Anul VI. 15 Ianuarie, 1912. Nr. 2.

REVISTA TEOLOGICĂ
ORGAN PENTRU ŞTIINŢA SI VIATĂ BISERICEASCA.
i i i i

— A P A R E DE DOUĂ ORI P E LUNĂ. —

EBDACTOR:

Dr. NICOLflE BftLHN.

REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: S I B I I U , STRADA REISSENFELS, 11.

CUPRINSUL:
Un congres biblic românesc . „
Pavel şi loan ca îndrumători ai păsto­
rilor de suflete
Dr. Nicolae Bălan.

Preotul Aurel Popovici.

Evenimente actuale din biserica catolică Arhim. I. Scriban.
Conferentele preoţeşti
Societatea ortodoxă naţională a femei­
lor române
Pr. Zaharie Mana.

— P. Moruşca.
:
Mişcarea literară 1 — p. m.
Cronică bisericească-culturală N. B. şi N. J.
Tipicul cultului religios - . Cantor.

SI Bl IU.
T I P A R U L T I P O G R A F I E I A R H I D I E C E Z A N E.
1912.
 „REVISTA TEOLOGICA"
I :: :: apare de două ori pe lună. :: ::
Abonamentul pe anul întreg e: 10 cor.
|-
|

Manuscrisele şi toată corespondenţa, împreună cu costul abonamen­

tului, sunt a se trimite la adresa: Dr. Nicolae Bălan, profesor semlnarial,
Slbilu (Nagvszeben) strada Reissenfels Nr. 11.

De pe anul I. (1907) se poate căpătă colecţia întreagă, afară de Nr. 1.

De pe anul II. (1908) se poate căpăta colecţia numai dela Nr. 7 încoace.
De pe anul III. (1909) se poate căpătă colecţia întreagă, afară de Nr. 5.
De pe anul IV. (1910) se poate căpăta colecţia întreagă.
De^pe anuI ilt V. (1911) se poate căpătă colecţia întreagă. fc

1
$

Numărul festiv «Andreiu Şaguna» se vinde cu preţul de i cor.

A apărut Nr. i
din «Biblioteca bunului păstor» —
„Taina pocăitlţii". Nr. 2 va apărea în curând si se va
trimite numai acelora dintre abonaţii revistei, cari vor fi
achitat întreg preţul abonamentului pană la data apariţiei
lui. E deci, în interesul abonaţilor să achite cât mai grabnic
preţul abonamentului, ca să poată primi gratuit publicaţiile
din «Biblioteca bunului păstor-».
 Anul VÎ. 15 Ianuarie, 1912.

REVISTO TEOLOGICII
organ pentru ştiinţa şi vieaţa bisericească.

A b o n a m e n t u l : Pe un an 1 0 c o r . ; pe o jumăt. de an 5 cor. — Pentru România 12 L e i .

Un număr 5 0 fii.

UN C O N G R E S BIBLIC ROMÂNESC.

Intr'o societate de oameni înţelepţi a pus cineva întrebarea

următoare: dacă un om osândit la închisoare pe vieaţă ar avea
voie să iee cu sine o singură carte, care carte ar alege-o? Toţi
cei de faţă au răspuns într'un glas: Biblia!
Da, — căci Biblia este cartea cărţilor!
Când marele poet englez Walter Scott se află pe patul morţii,
i-a zis fiiului său: «Dă-mi cartea!» — «Ce carte?» îl întrebă
acesta. La aceasta i-a răspuns Walter S c o t t : «încă mă mai în­
trebi? Există doar o singură carte — Biblia!» Aşa a vorbit un
bărbat, care în vieaţa sa a cetit şi a scris însuş o mulţime de
cărţi frumoase şi mult apreciate în literatura universală, dar pe
cari, în asemănare cu Biblia, le consideră ca având puţină valoare.
Biblia este cartea sufletului omenesc, cartea care-1 învaţă, pe
tot celce ştie ceti într'ânsa cum se cuvine, să se cunoască pe
sine, să-şi înţeleagă rostul fiinţii sale în lume şi să găsească pe
Dumnezeu pentru sine. Biblia îi dă omului puterea de a săvârşi
binele, îl mângâie în năcazuri şi-1 întăreşte în suferinţe. In mii şi
milioane de cazuri s'au adeverit cuvintele apostolului: «Toată
Scriptura de Dumnezeu este insuflată şi de folos spre învăţătură,
spre mustrare, spre îndreptare, spre deprinderea care este întru
dreptate, ca să fie deplin omul lui Dumnezeu, spre tot lucrul bun
gătit» (II Tim. 3, 1 6 — 1 7 ) . Ceeace Biblia îi poate da unui suflet
omenesc, nu-i pot da toate cărţile literaturii universale împreună.
Filozoful german /. Kant a scris odată lui Stilling următoa­
rele cuvinte: «Faci foarte bine că îţi cauţi toată liniştea în evan­
ghelie, căci ea este izvorul nesecat al adevărului deplin, pe care
raţiunea, dupăce a cutreerat tot câmpul activităţii sale, nu-1 poate
găsi într'alt loc».
Şi fiindcă Biblia este cartea sufletului omenesc, este ea tot­
odată şi cartea omenimii întregi. Deşi a fost scrisă în timpuri
îndepărtate, între împrejurări culturale şi în limbi diferite de cele
de astăzi, totuş ea nu vorbeşte limba unui popor ori a unui veac
anumit, ci vorbeşte cuvântul lui Dumnezeu cătră oamenii din toate
timpurile şi de pe oricare treaptă de cultură. Ea se potriveşte
pentru toate popoarele lumii, pentru cele mai inferioare în cul­
tură, ca şi pentru cele ce stau în fruntea culturii, pentru Papuani
şi Hotentoţi, ca şi pentru Chineji şi popoarele civilizate ale Eu­
ropei. Pretutindenea pe unde s'a răspândit Biblia, a ajuns cea
mai cetită şi populară carte. Nici nu există astăzi popor mai în­
semnat, care nu ar aveâ-o tradusă în limba sa. Numărul limbilor
şi dialectelor în cari e tradusă Biblia întreagă ori mari părţi din-
tr'ânsa, trece astăzi peste 4 0 0 , şi an de an apar traduceri şi ediţii
noue. Ne este dat să vedem cu ochii, cum se realizează prorocia
Mântuitorului, cuprinsă la ev. Matei c. 2 4 v. 1 4 : «Şi se va propo­
vădui această evanghelie a împărăţiei în toată lumea, întru mărturie
tuturor neamurilor».
Deja această superioritate prin care se distinge Biblia faţă
de scrierile literaturii universale, este în stare să-i convingă pe cei
ce judecă obiectiv, despre originea ei dumnezeiască. Ş i mai mult
ne întărim în această convingere, luând în considerare importanţa
ce a avut o Biblia pentru educaţia şi cultura popoarelor. Care
carte s'ar putea asemănă în această privinţă cu Biblia? Nici pe
departe nu supoartă nici una o asemenea comparaţie. E a a fost
şi este «tuturor neamurilor întru mărturie» şi ca dovadă puter­
nică a harului şi a adevărului religios. A acelui har şi adevăr
dumnezeesc, care a îmblânzit egoismul din om, a înfrânat pati­
mile, a nobilitat inimile, a disciplinat voinţele, a premenit con­
ştiinţele şi prin toate acestea a mântuit o lume întreagă de pier­
zare, i-a aşezat vieaţa pe nouă baze morale, pe cari s'a ridicat
apoi cultura şi civilizaţia cea mai înaltă a lumei de astăzi! Nu
capetele seci şi abstracţiunile primejdioase ale liber-cugetătorilor
au produs aceste roade, ci acel spirit creator, care transpiră din
fiecare cuvânt al Bibliei. Ideile mari, sentimentele nobile şi idea­
lurile măreţe cari însufleţesc pe oamenii culturii sănătoase de
astăzi, îşi au izvorul lor în Biblie. Fericit poporul care-şi adapă
sufletul din acest izvor de vieaţă dătător, căci — cum zice Goethe
— «prin puterea Bibliei se va reîntinerî fiecare generaţie, şi cri­
teriul pentru a judecă vieaţa şi puterea unui popor va fi atitudinea
ce va lua-o faţă de Biblie». «Cu cât veacurile vor progresa în
cultură» -— adaoge acelaş poet — «cu atât mai mult va fi în­
trebuinţată Biblia, parte ca temelie, parte ca mijloc de educaţie,
fireşte, nu de cei înfumuraţi (cari văd numai până înaintea na­
sului), ci de oamenii într'adevăr înţelepţi (nicht von naseweisen,
sondern von wahrhaft weisen Menschen).»

