoase un icnet de groază şi îşi astupă urechile cu coada redingotei.
—Vine! strigă el. O, scumpilor! Vai de capul meu ! Aş dori să fiu într—un loc plăcut şi la
adăpost !
Pe dată un sunet melodios ieşi din trompete şi numaidecît se înt împlă un lucru ciudat.
Domnul Twigley fu ridicat, ca de o mînă nevăzută, de pe duşumeaua mansardei şi trecu în
zbor pe lîngă copii, ca un puf de scaieţ i suflat de vînt. Apoi, abia mai put înd respira,
cutremurîndu—se, gîfîind şi înăbuşindu—se, ateriza pe cut ia cu muzicuţă. N—ai fi zis că
devenise mai mic şi nici cut ia nu se făcuse mai mare, totuşi, cumva, se potriveau perfect.
Acuma domnul Twigley se învîrtea împrejur, cu un surîs triumfător pe figură.
—Am scăpat! exclamă el, fluturînd cu mîna spre copii. Acuma n—o să mă mai poată prinde!
—Ura ! erau gata să strige copiii, dar cuvint ele le rămaseră ca un sughiţ în gît lej; căci ceva
îi înşfăcase de păr şi îi purta pe amîndoi pe sus, prin mansardă. Braţele şi picioarele li se
desfăcură nebuneşte în lături, cînd aterizară pe cutiile cu muzicuţă. Un moment îşi pierdură
echilibrul, dar numaidecît rămaseră fermi pe picioare şi începură să se învîrtească în cerc.
—O, gîfîia Jane, ce surpriză minunată !
—Parcă sînt un t it irez! exclamă Michael. Domnul Twigley tresărise de mirare şi se uita
uluit la dînşii.
—Eu am făcut asta? Sfint e doamne, eu ! Am început să devin foarte dibaci la formularea
dorinţelor.
—Dibaci ! pufăi Mary Poppins. Caraghios, aş zice.
—Ei, cel puţ in nu—i nimic primejdios, zise domnul Twigley. E mai curînd plăcut. De ce nu
încerci şi tu?
—Doreşte—ţi!o zori Michael, fluturînd cu mîna.
—O! Ea n—are nevoie să—şi dorească, zise domnul Twigley, aruncînd o privire ciudată
spre Mary Poppins.
—Ei, dacă stărui... zise ea, pufăind iarăşi, apoi, apropiindu—şi picioarele unul de altul, se
ridică de pe duşumea şi se înălţă mai sus de rafturi; pe urmă, fără un zîmbet, fără să—şi
piardă nici o clipă cumpătul, ateriza pe cut ia cu muzicuţă. În acelaşi moment, deşi nici o
mînă omenească nu învîrtea cut ia, aria izbucni, veselă.
De jur împrejurul tejghelii unui cizmar,

Maimuţa goneşte o nevăstuică.
Maimuţa zice că o face în glumă,
Dar nevăstuică abia mai suflă
cînta muzicuţa.
Mary Poppins cont inua să se învîrtească linişt ită, ca şi cum s—ar fi învîrt it şi răsucit de
cînd venise pe lume.
—Acuma sîntem cu toţii împreună ! exclamă Jane fericită, după care, uit îndu—se spre
fereastră, începu să dea din mîini, ca să—i atragă atenţ ia lui Michael.
Afară, pe stradă, căsuţele se învîrteau şi ele. Sus, pe cer, se învîrteau doi nori albi.
Mansarda însă se învîrtea roată împrejur, la fel cu cut iile cu muzicuţă.
Dar peste cele patru melodii, se auzeau răsunînd cu putere alte zgomote: boc! boc! Paşii
grei se tot apropiau şi în clipa următoare cineva bătu la uşă.
—Deschideţ i ! În numele legii vă ordon să deschideţ i ! se auzi o voce, oarecum cunoscută,
apoi o mînă puternică răsuci mînerul şubred.
Numaidecît uşa se izbi cu zgomot în lături. In prag se aflau doamna Clump şi poliţ aiul.
Amîndoi deschiseră ochii mari şi rămaseră cu gura căscată de mirare.
—Este cea mai neruşinată privelişte ! exclamă doamna Clump amenințînd—o cu pumnul pe
Mary Poppins. Nu mi—am închipuit că aş putea vedea vreodată casa asta transformată în
Parc de Distracţ ii ! Dar ai să—ţ i primeşt i răsplata, fet iţa mea. O să ai de—a face cu
poliţ aiul! Cît despre dumneata, domnule Twigley, dă—te jos de pe panorama asta
mişcătoare, piaptănă—te şi pune—ţ i pălăria. Ne ducem la cununie !
Domnul Twigley se înfiora şi îşi îndreptă repede poalele redingotei.
Nu striga şi nu ţipa,
Te rog, doamnă Clump, aşa,
Căci mă faci să sar, ha—ha!
Începu el să cînt e, tot rotindu—se împrejur. Poliţaiul scoase un carnet şi un creion.

—Stop ! Opriţ i—vă, voi toţi. Sînt năucit ca o curcă beată şi vreau să mi se explice ce—i
asta!
Domnul Twigley scoase un gîlgîit vesel.
—N—ai nimerit—o, dragă poliţaiule ! Niciodată pînă acuma n—am dat Explicaţ ii. Ba mai
mult, aşa cum obişnuiam să—i spun şi fiului meu, lui Matusalem, nici nu cred în Explicaţ ii.
—Lasă glumele, căci nu fac decît să agraveze lucrurile. Doar n—ai să—mi spui mie că— i
eşt i tată lui Matusalem ! zise poliţaiul, cu zîmbetul unui om care şt ie tot.
—Bunic ! se corectă domnul Twigley, cont inuînd să se învîrtească, plin de graţie.
—Ei, ajunge, hai, dă—te jos ! Învîrt itul şi răsucitul ăsta dăunează sănătăţ ii. Şi nici nu— i
permis în case part iculare. O! Mă ridică în sus ! Daţ i—mi drumul ! Începu să strige,
înspăimînt at, poliţaiul, simţ ind că i se desprind picioarele de pămînt şi că se ridică în aer.
Şi în clipa cînd căzu, greoi, pe o cutie cu muzicuţă, o melodie puternică ţîşni dinăuntru.
Margaretă, Margaretă, spune—mi că da, da, da!

Căci simt că înnebunesc de dragostea ta!
cînta muzica.
—Ajutor ! Ajutor ! Sînt eu, P.C.32 ! 6 Începu el să strige, apucîndu—şi repede fluierul şi
pornind să sufle într—însul.
—Poliţ aiule, fă—ţ i datoria, sau chem Legea şi împotriva dumitale. Dă—te jos şi
aresteaz—o pe femeia asta ! strigă doamna Clump, înt inzînd un deget spre Mary Poppins.
Am să te bag după grat ii, fet iţo... Am să te... Ei ! Nu mă mai învîrt i ! începu ea să strige
deodată, speriată, şi deschise ochii mari, plini de furie şi de mirare, căci se înt împla un lucru
curios.
Din locul unde stătea, doamna Clump începea să se răsucească, încet işor. Nu avea nici
cutie cu muzicuţă, nici capac, ci se învîrtea de jur împrejur chiar pe duşumeaua ale cărei
scînduri trosneau cu putere, protestînd, cînd făptura aceea uriaşă se învîrtea pe ele.
—Ei, acuma ţ i—a venit de hac ! exclamă domnul Twigley.
Hai, încearcă şi sai,
Fă o dată, hump!
Scumpă doamnă Clump
o sfătui el apoi, vesel.

Un fior de groază o zgudui pe doamna Clump, cînd încercă să—şi mişte din nou ghetele
ei mari, negre. Se lupta, se răsucea, îşi încolăcea corpul, dar picioarele rămîneau lipit e de
duşumea.
—Mary, fet iţă înţeleaptă ! Nu m—aş fi gîndit, doamne fereşte, la aşa ceva ! zise domnul
Twigley, uit îndu—se la Mary Poppins cu un zîmbet plin de mîndrie şi de admiraţ ie.
—Dumneata ai făcut asta, dumneata, reauo, ticăloaso, încăpăţ înato, fiinţ ă fără inimă ! strigă
doamna Clump şi, scoţînd un strigăt furios, încercă s—o înşface pe Mary Poppins. Am
să—ţ i arăt eu ţie, sau numele meu nu mai este Sara Clump !
—În orice caz, n—o să fie niciodată Twigley ! exclamă domnul Twigley, bucuros.
—Vreau să mă duc acasă ! Vreau să vorbesc cu Postul de Poliţ ie! se văita poliţaiul,
învîrt indu—se ca un nebun.
—Ei, nu te opreşte nimeni, sînt sigură de asta ! zise Mary Poppins pufăind şi cînd spuse aşa,
cutia poliţaiului se opri, şi el sări jos, gîfîind.
—Scot land Yard ! strigă poliţ aiul, împlet icindu—se în faţa uşii. Trebuie să vorbesc cu
şeful! Trebuie să fac un raport!
Apoi, suflînd cu putere din fluier, se repezi jos pe scări şi ieşi din casă.
—Vino înapoi, afurisitule! gemea doamna Clump. A plecat! mai zise ea, cînd auzi
închizîndu—se uşa din faţă. Ce să mă fac? Ajutor! Ucigaşii ! Foc !
Şi încercînd să scape, se făcea tot mai roşie la faţă, dar degeaba. Cu picioarele înţepenite
pe duşumea, îşi înt indea braţele şi scotea strigăte desperate.
—Domnule Twigley ! începu ea să se roage, vă rog, ajutaţi—mă ! Totdeauna v—am gătit
bucate bune. Totdeauna toate au fost curate şi în bună ordine. Nu mai trebuie să vă căsătoriţ i
cu mine, vă promit. Numai exprimaţ i o dorinţă care să mă elibereze.
—Bagă de seamă, Fred! Îl preveni Mary Poppins, cont inuînd să se învîrtească cu toată
demnitatea.
—Să mă gîndesc bine! murmură domnul Twigley, acoperindu—şi ochii cu degetele. Să nu
dau vrabia din mînă pe cioara din par !
Jane şi Michael putură vedea cum se silea el să dorească Ceva cu Adevărat Folositor.
După ce se mai învîrt i un moment roată, adîncit în gînduri, ridică zîmbitor capul şi începu
6
Polițistul purta pe epoleți numărul 32.
să bată din palme.

—Doamnă Clump, zise el vesel. Ai să fii liberă ! Doresc pentru dumneata un palat de aur şi
cîte o plăcintă de păun în fiecare zi, la prînz. Dar, mai zise el făcînd un gest spre Mary
Poppins, felul meu de palat, doamnă Clump ! Şi felul meu de plăcintă !
Deodată răsună în mansardă un bubuit de tobe. Doamna Clump se uită cu un zîmbet
triumfător la Mary Poppins şi îi spuse cu preţiozitate:
—Ei, ce ţi—am spus eu?
Dar chiar pe cînd rostea aceste cuvinte, zîmbetul mîndru îi dispărea de pe figură şi se
schimba într—o privire de adevărată groază. Căci acuma doamna Clump nu mai era o
femeie grasă şi voluminoasă. Corpul ei mare se micşora cu iuţeală. Picioarele, cont inuînd să
se învîrtească pe duşumeaua care trosnea, se făceau, la fiecare rotire, tot mai mici.
—Ce se înt împlă? gîfîia ea. Ce poate fi asta? Mîinile şi picioarele i se tot scurtau şi se tot
subţ iau, iar faţa i se micşoră la jumătate.
—Poliţ ia ! Foc ! Criminalii ! S.O.S! striga ea, dar glasul i se făcea tot mai slab, pe măsură
ce corpul se micşora. Vai, domnule Twigley ! Ce—aţ i făcut? Poliţ ia! Poliţ ia! scîncea ea, cu
glas slab.
Dar pe cînd vorbea aşa, duşumeaua se sălt ă o dată în sus şi o aruncă pe doamna Clump în
aer, învîrt ind—o ca pe un t it irez. Apoi, cu un strigăt sălbat ic, femeia căzu jos şi începu să
alerge prin cameră. Şi cum alerga aşa, se făcu deodată şi mai mică, iar mişcările ei deveneau
tot mai dezordonate. Un moment fu cît o pisică, iar în clipa următoare, cît un şoricel micuţ.
Şi cont inua să tot alerge, păşind repede, sălt înd şi poticnindu—se pînă cînd ajunse la
capătul mansardei, unde se pomeni intrînd într—un palat micuţ de aur, care apăruse acolo
pe negîndite.
—O! De ce i—am spus că vreau un palat ? Ce mi—a făcut? se văit a doamna Clump, cu un
glas subţ irat ic.
Copiii, uit îndu—se printr—una din ferestruicile de aur ale palatului, o văzură prăbuşită
pe un scaun, în faţa unei plăcinte mici, subţ iri, pe care începuse s—o taie, cu mişcări
dezordonate. În acest moment, uşa palatului se închise brusc, cu zgomot.
Pe loc, cutiile încetară să se mai învîrtească, muzica se opri şi ea, şi în mansardă se făcu
linişte.
Domnul Twigley sări de pe cutie şi alergă spre palatul de aur, pe care îl ridică cu o
exclamaţ ie de fericire şi se uit ă să vadă ce se petrece înăuntru.
—Bravo! zise el. Merit în adevăr felicitări. Tot ce mai trebuie acuma este un gologan pentru
automat şi atunci ne vom distra ca la Brighton 7.
Numai un gologan, oameni buni, numai un gologan ! Ca să vedeţ i o femeie grasă,
mîncînd plăcint ă ! Intraţ i ! Numai un gologan !
Domnul Twigley începu să ţopăie vesel prin cameră, fluturînd cu mîna spre palat. Jane şi
Michael săriră de pe cut iile lor şi începură să alerge în jurul lui, ţ inîndu—l de coada
redingotei. În acelaşi t imp însă, se uitau prin geam la doamna Clump, care cont inua să taie
plăcinta art ificială.
7
Oraş de vilegiatură unde se organizează tot felul de distracţii.
Pe figura ei era înt ipărită groaza.

—Asta a fost a şasea dorinţă ! îi aduse aminte Michael domnului Twigley.
—Aşa este ! încuviinţă el. Şi de data asta a fost o idee foarte bună ! Acolo unde există o
dorinţă, există şi mijlocul de a o împlini, vedeţ i ! Dar asta mai ales cînd este ea prin
apropiere, adăugă el, făcînd un semn cu capul spre Mary Poppins, care cobora de pe cutia cu
muzicuţă, într—un chip cît se poate de maiestuos.
—Luaţ i—vă pălăriile, vă rog! comandă ea, cu glas poruncitor. Vreau să fiu acasă ca să beau
o ceaşcă de ceai. Doar nu sînt o Cămilă din Deşert.
—O, te rog, Mary Poppins! încă puţ in! Domnul Twigley mai are să exprime încă o dorinţă!
Jane şi Michael, vorbind amîndoi odată, se agăţau de mîinile ei.
—A, da, aşa este ! Aproape că uitasem. Oare ce să mai...?
—Uliţ a Cireşilor, să nu uiţ i, Fred, zise Mary Poppins, cu un ton uşor ameninţător.
—Îmi pare bine că mi—ai adus aminte. O clipă ! Domnul Twigley îşi duse mîna la frunte şi
numaidecît o undă de muzică răsună în cameră.
—Ce o să doreşti? întrebară Jane şi Michael. Se părea însă că domnul Twigley devenise
deodată surd, căci nu luă în seamă întrebarea, ci dădu mîna cu toţi repede, cît putu de
repede, ca şi cum toate dorinţele ar fi fost exprimate şi acuma era dornic să rămînă singur.
—Ziceţ i că vreţ i să plecaţ i? Ce păcat! Asta—i pălăria ta? Sînt încîntat că aţ i venit! Sper că...
astea sînt mănuşile tale, dragă Mary? Şi sper că o să mai veniţ i pe la mine, atunci cînd o să
fie iarăşi ziua dorinţelor !
—Şi cînd o să fie asta? întrebă Michael.
—Peste vreo nouăzeci de ani sau aşa ceva, răspunse, calm, domnul Twigley.
—Dar o să fim foarte bătrîni atunci! zise Jane.
—Se poate, răspunse el, ridicînd uşor din umeri. Totuşi, nu chiar at ît de bătrîni cum sînt eu!
Spunînd acestea, o sărută pe Mary Poppins pe amîndoi obrajii şi îşi zori musafirii să iasă
din cameră.
Ult imul lucru pe care îl mai văzură fu zîmbetul lui triumfător cînd se căzni să bage un
gologan în automat, ca să vadă palatul doamnei Clump...
Gîndindu—se mai t îrziu la toate astea, Jane şi Michael nu—şi puteau nicicum aduce
amint e cum ieşiseră din casa domnului Twigley şi cum ajunseseră în Uliţa Cireşilor. Era ca
şi cum într—un moment s—ar fi aflat pe scara plină de praf, iar în momentul următor o
urmau pe Mary Poppins prin lumina perlată a înserării.
Jane întoarse capul, ca să arunce o ult imă privire spre căsuţă.
—Michael ! şopt i ea, tresărind. A dispărut. Toate au dispărut!
Michael aruncă şi el o privire în jurul lui. Da ! Jane avea dreptate. Stradela şi casele de
modă veche nu se mai vedeau nicăieri. În faţa lui era numai parcul umbrit şi colţul cunoscut
al Uliţ ei Cireşilor.
—Bine, dar unde am fost noi în după—amiaza asta? se minună el, deschizînd ochii mari.
Ar fi fost însă nevoie de cineva mai înţelept decît Jane ca să—i răspundă corect la o astfel
de întrebare.
—Sigur că am fost undeva, zise ea, cu bună logică, ceea ce însă nu fu destul pentru Michael,
care se repezi la Mary Poppins şi o apucă de rochia ei albastră, cea mai bună rochie a ei.
—Mary Poppins, unde am fost noi azi? Ce i s—a înt împlat domnului Twigley?
—De unde să şt iu eu? îl repezi Mary Poppins. Doar nu sînt o Enciclopedie.
—Dar a dispărut ! A dispărut şi strada ! Presupun că şi cut ia cu muzicuţă a dispărut — aceea
pe care se rotea el azi după—masă.
Mary Poppins se opri locului pe bordura trotuarului şi făcu ochii mari.
—Un văr al meu pe o cutie cu muzicuţă? Ce prostii spui, Michael Banks !
—Dar aşa a fost ! exclamară Jane şi Michael, amîndoi odată. Noi toţi ne—am învîrt it pe cutii
cu muzicuţă. Fiecare dintre noi, cu muzica lui. A dumitale era Nevăstuică abia mai suflă.
Ochii lui Mary Poppins sclipeau crunt în întuneric, şi cînd îi aţ intea aşa cu privirea ai fi
zis că se făcuse mai înaltă.
—Fiecare pe cut ia lui?
Şi se vedea că era atît de supărată, încît abia putea scoate cuvintele din gură.
—Pe o cutie de muzicuţă, zici? Va să zică asta este răsplata mea pentru cît mă chinui ! Aţ i
petrecut după—amiaza cu două persoane at ît de binecrescute, atît de respectabile, ca vărul
meu şi cu mine, şi tot ce puteţi face după aceea este să vă bateţi joc de noi. Să ne învîrt im
pe o cutie, zău ! V—aş părăsi chiar aici, în locul ăsta, fie chiar şi pentru doi bani — şi
niciodată nu m—aş mai întoarce! Pe o cut ie cu...nevăstuică ! pufni ea, păşind încet prin
întunericul care îi împresura.
„Boc! Boc!" i se auzeau călcîiele bocănind pe caldarîm, şi chiar de la spate avea o
expresie furioasă.
Jane şi Michael alergau după dînsa. Nu era bine s—o contrazici pe Mary Poppins, mai ales
cînd avea înfăţ işarea asta. Cel mai bun lucru era să taci din gură şi să—ţ i pară bine că nu era
nimeni pe
Uliţ ă care să—i dea doi bani. Aşa că mergeau tăcuţ i alături de dînsa. Se gîndeau la
înt împlările din cursul după—amiezii, se uitau unul la altul şi se minunau...
—Vai, Mary Poppins, zise doamna Banks bucuroasă, cînd o văzu deschizînd uşa din faţă.
îmi pare rău, dar nu mai am nevoie de vărul dumitale. Am încercat adineauri din nou pianul
şi am văzut că este în perfectă ordine. Ba e chiar mai bine acordat decît înainte.
—Îmi pare bine, doamnă, zise Mary Poppins, aruncînd o privire ca să se vadă în oglindă.
Vărul meu n—o să vă ceară nimic.
—Cred şi eu că nu ! ripostă doamna Banks, indignată. Doar nici n—a fost aici.
—Tocmai, zise Mary Poppins şi se îndreptă, pufnind, spre scară.
Jane şi Michael schimbară o privire tainică.
—Asta trebuie să fi fost a şaptea dorinţă! şopti Michael, iar Jane dădu din cap, aprobator.
Cip—cirip, cip—cirip, se auzea din parc o undă de muzică, cu un sunet cunoscut, o muzică
sălbat ică, dar totuşi dulce.
—Ce poate fi? exclamă doamna Banks, repezindu—se la uşă, ca să audă mai bine. Sfinte
doamne ! Este o privighetoare!
Cîntecul venea dintre ramurile copacilor. Notele cădeau una după alta, aşa cum cad
prunele dintr—un pom, şi încălzeau aerul înserării, tremurînd prin întunericul care ascult a.
—Ce curios! zise doamna Banks. Niciodată n—am auzit să cînte privighetori în oraş !
Copiii se uitau cu înţeles unul la alt ul şi îşi făceau semne pe la spatele ei.
—Este privighetoarea domnului Twigley, murmură Jane.
—I—a dat drumul, zise şi Michael, încet.
Şi cum ascultau aşa cînt ecul ei cald, şt iau că domnul Twigley exista in adevăr, cumva şi
pe undeva — aşa cum exista şi păsărică de aur, care cînta acuma în parc.
Privighetoarea mai cînt ă o dată, apoi tăcu.
Doamna Banks închise uşa, cu un oftat.
—Aş vrea să şt iu de unde a venit ! zise ea, visătoare.
Dar Jane şi Michael, care ar fi putut să—i explice, erau deja la jumătatea scării, aşa că
nu—i spuseră nimic. Ei şt iau că sînt lucruri care pot, şi lucruri care nu pot fi explicate.
În afară de asta, aveau la ceai cozonac cu stafide şi şt iau ce ar fi zis Mary Poppins dacă ar
fi îndrăznit s—o facă să—i aştepte...
Capitolul III. PISICA S—A UITAT LA UN REGE
Pe Michael îl dureau dinţ ii. El stătea în pat urlînd şi se uita cu coada ochiului la Mar y
Poppins, ca să vadă dacă îi dă atenţ ie.
Ea şedea în fotoliul cel vechi cu braţe şi depăna cu sîrguinţ ă nişte lînă. Jane, ghemuită
în faţa ei, îi ţ inea sculul. Din grădină se auzeau chiotele gemenilor, care se jucau pe pajişte
cu Ellen şi cu Anabela. În cameră era linişte şi pace. Ghemul lui Mary Poppins se făcea din
ce în ce mai mare. Ceasul scoase un clămpănit sat isfăcut, ca o găină care a ouat un ou.
—De ce să mă doară dinţ ii pe mine şi nu pe Jane? se plînse Michael, dînd la o parte bandajul
pe care i—l legase Mary Poppins, strîns, în jurul fălcilor.
—Pentru că ai mîncat ieri prea multe dulciuri, răspunse Mary Poppins, acru.
—Dar a fost ziua mea ! protestă el.
—Ziua cuiva nu este motiv ca să devină pentru asta sac fără fund.
Michael o privi lung. Uneori ar fi dorit ca Mary Poppins să nu fie chiar aşa de perfectă, dar
niciodată n—ar fi îndrăznit să i—o spună.
—Dacă am să mor, o avert iză el, o să—ţi pară rău că n—ai fost mai drăguţă cu mine !
Mary Poppins răsuflă adînc şi cont inuă să depene.
Băiatul, cu palmele strîns lipite de obraji, se uita în jurul lui, căut înd o uşurare. Toate
lucrurile pe care le vedea îi erau prieteni vechi. Tapetul de pe pereţ i, calul cu legănătoare,
covorul roşu, destrămat. Privirile îi alunecară spre cămin unde se afla busola şi vasul
Dulton, borcanul de marmeladă plin cu margarete, băţul de la zmeul lui vechi şi cent imetrul
lui Mary Poppins. Mai era şi cadoul pe care i—l dăduse în ajun mătuşa Flossie, o pisicuţă
de porţelan alb, împodobită cu flori albastre şi verzi. Pisica avea labele strînse şi coada
înfăşurată frumos în jurul labelor. Razele soarelui cădeau pe spinarea ei de porţelan, iar
ochii verzi priveau grav prin cameră. Michael zîmbi spre pisică. El o iubea grozav pe
mătuşa Flossie şi îi plăcea cadoul pe care i—l adusese.
Dar dinţ ii îi dădură iarăşi un junghi groaznic.
—Vai, se vait ă el, mi s—a făcut o gaură în gingie ! Şi nimănui nu—i pasă ! mai adăugă el
apoi cu amărăciune, uit îndu—se jalnic la Mary Poppins.
Mary Poppins îi aruncă o privire bat jocoritoare.
—Nu te uita aşa la mine! se vaită el, apăsînd mai tare pe falcă, acolo unde îl durea.
—Şi de ce nu? Presupun că o pisică se poate uita la un rege !
—Dar eu nu sînt rege, bombăni el îmbufnat, iar dumneata nu eşt i pisică, Mary Poppins !
Michael spera că ea va discuta cu dînsul în contradictoriu şi asta o să—l facă să mai uite
de dinţ i.
—Vrei să spui că orice pisică se poate uita un rege? Pisica lui Michael poate? întrebă Jane.
Mary Poppins îşi ridică privirile şi se uită, cu ochii ei albaştri, la ochii cenuşii ai Pisicii, iar
Pisica îi întoarse privirea. Urmă o pauză.
—Da, orice pisică, spuse în cele din urmă Mary Poppins, iar Pisica asta mai mult decît
oricare alta.
Zîmbindu—şi sie însăşi, ea luă iarăşi ghemul de lînă, dar ceva se mişca pe cămin. Pisica
de porţelan îşi strînse, cu un t ic nervos, mustăţile de porţelan, ridică capul şi scoase un
căscat. Copiii îi putură vedea dinţ ii lucioşi şi limba lungă, roşie. Pisica îşi încovoie apoi
spinarea pictată cu flori şi se înt inse, leneşă. După aceea, dînd din coadă, sări jos de pe
cămin.
Lipa ! Lipa ! păşeau pe covor cele patru labe.
„Sfîrr!" torcea ea, cînd at inse carpeta din faţa căminului.
Ajungînd lîngă Mary Poppins, se opri un moment si îi făcu un semn din cap, apoi sări
pe pervazul ferestrei, se cufundă în lumina strălucitoare a soarelui şi dispăru.
Michael rămase cu gura căscată şi uit ă de durerea de dinţ i.
Jane deschise ochii mari şi scăpă de pe mîini sculul.

—Dar bine...începură să se bîlbîie amîndoi. Cum? De ce? Unde?
—S—a dus s—o vadă pe regină, răspunse Mary Poppins. Regina este totdeauna acasă, o
vinere din două. Nu te zgîi aşa, Jane, căci lucrurile se pot întoarce altfel. Michael, închide
gura ! O să răceşt i la dinţ i.
Michael închise repede gura, dar apoi o deschise iar.
—Vreau să şt iu ce s—a înt împlat! exclamă el. Doar nu—i pisică adevărată, e de porţelan. Şi
totuşi a sărit. Am văzut eu.
—Şi de ce vrea s—o vadă pe regină? întrebă Jane.
—Pentru şoareci, răspunse Mary Poppins, calm. Precum şi de dragul t impurilor de altădată.
Spunînd acestea, ochii ei aveau o privire absentă, iar mîinile îi rămaseră nemişcate pe
ghemul de lînă. Jane îi aruncă lui Michael o privire cu înţeles, iar el se dădu cu băgare de
seamă jos din pat si începu să se tîrască de—a buşilea prin cameră. Fotoliul pe care stătea
Mary Poppins trosni cînd îl at inse, trecînd pe lîngă el, dar Mary Poppins nu—l luă în seamă,
căci se uit a gîndi—toare pe fereastră, cu ochii mari, visători.
—A fost odată, începu ea rar, ca şi cum ar fi cit it ceva pe razele de lumină. A fost odată ca
niciodată un rege care credea că şt ie absolut orice. Nici nu începea bine să i se spună ceva,
şi el zicea că şt ie. Capul lui era plin de at îtea fapte şi chipuri, cum este de plină rodia de
sîmburi. Asta avea drept urmare că regele era foarte uituc.
Lucrurile pe care le uita erau mai mult e de cîţ i peşt i sînt în mare. Cu greu m—aţ i putea
crede dacă v—aş spune că uita permanent cum îl cheamă, numele lui fiind Cole. In schimb,
primul ministru avea o memorie excelentă şi—i aducea din cînd în cînd amint e numele.
Ocupaţ ia principală a regelui era gînditul. Se gîndea toată noaptea, se gîndea dimineaţa,
se gîndea în t impul zilei, se gîndea cînd făcea baie. Niciodată nu băga de seamă ce se
înt împla chiar în faţa lui, deoarece se gîndea, bineînţ eles, întotdeauna la alt ceva.
Iar lucrurile la care se gîndea nu erau, cum aţ i putea crede, bunăstarea poporului sau
mijlocul de a—i face pe oameni fericiţ i. Nicidecum. Mintea lui era ocupată cu alte lucruri.
De exemplu, de numărul maimuţelor din India; sau dacă Polul Nord este la fel de lung ca
Polul Sud; sau dacă porcii pot fi învăţaţ i să cînte.
Şi nu se chinuia numai el cu întrebările acestea, ci silea pe toată lumea să se chinuiască. Pe
toată lumea, afară de primul ministru, care nu era nicidecum un om dintre aceia care
gîndesc, ci un om bătrîn, căruia îi plăcea să stea la soare şi să nu facă absolut nimic. Dar
avea grijă ca nu cumva să se afle, de teamă ca regele să nu—i taie capul.
Regele trăia într—un palat făcut în întregime din cristal. În primii ani ai domniei, palatul
strălucea at ît de tare, încît trecătorii trebuiau să—şi acopere ochii, de teamă să nu orbească.
Cu timpul însă, cristalul deveni din ce în ce mai întunecat. Praful anilor îi acoperea
strălucirea şi nu se găsea nimeni care să—l lustruiască, toţi fiind mult prea ocupați,
ajut îndu—l pe rege să—și gîndească gîndurile — chiar şi bucătarii, şi slujnicele, şi rîndaşii.
În orice moment cineva putea primi ordinul să—şi lase lucrul şi să se repeadă undeva,
pentru vreo treabă de—a regelui. De exemplu în China, ca să numere viermii de mătase. Sau
ca să afle dacă insulele Solomon 8 au fost guvernate de regina din Saba. Cînd veneau înapoi
cu raportul, regele şi curtenii trebuiau să scrie în nişte cărţi mari, legate în piele, tot ce
spuneau aceia. Iar dacă cineva se întorcea fără răspuns, pe loc i se tăia capul.
Singura persoană din palat care nu avea nici o legătură cu toate astea era regina. Cît era
ziua de lungă, ea stătea pe un tron de aur, sucind şi răsucind şiragul de flori verzi şi albastre
pe care îl purta la gît. Cîteodată tresărea, scotea un ţ ipăt şi se înfăşură cu mant ia de hermină.
Căci palatul, cu cît devenea mai murdar, cu atîta se umplea de şoareci. Iar şoarecii, după
cum şt ie toată lumea, sînt un lucru pe care nici o regină nu—l poate suferi.
—O—o—o ! striga ea, oft înd uşor şi se ridica în picioare sus, pe tron.
Dar de fiecare dată cînd striga, regele se încrunta.
—Tăcere, te rog! zicea el cu glas arţăgos, căci cel mai mic zgomot îl distrăgea de la gîndit.
Apoi şoarecii se împrăşt iau pentru cîtva t imp şi nici un zgomot nu se mai auzea în
încăpere, afară de scîrţ îitul penelor de gîscă atunci cînd regele şi curtenii adăugau, în cărţile
lor de piele, fapte noi la cele vechi.
Regina nu dădea niciodată vreun ordin, nici măcar cameristei, căci era mai mult decît
sigur că regele ar fi contramandat ordinul.
—Să cîrpească fusta reginei? ar fi zis el îmbufnat. Ce fustă? De ce să piardă t impul vorbind
despre cîrpituri? Mai bine să ia o pană şi să scrie amănunte despre Fenix !
Şi camerista trebuia să se supună, iar regina, fie că îşi cîrpea singură fusta, fie că o purta
ruptă
Ce groaznică stare de lucruri ! o să spuneţ i, iar eu n—o să vă ţin de rău pentru asta. Să nu
credeţ i însă că aşa fuseseră lucrurile întotdeauna. Regina, st înd aşa singură pe tron, îşi
aducea adesea aminte de zilele cînd abia se măritase cu regele. Ce chipeş şi frumos fusese
el, cu gîtul lui puternic, cu obrajii rumeni, cu zulufi în jurul capului, ca foile unei camelii.
—Ah! ofta ea, aducîndu—şi amint e cum îi dădea el să mănînce turtă—dulce sau cîte o
bucăţ ică de pîine cu unt din farfuria lui. Ce plin de dragoste era chipul lui şi cum îi sălta ei
acuma inima în piept de bucurie curată, cînd se gîndea la lucruri at ît de depărtate!
În cele din urmă însă, venise o seară fatală.
—Ochii tăi sînt mai strălucitori decît stelele, îi spuse el, trecînd cu privirea de la ea la cerul
sclipitor.
Iar după aceea, în loc să—şi întoarcă din nou privirile spre dînsa, ca de obicei, cont inuase
să se uite în sus.
—Mă întreb cîte stele or fi fiind ! spusese el, visător. Cred că le—aş putea număra. Una,
două, trei, patru, cinci, şase, şapte — şi cont inuă să tot numere, pînă ce regina adormi lîngă
dînsul.
—O mie două sute patruzeci şi nouă, spunea el, în momentul cînd ea se trezi şi îşi dădu
seama că el cont inua să numere.
Dar acuma regele n—ar fi fost satisfăcut dacă nu i—ar fi sculat din pat pe curteni, ca să—i
trimită să numere şi ei stelele. Şi cum n—au fost două răspunsuri la fel, fu foarte supărat.
Aşa a început totul, căci în ziua următoare regele exclamă:
—Obrajii tăi,draga mea, seamănă cu doi bujori! Regina se simţ i foarte fericit ă, pînă ce el nu
adăugă:
—Dar de ce bujori? De ce nu verze? Oare de ce bujorii sînt roşii şi varza verde? De ce nu
invers? Este o problemă foarte serioasă, la care trebuie să reflectez.
A treia zi spuse că dinţ ii ei sînt ca nişte perle şi, înainte ca ea să fi avut timp să înceapă
măcar a zîmbi, el cont inuă:
—Şi dacă ar fi chiar perle? în definit iv, toată lumea are un număr fix de dinţ i dintre care
mulţ i sînt perle. Dar perlele adevărate sînt foarte rare. Este foarte important să reflectez la
asta.
El invit ă apoi în regat pe cei mai buni scafandri din lume şi îi trimise să se scufunde în
mare.
8
Confuzie: este vorba de regele Solomon (care s—ar fi căsătorit cu regina din Saba) şi nu de arhipelagul Solomon din Oceanul Pacific.
Şi din ziua aceea începu să se gîndească fără răgaz. Era preocupat numai să vadă cum
putea dobîndi cunoşt inţe şi nici nu se mai uita la regină. Dealt fel, chiar dacă s—ar fi uit at,
probabil că nici n—ar fi văzut—o, căci era atît de adîncit în cărţ ile şi în hîrt iile lui, încît în
curînd deveni miop. Faţa lui rotundă, roşie, deveni mică şi se zbîrci, părul îi încărunţ i de
tînăr. Nu mînca propriu—zis nimic, afară de un sandviş cu brînză şi cu ceapă, atunci cînd
primul ministru îi spunea că mîncarea este pe masă.
Ei, vă puteţi deci închipui cît de singură era acum regina. Uneori primul ministru se
strecura cu băgare de seamă spre tron şi o strîngea uşor de mîna. Uneori micul paj, care
umplea călimările cu cerneală, ridica ochii şi îi zîmbea, din spatele regelui. Dar nici
bătrînul prim—ministru, nici băiatul nu puteau sta mult t imp s—o distreze pe regină, de
teamă să nu—şi piardă capetele.
Să nu credeţ i însă că regele făcea toate astea într—adins. Nu, ci i se părea că supuşii lui
sînt mai fericiţ i decît mulţ i alţ ii, căci nu aveau ei oare un rege care şt ia, cu adevărat, orice?
Dar în t imp ce el se ocupa să adune cunoştinţe, poporul devenea din ce în ce mai sărac.
Casele se ruinau şi cîmpurile rămîneau nelucrate, deoarece regele avea nevoie de toţi
oamenii ca să—l ajute în gîndurile lui.
Cît despre femei, ele erau foarte nenorocite. Li se părea că toate savant lîcurile regelui
erau numai prostii şi nerozii. Căci cum puteai să—i hrăneşt i pe bebeluşi cu date sau să
plăteşt i chiria cu gînduri? Chiar şi văcarii şi păzitoarele de gîşte erau nemulțumite. Şi cînd
te gîndeşt i că ăşt ia sînt de obicei cei mai fericiţ i oameni din lume (pentru că şt iu că de fapt
sînt prinţ i şi prinţ ese deghizate), atunci poţ i să—ţ i dai seama de situaţ ia din regat..
Odată, regele şi curtenii erau ocupaţi, ca de obicei, la pupitrele lor, în Camera de
Consiliu. Regina asculta scîrţ îitul penelor cu care scriau şi zgomotul făcut de şoareci în
pereţ ii de lemn ai camerei. Deodată, cum stătea aşa, linişt ită, un şoarece îndrăzneţ,
furişîndu—se pe duşumea, începu să—şi lingă mustăţile chiar sub tron. Regina scoase un
icnet uşor de spaimă, dar numaidecît îşi astupă gura cu mîna, de frică să nu—l deranjeze pe
rege. Apoi se înfăşură cu trena mant iei de hermină şi rămase aşa, înfăşurată şi tremurînd
toată. în acel moment, aruncînd peste vîrful degetelor o privire speriată din cameră, zări în
pragul uşii o pisică. Era o pisicuţă mică, cu corpul pufos ca o păpădie şi albă, de la coadă
pînă la mustăţi, ca o bucată de zahăr.
Pisica înainta cu paşi mărunţ i, săltăreţ i, ca şi cum n—ar fi avut alt nimic de făcut şi ar fi
avut tot timpul în faţa ei. Şi cum sălta aşa prin cameră, o pereche de ochi verzi îi sclipeau
în cap.
Un moment se opri la marginea covorului, uit îndu—se curioasă la rege şi la curteni,
aplecaţ i deasupra cărţilor lor, apoi îşi întoarse ochii verzi spre regină şi rămase nemişcată.
Spinarea i se ridică în sus, ca cocoaşa unei cămile. Mustăţ ile i se înt inseră, ca nişte sîrme de
oţel. Străbăt înd Camera de Consiliu, ea se vîră sub tron. Pe dată se auzi un miorlăit răguşit
şi un chiţcăit înăbuşit, după care şoarecele dispăru.
—Tăcere te rog! Nu mai face at îta zgomot, dragă! Nu—mi întrerupe gîndurile! zise regele,
gata de ceartă.
—N—am făcut eu zgomot, se apără regina, ci o Pisică.
—O Pisică? zise regele cu gîndul aiurea, fără măcar să ridice capul. Pisicile sînt fiinţ e cu
patru picioare şi cu corpul acoperit de blană. Fie sălbat ice, fie domest ice, ele trăiesc în toate
regiunile globului, afară de Cercul Polar. Se hrănesc cu şoareci, peşte, ficat şi păsări şi
comunică cu lumea fie torcînd, fie miorlăind, fiecare în felul ei. Ţin unele la alt ele şi în
popor se spune că au nouă vieţ i. Pentru mai multe informaţ ii, vezi pagina doi, volumul
şapte, raftul D, în biblioteca numărul cinci, cum intri pe uşă, la st înga. Ei, dar ce—i asta?
zise deodată tresărind şi ridicîndu—şi ochii de pe hîrt ie.
În adevăr, Pisica stătea pe masă, în faţa lui.
—Bagă de seamă ! zise regele, supărat. Stai tocmai pe ult imele date, care se referă la o
problemă foarte importantă. Curcanii 9 vin chiar din Turcia? Iar dacă nu, de ce nu? Ei, ce
9
în limba engleză, la curcan se spune turkey.
vrei? Spune ! Nu mai tot mîrîi ! Sînt cam surd!

