Andy Puşcă Identificarea persoanei fizice

2.2.2. Conţinutul raportului juridic civil. Noţiune

Conţinutul raportului juridic civil este alcătuit din drepturile subiectului activ şi
din obligaţiile subiectului pasiv. Drepturile şi obligaţiile ce se nasc între părţile
raportului juridic civil sunt interdependente în sensul că drepturilor subiectului
activ le corespund obligaţiile subiectului pasiv şi invers, obligaţiilor subiectului
1
pasiv le corespund drepturile subiectului activ .
Conţinutul drepturilor subiective este, aşadar, determinat de obligaţiile ce
corespund acestor drepturi, după cum conţinutul obligaţiilor este determinat de
drepturile subiective corespunzătoare.
Cuprinsul drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc conţinutul raportului juridic
civil este, prin urmare, corelativ sau, cu alte cuvinte, drepturile şi obligaţiile
reprezintă diferitele aspecte ale conţinutului unui raport juridic civil, după cum
acest conţinut e privit din punctul de vedere al subiectului activ sau al
subiectului pasiv. Interdependenţa corelativă a drepturilor şi obligaţiilor ce
alcătuiesc conţinutul raportului juridic se întâlneşte la toate raporturile juridice,
indiferent că acestea sunt patrimoniale sau nepatrimoniale, iar cele
patrimoniale, reale sau de creanţă.
Dreptul subiectiv civil
Dreptul subiectiv poate fi definit ca fiind posibilitatea juridică a titularului
dreptului, dintr-un raport juridic civil, de a desfăşura o anumită conduită
garantată de lege prin putinţa de a pretinde persoanei obligate o anumită
comportare corespunzătoare care poate fi impusă, în caz de nevoie, prin
mijlocirea forţei coercitive a statului.
Din această definiţie, reiese că dreptul subiectiv prezintă următoarele caractere
specifice:
a) presupune neapărat o obligaţie corelativă a altei sau altor persoane,
implicând astfel în mod necesar un raport social între două sau mai multe
persoane, raport reglementat de norma juridică de drept civil;
b) conferă titularului său posibilitatea de a desfăşura o anumită conduită, în
limitele legii, căreia îi corespunde o anumită comportare corelativă din partea
persoanei obligate;
c) conferă titularului său putinţa de a pretinde persoanei obligate să-şi
îndeplinească obligaţia, adică de a avea o anumită comportare corespunzătoare,
recurgând în caz de nevoie la concursul forţei de constrângere a statului;
d) ia fiinţă la naşterea raportului juridic, chiar dacă titularul său n-a început
încă să-l exercite, deoarece el este posibilitatea juridică a unei anumite conduite
şi nu numai decât însăşi această conduită.
Art. 26 din Codul civil prevede:

1
Astfel, de exemplu, la raportul juridic de vânzare-cumpărare, dreptului vânzătorului de a obţine preţul lucrului vândut îi
corespunde obligaţia cumpărătorului de a-i plăti preţul, iar obligaţiilor vânzătorului de a transmite, preda şi garanta lucrul
vândut, le corespund drepturile cumpărătorului de a i se transmite, preda şi garanta lucrul cumpărat. Tot astfel, la raportul
juridic de proprietate, drepturilor proprietarului de posesiune, folosinţă şi dispoziţie asupra lucrului său, le
corespunde
obligaţia tuturor celorlalte persoane de a nu stânjeni pe proprietar în exerciţiul acestor drepturi.
Drept civil. Partea generală 1
„Drepturile și libertățile civile ale persoanelor fizice, precum și drepturile și libertățile civile
ale persoanelor juridice sunt ocrotite și garantate de lege”.
Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social. Această
prevedere constituie consacrarea legală a unuia dintre principiile fundamentale
ale dreptului civil a cărui înfăptuire, în practică, se poate realiza, de regulă, pe
calea procesului civil. Într-adevăr, în cazul încălcării unui drept subiectiv civil,
titularul acestuia este îndreptăţit să cheme în judecată persoana ce răspunde de
această încălcare în vederea restabilirii dreptului încălcat sau nesocotit.
Pentru unele drepturi civile era stabilit un cadru legal special de ocrotire al
acestora cum ar fi, spre exemplu, dispoziţiile cuprinse în art. 54-56 din
Decretul nr. 31/1954 privind ocrotirea şi apărarea drepturilor personale
nepatrimoniale, Decret care în prezent este abrogat. În legătură cu aceasta
Codul civil în Art. 253 prevede:
„(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încalcate ori amenințate poate
cere oricând instanței:
a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o
subzistă.
(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale
prin exercitarea dreptului la liberă exprimare, instanța poate dispune numai măsurile
prevăzute la alin. (1) lit. b) și c).
(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să îl
oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță
spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea
prejudiciului cauzat.
(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despagubiri sau, dupa caz, o reparație
patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este
imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus
prescripției extinctive”.
Exercitarea drepturilor subiective civile prin încălcarea acestor principiilor
stabilite de normele legislaţiei civile constituie, ceea ce se numeşte în literatura
de specialitate şi practica judecătorească, abuz de drept. Exercitarea abuzivă a
drepturilor subiective civile nu se bucură de ocrotirea legii, în sensul că
titularului dreptului îi este refuzat concursul forţei coercitive a statului în
apărarea dreptului exercitat abuziv, iar dacă prin exercitarea abuzivă s-a produs
un prejudiciu, el urmează să fie reparat de către autorul faptei ilicite.
Drepturile subiective civile se clasifică după următoarele criterii:
1) în funcţie de gradul de opozabilitate în drepturi absolute şi drepturi relative;
2) în funcţie de conţinutul lor în drepturi patrimoniale şi personale
nepatrimoniale;
3) în funcţie de gradul de siguranţă şi certitudine oferit titularilor se împart în
drepturi pure şi simple şi afectate de modalităţi.
1) Drepturi absolute şi drepturi relative
Drepturile absolute sunt acele drepturi în temeiul cărora titularul lor are
posibilitatea să le exercite singur, fără concursul altor persoane, drepturi cărora
le corespunde obligaţia generală negativă a tuturor persoanelor de a se abţine
de a le aduce vreo vătămare.
Drepturile absolute prezintă următoarele caractere specifice:
a) raportul juridic care are în conţinutul său un drept absolut, se stabileşte între
titularul dreptului, ca subiect activ, şi toate celelalte persoane, ca subiecte
pasive, nedeterminate;
b) drepturile absolute sunt opozabile tuturor, erga omnes;
c) conţinutul obligaţiei subiectelor pasive nedeterminate este îndatorirea lor
generală negativă de a se abţine de la orice act sau fapt care ar putea aduce
atingere dreptului absolut al subiectului activ.
Sunt drepturi absolute: drepturile personale nepatrimoniale; dreptul de
proprietate şi celelalte drepturi reale.
Drepturile relative, în opoziţie cu cele absolute, sunt acele drepturi cărora le
corespunde obligaţia uneia sau a unor persoane determinate din însuşi
momentul naşterii raportului juridic, de a da, de a face (obligaţii pozitive), sau,
uneori, de a se abţine de la săvârşirea unor acte sau fapte juridice (obligaţie
negativă).
Drepturile relative prezintă următoarele caractere specifice:
a) raportul juridic care are în conţinutul său un drept relativ se stabileşte între
titularul sau titularii dreptului ca subiect activ şi una sau mai multe persoane
determinate, din însuşi momentul naşterii raportului juridic ca subiecte pasive;
b) drepturile relative sunt opozabile numai unor persoane determinate, care
constituie subiectele pasive determinate ale raportului juridic respectiv;
c) conţinutul obligaţiei subiectului pasiv determinat este îndatorirea, cel mai
adesea, pozitivă, de a da sau a face ceva prin îndeplinirea cărora se realizează
dreptul subiectului activ, sau uneori, de a se abţine de la săvârşirea unor
anumite acte sau fapte (obligaţie negativă).
Sunt drepturi relative, drepturile care rezultă din acte juridice ori din fapte
juridice, în temeiul cărora una sau mai multe persoane determinate numite
creditori, au dreptul de a pretinde altor persoane determinate, numite debitori,
1
de a da, a face sau a nu face ceva .

1
Astfel, din contractul de vânzare-cumpărare, rezultă dreptul relativ al vânzătorului de a obţine de la o persoană
determinată (cumpărătorul) plata preţului lucrului vândut, plată prin săvârşirea căreia se realizează dreptul vânzătorului;
vânzătorul este creditorul preţului, iar cumpărătorul este debitorul plăţii acestui preţ; dreptul vânzătorului este relativ,
deoarece el nu poate cere şi obţine plata preţului decât de la cumpărător. Tot astfel, dacă o persoană a suferit o pagubă în
urma faptei ilicite culpabile a altor persoane, victima are dreptul relativ de a cere de la autorii pagubei, persoane
determinate, o despăgubire
corespunzătoare.
 Sarcina de lucru 3
Realizează o comparaţie între drepturile absolute şi drepturile relative.