Aceste puţine cuvinte sunt de ajuns ca să ne facă să simţim

toată durerea, că noi astăzi nu avem o bună traducere a sfintei
Scripturi în româneşte, publicată într'o ediţie ieftină şi potrivit
alcătuită pentru a o răspândi printre credincioşii bisericii noastre. Nu
avem cuvântul lui Dumnezeu — pânea cea de toate zilele pentru
sufletele noastre — tălmăcit bine în dulcea noastră limbă româ­
nească! Nu avem, cum dorim şi cum ne trebue să avem cartea
cărţilor, pe care neasemănat mai mult decât pe oricare alta se
întemeiază toată cultura poporului nostru!
Ce e drept, avem sf. Scriptură în limba noastră în câteva
traduceri şi ediţii vechi şi mai noue, căci traducerea cuvântului
dumnezeesc în limba noastră a fost una dintre cele dintâi şi mai
importante preocupaţii ale literaturii româneşti. Trecând peste câ­
teva încercări mai vechi, în anul 1 6 4 8 a publicat mitropolitul
Simeon Ştefan întreg Testamentul nou în Bălgărad (Alba-Iulia),
cu cheltuiala principelui Gheorghe Râkoczy. Traducerea aceasta
începută de ieromonahul Silvestru, apoi continuată şi îndreptată
de mitropolitul Simeon Ştefan, a fost făcută cu multă pătrundere
în înţelesul textului grecesc, în colaţiune cu cel latinesc şi sla­
von esc.
întreaga Biblie, adecă atât vechiul cât şi noul Testament, a
fost publicată pentru întâia dată în limba românească la Bucureşti,
în anul 1688, cu cheltuiala principelui Ioan Şerban Cantacuzin
Basarab. Principele editor zice în precuvântare următoarele: «Cu-
noscutu-mi-am datorie neapărată... să dau celorce sunt sub as­
cultarea noastră, talantul care ni-l-au încrezut Domnul. Şi aceasta
am făcut la tălmăcirea acestei sfinte Scripturi, făcând multă ne-,
4*
voinţă şi destulă cheltuială, despre o parte puind dascăli ştiuţi
foarte den limba elinească, pe prea înţeleptul cel dentru dascăli
ales şi arhiereu Germano Nisis şi după petrecerea lui pe alţii,
carii s'au întâmplat, şi despre altă parte ai noştri oameni ai lo­
cului, nu numai pedepsiţi (procopsiţi) întru a noastră limbă, ei şi
de limba elinească având ştiinţă, ca să o tălmăcească. Carii având
lumină şi dentru alte izvoade vechi şi.alăturându-le cu cel elinesc
al 7 0 de dascăli, cu vrerea lui Dumnezeu s'a săvârşit precum se
veade» . . . Acei «ai noştri oameni» au fost logofeţii —fraţi Rada şi
Şerban Greceanu, precum se vede din însemnările dela sfârşitul
cărţii, unde se zice: «desluşindu-se pre limba românească de cei
mici şi plecaţi dintre slugile Măriei Sale (adecă ale principelui):
Şerban biv vel Logofăt i brat ego Radul Log. — a tot meşte­
şugul tipografiei şi îndreptării cuvintelor româneşti ostenitor de
Dumnezeu iubitorul Mitrofan, episcopul de Huşi». Frumoase
vremi au fost acelea, în cari principele ţării îşi «cunoştea de a
sa datorie neapărată» să poarte grijă împreună JZU miniştrii săi
şi cu arhiereii, de traducerea cuvântului dumnezeesc spre folosul
poporului!
Aceste două traduceri ale sf. Scripturi vor rămânea pentru
vecii vecilor, precum zice mitropolitul Şaguna: «monumente ne-
peritoare ale limbei, moralităţii şi peste tot ale vieţii noastre na­
ţionale şi bisericeşti... cu tot dreptul se pot numi aceste ediţii,
cea dintâi Biblie, nu a Românilor din Ardeal ori din ţara româ­
nească ori de aiurea, ci cea dintâi Biblie a poporului românesc
întreg, cel dintâi glas obştesc, cu care se roagă acest popor Pă­
rintelui din ceriuri» !
Dar peste un veac şi mai bine dela apariţia lor, aceste tra­
duceri ale Bibliei se răriseră atât de mult, încât numai cu mare
greu se mai putea cumpără câte un exemplar. Acest fapt a de­
terminat pe învăţatul ieromonah Samuil Micu Clain să supună
Biblia de Bucureşti unei temeinice revizuiri, pe care a publicat-o
în Blaj, la anul 1 7 9 5 .
Infiinţându-se la începutul veacului trecut o societate biblică
rusească în Petersburg, după modelul societăţilor biblice apusene
şi cu scopul ca să publice sf. Scriptură în limbile popoarelor
aparţinătoare bisericei ortodoxe, acea societate a dat la lumină o
nouă ediţie revăzută a sf. Scripturi în româneşte. Această ediţie
s'a publicat în Petersburg, la anul 1819, fiind îngrijită de arhie­
reul Varlaam Guza, egumen al mănăstirii sf. Spiridon din Iaşi şi
unchiu al domnitorului Cuza al României.
A patra ediţie completă a sf. Scripturi în româneşte, cu un
text revăzut după cel din Blaj, a fost tipărită cu îngrijirea epis­
copului Filoteiu al Buzăului, în Buzău, între anii 1 8 5 4 — 5 6 , cu­
prinzând 5 tomuri.
în fine, textul Bibliei de Petersburg a fost retipărit cu pu­
ţine modificări de mitropolitul Andreiu baron de Şaguna, în Sibiiu,
între anii 1 8 5 6 — 5 8 .
Acestea sunt ediţiile complete ale sf. Scripturi în româneşte,
cari au autorizaţie bisericească. Noul testament a mai fost tipărit
în câteva rânduri de tipografia cărţilor bisericeşti din Bucureşti,
cu aprobarea sf. Sinod. Arhiereul Sofronie Craioveanul a publicat
în anul 1909 evangheliile, cu introduceri şi orânduire de a se
putea ceti zilnic, în tipografia «Minervei» din Bucureşti. Cărţi
singuratice din sf. Scriptură au mai fost traduse de diferiţi scrii­
tori vechi şi noi, dintre cari unele au fost însoţite şi de comentar,
1
dar acestea nu ne interesează la acest l o c .