—Vreau numai să vă văd, zise Pisica linişt ită, învîrt indu—şi coada în jurul călimării.
—Oho ! Asta vrei? Ei, sezice că o Pisică poate să se uite la un rege! N—am nici o obiecţ ie.
Uită—te cît vrei !
Regele se rezemă cu spatele de scaun şi începu să—şi sucească capul de la st înga la
dreapta, pentru ca Pisica să—i poată vedea amîndoi obrajii. Ea privea gînditoare, iar regele
şi curtenii, punînd jos condeiele, se uitau nemişcaţ i.
Urmă o lungă pauză.
—Ei? zise regele, zîmbind îngăduitor. Ce gîndeşt i despre mine, dacă pot să te întreb?
—Nu mare lucru, zise Pisica, numai aşa, ca să zică şi ea ceva, şi îşi tot lingea laba dreaptă
dinainte.
Curtenii se înfiorară şi—şi apucară repede condeiele.
—Cum? ! strigă regele. Nu mare lucru, zău? Sărman animal ignorant, desigur că nu şt ii la
ce ţel de rege te uiţ i !
—Toţi regii sînt la fel, rîse Pisica.
—Ba nicidecum, ripostă regele, furios. Te desfid să—mi numeşt i un singur rege care să ştie
atît de mult e lucruri cîte şt iu eu. Cum ! Vin profesorii de la capătul pămîntului şi stau să mă
consult e cîte o jumătate de oră. Colecţ ia mea de date este neîntrecută. Curtea mea este
compusă din cei mai buni oameni. Jack, Spaima Uriaşilor 10 , îmi sapă grădina. Turmele
mele nu sînt păzite de nimeni altul decît de Bo—Peep 11 . Plăcint ele mele conţ in cît e
douăzeci şi patru de mierle fiecare. Şi zici că n—ai la ce te uita, hai? Mai înt îi, aş dori să ştiu
cine eşt i dumneata, ca să vorbeşt i în felul acesta cu un rege !
—O, o biată pisică, răspunse Pisica. Patru picioare, o coadă şi o pereche de mustăţ i.
—Asta văd şi eu ! i—o trînt i regele. Nu mă interesează cum arăţ i. Ceea ce mă interesează
este cîte şt ii?
—A, şt iu orice, zise Pisica linişt ită, lingîndu—şi vîrful cozii.
—Cum? ! strigă regele, sărind în sus furios. Eşti cea mai înfumurată, cea mai îngîmfată
fiinţă din lume! Am mare poftă să—ţi crap capul.
—N—aveţ i decît, zise Pisica. Dar tot lucrul la vremea lui.
—Ştie orice ! Animal absurd i Nu există nimeni pe lume — nici chiar eu — care să fie chiar
atîta de deştept!
—Cu singura excepţ ie, a pisicilor, zise Pisica. Toate pisicile şt iu orice, vă asigur!
—Foarte bine, mîrîi regele. Dar va trebui s—o dovedeşt i. Dacă eşt i at îta de înţ eleaptă, am
să—ţ i pun trei întrebări. Şi atunci o să vedem.
10
Personaje din basme.
11
Personaje din basme.
Regele schiţă un zîmbet arogant. Dacă afurisita de Pisică cont inuă să se laude, va trage
consecinţele !
—Ei, zise el, lăsîndu—se pe speteaza scaunului şi împreunîndu—şi degetele. Prima mea
întrebare este...
—Un moment, vă rog! zise Pisica, linişt ită. Nu pot răspunde la întrebările dumneavoastră
înainte de a fixa condiţ iile. Nici o pisică nu poate fi at ît de zănat ică. Sînt pregătită să fac un
tîrg cu dumneavoastră şi iată care sînt condiţiile mele. Sîntem înţeleşi că o să—mi puneţi
trei întrebări. După asta, este de bună—cuviinţ ă să vă întreb şi eu pe dumneavoastră, şi
acela dintre noi care va învinge va avea comanda asupra regatului dumneavoastră.
Curtenii scăpară din mînă condeiele. Regele se uita uluit, cu ochii larg deschişi de mirare,
dar îşi înghiţ i cuvintele care îi stăteau pe buze şi izbucni într—un rîs dispreţuitor.
—Foarte bine, zise el cu trufie. Este o mare pierdere de vreme, dar cel care va regreta vei fi
dumneata, nu eu. Primesc t îrgul.
—Atunci scoateţi—vă coroana, porunci Pisica, şi puneţ i—o pe masă, între noi.
Regele îşi smulse de pe cap coroana, ale cărei pietre scumpe străluceau în lumina
soarelui.
—Să trecem peste fleacurile astea şi să sfîrşim odată ! Am de lucru, zise el îmbufnat. Eşti
gata? Ei, iată prima mea întrebare. De cîţ i oameni, înalţ i de cîte şase picioare şi înt inşi pe
jos unul după altul este nevo ie ca să faci ocolul Ecuatorului?
—E foarte simplu, răspunse Pisica zîmbind. Trebuie doar să împărţi lungimea Ecuatorului
la şase.
—Aha! exclamă regele, cu o privire vicleană. Pînă aici, foarte bine—dar care este
lungimea?
—Orice lungime voiţ i, zise Pisica, linişt ită. Căci Ecuatorul nu există cu adevărat, după cum
bine şt iţ i, ci este numai o linie închipuită.
Curtenii se uitau înspăimîntaţ i unii la alţ ii. Niciodată nu auziseră pe cineva să vorbească
aşa. Regele se întunecă la faţă, dezaprobînd.
—Bine, zise el, posomorit. Acuma să—mi spui altceva. Ce diferenţă este între, un Elefant
şi un Hamal de la gară?
—Nici o diferenţă, răspunse repede Pisica, căci amîndoi duc greutăţ i, unul bagajele şi alt ul
trompa 12.
—Bine, dar... protestă regele, înfierbînt îndu—se. Nu sînt astea răspunsurile pe care le
aştept. Trebuie să încerci să fii mai serioasă.
—Nu pot şti ce aşteptaţi dumneavoastră, zise Pisica, dar astea sînt răspunsurile corecte la
întrebările pe care mi le—aţ i pus, cum v—ar putea spune orice pisică.
Regele plescăi, supărat, din limbă.
—Stupidit ăţ ile astea sînt mai mult decît o glumă, sînt o bătaie de joc. Ei, acuma uit e şi a
treia întrebare, dacă o să poţi răspunde la ea — şi după zîmbetul de pe figura regelui puteai
vedea că de data asta credea că o aduce pe Pisică exact acolo unde voia.
Ridicînd apoi cu măreţ ie o mînă, el începu:
—Dacă doisprezece oameni, lucrînd cîte opt ore pe zi, trebuie să sape o groapă adîncă de
zece mile şi jumătate, cît timp le va trebui, lucrînd şi duminicile, pînă să pună jos
cazmalele?
Regele, sigur de izbîndă, se uita la Pisică cu priviri triumfătoare şi ochii îi scînteiau, plini
de viclenie. Dar Pisica avea răspunsul gata.
—Ar pune jos cazmalele în două secunde, zise ea repede, dînd uşor din coadă.
—Două secunde? Eşt i nebună? E vorba de ani de zile, zise regele, frecîndu—şi bucuros
mîinile, la gîndul că Pisica se înşelase.
—Repet ce—am spus, zise Pisica. Aveau nevoie de două secunde, căci o groapă de felul
acesta ar fi o adevărată nebunie. „Adîncă de zece mile? ar spune ei. La ce bun, doamne?"
—Dar nu—i ăsta scopul întrebării, zise regele, înciudat.
—Orice întrebare urmăreşte un scop. întrebările se fac tocmai pentru un scop, zise Pisica.
Iar acuma este rîndul meu, cred !
Regele dădu supărat din umeri. Cine era pisica asta, o pisică ca toate pisicile, ca să stea
pe biroul lui şi să—i pună întrebări !
—Fie, dar repede. Mi—am pierdut destul timp !
—Întrebările mele sînt scurte şi foarte simple, îl asigură Pisica. O pisică le—ar rezolva cît
ţi—ai răsuci o dată mustăţ ile. Să sperăm că un rege va fi tot atît de deştept. Ei, iată prima
întrebare: Cît de sus este cerul?
Regele scoase un mîrîit sat isfăcut. Tocmai astea erau întrebările care îi plăceau. De aceea
zîmbi, un zîmbet de om care şt ie tot.
—Păi depinde, începu el. Dacă masori de la şes, va avea o anume înălţ ime, iar din vîrful
unui munte, alta. Şi dacă ţ inem seamă de asta, mai trebuie să determinăm lat itudinea şi
longit udinea, amplitudinea, importanţa şi mult itudinea, fără să uităm at mosfericul,
matemat icul, acrobat icul şi istericul, cum şi depresiunile generale, expresiile, impresiile şi
confesiile, împreună cu...
—Iertaţi—mă, îl întrerupse Pisica, dar nu—i ăsta răspunsul. Vă rog să încercaţ i încă o dată.
Cît de înalt este cerul?
Regele căscă ochii mari, plini de mirare şi de mînie. Nimeni nu îndrăznise vreodată
să—l întrerupă cînd vorbea.
—Cerul, mugi el, este... este... Ei, bineînţeles că nu pot evalua distanţa în metri. Şi nimeni
n—ar putea s—o facă, te asigur. Probabil că...
—Doresc un răspuns precis, zise Pisica, uit îndu—se de la rege la curtenii care stăteau cu
gurile căscate. Este cineva aici, în sala asta studioasă, care să poată răspunde la întrebarea
mea?
Primul ministru, aruncînd o privire timidă spre rege, ridică o mînă tremurîndă.
12
Trunk, în engleză, înseamnă şi geamantan, şi trompă de elefant.
—Eu mi—am închipuit totdeauna, murmură el sfios, că cerul este cu puţin mai sus decît
zborul vulturilor. Dar sînt un om bătrîn şi probabil că greşesc...
Pisica dădu din labele ei, albe ca laptele.
—Ba nu greşeşt i, nu ! Ai dreptate, protestă ea amabil, oprindu—şi un moment ochii verzi
asupra privirilor speriate ale bătrînului prim—ministru. Regele scoase un fornăit sumbru,
mînios.
—Nonsensuri ! Absurdităţ i stupide ! Pisica ridică labele, cerînd să se facă tăcere.
—Vă rog să răspundeţ i la a doua întrebare! Unde se găseşte cel mai dulce lapte?
Regele se lumină numaidecît la faţă şi făcu o strîmbătură care arăta că este sigur de sine.
—E simplu ca unu şi cu unu fac doi, zise el, mîndru. Răspunsul este: Sardinia, căci acolo
vacile trăiesc din miere şi trandafiri, încît laptele lor este dulce ca o melasă de aur. Sau
poate că ar trebui să spun Ostrovul Elegant, unde sînt hrănit e numai cu trestie de zahăr. Sau
în Grecia, unde pasc limba—mării 13. Acuma, considerînd că...
—Nu pot lua nimic în consideraţ ie, zise Pisica, în afară de faptul că n—aţ i răspuns la
întrebarea mea. Unde se găseşte laptele cel mai dulce, Maiestate?
—Ştiu eu ! exclamă micul paj, oprindu—se o clipă, tocmai cînd umpluse o călimară pe
jumătate, într—un taler, la foc.
Pisica făcu un semn de aprobare spre băiat şi scoase un căscat adînc în faţa regelui.
—Credeam că sînteţ i at ît de înţelept! zise ea cu răutate. Aţi putea fi, în adevăr, cel mai
înţelept rege, dar a răspuns altcineva la întrebarea mea. Nu vă încruntaţ i, adăugă ea văzînd
că regele se încruntase la paj, mai aveţ i încă o şansă de a cîşt iga. Care este lucrul cel mai
grozav din lumea asta?
Regele, cu ochii aprinşi, îşi apucă barba înt re degete şi începu s—o mîngîie, sat isfăcut.
De data asta era sigur că şt ia răspunsul corect.
—Tigrul, zise el gînditor, este un lucru grozav. Tot aşa este şi calul şi leul. Bineînţeles că
şi valurile mărilor. Şi vinele de granit din munţ i. Şi vulcanii sînt grozavi. Ar mai putea fi şi
calotele de gheaţă de la Poli...
—Sau n—ar putea! îl întrerupse Pisica. Poate altcineva să—mi spună care este cel mai
grozav lucru? întrebă ea apoi, rotindu—şi încă o dată privirile prin Camera de Consiliu.
De data aceasta răspunse regina.
—Eu cred, zise ea cu blîndeţe, că trebuie să fie Răbdarea. Căci, într—o cursă lungă,
Răbdarea este aceea care învinge tot.
Ochii verzi se opriră o clipă, grav, asupra ei.
—Aşa este, aprobă Pisica linişt it, apoi, răsucindu—se odată, îşi puse laba pe coroană.
—O, cel mai înţelept dintre monarhi! exclamă ea. Dumneavoastră sînteţ i, fără îndoială, un
bun şcolar, iar eu sînt o pisică obişnuită. Totuşi, eu am răspuns la toate trei întrebările
dumneavoastră, iar dumneavoastră la nici una din ale mele. Rezult atul disputei este clar,
cred. Coroana este a mea.
Regele începu să rîdă, un rîs scurt, dispreţuitor.
—Nu fi aşa de toantă! Ce ai să faci cu ea? Tu nu poţ i face legi şi nici să conduci regatul. Nici
nu şt ii să scrii şi să citeşt i. Să—mi dau regatul în stăpînirea unei pisici? Nici mort n—aş fi
în stare să fac aşa ceva!
Pisica zîmbi — un zîmbet larg.
—Văd că înţelepciunea dumneavoastră nu include nici o cunoştinţă despre poveşt i cu zîne,
căci alt fel aţ i fi şt iut că este suficient să tai capul unei pisici, ca să iasă la iveală un Prinţ
deghizat.
—Poveşt i cu zîne? Fleacuri! Asta nu înseamnă nimic pentru mine. Eu mă gîndesc la regatul
meu.
—Regatul, dacă îmi daţ i voie să vă aduc aminte, nu mai este treaba dumneavoastră. Tot ce
mai aveţ i acuma de făcut, este să—mi tăiaţ i repede capul. Restul să—l lăsaţ i în seama mea.
Ba, aş spune chiar mai mult. Deoarece, după cum se pare, n—o să mai aveţ i nevoie de dînşii,
13
Plantă pomenită în mitologia greacă.
o să iau în serviciul meu pe acest om înţelept, care este primul ministru al dumneavoastră,
pe această femeie pricepută, soţia dumneavoastră, şi pe acest judicios copil, pajul. Noi
patru vom conduce regatul.
—Şi cu mine ce o să se înt împle? strigă regele. Eu unde o să mă duc? Cum am să trăiesc?
Pisica făcu ochii mici.
—Trebuia să vă gîndiţ i la asta mai înainte. Multă lume se gîndeşte de două ori înainte de a
face o învoială cu o Pisică. Ei, acuma scoateţi—vă sabia, înţeleptule ! Am încredere că este
bine ascuţ ită.
—Stop ! strigă primul ministru, punînd mîna pe mînerul săbiei regelui; apoi, întorcîndu—se
spre Pisică, se înclină respectuos şi îi spuse cu blîndeţe:
—Ascult aţ i—mă, Sire. Este adevărat că aţi cîşt igat coroana într—o dispută dreaptă,
cinst ită. Şi se poate să fiţ i în adevăr Prinţ. Dar eu resping propunerea dumneavoastră. Am
servit pe rege cu credinţ ă, de pe vremea cînd eram paj la curtea tatălui său. Şi fie că este
încoronat sau nu, fie că este stăpînul unui regat sau un sărman cerşetor pe drumuri
singurat ice, eu îl iubesc şi el are nevoie de mine. N—am să merg cu dumneavoastră.
—Nici eu, zise regina, ridicîndu—se de pe tronul ei de aur. Am stat alături de rege de cînd
era tînăr şi frumos. L—am aşteptat în tăcere de—a lungul at îtor ani lungi şi singurat ici. De
e înţelept sau zănat ic, bogat sau sărac, eu îl iubesc şi îi simt lipsa. N—am să merg cu
dumneata.
—Nici eu, zise micul paj, punînd dopul la st icla de cerneală. Acesta este singurul cămin pe
care l—am cunoscut, iar regele este regele meu şi îmi pare rău de el. Pe lîngă asta, îmi place
să umplu st icluţele cu cerneală. N—am să merg cu dumneavoastră.
Auzind acestea, Pisica avu un surîs curios şi ochii ei verzi sclipeau spre cei trei, care o
refuzaseră.
—Ce aveţ i de spus la toate astea, Maiestate? zise ea, întorcîndu—se la masă.
Dar nici un cuvînt nu se auzi drept răspuns la întrebare. Căci regele plîngea.
Primul ministru băgă repede bat ista lui între degetele regelui, iar regina se apropie şi se
opri lîngă dînsul, apăsîndu—si inima cu amîndouă mîinile.
—O, înţelepciunea Voastră, de ce plîngeţ i? întrebă Pisica.
—Pentru că îmi e ruşine, suspină regele. M—am lăudat că sînt foarte deştept. Credeam că
şt iu tot, sau aproape tot. Iar acuma văd că un om bătrîn, că o femeie şi un biet băiat sînt mult
mai deştepţ i decît mine. Nu încercaţ i să mă mîngîiaţ i ! cont inuă el plîngînd, cînd regina şi
primul ministru îl luară de mînă. Nu sînt vrednic. Nu şt iu nimic.
Nu şt iu nici măcar cine sînt.
Şi ascunzîndu—şi faţa în îndoitura braţului, continuă:
—Ştiu că sînt rege. Bineînţ eles că şt iu cum mă cheamă şi unde stau ! Dar, după at îţ ia ani, nu
şt iu cine sînt cu adevărat!
—Uitaţ i—vă la mine şi o să aflaţ i, zise Pisica, linişt it.
—Dar m—m—m—am uitat! suspină regele în bat istă.
—Ba nu, insistă Pisica, amabil. Aţ i aruncat spre mine, doar cînd şi cînd, cîte o privire. Aţ i
spus că o Pisică poate să se uite la un rege. Dar tot aşa şi un rege poate să se uite la o Pisică.
Dacă o să vă uit aţ i, o să ştiţ i cine sînt eţ i. Uitaţi—vă în ochii mei şi o să vedeţ i !
Regele dădu la o parte bat ista care îi acoperea obrajii şi se uită scrutător, printre lacrimi,
la Pisică. Privirile îi alunecară pe faţa ei albă, calmă şi în cele din urmă se opriră asupra
ochilor verzi, în privirile acestea sclipitoare, sfredelitoare, el văzu reflect îndu—se propria
sa imagine.
—Mai aproape. Mai aproape, comandă Pisica şi regele, ascultător, se aplecă mai tare.
Şi cum se uita aşa la ochii aceia de nepătruns, o schimbare începu să se petreacă în omul
care se străvedea într—înşii. încet, încet, faţa lui slabă, chinuită, devenea mai plină. Obrajii
palizi se împlineau, se rotunjeau şi se împurpurau; creţ ii de pe frunte dispărură. Pe cap se
încolăceau bucle negre de păr, iar pe bărbia încărunţ ită apăru o barbă neagră. Ochii
începură să se aprindă şi să strălucească, şi lumina lor se revărsa peste faţa lui, care se
schimba. Tresărind de mirare, regele începu să zîmbească. Pe dată, un bărbat înalt, cu faţa
plină, trandafirie, aruncă acelaşi zîmbet din oglinda ochilor Pisicii.

—Sfinte doamne ! Asta sînt eu ! În sfîrşit, şt iu cine sînt cu adevărat! Da, nu sînt cel mai
deştept om din lume! spuse el şi începu să rîdă cu poftă, mişcîndu—şi capul în toate părţile.
Ho—ho—ho! Ha—ha—ha ! mai zise el, începînd să fluture din mîini spre curtenii care
rămăseseră cu gura căscată. Acum văd tot! Nu sînt nicidecum o persoană care gîndeşte. Nu
sînt nimic altceva decît un biet Bătrîn Vesel. Ei, voi de colo! Luaţ i de aici condeiele şi
hîrt iile. Rupeţ i carnetele ! Puneţ i pe foc birourile ! Iar dacă îmi mai vorbeşte cineva despre
date şi fapte, îi tai capul eu însumi.
Cu un nou hohot puternic de rîs, regele îl îmbrăţ işa pe primul ministru at ît de tare, încît
nu lipsi mult să—l înăbuşe pe bietul bătrîn.
—Iartă—mă, credinciosul meu prieten! zicea el. Adă—mi pipa şi un pahar cu punch şi
cheamă pe :ei trei viorişt i ! Iar tu, bucuria mea, comoara mea, porumbiţa mea, mai zise el
întorcîndu—se spre regină cu braţele deschise, ah ! dă—mi iarăşi mîna, scumpa mea, şi
niciodată n—am s—o mai las să—mi scape !
Lacrimi de fericire începură să curgă pe obrajii reginei, pe care regele i le ştergea uşor.
—N—am nevoie de stelele din cer, şoptea el, căci le am aici, în ochii tăi.
— Iertaţi—mă dacă vă întrerup, zise Pisica, dar cu mine ce va fi?
—Ei, ai căpătat regatul. Ai căpătat coroana ! Ce doreşt i mai mult ? spuse Regele.
—Pfui ! zise Pisica. Nu—mi sînt de nici un folos! Vă rog să le acceptaţi ca pe un cadou
prietenesc. Dar cum o pisică nu dă niciodată nimic degeaba, cer în schimb două mici
lucruri...
—Tot ce vrei. Absolut orice ! zise regele, cu un gest nobil.
—Mi—ar plăcea să pot veni din cînd în cînd la Palat, zise Pisica, pentru ca să văd...
—Pe mine? Desigur ! Vei fi întotdeauna binevenită ! zise regele, tăindu—i vorba şi zîmbind
mulţumit.
—Ca să o văd pe regină, cont inuă Pisica, fără să ţină seama de remarca regelui.
—A, pe regină ! Foarte bine. Oricînd vei vrea. Ai să ne poţi şi ajuta, ca să distrugem
şoarecii.
—A doua mea dorinţă, continuă Pisica, este să—mi daţ i şiragul de flori verzi şi albastre pe
care le poartă regina în jurul gîtului.
—Ia—l şi poartă—l sănătoasă ! zise regele, trufaş. Dealt fel, este un obiect ieft in.
Regina îşi ridică încet mîinile, îşi desfăcu agrafele de la gît şi înfăşură şiragul de perle în
jurul corpului îmblănit al Pisicii, aşezîndu—i—l şi peste şi sub coadă. Apoi se uită cîtva
timp adînc în ochii verzi ai Pisicii şi Pisica în ai ei. In această privire se cuprindeau toate
secretele pe care le purtau regina şi Pisica în inimile lor şi pe care nu le—au destăinuit
niciodată nimănui.
—Sînt întotdeauna acasă o vinere din două, zise regina, zîmbind, către Pisică.
—Am să vin, făcu Pisica, dînd din cap şi răsucindu—se în loc, apoi ieşi repede din Camera
de Consiliu, fără să mai arunce nimănui nici o privire.
Şiragul de flori verzi şi albastre strălucea în blana ei, iar coada i se mişca încoace şi
încolo, ca un drapel.
—Stai puţ in! zise regele, văzînd—o că se depărtează. Eşti într—adevăr un Prinţ deghizat?
Aş fi putut să—ţi tai fără grijă capul?
Pisica se răsuci o dată şi se uită la dînsul cu toată seriozitatea, apoi zîmbi, cu zîmbetul ei
ironic.
—Nimic nu este sigur pe lumea asta, zise ea. La revedere!
Şi sărind peste pragul însorit, Pisica cu ochii verzi porni în jos, pe treptele Palatului.
Pe pajiştea Palatului, o vacă roşie îşi admira chipul, reflectat într—un bazin ornamental.
—Cine eşt i tu? întrebă ea, cînd Pisica trecu pe lîngă dînsa.
—Sînt Pisica aceea, care s—a uitat la un rege, răspunse ea.
—Iar eu, zise vaca, cu o mişcare vie a capului, sînt Vaca aceea, care a sărit peste Lună.
—Zău? făcu Pisica. Şi de ce?
Vaca holbă ochii. Niciodată nu—i pusese nimeni pînă atunci o ast fel de întrebare. Şi
deodată îi veni în minte că mai există poate şi altceva pe lume, decît să sari peste Lună.
Pentru prima dată saltul acesta îi apărea ca o nebunie.
—Acuma, că mi—ai atras atenţia, mă gîndesc că poate nu ştiu pentru ce am făcut—o, zise
ea cu sfiiciune şi porni mai departe pe pajişte, ca să cugete mai bine.
Pe cărarea din grădină, o pasăre mare, cu pene cenuşii, bătea zgomotos din aripi.
—Eu sînt Gîsca aceea, care face ouă de aur! gîgîi ea, cu trufie.
—Adevărat ? zise Pisica. Şi unde îţ i sînt bobocii?
—Boboci? răspunse Gîsca, pălind uşor. Acuma, că îmi atragi atenţ ia, îmi dau seama că nu
am boboci. Simţeam întotdeauna că îmi lipseşte ceva — şi fugi repede să—şi facă un cuibar
şi să ouă un ou obişnuit.
Deodată apăru în faţa Pisicii o făptură de culoare verde.
—Eu sînt Broasca ceea, care îşi doreşte un admirator, zise făptura, cu mîndrie.
—Nu mai spune! zise Pisica, cu un aer grav. Sînt convinsă că eşt i bine măritată.
—Ei, acuma că—mi spui aşa, îmi dau seama că nu am dreptate. În adevăr, hm... nu... !
mărturisi Broasca.
—Ah ! zise Pisica, clăt inînd din cap. De ce n—ai ascultat—o pe mama ta?
Dar înainte ca Broasca să fi putut măcar clipi din ochi, Pisica trecuse mai departe. Şi
merse înainte pe poteca din grădină, cu mustăţile zburlite de aerul dimineţ ii, cu şiragul de
flori strălucind la soare şi cu coada albă fîlfîind ca un steag în urma ei.
Cînd dispăru pe poarta Palatului, toţi cei Care o văzuseră se simţ iră bogaţ i şi fericiţ i.
Pisica se uitase la toţi cu ochii ei mari, verzi şi viaţa lor luase alt curs.
Şi Vaca, şi Gîsca, şi Broasca erau fericit e, căci acuma nu mai făceau lucruri nebuneşt i,
care n—aveau nici o noimă. Curtenii erau fericiţ i cu toţii. Ziua dansau după ariile viorilor,
iar noaptea beau din cupele pline. Regele însuşi era nespus de fericit că nu se mai gîndea
atît. Cît despre regină, ea era fericită pentru un foarte bun mot iv: pentru faptul că regele era
fericit. Micul paj era şi el fericit, căci acuma putea să umple călimările cu cerneală şi să le
golească iar în st iclă, fără să—l oprească cineva. Dar cea mai fericită persoană din lume era
bătrînul prim—ministru.
Ştiţ i ce a făcut el?
A dat o proclamaţ ie.
„Regele ordonă supuşilor săi (aşa se spunea în proclamaţ ie) să aducă pomii de Armindeni
şi să se danseze în jurul lor 14; să scoată Căluşeii şi să—i încalece; să danseze şi să petreacă
şi să cînte şi să se îngraşe şi să se iubească unii pe alţ ii. Şi, ce este mai mult (era clar t ipărit ),
dacă cineva nesocoteşte aceste legi, regele îi va tăia imediat capul."
După ce făcu asta, primul ministru socoti că a făcut destul şi îşi petrecu restul zilelor fără
să mai facă nimic — şedea doar la soare, într—un scaun cu legănătoare, făcîndu—şi vînt cu
un evantai de cocotier.
Cît despre Pisică, ea şi—a urmat drumul pe cărările lumii, găt ită cu lănţ işorul strălucitor
14
Sărbătoare populară în luna mai, cînd porţile şi ferestrele se împotmolesc cu arbori sau cu ramuri verzi.
al reginei şi uit îndu—se la toate lucrurile pe care le vedea, cu ochii ei verzi, pătrunzători.
După cum spun unii, mai colindă şi azi, căci pentru dînsa Departe şi Aproape este totuna.
Şi în tot timpul cît umblă, este atentă la unul şi la altul din cei care îi întorc privirea, fie că
este un rege, un cioban sau un om care umblă pe stradă. Dacă înt îlneşte pe unii din aceşt ia,
stă cu dînşii puţ in timp. Nu mult, dar destul de mult. Şi nu—i trebuie decît o clipă ca să se
uite adînc, cu ochii ei verzi, şi să descopere cine sînt aceia...
Glasul visător tăcu. Lumina soarelui se depărtase de la fereastră şi înserarea se strecura
înăuntru. Nici un zgomot nu se auzea în camera copiilor, afară de t ic—tacul ceasornicului.
Deodată, tresărind ca şi cum ar fi venit de la o mare depărtare, Mary Poppins se întoarse
spre copii cu o privire supărată.
—Pot să te întreb de ce nu eşt i în pat, Michael? Credeam că mori de durere de dinţ i! Ce te
uiţ i aşa la mine, Jane? Doar nu sînt un Urs dresat!
Apoi, adunînd repede lîna, îşi recapătă energia ei obişnuită.
Michael, cu un strigăt scurt, străbătu repede camera şi se azvîrli în pat. Jane însă nu se
mişcă din loc.
—Mă întreb cine sînt eu ! zise ea cu glas domol, jumătate către sine însăşi, jumătate către
Michael.
—Eu ştiu cine sînt, zise Michael, cu glas tare. Sînt Michael George Banks, din Uliţ a
Cireşilor. Şi n—am nevoie de o pisică, pentru ca să mi—o spună.
—El n—are nevoie de nimeni, să—i spună nimic, înţeleptule domn Durere—de—dinţ i ! zise
Mary Poppins, măsurîndu—l cu un zîmbet dispreţuitor.
—Cînd o să vină înapoi, am să mă uit în ochii ei adînci, verzi! murmură Jane, încet.
—Tu, cu ochii tăi adînci, verzi, da ! Mai bine te—ai uita la mutra ta neagră, ca să vezi dacă
este destul de curată pentru masa de seară ! pufăi Mary Poppins, cu pufăitul ei obişnuit.
—Poate că n—o să mai vină înapoi! zise Michael. „O pisică din acelea care se pot uita la un
rege, se gîndea el, cu greu s—ar putea hotărî să—şi petreacă viaţa pe bordura unui cămin".
—O, ba da, o să vină, nu—i aşa, Mary Poppins? întrebă Jane, cu un glas îngrijorat.
—De unde să şt iu eu? o repezi Mary Poppins. Doar nu sînt o bibliotecă publică !
—Dar e pisica lui Michael, începu să argumenteze Jane, cînd fu întreruptă de doamna
Banks, care striga de jos, de la scară:
—Mary Poppins! Poţi să—mi acorzi o clipă? Copiii se uitară întrebători unul la alt ul.
Glasul
pamei lor era plîngăreţ; părea că este foarte speriată. Mary Poppins ieşi în fugă din cameră.
Michael dădu din nou la o parte cearşaful şi se strecură, cu Jane, în capul scării.
Jos, în holul din faţă, stătea domnul Banks, ghemuit pe un scaun. Doamna Banks îl
mîngîia pe cap şi îi dădea să soarbă puţ ină apă.
—Se pare că a avut un fel de şoc, îi explică ea lui Mary Poppins. Nu poţi să ne spui ce s—a
înt împlat, George? Ce ar putea fi?
Domnul Banks îşi ridică faţa ca de fantomă.
—Mi s—au zdruncinat nervii, asta este. Sînt surmenat. Am început să am vedenii.
—Ce fel de vedenii? întrebă doamna Banks. Domnul Banks mai bău puţină apă.
—Tocmai întorsesem colţul la capătul Uliţei, cînd... aici fu străbătut de un fior şi închise
ochii. Am văzut o fantomă, chiar la poarta noastră.
—Ce ai văzut ? strigă doamna Banks, ieşindu—şi din fire.
—Ceva alb. Un fel de leopard. Şi pe blana lui creşteau flori de nu—mă—uita. Cînd am ajuns
la poartă... s—a uitat la mine cu o privire sălbat ică, care mi—a pătruns drept în ochi. Pe
urmă a dat din cap şi a spus: „Bună seara, Banks", şi a luat—o la goană pe potecă.
—Dar bine... încercă doamna Banks să argumenteze.
Domnul Banks ridică mîna, în semn de protest.
—Ştiu ce vrei să spui. Leoparzii stau închişi în grădina zoologică. Şi în nici un caz nu cresc
pe dînşii flori de nu—mă—uit a. Sînt foarte conşt ient de asta. Şi ştiu bine că ceea ce am văzut
nu era cu adevărat acolo. Dar asta dovedeşte că sînt foarte bolnav. Ar fi bine să trimiţ i după
doctorul Simpson.
Doamna Banks alergă la telefon, dar de sus, din capul scării, se auzi un sughiţ înăbuşit.
—Ce—i cu voi acolo? întrebă domnul Banks, cu glasul slab, dar nici Jane, nici Michael nu
putură răspunde, căci îi umflase rîsul; se legănau, se răsuceau şi se rostogoleau pe jos, se
înecau şi gîlgîiau de rîs.
Căci, în t imp ce domnul Banks descria şocul pe care îl avusese, o umbră albă apăruse la
fereastra camerei copiilor. Umbra sări uşor de pe pervaz, pe duşumea şi apoi se sălt ă în sus,
la locul ei de pe cămin. Acuma stătea acolo, cu coada încovrigată, cu mustăţile ei care îi
acopereau obrajii.. Pe cămin se afla Pisica de porţelan a lui Michael, împodobită cu flori
mici, albastre, sclipitoare, şi se uita prin cameră, tăcută şi linişt ită.
—Ei, copii nesimţ itori şi fără inimă ce sînt eţi! strigă domnul Banks, uit îndu—se fix la ei,
jignit, şocat.
Dar asta îi făcu să rîdă şi mai tare. Hohoteau şi tuşeau şi se înecau şi explodau, pînă ce
Mary Poppins îşi întoarse capul şi îi fixă cu una din acele priviri fioroase ale ei.
Numaidecît se făcu linişte. Nu se mai auzi nici măcar un sughiţ. Căci era destul o privire
ca asta — Jane şi Michael o şt iau prea bine — ca să facă pe oricine să nu mai rîdă.
Capitolul IV. BĂIATUL DE MARMURĂ
—Să nu uiţ i să—mi cumperi şi un ziar de seară ! mai zise doamna Banks, înt inzîndu—i
Janei doi gologani şi sărutînd—o la plecare.
Michael se uită cu reproş la mama lui.
—Numai at îta ne dai? întrebă el. Ce o să facem dacă îl înt îlnim pe Omul—cu—îngheţată?
—Bine, zise doamna Banks, cam fără voie, aveţ i aici încă şase gologani. Dar cred că vă
permit eţ i prea multe gusturi, copii. Eu nu mîncam în fiecare zi îngheţată cînd eram mică.
Michael se uită la ea, curios. Nu putea crede că mama lui a fost cîndva mică. Doamna
George Banks, cu rochie scurtă şi cu părul legat cu o panglică? Imposibil!
—Cred că tu nu meritai, zise el cu afectare, apoi îşi băgă cu grijă banii în buzunarul
costumului de marinar.
—Patru gologani sînt pentru îngheţată, zise Jane, iar cu restul o să cumpărăm revista
Lot—o'—Fun.
—La o parte, te rog, Miss, auzi ea o voce trufaşă în spatele ei.
Era Mary Poppins care, îmbrăcată frumos, corect, ca într—un jurnal de modă, cobora
scara cu Anabela în braţe. Punînd—o în căruţ, începu să împingă căruţul alături de copii şi
spuse, sec:
—Acuma, în pas gimnast ic, la parc ! Şi fără ocoluri!
Jane şi Michael se mişcau alene, cu John şi Barbara în urma lor. Soarele învăluia Uliţa
Cireşilor ca o uriaşă umbrelă strălucitoare. Grauri şi mierle le cînt au în copaci. La colţ,
Amiralul Boom îşi cosea pajiştea.
Din depărtare se auzeau Aunetele unei muzici solemne. Fanfara cînta în fundul parcului.
De—a lungul aleilor unduiau pete de umbră, iar la adăpostul umbrei se plimbau doamne,
care ciripeau, comunicîndu—şi una alteia ultimele noutăţi.
Paznicul parcului, în bluza lui de vară — albastră cu dungi roşii pe mîneci — străbătea
peluzele, avînd ochii deschişi asupra tuturor.
—Respectaţ i regulamentul! striga el. Nu călcaţ i pe iarbă ! Aruncaţ i hîrt iile în coşuri!
Jane privea scena însorită, ca de basm.
—Seamănă perfect cu cutia lui domnul Twiley, zise ea, cu un suspin de fericire.
Michael îşi lipi urechea de trunchiul unui stejar.
—Mi se pare că îl aud cum creşte ! exclamă el. Scoate un sunet dulce, uşor, care se tîrăşte...
—Ai să te tîrăşt i tu, într—o clipă, drept acasă, dacă nu te mişt i mai repede! îl ameninţ ă Mar y
Poppins.
—Nu—i permis să se arunce gunoaie în parc ! striga Paznicul, trecînd de—a lungul aleii de
tei.
—Gunoi eşt i dumneata! îi replică Mary Poppins dîrz, făcînd o mişcare trufaşă cu capul.
Paznicul îşi scoase pălăria şi începu să—şi facă vînt, uit îndu—se lung în urma ei. Şi din
felul cum zîmbea Mary Poppins, se vedea bine că şt ie că el o urmăreşte cu ochii.
„Şi cum. ar putea să nu mă urmărească?" îşi zicea ea. Nu—şi pusese oare jacheta cea nouă,
albă, cu guler şi cu cordon roz şi cu patru nasturi roz în fată?
—Unde ne ducem astăzi? întrebă Michael.
—Rămîne de văzut! îi răspunse ea, şmechereşte.
—Am întrebat doar, obiectă Michael.
—Să nu mai întrebi! îl preveni ea, pufnind ameninţător.
—Niciodată nu—mi dă voie să spun nimic ! mormăi el către Jane, pe sub pălărie. într—o
bună zi am să amuţesc şi atunci o să—i pară rău !
Copiii cont inuară să—şi t îrască picioarele alături de dînsa, fără să mai scoată o vorbă, în
timp ce soarele strălucea blînd deasupra lor. Mary Poppins împingea căruţul, ca şi cum ar fi
alergat pe un cîmp de curse cu obstacole.
—Pe aici, vă rog, comandă ea deodată, întorcînd căruţul în loc, spre dreapta.
Acuma şt iau unde merg, căci cărarea îngustă care cotea din aleea teilor ducea spre lac.
Dincolo de bolţ ile umbrit e se înt indea suprafaţa lucioasă a apei, sclipind şi dansînd în
reţeaua de lumină. Alergînd într—acolo, copiii simţ eau cum le bate inima.
—Am să—mi fac o barcă şi am să mă duc în Africa ! izbucni Michael, uit înd că era
îmbufnat.
—Eu am să prind peşte ! spuse Jane, trecînd în goană pe lîngă dînsul.
Rîzînd, strigînd şi fluturîndu—şi pălăriile, ajunseră la apa strălucitoare. De jur
împrejurul lacului erau bănci verzi, pline de praf, care aşteptau cu răbdare să vină cineva să
le ocupe. în lungul lacului pluteau raţe, care măcăiau, aştept înd lacome vreo coajă de pîine.
Chiar pe mal se ridica, statuia de marmură a Băiatului cu Delfinul, strălucind, albă şi
luminoasă, între lac şi cer. Rămăsese însă numai o bucăţ ică din nasul Băiatului şi avea o
dungă, ca o sfoară neagră, în jurul gleznei. Unul din degetele de la mîna st înga era rupt de
la art iculaţ ie, iar degetele de la picioare erau toate sparte.
Băiatul stătea pe un piedestal înalt şi îşi ţinea braţele petrecute uşor pe după gîtul
Delfinului. Capul, înconjurat de bucle de marmură, era aplecat spre apă şi el se uita în
adînc, cu ochii lui m a r i , d e marmură.
La baza piedestalului era sculptat, cu litere aurite, dar roase, numele NELEUS15.
—Ce tare străluceşte azi! gîfîi Jane, clipind din ochi în faţa marmurei sclipitoare.
Dar în acest moment zări, la picioarele statuii, pe Domnul în vîrstă, care citea o carte, cu
ajutorul unei lupe. Era în capul gol, pe care şi—l ferea de soare cu o bat istă înnodată. Pe
bancă, lîngă el, era un joben negru. Copiii priveau fascinaţ i la curioasa figură.
—Asta este banca favorită a lui Mary Poppins ! exclamă Michael. O să fie supărată.
—Zău? Dar cînd am fost eu vreodată supărată? răsună deodată un glas întrebător la spatele
lui.
Remarca aceasta îl scandaliza.
—Cum! Foarte des eşt i supărată, Mary Poppins ! Cel puţ in de cincizeci de ori pe zi.
—Ba, niciodată! replică ea cu un plescăit mintos. Am răbdarea unui şarpe—boa.
Mai făcînd cîţ iva paşi, ea se aşeză pe o bancă, în partea cealaltă a statuii, şi începu să se
uite la Domnul în vîrstă. Cu o astfel de privire ar fi putut ucide pe oricine, dar Domnul în
vîrstă nu se impresiona nicidecum, ci cont inua să se uite în carte, fără să bage pe nimeni în
seamă. Mary Poppins, cu un pufăit furios, luă din căruţ cutia cu ace şi aţă şi începu să
cîrpească şosetele.
Copiii alergară pe malul apei sclipitoare.
—Asta—i barca mea ! strigă Michael, aruncînd în apă o bucată de hîrt ie colorată, pe care o
scosese dintr—un coş de gunoi.
15
Personaj din mitologia greacă, fiul lui Poseidon, zeul mărilor.
—Eu pescuiesc, zise Jane, culcîndu—se pe burtă şi înt inzînd mîna spre apă.
Ea îşi închipuia că ţ ine între degete vergeaua unei undiţe şi că sfoara at îrnă în jos, cu un
cîrlig la capăt şi o nadă. Ştia că după puţin timp avea să înoate încet un peşte spre cîrlig şi
avea să apuce nada. Atunci, cu o smucitură, ea o să—l scoată frumuşel la mal şi o să— l
aducă acasă în pălărie. „O,, e grozav ! are să spună doamna Brill. E tocmai ceea ce ne
trebuia pentru astă—seară la masă".
Lîngă Jane, gemenii se jucau cu apa, fericiţ i. Michael îşi conducea ambarcaţ ia sub o
furtună, groaznică. Mary Poppins şedea ţanţoş pe bancă şi legăna căruţul cu piciorul. Acul
ei de argint sclipea la soare. Parcul era liniştit, tăcut, visător.
Pac! Domnul în vîrstă închise cartea şi zgomotul întrerupse liniştea.