2) Drepturi patrimoniale şi drepturi personale nepatrimoniale

După cum au sau nu conţinut economic drepturile civile se împart în drepturi
patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi care au un conţinut economic şi
care pot fi evaluate în bani. Marea majoritate a drepturilor civile sunt
patrimoniale, căci dreptul civil reglementează, în principal, raporturi
patrimoniale. Drepturile patrimoniale pot fi, fie absolute, cum este dreptul de
proprietate şi celelalte drepturi reale, fie relative, cum sunt drepturile de
creanţă.
Drepturile nepatrimoniale sunt acele drepturi care n-au un conţinut economic
şi nu pot fi evaluate în bani. Intră în această categorie: drepturile care privesc
integritatea fizică şi morală a persoanei, cum ar fi drepturile la existenţă şi
integritate corporală, la cinste, la onoare, la reputaţie etc.; drepturi care privesc
atributele de identificare ale persoanei, cum ar fi dreptul la nume, prenume,
domiciliu etc.; drepturile care privesc latura nepatrimonială a creaţiei
intelectuale, cum ar fi dreptul de autor, inventator etc.
Aceste drepturi sunt drepturi absolute, adică opozabile tuturor persoanelor,
erga omnes; nu fac parte din patrimoniul persoanei; nu se pot transmite prin
moştenire şi se exercită personal. Uneori, drepturile personale nepatrimoniale
sunt împletite cu drepturile patrimoniale sau pot da naştere la drepturi
patrimoniale. Astfel, de exemplu, dreptul personal nepatrimonial de autor sau
de inventator dă naştere dreptului patrimonial de a primi o remuneraţie atunci
când opera este încredinţată unei edituri spre publicare, sau când invenţia este
predată unei societăţi comerciale spre a fi aplicată în practică.
Drepturile patrimoniale se împart, la rândul lor, în drepturi reale şi drepturi de
creanţă.
Drepturile reale sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora titularii lor
îşi pot exercita prerogativele conferite de lege, direct şi nemijlocit asupra unui
bun determinat fără a fi necesar concursul altor persoane.
Drepturile reale prezintă următoarele caractere specifice:
a) ele rezultă din raporturi juridice care se stabilesc între una sau mai multe
persoane, ca subiecte active determinate, şi toate celelalte persoane, ca subiecte
pasive nedeterminate;
b) ele conferă titularilor lor puterea de a-şi exercita prerogativele direct şi
nemijlocit asupra unui bun, fără concursul altor persoane;
 c) ele implică obligaţia generală negativă a subiectelor pasive de a nu face
nimic de natură să stânjenească exerciţiul prerogativelor ce aparţin titularului
dreptului real;
d) ele sunt drepturi absolute şi, ca atare, opozabile tuturor, erga omnes;
e) ele conferă titularilor, atât prerogativa de a putea urmări lucrul respectiv în
orice mâini s-ar afla (dreptul de urmărire), cât şi prerogativa creditorilor ale
căror creanţe sunt garantate prin drepturi reale accesorii asupra unor lucruri ale
debitorilor lor, de a fi satisfăcuţi cu preferinţă faţă de creditorii chirografari,
lipsiţi de asemenea garanţii (dreptul de preferinţă);
f) drepturile reale sunt limitate ca număr.
Drepturile reale se clasifică, la rândul lor, în drepturi reale principale şi drepturi
reale accesorii.
Drepturile reale principale sunt acele drepturi care au o existenţă de sine
stătătoare, existenţa lor nefiind condiţionată de un alt drept, titularul lor
exercitându-şi atributele conferite de lege asupra bunului fără intervenţia altor
persoane. Sunt drepturi reale principale, dreptul de proprietate, în toate formele
sale, drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate
(uzufruct, uz, abitaţie, superficie, servitute), dreptul de folosinţă, etc.
Drepturile reale accesorii sunt acele drepturi care nu au o existenţă de sine
stătătoare, naşterea, existenţa şi stingerea lor depinzând de drepturile de creanţă
ale căror garanţii sunt. Aceste drepturi sunt accesorii drepturilor de creanţă şi
sunt afectate garantării acestor drepturi. Drepturile reale accesorii sunt: dreptul
de gaj (amanet) ipoteca, privilegiile şi dreptul de retenţie.
Drepturile de creanţă sunt acele drepturi patrimoniale în t emeiul cărora
subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor,