Cum vedem, înaintaşii noştri, întrucât puterile şi împrejură­

rile i-au îngăduit, s'au îngrijit să aibă cuvântul dumnezeesc în
limba românească. Dar pentru trebuinţele noastre de astăzi —
nu mai satisface nici una dintre traducerile şi ediţiile înşirate ale
Bibliei. E plină de frumseţi de stil, plină de farmec şi de un
duh sfânt limba acelor traduceri. Tălmăcitorii lor şi-au pus toată
puterea simţirii lor religioase şi toată inspiraţia poetică, în lucrarea
pe care au săvârşit-o. Adeseori rămâi uimit în faţa frumseţilor
de limbă ce le găseşti cetind vre-una dintre ediţiile vechi ale sf.
Scripturi. Totuş, nici unul dintre textele acelor traduceri n'ar
putea fi retipărit astăzi fără o temeinică revizuire. D e când s'au
făcut acele traduceri, limba românească a evoluat mult, aşa încât
pentru ceice nu sunt familiarizaţi mai deaproape cu studiul biblic
şi cu limba veche a cărţilor noastre bisericeşti, multe întorsături
de vorbe şi multe expresii rămân neînţelese. în locul vechilor
1
Pentru completarea acestor informaţiuni amintesc la acest loc şi traducerea pu­
blicată de Societatea biblică britanică în mai multe ediţii. Noul Testament a fost pu­
blicat de această societate şi într'o traducere puţin reuşită, făcută de Dr. N. Nitzulescw
îost profesor la facultatea teologică din Bucureşti.
slavonisme şi grecisme, avem astăzi cuvinte neaoşe româneşti.
Fără îndoială, avem cea mai neapărată şi urgentă trebuinţă de
o nouă ediţie a sf. Seripturi, cu un text românesc bun.
Trebuinţa aceasta este astăzi general simţită. O simţeşte în
primul rând biserica, pentru necesităţile cultului dumnezeesc,
o simţesc scriitorii bisericeşti şi preoţii, o simţesc intelectualii
dintre mireni şi, de când s'a sporit numărul alfabeţiior în
popor, o simţeşte şi acesta. In repeţite rânduri s'au făcut în
ziare cereri în privinţa aceasta. S'a început chiar şi o colectă
pentru publicarea unei ediţii ieftine a sf. Scripturi pentru popor.
S'a semnalat trebuinţa unei Biblii pentru şcoală. Părintele Const.
Morariu din Pătrăuţii Bucovinei a făcut propunere şi a dat dese
îndemnuri pentru înfiinţarea unui institut biblic. Cu toate aceste,
Biblia cerută — întârzie şi ne iau alţii terenul, răspândind ediţii
pe cari noi nu le încuviinţăm. Societatea biblică britanică a răs­
pândit numai într'un singur an (1907) prin un colportor al ei, în
1
România: 11,222 exemplare din sf. Scriptură.
Când vorbim de o nouă ediţie şi mai ales de o ediţie pentru
popor a sf. Scripturi, ne dăm bine seama, că ne găsim în faţa
unui întreg complex de chestiuni, cari trebuesc foarte bine lămurite.
Greutatea cea mai mare a chestiunii nu constă, precum cred
unii, în lipsa mijloacelor materiale, pentrucă atâtea parale, — chiar
când nu s'ar acoperi cheltuielile tiparului prin preţul exemplarelor
ce s'ar vinde, — s'ar găsi în biserica românească întreagă; dar
greutatea cea mare a chestiunii constă în faptul, că riai ce pu­
blică, fiindcă ne lipseşte un bun text românesc al Bibliei.
Cine să ni-1 dea şi cum să fie făcut?
Sf. Sinod al bisericei României s'a simţit dator să ni-1 dea el.
A ales din sânul său o comisie compusă din câţiva membri, cari
s'au pus pe lucru ca să revizuiască textul românesc al sf. Scripturi
pe baza ediţiilor vechi. Dar lucrarea aceasta progresează foarte
cu anevoie. Dacă nu greşesc, de doi ani şi mai bine, de când
s'a început, abia au fost revăzute câteva cărţi din vechiul Testa­
ment. Dacă şi de aici înainte va progresă în acelaş tempo şi
considerând că revizuirea cărţilor profetice şi didactice va fi îm­
preunată cu şi mai multe greutăţi decât a celor istorice, putem cal-