—O! se auzi o voce limpede, dulce. De ce nu mă lăsaţ i să termin?
De mirare, Jane şi Michael deschiseră ochii mari şi începură să clipească, apoi se holbară
din nou... Căci Băiatul de marmură se afla acuma pe iarbă, în faţa lor, cu Delfinul de
marmură în braţe, iar piedestalul era gol.
Domnul în vîrstă deschise gura, o închise şi iar o deschise.
—Cum? Ai spus ceva? zise el în cele din urmă .şi în acelaşi t imp sprîncenele i se ridicară
pînă în vîrful capului.
—Da, am spus! zise Băiatul. Am cit it peste umărul dumneavoastră, de acolo de sus, şi arătă
cu degetul spre piedestalul gol, dar aţi închis cartea prea repede. Voiam să termin povestea
cu Elefantul, ca să văd cum a căpătat trompă.
—Ei, îmi cer iertare, zise Domnul în vîrstă. Habar n—am avut. Ştii, eu întrerup totdeauna
cit itul la ora patru. Trebuie să mă duc acasă la ceai — şi în adevăr se ridică, îşi împături
bat ista şi îşi luă jobenul negru.
—Bine, zise Băiatul, cu calm, dar acuma, că aţi terminat, puteţi să—mi daţ i mie cartea!
Domnul în vîrstă făcu un pas înapoi, strîngînd cartea la piept.
—Mă tem că nu pot face asta, zise el. Ştii, de—abia am cumpărat—o. De cînd eram mic, tot
doream s—o citesc, dar întotdeauna mi—o luau înainte oamenii mari. Iar acuma, cînd am
obţinut în fine un exemplar propriu, vreau să—l păstrez.
Pe cînd spunea asta, nu pierdea din ochi statuia, ca şi cum s—ar fi temut că în orice
moment ar fi putut să—i smulgă cartea.
—Pot să—ţi povestesc eu despre puiul de Elefant, îngînă, cu timiditate, Jane, adresîndu—se
Băiatului, care se răsuci o dată, cu Delfinul în braţe, şi exclamă, plin de mirare:
—Adevărat, Jane? Şi chipul lui de marmură strălucea de bucurie.
—Iar eu am să—ţ i spun povestea cu dinele galben Dingo, zise Michael şi cu Fluturele cel
zglobiu.
—Ba nu ! se auzi deodată glasul Domnului în vîrstă. Eu sînt bine îmbrăcat, am pălărie, am
şi ghete în picioare, iar el este aproape gol. Am să—i dau cartea ! Se vede că aşa mi—a fost
scris, să nu am niciodată cartea asta, adăugă el cu un oftat; şi aruncînd o ult imă privire lungă
asupra cărţ ii, i—o aruncă Băiatului de marmură şi se depărta repede.
Dar în acest moment Delfinul se zvîrcoli o dată şi îi atrase ast fel atenţ ia Domnului în
vîrstă, făcîndu—l să se întoarcă iarăşi spre băiat.
—Bine că mi—am adus amint e, zise el, curios. Mă întreb cum ai putut prinde animalul ăsta?
Cu ce l—ai prins? Cu undiţa, sau cu plasa?
—Nici cu una, nici cu alta, răspunse Băiatul, zîmbind. L—am primit în dar, cînd m—am
născut.
—A, înţeleg, zise Domnul în vîrstă, dînd din cap, deşi după expresia figurii lui se vedea că
nu este lămurit. Ei, dar acum trebuie să plec. Bună ziua ! mai spuse el, scoţîndu—şi
polit icos pălăria şi pornind repede în jos, pe potecă.
—Mulţumesc! strigă în urma lui Băiatul de marmură, după care deschise în grabă cartea.
Pe prima pagină era scris, cu un scris fin, William Weatherall Wilkins.
—Am să şterg numele lui şi am să—l pun pe al meu, zise Băiatul, zîmbind voios către Jane
şi Michael.
—Dar cum te cheamă pe tine? Şi cum citeşt i? exclamă Michael, plin de mirare.
—Mă cheamă Neleus, zise Băiatul, rîzînd. Şi citesc cu ochii, alt fel cum?
—Dar nu eşt i decît o statuie, protestă Jane, şi statuile de obicei nu pot vorbi şi umbla. Tu
cum te—ai putut da jos?
—Am sărit, răspunse Neleus, zîmbind iarăşi şi dîndu—şi pe spate buclele de marmură. Am
fost atît de dezamăgit, văzînd că nu pot termina de cit it povestea, încît s—a înt împlat ceva
cu picioarele mele. Înt îi s—au zgîrcit o dată, pe urmă au făcut un salt şi în momentul
următor m—am pomenit jos, pe iarbă !
Băiatul îşi îndoi degetele de la picioare şi începu să tropotească pe pămînt, cu tălpile lui
de marmură.
—Ei, ce fericiţ i sînt oamenii care pot face aşa oricînd vor ! De cîte ori nu v—am privit, Jane
şi Michael, şi cît de mult doream să mă pot juca cu voi! Şi iată că, în cele din urmă, dorinţa
mi s—a împlinit. Spuneţ i—mi dacă vă pare bine că mă vedeţ i ! ciripea el voios, dansînd în
jurul lor şi at ingîndu—i pe obraji cu degetele lui de marmură.
Apoi, înainte ca ei să fi putut rosti o vorbă de salut, se repezi ca un iepuraş la malul lacului
şi îşi muie mîna în apă.
— Aşa, va să zică aşa este apa! Adîncă, albastră şi uşoară ca aerul, exclamă el,
aplecîndu—se pe suprafaţa sclipitoare a lacului.
Delfinul, dînd o dată din coadă, îi alunecă din braţe şi începu să plescăie în apă.
—Prinde—l! O să se ducă la fund ! strigă Michael, speriat.
Dar Delfinul nu se duse nicidecum la fund, ci începu să înoate încolo şi încoace,
împroşcînd apa. Acum se scufunda şi îşi prindea coada cu gura, acuma o azvîrlea în aer şi
iar se scufunda, făcînd nişte performanţe ca la circ. Iar cînd îl văzură sărind deodată, ud
leoarcă, în braţele stăpînului său, copiii nu se putură stăpîni să nu înceapă a bate din palme.
—Ţi—a plăcut? îl întrebă Neleus cu invidie pe Delfin, iar acesta începu să rînjească şi să
dea din cap că da.
—Plăcut? răsună în spatele lor o voce binecunoscută. Eu aş numi asta foarte stupid!
Mary Poppins stătea pe marginea lacului, cu ochii tot aşa de strălucitori ca şi acul cu care
ţesea ciorapii.
Neleus sări în picioare cu un strigăt uşor şi îşi înt inse capul spre dînsa. Aşa cum se uita la
ea, aşteptînd să vadă ce—o să mai spună, părea foarte tînăr, foarte mic şi foarte sfios.
—Cine ţi—a dat voie să cobori, dacă îmi permiţ i să te întreb? zise ea, cu expresia ei
obişnuită cînd era furioasă.
—Nimeni, Mary Poppins, murmură el, simţ indu—se vinovat şi plecîndu—şi capul.
Picioarele au sărit singure.
—Atunci ar face bine să sară, un—doi—trei, înapoi. Nu ai dreptul să părăseşt i piedestalul.
Neleus îşi trase înapoi capul de marmură şi razele soarelui sclipeau pe bucăţ ica de nas
care îi mai rămăsese.
—Nu pot să rămm jos, Mary Poppins? se rugă el. Lasă—mă să stau puţ in să mă joc cu Jane
şi cu Michael, o implorau ochii lui de marmură, plini de foc. Nici nu şt ii cît de pust iu este
acolo sus, unde nu ai cu cine schimba o vorbă, decît doar cu păsările ! Te rog, Mary Poppins,
mai murmură el blînd, împreunîndu—şi mîinile de marmură.
Ea îşi plecă ochii în jos şi rămase o clipă gînditoare, ca şi cum s—ar fi frămîntat cu
mintea, apoi privirile i se îmblînziră şi pe buze îi apăru un surîs uşor, care se înt inse încet
pe tot obrazul.
—Fie, dar numai pentru astăzi ! zise ea. Numai de data asta, Neleus ! At ît!
—Numai astăzi, Mary Poppins, promit ! zise el cu o strîmbătură de drăcuşor.
—O cunoşt i pe Mary Poppins? întrebă Michael. Unde ai mai înt îlnit —o? dori el să şt ie,
simţ indu—se oarecum gelos.
—Sigur că o cunosc! exclamă Neleus, rîzînd. Este o foarte veche prietenă a tatălui meu.
—Dar cum îl cheamă pe tatăl tău? Şi unde este? întrebă Jane, arzînd de curiozitate.
—E foarte departe. în insulele Greciei. îl cheamă Regele Mării — şi spunînd acestea ochii
lui de marmură se făceau din ce în ce mai trişt i.
—Şi ce face acolo? întrebă Michael. Se duce la birou ca tata?
—A, nu ! Nu se duce niciodată nicăieri. Stă pe o stîncă prăpăst ioasă, lîngă mare, ţine în
mînă tridentul şi suflă din corn. Lîngă el stă mama, pieptănîndu—se. Iar la picioarele ei este
Pelias, fratele meu mai mic, care se joacă cu o scoică de marmură. Şi cît este ziua de lungă,
zboară deasupra lor pescăruşii, aruncînd umbre negre pe corpurile lor de marmură şi
povest ind noutăţi din port. Ziua, ei supraveghează corăbiile cu pînze roşii, care vin sau
pleacă din golf, iar noaptea ascultă valurile negre care se sparg de mal.
—Ce drăguţ! exclamă Jane. Dar tu de ce ai plecat de acolo? — şi punînd întrebarea asta, se
gîndea că ea nu i—ar fi lăsat niciodată pe domnul şi pe doamna Banks şi pe Michael singuri,
pe st încile din Grecia.
—N—am vrut eu, zise Băiatul de marmură. Dar ce poate face o statuie împotriva oamenilor
care veneau mereu să se uit e la noi, să ne cerceteze, să ne ciocănească şi să ne ciupească de
braţe?Ziceau că am fost făcuţ i cu mult timp înainte, de un artist foarte renumit. Şi tot aşa,
pînă cînd într—o zi cineva a spus: „Eu îl iau pe ăstal" şi a arătat spre mine. Aşa că a trebuit
să plec.
O clipă, Băiatul îşi ascunse ochii sub aripa Delfinului.
—Şi pe urmă ce s—a mai înt împlat? întrebă Jane. Cum ai ajuns la noi în parc?
—Împachetat într—o ladă, zise Neleus calm şi începu să rîdă văzînd privirile lor uluite. O!
Aşa călătorim noi totdeauna, şt iţ i? Familia mea este foarte solicitată. Ne vrea lumea pentru
parcuri, pentru muzee, pentru grădini. Aşa că ne cumpără şi ne trimit cu poşta, împachetaţi.
Se pare că nici nu le trece vreodată prin minte că ne—am putea simţ i ... st ingheri.
Băiatul se înecă puţin cînd rosti acest din urmă cuvînt, apoi îşi înălţă capul, cu un gest
maiestuos.
—Dar să lăsăm astea ! Mi—a fost cu mult mai plăcut de cînd aţ i început să veniţ i voi doi
aici. O! Jane şi Michael, vă cunosc aşa de bine, ca şi cum aţ i face parte din familia mea. Ştiu
despre zmeul lui Michael şi despre busola lui, despre vasul Doulton şi despre Robertson Ay.
Ştiu şi ce aveţ i seara la masă. N—aţ i băgat niciodată de seamă că ascultam? Şi că citeam
poveşt ile cu zîne peste umerii voştri?
Jane şi Michael clăt inară din cap că nu.
—Alice în Ţara Minunilor o ştiu pe dinafară, urmă el. Şi mare parte din Robinson Crusoe. Şi Tot
ce trebuie să ştie o Doamnă, care este cartea favorită a lui Mary Poppins. Dar cel mai mult îmi
plac revistele ilustrate, mai ales aceea care se numeşte Lot—o'—Fun. Ce s—a înt împlat cu
Tigrul Tim în săptămîna asta? A ieşit teafăr de la Unchiul Moppsy? .
—Astăzi apare un număr nou, zise Jane şi o să—l cit im împreună !
—O, doamne! Ce fericit sînt ! exclamă Neleus. Şi Puiul de Elefant, şi numărul nou din
Lot—o'—Fun, şi picioarele mele ca aripile unei păsări! Nu şt iu cînd este ziua mea, dar cred că
trebuie să fie azi!
Apoi strîngînd la piept cartea şi pe Delfin, începu să ţopăie prin iarbă.
—Ting—ling—ling! Hei ! se auzi deodată glasul speriat al Omului—cu—îngheţată, care îşi

purta căruciorul de—a lungul lacului, uită—te pe unde calci!
Anunţul fixat în faţa căruciorului spunea :
SPUNEŢI—MI STOP ! ŞI CUMPĂRAŢI O ÎNGHEŢATA ! CE VREME MINUNATĂ!
—Stop ! Stop ! Stop ! începură să strige copiii cît puteau de tare şi se repeziră spre cărucior.
—De şocolată ! zise Michael.
—De lămîie! ceru Jane.
Dolofanii de gemeni înt inseră şi ei mîna şi luară, bucuroşi, ce li se dădu.
—Dar dumneata? întrebă Omul—cu—îngheţată, cînd se apropie şi Neleus şi se opri, sfios,
lîngă dînsul.
—Eu nu şt iu ce să aleg, zise Neleus, căci n—am mai mîncat niciodată din asta.
—Cum ! N—ai mîncat niciodată îngheţată? Cum se poate aşa ceva? ! Suferi de stomac? Un
băiat de vîrstă asta trebuie să cunoască toate felurile de îngheţată ! Poft im ! zise
Omul—cu—îngheţată scotocind prin cărucior, de unde scoase un baton de îngheţată de
zmeură. Ia asta şi vezi dacă îţ i place !
Neleus apucă batonul cu degetele lui de marinară, băgă o jumătate în gura Delfinului şi
începu să sugă cealalt ă jumătate.
—Minunat, zise el, e mult mai bun decît algele.
—Decît algele? Cred şi eu ! Ce, se potrivesc algele cu asta? Dar pentru că a venit vorba
despre alge, zise Omul—cu—înghețată arăt înd cu mîna spre Delfin, ăsta este un Cod mare
şi frumos ! Dacă l—ai duce la un magazin de peşte 16, ţi—ar da un preţ grozav.
Delfinul începu să dea din coadă şi se putea cit i pe figura lui cît era de indignat.
—O nu, nu vreau să—l vînd, zise repede Neleus şi nici nu—i peşte, este un prieten!
—Un prieten din neamul peşt ilor ! zise omul. Şi de ce nu—ţ i spune să te îmbraci? Iţ i cauţi
beleaua umblînd aşa, gol. Zău. Nu te supăra! Ting—ling! Ting—ling! făcu el apoi şi plecă
mai departe, fluierînd şi sunînd din clopoţel.
Neleus se uită cu coada ochiului la copii şi toţi trei izbucniră într—o cascadă de rîsete.
—Sfinte doamne ! exclamă Neleus, de—abia mai put înd respira. Cred că mă socoteşte om
! Oare să fug după el şi să—i spun că se înşeală? Că de două mii de ani nu port haine şi
n—am căpătat niciodată măcar un guturai?
Tocmai voia să fugă după cărucior, cînd Michael scoase un strigăt.
—Ia uitaţi—vă ! Vine Willoughby ! izbucni el şi înghiţ i dintr—o dată ce—i mai rămăsese
din îngheţată.
Căci Willoughby, care ţinea de casa lui Miss
Lark, avea obiceiul să sară la copii şi să le smulgă mîncarea din mînă. Manierele lui erau
vulgare, grosolane, violente. El nu respecta pe nimeni. Dar la ce te puteai aştepta de la un
cîine care era jumătate fox şi jumătate cîine de vînătoare, şi tocmai jumătatea cea mai rea
din amîndouă?
Şi uite că se apropie sălt înd prin iarbă, sărind şi rînjind şi scoţ înd limba. Andrei, care era
16
În mod greşit cred unii că delfinul este peşte. De fapt, este un animal mamifer, înrudit cu balena.
bine crescut, pe cît era Willoughby de necioplit, tropăia cu graţie în urma lui. Miss Lark îi
urma ea însăşi, linişt ită.
—Am ieşit să facem un tur înaint e de ceai ! ciripi ea. Este o zi aşa de frumoasă, şi cîinii
stăruiau ... dar, sfinte doamne, ce văd eu aici? îşi curmă deodată vorba, gîfîind şi privind fix
la Neleus. Faţa ei roşie se făcu şi mai roşie şi se vedea că este foarte indignată. Copil rău şi
ticălos! izbucni ea. Ce—i faci sărmanului peşte? Nu şt ii că moare dacă stă afară din apă?
Neleus îşi zbîrli sprîncenele lui de marmură, iar Delfinul îşi acoperi gura cu coada, ca
să—şi ascundă un zîmbet de marmură.
—Vezi? zise Miss Lark. Se zbate în ghearele morţii! Aruncă—l imediat înapoi în apă !
—Nu pot face asta, zise Neleus, repede. Mă tem că îi va fi urît fără mine.
Băiatul se silea să fie polit icos cu Miss Lark, dar Delfinul nu—şi bătea capul cu aşa ceva.
El dădea din coadă, şi—o încolăcea şi rînjea într—un fel foarte nepolit icos.
—Nu mă înfrunta ! Peşt ilor nu le este niciodată urît! Găseşt i nişte mot ive stupide.
Miss Lark se întoarse, supărată, spre banca verde.
—Cred, Mary Poppins, zise ea, că ai putea să supraveghezi puţ in copiii. Băiatul ăsta rău,
oricine o fi el, trebuie să ducă peştele la loc, acolo de unde l—a luat!
Mary Poppins o onoră pe Miss Lark cu o privire.
—Mă tem că aşa ceva este absolut imposibil, doamnă. Ar trebui să se ducă prea departe.
—Departe sau aproape, n—are importanţă. Trebuie să—l ducă înapoi, chiar în momentul
ăsta. Este o cruzime faţă de animale, o cruzime care nu poate fi permisă. Andrei şi
Willoughby, veniţ i cu mine! Mă duc chiar acuma să—i spun Primarului.
Şi plecă iute, cu cîinii după dînsa. Willoughby, trecînd pe lîngă Delfin, îi făcu un semn
lipsit de delicateţe.
—Şi spune—i să se îmbrace! O să capete insolaţ ie umblînd aşa, despuiat ! mai strigă Miss
Lark, depărt îndu—se.
Neleus scoase un hohot scurt de rîs, apoi se trînt i pe iarbă.
—Insolaţ ie! îngînă el. Vai, Mary Poppins, nimeni nu vede că sînt de marmură?
—Hm! replică Mary Poppins pufăind, pe cînd Neleus îi arunca un zîmbet viclean.
—Asta este cuvîntul pe care îl spun focile! zise el. Ele stau pe stînci şi spun „Hm!" soarelui
care apune.
— Zău? făcu ea, acru.
Jane şi Michael aşteptau, tremurînd, să vadă ce o să se mai înt împle. Dar nu se mai
înt împlă nimic. Mary Poppins avea o expresie întrebătoare, poznaşă, în t imp ce ochii ei
albaştri şi ochii de marmură ai lui Neleus îşi zîmbeau drăgăstos.
—Neleus, zise ea apoi, calm, mai ai zece minute. Poţi să vii cu noi pînă la chioşcul de cărţi
şi înapoi.
—Şi pe urmă? zise el cu o privire întrebătoare, împreunîndu—şi mai strîns mîinile în jurul
Delfinului.
Ea nu răspunse, ci se uit ă spre lacul sclipitor şi făcu un semn cu capul spre piedestal.
—Nu poate să mai stea, Mary Poppins? încercară copiii să protesteze, dar întrebarea care le
stătea la inimă le îngheţă pe buze, căci Mary Poppins îi ţ intuia cu privirea.
—Am spus zece minute, repetă ea, şi zece minute este ceea ce am înţeles să spun. N—aveţ i
de ce să vă uitaţ i aşa la mine, nu sînt o gorilă.
—Nu mai staţ i să argumentaţi! interveni Neleus, sărind repede în picioare şi luînd—o pe
Jane de mînă. Nu putem pierde nici o clipă ! Du—mă la chioşcul de cărţ i! zise el, trăgînd—o
pe Jane după dînsul pe pajişte, sub razele fierbinţ i ale soarelui.
În urma lor, Mary Poppins îi puse pe gemeni în căruţ şi porni repede, cu Michael.
Jane alerga cu Băiatul de marmură, prin iarba verde. Pletele lui, agitate de vînt, se
amestecau cu ale Janei, iar răsuflarea ei fierbint e se răsfrîngea pe obrajii lui de marmură.
Mîna de marmură, prinsă între degetele vii ale Janei, se făcea tot mai caldă.
—Pe aici! spuse ea, apucîndu—l pe Băiat de braţ şi îndrept îndu—l spre aleea de tei.
La capătul aleii, chiar lîngă poartă, se afla chioşcul de cărţ i, frumos vopsit. Deasupra era
scris, pe o tablă:
DOMNUL FOLLY CĂRŢI ŞI REVISTE DACĂ VREŢI SĂ CUMPĂRAŢI AICI LE GĂSIŢI
O grămadă de reviste în culori erau at îrnate de jur împrejurul chioşcului, şi cînd copiii
ajunseră acolo, domnul Folly îşi scoase capul printre ele. Faţa lui rotundă era calmă,
nepăsătoare, ca şi cum nimic în lume nu l—ar îi putut tulbura.
—A, mi se pare că este Jane Banks cu un prieten, observă el amabil. Cred că şt iu pentru ce
aţi venit.
—Vrea Evening News17 şi Lot—o'—Fun, gîfîi Jane, înt inzîndu—i banii.
Neleus apucă revista în culori şi începu să o răsfoiască repede.
—A plecat Tigrul Tim? întrebă iute Michael, gîfîind în spatele lor.
—Da ! exclamă Neleus, scoţînd repede un strigăt de bucurie. Ascultă ! „Tigrul Tim scapă
din ghearele unchiului Moppsy. Noile lui aventuri cu Bătrînul Dogface. Săptămîna viitoare
aşteptaţi o altă poveste cu Tigrul Tim!"
—Ura ! strigă Michael, uit îndu—se peste umerii Delfinului, ca să vadă pozele.
Domnul Folly se uita cu interes la Neleus.
—Frumos pui de balenă ai adus aici. Parcă ar fi om. Unde l—ai prins?
—Nu l—am prins eu, zise Neleus, aruncîndu—i o privire. L—am primit cadou.
—Frumos mai eşt i ! Un odor de băiat. Dar de unde vii? Unde este mama ta?
—Foarte departe, răspunse Neleus cu toată seriozitatea.
—Rău ! zise domnul Folly, clăt inînd din cap. Tata este şi el departe?
Neleus schiţ ă un surîs şi dădu din cap că da.
—Ce spui ! Doamne, ce singur trebuie să te simţ i ! zise domnul Folly, uit îndu—se la trupul
lui de marmură. Nu m—ar mira să—ţ i fie şi frig, fără nici o zdreanţă pe tine, care să—ţi
acopere oasele !
Negustorul începu să se scotocească prin buzunare, apoi înt inse mîna spre Neleus:
— Poft im ! Să—ţ i cumperi ceva de îmbrăcat. Să nu mai umbli aşa, în pielea goală. Poţi să
capeţ i pneumonie, şt ii? Sau degeraturi !
Neleus căscă ochii mari, uit îndu—se la obiectul de argint pe care îl avea în mînă.
—Ce—i asta? întrebă el, curios.
—O jumătate de coroană, zise domnul Folly. Doar n—o să—mi spui că n—ai văzut
niciodată aşa ceva !
—Nu, n—am văzut, zise Neleus zîmbind, pe cînd Delfinul se uita şi el, cu interes, la
monedă.
—Pe legea mea ! Bietul de el ! Gol de tot şi niciodată n—a văzut o jumătate de coroană ! Şi
nu se găseşte nimeni care să aibă grijă de el !
Spunînd asta, domnul Folly se uita cu reproş la Mary Poppins, care îi întoarse o privire
ofensată.
—Mulţumesc, are cine să—i poarte de grijă ! zise ea şi descheindu—şi jacheta cea nouă,
albă, i—o puse lui Neleus pe umeri. Aşa ! zise ea, îmbufnată. Acuma n—o să—ţ i mai fie
frig. Dar nu mulţumită diynit ale, domnule Folly.
Neleus îşi plimbă privirile de la haină la Mary Poppins şi ochii lui de marmură se căscară
şi mai mult.
—Vrei să spui că ... pot s—o păstrez pentru totdeauna? îţ i mulţumesc, dragă, spuse el apoi,
cupririzînd—o pe Mary Poppins cu braţele lui de marmură. Jane, uită—te la mine, îmbrăcat
cu o haină nouă, albă! Uită—te la mine, Michael, uite ce nasturi frumoşi am! Şi vorbind aşa,
alerga, aprins, de la unul la altul, ca să—şi arate noua lui achiziţ ie.
—Bun, zise domnul Folly, încîntat. Paza bună trece primejdia rea. Iar cu jumătatea mea de
coroană să—ţ i cumperi o pereche de pantaloni frumoşi.
—Nu în seara asta, îl întrerupse Mary Poppins. Sîntem şi aşa în înt îrziere. Acuma, acasă în
pas alergător. V—aş fi recunoscătoare tuturor dacă n—aţ i tîndăli.
17
Numele unui ziar de seară.
Soarele se apleca uşor spre apus, cînd ea începu să împingă căruţul de—a lungul aleii de
tei. Orchestra din fundul parcului tăcuse. Umbrelele de soare se duseseră cu toatele acasă.
Copacii stăteau nemişcaţ i în umbră. Paznicul parcului nu se vedea nicăieri.
Jane şi Michael, care mergeau de o parte şi de alta a lui Neleus, îşi petrecură mîinile sub
braţele de marmură ale Băiatului. O linişte adîncă împresura pe cei doi copii de om şi pe
copilul de marmură dintre dînşii. Aventura se sfîrşea, ca şi ziua aceea de vară, şi ei erau
trişt i, dar totodată fericiţ i.
—Îmi eşt i drag, Neleus, zise Jane, dulce. Aş vrea să poţi sta cu noi totdeauna.
—Şi tu îmi eşt i dragă, răspunse el, surîzînd. Dar trebuie să mă duc înapoi. Am promis.
—Îmi închipui că nici nu—l poţi părăsi pe Delfin? zise Michael, at ingînd aripa de marmură.
Jane se uită supărată la el.
—Vai, Michael, cum poţi fi aşa de egoist? Ţie ţi—ar plăcea să—ţ i petreci viaţa, singur cuc,
pe un piedestal?
—Ba mie mi—ar plăcea, dacă aş putea să am Delfinul, şi Mary Poppins să fie o Focă.
Am să—ţ i spun ceva, Michael, zise Neleus repede. Pe Delfin nu poţi să—l ai, căci el
este o parte din mine. Dar jumătatea de coroană nu face parte din mine şi am să ţi—o dau ţie.
Şi zicînd aşa, băgă repede moneda în mîna lui Michael. Iar Jane, continuă el, o să aibă
cartea. Dar să—mi promiţ i, Jane, cu mîna pe inimă, că ai să mă laşi să cit esc şi eu, peste
umerii tăi. Şi în fiecare săptămînă să vii la bancă şi să—mi citeşt i noul Lot—o'—Fun.
Neleus mai aruncă o ult imă privire lungă spre carte, apoi i—o strecură Janei sub braţ.
—Promit, Neleus! zise ea, cu toată sinceritatea, ducîndu—şi mîna la inimă.
—Am să te aştept, zise Neleus, dulce, şi n—am să te uit niciodată, niciodată !
—Mergeţ i mai repede şi nu mai sporovăiţ i ! şuieră Mary Poppins, cotind spre lac.
Căruţul Anabelei scîrţ îia, hodorogind pe alee. Dar cu tot scîrţ îitul roţilor, se auzea de
departe o voce binecunoscută. Copiii tropăiau în urma lui Mary Poppins, care se îndrepta
spre apa întunecată.
—Niciodată n—am făcut aşa ceva! protesta vocea şi nici n—aş face — nici pentru un
milion!
Pe malul lacului, lîngă piedestalul gol, stătea Primarul, cu doi Consilieri municipali, iar
în faţa lor se afla Paznicul parcului, care dădea din mîini şi striga şi se comporta într—un
fel cu totul special.
—N—am făcut—o eu, înălţ imea Voastră ! se apăra el. Pot să mă uit drept în ochii
dumneavoastră !
—Degeaba, Smit h ! zise Primarul cu asprime. Dumneata eşt i responsabil pentru statuile din
parc şi numai dumneata ai putut—o face!
—Mai bine ai mărturisi ! îl sfătui primul Consilier.
—Bineînţeles, asta n—o să te salveze, adăugă al doilea Consilier, dar ai să te simţi cu mult
mai bine !
—Dar vă spun că n—am făcut—o eu ! se apăra Paznicul, frîngîndu—şi mîinile, furios.
—Nu mai umbla cu fofîrlica, Smit h. Mă faci să—mi pierd t impul ! zise Primarul, dînd
nerăbdător din cap. Mai înt îi a fost vorba să văd cum un copil despuiat maltratează nu şt iu
ce fel de peşte nenorocit, un somon, spunea Miss Lark, sau un halibut. Iar acuma, ca şi cum
atîta n—ar fi fost destul, găsesc că cea mai valoroasă dintre statuile noastre lipseşte de pe
piedestal. Sînt şocat şi dezgustat. Aveam încredere în dumneata, Smit h, şi uit e cum mă
răsplăteşt i !
—Mă uit, dar cred că n—am ce vedea ! Vai, nici nu mai şt iu ce vorbesc, înălţ imea Voastră!
Dar ştiu că n—am at ins niciodată statuia asta.
Paznicul se uita în jurul lui cu priviri sălbatice, căut înd ajutor, cînd deodată îi căzură
ochii asupra lui Mary Poppins. Cu un strigăt înspăimântător de triumf el înt inse spre dînsa
o mînă acuzatoare.
—Înălţ imea Voastră, aici este vinovatul! Ea a făcut asta, să mor eu dacă nu !
Primarul se uit ă la Mary Poppins, apoi se întoarse din nou spre Paznic.
—Mi—e ruşine pentru dumneata, Smit h! clătină el din cap, supărat. Să dai vina pe o tînără
nevinovată, întru totul respectabilă, care a ieşit la plimbare într—o după—amiază ! Cum
poţi face aşa ceva?
Primarul se înclină polit icos în faţa lui Mary Poppins, care îi întoarse polit eţea, cu un
surîs de doamnă nobilă.
—Nevinovată ! Hm! îngînă Paznicul. Nu ştiţi ce spuneţ i, nobile domn! Cum intră dumneaei
în parc, toate încep să fie de—a—ndoaselea. Caruselul se urcă la cer, oamenii coboară pe
zmeie şi pe rachete, un Prim—Ministru se bălăbăneşte pe baloane — şi toate astea sînt opera
dumitale, a dumitale, afurisito! mai spuse el, înt inzînd un deget fioros spre Mary Poppins.
—Bietul de el ! Săracul ! Nu—i în toate minţ ile ! zise cu tristeţe primul Consilier.
—Poate ar fi mai bine să aducem nişte cătuşe, murmură nervos al doilea Consilier.
—Faceţ i ce vreţ i cu mine! Spînzuraţ i— mă, de ce nu? Dar nu eu am făcut asta !
Paznicul parcului, peste măsură de nenorocit, se repezi la piedestal şi începu să plîngă
amar.
Mary Poppins se întoarse spre Neleus şi îi făcu un semn cu capul. Neleus se apropie de ea,
cu picioarele lui de marmură, şi îşi rezemă capul de dînsa.
—E timpul? şopti el, ridicîndu—şi privirile.
Ea îi făcu repede semn că da, apoi, aplecîndu—se, îl luă în braţe şi—i sărută sprîncenele
de marmură. Neleus rămase o clipă at îrnat de dînsa, ca şi cum n—ar fi putut cu nici un preţ
să o lase să plece. Apoi se smulse, înăbuşindu—şi un suspin.
—La revedere, Jane şi Michael. Să nu mă uit aţi! zise el, lipindu—şi obrajii lui reci de ai lor
— şi înainte ca ei să poată scoate o vorbă, se repezi spre piedestal.
—Niciodată n—am avut noroc în viaţă! se văita Paznicul. Niciodată, de cînd am fost mic!
—Şi nici acuma n—ai să ai, omule, pînă n—ai să pui statuia la loc, zise Primarul, fixîndu— l
cu o privire furioasă.
Dar Jane şi Michael nu se uitau nici la Paznic, nici la Primar. Ei se uitau la un cap
înconjurat de bucle, pe care îl vedeau în spatele piedestalului.
Neleus se caţără pe piedestal, apucîndu—se de margini şi trăgînd pe Delfin după dînsul.
Corpul de marmură sclipea alb, strălucit or, într—o rază slabă de soare. In vîrful
piedestalului, Neleus se opri şi făcu cîţ iva paşi de dans. Apoi, cu un gest jumătate vesel,
jumătate trist, înt inse o mînuţă de marmură şi le ură tuturor drum bun. Cînd Jane şi Michael
îi întoarseră salutul, li se păru că el tremură, dar poate că li se părea aşa din cauza lacrimilor
care le curgeau pe obraji. Ei vedeau cum îl trăgea pe Delfin spre dînsul şi cum îl strînse atît
de tare, încît marmura aceluia se lipi de a sa. După o clipă îşi netezi buclele cu o mînă de
marmură, apoi îşi plecă capul şi rămase nemişcat. Chiar şi jacheta alb—cu—roşu a lui Mary
Poppins părea că devenise o bucată de marmură neînsufleţ ită.
—N—o pot pune la Loc, dacă n—am luat—o eu ! continua să suspine şi să se vaite Paznicul.
—Ei, ascultă aici, Smit h, începu Primarul, dar deodată simţ i că se îneacă; îşi duse mîinile
strîns la ochi şi începu să se clat ine pe picioare.
—Sfinte dumnezeule ! strigă el. A venit înapoi. Şi este o oarecare deosebire faţă de cum a
fost !
Uit îndu—se mai de aproape la statuie, Primarul izbucni într—o cascadă de rîsete vesele,
îşi scoase pălăria şi începu s—o agite sălbat ic, apoi îi dădu Paznicului o palmă pe spate.
—Smit h, şmecherule! Va să zică ăsta este secretul dumit ale! De ce nu ne—ai spus de la
început, omule? Este cu adevărat o surpriză grozavă ! Ei, acuma n—ai să mai pret inzi că
nu...
Dar Paznicul, mut de uimire, căsca nişte ochi mari la Neleus.
—Domnilor! se adresă Primarul celor doi Consilieri. L—am judecat rău pe bietul om. S—a
dovedit că este nu numai un excelent slujbaş al comunităţ ii, dar totodată şi un mare artist.
Vedeţ i ce a făcut la statuie? I—a adăugat o hăinuţă de marmură, cu guler şi manşete roz. Un
adaos important, după părerea mea, Smit h, căci eu n—am fost niciodată de acord cu statuile
goale.
—Nici eu ! zise primul Consilier, dînd aprobator din cap.
—Sigur că nu ! zise şi al doilea.
—N—avea grijă, dragă Smit h. O să fii răsplătit, începînd de astăzi, o să—ţ i urc salariul cu
un şiling şi o să capeţ i un galon în plus pe mînecă. Ba, mai mult decît at îta, am să—i vorbesc
Maiestăţii Sale despre dumneata, cînd am să fac primul meu raport.
Apoi Primarul, făcînd din nou o plecăciune ceremonioasă în fata lui Mary Poppins, se
depărta țanțoş, urmat, respectuos, de cei doi Consilieri.
Paznicul parcului se uita după dînşii, părînd că nu este sigur dacă stă pe picioare sau
răsturnat cu capul în jos. Pe urmă îşi întoarse privirile spre statuie şi nu—şi mai luă ochii de
la ea. Băiatul de marmură şi peştele lui de marmură se uitau, gînditori, în apă. Chiar dacă ar
fi auzit ceva, nu arătau aceasta prin nimic. Erau tăcuţi şi linişt iţ i, cum fuseseră totdeauna.
—Acuma acasă, în pas alergător ! zise Mary Poppins, ridicînd un deget care îi exprima
gîndul.
Copiii o urmară, fără să scoată o vorbă. Michael ţ inea în mînă jumătatea de coroană, care
era tare, lucioasă şi fierbinte. Dar cartea din mîna Janei era rece, ca mîna de marmură a lui
Neleus.
Şi cum mergeau aşa, în tăcere, de—a lungul aleii, preocupaţ i de gîndurile lor tainice,
auziră deodată un zgomot înfundat de paşi pe iarba din spatele lor. Întorcînd capul, văzură
pe Paznic care alerga gîfîind spre dînşii. Îşi scosese haina şi o flutura, ca pe un steag
albastru şi roşu, în vîrful cravaşei cu care umbla de obicei.
Ajungînd lîngă căruţ, luă haina şi i—o înt inse lui Mary Poppins.
—Ia—o! îi spuse el, gîfîind. M—am uit at încă o dată la Băiat şi am văzut că are haina
dumit ale, cu cei patru nasturi roz. Doar o să ai nevoie de haină, cînd o să se răcească
vremea.
Mary Poppins luă linişt ită haina şi şi—o puse pe umeri. Chipul ei, reflectat de nasturii
lucioşi de alamă, îi surîdea, plin de vanitate.
—Mulţumesc, îi spuse ea cu preţ iozitate Paznicului, care stătea în faţa ei în cămaşă şi
clăt ina din cap, ca un cîine ameţ it.
—Presupun că ai priceput ce înseamnă toate astea? zise el cu înţeles.
—Îmi închipui că da, răspunse ea cu afectare şi, fără să mai spună o vorbă, împinse uşor
căruţul şi trecu mai departe, în t imp ce Paznicul o urmărea cu privirea, scărpinîndu—se în
cap, pînă ce—o văzu ieşind pe poartă.
Domnul Banks, care tocmai se întorcea de la birou, fluieră spre dînşii cînd îi văzu
traversînd strada.
—Ei, Mary Poppins, o salută el. Eşti foarte elegantă cu haina asta albastră cu roşu ! Te—ai
alăturat Armatei de salvare?
—Nu, domnule, răspunse ea cu afectare şi cu o privire care arăta că nu avea de gînd să
explice nimic.
—Este haina Paznicului parcului, spuse Jane.
—Chiar acuma i—a dat—o, adăugă Michael.
—Cine? Smit h? I—a dat ei haina lui de uniformă? De ce? se miră domnul Banks.
Dar Jane şi Michael amuţ iră brusc. Li se părea că simt ochii lui Mary Poppins
sfredelindu—i în ceafă, aşa încît nu îndrăzniră să mai cont inue.
—Ei, nu—i nimic! zise domnul Banks, liniştit. Probabil că a făcut ceva ca să merit e asta!
Ei dădură din cap că da. Şt iau însă că el nu va afla niciodată ce anume făcuse, chiar dacă
ar fi trăit pînă la vîrstă de cincizeci de ani. Şi străbăt înd poteca din grădină alături de dînsul,
se gîndeau la copilul care le dăduse darurile acelea, la Băiatul de marmură, care dansase şi
se jucase cît va t imp în parc. Se gîndeau la dînsul, cum stătea el singur pe piedestal,
cuprinzînd drăgăstos în braţe pe Delfin — tăcut pentru veşnicie, linişt it pentru veşnicie, cu
licărirea dulce dispărută de pe faţă. Acuma avea să coboare întunericul asupra lui, stelele şi
noaptea or să—l învăluie. Şi va sta acolo singur, semeţ, uit îndu—se la apa micului lac şi
visînd la marea cea fără de margini şi la căminul lui, at ît de depărtat.
Capitolul V. CAI DE MENTĂ
—Ei ! izbucni domnul Banks furios, izbind cu umbrela în piciorul elefantului din hol.
—Ce s—a mai înt împlat, George? întrebă doamna Banks de pe scara care ducea jos, la
bucătărie.
—Mi—a luat cineva bastoanele de promenadă ! răspunse domnul Banks, cu un glas care
semăna cu al unui t igru rănit.
—Sînt aici, domnule, zise Mary Poppins, coborînd repede din odaia copiilor, ţinînd într—o
mînă un baston de abanos cu cap de argint şi cumpănind în cealaltă mînă un băţ cenuşiu de
frasin, cu mîner mare, arcuit. Fără să spună o vorbă, ea îi înt inse domnului Banks
bastoanele, cu un aer foarte trufaş.
—O ! zise el, luat oarecum prin surprindere. Ce nevoie ai avut de ele, Mary Poppins? Sper
că n—ai început să şchiopătezi!
—Nu, domnule, mulţumesc ! răspunse ea pufăind, şi după tonul trufaş cu care vorbise se
putea vedea că domnul Banks o insultase. Să şchiopăteze ea ! Auzi vorbă ! Ca şi cum
picioarele ei, ca şi întregul ei corpy n—ar fi fost în cea mai perfectă stare !
— Noi am şchiopătat! ziseră Jane şi Michael, amîndoi odată, uit îndu—se la tatăl lor, din
spatele lui Mary Poppins.
—Voi? Ce aţ i păţ it la picioare? Sînt betege sau oloage sau ce?
—Nu ni s—a înt împlat nimic, zise Michael cu glas plîngăreţ, dar ne trebuiau bastoanele
drept cai.
—Cum? Bastonul meu de abanos, de la stră—unchiul Herbert, şi băţul pe care l—am
cîşt igat la Bazarul bisericii ! Aţ i înnebunit ?
Domnul Banks abia îşi putea crede urechilor.
—Păi, n—aveam pe ce călări ! bîigui Jane.
—De ce n—aţ i luat calul—legănătoare, pe scumpul, bătrînul Dobbin? se auzi glasul
doamnei Banks, din bucătărie.
—Nu pot să—l sufăr pe bătrînul Dobbin, căci trosneşte, zise Michael, izbind din picior
spre mamă—sa.
—Şi apoi, Dobbin nu se poate duce nicăieri, pe cînd noi vrem cai adevăraţ i ! protestă Jane.
—Şi pesemne că trebuie să vi—i procur eu! zise domnul Banks, străbăt înd furios holul, cu
paşi mari. Trei mese pe zi nu—i destul ! Haine groase şi încălţăminte sînt fleacuri! Nu
cumva vreţ i şi o cămilă?
Michael se uită la tatăl său cu o expresie vinovată. ,.în adevăr, îşi zicea el, ce purtare urîtă!"
Dar, tare, spuse, împăciuitor:
—Nu, mulţumesc. Numai cai.
—Bine, o să căpătaţi cai cînd o face plopul pere şi răchita micşunele ! izbucni domnul
Banks.
—Şi se înt împlă des asta? se interesă Jane. Domnul Banks se uită înciudat la dînsa. „Ce
copii stupizi! îşi zise el. Nu pot înţelege o figură de st il !"
—Cam o dată la o mie de ani, spuse el apoi, îmbufnat. O dată într—o viaţă de om, dacă aveţ i
noroc.
După aceea, băgînd bastonul de abanos între picioarele elefantului, care servea drept
suport, luă sub braţ băţul de frasin şi ieşi din casă.
Mary Poppins zîmbi, privindu—l cum pleacă. Era un zîmbet tainic, şi copiii se întrebau
ce să fie?
Doamna Banks urcă în acest mo ment repede scara de la bucătărie.
—O, doamne, Mary Poppins, ştii ce s—a întîmplat ? Willoughby, cîinele lui Miss Lark, a
intrat în curte şi a ros anvelopa de la roata căruţului!
—Da, doamnă, răspunse Mary Poppins linişt ită, ca şi cum nimic din ce făcea Willoughby nu
putea să o mire.
—Şi acuma ce o să facem cu cumpărăturile? se t îngui doamna Banks, mai—mai să plîngă.
—Asta nu v—o pot spune în nici un caz, zise Mary Poppins, făcînd o mişcare din cap, ca şi
cum nici cîinii, nici căruţurile de copii nu aveau nimic de—a face cu ea.
—Trebuie să ne ducem după cumpărături? bombăni Jane.
—M—am săturat de umblat, zise Michael, arţăgos. Sînt sigur că îmi dăunează.
Doamna Banks nu—i luă în seamă pe nici unul.
—Poate că ai putea—o lăsa astăzi pe Anabela acasă, Mary Poppins, sugeră ea nervoasă, şi
să—l iei pe Robertson Ay ca să aducă tîrguielile.
—Robertson Ay doarme în roabă, lămuri Jane, care după micul dejun se uitase pe geam şi
îl văzuse pe Robertson Ay ocupat cu odihna de dimineaţă.
—Ei, n—o să mai stea el mult în roabă, zise Mary Poppins, îndrept îndu—se spre grădină.
Şi aşa şi fu.
Şi probabil că ea îi spusese cine şt ie ce vorbe rele, căci, cînd copiii porniră spre Mary
Poppins pe potecă, Robertson Ay îi aştepta la poartă.
—Nu rămîneţ i în urmă şi nu vă răzleţ iţ i, vă rog! zise Mary Poppins, luîndu—i pe gemeni de
mînă şi făcîndu—i să grăbească pasul, alături de ea. Doar nu este o defilare de broaşte
ţestoase !
—Zi după zi, totdeauna acelaşi lucru; niciodată n—am o clipă de linişte, zise Robertson Ay
înăbuşindu—şi un căscat, apoi îi înt inse Janei pălăria, ca să i—o ducă ea, şi porni mai
departe, poticnindu—se, căci ţ inea ochii pe jumătate închişi.
Mary Poppins apucă pe Strada Mare, uit îndu—se prin toate vitrinele, ca să—şi admire
chipul.
„Drăguţ!" îşi zicea ea, cînd îi apărea, din vitrină în vitrină, chipul ei mîndru, cu pălăria cu
aripi de porumbel.
Prima oprire fu la domnul Trimlet, negustor de fierărie, vase de bucătărie şi unelte de
grădină.
—O cursă de şoareci! zise ea cu trufie, intrînd pe uşa magazinului şi cit ind din lista doamnei
Banks.
Domnul Trimlet, un om drăguţ, cu faţa mare, roşie, stătea după tejghea, cu pălăria dată pe
ceafă. In jurul lui era desfăşurat un ziar de dimineaţă, ca un vechi paravan chinezesc.
—Numai una? întrebă el, nepolit icos, uit îndu—se peste marginile ziarului, ca s—o vadă pe
Mary Poppins. îmi pare rău, Miss, adăugă el apoi, cu o privire chiorîşă, dar pentru o singură
cursă nu merită să mă deranjez.
Şi clăt inînd din cap, era gata să—l întoarcă în alt ă parte, cînd zări deodată expresia de pe
chipul lui Mary Poppins. Numaidecît obrajii lui roşii se făcură mai palizi.
—Am glumit, spuse el repede. N—am vrut să vă jignesc ! Aş vinde şi o jumătate de cursă,
dacă aţ i dori. Fără să mai vorbesc de o bucată frumoasă de brînză, pe care aş vinde—o în
acelaşi t imp.
—O maşină de tocat carne, mai zise Mary Poppins, uit îndu—se fix la el.
—Şi am să bag într—însa o litră de noroc, zise domnul Trimlet, cu înfocare.
Mary Poppins nu—l luă în seamă.
—Şase cut ii de ceară de albine şi o mătură, mai cit i ea repede.
—Faceţ i curăţenie? întrebă domnul Trimlet cu un zîmbet nervos, pe cînd împacheta
cumpărăturile.
—Un pachet de cuie şi o greblă, cont inuă ea, străpungînd cu privirea faţa lui roşie, de parcă
ar fi fost de sticlă.
—Dar ce facem cu rumeguşul ăsta pe care l—au împrăşt iat copiii? întrebă negustorul.
Mary Poppins se uită într—acolo. Jane, Michael şi gemenii se aşezaseră, comod, pe un sac
negru, plin cu ceva, şi sub greutatea lor se împrăşt iase pe duşumea un val de rumeguş. Ochii
ei aruncară scîntei.
—Dacă nu vă ridicaţ i imediat de acolo ... începu ea cu o voce atît de înspăimîntătoare, încît
copiii săriră drept în picioare, fără să mai aştepte restul sent inţei.
Robertson Ay, care adormise pe un tăvălug de grădină, sări şi el în sus şi începu să adune
pachetele.
—Am vrut numai să ne odihnim, căci ne dureau picioarele ... începu Michael.
—Numai o vorbă să mai aud şi o să vă treziţi că vă odihniţ i în pat! At îta vă spun ! zise ea
cu asprime.
—Nu—i nimic, îi linişt i domnul Trimlet, grăbindu—se să adune rumeguşul. Cînd am văzut
că erai dumneata ! adăugă el cu însufleţ ire, silindu—se să fie prietenos.
Mary Poppins îi aruncă o privire dispreţuitoare.
—Ai vopsea pe nas, zise ea calm, ieşind cu capul sus din prăvălie.
Şi porni apoi mai departe, urcînd Strada Mare cu paşi repezi, ca un vîrtej de vînt. Copiii
şi Robertson Ay veneau înşiraţ i ca o coadă de cometă unul după alt ul, în urma ei.
Mai cumpărară o pîine de la brutărie, două cartoane de plăcintă şi ceva biscuiţ i.
—Să nu fii supărată pe mine, oftă Robertson Ay, cînd ea îi puse cumpărăturile în braţe.
—Nu sînt supărată, răspunse Mary Poppins cu bunăvoinţă şi cont inuă să alerge, ca să
cumpere fasole şi cireşe de la magazinul de fructe şi legume.
—Ult ima picătură varsă paharul, zise Robertson Ay, cînd Mary Poppins îi încredinţa şi
aceste cumpărături.
—Aşa se zice ! observă ea cu un surîs de gheaţă, după care îşi consult ă iarăşi lista.
Următorul popas fu la o papetărie, de unde cumpără o sticlă de cerneală, apoi se duseră la
o farmacie, după un prişniţ cu muştar. Robertson Ay îşi sprijini obosit bărbia de pachete şi
închise ochii; Jane şi Michael erau foarte necăjiţ i pentru el, dar şi mai mult încă pentru
dînşii.
Acuma ajunseseră la capătul Străzii Mari şi Mary Poppins tot nu se oprea. Copiii se uitau,
oft înd, unul la altul. Magazine aici nu mai erau. "Unde se mai ducea oare?
—Dragă Mary Poppins, mi se rup picioarele, zise Michael, şchiopăt înd jalnic.
—Nu ne putem duce acasă, Mary Poppins? Mi s—au tocit pantofii ! se plînse Jane.
Gemenii începură şi ei să scîncească şi să se miorlăie ca nişte căţeluşi întărîtaţ i. Mary
Poppins se uită la ei, dezgustată.
—Sînteţ i nişte mămăligi, asta sînteţ i ! N—aveţ i oase în corp !
Apoi băgă lista în poşetă şi, cu un pufăit dispreţuitor, apucă repede pe după colţul străzii.
După ea venea, împlet icindu—se, Robertson Ay, încărcat cu pachete, ca un pom de iarnă. În
urma lui veneau copiii, cu ochii în pămînt, tîrîndu—şi picioarele şi bombănind.
—Mămăligile nu trebuie să meargă după cumpărături, zise Michael, posomorit.
Era atît de obosit, încît nici nu—i păsa dacă îl auzea Mary Poppins.
Dinspre parc venea o adiere plăcută, plină de parfumurile dimineţ ii. Mirosea a frunze de
dafin, a muşchi şi încă a ceva, care le era cunoscut. Dar ce putea fi? Jane încercă să
adulmece prin aer.
—Michael ! şopt i ea. Miroase a mentă.
Deşi era foarte supărat, pentru nimic în lume Michael n—ar fi lăsat—o pe Jane să miroasă
ceva ce nu putea mirosi şi el, de aceea adulmecă şi el, ca un căţeluş ursuz.
—Hm ! Hm! se învoi el. Simt şi eu !