ca acesta să dea, să facă ori să nu facă, obligaţii prin săvârşirea cărora se
realizează dreptul creditorului.
Raporturile juridice al căror conţinut este alcătuit din drepturi de creanţă şi
obligaţii corespunzătoare acestor drepturi, se numesc raporturi de obligaţii, sau
pe scurt obligaţii, expresia de obligaţie fiind întrebuinţată aici în înţelesul larg
al cuvântului, de raport obligaţional civil.
Drepturile de creanţă prezintă următoarele caractere specifice:
a) ele rezultă din raporturi juridice care se stabilesc între una sau mai multe
persoane, ca subiecte active determinate, şi una sau mai multe persoane, ca
subiecte pasive determinate;
b) ele conferă titularului lor creditorului dreptul de a pretinde subiectului
pasiv determinat debitorul să dea, să facă sau să nu facă ceva, obligaţii prin
săvârşirea cărora se realizează drepturile creditorului. Astfel, în raportul juridic
de vânzare-cumpărare, vânzătorul (care este creditorul preţului lucrului
vândut), poate pretinde cumpărătorului (care este debitorul obligaţiei de a plăti
preţul lucrului cumpărat) să efectueze această plată, prin săvârşirea căreia se
realizează dreptul vânzătorului. Vânzătorul (creditorul) nu se poate adresa în
acest scop decât cumpărătorului (debitorului său);
c) ele implică obligaţia subiectului pasiv a debitorului de a da (adică de a
constitui sau strămuta un drept real asupra unui anumit bun), de a face (adică
de a săvârşi anumite acte, acţiuni, lucrări sau de a presta anumite servicii), sau
Drept civil. Partea generală 1
 de a nu face (adică de a se abţine de la o anumită activitate pe care ar fi avut
dreptul să o săvârşească);
d) ele sunt drepturi relative şi, ca atare, nu sunt opozabile decât faţă de
persoana sau persoanele care figurează în raportul juridic respectiv, ca subiect
sau subiecte pasive determinate;
e) drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr.
Între drepturile reale şi cele de creanţă există unele asemănări, dar şi deosebiri.
Astfel, sub aspectul asemănărilor, menţionăm în primul rând, că ambele
drepturi sunt patrimoniale şi în al doilea rând, în raporturile juridice ce au în
conţinutul lor drepturi reale şi de creanţă sunt cunoscuţi titularii acestor
drepturi, adică subiectele active.
Drepturile de creanţă se deosebesc de drepturile reale, aşa cum reiese din
caracterele lor specifice, prin următoarele:
a) la drepturile de creanţă, creditorul nu poate obţine realizarea dreptului său
decât în urma activităţii sau abţinerii debitorului, pe când la drepturile reale,
titularul dreptului real îşi poate exercita direct şi nemijlocit atributele
(prerogativele) dreptului său asupra bunului, fără concursul altor persoane;
b) la drepturile de creanţă, subiectul pasiv debitorul este determinat din
momentul naşterii raportului juridic, pe când la drepturile reale, subiectul
pasiv, este universal, nedeterminat;
c) la drepturile de creanţă, subiectul pasiv debitorul are obligaţia de a da, a
face sau a nu face ceva, pe când la drepturile reale, subiectul pasiv universal
are numai obligaţia de a nu face nimic de natură să stânjenească pe titularul
dreptului real în exerciţiul atributelor conferite de lege;
d) drepturile de creanţă sunt relative, pe când drepturile reale sunt absolute;
e) drepturile de creanţă sunt nelimitate, ca număr pe când drepturile reale sunt
limitate;
f) drepturile reale conferă titularilor săi dreptul de urmărire şi drept de
preferinţă.

3) Drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi

Drepturile pure şi simple sunt acele drepturi care conferă titularilor lor
certitudine şi siguranţă, ele producându-şi efectele, imediat şi definitiv din
momentul naşterii raportului juridic, existenţa şi exercitarea lor nefiind afectată
de vreo împrejurare viitoare.
Drepturile afectate de modalităţi sunt acele drepturi a căror naştere, existenţă,
exercitare ori stingere depind de anumite evenimente viitoare sigure sau
nesigure denumite termen, condiţie şi sarcină.
Obligaţia civilă
Obligaţia, la rândul ei, poate fi definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al
unui raport juridic civil, de a avea o anumită comportare corespunzătoare faţă
de conduita titularului dreptului subiectiv, comportare care poate consta în a