' C I «Păstorul ortodox» a. 1908, Nr. 2, pag. 58.

cula, că până la terminarea lucrării întregi vom avea să aşteptăm
încă mulţi ani. Dar abstrăgând dela aceasta, chiar felul cum a
fost iniţiată lucrarea nu este în măsură să ne inspire deplină în­
credere în reuşita ei. La timpul său am cetit desbaterile urmate
în sf. Sinod asupra chestiunii, dar mărturisesc că am rămas cu
multe nedumeriri, fiindcă n'am găsit accentuate tocmai acele prin­
cipii, cari trebuesc să fie călăuzitoare într'o asemenea lucrare.
Nu se poate crede că acele principii ar fi fost considerate ca de
sine înţelese, căci greşelile neiertate, ce s'au făcut la Bucureşti
cu revizuirea altor cărţi bisericeşti, ne dovedesc cu prisosinţă con­
trarul. Dar prin aceasta nici decum nu voesc să contest compe­
tenţa membrilor comisiunii încredinţată de sf. Sinod cu revizuirea
Bibliei, ci voesc să arăt numai că bazele pe cari a fost iniţiată
această operă mare sunt prea înguste. Iată pentru c e !
Noua ediţie a Bibliei, pe care o doreşte întreaga obşte ro­
mânească, trebue să fie o expresie a unităţii noastre de limbă, un
monument al unităţii culturale a întregului popor românesc. In
privinţa aceasta avem o tradiţie foarte veche şi foarte bine cri­
stalizată. Pentru întâiaş dată a formulat această tradiţie mitro­
politul Simeon Ştefan în nemuritoarele cuvinte din «Predoslovia
cătră cetitori» din Noul Testament dela Bălgărad: «Bine ştim că
cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni, cari
umblă în toate ţările; aşa şi cuvintele, acelea sunt bune, care le
înţeleg toţi; noi drept aceea ne-am silit de încât am putut, să
izvodim aşa cum să înţeleagă toţi, iară să (dacă) nu vor înţe-
leage toţi, nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat
rumânii pri'întralte ţări, de ş'au mestecat cuvintele cu alte limbi,
de nu grăesc toţi într'un chip».
Acest principiu l-au avut în vedere, în măsură şi mai mare
traducătorii Bibliei de Bucureşti, de aceea această Biblie e con­
siderată ca «cel dintâiu document sigur de limbă literară stabi­
1
lită pe înţelesul tuturor Românilor».
Limba acestor două traduceri vechi ale Bibliei, a fost limba
vie a poporului românesc. Traducătorii lor au lucrat în sensul fru­
moaselor cuvinte ale sf. apostol Pavel: «trimbiţa de va da glas
fără de semn, cine se va gătî de războiu ? Aşa şi voi, de nu
veţi da prin limbă cuvânt cu bună înţelegere, cum se va cu-
1
N. lorga: Istoria bis. rom. voi. I. pag. 402.
noaste ceeace se va grăi? că veţi fi grăind în v ă z d u h . . . în bi­
serică voesc a grăi cinci cuvinte cu mintea mea, ca şi pe alţii
să-i învăţ, decât zece mii de cuvinte în limbă (adecă neîn­
ţeleasă. I. Cor. 14, 8 — 9 , 19)». E un merit al bisericei ortodoxe
că a ţinut seamă de acest principiu sănătos, în temeiul căruia tra­
ducătorii vechilor noastre cărţi bisericeşti erau, precum zice Şa-
guna «un răsunet nu numai al limbei, ci şi al simţirei şi preste
tot al chipului cugetării poporului».
Prin urmare: frumoasa noastră limbă bisericească s'a născut
dintr'o norocoasă împreunare a elementului viu al limbii popo­
rului cu noţiunile religioase-morale ale Bibliei şi ale celoralalte
cărţi bisericeşti. S e înţelege, că în acest proces şi-au avut influ-
inţa lor — o influinţă destul de mare — şi limbile străine, din
cari au fost tălmăcite pe româneşte cărţile noastre bisericeşti.
Limba bisericească astfel născută, iar nu făcută, a pătruns
adânc în conştiinţa poporului românesc de pretutindeni, contri­
buind în măsură foarte însemnată la întărirea şi susţinerea uni­
tăţii lui culturale. Ea s'a păstrat în cărţile noastre bisericeşti până
astăzi, cu excepţia celor rău revizuite în vremea din urmă, şi tot
din ea s'a desvoltat limba noastră literară.
D e aici urmează de sine, în ce chip trebue întreprinsă o nouă
revizuire a textului românesc al Bibliei: ea va trebui întreprinsă
pe baza traducerilor vechi şi luându-se în considerare limba vorbită
astăzi de poporul românesc de pretutindeni. Slavonismele, gre­
cismele şi toate cuvintele vechi, cari astăzi sunt scoase din în­
trebuinţare, vor fi înlocuite prin cuvinte neaoşe româneşti şi uzi­
tate la Românii de pretutindeni; construcţiile nefireşti, cari ade­
seori întunecă înţelegerea ideilor şi cari au rezultat din o tra­
ducere sclavică a textelor streine, vor fi modificate conform firei
limbii româneşti, — dar la toate aceste modificări se va păstră,
întru cât admite firea limbei româneşti, structura limbei noa­