Pe urmă observară amîndoi, lîngă grilajul de fier din partea dinspre oraş a parcului, o
umbrelă roşie—verde, iar lîngă umbrelă, o tablă mare, albă, pe care era scris cu litere mari,
negre:
MISS CALICO COFETĂRIE CU CAI DE ÎNCHIRIAT
Copiii zgîiră ochii.

Sub umbrela roşie—verde stătea una dintre cele mai ciudate fiinţ e pe care o văzuseră
vreodată. Înt îi nu se putură dumeri ce să fie, căci sclipea şi scînteia ca un diamant, dar apoi
îşi dădură seama că era o femeie în vîrstă, cu faţa galbenă, descărnată, numai piele şi oase,
şi cu un ciuf de păr alb, scurt, în cap. Sclipirea şi scînteierea veneau de la îmbrăcămint ea ei,
care era acoperită de sus pînă jos cu ace cu gămălie, înfipte ca ţepii unui arici. Şi la fiecare
mişcare acele străluceau în lumina soarelui. În mînă femeia ţ inea un bici de călărie, cu care
plesnea de cîte ori trecea cîte cineva.
—Bomboane de mentă! Preţ de ocazie ! Totul făcut din cel mai fin zahăr! striga ea, cu un
glas uşor plîngăreţ, pe cînd despica aerul cu biciul.
—Vino repede, Michael ! zise Jane aprinsă, uit înd că era obosită.
Michael nu avea chef să fie prietenos, dar, pe de altă parte, nici nu voia să piardă ceva ce
era de văzut, de aceea o luă de mînă pe Jane şi se lăsă tras de ea spre umbrela vărgată.
Cînd se apropiară de făptura sclipitoare, li se deschise în faţa ochilor o privelişte care îi
făcu să simtă că le este foame. Căci lîngă femeie se afla un borcan de st iclă plin cu bastoane
de promenadă făcute din mentă.
—Din zahăr şi aromate,

Toate toarte minunate.
Şi la un preţ special,
Absolut ocazional!
cînta bătrînica, plesnind din bici.

În acel moment întoarse capul şi trase cu coada ochiului spre grupul care îi dădea tîrcoale.
Ochii ei negri străluceau ca murele cînd înt inse mîna care semăna cu o gheară de pasăre.
—O, n—aş fi crezut! Este Mary Poppins! Nu te—am mai văzut de un car de ani !
—Nici eu pe dumneata, ca să zic aşa, Miss Calico, răspunse polit icos Mary Poppins.
—Ei, e tocmai momentul să—i scot la iveală, zise Miss Calico. Cred că şt ii ce vreau să spun,
adăugă ea cu un rînjet, apoi îşi îndreptă privirea strălucitoare spre copii. Ei, un mulţumesc
pentru mine şi un doamne—ajută ! Ce cvartet de mutre îmbufnate ! Pentru copiii îmbufnaţi,
uşa încuiaţ i! Arătaţ i de parcă aţ i fi pierdut ceva!
—Au pierdut buna dispoziţ ie, zise Mary Poppins, răutăcios.
Sprîncenele lui Miss Calico se ridicară deodată în sus, iar acele de gămălie începură să
strălucească.
—Teribili mormoloci ! Cine ar fi crezut aşa ceva ! Ei, dar ceea ce s—a pierdut trebuie găsit
— aşa e legea. Şi unde aţ i pierdut—o?
Ochii mici, negri, se uitau de la unul la altul şi ei se simţeau cu toţii oarecum vinovaţ i.
—Cred că pe Strada Mare, zise Jane, înecîndu—se.
—Aşa ! Aşa ! Şi acuma trebuie să faceţ i tot drumul înapoi? Şi de ce aţ i pierdut—o, dacă pot
să vă întreb?
Michael se făcu roşu ca racul şi schimbă piciorul pe care se rezema.
—Noi n—am vrut să mergem la plimbare, începu el sfios, dar nu—şi putu termina fraza,
căci Miss Calico îl întrerupse cu un cotcodăcit ascuţ it, puternic:
—Păi cine vrea? Cui îi place? Asta aş vrea să ştiu. Nimeni nu vrea să meargă la plimbare.
Nici eu n—aş vrea, chiar dacă mi—ai plăt i pentru asta. Nici pentru o pungă de rubine !
Michael deschise ochii mari. Se putea oare să fie aşa? A găsit în fine un om mare care să
gîndească aşa despre plimbări?
—Nu m—am mai plimbat de sute de ani, zise Miss Calico. Ba, ce—i mai mult, nimeni din
familia mea n—a fost niciodată la plimbare. Ce rost are să atingi pămîntul cînd cu un picior,
cînd cu altul? Ai mei ar fi socotit asta sub demnit atea lor !
După ce spuse asta, ea plesni o dată din bici şi, cînd înt inse degetul spre copii, acele cu
gămălie străluceau şi mai puternic.
—Ascult aţ i sfatul meu, să nu umblaţ i decît călare. Dacă mergeţ i pe jos, asta vă face să
creşteţi mari, dar la ce vă foloseşte? La nimic ! Să călăriţ i, vă spun! Să călăriţ i — să vedeţi
lumea!
—Dar n—avem pe ce călări ! protestă Jane uit îndu—se în jurul ei, ca să vadă pe ce călărea
Miss Calico, căci, în ciuda inscripţ iei „Cai de închiriat", nu se vedea nici măcar un măgar.
—N—aveţ i pe ce călări? Ce nenorocire ! Dar, dumnezeu cu mila !
Glasul lui Miss Calico suna trist, dar ochii ei negri scînt eiau diavoleşte cînd se uită la
Mary Poppins, cu un gest întrebător. Mary Poppins îi răspunse prin alt gest.
—Ei, ar fi putut fi şi mai rău ! exclamă Miss Calico, apucînd un vraf de bastoane. Dacă nu
puteţi avea cai — ce aţ i zice despre astea? Tot or să vă ajute întrucît va. Noroc că astăzi am
tîrg cu preţuri de ocazie şi pot să vi le dau cu un ac bucata.
Aroma de mentă umplu aerul şi cele patru „bune dispoziţ ii" pe care le pierduseră copiii
veniră t îrîş înapoi, cînd ei începură să se caute prin buzunare, după ace. Şî se scotoceau, şi
se hîrjoneau, şi se răsuceau, şi rîdeau prosteşte, dar nu putură găsi nici un ac.
—Ce să facem, Mary Poppins? zise Jane. N—avem nici un ac la noi !
—Cred şi eu că nu ! Copiii pe care îi îngrijesc eu au hainele reparate cum trebuie şi nu sînt
niciodată prinse cu ace! răspunse ea, cu o pufnitură de dezgust.
Apoi, întorcîndu—şi reverul hainei, înt inse cîte un ac fiecăruia din copii. Robertson Ay,
care moţăia rezemat de grilaj, se deşteptă brusc cînd ea îi înt inse şi lui un ac.
—Înfigeţ i—le ! strigă Miss Calico, aplecîndu—se spre dînşii. Nu vă fie frică, nu mă
înţeapă. Sînt prea solidă ca să le simt.
Copiii înfipseră acele între celelalt e şi, cînd ea le înt inse bastoanele, ai fi zis că rochia îi
sclipea mai tare decît înaint e.
Copiii apucară bastoanele rîzînd şi strigînd, şi cînd începură să le agite mirosul deveni şi
mai puternic.
—Acuma nu—mi mai displace să mă plimb ! strigă Michael, începînd să ronţăie vîrful
băţului lui, care era roz—cu—alb.
În acel moment un strigăt uşor străbătu aerul, ca un nechezat slab de protest, dar Michael,
ocupat să guste bomboana de mentă, era mult prea absorbit ca să audă.
—Eu n—o să—l mănînc pe al meu, zise Jane, repede. Am să—l păstrez întotdeauna.
Miss Calico se uită la Mary Poppins şi schimbară amîndouă o privire ciudată.
—Dacă ai să poţi ! zise Miss Calico, cu o voce cotcodăcitoare. Poţi să le păstrezi pe toate.
Dacă ai să fii în stare, să—ţ i fie de bine, mai zise ea, înt inzîndu—i un baston şi lui Robertson
Ay, care îi înfipse acul în mînecă.
—Acuma, zise Mary Poppins polit icos, te rog să mă ierţ i, Miss Calico, dar trebuie să ne
ducem acasă, la masă!
—O, Mary Poppins, să mai stăm! protestă Michael. Pentru dumneata n—am cumpărat nici
un baston!
Un gînd îngrozitor îi venise deodată în minte. Dacă ea n—ar mai avea încă un ac? In acest
caz ar trebui să împartă băţul lui cu dînsa?
—Treanca—fleanca ! zise ea, dînd repede din cap. Mie nu mi—e teamă că îmi rup picioarele,
ca anumitor persoane pe care nu vreau să le numesc!
Miss Calico scoase un ciripit ca de pasăre, ca şi cum Michael ar fi spus ceva foarte
caraghios.
—Ha—ha—ha ! Ha—ha—ha ! Iartă—mă că rîd, spuse ea. Ca şi cum ea ar avea nevoie de un
baston de promenadă !
—Ei, îmi pare bine că te—am văzut, zise Mary Poppins, dînd mîna cu Miss Calico.
—Plăcerea a fost pentru mine, te asigur, Miss Poppins ! Acuma, să nu uitaţ i ce v—am spus!
Totdeauna numai călare ! La revedere, la revedere !
Miss Calico vorbea cu un glas vibrator. Ai fi zis că uitase cu totul faptul că nici unul din
ei nu avea nici un fel de cal.
Întorcîndu—se să plece, copiii o mai auziră strigînd:
—Bomboane de mentă ! Preţ de ocazie ! Făcute din cel mai fin zahăr 1
—Aveţ i cumva un ac cu gămălie? întrebă ea apoi pe un trecător, un domn bine îmbrăcat,
care purta monoclu, iar sub braţ ducea o cutie de scrisori, pe care era scris, cu lit ere de aur:
MESAJE DIN PARTEA LORDULUI CANCELAR
—Un ac cu gămălie? zise domnul. Nicidecum. De unde să am aşa ceva?

—Nimic nu se capătă degeaba, asta este o lege ! Nu poţi căpăta un baston dacă nu ai un ac
cu gămălie!
—Vă dau eu, căci am destule, zise o femeie voinică, grasă, care tocmai trecea pe acolo.
Apoi, sălt înd sub braţ coşul pe care îl purta, scoase din broboadă un pumn de ace, pe care
le oferi Lordului Cancelar.
—Un singur ac ! Numai unul ! Preţ de ocazie ! Să nu daţ i niciodată două cînd vi se cere unul!
striga Miss Calico, cu glasul ei ca un cotcodăcit, apoi îi dădu Lordului Cancelar un baston,
pe care acesta îl luă sub braţ şi plecă mai departe.
—Dumneata, cu legile dumitale ! zise femeia cea grasă rîzînd şi înfipse şi ea un ac în rochia
lui Miss Calico. Să—mi dai unul mai gros, scumpo, mai zise ea, căci eu cînt o zînă ursitoare!
Miss Calico îi dădu un baston lung şi gros, pe care femeia îl apucă de mîner şi se lăsă pe
el cu toată greutatea.
—Hrăniţ i păsările ! Doi gologani punguţa! strigă femeia cea grasă, apoi se adresă veselă lui
Miss Calico, spunîndu—i:
—Mulţumesc, draga mea !
—Michael ! exclamă Jane, înecîndu—se de mirată ce era. Mi se pare că este Păsăreasa.
Dar înaint e ca Michael să fi putut răspunde, se înt împlă un lucru foarte ciudat. Cînd
femeia cea grasă se rezemă, cu toată greutatea, pe baston, băţul săltă uşurel în sus, apoi,
băgîndu—se sub rochia ei largă, o ridică şi pe dînsa în sus.
—Hopa, sus ! Mă urc ! zise Păsăreasa, apucînd bastonul de mîner şi ţ inîndu—şi bine coşul.
Bastonul de mentă se tîrî puţ in pe pavaj, apoi pe grilaj şi numaidecît un nechezat puternic
umplu aerul. Copiii priveau înmărmuriţ i.

—Ţine—te bine ! îi strigă Michael, îngrijorat, femeii.
—Ţine—te bine tu! îi răspunse Păsăreasa, căci şi bastonul lui Michael începuse să salte sub
dînsul.
—Ei, Jane! Uite că şi al meu face la fel ! strigă el, cînd văzu că bastonul îl poartă uşor cu
sine.
—Bagă de seamă, Michael! îi strigă Jane din urmă, dar în acelaşi moment începu şi bastonul
ei să o ia din loc şi, repezindu—se pe urmele lui Michael, se înfundă adînc în văzduh, cu
Jane călare pe el.
Bastonul roz—cu—alb, care se afla acuma sub ea, se ridica în sus, aşa cum se ridică un cal
în două picioare. Jane îşi ţ inea mîna pe mînerul lui ca şi cum ar fi ţ inut un frîu şi călărea aşa,
deasupra gardului de lauri, iar cînd depăşi tufele de liliac, o umbră trecu cu zgomot pe lîngă
dînsa. Era Robertson Ay, cu braţele pline de pachete. Stătea şi el, înt ins cît era de lung pe
baston, şi călărea, pe jumătate adormit.
—Jane, am să mă iau la întrecere cu tine pînă la stejarul cel bătrîn, îi strigă Michael,
cînd ea trecu pe lîngă dînsul.
—Linişte, vă rog! Nu sîntem la curse, Michael ! Aşază—ţ i mai bine pălăria şi
urmează—mă !
Mary Poppins trecu pe lîngă dînşii în galop uşor, călare pe umbrela ei cu cap de
papagal. Şi stătea, elegantă, pe cutele negre de mătase, cu o ţinută afectată, ca şi
cum ar fi fost într—un scaun cu legănătoare.
—Toate sînt făcute din cel mai fin zahăr! se mai auzea vocea lui Miss Calico, pe
cînd pămîntul se depărta sub dînşii.
—A vîndut sute de bastoane! zise Michael, văzînd că cerul se umplea repede de
călăreţ i.
Ai fi zis că potcoave invizibile tropăiau prin aer şi din toate părţile se auzeau, de sus, de
la o mare înălţ ime, nechezaturi.
—Uite—o pe mătuşa Flossie, deasupra daliilor! strigă deodată Jane, arăt înd cu mîna în jos.
Sub dînşii călărea o doamnă de vîrstă mijlocie, cu o pelerină de pene umflată de vînt şi cu
pălăria aplecată într—o parte.
—Da, ea este ! zise Michael, uit îndu—se cu mare curiozitate. Uite—o şi pe Miss Lark, cu
cîinii !
Un baston mic, drăguţ, venea la trap pe sub sălciile plîngătoare. Călare pe băţ stătea Miss
Lark, care părea cam nervoasă. In spatele ei călăreau cîinii. Willoughby, care nu părea că se
sinchiseşte de cei din jurul lui, rînjea la copii. Andrei, pe care înălţ imea îl ameţ ea
totdeauna, ţ inea ochii închişi. Boc—Boc! Boc—Boc! răsuna sunetul potcoavelor în galop.
—Ajutor ! Ajutor ! Criminalii ! Cutremur de pămînt ! se auzi o voce răguşită, tulburată.
Întorcînd capul, copiii îl văzură pe domnul Trimlet, călărind nebuneşte în spatele lor. El
ţinea strîns în mînă bastonul de mentă, dar se făcuse alb ca varul la faţă.
—Am încercat să—mi mănînc bastonul, se vaită el, şi uit e ce mi—a făcut!
—Preţ de ocazie ! Costă numai un ac ! Căpătaţi at îta cît aţi dat ! se auzea glasul lui Miss
Calico.
În acest timp, cerul devenise un adevărat cîmp de curse. Din toate direcţ iile veneau
călăreţ i şi copiilor li se părea că toţi cei pe care îi cunoşteau cumpăraseră cîte un cal de
mentă. Un bărbat cu pălărie de pai trecu pe lîngă dînşii şi ei îl recunoscură: era unul din cei
doi Consilieri. La oarecare depărtare îl zăriră pe Omul—cu—chibrituri, călare pe un baston
roşu—aprins. Trecu pe lîngă el si Coşarul, cu periile lui pline de funingine. Alături de
dînsul galopa Omul—cu—îngheţată, lingînd un baton de căpşuni.
—La o parte ! Faceţ i loc! Loc ! se auzi deodată cu glas puternic, impunător.
Şi deodată îl văzură pe Lordul Cancelar, trecînd într—o goană nebună. Stătea aplecat pe
baston, ca şi cum ar fi fost călare pe un cîşt igător al Derby—ului 18 .
Şi cum călărea aşa, cu monoclul bine fixat la ochi, cut ia de scrisori se clăt ina în toate
părţile.
—Dispoziţ ii importante ! îl auziră ei strigînd. Trebuie să ajung la timp la Palat, pentru
masă! Faceţ i loc ! Faceţ i loc !
Şi galopă mai departe, aşa încît în curînd nu—l mai putură vedea.
Dar ce zarvă era în parc! Călăreţ ii se loveau unii de alţ ii şi strigau: „Urcaţ i!" Sau:
„Cine—i acolo?" Iar bastoanele de promenadă sforăiau ca nişte cai înfuriaţ i.
18
Mare cursă de cai în Anglia.
—Ţineţi stînga !19