stre bisericeşti. Neologismele uzitate în limba literară, dar cari
introduse în cărţile sfinte strică toată armonia şi dulceaţa limbei
1
noastre bisericeşti, apoi provincialismele, cari nu sunt bani mer-
1
Ca exemplu de profanare a limbei noastre bisericeşti reproduc, după scrierea
iLimba nouelor cărţi bisericeşti* de dl. Onisifor Ghibu, următoarele (din Evhoiogiul
tipărit în ediţia II, a sf. Sinod, în a. 1896, la Bucureşti):
Doamne Dumnezeule, administratorul cel bun al celor pământeşti, (54) (Nrul in­
dică pagină din Evhologiu) carele cu negrăita ta înţelepciune l-ai făcut pe om şi prin
gători printre toţi Românii, — vor fi cu desăvârşire evitate.
Foarte corect exprimă aceste principii mitropolitul Şaguna în cu­
vintele: «Limba Bibliei pentru un popor numai odată se poate
tace; dacă s'a învins piedeca cea mare a traducerii credincioase
şi înţelese, şi dacă poporul a primit limba aceea aşazicând în
însaş fiinţa s a : atunci următorii n'au de a mai face alta, ci numai
a o reînoî şi îndreptă aşa, după cum o ar fi reînoit şi îndreptat
traducătorul cel dintâi al Bibliei, de ar fi trăit până în veacul lor».
La o îndreptare a traducerii româneşti în conformitate cu
aceste norme, se vor luă de bază textele originale ale cărţilor
sfinte, în ediţiile cele mai critice, ce există astăzi; se vor consultă
traducerile străine utilizate şi de traducătorii noştri vechi, ba chiar
şi traducerile moderne, recunoscute ca foarte bune, din limbile cele
mai culte de astăzi.
Lucrul de căpetenie şi cel mai gingaş, pe care revizuitorii
vor trebui să-1 aibă în deosebită considerare e s t e : să redee înţe­
lesul dogmatic genuin al textului sf. Scripturi. Mitropolitul Simeon
Ştefan îşi tălmăceşte această grijă a sa prin cuvintele: «Mai vârtos
de toate prea (spre) aceasta ne-am silit: să ţinem înţelesul Du­
hului sfânt», adecă acel înţeles al cuvintelor Scripturii, pe care
autorii sfinţi l-au depus în ele sub inspiraţia şi povăţuirea Duhului
Sfânt. Este în sine evident, că o traducere care n'ar corespunde
pe deplin acestei cerinţe cardinale, n'ar fi o traducere bună şi
n'ar putea fi încuviinţată de biserică nici chiar pentru întrebuin­
ţare privată de credincioşii ei.
Cum vedem, manuarea acestui aparat ştiinţific, cu care va
trebui să se lucreze la o bună revizuire a sf. Scripturi în româ-
economia ta cea mântuitoare din ţarină formându-l spre doxologirea şi bunacuviinţă a
împărăţiei Tale l-ai pus (160), păzeşte-1 şi acum ca să nu fie el derâdere (96) şi despreţ
diavolului (363) şi duşmanilor celor înţelesuali, (363) — ci ca unul ce prin adâncul în­
ţelepciunii Tale pui termen vieţii (223; pe repausatul servul Tău acesta, (268) care cu
cuvânt adevărat te-a dogmatisit pe tine, (213) enumără-l cu drepţii şi-1 iartă, iar trupul
lui cel fără figură (514) repausează-l la ape de repaus, întru strălucirea luminilor Tale
cele sfinte, unde este versul bucuriei şi al laudei, (223) izbăveşte-1 de conspirările dia­
volului (551) şi-i dă lui putere înaintea înfricoşatului Tribunal (251. Mai cu dinadinsul
procădem tot-îndurate (557) Ia a Ta mizericordie (566) şi producând Ţie doxologie, (566)
implorăm (451) filantropia Ta (456), cu care alungi demonii şi insinuirile lor (451) şi
toată contrartetatea (453), intonând cu glas armonios (248) actuala rugă a noastră (553):
Doamne celace eşti adorat (567) de lăudabilul număr al profeţilor şi de întreg universul,
(567) celace lucrezi cele miraculoase, (549) carele cu cuvântul ai format toate din ne­
fiinţă în fiinţă (517) şi ai îndesit mulţimea stelelor pe firmament punându-le în ordine
(432) şi ai dat profetului David putere împotriva gigantului Qoliat, (432).
neşte, cere bărbaţi cu temeinice pregătiri speciale pe multe terene.
Un singur om, care ar întruni toate condiţiile înşirate în măsura
cerută, e aproape imposibil să se găsească. Eu nu cunosc un ase­
menea bărbat la noi. Dar nici mai mulţi inşi cu pregătiri numai
într'o direcţie, d. ex. numai teologi, nu vor fi în stare să săvâr­
şească o operă reuşită. S e cere, fără îndoială, ca revizuitorii să
fie în primul rând buni teologi, înzestraţi cu cunoştinţe temei­
nice în limbile originale, în critica textului şi în interpretarea au­
tentică a sf. Scripturi, dar în acelaş timp se cere să cunoască
foarte bine şi limba bisericească şi limba vie vorbită astăzi de
Românii de pretutindeni, apoi limbile traducerilor străine de cari
s'au folosit vechii noştri traducători, ba chiar şi limbile moderne
ale celor mai bune traduceri.
Eu nu cred că membrii comisiunii instituite de sf. Sinod vor
susţinea despre sine că sunt singurii sau chiar cei dintâi spe­
cialişti la noi în toate aceste direcţii. Iar dacă se găsesc şi în
afară de sf. Sinod bărbaţi învăţaţi, cari ar putea să fie foarte fo­
lositori la săvârşirea unei opere atât de însemnate, nu înţeleg de
ce să nu fie cooptaţi şi aceştia ? Editorii vechilor noastre tradu­
ceri au căutat asemenea bărbaţi chiar printre străini, — de ce n'ar
putea fi aleşi astăzi de-ai noştri, când îi a v e m ? M ă gândesc la
teologii din România, Bucovina şi dela noi, între cari se găsesc
bărbaţi cu pregătiri serioase pentru o asemenea lucrare. Princi­
pele Ioan Şerban Cantacuzin a pus la lucru chiar pe miniştri —
logofeţi ai săi, — de ce nu s'ar cere astăzi concursul unor literaţi
de-ai noştri dintre mireni, cari cunosc limba bisericească şi mai
ales graiul poporului şi cari prin simţul lor pentru frumseţile limbii
ar aduce servicii foarte preţioase pentru reuşita cât mai deplină
a lucrării? Sf. Sinod ar putea face uz de dreptul ce-1 are, d e a
supune lucrarea, înainte de publicare, unei ultime revizuiri.
Textul revăzut cu aparatul ştiinţific arătat, ar trebui apoi tipărit
într'o ediţie completă, frumoasă ca execuţie tehnică, cum fiecare
biserică şi fiecare popor creştin cu pretenţii de cultură ţine să aibă
cuvântul lui D-zeu în limba sa. O asemenea ediţie a sf. Scripturi ar
fi, ca şi cele vechi, cea mai serioasă şi mai impunătoare manife­
stare a unităţii noastre ca neam care vorbeşte aceaş limbă, mărturi­
seşte aceeaş credinţă şi e însufleţit de aceleaşi aspiraţii culturale.
(Sfârşitul în numărul viitor).- . Dr. Nicolae Bălan,
PAVEL ŞI IOAN CA Î N D R U M Ă T O R I AI P A S T O R I L O R
DE S U F L E T E
după Dr. Franz Xaver Mutz.
INTRODUCERE.
Preot al Domnului! Plin de fericire, cu pacea Domnului în
inimă şi înarmat cu armele vocaţiunii ai părăsit seminarul pre­
oţesc. Numai Domnul a fost să-ţi fie sprijinitor şi pentru El ai
vrut să munceşti în via Lui şi în locul pe care ţi 1-a încredinţat.
Ţi-ai iubit chemarea şi ai iubit şi sufletele pentru cari Christos
a pătimit şi şi-a vărsat sângele. Greutăţile chemării preoţeşti nu
ţi-s'au tăinuit. In cea mai mare parte a lor le-ai cunoscut, dar
ai nădăjduit, că cu ajutorul lui Dumnezeu, prin o muncă stăru­
itoare pe toate le vei învinge. Sufletul ţi-a fost adăpat din destul
la izvorul iubirii dumnezeeşti şi ştiai că iubirii nimic nu-i este
prea greu. Ţi-ai propus să trăeşti o vieaţă de mucenic, după
pilda celui mai mare preot din toate vremile, spre folosul şi mân­
tuirea sufletului tău propriu şi spre folosul sufletesc al celor în­
credinţaţi păstorirei tale. Ai vrut să fi un păstor bun şi pururea
treaz, ca nici una din oile tale să nu se piardă. Păzeşte deci şi
ţine totdeauna viu focul, pe care Duhul sfânt ţi 1-a aprins în
suflet! Mulţi au părăsit aşezământul sfânt înzestraţi ca şi tine
cu cele mai bune intenţiuni. «Inima lor eră arzând întru ei»,
când Domnul le vorbea în tăcuta singurătate. Afară în lume
însă, s'au răcit din ce în ce tot mai mult, spiritul lumii a înă­
buşit tot mai mult spiritul sfânt din ei.
Zelul a scăzut, grija păstorului s'a micşorat. La mulţi se
stângeâ chiar şi iubirea, şi păstorul treaz dela început dormea.
Deşertăciune spirituală şi frig gheţos i-s'a sălăşluit în inimă şi
întunerec gros îi învăluia întreaga fiinţă!
Cu frică şi cu cutremur te gândeşti la posibilitatea, că şi
în tine ar putea să se stingă vre-odată focul sfânt al credinţei
şi iubirii dumnezeeşti. Dar nu te teme, căci Dumnezeu, care a
început opera în tine, vrea s'o şi ducă la sfârşit. (Filipseni cap.
1 v. 6). S ă şti însă, că chiar cei vechi ziceau, c ă : « O împărăţie
se susţine uşor cu mijloacele, cu cari la început s'a întemeiat».
Sprijineşte graţia şi întăreşte iubirea, cu aceeaş luare aminte şi
îngrijire, cu aceleaşi mijloace, pe cari le-ai întrebuinţat la pregă­
tirea pentru preoţie şi pe cari chemarea acum le reclamă şi le
încuviinţează. Pentru a te întări întru aceasta vreau să-ţi vor­
besc în cele ce urmează cu cuvintele apostolului Pavel, pe cari
în cele două aşa numite epistole pastorale le-a adresat cătră Ti-
motei, şi cu cuvintele Domnului pe cari prin revelaţiunea miste­
rioasă le-a dat în gura sfântului evanghelist Ioan pentru căpete­
niile celor şepte comunidiiU LJJJi - ^ s i a mică.
 I.