Nu vă ciocniţ i unul de altul! striga Paznicul parcului, strecurîndu—se printre ei cu
bastonul lui, care semăna cu un cal poliţ ist.
Împingînd uşor pe călăreţ i cu mînerul, el îndruma caii focoşi spre st înga.
—Nu—i loc de parcare aici ! mai zbiera el. îi încurcaţ i pe pietoni! Viteza de douăzeci de
mile pe oră!
—Hrăniţ i păsările! Doi gologani Punguţa! striga Păsăreasa, făcîndu—şi loc prin mulţ ime şi
mişcîndu—se printr—un potop de aripi agitate — porumbei şi grauri, mierle şi vrăbii.
Hrăniţ i păsările! Doi gologani punguţa ! striga ea, aruncînd seminţ ele în aer.
Paznicul parcului ridică băţul şi izbucni:
—Mămucă, ce cauţ i aici? Locul dumit ale este la Catedrala Sf. Paul !
—Fred, băiatule ! Hrănesc păsările ! Am să te văd la ceai! Doi gologani Punguţa!
Paznicul se uită după dînsa cu ochii larg deschişi.
—Niciodată n—am mai văzut—o să facă aşa ceva, nici cînd eram mic ! Ei, dumneata de
colo! Ia seama pe unde calci ! strigă el apoi, cînd trecu pe lîngă dînsul un baston de
promenadă de un roşu aprins.
Pe baston călărea Ellen şi poliţaiul, care aveau ziua lor liberă.
—Vai! Vai ! strigă Ellen speriată. Nu îndrăznesc să mă uit în jos ! Ameţesc!
—Atunci nu te uita. Mai bine uită—te la mine! zise poliţ aiul, cuprinzînd—o de mijloc, pe
cînd bastonul galopa repede mai departe.
Şi tot veneau bastoanele de promenadă, făcute din bomboane de mentă, tot veneau,
purtîndu—i pe călăreţ i pe deasupra caselor, copacilor şi norilor, cu culoarea lor roşie care
strălucea în lumina soarelui de dimineaţă.
Jos, sub dînşii, vocea lui Miss Calico se auzea tot mai slab.
—Bomboane de mentă! Preţ de ocazie! Şi totul făcut din cel mai fin zahăr !
Pînă la urmă, lui Jane şi lui Michael ii se păru ci nu mai era vocea lui Miss Calico, ci un
nechezat slab, subţ ire, al vreunui căluţ de pe vreo luncă foarte depărtată.
Şi îşi urmară mai departe drumul, prin mulţ imea de călăreţ i, sălt înd cu zgomot pe
bastoanele lor făcute din bomboane de mentă. Vîntul îi mfngîia uşor pe obraji, iar ecoul
potcoavelor le răsuna în urechi. Dar oare încotro se duceau? Acasă, la masă? Sau departe,
departe, la capătul lumii?
În tot timpul acesta, indicînd drumul şi deschizând o cărare printre călăreţ ii care se izbeau
unii de alţ ii, venea Mary Poppins, ţinîndu—şi umbrela uşor, cu eleganţă, şi rezemîndu—şi
mîinile pe capul de papagal. Aripile porumbelului de la pălărie fîlfîiau într—un unghi
perfect; nici un fald al rochiei nu se clintea de la locul lui. La ce se gîndea, nu puteai spune.
Dar gura ei avea un surîs uşor de satisfacţ ie, ca şi cum ar fi fost pe deplin mulţ umită de sine.
Uliţ a Cireşilor se apropia din ce în ce. Telescopul Amiralului strălucea la soare.
—O, aş vrea să nu mai coborîm niciodată ! zise Michael.
—Aş vrea să călărim toată ziua ! zise şi Jane. Eu vreau să fiu acasă la ora unu, zise Mary
Poppins. Ţineţ i—vă după mine, adăugă ea, îndrept înd ciocul papagalului spre Numărul
Şaptesprezece.
Copiii scoaseră un oftat, deşi şt iau că nu este bine să ofteze. Apoi, mîngîind minerul
bastoanelor de promenadă, o urmară pe Mary Poppins în jos, prin văzduh.
Pajiştea din grădină, care le apărea ca un spaţ iu verde, împrejmuit, se apropia,
încet—încet, ca să—i înt împine. Bastoanele de bomboane cu mentă coborau repede
într—acolo, sălt înd ca nişte cai care se ridică în două picioare. Robertson Ay fu primul care
ateriza. Bastonul lui se înfipse în stratul de pansele şi Robertson Ay deschise ochii şi începu
să clipească şi să caşte, apoi adună pachetele şi le duse în casă.
Copiii coborau tot mai jos şi tot mai jos, deasupra Uliţei Cireşilor, pînă ce at inseră iarba
cu picioarele, şi bastoanele rămaseră nemişcate pe pajişte.
În acelaşi moment, umbrela cu cap de papagal, cu cutele ei de mătase neagră, se prăbuşi
19
În Anglia se circulă pe partea stingă a drumului.
şi ea între flori. Mary Poppins coborî cu o săritură elegantă, apoi dădu o mică lovitură
umbrelei şi o luă sub braţ. Uit îndu—se la acel grup at ît de elegant şi de respectabil, n—ai
fi crezut niciodată că străbătuse parcul într—un chip at ît de curios.
—Ce plimbare minunată, Mary Poppins! zise Michael, repezindu—se la dînsa peste pajişte
şi cuprinzînd—o de mijloc. Ce bine că ai avut acele cu gămălie la dumneata !
—Asta este o grădină civilizată, sau Jumble Sale? 20 pufni ea. Ţi—aş fi recunoscătoare dacă
mi—ai da drumul.
—Niciodată n—o să—mi mai pierd buna dispoziţ ie, zise Jane. Mă simt aşa de vioaie şi de
bună!
Mary Poppins spuse zîmbind neîncrezătoare:
—Ce lucru neobişnuit ! Apoi se aplecă să ridice bastoanele.
—Pe al meu vreau să mi—l iau, Mary Poppins, zise Michael, apucînd un mîner de zahăr.
Ea însă ridica deasupra capului bastoanele de promenadă şi porni să intre în casă.
—N—am să—l mănînc, Mary Poppins, se rugă el. Nici măcar mînerul n—am să—l ronţăi!
Mary Poppins nu—l luă în seamă, ci porni, fără nici o vorbă, în sus pe trepte, cu
bastoanele sub braţ.
—Dar sînt ale noastre ! Începu să se jelească Michael, întorcîndu—se spre Jane. Miss
Calico ne—a spus să le păstrăm!
—Ba nu, zise Jane, clăt inînd din cap. N—a spus aşa. A spus să le păstrăm dacă vom putea.
—Ei, dar putem ! zise Minai, înfipt. O să le păstrăm, ca să putem călări oricînd !
Apoi, văzînd bastoanele de promenadă puse într—un colţ, lîngă patul lui Mary Poppins,
copiii se simţ iră foarte linişt iţ i, căci cine era să fure patru beţe lipicioase de zahăr? gîndeau
ei, înfriguraţ i. Şi cum stăteau aşa, toate bastoanele laolaltă, cu mînerele ţepene, vărgate cu
roz şi cu alb, parcă făceau parte din mobila camerei, ca patru prieteni credincioşi. Nici o
mişcare, la nici unul din ele. Erau nişte bastoane ca orice bastoane, aşteptînd cuminţi,
într—un colţ plin de praf, să fie luate la plimbare de stapînii lor.
După—amiaza trecu repede şi veni t impul de culcare, dar mirosul de mentă umplea
încăperea. Michael îl simţ i bine cînd intră în cameră, venind de la baie. Aruncînd o privire
drăgăstoasă bastoanelor, el îi şopt i Janei, cînd intră şi ea în odaie:
—E în bună regulă, dar cred că ar fi bine să rămînem trezi la noapte, ca să vedem să nu se
înt împle nimic.
Jane dădu din cap, aprobator. Văzuse bastoanele făcînd lucruri at ît de curioase, încît îşi
dădea seama că Michael avea dreptate, astfel că, mult timp după ce Mary Poppins ieşise, ei
rămaseră trezi, uit îndu—se în colţul de lîngă patul elegant de campanie, unde stăteau,
tăcute şi linişt ite, cele patru umbre întunecate.
—Mîine unde o să ne ducem? întrebă Michael. Mă gîndesc să zbor călare la mătuşa Flossie,
ca s—o întreb cum i—a plăcut.
După ce spuse asta, căscă o dată şi închise ochiul drept. Se gîndea că putea să vadă tot aşa
de bine şi cu un singur ochi, iar pe celălalt să—l lase să se odihnească.
—Eu aş vrea să văd Tombuctu, zise Jane. Sună aşa de frumos !
Urmă o lungă tăcere.
—Nu crezi că este o idee bună, Michael? Dar Michael nu mai răspunse. închisese şi celălalt
ochi, numai pentru o clipă, dar în acelaşi moment adormise.
Jane se ridică în aşternut, supraveghind cu atenţie bastoanele. Se uita şi se uita şi se uita
la ele, pînă cînd capul îi căzu într—o parte, pe pernă.
—Tombuctu, murmură ea moţăind, cu ochii spre umbrele zvelte din colţ. După asta nu mai
spuse nimic.
Jos, ceasornicul rămas de la bunicul bătu ora zece, dar Jane nu auzi. Nu auzi nici pe Mary
Poppins strecurîndu—se înăuntru şi dezbrăcîndu—se sub halatul ei de noapte, de bumbac.
Nu—l auzi nici pe domnul Banks închizînd uşile, nici cum se pregătea casa pentru noapte.
Visa un vis frumos despre cai, dar prin vis îl auzi pe Michael care o striga.
20
Talcioc cu obiecte uzate
—Jane ! Jane ! Jane ! răsuna o şoaptă insistentă. Jane sări în sus şi îşi dădu la o parte părul
din ochi. Dincolo de Mary Poppins, care dormea, îl văzu pe Michael, st înd pe marginea
patului lui, cu un deget la gură.
—Am auzit un zgomot ciudat! şuieră el. Jane ascultă puţ in. Da ! Auzea şi ea. Şi ţ inîndu—şi
răsuflarea, îşi dădu seama că era un fluierat ascuţ it, pătrunzător, care venea de departe şi
care se tot apropia. Fiul Fiu!
Apoi auziră de afară, din noapte, o voce limpede, care striga:
—Zahăr, vino ! Picioare—repezi, veniţ i ! Candel, vino ! Mentă, vino ! Nu mă faceţ i să
aştept, că am să înt îrzii. Aşa este legea !
Iarăşi răsună fluieratul, de data asta mai tare şi mai limpede. În acelaşi moment se auzi şi
un zgomot uşor, în colţul de lîngă patul lui Mary Poppins.
Ce gălăgie ! Ce tapaj ! Ce pocnete ! Bang! Şi cele patru bastoane de promenadă se
ridicară, unul după altul, şi se repeziră afară, pe fereastră.
Într—o clipă copiii nu se mai aflau în pat, ci stăteau rezemaţ i de pervazul ferestrei. Era
întuneric beznă. Pe cer, nici o singură stea, dar deasupra cireşilor din Uliţă sclipea ceva, cu
o strălucire ciudată, stranie.
Era Miss Calico, semănînd cu un arici strălucitor. Ea călărea în văzduh pe un baston de
argint, şi plesnea cu biciul prin aer, iar fluieratul ei sfredelea noaptea neagră, linişt ită.
—Veniţ i încoa, trîndavilor ! strigă Miss Calico şi cele patru bastoane o urmară, nechezînd
sălbat ic.
—Ei, tu, căluţule, jucăuşule, vino încoa'! mai strigă ea o dată şi de undeva, de pe treptele de
la bucătărie, apăru încă un baston.
—Ăsta trebuie să fie al lui Robertson Ay, zise Jane.
—Unde eşt i tu, Trixie? Vino, fet iţa mea! mai zise Miss Calico plesnind din nou din bici şi
numaidecît alt baston sări pe fereastra dormitorului lui Miss Lark şi se repezi să se alăture
celorlalte.
—Vino, Stripe ! Vino, Lollipop ! Dapple si Trot!
Bastoanele veneau în goană din toate părţile şi Miss Calico strălucea între ele ca o stea.
—Mişcă piciorul, Blossom ! Uită—te mai atent încoa', Honey ! Cei care au hoinărit trebuie
să vină acasă. Aşa este legea !
Şi fluiera la ele, şi plesnea din bici, şi rîdea cînd vedea bastoanele repezindu—se prin aer
spre dînsa.
Acuma tot cerul era plin de bastoane şi răsuna de răpăitul potcoavelor în galop şi de
nechezatul, ca o trompetă, al cailor făcuţ i din bomboane de mentă. La început păreau nişte
umbre mici, negre, cu culorile dispărute de pe spinările lor lucioase. Dar dinspre parc venea
o rază de la luna care răsărea şi care apăru curînd în toată splendoarea ei. Bastoanele în
galop străluceau şi sclipeau; picioarele lor roz luceau în lumina care se înălţa.
—Veniţ i după mine, copii ! Veniţ i, căluţ ii mei ! Toţi sînt eţ i făcuţ i din cel mai bun zahăr! se
auzea glasul subţ ire şi dulce al lui Miss Calico, chemîndu—şi caii acasă.
Trosc ! făcea biciul, iar caii galopau în spatele ei, sforăind şi scuturînd din capetele lor de
bomboane cu mentă. Apoi luna se înălţă deasupra copacilor din parc, plină, rotundă şi
luminoasă. Văzînd—o, Janei i se tăie respiraţia şi îl apucă pe fratele ei de mînă.
—Michael! Ia te uită! Este albastră! exclamă ea.
În adevăr, era albastră.
Din partea cealaltă a pămîntului apăruse o lună mare, albastră, ale cărei raze albastre
coborau din înaltul cerului şi se împrăşt iau peste parc şi peste Uliţă, strălucind ca o lampă
deasupra lumii adormit e.
Prin această lumină călăreau, ca un stol de lilieci, Miss Calico şi grămada de cai. Umbrele
lor treceau repede prin faţa lunii pline, albastre şi sclipeau o clipă în lumina ei. Apoi
bastoanele de bomboane cu mentă treceau mai departe, pe cerul strălucitor. Pocnetul
biciului se auzea din ce în ce mai slab, iar glasul lui Miss Calico tot mai depărtat şi tot mai
st ins, pînă cînd ai fi zis că şi ea, şi caii se topiseră în lumina lunii.
—Toate sînt făcute din cel mai fin zahăr ! mai veni înapoi un ult im ecou slab.
Copiii, rezemaţ i de pervazul ferestrei, tăcură un t imp, apoi Michael deschise gura:
—Nu, nu le puteam păstra, zise el, în şoaptă.
—Da, nu s—a gîndit ea niciodată la aşa ceva, zise Jane, uit îndu—se la cerul pust iu.
Apoi plecară amîndoi de la geam. Lumina albastră a lunii năvăli acum în cameră şi se
înt inse mai înt îi pe duşumea ca o apă, apoi se strecură în culcuşurile copiilor. De aici ajunse
în patul din colţ, unde, aşa cum era, albastră, plină, strălucitoare, începu să se reverse pe
chipul lui Mary Poppins. Mary Poppins nu se trezi, dar surîdea, un surîs tainic, sat isfăcut,
ca şi cum ar fi fost mulţumită de sine însăşi, chiar şi atunci cînd era cufundată în vis.
Copiii respirau adînc alături, uit îndu—se la surîsul ei curios, apoi schimbară o privire şi
îşi făcură un semn de înţelegere.
—Ştie ! zise Michael în şoaptă, iar Jane îi răspunse, gîfîind:
—Da!
Un moment zîmbiră amîndoi în faţa chipului ei adormit, apoi se întoarseră în vîrful
picioarelor la pat.
Lumina albastră a lunii, care învăluia pernele, se înt inse şi asupra lor, cînd închiseră
ochii. Străluceau şi pe nasul lui Mary Poppins, în patul ei vechi de campanie. Apoi, ca şi
cum luna albastră nu însemna nimic pentru dînsa, ea se întoarse cu faţa la perete, îşi trase
cearşaful peste cap şi se ghemui mai tare sub cuvertură. În curînd nu se mai auzi în cameră
decît sforăitul lui Mary Poppins.
Capitolul VI. ÎN PLIN FLUX
—Dar să bagi bine de seamă să nu o scapi ! zise Mary Poppins, înt inzîndu—i lui Michael o
st iclă mare, neagră.
Michael văzu în ochii ei sclipirea aceea ameninţ ătoare şi încuviinţă, dînd din cap cu toată
seriozitatea.
—Am să fiu extra de atent, promise el.
În adevăr n—ar fi putut fi mai prevăzător nici dacă ar fi fost spărgător de uşi.
Fuseseră, el cu Jane şi cu Mary Poppins, în vizit ă la Amiralul Boom, ca să împrumute o
st iclă de porto pentru domnul Banks. Acuma st icla se afla în braţele lui Michael, care păşea
cu băgare de seamă, toc—toc, toc—toc, ca o pisicuţă care ar călca pe cărămizi fierbinţ i.
Lîngă el îşi t îra picioarele Jane, avînd în mînă o cochilie de scoică, pe care i—o dăduse
doamna Boom.
Fusese o după—amiază minunată. Amiralul cîn—tase Am văzut trei corăbii cu pînze, apoi le
arătase, într—o sticlă, corabia lui, complet echipată. Doamna Boom pregăt ise o băutură
spumoasă şi o farfurie de macaroane. Iar Binnacle, piratul în retragere, care gătea pentru
Amiral şi făcea focul, le permise să vadă capul de mort pe care îl avea tatuat pe piept.
„Da, îşi zicea Michael, uit îndu—se la st iclă, a fost o zi foarte plăcută". Apoi, sigur de
sine, spuse cu glas tare:
—Aş dori să capăt un pahar de porto. Sînt sigur că trebuie să fie delicios !
—Ridică picioarele mai sus, Michael ! comandă Mary Poppins. Şi nu mai zgîndări et icheta
aia. Doar nu eşt i o ghionoaie moţată !
—Nu le pot ridica mai sus! bombăni el. Şi de ce trebuie să mergem repede, Mary Poppins?
Michael se gîndea că atunci cînd st icla va fi goală, va face o corabie şi o va pune înăuntru.
O corabie mică, dar frumoasă şi înzestrată cu tot ce trebuie, ca aceea din st icla Amiralului.
—Ne grăbim, pentru că astăzi este cea de a doua joi şi sînt liberă, îl lămuri Mary Poppins,
plină de dist incţ ie.
—O ! mîrîi Michael, care uit ase cu totul. Asta înseamnă pentru noi o seară cu Ellen!
Şi se uită la Jane, de la care aştepta compătimire, dar Jane nu—l luă în seamă. Ea ţinea
cochilia la ureche şi asculta zgomotul mării.
—Nu pot s—o sufăr pe Ellen ! mîrîia Michael. Totdeauna e răcit ă şi are picioare prea
groase.
—Aş vrea să pot vedea marea ! murmură Jane, uit îndu—se în cochilie.
Mary Poppins scoase un fornăit nerăbdător.
—Asta—i acuma ! Cît e ziua de mare, tot doriţ i cîte ceva! Dacă nu un pahar de porto,atunci
marea! N—am mai văzut o pereche de oameni cu mai multe dorinţe decît voi!
—Ei, da, dumneata n—ai niciodată nevoie să doreşti ceva ! zise Michael. Eşt i perfectă, aşa
cum eşt i!
„Asta o să—i placă", gîndi el, aruncîndu—i un zîmbet linguşitor.
Tronc ! spunea privirea ei neîncrezătoare, dar totodată o gropiţă îi apăru pe obraz.
—Vezi—ţ i de drum, Michael Banks, zise ea, apoi, grăbindu—se să intre pe poartă.
Spre surpriza lui Michael, se dovedi mai tîrziu că Ellen nu era răcită, dar avea alt ă
suferinţă, care se numea rinită alergică. Strănuta atîta, pînă cînd se făcea roşie la faţă. Pe
lîngă asta, i se părea lui Michael că picioarele i se făcuseră şi mai groase.
—Mi—e teamă că am să strănut pînă o să—mi plesnească capul ! se văit a ea, cu un glas ca
de înmormînt are.
Michael chiar ar fi dorit să se înt împle aşa.
—Dacă n—ar exista anumite zile de joi, îi spuse el Janei, Mary Poppins n—ar fi niciodată
liberă.
Dar, din nefericire, în fiecare săptămînă era cîte o joi şi odată ce Mary Poppins pleca, nu
folosea la nimic s—o chemi înapoi.
Acuma Mary Poppins păşea tropăind pe Uliţă, îşi pusese pălăria ei neagră de pai, cu
margarete, şi cea mai frumoasă jachetă, albastră, cu nasturi de argint. Copiii stăteau
aplecaţ i peste fereastra de la camera lor şi o vedeau din spate, cum se depărta. Capul de
papagal al umbrelei avea o înfăţ işare mîndră, cochetă, iar ea păşea cu un aer trufaş,
sat isfăcut, ca şi cum ar fi şt iut că după colţ o aştepta o surpriză plăcută.
—Mă întreb unde s—o fi ducînd? zise Jane.
—Aş vrea să merg şi eu cu ea ! oftă Michael.
Vai, Ellen, nu poţi să nu mai strănuţ i?
—Băiatul ăsta n—are nici un pic de inimă, parcă ar fi o broască rîioasă, spuse Ellen,
înăbuşindu—şi vorbele în bat istă. Ca şi cum aş vrea eu să strănut ! Hapciu !
Şi strănută atîta, pînă ce mobila din odaie începu să se clat ine. Şi cont inuă să strănute
toată după—amiaza. Strănută şi în t impul mesei de seară. Strănută pînă făcură toţi cinci
baie, şi îi băgă în pat tot strănut înd. Strănută şi cînd aprinse lămpiţa de noapte şi cînd
închise uşa, şi cont inuă să strănute şi cînd coborî scara.
—Slavă domnului ! zise Michael. Acuma hai să facem şi noi ceva !
Dacă ar fi fost Mary Poppins acolo, n—ar fi îndrăznit să facă nimic. Dar aşa, nici unul nu
se sinchisea de Ellen. Pur şi simplu, ea nu conta.
Jane se duse la cămin şi luă cochilia de scoică.
—N—a tăcut! zise ea, încîntată. Cîntă mai departe şi vîjîie.
—Sfinte doamne ! zise Michael, ascult înd şi el. Aud şi cum înoată peşt ii.
—Nu fi prost! Ce tîmpenii spui ! Nimeni n—a auzit vreodată cum înoată peşt ii !
Jane şi Michael se uitară repede în jurul lor. A cui voce se auzise? Şi de unde venea?
—Ei, nu vă mai holbaţ i unul la altul ! Intraţi înăuntru ! strigă ciudatul glas, care acuma li se
păru că vine din cochilie. E cît se poate de simplu ! Închideţ i numai ochii şi ţ ineţ i—vă
răsuflarea, apoi intraţ i !
—Unde să intrăm? întrebă Michael, neîncrezător. N—avem poftă să ne izbim cu capul de
carpeta din faţa căminului !
—Carpeta din faţa căminului? Nu fi aşa de prost ! Intră ! comandă din nou vocea.
—Vino, Michael! zise Jane. Stai lîngă mine ! Oricum, putem încerca !
Şi aşa, cu cochilia între dînşii, închiseră ochii și intrară, ţ inîndu—şi răsuflarea, după cum
îi învăţase vocea. Spre marea lor mirare, nu se loviră cu capul de nimic, doar zgomotul
înăbuşit al cochiliei deveni mai puternic şi o adiere uşoară de vînt îi at inse pe obraji. Şi tot
coborau în adînc, pînă cînd începu să ţîşnească apa în jurul lor şi un val le trecu peste cap.
Michael deschise gura şi scuipă.
—O ! o ! strigă el. E sărată !
—Dar cum credeai că este? Dulce? zise acelaşi glăscior de lîngă ei.
—Te simţ i bine, Michael? îl întrebă Jane, îngrijorată.
—M—da ! zise el cu curaj. At îta timp cît eşti tu aici !
Jane îl luă de mînă şi intrară amîndoi în valurile năvalnice.
—Nu mai avem mult, îi asigură vocea. Au început să se vadă luminile.
„Lumini în apă! Ce ciudat!" îşi zise Jane, deschizînd un pic ochii.
Jos străluceau mănunchiuri de raze colorate — roz, albastre şi argint ii, roşii şi verzi.
—E frumos, nu? zise vocea la urechea Janei.
Întorcînd capul, ea văzu ochiul rotund, strălucitor al unui Păstrăv—de—mare, care se uit a
voios la dînsa. Păstrăvul stătea cocoţat, ca o pasăre, pe craca unui copac, ale cărui ramuri
erau toate de un roşu aprins.
—Corali ! exclamă ea, uimită. Se vede că sîntem chiar în fundul mării !
—Păi nu asta ţi—ai dorit? zise Păstrăvul. Credeam că ai vrut să vezi marea !
—Da, zise Jane, părînd foarte mirată. Dar nu m—am aşteptat ca dorinţa să mi se
împlinească.
—Ei, doamne! Atunci de ce—ţ i mai baţ i capul să doreşti? Ar însemna numai o pierdere de
vreme. Hai, vino! Să nu înt îrziem de la serbare !
Şi pînă să se întrebe ea unde o fi serbarea, Păstrăvul intră în pădurea de corali şi în urma
lui intrară şi ei, cu cea mai mare uşurinţă.

—O, ce senzaţ ie minunată! exclamă Michael, care înota agăţat de coada Păstrăvului.
—Sfinte doamne ! strigă o voce speriată. Ce frică am tras! Mi s—a părut că este o plasă de
pescuit !
Un peşte mare, care părea foarte speriat, trecu în goană, făcîndu—şi drum printr—o buclă
din părul Janei.
—Este un Eglefin. El sare aşa, explică Păstrăvul. A pierdut atît de mulţ i prieteni acolo,
adăugă el arăt înd cu degetul spre apă, încît întotdeauna îi era frică să nu fi venit rîndul lui.
Jane se gîndi că de atîtea ori mîncase eglefin dimineaţa la ceai şi se simţ i cam vinovată.
—Îmi pare rău... începu ea, dar fu întreruptă de un glas puternic, grosolan.
—Înaint aţ i, vă rog ! Nu blocaţ i cărările! Nu vă puteţi ţ ine aripile strînse?
Un Cod mare îşi deschise drum printre dînşii, izbind cu coada în toate părţile.
—Să faceţ i at îta tărăboi în ocean ! Nu—i frumos ! Am să înt îrzii de la serbare ! spuse Codul,
aruncînd o privire supărată spre copii. Şi mai înt îi, cine sînt eţ i voi?
Ei tocmai voiau să spună cum îi cheamă, cînd Păstrăvul se apropie înot înd spre Cod şi îi
şopti ceva la ureche.
—Aşa ! Am înţ eles ! Sper că au bani ca să—şi plătească biletele !
—Ba nu... zise Jane, căut îndu—se prin buzunare.
—Ta—ta—ta ! Aşa e întotdeauna ! Nu se lucrează cu metodă. Veniţ i încoa' ! mai zise Codul
şi scoase repede, din buzunarul pe care îl avea sub coadă, două discuri plate, de culoare
albă.
—Sînt dolari de nisip, explică el, dîndu—şi importanţă. Totdeauna am cîţ iva la mine, căci
cine şt ie ce nevoie se poate ivi.
Apoi, aruncînd copiilor dolarii, se depărta făcîndu—şi drum printre corali.
—Bietul de el ! observă Păstrăvul. Dar nu vă necăjiţ i pentru bilete. Sînteţ i oaspeţ i de
onoare. Aveţ i intrarea liberă.
Jane şi Michael se uitară surprinşi unul la alt ul. Niciodată pînă atunci nu fuseseră oaspeţ i
de onoare şi se simţ iră mîndri, superiori!
—Cine are intrarea liberă, aş vrea să ştiu? Nimeni nu intră fără bilet, atîta timp cît sînt eu în
ocean. Şi nici nu iese, dacă s—ar putea înt împla aşa ceva ! informă o voce, care scîrţ îia ca
un ferestrău.
Uit îndu—se în jurul lor, Jane şi Michael văzură doi ochi care îi fixau şi o gură mare care
zîmbea — un zîmbet oribil. O pereche de antene păroase se înt indeau flămînde în toate
direcţ iile. Era un Octopus.
—Iu—iu—iu ! zise Octopusul, trăgînd cu coada ochiului spre Michael. Mustăţile lui Bobby
Shafto 21 sînt groase şi frumoase. E tocmai ce—mi trebuie mie pentru masa de seară — şi
înt inse una din antenele lui spăimîntătoare spre Michael.
Băiatul scoase un strigăt de spaimă.
—A, nu, n—ai să faci aşa ceva! zise repede Păstrăvul—de—mare şi îi şopt i ceva
Octopusului, pe cînd Jane îl trăgea pe Michael la o parte.
—Cum? Nu poţi vorbi mai tare? Sînt cam surd! Aşa! Bine, am înţeles. Fac parte din... E în
regulă, în bună regulă !
Cu părere de rău, Octopusul îşi retrase antenele.
—Sîntem totdeauna încînt aţ i să avem printre noi, în timpul fluxului, pe cineva care face
parte din... continuă el, cu glas tare.
—Ce—i trăncăneala asta în mare? îl întrerupse o voce, pusă pe ceartă. N—am niciodată o
clipă de linişte.
Copiii întoarseră capul în direcţ ia aceea, dar nu văzură decît o gheară micuţă, care ieşea,
tremurătoare, din interiorul unei carapace.
—Este Pagurul ! explică Păstrăvul. Trăieşte izolat şi nu face altceva decît să bombănească.
Dacă cineva îi adresează o vorbă, se închide, de parcă ar fi lipit cu clei. Dar haideţ i !
21
Personaj dintr-un basm.
Trebuie să ne grăbim. A început muzica.