C h e m a r e a preotului.
Moto: „Na voi m'aţl ales pe mine,
ci ea v'am ales pe voi". loan cap. 15 v. 19.
1. Timotei cap. 1. v. 1—20.
1. Pavel apostolul lui Isus Hristos, după porunca lui Dumnezeu,
Mântuitorului nostru şi a Domnului Isus Hristos, nădejdii noastre. 2. Lui
Timotei adevăratului fiu întru credinţă, dar, milă, pace dela Dumnezeu pă­
rintele nostru, şi dela Isus Hristos Domnul nostru. 3. Precum te-am rugat
să rămâi în Efes, când mergeam în Macedonia, ca să porunceşti unora
să nu înveţe într'alt chip. 4. Nici să se uite la basme şi la număr de
neamuri celor fără de sfârşit, cari mai vârtos fac întrebări, decât iconomia
lui Dumnezeu, carea este întru credinţă. 5. Iată plinirea poruncii este dra­
gostea din inimă curată şi din cunoştinţă bună şi din credinţă nefăţarnică.
6. Dela care unii rătăcind, s'au întors la cuvinte deşerte. 7. Vrând să
fie învăţători de lege, neînţelegând nici cele ce grăesc, nici cele ce întă­
resc. 8. Iară ştim că legea este bună, de o ţine cineva cum se cuvine.
9. Ştiind aceasta, că dreptului lege nu se pune, ci celor fără de lege şi
celor nesupuşi, celor răi şi păcătoşilor, nedrepţilor şi spurcaţilor, ucigăto­
rilor de tată ci ucigătorilor de mamă, ucigătorilor de oameni. 10. Curva-
rilor, celor ce se culcă cu bărbaţi, tâlharilor, mincinoşilor, celor ce jură cu
strâmbul şi alt ori ce se înpotriveşte învăţăturii cei sănătoase. 11. După
evanghelia mărirei şi a fericitului Dumnezeu, carea mi-s'a încredinţat mie.
12. Şi mulţămesc celui ce m'a întărit pe mine, lui Isus Hristos Domnului
nostru, că credincios m'a socotit, puindu-mă întru slujbă. 13. Pe mine
cel ce eram mai înainte hulitor şi gonitor şi ocărîtor, ci am fost miluit,
că neştiind am făcut întru necredinţă. 14. Şi s'a preaînmulţit darul Dom­
nului nostru cu credinţa şi cu dragostea cea întru Hristos Isus. 15. Cre­
dincios este cuvântul şi de toată primirea vrednic, că Hristos Isus a venit
în lume să mântuiască pe păcătoşi, dintru cari cel dintâi sunt eu. 16. Şi
pentru aceasta am fost miluit, ca întru mine întâi să arete Isus Hristos
toată îndelunga răbdare întru pilda celorce vor să crează întru dânsul spre
viaţa de veci. 17. Iară împăratului vecilor, celui nemuritor, celui nevăzut
unuia preaînţeleptului Dumnezeu cinste şi mărire în vecii vecilor, Amin.
18. Fiule Timotee, această poruncă dau ţie, ca după prorociile, care s'au
făcut despre tine, mai înainte să te oşteşti într'ânsele bună oştire. 19.
Având credinţă şi bunăcunoştinţă, carea unii lăpădându-o, din credinţă au
căzut. 20. Dintru cari este Imineu şi Alesandru, pe cari i-am dat satanei,
ca să se înveţe a nu huli.
1. Timotei încă din frageda tinereţă a fost crescut de mamă-sa
creştină în credinţa în Hristos (2. Tim. 1 v. 1 5 ; 2. Tim 3. v. 15)
şi iniţiat în scrierile sfinte. Pentru însuşirile sale alese era preţuit
foarte mult de toţi, iar sfântul apostol în călătoriile sale aposto-
Ieşti 1-a luat ca însoţitor. Ba a fost luat în şcoală de însuş apo­
stolul.
Progresul lui mare în credinţă, în învăţătură, în sfinţenie şi în
râvna apostolească 1-a făcut vrednic de slujba episcopească. Pavel,
până când el însuşi a călătorit în Macedonia, 1-a lăsat pe Timotei
ca episcop în Efez. De-acolo îi adresează admonierile acestea şi-1
îndeamnă la muncă necurmată pentru întărirea credincioşilor săi.
Greutăţile, pe cari în împlinirea datorinţelor împreunate cu slujba
episcopească le-a întâmpinat în comunitatea sa, au intimidat încâtva
pe Timotei, aşa, că râvna i s'a .mai potolit. Pavel sigur, că despre
stările din comunitate a primit veste şi de aceea se îndreaptă prin
epistolă cătră iubitul său Timotei, ca în încheiere să-1 îmbărbă­
teze a propoveduî cu energie învăţătura, pe care mai înainte i-o
predase verbal. Înainte de toate îi doreşte «dar, milă şi pace
dela Dumnezeu părintele nostru şi dela Isus Hristos Domnul no­
stru» (v. 2 ) . Altădată se îndestuleşte apostolul cu dorirea de dar
şi de pace; lui Timotei îi imploară şi milă; căci zice Sfântul Ioan
Gură de aur: «dascălii mai ales au nevoe de o mai mare milă».
Pe lângă aceasta mai vrea anume apostolul, să dea expresie şi
grijei mari, ce o poartă pentru Timotei, pe care îl iubeşte ca
pe un fiu al său.
2. Apostolul are multe de spus învăţăcelului său; şi cât de
sărbătoreşte îşi îndreaptă admonierile sale: «Pavel apostolul lui
Isus Hristos, după porunca lui Dumnezeu, mântuitorului nostru şi
a Domnului Isus Hristos nădejdii noastre, lui Timotei, adevăratului
fiu întru credinţă» (v. 1 — 2 ) . Nu numai aici, ci şi la începutul
celoralalte epistole ale sale se numeşte Pavel «apostol prin voia
lui Dumnezeu». Primitorii epistolei să ştie, că şi el, ca şi ceia-
lalţi apostoli, nemijlocit de Hristos, şi anume de cel ce a înviat,
a fost chemat pentru lăţirea evangheliei între neamuri. (Fapt. 9
v. 1). Faţă de Timotei, Pavel peste tot nu avea lipsă să accen­
tueze consacrarea sa de apostol prin Hristos, şi cu aceasta oare­
cum şi egalitatea sa cu ceialalţi apostoli, căci aceasta învăţă­
celul nici când nu a tras-o la îndoială. Cu toate acestea se pro­
voacă la misiunea sa apostolească vrând să zică cu aceasta, că
nu numai ca pretin cătră pretin, nu numai ca părintele cătră fiul