Şi îi trase mai departe, prin apă.
Şi cum îl urmau ei aşa, printr—un tunel de stînci, le ajungeau pînă la ureche sunete dulci
de muzică. La capătul tunelului strălucea un foc slab, iar muzica, pe măsură ce înaintau spre
ea, se auzea tot mai desluşit.
Pe neaşteptate însă fură orbiţ i de o lumină vie. Ajunseseră la capătul tunelului întunecos
şi în faţa lor se desfăşura cea mai frumoasă privelişte pe care o văzuseră vreodată. Era
fundul nesfîrşit al mării, cu pajişt i moi de alge.
Pajiştea, străbătută de poteci de nisip auriu, era presărată cu flori de toate culorile:
margarete albe de ocean, maci roşii de mare, crini şi trandafiri roşii şi galbeni.
Din nisip se înălţau copaci de corali. Tulpini de ferigi se aplecau în apă. Pe stîncile
întunecoase sclipeau scoici, iar una din st înci, cea mai mare dintre toate, era acoperită cu
sidef. În spatele acesteia se afla o peşteră adîncă şi neagră, întunecoasă cum este cerul
într—o noapte fără lună, iar în adîncul ei sclipeau lumini slabe, ca şi cum ar fi strălucit nişte
stele în fundul mării.
Jane şi Michael se uitau de la gura tunelului şi respirau cu încîntare.
Dar în toată priveliştea asta nimic nu era fix. Chiar şi st încile păreau că se apleacă şi se
clat ină în ondulările neîncetate ale apei. Peşti mici fîlfîiau ca nişte fluturi între florile care
se legănau. Ghirlande de alge at îrnau pe corali, cu mii de lumini pîlpîitoare agăţate în ele.
„Lampioane chinezeşt i !" zise Jane, dar, uitîndu—se mai de aproape, văzu că luminile
erau de fapt peşt i luminoşi, care at îrnau de fibrele algelor şi luminau pajiştea cu strălucirea
lor.
Muzica se auzea acuma mai bine, venind dinspre o mică terasă de corali: erau cîţ iva Crabi,
care cînt au la vioară. O Cambulă îşi umflase obrajii şi sufla într—o cochilie de scoică, în
timp ce nişte
Peşt i—trompetă cîntau din trîmbiţ e de argint, iar un Lavrac bătea tactul într—o tobă mare.
Lingă muzicanţ i înotau mari vietăţi acvat ice, care alergau ca săgeata între st înci şi corali,
ridicîndu—se şi cufundîndu—se în tact cu muzica. Sirene, cu coliere de perle la gît, înotau
elegant printre peşt i, iar argintul cozilor lor sclipea peste tot.
—O! O! exclamară Jane şi Michael, amîndoi deodată, căci li se părea că este singurul lucru
ce se putea spune.
—În fine, aţ i sosit! zise un glas răsunător şi o Focă—de—bronz veni spre dînşii, dînd din
înotătoare. Aţi venit la timp pentru serbare, mai spuse ea şi, înt inzînd fiecăruia din copii
cîte o înotătoare, porni mai departe, între ei doi.
—Şi daţ i des serbări? întrebă Michael, căruia i—ar fi plăcut să trăiască şi el în mare.
—O, nu ! răspunse Foca. Numai cînd fluxul coincide cu... Dar aţi fost invitaţ i?
Aici se întrerupsese brusc şi se adresă unei făpturi mari, cenuşii:
—Mi s—a spus că Balenele nu sînt admise !
—Pleacă ! Pleacă ! Balenele nu sînt admise ! se auzi un cor de glasuri de peşt i.
Balena izbi o dată din coada ei uriaşă şi se repezi printre două st înci. Avea o înfăţ işare
jalnică, în clipa cînd îşi mai îndreptă o dată spre copii ochii ei mari, trişt i.
—Aşa este întotdeauna, zise ea, clăt inînd din cap. Cică sînt prea mare şi mănînc prea mult.
Dar, în definit iv, aşa este construcţia mea şi trebuie să—mi păstrez puterile. Nu—i puteţi
convinge voi să facă o excepţ ie? Căci aş dori să o văd pe Ruda de departe.
—A cui rudă de departe? începu Jane, dar Foca o întrerupse, spunînd cu glas tare:
—Hai, Baleno, nu mai fi tristă. Mişcă—te! Adă—ţ i amint e de ult imul Incident Nefericit. A
miiicat toate sandvişurile cu sardele, îi şopti ea Janei, pe sub aripa ei înotătoare.
—Nu se admit Excepţ ii în Afaceri. Netrebnicii rămîn dincolo de porţ i. Hai, pleacă de aici.
înoată mai departe ! Nu te mai prost i!
Un peşte, cu o sabie ascuţ ită pe nas, venea repede pe pajişte.
—Niciodată n—am avut noroc, scînci Balena, cînd Foca şi Peştele—spadă o goniră.
Janei îi păru foarte rău pentru Balenă.
—Ce—i drept, ar ocupa un loc prea mare, zise ca, întorcîndu—se spre Michael, dar Michael
nu mai era lîngă dînsa. înotase mai departe cu o Sirenă, care acuma se ştergea pe obraji cu
un burete mic, trandafiriu.
—Ei... cred că şorţuri, şi bluze, şi ghete, îl auzi Jane spunînd, cînd se apropie înot înd de
dînşii.
Sirena se întoarse zîmbind spre Jane.
—Îl întrebam despre moda de acolo, zise ea, făcînd o mişcare cu capul în sus, şi mi—a spus
că la voi se poartă bluze şi ghete.
Şi spunînd aşa, rîdea uşor, ca şi cum nu se putea să fie adevărat.
—Şi jachete, adăugă Jane. Şi galoşi, neapărat!
—Galoşi? zise Sirena, ridicînd din sprîncene.
—Da, ca să nu ne udăm la picioare, îi explică Jane.
Sirena scoase o cascadă de rîsete.
—Extraordinar ! făcu ea. Aici, la noi, vrem să avem toate lucrurile ude!
Apoi, răsucindu—se pe coadă, porni să înoate mai departe.
Deodată se auzi un glas limpede, care striga:
—Ei, Floricico ! Şi de după un strat de crini apăru, sălt înd, o făptură de argint.
La vederea copiilor, făptura se opri în mijlocul apei, uit îndu—se la dînşii cu ochii ei mari,
strălucitori.
—Să mă bată dumnezeu ! exclamă ea cu uimire. Cine a prins fiinţele astea?
—Nimeni, ciripi veselă Sirena, rîzînd şi şoptind ceva, cu mîna la gură.
—Adevărat ? Ce frumos ! zise peştele, cu un surîs superb, apoi porni să înoate, dînd din
coadă spre copii.
—Presupun că trebuie să mă prezint. Sînt un Somon—de—adînc, explică el, curăţ îndu—şi
aripile de argint. Sînt regele peşt ilor, şt iţ i, şi aşa mai departe. Cred că aţi mai auzit de mine!
În adevăr, după felul cum se fudulea şi se fandosea, ai fi zis că nu exista altcineva care să
merite să fie cunoscut şi despre care să nu se fi auzit.
—Răcoritoare ! Răcoritoare ! strigă o voce sumbră şi o Ştiucă, cu înfăţ işarea unui bătrîn
majordom, trecu legănîndu—se pe lîngă ei, purtînd o tavă.
—Serveşte—te ! zise Somonul, înclinîndu—se spre Jane. Un sandviş cu sardine sau cu
Rac—de—mare sărat ?Sau poate plachie? De peşte, bineînţ eles! Dar dumneata? se întoarse
el apoi spre Michael. Ceva lapte de Vacă—de—mare sau bere de Balanus? Sau poate preferi
apă simplă de mare !
—Mi s—a dat a înţelege că t înărul ar dori porto, Înălţ imea Voastră, zise majordomul şi,
uit îndu—se țintă înaintea lui, înt inse tava spre copii, cu o privire tristă.
—Atunci să i se dea porto! zise Somonul cu glas poruncitor, înşfăcînd de pe tavă o băutură
foarte roşie.
Uimit, Michael îşi aduse amint e de dorinţa pe care şi—o exprimase şi luînd paharul, îl
sorbi repede.
—Este iczact ca spuma de zmeură ! zise el.
—Bun! zise Somonul cu mîndrie, ca şi cum el ar fi făcut băutura. Ei, acum vreţ i să vedeţi
cum îi prinde? Probabil că în acel moment sînt traşi în jos ult imii, aşa că trebuie să ne
grăbim ca să ajungem la t imp !
„Mă întreb ce au putut prinde", îşi zise Jane, pornind repede alături de Somon.
Potecile erau acuma pline de peşt i, care se grăbeau spre pajişte.
—Ei, ei ! Nu uitaţi pe cine împingeţ i ! zise Somonul cu o voce trufaşă, respingîndu—i pe
toţi, la dreapta şi la st înga. Înotătoarele mele ! Aveţ i grijă de aceşt i copii ! mai zise el,
adresîndu—se unui grup de Arici—de—mare, care se rostogoleau zgomotos pe lîngă dînşii.
învăţătorule ! Supraveghează—ţ i elevii! Oceanul ăsta a ajuns o adevărată menajerie!
—Ei, ce—i ? zise un peşte distrat, care plutea alături, cu nasul într—o carte. Tu, Clipici, şi
tu, Sclipici ! Şi tu, Strălucitorule! Purtaţi—vă frumos, că de nu, nu vă las la serbare!
Aricii se uitară unii la alţ ii şi începură să rîdă, apoi porniră solemn, alături de învăţător,
cu un aer de parcă nici usturoi n—ar fi mîncat, nici gura nu le—ar fi mirosit.
—Am ajuns 1 exclamă Somonul voios, conducînd pe copii în jurul unui tufiş de corali.
Pe o stîncă mare, plată, se aflau o grămadă de peşt i, care se uitau cu toţii, solemn, în sus.
Toţi aveau între înotătoare beţe de undiţă, pe care le urmăreau cu o privire serioasă, cînd
erau trase în sus.
—Sînt Diavoli—de—mare, explică Somonul. Vorbiţ i încet! Nu le place să fie deranjaţ i.
—Bine, dar... şopti Jane, părînd foarte mirată, văd că undiţ ele se duc în sus!
Somonul se uită nedumerit la dînsa.
—Dar unde vrei să se ducă? dori el să şt ie. Doar nu te aştepţi să se ducă în jos? Uite
momeala! adăugă el apoi, arăt înd spre nişte genţ i de impermeabil, pline cu tarte.
—Dar ce prind? şopti Michael, cu glas răguşit.
—A! Mai alesfiinţeomeneşt i, răspunse Somonul. Cu o tartă cu zmeură poţi prinde pe
oricine. Şi au deja o pradă frumoasă. Uită—te cum se răsucesc şi se zvîrcolesc!
Cu o mişcare din coadă, Somonul arătă spre o peşteră din apropiere şi, de mirare, copiilor
li se tăie respiraţ ia. Căci aici se aflau o grămadă de fiinţe omeneşt i, cu înfăţ işarea tristă şi
abătută. Cîţ iva bărbaţ i, cu pălării de pai în cap şi cu ochelari de soare, strîngeau din pumni,
strigau şi dădeau din picioare. Trei doamne în vîrstă îşi agitau umbrelele, iar una tînără, cu
încălţămint e de cauciuc, îşi frîngea mîinile cu desperare.
—Ei, cumva place? îi luă Somonul în zeflemea, uit îndu—se în peşteră cu ochii lui mari,
strălucitori. Trebuie să spun că aveţ i o mutră foarte caraghioasă ! întocmai ca peşt ii scoşi
din apă ! Fiinţele omeneşt i scoaseră un mîrîit furios şi îi întoarseră spatele. În acelaşi
moment, undeva, sus, un strigăt sălbat ic străbătu marea.
— Dă—mi drumul, îţ i spun ! Ia cîrligul de pe mine! Cum îndrăzneşt i să faci aşa ceva?
Unul din Diavolii—de—mare se ridicase pe coadă şi trăgea de undiţ ă, zîmbind linişt it.
—Ia—l, ţ i—am spus! se auzi iarăşi vocea.
În acest timp, cobora de sus în apă, împrăşt iind o ploaie de băşici, cea mai extraordinară
fiinţă din lume. Purta o jachetă groasă de tweed, iar la pălărie îi at îrna un voal cenuşiu; în
picioare avea ciorapi groşi de lînă şi ghete cu nasturi mari.
Michael, uit îndu—se ţintă la ea, căscă gura mare și scoase un zgomot de parcă s—ar fi
înecat cu ceva.
—Jane ! Vezi? Mi se pare că este...
—Miss Andrew! zise Jane, înecîndu—se şi ea.
În adevăr, era Miss Andrew, care cobora în jos, tuşind, înăbuşindu—se şi strigînd.
Un Diavol—de—mare îi scosese cîrligul undiţei din gură şi o împingea acuma spre
peşteră.
—Absurd ! Insultător ! bîlbîia ea. Tocmai cînd eram gata să prind un peşte pentru masa mea
de seară. Cum puteam şt i că tarta avea un cîrlig? Ticăloşilor ! mai strigă ea, ridicînd pumnul
spre Diavol. Am să scriu în Times ! Am să—ţi arăt eu ţie!
—Ia uitaţi—vă cum se răsuceşte ! cîrîi Somonul. Este un monstru ! Are să se tot răsucească
aşa ceasuri de—a rîndul.
Jane se gîndea că Miss Andrew merit a tot ce i se înt împlase, dar la ceilalţ i, pe care nu—i
cunoştea, se uita îngrijorată. Ce groaznic lucru dacă ar fi prins—o pe ea — sau pe Michael?
—Şi ce—or să facă Diavolii cu ei? îl întrebă ea, cu toată seriozitatea, pe Somon.
—A, bineînţ eles că îi aruncă iarăşi afară ! îi prindem numai aşa, de haz, şt ii. Sînt prea tari
ca să—i putem mînca.
—Ei, Somonule, hai, vino odată! strigă Foca, de la distanţă. Nu putem lăsa copiii să facă
Salutul. Din clipă în clipă trebuie să sosească...
Jane se uit ă întrebătoare la Michael. Oare cine trebuia să sosească? Vreo Sirenă
importantă? Sau poate regina mărilor?
—Am uitat! Veniţ i încoace, voi doi! strigă Somonul, şi trecu în faţa copiilor, sărind şi
încovoindu—se ca o umbră de argint, într—o apă de argint.
În faţa lor înainta repede un Căluţ—de—mare, iar printre dînşii, cum alergau ei aşa spre
pajişte, înotau o mulţ ime de peşt i.
—Alo, Jane şi Michael ! răsună un glas prietenos. Vă mai aduceţ i aminte de mine — în
borcanul vostru de pe cămin? Acuma m—am întors acasă. Complimente mamei !
Peştele zîmbi şi plecă repede mai departe, înainte ca ei să fi avut timp să—i răspundă.
Acum muzica era mult mai puternică. Din clipă în clipă mulţ imea devenea tot mai deasă
pe pajişte; peşt i şi sirene, arici—de—mare şi foci se înt îlneau şi se salutau între dînşii.
—Ce mai înghesuială ! Ar putea să te strivească, zise Somonul, răsucindu—şi coada.
—Răcoritoare ! Răcoritoare ! striga majordomul, cu glas răguşit.
—Iu, iu, iu ! Şi o st iclă de rom ! îi răspunse un glas cunoscut.
Era Amiralul Boom, care trecea pe lîngă dînşii scufundat în apă şi care luă un pahar de pe
tavă. Alături înota doamna Boom, cu faţa ei ca de porumbel, iar pe urma lăsată de dînşii în
apă venea Binnacle.
—Mi se zgîlţ îie cheresteaua! Ei, camarazi ! Am plecat spre Rio Grande, striga Amiralul.
Ştiuca se uită după el, clăt inînd din cap.
—Huligani, asta sînt ! zise ea, sumbru. Nu știu ce o să se înt împle cu oceanul !
—Sînteţ i aici, copii? zise Foca—de—bronz, deschizîndu—şi drum prin mulţ imea care
vocifera. Agăţaţ i—vă de coada mea, ca să vă trec dincolo. Daţi—mi voie, peşt ilor,
lăsaţ i—mă să trec! E vorba de Jane şi de Michael, oaspeţ i de onoare !
Peşt ii se traseră înapoi şi se uitară la ei. Peste tot, dominînd zgomotul, răsunau murmure
polit icoase, urînd bun—venit. Foca dădu cu înotătoarele mulţ imea la o parte, spre stînca de
perle sclipitoare.
—Aţ i ajuns la t imp pentru Salut! spuse ea gîfîind, dar ei de—abia puteau auzi glasul
bubuitor, din cauza strigătelor şi a rîsetelor.
„Ce salut ?" voi să întrebe Jane, dar deodată zgomotul încetă. Muzica şi rîsetele amuţ iră;
o linişte adîncă învăluia acum apa.
Peşt ii tăceau toţi, ca mormîntul. Florile nu se mai legănau, ci stăteau nemişcate în apă.
Chiar şi fluxul se potolise.
—Vine! zise Foca în şoaptă, arătînd spre peşteră.
—Vine! răspunseră, ca un ecou, cei care pîndeau.
Jane şi Michael îşi ţ ineau răsuflarea, pîndind împreună cu peşt ii care aşteptau şi ei.
Din misterioasa peşteră întunecoasă ieşi un cap istovit, şi doi ochi bătrîni, somnoroşi,
cînd dădură de lumină, începură să clipească. Din întuneric apăru apoi o pereche de
înotătoare, iar în urma lor se ivi o carapace neagră, rotundă.
Copiii se ţ ineau strîns de aripile Focii.
—Cine este? o întrebă Jane pe Focă, în şoaptă, la ureche, gîndindu—se că ar putea fi o
broască sau o specie ciudată de broască—ţestoasă—de—mare.
—Este o Broască—Ţestoasă—de—apă, îi răspunse, posomorîtă, Foca. E cea mai bătrînă şi
cea mai înţeleaptă fiinţă din lume.
Broasca se t îra, tremurînd, cu labele ei, spre st înca de perle. Ochii ei, sub pleoapele pe
jumătate închise, păreau două stele mici, negre. Un moment se uit ă la grămada de fiinţe
adunate acolo, apoi, ridicîndu—şi capul bătrîn, plin de zbîrcituri, începu să surîdă şi luă
cuvîntul.
—Prieteni, începu ea maiestuos, cu un glas care semăna cu dangătul unui clopot vechi,
spart. Vă salut, creaturi ale mării şi vă doresc o serbare frumoasă, cu ocazia fluxului!
După ce spuse aceste cuvinte, îşi plecă capul ei veşted spre st încă şi toţi peşt ii se
înclinară, cu umilinţă, în apă.
—Este un deosebit prilej pentru noi toţi şi îmi pare bine că văd, în seara asta, atît de multe
cunoştinţe vechi, cont inuă ea linişt ită, plimbîndu—şi privirile asupra pajişt ilor ticsite, ca şi
cum ar fi recunoscut, dintr—o privire, toate fiinţele din mare.
—Dar văd că lipseşte una dintre noi! cont inuă ea apoi, încreţ indu—şi sprîncenele zbîrcite.
Foca îşi roti ochii spre tunel şi izbucni, cu un strigăt de triumf:
—Uitaţ i, înălţ imea Voastră! Chiar acum a venit !
Pe loc se stîrni un vuiet de glasuri şi toate fiinţele începură să bată din palme şi să aclame, în acelaşi
moment, spre uimirea copiilor, apăru la gura tunelului o figură ciudat de familiară. Era acolo, îmbrăcată
cu cea mai frumoasă jachetă albastră şi cu o pălărie de pai, împodobită cu margarete. După o clipă, se
avîntă în grădinile sclipitoare elegantă, graţioasă, cochetă şi preţioasă. Cînd făptura ateriza pe stînca
Broaştei—Ţestoase—de—apă, aclamaţiile se transformară într—o cascadă de bucurie.
—Bine ai venit, Mary Poppins! strigau mii de glasuri fericite.
Ea îşi agită, în chip de salut, umbrela cu cap de papagal, apoi se întoarse spre Broască şi
făcu o plecăciune.
Broasca se uită cît va t imp la dînsa, ca şi cum i—ar fi privit cu ochii ei străvechi, sclipitori,
drept în inimă, apoi dădu din căpşorul golaş şi îi zîmbi prietenos.
—Scumpa, tînăra mea rudă ! îi spuse ea, plină de graţie. Ce plăcere ! E mult de cînd n—am
mai avut un musafir din lumea de sus. Şi e mult de cînd a doua zi de joi, a dumitale, n—a mai
căzut în ziua fluxului. De aceea îţ i urez, Mary, în numele fiinţelor din adîncuri, bine—ai
venit !
Şi cînd spuse asta, îi înt inse, clipind din ochi, o mică înotătoare veştedă.
Mary Poppins o luă şi se înclină respectuos. Ochii ei, de un albastru ca porţelanul
chinezesc, se aţ int iră o clipă asupra ochilor negri ai Broaştei—Ţestoase şi schimbară
amîndouă un surîs ciudat, ca şi cum n—ar fi avut nici un fel de secrete între ele.
—Şi acuma, dragă Mary, cont inuă Broasca, deoarece nimeni nu vine în adîncul mării fără să
ia de aici ceva cu sine, dă—mi voie să—ţ i fac un mic cadou. Şi înt inzîndu—şi înotătoarea
în peşteră, ea scoase de acolo un obiect mic, lucios.
—Ia asta, ca să—ţi aduci aminte de vizită. Poţi să—ţ i faci dintr—însa o broşa drăguţă sau
poate un ac de pălărie.
Aplecîndu—se puţ in, Broasca—Ţestoasă înfipse în jacheta lui Mary Poppins o
stea—de—mare, care începu să clipească pe haina ei albastră, ca un bucheţel de diamante.
—O, mulţumesc! zise ea, cu o expresie de fericire în glas. Este tocmai ceea ce—mi doream!
Mary Poppins îi zîmbi Broaştei, cum şi stelei, după care privirea îi alunecă spre copii. în
acelaşi moment zîmbetul i se st inse şi ea scoase un pufăit de nemulţ umire.
—Ţi—am mai spus, Jane, să nu stai cu gura căscată; ţ i—am spus de o mie de ori ! închide
gura, Michael ! Doar nu eşt i un Cod ! — Cred şi eu că nu ! mormăi, indignat, Codul, de la
locul lui, din spatele copiilor.
—Aşa ! Ăşt ia sînt Jane şi Michael? zise Broasca, întorcînd spre dînşii ochii ei somnoroşi.
îmi pare foarte bine că în fine îi cunosc şi eu. Bine—aţ i venit, copii, la serbarea noastră, în
cinstea fluxului !
Broasca se înclină grav, iar copiii, zoriţ i de privirea lui Mary Poppins, se înclinară şi ei.
—Vedeţ i, cont inuă Broasca cu vocea ei spartă, bătrînească, eu şt iu cine sînt Jane şi
Michael. Dar mă întreb — da, mă întreb în adevăr dacă ei şt iu cine sînt eu !
Copiii, uit îndu—se la dînsa, clăt inară din cap că nu, dar nu scoaseră nici o vorbă.
Ea îşi mişcă puţ in carapacea şi clipi un moment, gînditoare, apoi spuse:
—Eu sînt Broasca—Ţestoasă—de—apă şi locuiesc la temeliile lumii. îmi fac lăcaşul sub
oraşe, sub dealuri şi chiar sub mare. Şi din temeliile mele întunecoase, din apă, a ieşit
pămîntul cu florile şi cu pădurile lui. Oamenii şi munţ ii tot de acolo au ieşit. Şi animalele
mari, şi păsările din văzduh.
Broasca tăcu o clipă, iar făpturile din apă stăteau tăcute în jurul ei şi se uitau la dînsa.
Apoi ea cont inuă:
—Sînt mai bătrînă decît orişice lucru din lume. Sînt tăcută, tainică şi înţeleaptă, sînt
linişt ită şi foarte răbdătoare. Aici, în peştera mea, îşi au începutul toate lucrurile şi pînă la
urmă toate se întorc iar la mine. Eu pot să aştept. Pot să aştept...
Broasca îşi acoperi ochii cu pleoapele şi începu să dea din capul ei golaş, zbîrcit, ca şi
cum ar fi vorbit cu sine însăşi.
—Nu mai am nimic de spus, zise ea apoi, clipind din ochi. Aşa ! Şi îşi ridică maiestuos una
din înotătoare. Să înceapă muzica ! îi ordonă ea apoi majordomului: Şi fiecare să—şi aleagă
dansul care îi place. Ce alegeţ i de data asta, copiii mei?
—Tiri—diri—dum—dum—dum ! Tiri—diri—dum—dum—dum! se auzi bîzîind o voce ca
de albină închisă într—o sticlă.
—Aşa, bine, scumpul meu Amiral ! aprobă Broasca, cu o mişcare din cap. Este o sugestie
foarte bună. Daţi—i drumul cu Dansul Marinarilor.
Numaidecît se porni o mişcare sălbat ică. Taraful începu o muzică dulce, veselă, iar peşt ii,
pînă atunci linişt iţ i, acum mişcau iar din coadă. Marea se umplu de glasuri şi de rîsete, iar
fluxul începu să se facă simţ it.
—Tu—tu—tu şi hup—hup—hup ! se porniră peşt ii şi sirenele, aricii—de—mare şi focile.
Pajişt ile verzi se legănau sub înotătoare; coralii sclipeau ca argintul.
—Diri—diri—dum—dum—dum ! striga Amiralul Boom, trăgînd de nişte odgoane
invizibile.
—Tu—tu—tu şi hup—hup—hup ! cînta doamna Boom, băt înd din palme şi legănîndu—se
pe picioare.
—Tu—tu—tu şi hup—hup—hup! cînta şi Binnacle tare, gîndindu—se la zilele lui fericite
de pirat.
În acest timp, peşt ii dansau între dînşii, cu anemone at îrnate de înotătoare.
Foca—de—bronz se ridica şi se lăsa pe coadă, iar Somonul se mişca repede, de colo pînă
colo, deasupra pajişt ii, ca o pasăre. Trecură şi Diavolii—de—mare, cu undiţele lor, iar
Peşt ii—spadă şi învăţătorul dansau împreună. Dar în tot timpul se strecura prin mulţ imea de
fiinţe acoperite cu solzi o umbră neagră ca o fantomă graţioasă. Mary Poppins dansa Dansul
Marinarilor pe fundul mării, cînd pe călcîie, cînd în vîrful picioarelor.
Peşt ii se legănau în jurul ei, forrnînd cercuri sclipitoare, iar solzii împrăşt iau în toate părţile
stropi de lumină.
Copiii stăteau lîngă st înca de perle şi se uit au la curioasa scenă, fără să clipească.
—Găsiţ i totul ciudat, nu—i aşa? Văd însă că vă simţ iţ i bine în fundul mării, sînt eţ i în apele
voastre, zise Broasca, chicotind uşor de jocul de cuvinte pe care îl făcuse.

Jane dădu din cap:
—Credeam că marea este aşa de diferit ă, dar, de fapt, seamănă foarte mult cu pămînt ul !
—Şi de ce nu? zise Broasca, clipind din ochi. Nu uitaţ i că pămîntul a ieşit din mare. Orice
lucru de pe pămînt are un frate aici — leul, cîinele, iepurele, elefantul. Pietrele preţ ioase au
perechea lor în apă şi tot aşa şi constelaţ iile. Trandafirul amint eşte de apele marine, iar
luna, de flux şi de reflux. Asta trebuie s—o ţineţ i minte, Jane şi Michael ! Sînt mai mult e
lucrurile care au rămas în mare decît cele care au ieşit afară. Şi nu mă gîndesc la peşt i !
zîmbi Broasca. Dar văd că cele douăzeci de degete ale voastre au început să se mişte ! Hai,
intraţ i şi voi în horă.
Jane îl apucă pe Michael de mînă, apoi, aducîndu—şi amint e că Broasca era foarte
bătrînă, făcu o reverenţă în faţa ei, înaint e de a se depărta.
Şi aşa intrară şi ei între peşt i, în tactul muzicii. O, cum mai sclipeau şi cum mai săltau
picioarele lor goale! Cum li se mai frămîntau braţele prin apă ! Iar corpurile li se legănau ca
un cîmp de alge, în paşii unui dans marinăresc, viu.
Diri—diri—dum—dum—dum! cînta vesel muzica, iar Mary Poppins, venind înot spre dînşii,
îi luă de mîriă şi începură să danseze toţi trei, înotînd şi legănîndu—se printre ramurile de
corali. Şi se învîrteau din ce în ce mai repede, sfîrîind ca nişte sfîrleze în apa care se rotea
în cercuri, pînă ce, ameţ iţ i de dans şi orbiţ i de lumină, închiseră ochii şi se rezemară de
Mary Poppins, care îi cuprinse strîns cu braţele, sălt îndu—i în curentul mobil.
Diri—diri—dum—dum—dum! săreau ei, amîndoi odată, şi, pe cînd săreau, muzica se auzea
tot mai slab. Diri—diri—dum—dum—dum! O, mare care ne înconjuri şi ne legeni pe toţi în
leagănul tău vast ! Diri—diri—dum—dum—dum! O, Mary Poppins, leagănă—mă roată, ca pe o
minge luată de valuri... Leagănă—mă roată... leagănă—mă în cerc, dum—dum!...
Leagănă—mă... Leagănă—mă... Leagănă—mă...
—Ţine—mă bine, Mary Poppins ! mormăi Michael somnoros, simţ ind braţul ei odihnit or.
Dar nici un răspuns nu veni.
—Eşti aici, Mary Poppins? zise el căscînd şi rezemîndu—se de marea plină de st înci.
Tot nu răspunse nimeni. Cu ochii închişi, o strigă încă o dată şi ai fi zis că marea răspundea
ca un ecou la glasul lui.
—Mary Poppins, vino! Mary Poppins, unde eşt i?
—Acolo unde sînt în fiecare dimineaţă la ora asta! răspunse ea, mîrîind supărată.
—Ce frumos ai dansat! zise el somnoros — şi înt inse mîna, ca s—o tragă spre dînsul.
Dar mîna nu at inse nimic. Tot ce simţ i, pipăind cu degetele, nu fu decît ceva mare, moale,
cald, ciudat — parcă ar fi fost o pernă.
—Ţi—aş fi recunoscătoare dacă ai dansa tu, jos din pat. Este aproape timpul de luat masa
de. dimineaţă !
Glasul ei semăna cu un tunet venind de departe şi Michael deschise ochii, tresărind.
Sfinte doamne ! Unde se afla? De bună seamă că asta nu putea fi odaia copiilor ! Dar
uite—l pe bătrînul Dobbin, st înd linişt it în colţul lui, uite şi patul de campanie al lui Mar y
Poppins, în bună ordine, şi cărţ ile şi papucii lui. Toate lucrurile at ît de cunoscute erau
acolo. Obiectele astea vechi, familiare, erau însă ult imul lucru pe care l—ar fi dorit acuma
Michael.
—Unde s—a dus marea? întrebă el, ursuz. Vreau să mă duc înapoi în apă !
Mary Poppins îşi întoarse privirile înspre uşa de la baie şi el înţelese numaidecît că era
furioasă.
—Marea este la Brighton, acolo unde a fost întotdeauna, zise ea, apăsînd pe cuvint e. Hai,
un—doi—trei, sus ! Şi să nu mai aud o vorbă !
—Dar acum o clipă am fost în apă ! Ai fost şi dumneata, Mary Poppins. Am dansat între
peşt i Dansul Marinarilor !
—Pfui ! zise ea, împingînd cu piciorul rogojina din faţa băii. Sper că am ceva mai bun de
făcut decît să dansez cu nişte marinar i!
Sub privirile ei posomorite, el îşi pierdu curajul, totuşi nu se putu opri să nu cont inue.
—Şi ce a fost cu toţi peşt ii ăia? Cu Foca şi cu Somonul şi cu broasca aceea ţestoasă bătrînă,
aşa de caraghioasă? Am fost în fundul apei cu ei, Mary Poppins, în fund de tot!
—În fundul mării? Cu un Somon bătrîn şi caraghios? Zău că ai nişte vise pescăreşt i !
Probabil că ai mîncat aseară prea mult cozonac cu stafide! Marinari şi broaşte—ţestoase?
Auzi dumneata ! Şi ce încă? mai zise ea, depărtîndu—se şi bombănind, cu şorţul scrobit care
trosnea şi el, mînios.
Michael se uit ă în urma ei, încreţ ind din sprîncene şi scuturînd din cap. Nu îndrăznea să
mai spună nimic, dar ea nu—l putea împiedica să se mire.
Dîndu—se jos din pat şi băgîndu—şi picioarele în apuci, se tot mira şi se tot mira. Dar pe
cînd se mira, înt îlni privirile Janei, care ieşeau de sub cearşaf.
Ea auzise tot ce vorbiseră ei şi, cum ascult a aşa şi îşi urma gîndurile proprii, ochii îi
reţinură ceva şi acuma zîmbea către Michael, cu un zîmbet ascuns, şi dădea din cap, ca un
om care şt ie tot.
—Au fost peşti, n—a fost vis, zise ea, arăt înd pre cămin, pe cînd se dădea jos din pat.
Michael se uită într—acolo şi făcu un gest de surpriză, apoi un surîs triumfător îi apăru pe
faţă căci pe cămin, în spatele scoicii de porţelan, erau cei doi dolari de nisip şi o mică
stea—de—mare, roşie.
—Ai uit at ce a spus Broasca—Ţestoasă—de—apă? îi aduse aminte Jane. Oricine coboară în
mare, aduce de acolo ceva.
Michael dădu din cap şi cont inuă să se uite la dolarii de nisip. In acest moment uşa se
deschise repede şi o lăsă să intre de Mary Poppins. Ea luă steaua—de—mare de pe cămin şi
şi—o înfipse în guler şi pe cînd se gătea şi se sclivisea în faţa oglinzii, o lumină puternică
se răspîndi în cameră.
Michael se întoarse spre Jane, înăbuşindu—şi un hohot de rîs.
—Diri—diri—dum—dum—dum, începu el să fredoneze, înăbuşit.
—Diri—diri—dum—dum—dum, zise şi Jane, în şoaptă.
Apoi îndrăzniră să facă cîţ iva paşi de dans din Dansul Marinarilor, în spatele lui Mary
Poppins, care stătea dreaptă, ţeapănă. Ei nu băgară de seamă cum ochii ei mari, albaştri, îi
urmăreau prin oglindă şi schimbau, cu propria ei imagine, un surîs calm, superior.
Capitolul VII. FERICIŢI PENTRU TOTDEAUNA
Era ult ima zi din anul cel vechi.

Sus, în camera copiilor, Jane, Michael şi gemenii erau ocupaţ i cu performanţa aceea
extraordinară, numită dezbrăcare. Cînd Mary Poppins se punea pe treabă, era ca şi cum ai
fi privit un vrăjitor!
Aşa cum se mişca printre copii, ai fi zis că hainele cădeau singure, de cum le at ingea. Cînd
trase puloverul peste capul lui John, o făcu atît de repede, de parcă ar fi jupuit un iepure.
Rochia Janei căzu de pe dînsa la o simplă atingere. Ciorapii Barbarei parcă ar fi alunecat de
pe picioarele ei. Cît despre Michael, el simţea totdeauna că Mary Poppins îl făcea să se
dezbrace numai uit îndu—se la el.
—Acuma, un—doi—trei, în pat! comandă ea.
Şi vorbele astea fură însoţ ite de o asemenea privire, încît copiii zburară ţ ipînd în toate
părţile şi se repeziră sub cearşafuri.
Ea se mai învîrt i puţ in prin cameră, împăturind hainele împrăşt iate şi punînd jucăriile în
ordine. Copiii stăteau comod în pat, urmărindu—i foşnetul şorţului, cînd se mişca repede
prin cameră. Ochii ei erau albaştri, obrajii trandafirii, iar nasul, cochet răsucit în sus, ca
nasul unei păpuşi olandeze. Uit îndu—se la dînsa, copiii îşi ziceau că n—ai putea crede să
fie altceva decît o persoană absolut obişnuit ă. Dar după cum şt iţ i şi după cum şt iu şi eu, tot
aveau dreptul să creadă că aparenţele sînt înşelătoare.
Deodată lui Michael îi veni o idee care i se păru foarte interesantă.
—Aş vrea să şt iu cum se termină iczact anul vechi? zise el, ridicîndu—se în capul oaselor.
—În noaptea asta, la prima bătaie a orei douăsprezece, îi răspunse, scurt, Mary Poppins.
—Şi cînd începe? mai întrebă el.
—Cînd începe — ce? bufni ea.
—Anul cel nou, preciza Michael, răbdător.
—La ult ima lovitură a orei douăsprezece, răspunse ea, cu un mîrîit scurt, dar puternic.
—A ! Şi ce se înt împlă între? mai întrebă el.
—Între ce? Nu poţi vorbi mai clar, Michael? Crezi că eu pot să—ţi citesc gîndurile?
Michael ar fi vrut să spună: „Da, cred că poţi", căci întocmai aşa gîndea, dar şt ia că nu va
îndrăzni niciodată să o spună.
—Între prima şi ult ima bătaie, explică el, repede.
—Să nu te legi la cap pînă nu te doare, îl povăţui ea, cu dibăcie.
—Dar eu nu mă leg la cap, Mary Poppins. Voiam numai să şt iu... şi se întrerupse brusc, căci
Mary Poppins avea o înfăţ işare ameninţ ătoare.
—Atunci Voia să—ţ i fie stăpînul. Şi acuma, dacă mai scoţi o vorbă...
El se băgă repede sub cearşaf, căci şt ia foarte bine ce înţeles aveau spusele ei.
Mary Poppins mai scoase un pufăit şi trecu de—a lungul paturilor, învelindu—i bine pe
toţi.
—Asta o iau eu ! spuse ea, luînd Raţa Albastră din mîna lui John. Mulţumesc!
—A, nu ! strigă John. Te rog, dă—mi—o!
—Vreau Maimuţa ! începu să se t înguie Barbara, cînd Mary Poppins îi scoase dintre degete
corpul mîncat de molii al lui Pinnie. Pinnie era o Maimuţă bătrînă, de stofă, care fusese
cîndva a doamnei Banks, cînd era fet iţă mică, iar după aceea, pe rînd, a fiecăruia dint re
copii.
Mary Poppins n—o luă în seamă pe Barbara, ci alergă la patul Janei şi îi răpi de sub
cearşaf pe Alfred, Elefantul de flanelă gri. Jane se ridică repede în aşternut.
—De ce ne iei jucăriile? întrebă ea. Nu putem dormi cu ele, ca totdeauna?
Singurul răspuns al lui Mary Poppins fu o privire rece, străpungătoare, cînd se opri la
patul lui Michael.
—Purceluşul, te rog! porunci ea aspru şi înt inse mîna spre Purceluşul mic, de carton poleit,
pe care i—l dăduse mătuşa Flossie lui Michael, de crăciun.

Purceluşul fusese umplut cu şocolată, dar acuma era gol. O gaură mare, la spate, arăta
locul unde trebuie să fi fost coada, pe care Michael o rupsese chiar în ziua de crăciun, ca să
vadă cum era lipită. De atunci coada stătea pe cămin, iar Purceluşul rămăsese fără ea.
Michael strînse tare Purceluşul auriu în braţe.
—Ba nu, Mary Poppins, o înfruntă el. Este Purceluşul meu ! Şi îmi trebuie !
—Ce—am spus? întrebă Mary Poppins, cu o înfăţ işare at ît de fioroasă, încît Michael îşi
pierdu pe loc îndrăzneala şi o lăsă să—i ia Purceluşul.
—Dar ce vrei să faci cu ele? întrebă el curios, văzînd că Mary Poppins aranja lucrurile sus,
pe dulapul cu jucării.
—Nu întreba, dacă nu vrei să ţ i se spună minciuni, răspunse ea cu trufie şi şorţul îi trosni
încă o dată, cînd străbătu camera spre bibliotecă.
Copiii o văzură luînd de acolo trei cărţ i binecunoscute: Robinson Crusoe, Cartea zînelor şi
Cîntecele Gîştei, pe care le deschise şi le puse în faţa celor patru animale.
„Oare crede că animalele le vor cit i?" se miră Jane în gîndul ei.
—Iar acuma, zise Mary Poppins vorbind apăsat şi îndrept îndu—se spre uşă, vă poftesc să vă
întoarceţ i cu faţa la perete şi să adormiţ i imediat!
Michael rămase ridicat în capul oaselor.
—Eu vreau să rămîn treaz, Mary Poppins, ca să aştept Anul Nou !
—O oală pe care o păzeşt i nu fierbe niciodată 22, îi aduse ea amint e. Te rog să te culci,
Michael, şi să nu mai scoţ i o vorbă !
Apoi, pufnind zgomotos, stinse lumina şi închise uşa în urma ei, cu un pocnet cam furio s.
—Totuşi eu am să aştept, zise Michael, îndată ce ea ieşi.
—Şi eu, încuviinţ ă Jane repede, cu un aer foarte hotărît.
Gemenii nu ziseră nimic. Ei erau aproape adormiţ i. Dar nu trecură nici zece minute pînă
ce lui Michael îi căzu capul într—o parte pe pernă şi mai puţ in de cincisprezece minute pînă
ce genele Janei începură să—i umbrească obrajii.
Cele patru perne, umplute cu puf de raţă, se ridicau şi se lăsau, în tact, cu răsuflarea
rit mică a copiilor, şi multă vreme nimic nu tulbură tăcerea din cameră.
Ding—dong!
Ding—dong!
Ding—dong!
Ding—dong!
În tăcerea nopţii, începuse deodată să răsune un zgomot neîntrerupt de clopote.
Ding—dong!
Ting—ting!
Ding—dong!
Din toate turnurile şi din toate clopotniţele porniră dangăte legănate. Clopotele din oraş
răspundeau ca un ecou, zvonul lor răsfrîngîndu—se și răspîndindu—se din parc spre Uliţ ă.
Sunau, răsunau şi se bălăngăneau de la sud şi de la nord, de la răsărit şi de la apus. Oamenii
se aplecau peste pervazul ferestrelor şi zornăiau din clopotele, pentru a chema lumea la
masă. Iar cei care nu aveau ast fel de clopotele cîntau melodii, lovind cu ciocanul în uşile de
la intrare.
De—a lungul Uliţei venea Omul—cu—îngheţată făcînd să sune, plin de însufleţ ire,
clopoţelul de la tricicletă. În grădina Amiralului Boom, un clopot de vapor suna într—un
colţ, prin aerul rece. Miss Lark, în salonul din casa de alături, agita clopoţelul pe care îl
folosea dimineaţa, la ceai, în t imp ce cei doi cîini lătrau şi urlau.
22
Proverb englezesc.
Clang—clang!
Tinc—tinc!
Ding—dong!
Bum—bum!
Toată lumea suna cîte un clopoţel şi ecoul, răsunînd şi vibrînd, se armoniza în întunericul
răcoros al miezului nopţii.
Apoi, dintr—o dată, se făcu tăcere şi din această tăcere se auzi sunetul, solemn, adînc, al
unui clopot mare.
Bum! făcu orologiul din turnul Parlamentului.
Era prima bătaie a miezului nopţ ii.
În acest moment ceva începu să se mişte în camera copiilor, după care răsună un zgomot
de copite.
Jane şi Michael se deşteptară pe loc şi se ridicară repede în pat.
—Doamne! zise Michael.
—Doamne! zise şi Jane, căci în faţa lor se desfăşura o privelişte uluitoare.
Pe podea se afla Purceluşul de aur, ţopăind cu un aer foarte important, pe picioarele lui
aurii, din spate.
Buf! Elefantul Alfred ateriza şi el lîngă Purceluş, cu un zgomot înfundat. După asta,
sărind uşurel de pe dulap, veni şi Maimuţa Pinnie şi bătrîna Raţă Albastră.
Apoi, spre mirarea copiilor, Purceluşul de.aur începu să vorbească.
—Poate fi cineva aşa de bun ca să—mi pună coada la loc ? întrebă el cu o voce subţ ire,
ascuţ ită.
Michael sări iute din pat şi se repezi la cămin.
—Aşa, acuma e mai bine, observă Purceluşul, zîmbind. De la crăciun încoace mă simţeam
nelalocul meu. Un purceluş fără coadă este ceva cel puţ in tot atît de rău ca o coadă fără
purceluş. Iar acuma, urmă el uit îndu—se în jurul lui, sîntem oare gata cu toţii? Dacă da, la
drum, vă rog!
Spunînd asta, se repezi plin de graţ ie spre uşă, urmat de Alfred, de Pinnie şi de Raţă.
—Dar unde vă duceţ i ? întrebă Jane, uit îndu—se ţ intă la el.
—O să vedeţ i numaidecît, răspunse Purceluşul. Hai, veniţ i şi voi!
Într—o clipă, copiii se îmbrăcară şi se încălţară, apoi coborîră scara în urma celor patru
jucării şi ieşiră prin uşa din faţă.
—Pe aici! zise Purceluşul, traversînd Uliţ a Cireşilor şi intrînd în parc.
Pinnie şi Raţa Albastră dansau lîngă el, strigînd şi măcăind. In urma lor venea greoi
Elefantul, cu Jane şi Michael la călcîiele lui de flanelă gri.
Deasupra copacilor se vedea luna, rotundă, palidă. Razele ei argint ii, strălucitoare, se
răspîn—deau pe pajişt ile înt inse ale parcului. Pe iarbă erau o grămadă de fiinţe care se
aplecau înainte şi înapoi, în lumina tremurătoare.
Alfred îşi înt inse trompa de flanelă şi începu să adulmece aerul cu multă poftă.
—Ha! spuse el, încîntat. Sîntem înăuntru, la adăpost, nu—i aşa, Purceluşule?
—Unde înăuntru ? întrebă Michael, curios.
—În Interval, preciza Alfred, mişcînd din urechi. Copiii se uitară unul la altul. Ce naiba
voia să spună Alfred?
Purceluşul, băt înd din picioarele lui de aur, le făcea semn să vină la dînsul şi ei porniră în
goană spre pajişte. în urma şi în jurul lor, fluturau forme strălucitoare.
—Iertaţi—ne, vă rog! ziseră trei umbre mici, care se loviseră de copii.
—Sînt cei trei Şoareci Orbi 1 , explică Alfred, surîzînd. Totdeauna se bagă printre
picioarele oamenilor !
—Ca să fugă de Nevasta Fermierului? 23 întrebă Michael, foarte surprins şi agit at.
23
Personaj dintr—un basm
—A, nu ! În noaptea asta nu, zise Alfred. Se duc să se înt îlnească cu dînsa. Cei trei Şoareci
Orbi şi Nevasta Fermierului se află cu toţii în interiorul Intervalului !
—Alo, Alfred, ai ajuns cu bine?
—A, uite—o şi pe bătrîna Pinnie !
—Cum, şi Raţa Albastră?
—Ura, ura ! Uite—l şi pe Purceluşul de aur! Din toate părţile se auzeau strigăte de
bun—venit şi se salutau unii pe alţ ii cu exclamaţ ii de bucurie. Un Soldat de cositor, trecînd
pe lîngă dînşii, îl salută pe Purceluş, iar acesta flutură din picior. Pinnie dădu mîna cu două
păsări, pe care le strigă cu numele de Cocoşul Robin şi Pitulicea Jeni. Raţa Albastră măcăia
la un pui de găină, pe jumătate ieşit din ou şi pe jumătate încă înăuntru. Cît despre Alfred,
el îşi îndrepta trompa în toate direcţ iile şi trîmbiţa saluturi.
—Nu ţi—e frig, drăguţo? E răcoare în noaptea asta ! auzi deodată Jane un glas răguşit în
spatele ei şi, întorcînd capul, văzu un bărbat cu barbă, îmbrăcat cu cele mai ciudate haine.
Avea pantaloni din piele de căprioară, o tichie de castor şi o umbrelă mare, din cozi de
iepure. La spatele lui se afla un negru, pe jumătate gol, cu braţele pline de blănuri.
—Vineri, zise omul cu barbă, fii bun şi dă—i o haină acestei dudui.
—Numaidecît, domnule ! zise fiinţa cea mare, cu faţa neagră, apoi, cu o mişcare graţ ioasă,
îi aruncă Janei pe umeri o manta din piele de focă.
Jane holbă ochii.
—Adică... începu ea, zîmbind sfios, dumneata eşti...
—Da, ăsta sînt, zise omul cel înalt, înclinîndu—se. Te rog să—mi spui Robinson! Aşa îmi
spun toţi prietenii. Domnul Crusoe e prea ceremonios.
—Dar eu credeam că eşt i numai în carte ! zise Jane.
—Aşa e, spuse Robinson Crusoe, zîmbind. Dar în noaptea asta un om binevoitor a lăsat
cartea deschisă, aşa că, după cum vezi, am scăpat!
Jane se gîndi la cărţ ile de pe dulapul cu jucării și îşi aduse amint e cum le deschisese Mary
Poppins înaint e de a st inge lumina.
—Şi se înt împlă des asta? întrebă ea, înfierbînt ată.
—A, nu ! Numai la sfîrşitul anului. Intervalul este singura noastră şansă. Dar, iartă—mă !
Trebuie să vorbesc cu...
Robinson Crusoe se duse să salute un omuleţ curios, cu corpul în formă de ou, care trecea
în goană mişcîndu—şi picioarele ca nişte fuse. Capul lui ascuţ it era total lipsit de păr, ca un
ou, iar gîtul îi era înfăşurat într—o eşarfă de lînă. Salut îndu—l pe Robinson Crusoe, se uita
totodată întrebător la copii.
—Sfinte doamne ! exclamă Michael, uimit. Eşti iczact la fel cu Humpt y—Dumpt y ! 24
—La fel? chelălăi omuleţul cu trufie. Cum poate fi cineva la fel cu sine însuşi, aş dori să
şt iu? Am auzit de oameni care nu sînt la fel cu ei înşişi — atunci cînd au făcut o ticăloşie sau
cînd au mîncat prea mult — dar la fel, niciodată! Nu fi aşa de prostuţ !
—Dar, aşa eşt i! zise Michael, ţ intuindu—l cu privirea. Credeam că Humpt y—Dumpt y nu
poate fi reparat.
—Cine a spus că nu? se răst i omuleţul, supărat.
—Bine, dar eu credeam că... toţi caii regelui şi... hm! toţi oamenii lui... începu să se bîlbîie
Michael.
—Pfui ! Cai ! Ce se pricep ei? Iar cît despre oamenii regelui — nişte fiinţe stupide! Ei şt iu
numai despre cai ! Şi pentru că ei n—au putut să mă repare, asta înseamnă că nu poate
nimeni?
Nevoind să—l contrazică, Jane şi Michael dădură din cap.
—De fapt, continuă Humpt y—Dumpt y, m—a reparat chiar regele. Hei, nu—i aşa?
Ult imele cuvinte le adresă unui bărbat gras, dolofan, care cu o mînă îşi sprijinea o coroană
pe cap iar în mîna cealalt ă ducea o tavă cu plăcinte.
—Seamănă cu regele din basmul lui Mary Poppins ! Trebuie să fie bătrînul rege Cole ! zise
24
Personaj dintr—un basm
Jane.
—Ce zici că am făcut? întrebă regele, cumpănind cu grijă plăcinta şi coroana.
—Mi—ai lipit cele două părţ i! spuse Humpty—Dumpt y.

—Da, aşa e, le—am lipit. Însă numai pentru noaptea asta, cred că ştii. Cu miere. În salonul
reginei. Dar nu mă mai ţ ine de vorbă, zău. Trebuie să înceapă să cînte cele douăzeci şi patru
de Mierle şi trebuie să tai plăcinta.
—Ei, ce v—am spus? vocifera Humpt y—Dumpt y. Cum aţ i îndrăznit să spuneţ i că sînt un Ou
spart !
Humpt y—Dumpt y le întoarse spatele, supărat. Capul lui mare, crăpat, sclipea, alb, în
lumina lunii.
—Nu mai discutaţi cu dînsul ! Nu ajungeţ i la nimic, zise Alfred. Totdeauna e foarte sensibil
cînd se vorbeşte despre felul cum a căzut de pe zid. Ei ! Staţi pe loc! Uitaţ i—vă unde vă
băgaţ i! mai spuse el, întorcînd capul. Şi cînd îşi mişcă o dată trompa, un leu cu coroană pe
cap sări uşor la o parte.
—Îmi pare rău ! exclamă Leul, polit icos, dar e at îta îmbulzeală în noaptea asta! L—aţ i văzut
cumva pe Inorog? A, uite—l! Ei, stai o clipă! strigă el şi, mormăind uşor din gît lej, se repezi
spre o figură de argint, care păşea pe alături.
—Opriţ i—l ! Opriţ i—l! strigă Jane, îngrijorată. Se duce să—l bată pe Inorog de jur
împrejurul oraşului !
—În noaptea asta nu, o linişt i Alfred. Mai bine uit aţ i—vă încoace !
Jane şi Michael rămaseră uimiţ i văzînd că Leul făcea o plecăciune, după care îşi scoase de
pe cap coroana de aur şi i—o oferi Inorogului.
—Acum e rîndul dumit ale să o porţi, îi spuse Leul polit icos Inorogului, apoi cei doi se
îmbrăţ işară drăgăstos şi intrară şi ei, dansînd, în mulţ ime.
—Se poartă frumos copiii în seara asta? îl auziră pe Inorog întrebînd pe o bătrînă ofilit ă,
care trecea pe lîngă dînsul în pas de dans, împingînd un pantof enorm, plin cu băieţ i şi fete
care rîdeau cu mare poftă.
—Da, foarte frumos, răspunse bătrîna, veselă, încă n—am avut nevoie să folosesc biciul!
Georgie Porgie 25 îmi este de mare folos faţă de fete. Ele stăruie să fie sărutate în noaptea
asta. Cît priveşte pe băieţ i, sînt numai zahăr şi miere. Ia uitaţi—vă la Scufiţ a—Roşie, cum îl
îmbrăţ işează pe Lup ! Şi cum încearcă să—l invit e la masă. Şezi te rog, Muffet 26. Şi ţ in—te
bine! mai spuse bătrîna, răsucindu—şi biciul spre o fet iţă drăguţă, care stătea în fundul
pantofului, adîncită în discuţ ie cu Păianjenul mare, negru.
Cînd pantoful porni urnind mai departe, fetiţa înt inse o mînă şi îl mîngîie uşor pe
păianjen.
—Uite că nu fuge! Se miră Michael. Cum de nu—i e frică? dori el să şt ie.
—Din cauza Intervalului, explică iarăşi Alfred, zorindu—i pe copii din urmă, ca să—i facă
să înainteze mai repede.
Jane şi Michael nu se puteau stăpîni să nu se uite la Scufiţa—Roşie şi la Miss Muffet. Cum
să nu—ţ i fie frică de un lup şi de un păianjen negru, at ît de mare ca ăsta !
Dar pe urmă copiii simţ iră că ceva nelămurit îi at inge uşor şi, cînd se uitară într—acolo,
văzură o arătare albă, strălucitoare, care căsca, cu mîna la gură.
—Tot adormită, Frumuseţeo? 27 trîmbiţă Alfred, cuprinzîndu—i talia cu trompa.
Ea se rezemă de Elefant şi începu să—i mîngîie trompa.
—Eram adîncit ă în vis, murmură ea, blînd. Dar, din fericire, prima bătaie m—a trezit!
Cînd o auzi spunînd aşa, Michael nu—şi mai putu stăpîni curiozitatea.
—Nu înţeleg, izbucni el, tare. Toate sînt în seara asta cu capul în jos ! De ce Miss Muffet nu
se teme de Păianjen? Şi de ce Leul nu—l bate pe Inorog?
—Doar ţi—a explicat Alfred, zise Frumoasa Adormită. Pentru că sîntem în Interval.
—Ce Interval? întrebă Michael.
—Intervalul dintre Anul Vechi şi cel Nou. Anul Vechi moare la prima bătaie a Miezului
Nopţii, iar la ult ima bătaie se naşte Anul Nou. Timpul dintre cele două bătăi, adică at ît cît
sună celelalte zece, este Intervalul.
—Da? zise Jane ţinîndu—şi răsuflarea, căci aştepta să afle mai mult.
25
Personaje dintr—un basm
26
Personaje dintr—un basm
27
Este vorba de Frumoasa din Pădurea Adormită, eroina basmului cu acelaşi nume.
Frumoasa Adormită mai căscă o dată, fermecător, şi zîmbi către copii.

—În timpul Intervalului, toate lucrurile sînt o apă. Duşmani de—o veşnicie se înt îlnesc şi se
sărută. Lupul şi mielul stau împreună, porumbelul îşi împarte cuibul cu şarpele. Stelele se
apleacă şi at ing pămîntul, t inerii şi bătrînii se iartă unii pe alţ ii. Ziua se înt îlneşte cu
noaptea şi tot aşa fac şi cei doi poli. Răsăritul se apleacă spre apus şi cerul este complet.
Acesta este timpul şi locul cînd toată lumea e fericită. Ia uitaţ i—vă !
Frumoasa Adormită le făcea semn cu mîna. Uit îndu—se într—acolo, Jane şi Michael
văzură trei urşi, ţopăind st îngaci în jurul unei fet iţe cu părul strălucitor.
—Este Fata—cu—părul—de—aur, explică Frumoasa Adormit ă. E tot aşa de voinică şi de
sănătoasă ca şi voi. A, bună seara, Punch ! Ce mai face bebeluşul Judy? 28 Şi spunînd asta,
făcea semne cu mîna spre două păpuşi cu nasul mare, care hoinăreau braţ la braţ.
—În noaptea asta formează o pereche afectuoasă, căci sînt în int eriorul Intervalului. O ! Ia
vedeţ i !
De data aceasta ea arătă spre un uriaş care ajungea cu capul pînă la cei mai înalţ i arbori
şi care umbla tropotind cu picioarele lui mar i. Pe un umăr i se legăna o măciucă mare, iar pe
celălalt stătea cocoţat un băiat, care îl ţ inea de o ureche şi rîdea.
—Este Jack 29, cu Uriaşul. În noaptea asta sînt prieteni buni, le explică Frumoasa Adormită,
uit îndu—se zîmbind la ei. În fine, iată că vin şi Vrăjitoarele!
În adevăr, deasupra capetelor copiilor se auzea un vîjîit şi un grup de bătrîne cu ochi de
mărgăritar spinteca aerul, pe cozi de mătură. Cînd intrară în mulţ ime răsunară strigăte de
bun—venit şi toată lumea se repezi să dea mîna cu ele. Bătrînele rîdeau şi ciripeau, aşa cum
rîd vrăjitoarele.
—În seara asta sînt fericite şi nimeni nu se teme de ele! se auzi, ca un cîntec de leagăn,
vocea somnoroasă a Frumoasei Ador mit e, care cuprinse apoi cubraţelepecopii, în t imp ce
urmăreau toţi trei , cu privirea, mulţ imea de făpturi. Iarba se îndoia sub picioarele lor,
văzduhul ameţ ise de at îtea capete de regi, prinţese, eroi şi vrăjitoare, care se tot aplecau să
se salute în Intervalul dintre cei doi ani.
28
Punch şi Judy, personaje dintr-un spectacol de marionete.
29
Jack, Spaima-uriaşilor, erou dintr-un basm.
—La o parte ! La o parte ! Lăsaţ i—mă să trec ! auzi deodată o voce limpede, subţ ire.
Departe de tot, la capătul pajişt ii, se ivi Purceluşul de aur, care îşi făcea loc prin mulţ ime,
împungînd cînd la dreapta, cînd la st înga, cu picioarele lui solide, de aur.
—Faceţ i loc 1 Faceţ i loc! striga el, făcînd pe importantul, iar mulţ imea se dădea la o parte
în aşa fel, încît se formară două şiruri de fiinţe care se înclinau polit icos, căci acuma
apăruse, în spatele Purceluşului, o figură care le era copiilor ciudat de familiară.
Persoana purta o pălărie cu panglică şi o haină cu nasturi de argint, care străluceau
puternic. Ochii îi erau albaştri ca porţelanul de China, iar nasul îl avea întors în sus,
într—un fel elegant, ca nasul unei păpuşi olandeze.
Ea păşea uşor pe cărare, iar Purceluşul de aur sălta, drăguţ, în faţa ei. Cînd ajunse mai
aproape, un strigăt de bun—venit izbucni din toate piepturile. Pălării, scufiţ e, coroane de
regi şi de conţ i erau azvîrlite în sus. Chiar şi luna părea că străluceşte mai tare cînd noua
venită trecu pe sub razele ei.
—Dar de ce a venit şi ea aici? întrebă Jane, urmărind silueta care se apropia de pajişte. Doar
Mary Poppins nu este o zînă din poveşt i.
—Ba, e mai mult decît at îta! zise Alfred, cu convingere. Este o zînă din poveşt i, devenită
reală. Pe lîngă că este Oaspetele Serii ! mai mormăi el. Ea v—a lăsat cărţile deschise.
Mary Poppins, înclinîndu—se în dreapta şi în st înga, porni, printre strigătele fericite de
bun—venit, spre centrul pajişt ii. Apoi, deschizînd poşeta ei neagră, scoase de acolo o
armonică.
—Alegeţ i—vă partenerii! strigă Purceluşul de aur, scoţînd un flaut dintr—un buzunar pe
care îl avea săpat în piele şi ducîndu—l la gură.
La comanda lui, toţi se întoarseră încet, fiecare spre vecinul lui. Flautul începu o melodie
legănată, iar armonica şi cele douăzeci şi patru de Mierle reluară refrenul vesel. O Pisică
albă se alătură corului, cînt înd dulce din scripcă.
„Oare să fie Pisica mea?" se întrebă Michael mirat, căutînd să vadă modelul de flori şi de
frunze.
Dar nu avu timp să se hotărască, atenţ ia fiindu—i atrasă de Alfred, Elefantul de flanelă
gri, care trecea greoi pe lîngă dînsul, scoţînd strigăte vesele de junglă şi folosindu—şi
trompa drept trompetă.
—Îmi permiteţ i, scumpa mea domniţă? zise el, înclinîndu—se în faţa Frumoasei Adormite.
Ea îi dădu mîna şi începură să danseze amîndoi, Alfred fiind atent să nu o calce pe
picioare, iar Frumoasa Adormită căscînd elegant şi avînd aerul că visează.
Se părea că toţi căutau un partener sau îşi găseau un prieten în mulţ ime.
—Sărută—mă! Sărută—mă! striga un grup de fete, cuprinzînd cu braţele un elev de şcoală,
foarte gras.
—Pleacă din calea mea, tinere Georgie—Porgie ! strigă Nevasta Fermierului, care dansa cu
cei trei Şoareci Orbi.
Băiatul cel gras intră apoi în mulţ ime cu fetele, care rîdeau de el în hohot.
—Un—doi—trei, hop împrejur — aşa se dansează, spunea Scufiţ a—Roşie, care îl ţ inea pe
Lup de o labă şi îl învăţa să danseze. Lupul se uita cu un aer foarte sfios şi foarte umil la
picioare, pe cînd ea număra „un—doi—trei".
Jane şi Michael nu—şi puteau crede ochilor. Dar înainte de a fi avut timp să se gîndească
la asta, auziră că îi striga o voce prietenoasă.
—Dansaţ i? întrebă Robinson Crusoe, luînd —o pe Jane de mînă şi ducînd—o în vîrtej mai
departe.
Ea se roti o dată, lipindu—se de haina lui de piele de capră, iar Michael sări în braţele lui
Vineri.
—Ăsta cine—i? întrebă Jane în t imp ce dansa, văzînd cum trece pe lîngă dînşii, cu paşi
legănaţ i, Raţa Albastră lipit ă de pieptul unei păsări mari cenuşii.
—Este Gîscanul Gander 1 , zise Robinson Crusoe. Uite—o şi pe Pinnie cu Cenuşăreasa.
Jane se uit ă repede în jurul ei. Da, desigur, era zdreanţă cea bătrîna de Pinnie, care părea
foarte mîndră şi îşi dădea aere, căci dansa cu o doamnă frumoasă.
Toţi aveau parteneri. Nici unul nu era izolat sau lăsat la o parte. Toate zînele despre care
se vorbise vreodată în poveşt i se adunaseră pe peticul de iarbă şi se îmbrăţ işau cu bucurie.
—Eşti fericit ă, Jane? îi strigă Michael, trecînd cu Vineri în galop pe lîngă dînsa.
—Pentru tot restul vieţ ii! răspunse ea zîmbind, şt iind că în clipa aceea asta era chiar
adevărat.
Acuma muzica devenise mai repede şi mai sălbat ică şi, cînd străbătea printre copacii care
se legănau, răsuna ca un ecou, acoperind bătăile ceasului. Mary Poppins, Purceluşul şi
Pisica cu scripca se înclinau şi se legănau. Mierlele cînt au mereu, fără să pară că au obosit.
Zînele din basme se repeziră la copii şi glasul lor, rîzînd şi cînt înd dulce, le răsuna în
urechi.
—Ce fericiţ i sîntem ! se auzea, ca un ecou, în parc.

—Ce—a fost asta? întrebă Jane pe partenerul ei, cînd, cu tot zgomotul şi cu toată muzica,
auzi bătaia ceasului.
—Aproape că s—a împlinit t impul ! zise Robinson Crusoe. Trebuie să fi fost a şasea bătaie!
O clipă se opriră amîndoi din dans, ca să asculte bătaia clopotului.
—Şapte! Pe deasupra sunetului se înălţa muzica de basm, învăluindu—i pe toţi în reţeaua ei
aurie.
—Opt! spunea din depărtare dangătul apăsat şi picioarele care dansau păreau că se mişcă
mai repede.
—Nouă! Acuma dansau şi copacii, aplecîndu—şi ramurile spre muzica de basm.

—Zece ! O, Leule şi tu, Inorogule ! Lupule şi Mielule! Prieteni şi duşmani! întuneric şi
Lumină!
—Unsprezece ! O, clipă zburătoare ! O, timp zburător ! Cît de scurt este spaţiul dintre ani!
Hai să fim fericiţ i — pentru totdeauna fericiţi!
—Douăsprezece !
Ult ima bătaie fu adîncă şi solemnă.
—Douăsprezece ! izbucni un strigăt din toate piepturile şi hora se sparse şi se risipi pe loc.
Umbre mari treceau repede pe lîngă copii. Jack şi Uriaşul, Punch şi Judy. Păianjenul fugea
cît putea cu Miss Muffet şi cu Humpt y—Dumpt y, pe picioarele lui ca nişte fuse. Leul şi
Inorogul, Fata—cu—părul—de—aur, Scufiţ a Roşie şi cei trei
Şoareci Orbi alergau de—a lungul pajişt ii şi păreau că se topesc în lumina lunii.
Cenuşăreasa şi Vrăjitoarele dispărură. Frumoasa Adormit ă şi Pisica cu scripca o zbughiră
şi se pierdură în lumină. Jane şi Michael, uitîndu—se în jurul lor după tovarăşii de dans,
văzură că Robinson Crusoe si Vineri se dizolvaseră în văzduh.
Muzica de basm a zînelor se topise, se pierduse în sunetul maiestuos al clopotelor, căci

acum răsuna dangătul triumfător din toate turnurile şi din toate clopotniţele: din turnul
Parlamentului, de la Sf. Paul, Sf. Bride, Old Bailey, Southwark, Sf. Mart in, West minster,
Bow...
Dar unul din clopote suna mai tare decît celelalte, mai vesel, mai clar şi mai limpede.
Bang—bang—bang!
Sunetul era întrucît va diferit de cel al clopotelor de Anul Nou, mai familiar, mai
prietenos, mai aproape de casă.
Bang—bang! făcea el şi totodată, amestecat cu ecoul lui, se auzea o voce binecunoscută.
—Cine vrea plăcintă? zicea vocea, cu un ton ridicat, cerînd imediat răspuns.
Jane şi Michael deschiseră ochii, se ridicară în sus şi se uitară împrejur. Erau în paturile
lor, sub pilotele de puf, iar John şi Barbara dormeau alături. Focul ardea vesel în cămin.
Lumina zilei se strecura pe geam, iar de undeva de jos, din Uliţ ă, se auzea sunînd un
clopoţel.
—Am întrebat: Cine vrea plăcintă? N—aţi auzit ? Omul—cu—plăcinte este jos, în Uliţă.
Nu putea fi o greşeală la mijloc. Era vocea lui Mary Poppins, care părea foarte
nerăbdătoare.
—Vreau ! zise Michael, repede.
—Şi eu ! îi ţ inu hangul Jane. Mary Poppins pufni.
—Atunci de ce n—aţ i spus imediat! zise ea burzuluită şi, apropiindu—se de geam, făcu
semn cu mîna către Omul—cu—plăcinte.
Poarta de la grădină se deschise repede, cu zgomotul ei obişnuit. Omul—cu—plăcint e
apucă iute pe potecă şi bătu la uşa din dos. Fusese sigur că va primi o comandă la Numărul
Şaptesprezece, căci toată familia Banks murea după plăcint e.
Mary Poppins se depărta de la fereastră şi mai puse o buturugă pe foc.
Michael se uită o clipă somnoros la ea, apoi se frecă la ochi şi dintr—o dată se deşteptă
complet.
—Da! izbucni el. Vreau Purceluşul meu î Unde este, Mary Poppins?
—Da, i se alătură şi Jane. Eu îl vreau pe Alfred ! Dar Raţa Albastră şi Pinnie unde sînt ?
—Sus, pe dulap. Unde să fie? zice Mary Poppins, ursuză.
Copiii se uitară în sus. Cele patru jucării stăteau una lîngă alt a, exact aşa cum le lăsase ea.
În faţa lor se afla Robinson Crusoe, Cartea linelor şi Cîntecele Gîştei. Cărţ ile nu mai erau însă
deschise, cum fuseseră aseară, ci pu c e în ordine unele peste altele şi toate închise.
—Dar... cum au venit înapoi din parc? zise Michael, foarte mirat.
—Şi unde este flautul Purceluşului? întrebă Jane. Şi armonica dumitale!
Acuma fu rîndul lui Mary Poppins să se uite mirată.
—Ce anume? întrebă ea, cu o privire de rău augur.
—Armonica dumitale Mary Poppins ! Din care ai cînt at astă—noapte în parc.
Mary Poppins întoarse capul de la foc şi se duse spre Jane, cu o privire care arunca
fulgere.
—Te rog să repeţi ce—ai spus ! zise ea cu un glas linişt it, dar totuşi ameninţător. Am înţeles
bine, Jane Banks, ai spus că eu am fost astă—noapte în parc şi am cîntat dintr—un
instrument? Eu? !
—Păi ai fost ! protestă Michael cu îndrăzneală. Doar am fost cu toţii acolo. Şi dumneata, şi
jucăriile, şi Jane, şi eu. Am dansat cu zînele din basme, în t impul Intervalului !
Mary Poppins se uit a la ei ca şi cum ar fi înşelat—o auzul şi chipul îi era pur şi simplu
înspăimînt ător.
—Zîne din poveşt i în t impul Intervalului ! Hm ! O să aveţi poveşt i în camera de baie, dacă
mai aud un singur cuvînt. Şi cu uşa încuiată, vă promit ! Interval, în adevăr! Mai curînd,
ţicneală !
Apoi, scîrbită, deschise uşa cu o smucitură mînioasă şi porni repede în jos pe scări.
Michael rămase o clipă tăcut, tot gîndindu—se şi tot căutînd să—şi aducă aminte.
Ce caraghios ! zise el apoi. Eu credeam că a fost adevărat, dar se vede că am visat.
Jane nu răspunse. Ea sărise din pat şi trăgea un scaun spre dulap. Urcîndu—se apo i
repede, înşfăca animalele şi alergă cu ele spre Michael.
—Pipăie—le picioarele! îi şopti ea, aprinsă. Michael at inse copitele Purceluşului,
picioarele lui Alfred, degetele palmate ale raţei şi labele lui Pinnie,
—Sînt ude ! zise el, cu mirare. Jane încuviinţă din cap.
—Ia te uită şi la asta, mai zise ea, scoţînd papucii ei de sub pat şi ghetele lui Mary Poppins
din cut ia de ghete.
Papucii erau uzi leoarcă, iar pe talpa încălţ ămint ei lui Mary Poppins erau fire mici de
iarbă umedă, adică tocmai ceea ce te puteai aştepta să găseşt i pe o încălţămint e cu care s—a
dansat noaptea în parc.
Michael se uită Ia Jane şi începu să rîdă.
—Aşa că n—a fost vis! zise el, fericit. Jane dădu din cap zîmbind, apoi se aşezară
înapoi pe patul lui Michael, făcîndu—şi unul altuia semne de înţelegere şi spunîndu—şi în
tăcere lucruri care nu puteau fi exprimate prin cuvint e.
Dar numaidecît se întoarse Mary Poppins, aducînd plăcintele. Ei se uitară la dînsa, pe
deasupra ghetelor şi a papucilor, iar ea se uit a la dînşii pe deasupra tăvii cu plăcintele. Toţi
trei schimbară o lungă, lungă privire de înţelegere. Acum şt iau că ea şt ie că ei şt iu.
—Astăzi este Anul Nou, Mary Poppins? întrebă Michael.
—Da, zise ea calm, punînd tava pe masă. Michael se uită la ea, solemn. Se gîndea la
Interval.
—Putem şi noi, Mary Poppins? întrebă el, punînd, la noroc, întrebarea.
—Ce să puteţ i? întrebă ea, pufăind.
—Să fim fericiţ i pentru totdeauna, zise el, aprins.
Un zîmbet uşor, jumătate plict isit şi jumătate duios, începu să tremure în jurul gurii lui
Mary Poppins.
—Poate, zise ea, gînditoare. Depinde.
—De cine depinde, Mary Poppins?
—De voi, zise ea linişt ită, ducînd plăcintele la foc...
Capitolul VIII. CEALALTĂ UŞĂ
Era o dimineaţă rece, chiar geroasă ca în cîntecul Round—the—Mulberry—Bush. Lumina

zilei se strecura palidă, cenuşie, printre cireşii de pe Uliţ ă, învăluind casele ca o apă. Vîntul
sufla uşor prin grădini sau se avînta cu un şuier prin parc şi se văita de—a lungul Uliţei.
—Brr! zise Numărul Şaptesprezece. Ce—o fi făcînd păcătosul ăsta de Vînt, de se frămîntă
şi urlă peste tot ca o stafie! Hei, opreşte—te! Nu poţi? Mă faci să mă înfior!
—Vîj ! Vîj ! Ce pot face? zicea Vîntul, neluîndu— l în seamă.
Numărul Şaptesprezece se cutremură uşor.
—Sînt capricios, asta sînt ! zise el cu înţelepciune. Poate că am dormit prea mult. Dar ce—o
fi asta?
Din întunericul casei se auzea un zgomot puternic. Robertson Ay scotea cenuşa şi punea
lemne pe foc.
—A, tocmai asta îmi doream ! zise Numărul Şaptesprezece, cînd Mary Poppins aprinse focul
în camera copiilor. Ceva care să—mi încălzească oasele mele bătrîne, îngheţate. Iar a
început Vîntul ăsta îngrozitor ! Aş dori să se ducă să urle : în altă parte !
—Vîj ! Vîj ! Dar oare cînd se va înt împla asta? suspina Vîntul, printre Cireşi. Focul din
camera copiilor izbucni, trosnind vioi. Flăcările strălucitoare dansau în spatele grilajului de
la sobă şi se reflectau pe geam.
Robertson Ay se aplecă greoi spre dulapul unde se ţineau măturile, ca să se apuce de
ceea ce—i mai rămăsese de făcut în dimineaţa aceea. Mary Poppins umbla, ca de obicei, de
colo pînă colo, aerisind aşternutul şi preparînd micul dejun.
Jane se trezise înaintea tuturor, căci urletul Vîntului o deranja. Acum stătea pe pervazul
ferestrei, aspirînd deliciosul miros de pîine prăjit ă și urmărindu—şi chipul reflectat în
geam. Jumătate din cameră se reflecta în grădină, o cameră făcută numai din lumină.
Flăcările din sobă o încălzeau pe Jane pe la spate, dar în faţa ei pîlpîia alt foc, strălucind şi
dansînd în văzduh, între case, ca o reflectare a focului din cămin. Alt cal de lemn se legăna
afară, dînd din capul lui cu picățele, iar de cealaltă parte a ferestrei, altă Jană urmărea toate
astea, clăt inînd din cap şi surîzînd. Iar cînd Jane suflă o dată pe sticla geamului și îşi retrase
faţa din cercul de ceaţă, chipul ei reflectat făcu acelaşi lucru. Şi de cîte ori sufla sau se
retrăgea puţin de la geam, se putea vedea pe sine însăşi. Dincolo de chipul care îi zîmbea
erau crengile negre ale Cireşilor despuiaţ i, iar drept în mijlocul corpului ei era zidul de la
casa lui Miss Lark.
În acest moment domnul Banks deschise uşa din faţă şi porni spre oraş. Doamna Banks
intră repede în salon, ca să răspundă la scrisorile sosite în cursul dimineţ ii. în bucătărie,
doamna Brill mînca peşte sărat, la micul dejun. Ellen răcise iarăşi şi îşi sufla cu sîrguinţ ă
nasul. Sus, în camera copiilor, focul continua să pîlpîie, iar şorţul lui Mary Poppins
cont inua să foşnească.
În genere, dacă nu punem la socoteală vîntul de afară, era o dimineaţă linişt ită. Dar nu
pentru mult ă vreme. Căci deodată se repezi în cameră Michael, în pijama, şi rămase la uşă,
uit îndu—se cu o privire somnoroasă la Mary Poppins şi măsurînd—o din cap pînă la
picioare. Avea o privire serioasă, cercetătoare, care nu lăsa să—i scape nimic din fiinţ a ei.
—O! zise el apoi cu glas dezamăgit, începînd să se frece la ochi, ca să—i piară somnul.
—Ei, ce s—a înt împlat ? întrebă ea. Ţi s—au înecat corăbiile?
El dădu din cap cu tristeţe.
—Am visat că te—ai prefăcut într—o prinţesă frumoasă, dar văd că eşt i aşa cum ai fost
totdeauna.
Ea începu să—şi dea aere şi, clăt inînd din cap, zise cu un pufăit trufaş:
—Ce—i frumos e frumos! îţ i mulţumesc, dar sînt foarte bine aşa cum sînt. Dacă tu nu eşt i
sat isfăcut, eu sînt.
Şi îţ i puteai da seama că se gîndea: „Hm, prinţesă ! Ca şi cum n—ar fi fost bucuroasă orice
prinţesă din lume să dea orice ca să fie Mary Poppins!"

Michael se apropie de dînsa şi încercă s—o îmbuneze.
—O, ba da, Mary Poppins, sînt sat isfăcut! zise el înfocat. Tocmai mă gîndeam că dacă visul
s—ar dovedi adevărat, ar fi — hm! —un fel de schimbare.
—Schimbare ! exclamă ea, pufăind din nou. Ai să capeţ i toate schimbările pe care le
doreşti, și asta cît de curînd — ţ i—o promit, Michael Banks !
El o privi tulburat. „Oare ce voia să spună?" se întrebă.
—Am glumit, Mary Poppins. Nu vreau nici o schimbare. Zău că nu ! Te vreau numai pe
dumneata — pentru totdeauna !
Şi deodată i se păru că prinţesele sînt nişte fiinţe urîcioase şi că n—ai ce spune în favoarea
lor.
—Hm ! zise Mary Poppins îmbufnată, punînd pe masă pîinea prăjită. Nimic nu poţi avea
pentru totdeauna — să nu—ţ i închipui aşa ceva, domnule!
—Numai pe dumneata! o contrazise el cu îndrăzneală, zîmbind cu zîmbetul lui şmecheresc.
Figura ei luă o expresie ciudată. Dar Michael nu băgă de seamă. Cu colţul ochiului văzuse
ce făcea Jane şi acuma se cocoţă şi el lîngă dînsa, ca să sufle pe alt ochi de geam.
—Uite! zise el, mîndru. Fac o corabie. Şi aici, afară, este alt Michael, care face altă corabie,
iczact ca asta !
—U—u ! zise Jane, fără să—şi întoarcă privirile, căci se uita numai la propria ei imagine.
Dar deodată întoarse capul şi o întrebă pe Mary Poppins:
—Mary Poppins, care sînt eu, cea adevărată? Cea dinăuntru sau cea de afară?
Mary Poppins, cu un castron de coleaşă în mînă, se apropie de dînşii. La fiecare respiraţ ie,
şortul îi trosnea, iar aburii din castron se ridicau ca un suflu. După ce se uită puţin în tăcere
la propria—i imagine, surise, cu un surîs satisfăcut şi întrebă, pufăind:
—Este o ghicitoare?
—Nu, Mary Poppins, zise Jane, aprinsă. Este ceva care aş dori să şt iu.
Uit îndu—se la dînsa, crezură un moment că vrea să le spună, căci ochii i se făcuseră mai
blînzi şi înt indea o mînă, ca şi cum ar fi vrut să i—o pună Janei pe umăr. Dar după aceea se
vede că se răzgîndi, căci dădu din cap dispreţuitor şi se întoarse la masă.
—Despre t ine, nu şt iu, zise ea înfumurată, dar mă bucur să pot spune că eu sînt adevărată,
oriunde se înt împlă să fiu! Hai, îmbracă—te, Michael, te rog! Tu vino la masă, Jane.
Sub fulgerele ochilor ei de oţel, copiii alergară să facă ce le spusese.
După ce terminară masa, se aşezară pe jos, ca să clădească un castel din piese de cauciuc
şi uitară cu totul de povestea cu reflectarea chipurilor în geam. Dealt fel, chiar dacă s—ar
mai fi dus la fereastră, n—ar mai fi găsit nimic, căci flăcările strălucitoare dispăruseră şi
focul devenise o văpaie de un roşu palid.
—E mai bine aşa ! zise Numărul Şaptesprezece, ghemuindu—se mai tare în pămînt. Căldura
i se strecura prin oase şi casa prinse viaţă cînd Mary Poppins începu să umble repede de colo
pînă colo.
În ziua aceea ea părea mai act ivă decît de obicei. Puse hainele în ordine, făcu curat prin
sertare, cusu nişte nasturi lipsă şi cîrpi ciorapii rupţ i. Aşternu hîrt ie curată pe rafturi, apoi
dădu drumul la t ivurile de Ia rochiile Janei şi ale Barbarei şi puse elast ice noi la pălăria lui
John şi a lui Michael. După aceea adună rufele vechi ale Anabelei şi făcu o legătură, pentru
bebeluşul nepoatei doamnei Brill. Făcu curat prin dulapuri, aranja jucăriile şi puse cărţile
la locul lor, în bibliotecă.
—Cît mai trebăluieşte! M—a ameţ it ! zise Michael, în şoaptă.
Jane nu spunea nimic. Uit îndu—se la fiinţa care nu sta o clipă locului, i se tot învîrtea prin
minte un gînd pe care nu şi—l putea stăpîni. Ceva — era poate o amint ire? — îi şopti un
cuvînt pe care ea nu—l putu prinde.
În tot cursul dimineţ ii Graurul le zgîria urechile de pe acoperişul casei de alături, cu
ciripitul lui fără sfîrşit. Din cînd în cînd se repezea în grădină şi se uita pe geam la Mary
Poppins, cu o privire foarte nelinişt ită. Vîntul cont inua să se învîrtească în jurul casei,
şuierînd şi oft înd.
Dar timpul trecea. Veni vremea mesei şi Mary Poppins cont inua să se agite, ca un adevărat
vîrtej de vînt. Puse narcise proaspete în vas, îndreptă mobilele şi scutură perdelele. Copiilor
li se părea că odaia se cutremura sub mîna ei harnică.
—Oare n—o să înceteze niciodată? se plînse Michael Janei, mai adăugînd o încăpere la
castel.
Dar în acelaşi moment, ca şi cum ar fi auzit ce spusese, Mary Poppins se opri brusc.
—Aşa ! exclamă ea, uit îndu—se la ceea ce făcuse. E frumos ca o bijuterie. Şi sper că aşa o
să rămînă !
Apoi îşi luă cea mai bună haină a ei, de culoare albastră, o perie, suflă asupra nasturilor ca
să—i facă mai strălucitori şi fixă pe guler steaua—de—mare. După aceea se căzni să
aranjeze margaretele de pe pălăria ei neagră de pai, pînă cînd reuşi să le facă să stea drepte,
ca soldaţ ii. In fine, îşi scoase şorţul alb, aşa de scrobit, şi îşi legă în jirul taliei cordonul de
piele de şarpe. Mesajul de pe cordon era foarte vizibil: Cadou de la Grădina Zoologică —aşa
era scris, cu litere mari,
—E foarte mult timp de cînd nu l—ai mai purtat, zise Michael, uit îndu—se cu interes la
cordon.
—L—am păstrat pentru zile mari, spuse ea linişt it, încheindu—şi cordonul.
Apoi luă umbrela din colţ şi începu să frece capul de papagal cu ceară de albine. în fine
luă, cu un zîmbet linişt it, cent imetrul de pe cămin şi îl puse în buzunarul hainei.
Jane tresări. De ce, de nece, vederea acestui buzunar plin o făcea să simt ă o nelinişt e
ciudată.
—De ce nu laşi cent imetrul acolo? E în deplină siguranţă, Mary Poppins.
Urmă o pauză. Se părea că Mary Poppins se gîndeşte la această problemă.
—Am mot ivele mele, zise ea în cele din urmă, cu un pufăit trufaş.
—Dar totdeauna a stat pe cămin, de cînd ai venit înapoi !
—Asta nu înseamnă că trebuie să rămînă acolo totdeauna, zise ea, cu un surîs viclean.
Jane întoarse capul. Oare ce se înt împia cu inima ei? Căci ai fi zis că devenise deodată
prea mare pentru pieptul în care stătea.
—Mă simt singură, îi spuse ea în şoaptă lui Michael, dar cu grijă şi fără să se uite la el.
—Nu poţi fi singură at îta t imp cît sînt şi eu aici! zise Michael, punînd ult ima piatră pe
acoperişul Castelului.
—Nu în felul ăsta singură, ci parcă aş fi pe cale să pierd ceva.
—Poate un dinte, zise el, cu interes. încearcă să vezi dacă nu se clat ină.
Jane dădu repede din cap. Orice ar fi putut pierde, dar nu un dinte.
—Vai, se t îngui Michael, mi—ar mai trebui o piatră. Am făcut tot, afară de coşul pentru
sobă !
Mary Poppins străbătu repede camera.
—Poft im ! Uite, ai ce—ţ i trebuie, zise ea, punînd o piatră de la jocul de domino în locul
unde ar fi trebuit să fie coşul.
—Ura! Acum e gata! exclamă Michael, uit îndu—se la dînsa încîntat, dar apoi văzu că
pusese lîngă el toată cutia de domino, ceea ce îl făcu să nu se prea simt ă în largul lui.
Adică... zise el înghiţ indu—şi cuvintele, vrei să spui că... mi—o dai mie?
Totdeauna dorise acest joc de domino, dar niciodată pînă atunci Mary Poppins nu—i
dăduse voie să se at ingă de lucrurile ei. Oare ce însemna asta acuma? Nu—i era în obicei.
Şi cînd ea dădu din cap că da, simţ i şi el, deodată, o nelinişte, ca şi cum ar fi rămas singur,
şi izbucni cu un geamăt de îngrijorare:
—Ce se înt împlă, Mary Poppins? Ce nu—i cum trebuie?
—Nu—i cum trebuie? spuse ea, pironindu—l cu nişte ochi mînioşi. Îţi dau un cadou frumos,
onorabil, şi asta—i toată mulţumirea cu care îmi răspunzi! În adevăr, este ceva care nu— i
cum trebuie ! Data viitoare am să şt iu ce am de făcut.
Michael se repezi sălbat ic la ea şi o apucă de mină.
—O, Mary Poppins, n—am vrut să spun asta! Iţ i mulţumesc. Dar mi—a venit aşa, deodată,
o idee...
—ideile astea o să—ţi dea de lucru într—o bună zi. Ţine mint e ce—ţ i spun! mîrîi ea. Ei,
acuma, luaţ i—vă, vă rog, pălăriile. Cu toţii ! Să facem o plimbare pînă la leagăne.
Văzînd expresia ei obişnuit ă, neliniştea le dispăru. Era felul ei de a fi cînd se simţ ea
jignit ă, încît nu putea fi ceva în neregulă, îşi ziceau ei, aşa încît se repeziră să se
pregătească, rîzînd şi chiuind. Şi cum alergau aşa prin cameră, răsturnară Castelul.
Soarele călduţ de primăvară strălucea deasupra parcului cînd copiii traversară în goană
Uliţ a. Ceaţa tulbure de dimineaţă dispăruse, dispăruse şi vîntul vîjîitor. O boare verde
învăluia Cireşii, acolo unde ieşeau frunzele noi. în aer plutea un parfum de
ciuboţ ica—cucului; păsările îşi repetau cîntecele de vară.
—Am să mă iau la întrecere cu voi pînă la leagăne ! strigă Michael.
—Astăzi toate leagănele sînt ale noastre ! observă Jane, văzînd că nu mai era nimeni pe
platoul unde se aflau cele cinci leagăne, aşteptîndu—şi clienţ ii.
În mai puţ in de o clipă, John şi Barbara, Jane şi Michael se căţărară şi se instalară, fiecare
în cît e un leagăn. Anabela, ca un ghemotoc de lînă albă, împărţea leagănul cu Mary Poppins.
—Acuma—unu, doi, TREI! strigă Michael din toate puterile şi leagănele începură să se
balanseze, agăţate cum erau de bară. La început se mişcau încet şi uşor, dar, cînd copiii îşi
puseră picioarele la contribuţ ie, începură să se mişte mai repede. Frînghiile, bine înt inse,
tremurau în mîinile lor şi scaunele se balansau în aerul care se clăt ina. Copiii se ridicau din
ce în ce mai sus, sălt înd ca nişte păsări prin razele delicate ale soarelui. Înt îi se înălţau cu
capul spre cer, apoi veneau cu picioarele spre pămînt şi li se părea că pomii îşi înt ind
ramurile sub ei, iar acoperişurile caselor se clat ină şi se apleacă.
—Parcă am zbura! spuse Jane veselă, părîndu—i—se că pămîntul face un salt mortal sub
picioarele ei, apoi se uită în lături spre Michael care călărea prin aer, cu părul vîlvoi.
Gemenii scoteau strigăte scurte, ca nişte şoareci aţ îţaţi. în spatele lor, Mary Poppins se
mişca înainte şi înapoi, cu un aer demn. Cu o mînă o sprijinea pe Anabela pe genunchi, iar
cu cealaltă îşi ţ inea bine umbrela. Pe urmă începu şi ea să se ridice, şi se tot ridica, pînă ce
pălăria neagră îi ajungea mai sus de copaci, apoi cobora, îndrept îndu—şi spre pajişte
picioarele negre, elegante. Şi pe cînd se legăna aşa, ochii îi străluceau cu o flacără ciudată.
Erau cei mai albaştri ochi din cîţ i văzuse Jane vreodată, albaştri ca albastrul infinit. Se
părea că se uită departe de tot, peste copaci şi peste case, dincolo de toate mările şi de toţi
munţ ii, dincolo de marginile lumii.
Cele cinci leagăne gemeau la fiecare mişcare. Dar după—amiaza începu să pălească şi
parcul, care se clăt ina la picioarele lor, se făcu cenuşiu. Jane şi Michael nu luau însă nimic
în seamă. Ei erau învăluiţ i într—un vis cu Mary Poppins, un vis care îi azvîrlea în sus şi în
jos, între cer şi pămînt, un vis care îi făcea să zboare, să se legene şi să adoarmă şi care
n—avea să se sfîrşească niciodată.
Totuşi, pînă la urmă se sfîrşi. Soarele dispăru spre apus şi, odată cu dînsul, visul dispăru
şi el. Cînd ult imele raze se mai împrăşt iau peste parc, Mary Poppins puse piciorul jos şi
leagănul se opri, cu o smucitură.
—E timpul să plecăm, zise ea calm — şi pentru că vocea ei nu avea, de data asta, asprime,
îşi opriră şi ei, imediat, leagănele şi se supuseră fără să protesteze. Căruţul scoase suspinul
lui obişnuit, cînd ea o puse înăuntru pe Anabela şi pe gemeni. Jane şi Michael păşeau,
cuminţ i, alături. Pămîntul se mai clăt ina încă sub picioarele lor. Erau cu toţii tăcuţ i, linişt iţi
şi fericiţ i.
—Cric—crac ! făcea căruţul, înaint înd pe alee.

—Top—top ! făceau ghetele lui Mary Poppins. Michael se uită în sus şi, văzînd ult imele
raze care mai luminau frunzele verzi, proaspete, ale Cireşilor, îi spuse visător Janei:
—Eu cred că a fost pe aici Neli—Rubina.
—Astăzi aici şi mîine nicăieri, aşa sînt eu ! se auzi deodată un glas sonor şi, cînd copiii
întoarseră capul, o văzură chiar pe Neli—Rubina, înaint înd pe discul ei de lemn. în urma lui
Neli—Rubina se vedea silueta unchiului Dodger, care venea, rotindu—se.
—Cît m—am mai sucit şi învîrt it! zise Neli—Rubina. V—am căutat peste tot! Ce mai
faceţ i? Sper că totul merge bine! Doream să te văd, dragă Mary Poppins, ca să—ţ i dau ...
—Şi ca să—ţ i dorim ... o întrerupse unchiul Dodger, aprins.
—Unchiule Dodger ! zise Neli—Rubina, cu o privire care îl punea în gardă.
—O! scuză— mă! îmi cer iertare, draga mea, răspunse repede bătrînui.
—Un flecuşteţ mic, ca amint ire, îşi cont inuă vorba Neli—Rubina, şi faţa ei de lemn deveni
surîzătoare.
Apoi, înt inzîndu—şi braţul ei de lemn, strecură în mîna lui Mary Poppins un obiect mic, alb.
Copiii se înghesuiră să vadă ce era.
—Un Răvaş ! exclamă Michael.
Jane se uită să vadă, la lumina scăzută de seară, ce este scris.
—Călătorie plăcută, zîna mea! cit i ea. Pleci undeva, Neli—Rubina?
—Desigur, dragii mei! E pentru la noapte ! zise Neli—Rubina cu un hohot de rîs răsunător,
uit îndu—se la Mary Poppins.
—Poţi să—l iei ca să—l mănînci pe drum, Miss Poppins! zise unchiul Dodger, arătînd spre
Răvaş.
Unchiule Dodger ! îi tăie vorba Neli—Rubina. O, iarăşi ! Iar am dat greş ! Sînt prea bătrîn,
asta este, draga mea. Te rog să mă ierţ i.
—Negreşit, e foarte frumos din partea voastră, zise Mary Poppins polit icos, şi după felul
cum zîmbea se putea vedea cît era de mulţumită.
Apoi, băgînd Răvaşul în buzunar, împinse căruţul mai departe.
—Stai o clipă, Mary Poppins! răsună deodată un glas sufocat la spatele lor.
Pe alee se auzeau tropotind nişte picioare şi copiii întoarseră repede capul.
—Ei, este domnul şi doamna Turvy ! exclamă Michael, văzînd o figură înaltă, slabă, care
înainta sure ei, t inînd de mînă o făptură rotundă, durdulie.
—Acuma ne cheamă Topsy—Turvy. Socotim că sună mai frumos aşa.
Domnul Turvy se uită la ei peste ochelari, în t imp ce soţ ia lui dădea mîna cu toţi.
—Ei, Mary, cont inuă el cu glasul lui trist, m—am gîndit să venim aşa, pe neaşteptate, numai
pentru un moment — ca să—ţ i spunem, şt ii .... aşa—de—lungă...
—Dar sperăm să nu fie prea lungă, dragă Mary, adăugă doamna Turvy, părînd foarte fericită
şi zîmbind, cu faţa ei grasă, care strălucea ca o marmeladă.
—Îţi mulţumesc din toată inima, vere Arthur ! Şi dumitale, Topsy! zise Mary Poppins, dînd
mîna cu amîndoi.
—Ce înseamnă „Aşa—de—Lungă"? întrebă Jane, lipindu—se de Mary Poppins.
Ceva — poate întunericul — o făcuse deodată să se lipească strîns de făptura asta atît de
caldă şi de odihnitoare.
—Înseamnă fiicele mele ! Ele sînt lungi ! se auzi un glas răsunător şi în acelaşi t imp o umbră
ieşi din întuneric. Sînt aşa de lungi, aşa de late, aşa de stupide — adevărate girafe alergînd
în galop.
Pe alee venea doamna Corry, cu haina acoperită în întregime cu monede de argint, iar în
spatele ei păşeau, posomorite, Annie şi Fannie, ca două fiinţe uriaşe.
—Ei, iată—ne ! zise doamna Corry, strîmbîndu—se la copiii care holbau ochii. Hm ! Ce
mari au crescut, nu—i aşa, Mary Poppins? Văd că n—o să mai aibă multă vreme nevoie de
dumneata!
Mary Poppins încuviinţ ă din cap, dar Michael se repezi lîngă ea, cu un strigăt de protest.
—Totdeauna o să avem nevoie de ea —totdeauna ! strigă el, strîngînd—o pe Mary Poppins
de mijloc at ît de tare, încît îi simţ i oasele.
—Binişor, Michael, să nu mă striveşt i! zise ea mînioasă, uit îndu—se Ia dînsul ca o panteră
înfuriată şi îmbrîncindu—l uşor. Nu sînt o sardea din cut ie !
—Am venit să schimb o vorbă cu dumneata, cotcodăci doamna Corry. O vorbă veche, Mary,
ceva care este bine să fie spus repede. După cum obişnuiam să—i spun şi lui Solomon, cînd
făcea toată gălăgia aia cu privire la regina din Saba, dacă ai de gînd să o spui cîndva, de ce
nu o faci acuma?
Doamna Corry se uit ă cercetător la Mary Poppins, apoi adăugă, blînd:
—Rămas bun, draga mea !
—Şi dumneata pleci? întrebă Michael uit îndu—se pix la doamna Corry, care izbucni
într—un hohot de rîs.
—Hm—da, plec, într—un anume fel! Dacă pleacă unul, pleacă toţi —aşa e viaţa. Ei, Fannie
şi Annie, zise ea apoi, uit îndu—se în jurul ei, ce—aţ i făcut, netoatelor, cu darurile acelea?
—Sînt aici, mamă ! răspunseră surorile, nervoase, şi cu mîinile lor mari băgară în palma lui
Mary Poppins două felii subţ iri de turtă dulce, una în formă de inimă şi una ca o stea.
Mary Poppins scoase un strigăt încîntat.
—Vai, doamnă Corry ! Ce surpriză ! Este un Cadou şi totodată o Plăcere !
—O, nu—i decît o Amint ire, zise doamna Corry, fluturînd uşor cu mîna şi făcînd cîţ iva paşi
de dans alături de căruţ, cu ghetele ei mici, mărginit e de amîndouă părţile cu elast ic.
—S—ar zice că toţi prietenii dumitale au venit aici în seara asta ! observă Michael către
Mary Poppins.
—Dar ce crezi, că sînt o ... pustnică? Cred că pot să—mi văd prietenii oricînd vreau ! zise
ea, dîndu—şi capul pe spate.
—Am observat doar, începu el, dar fu întrerupt de un strigăt vesel.
—Ei, Albert, dumneata eşt i ! exclamă bucuroasă doamna Corry, alergînd să înt împine o
figură rotunjoară, care venea repede spre dînşii.
Copiii scoaseră un strigăt de bucurie, recunoscînd pe domnul Perucă.
—Sfinte doamne, este Clara Corry! exclamă domnul Perucă, strîngîndu—i mîna cu căldură.
—Nu şt iam că vă cunoaşteţi! exclamă Jane, foarte surprinsă.
—Cu cîte nu şt ii tu, s—ar putea umple un Dicţ ionar, i—o tăie scurt Mary Poppins, cu un
pufăit.
—Dacă ne cunoaştem? Doar am copilărit împreună — nu—i aşa, Albert? zise doamna
Corry,
Domnul Perucă clămpăni de cîteva ori din gură.
—O, unde sînt zilele acelea minunate! spuse el, vesel. Dar dumneata ce mai faci, Mary,
fet iţa mea?
—Mulţumesc, bine, unchiule Albert. N—am de ce mă plînge, răspunse Mary Poppins.
—M—am gîndit să mă urc pînă aici pentru un Ult im Cuvînt. Călătorie plăcută şi aşa mai
departe. Noaptea este frumoasă pentru aşa ceva, mai zise el, uit îndu—se la întunericul
albastru care învăluia parcul în jurul lui.
—O noapte frumoasă pentru ce? întrebă Michael, care spera că Mary Poppins n—o să se
simtă singură chiar dacă, după cum se vedea, toţi prietenii ei plecau. „în definit iv, îşi zicea
el, mă are pe mine şi ce alta şi—ar mai putea dori?"
—O noapte frumoasă pentru mers pe mare — asta e ! vocifera deodată Amiralul Boom, care
venea printre copaci, cînt înd cu glasul lui legănător:
Întindeţi pînzele peste catarge,

Multe vînturi furtunoase vor sufla
Pînă cînd ne vom vedea
Din nou acas, aşa—aşa!
Întindeţi pînzele, vă spun,
Hopa, hopa, nu mai staţi!
Ei, veniţ i încoa, marinarilor! Ridicaţ i catargul cel mare ! Ridicaţ i ancora şi drumul îi
daţi, căci sîntem angajaţ i, peste Missouri cel lat, hopa—hopa — am să străbat !
Amiralul îşi suflă nasul cu un zgomot ca al cornului în care se suflă cînd este ceaţă, apoi
se uită la Mary Poppins.
—Toată lumea este la bord? întrebă el cu glas tunător, punînd o mînă pe umerii ei.
—Toţi la bord, domnule, răspunse ea afectat, aruncîndu—i o privire curioasă.
—Hrrrrump ! Hai !
Am să—i fiu credincioasă dragostei mele

Dacă dragostea mea o să—mi fie credincioasă mie!
Începu el să cînte, cu un glas plăcut, dar numaidecît se întrerupse. Hei — babord şi

tribord ! Fir—ai al naibii! Cum poţi face aşa ceva unui marinar? se răst i el, căci un glas
ascuţ it răsunase deodată, strigînd: „Baloane şi baloane!" şi o umbră mică, trecînd cu un
bîzîit deasupra lui, îi lovise pălăria.
Era femeia cu baloane. Un balon mic, pe care îl ţ inea de sfoară, o ridicase şi pe ea şi acum
o tîra mai departe, prin întuneric.
—Rămas bun, rămas bun, scumpa mea, mai strigă femeia, în t imp ce se depărta.
—Uite—o cum dispare, ca o dungă de lumină ! exclamă Jane, uit îndu—se după dînsa.
—Ei, doar nu—i melc ca să se t îrască, aşa cum fac anumite persoane pe care le—aş putea
numi ! zise Mary Poppins. Hai, mişcaţ i—vă! N—am să stau să vă aştept toată noaptea !
—Cred şi eu că nu! zise doamna Corry, rînjind.
Copiii plecară mai departe, rezemîndu—şi mîinile pe căruţ, alături de mîinile lui Mary
Poppins, înmănuşate cu mănuşi negre. De data asta erau dornici să facă tot ce le cerea. Şi
cum grăbeau ei paşii, împreună cu grupul care flecărea, crepusculul vînăt îi învăluia din ce
în ce, ca o apă.
Acum erau aproape de poarta parcului. în faţa lor se înt indea, întunecoasă, Uliţ a şi
dintr—acolo răsuna o muzică. Jane şi Michael se uitară unul la altul. „Ce putea fi?" spuneau
sprîncenele lor, ridicate în sus. Apoi curiozit atea învinse. Doreau să stea cu Mary Poppins,
dar totodată doreau şi să vadă ce se înt împlă, de aceea, aruncînd o privire spre chipul ei
întunecat, o luară la goană.
—O, ia te uită ! exclamă Jane, ajungînd la poartă. Este domnul Twigley cu o flaşnetă.
În adevăr, era domnul Twigley, care scotea o melodie dulce din instrument, învîrt ind
zelos din mîner. Lîngă el se afla o făptură mică, strălucitoare, care parcă le—ar fi fost
cunoscută.
—Şi toate sînt făcute din cel mai fin zahăr, îi spunea ea, voioasă, domnului Twigley, cînd
copiii treceau drumul.
Atunci, bineînţeles că şt iură cine era.
—Uitaţi—vă la mine,
Uitaţi—vă bine.
Dacă veţi şti cine sînt,
Atunci mă veţi cunoaşte,
Chiar dacă m—ascund!
cînta veselă Miss Calico, fluturînd cu mîna spre dînşii.

—Vă rog, copii, nu vă puteţi mişca puţ in? V—aţi oprit pe un trandafir de—al meu !
Era Bert, Omul—cu—chibrituri, care, ghemuit pe jos, chiar în faţa porţii lor, desenase pe
asfalt, cu cretă colorată, un buchet mare de flori. Ellen şi poliţaiul îl urmăreau cu privirea,
iar Miss Lark cu cîinii ei asculta muzica, st înd în faţa porţii de alături.
—Stai o clipă, îi strigă ea domnului Twigley, mă duc să—ţ i aduc un şiling !
Domnul Twigley începu să rîdă cu rîsul lui şiret şi dădu amabil din cap.
—Nu vă deranjaţ i, doamnă, îi spuse el lui Miss Lark. Nu—mi trebuie şilingi. Eu fac asta
numai de Plăcere.
Copiii văzură cum schimba o privire cu Mary Poppins, care tocmai ieşea din parc, şi
acum, cînd învîrtea cu toată puterea de mîner, cîntecul devenea mai repede şi mai puternic.
—Încă o „nu—mă—uita" şi am terminat, murmură pentru sine Omul—cu—chibrituri, mai
adăugind o floare la buchet.
—Este o minune, Bert ! zise cu admiraţ ie Mary Poppins, care ajunsese cu căruţul în spatele
lui şi se uita la pictură.
El sări în picioare cu un strigăt uşor şi ridicînd buchetul de joj, i—l îndesă în mînă.
—Sînt ale dumit ale, Mary, îi spuse el, sfios. Le—am desenat pentru dumneata !
—Zău, Bert ? Nu şt iu cum să—ţ i mulţumesc, zise ea zîmbind, ascunzîndu—şi între flori faţa
îmbujorată.
Copiii simţeau parfumul trandafirilor.
Omul—cu—chibrituri se uita la ochii ei înflăcăraţ i și începu să—i zîmbească — un

zîmbet drăgăstos.
—E pentru la noapte, Mary, nu—i aşa? zise el.
—Da, Bert, răspunse ea dînd din cap şi îi întinse mîna,
Omul—cu—chibrit uri se uită un moment cu tristeţe la mîna înt insă, apoi, plecîndu—şi
capul, i—o sărută.
—Atunci adio, Mary! îl auziră ei şoptind, iar ea îi răspunse, tandru:
—Adio, Bert!
„Ce să fie pentru la noapte? îşi zise Michael, văzînd ce tărăboi făceau toţi. Iţi vine să crezi
că n—a mai fost niciodată noapte pînă acuma."
—Noaptea asta este cea mai fericită noapte din viaţa mea ! zise Miss Lark, ascult înd
flaşneta. Niciodată n—am auzit o muzică atît de frumoasă. Parcă îmi ard picioarele.
—Ei, atunci lasă—le să ardă împreună cu ale mele ! vocifera Amiralul, trăgînd—o pe Miss
Lark de la poartă şi începînd să danseze polca de—a lungul Uliţei.
—O, Amirale ! o auziră ei exclamînd, pe cînd se învîrteau roată împrejur.
Domnul Perucă se întoarse spre doamna Corry.
—Clara, sper că pot avea onoarea !
Doamna Corry scoase un strigăt de bucurie şi zbură în braţele lui.
—Dragă, dragă turturea, ochişorii, sclipitorii! gîngurea doamna Turvy.
Domnul Turvy, deşi foarte jenat, îi permise totuşi doamnei Turvy să—l ia şi pe dînsul la
dans. Rochia ei largă se învîrtejea în jurul picioarelor lui, iar buclele părului îi fîlfîiau
încolo şi încoace.
—Hm ! Oarece ai zice? zîmbi afectat Poliţaiul şi, pînă să—şi sufle Ellen nasul, o şi luase la
dans.
Un—doi—trei ! Un—doi—trei ! Muzica se înălța din flaşnetă, puternică, dar dulce.
Lămpile de pe stradă începură deodată să strălucească tare, umplînd Uliţa cu pete de umbră
şi de lumină. Un—doi trei, se mişcau picioarele lui Miss Calico, dansînd singură, lîngă
domnul Twigley. Melodia era at ît de puternică şi de veselă, încît Jane şi Michael nu mai
putură nici ei să stea mult timp locului şi se repeziră între ceilalţ i. Un—doi—trei, picioarele
lor at ingeau asfalt ul care răsuna ca un ecou.
—Ei, ce înseamnă asta? Respectaţi regulamentul ! Nu este voie să se danseze în locuri
publice ! Plecaţ i imediat de aici, nu împiedicaţ i circulaţ ia !
Era Paznicul parcului, care traversa Uliţa Cireşilor, uit îndu—se, ca de obicei, ponciş.
—Ce noroc pe mine ! Eşti tocmai omul pe care îl doream ! izbucni Miss Calico.
Şi înainte ca Paznicul să—şi dea seama unde se află, ea îl băgă în nebunat icul dans, care
îl sorbi dintr—o dată. Şi aşa, începu şi el să se legene cu Miss Calico.
—Ne învîrt im roată împrejur, Clara ! zise domnul Perucă, învîrt indu—se cu doamna Corry.
—Obişnuiam să fac asta cu Henric al optulea.. Ei, ce timpuri erau pe atunci! zise ea.
Apoi, adresîndu—se lui Fannie şi Annie, care dansau împreună, ca o pereche de elefanţ i
trişt i, le strigă, cu alt glas:
—Daţ i—i drumul, neîndemînat ice ce sînteţ i f Ţineţ i—vă picioarele mai apropiate !
—Niciodată n—am fost aşa de fericită ca acuma ! se auzi glasul însufleţ it al lui Miss Lark.
—Ar trebui să te duci la mare, draga mea Luciri da ! Toată lumea este fericită la mare !
vocifera Amiralul, care dansa polca nebuneşte.
—Aş vrea, răspunse ea, pe cînd cei doi cîini se uit au unul la altul speriaţ i, dar cu speranţa
că se va răzgîndi.
Pe cînd dansatorii se învîrteau roată, întunericul se făcea tot mai adînc. In mijlocul horei
stătea Mary Poppins, ţinînd strîns în mînă florile. Cu mîna cealalt ă ea legăna uşor căruţul,
iar cu piciorul bătea tactul. Omul—cu—chibrituri se uit a la ea de pe asfalt, iar perechile,
cînd treceau dansînd pe lîngă dînsa, o atingeau uşor pe umeri, în chip de salut.
Ea stătea dreaptă, ţeapănă şi îşi purta surîzînd privirile de la unul la alt ul — spre Miss
Lark şi Amiral, spre Topsy—Turvy, spre cei doi Noe ros—togolindu—se pe discurile lor,
Miss Calico ţ inîndu—l strîns pe Paznicul parcului, doamna Corry în braţele domnului
Perucă şi cele două fiice uriaşe ale doamnei Corry.

Privirile sclipitoare îi căzură apoi asupra celor doi copii, care dansau şi ei în cerc. Şi se
uită la dînşii mult, mult t imp, urmărindu—le feţele luminoase, încîntate şi braţele înt inse
între ei.
Dar deodată, copiii, ca şi cum i—ar fi simţit privirea aţ int ită asupra lor, se opriră în
mijlocul dansului şi alergară la ea, rîzînd şi gîfîind.
—Mary Poppins ! strigară ei, amîndoi deodată, lipindu—se de dînsa — dar apoi îşi dădură
seama că nu mai aveau alt nimic de spus. Numele ei părea a fi destul.
Mary Poppins îşi puse braţele pe umerii lor şi îi fixă cu o privire adîncă, lungă, care le
pătrundea drept în inimă. Ai fi zis că vede ce era acolo. Apoi zîmbi în sinea ei, se întoarse
cu spatele, luă din căruţ umbrela cu cap de papagal şi o luă şi pe Anabela în braţe.
—Acuma eu trebuie să intru în casă, Jane şi Michael! Voi doi puteţ i să mai staţi şi să—i
aduceţ i şi pe gemeni după aceea.
Ei dădură din cap că au înţeles, gîfîind încă în urma dansului.
—Şi să fiţ i cuminţ i ! mai zise ea, linişt ită. Şi să nu uitaţ i nimic din ce v—am spus.
Copiii începură să surîdă, pentru a o asigura.
„Ce lucru caraghios ne spune, îşi ziseră ei. Parcă am putea îndrăzni să uităm!"
Ea atinse uşor buclele gemenilor, îi încheie lui Michael haina la gît şi netezi gulerul Janei.
—Acuma, un—doi—trei, noi am plecat, îi spuse ea veselă Anabelei şi intră pe poarta casei,
ţinînd uşurel în braţe bebeluşul, florile şi umbrela cu cap de papagal.
Şi păşea dreaptă, mîndră, cu un aer fălos, ca şi cum era perfect mulţ umită de sine însăşi.
—Voiaj bun, Mary Poppins ! îi strigară dansatorii, cînd ea se opri la uşa de la intrare, de
unde, întorcînd capul, se uită la ei şi dădu din cap.
Flaşneta mai scoase un sunet dulce, prelung şi uşa se închise în urma lui Mary Poppins.
Cînd muzica încetă, Jane fu străbătută de un fior, poate din cauza aerului rece care făcea
să se simtă aşa de părăsită.
Michael înt inse mîna şi strînse mai bine pledul cu care erau înfăşuraţ i gemenii.
—O să stăm pînă o să plece toată lumea şi numai atunci o să intrăm în casă,— zise Jane,
uit îndu—se roată la dansatori, care acuma stăteau linişt iţ i pe stradă. Ai fi zis că aşteaptă
ceva, că se uit au cu toţii în sus, la Numărul Şaptesprezece.
—Oare la ce se uit ă? zise Michael, ridicînd capul şi înclinîndu—l spre spate.
Deodată, la geamul de la camera copiilor apăru o flacără, prin mijlocul căreia se mişca o
umbră. Ei şt iau că era Mary Poppins care aprindea focul, aşa cum făcea în fiecare seară. Dar
numaidecît flăcările ţ îşniră în sus, scînt eind pe geam şi împrăşt iind lumină în grădina
întunecată. Flacăra se înălţ a din ce în ce, iar fereastra strălucea tot mai tare. Apoi, deodată,
văzură camera reflectată pe 2idul de alături, de la casa lui Miss Lark. Şi strălucea sus de tot,
deasupra grădinii, cu focul scînteietor, cu căminul, cu fotoliul cel vechi şi cu ...
—Uşa! Uşa! răsună deodată un strigăt înăbuşit, scos de mulţ imea grămădit ă în Uliţ ă.
—Ce uşă? se întrebau Jane şi Michael, uit îndu—se unul la altul — şi deodată îşi dădură
seama!
—Michael ! strigă Jane înspăimîntată, nu prietenii sînt cei care pleacă, ci — o ! vino repede,
repede ! Să ne ducem s—o mai găsim !
Cu mîinile tremurînde ei scoaseră pe gemeni din căruţ, îi traseră după dînşii şi îi făcură să
intre pe poartă, apoi, gîfîind de îngrijorare, începură să alerge pe poteca din grădină, spre
uşa de la intrare. Ajunşi aici, se repeziră sus pe scări şi dădură năvală în camera lor.
Dar cînd intrară înăuntru, se linişt iră, căci toate erau la locul lor, aşa cum fuseseră
întotdeauna. Focul trosnea dincolo de grilajul sobei iar Anabela, bine învelit ă, gîngurea
încet işor în leagănul ei. Piesele pe care le folosiseră dimineaţa pentru Castel erau puse
frumos, teanc, într—un colţ, iar lîngă ele se afla preţ ioasa cut ie de domino a lui Mary
Poppins.
—O! începură ei să palpite, surprinşi şi nedumeriţ i, văzînd că toate sînt la locul lor.
Toate? Nu, nu toate ! Era ceva care lipsea.
—Patul de campanie ! exclamă Michael. A dispărut ! Şi apoi — unde este Mary Poppins?
El începu să se învîrtească prin cameră, strigînd—o pe nume. Alergă şi în camera de baie,
apoi ieşi pe palierul scării, pe urmă intră din nou în cameră.
—Mary Poppins! Mary Poppins! Mary Poppins! Jane îşi întoarse privirile de la foc spre
fereastră şi scoase un strigăt uşor.
—Michael, Michael ! Aici este ! Aici este si usa cealaltă !
El urmări direcţ ia spre care arăta ea cu degetul şi rămase cu gura larg deschisă. Căci de
cealalt ă parte a geamului sclipea altă cameră, care se înt indea de la Numărul Şaptesprezece
pînă la zidul de la casa lui Miss Lark şi toate lucrurile din camera cea adevărată se reflectau
în camera cea sclipitoare. Se putea vedea pătuţul Anabelei şi masa făcută din lumină. Era şi
focul, care pîlpîia în aer. În fine, era şi cealaltă uşă, exact la fel cu cea din spatele lor. Uşa
scînteia în fundul grădinii. Alături, era propria lor imagine. Către această uşă alerga, cu
paşi uşori, Mary Poppins, ţinînd într—o mînă valiza, iar sub braţ, florile
Omului—cu—chibrituri şi umbrela cu cap de papagal. Şi păşea tot mai departe prin camera
reflectată, trecînd printre dublurile obiectelor atît de bine cunoscute. Şi cum înainta aşa,
margaretele se aplecau pe calota pălăriei ei negre de pai.
Repezindu—se la geam, Michael începu să strige cît îl ţ inea gura:
—Mary Poppins ! Vino înapoi ! Vino înapoi ! În spatele lui, gemenii începură să scîncească.
—Mary Poppins, te rog, vino înapoi! striga şi Jane, de pe pervazul ferestrei.
Dar Mary Poppins nu—i luă în seamă, ci înainta cu paşi mari spre uşa care sclipea în
văzduh.
—Nu se poate să se ducă cine şt ie unde în felul acesta ! zise Michael. N—o să ajungă decît
pînă la zidul de la casa lui Miss Lark.
Dar, chiar cînd spunea asta, Mary Poppins ajunse la cealalt ă uşă şi o deschise larg. De
mirare, copiii scoaseră un suspin convulsiv, căci zidul, pe care speraseră că or să—l vadă,
dispăruse. Dincolo de silueta ţanţoşă a lui Mary Poppins nu era nimic decît frînturi de cer
şi noaptea neagră, care învăluia totul.
—Vino înapoi, Mary Poppins! strigau copiii, cu un vaiet desperat.
Ea, ca şi cum i—ar fi auzit, se opri un moment, cu un picior pe prag. Steaua—de—mare
îi sclipea pe guler cînd aruncă o privire înapoi, spre camera copiilor. Zîmbind spre cele
patru chipuri triste care o urmăreau, agită spre dînşii buchetul de flori, apoi deschise cu
zgomot umbrela cu cap de papagal şi păşi mai departe, în întuneric.

Umbrela se bălăbăni o clipă, iar cînd se ridică în sus, lumina focului o lumina puternic.
Apoi, cu o săritură, ca şi cum ar fi fost bucuroasă că este liberă, îşi luă zborul pe cer. Mary
Poppins se ridica şi ea tot mai sus şi trecu peste vîrful copacilor, ţinînd strîns mînerul de
papagal. Şi cum mergea aşa, izbucni din flaşnetă o arie puternică, melodioasă, mîndră,
triumfătoare, ca un marş de nuntă.
Îndărăt, în camera copiilor, focul se mai potolire şi se prefăcuse în cărbuni roşii. Flăcările
se st inseseră şi odată cu ele dispăru şi camera cealaltă, at ît de sclipitoare. Curînd nu se mai
vedeau afară decît Cireşii legănîndu—se în aer, sau zidul gol de cărămidă de la casa lui Miss
Lark.
Însă deasupra acoperişului se ridica o umbră strălucitoare, care zbura din ce în ce mai sus.
Ai fi zis că acumulase scînteierea şi flăcările focului, căci strălucea ca un sîmbure luminos
pe cerul negru, îngheţat.
Rezemaţ i de pervazul ferestrei, cei patru copii urmăreau umbra, cu obrajii strînşi între
palme. Toţi patru aveau inima grea, dar nu încercau să—şi explice nimic, căci şt iau că se
petreceau cu Mary Poppins lucruri care nu puteau niciodată fi explicate. De unde venise nu
şt ia nimeni şi unde se ducea nu puteau ghici. Erau siguri numai de un lucru — că îşi ţ inuse
cuvîntul. Stătuse cu dînşii pînă ce se deschisese Uşa şi atunci îi părăsise. Şi nu puteau spune
dacă o vor mai vedea vreodată pe această fiinţă, atît de perfectă.
Michael înt inse mîna spre cut ia de domino şi o puse pe tăblia ferestrei, lîngă Jane.
Amîndoi o ţineau cu mîna, urmărind umbrela care se tot înălţa pe cer.
În acest moment intră în cameră doamna Banks.
—Cum —sînteţ i singuri—singurei, scumpilor? Unde este Mary Poppins? întrebă ea,
aprinzînd lumina şi aruncînd o privire prin cameră.
—A plecat, doamnă, se auzi un glas înciudat şi doamna Brill apăru pe palierul scării.
Doamna Banks tresări.
—Ce vrei să spui? întrebă ea, îngrijorată.
—Asta este şi nimic alt ceva, răspunse doamna Brill. Eu ascultam o flaşnetă care cînta afară,
în stradă, şi deodată îl văd pe Omul—cu—chibrituri împingînd spre noi căruţul gol. „Ei, îi
spun eu, unde este Mary Poppins?" şi el îmi răspunde că iar a plecat. A dispărut cît ai zice
peşte. Şi n—a lăsat nici măcar două rînduri !
—O ! Ce să mă fac? începu să se tînguie doamna Banks, aşezîndu—se în fotoliul bătrînesc.

—Ce să faci? Poţ i să vii să dansezi cu mine ! se auzi vocea domnului Banks, care urca
scările.
—Nu mă enerva, George! S—a înt împlat ceva. Mary Poppins a plecat iar! spuse doamna
Banks cu o mutră de înmormîntare. George! George! Te rog, ascultă ce—ţ i spun ! se ruga
ea, frîngîndu—şi mîinile, căci domnul Banks n—o luase în seamă, ci se învîrtea prin cameră
în pas de dans, ţinîndu—şi cu amîndouă mîinile pulpanele hainei.
—Nu pot ! Este o flaşnetă în Uliţă care cîntă Dunărea Albastră. Ta—ram—ta—ta,
ta—ram—ta—ta!.
Şi înşfăcînd—o pe doamna Banks de pe scaun, începu s—o învîrtească şi pe ea, cînt înd
vesel. Apoi se aplecară amîndoi pe tăblia ferestrei, între copiii care cont inuau să se uite
afară.
—Dar bine, George, este un lucru foarte serios ! protesta doamna Banks, pe jumătate rîzînd
şi pe jumătate plîngînd, pe cînd îşi fixa acele în păr.
—Eu văd ceva şi mai serios ! exclamă el, uitîndu—se pe fereastră. Uite ! Cade o stea ! O
vedeţ i !
O scînteie strălucitoare brăzda cerul, croind o cărare prin întuneric, şi cum o urmăreau ei
aşa, inimile li se umplură deodată de blîndeţe. Jos, în Uliţ ă, muzica încetase şi dansatorii
priveau cu toţii, ţ inîndu—se de mînă.
—Dragostea mea! zise cu duioşie domnul Banks, mîngîind—o pe doamna Banks pe obraji,
după care se cuprinseră amîndoi cu braţele, uit îndu—se la stea.
Jane şi Michael îşi ţ ineau răsuflarea; blîndeţea aceea îi copleşea. Ceea ce doreau ei era să
nu o uite pe Mary Poppins niciodată, în toată viaţa lor. Unde, cum, cînd, de ce — nu—i
interesa. Şt iau numai că orice întrebare referitoare la Mary Poppins rămînea fără răspuns.
Dîra luminoasă care spint eca aerul spre dînşii îşi va păstra taina pe vecie. Dar în zilele de
vară care aveau să vină, ca şi în nopţile lungi de iarnă, îşi vor aduce aminte de Mary Poppins
şi se vor gîndi la tot ce le povest ise ea. Ploaia şi soarele, păsările şi animalele, ca şi
anot impurile care se perindau, toate le vor aduce amint e de dînsa. Mary Poppins plecase,
dar darurile pe care le adusese cu sine vor rămîne pentru totdeauna.
—N—o să te uităm niciodată, Mary Poppins! oftau ei, uit îndu—se în sus, la cer.
Forma luminoasă se opri o clipă din zbor şi le răspunse printr—un fîlfîit. Apoi întunericul
o învălui cu aripile lui şi o ascunse vederii.
—S—a dus ! zise domnul Banks cu un suspin, trăgînd perdelele la fereastră şi ducîndu—i pe
toţi la foc ...

Travers, P.L. - Mary Poppins Deschide Usa PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Travers, P.L. - Mary Poppins Deschide Usa PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1|mary poppins deschide ușa p.l.

MARY POPPINS DESCHIDE UȘA

Capitolul I. ZIUA DE 5 NOIEMBRIE

Mary Poppins schiţă un zîmbet, privind literele colorate.

oglinda din cameră, se apucă să—şi deschidă valiza.

R-Ă-U Ş-I M-A-I R-Ă-U

—O! făcu el, îngrozit.

cuvintele îi îngheţară pe buze.

timp ai apărut şi dumneata. Ai ieşit din rachetă şi ai coborît în jos !

Capitolul II. CE—ŞI DOREŞTE DOMNUL TWIGLEY

—Să mai încercăm şi mîine, zise Jane, tulburată.

Podul Londrei cade jos,

cînta Jane, în t imp ce domnul Twigley fluiera ca o mierlă.

De jur împrejurul tejghelii unui cizmar,

Începu el să cînt e, tot rotindu—se împrejur. Poliţaiul scoase un carnet şi un creion.

Margaretă, Margaretă, spune—mi că da, da, da!

o sfătui el apoi, vesel.

să bată din palme.

Pe figura ei era înt ipărită groaza.

Capitolul III. PISICA S—A UITAT LA UN REGE

Jane deschise ochii mari şi scăpă de pe mîini sculul.

vrei? Spune ! Nu mai tot mîrîi ! Sînt cam surd!

plină, trandafirie, aruncă acelaşi zîmbet din oglinda ochilor Pisicii.

Capitolul IV. BĂIATUL DE MARMURĂ

Pac! Domnul în vîrstă închise cartea şi zgomotul întrerupse liniştea.

—Ting—ling—ling! Hei ! se auzi deodată glasul speriat al Omului—cu—îngheţată, care îşi

SPUNEŢI—MI STOP ! ŞI CUMPĂRAŢI O ÎNGHEŢATA ! CE VREME MINUNATĂ!

DOMNUL FOLLY CĂRŢI ŞI REVISTE DACĂ VREŢI SĂ CUMPĂRAŢI AICI LE GĂSIŢI

Capitolul V. CAI DE MENTĂ

—Hm ! Hm! se învoi el. Simt şi eu !

MISS CALICO COFETĂRIE CU CAI DE ÎNCHIRIAT

Copiii zgîiră ochii.

—Din zahăr şi aromate,

cînta bătrînica, plesnind din bici.

MESAJE DIN PARTEA LORDULUI CANCELAR

—Un ac cu gămălie? zise domnul. Nicidecum. De unde să am aşa ceva?

umplu aerul. Copiii priveau înmărmuriţ i.

—Ţineţi stînga !19

Capitolul VI. ÎN PLIN FLUX

lui intrară şi ei, cu cea mai mare uşurinţă.

Trebuie să ne grăbim. A început muzica.

voastre, zise Broasca, chicotind uşor de jocul de cuvinte pe care îl făcuse.

Capitolul VII. FERICIŢI PENTRU TOTDEAUNA

Era ult ima zi din anul cel vechi.

pe care i—l dăduse mătuşa Flossie lui Michael, de crăciun.

În tăcerea nopţii, începuse deodată să răsune un zgomot neîntrerupt de clopote.

—Mi—ai lipit cele două părţ i! spuse Humpty—Dumpt y.

Frumoasa Adormită mai căscă o dată, fermecător, şi zîmbi către copii.

—Ce fericiţ i sîntem ! se auzea, ca un ecou, în parc.

—Nouă! Acuma dansau şi copacii, aplecîndu—şi ramurile spre muzica de basm.

Muzica de basm a zînelor se topise, se pierduse în sunetul maiestuos al clopotelor, căci

Capitolul VIII. CEALALTĂ UŞĂ

Era o dimineaţă rece, chiar geroasă ca în cîntecul Round—the—Mulberry—Bush. Lumina

prinţesă din lume să dea orice ca să fie Mary Poppins!"

—Cric—crac ! făcea căruţul, înaint înd pe alee.

Întindeţi pînzele peste catarge,

Am să—i fiu credincioasă dragostei mele

Începu el să cînte, cu un glas plăcut, dar numaidecît se întrerupse. Hei — babord şi

cînta veselă Miss Calico, fluturînd cu mîna spre dînşii.

Omul—cu—chibrituri se uita la ochii ei înflăcăraţ i și începu să—i zîmbească — un

Perucă şi cele două fiice uriaşe ale doamnei Corry.

zgomot umbrela cu cap de papagal şi păşi mai departe, în întuneric.

—O ! Ce să mă fac? începu să se tînguie doamna Banks, aşezîndu—se în fotoliul bătrînesc.