său sufletesc, ci, şi mai cu seamă, în prima linie cu autoritate ca
un apostol cătră episcopul bisericei sfinţit de el prin punerea ma­
nilor vorbeşte.
Sau poate va fi avut de gând apostolul, ca prin aceasta să
întărească şi însăşi autoritatea episcopului tinăr încă, fiindcă acesta
împotriva adversarilor săi la epistola de faţă se putea provocă
ca la o scriere apostolică. Dar nu putea lipsi nici provocarea
la faptul că îi este părinte sufletesc, ca astfel sa facă pe Timotei
cu atât mai primitor pentru admonierile şi îndrumările sale. 1-1
numeşte pe acesta «adevăratul său fiu întru credinţă» (conf. Tit.
1 v. 4) şi vrea prin aceasta să-i aducă laudă, pentrucă credinţa
adevărată, pe care o are cu el împreună şi pe care a primit-o
prin mijlocirea lui, a păstrat-o cu tărie aşa precum a primit-o.
In acelaş timp în multele sale nevoi şi năcazuri îi îndreaptă
privirea spre «nădejdea noastră» Isus Hristos, care a fost trimis
dela Tatăl «mântuitorul nostru» ca iarăş să ne împace cu el. Tri­
miterea fiului în lume pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu,
să-i inspire lui Timotei curaj şi perseveranţă în luptele ce va
avea să le poarte pentru triumful învăţăturilor creştine.
Dar, ca şi cum prin scoaterea prea mult la iveală a chemării
sale apostoleşti s'ar fi ridicat pe sine prea mult, iată se umileşte
iară şi această cinste o dă lui Dumnezeu: «Şi mulţămesc celui
ce m'a întărit pe mine, lui Isus Hristos, Domnului nostru, că cre­
dincios ni!a socotit puindu-mă întru slujbă, pe mine, celce eram mai
nainte hulitor şi gonitor şi ocărilor, ci am fost miluit, că neştiind
am făcut întru necredinţă» (v. 1 2 — 1 3 ) .
Apostolul vrea să zică: Nu este meritul meu, că Dumnezeu
m'a chemat la slujba apostolească, căci ce am fost înainte de che­
m a r e ? Un hulitor, gonitor şi ocărîtor. Câtă smerenie se cuprinde
în aceste cuvinte ale apostolului. Pavel, înainte de convertirea
sa la creştinism, într'adevăr a luat numele lui Isus în deşert Vorba
Iui era: «Isus nu este Hristos, ci un amăgitor şi un făcător de
rele care a obţinut numai ceea-ce cu adevărat a meritat —
moartea de care sunt vrednici criminalii şi făcătorii de rele».
Dar nu numai atât, ci a şi gonit pre Domnul, până la mi­
nunea ce i s'a întâmplat în drumul spre Damasc, când Domnul
îi strigă: «Saule de ce mă goneşti?» G o n e a adecă tânăra
biserică, pe membrii misticului corp a lui Isus Hristos. A fost
un ocărîtor în toată puterea cuvântului. Afară de acestea nu
se îngrozea nici de păcatul de a târî în temniţe şi a da morţii
nevinovatele victime ale persecuţiunilor.
Faptele apostolilor despre aceasta ne relatează următoarele:
«Iară Saul încă suflând cu îngroziri şi cu ucideri asupra învă­
ţăceilor Domnului, mergând la arhiereul, a cerut dela el cărţi în
Damasc la sinagoguri, că de ar află pe unii, cari să fie din această
cale, şi bărbaţi şi mueri, legaţi să-i aducă în Ierusalim» (cap. 9
v. 1—2). Păcatele comise împotriva lui Isus şi a legii sale înainte
de convertirea sa miraculoasă, apostolul le vede într'o lumină
atât de vie, încât pe sine se consideră ca cel mai mare păcătos
din lume. Ş i numai un singur lucru poate aduce pentru micşo­
rarea păcatului său şi pentru alinarea poverii ce-i apasă conşti­
inţa zicând: «Neştiind am făcut întru necredinţă». Necredinţa aceasta
la Pavel a izvorît din neştiinţă nevinovată, până când la căpe­
teniile şi conducătorii jidovilor neştiinţa eră mai mult sau mai
puţin vinovată şi necredinţa mai răutăcioasă. Dacă deci apo­
stolul Petru însuşi admite la aceştia neştiinţa ca un motiv de
micşorare a păcatului lor, (Fapt. 3 v. 17) cu cât mai mult s'a
putut provoca la aceea apostolul Pavel, care, tot ce a făcut, a
făcut din râvna vrednică de urmat. Drept că râvna şi zelul lui au
fost pătate şi întunecate de o patimă oarbă şi de un fanatism
cumplit, dar pentru acestea Pavel singur s'a învinovăţit şi acuzat
înaintea lui Dumnezeu.
Faptul, că apostolul nu a lucrat împotriva ştiinţei şi conşti­
inţei sale celei mai bune şi mai ales, că a gândit, că prin eşirea
sa împotriva tânărului Isus face un lucru bun şi un serviciu plăcut
lui Dumnezeu, este pentru el cea mai bună chezăşie, că a aflat
har înaintea lui Dumnezeu, şi că cu toată împotrivirea şi lupta
sa împotriva operei de regenerare începute de Isus Hristos pe
pământ, D-zeu 1-a socotit credincios, de vreme ce 1-a pus în slujbă.
(Va urmă). Preotul Aurel Popovici.

E V E N I M E N T E A C T U A L E DIN BISERICA CATOLICĂ.

Sînt nădejdi pentru realizarea unirii?

Manifestarea Principelui Max al Saxoniei, ca şi silinţele ante­
rioare ale lui Leon XIII în vederea unirii Bisericilor, a trebuit să
aibă la bază nu numai dorinţa, ci şi nădejdea realizării acestei unirii
Totuşi dacă stăm şi ascultăm pe cei ce s'au dus în Orient
şi au cules informaţiuni în această chestiune, trebuie să mărturi­
sim că de această unire sîntem mai departe decît oricînd.
în Revue Moderniste Internationale (Februarie 1911, p. 68—69) găsesc
constatările unei persoane care a călătorit în Orient şi care mărturiseşte că
starea de fapt nu e de loc favorabilă catolicismului şi că momentan nici
nu trebuie să se gîndească cineva că o unire a Bisericilor ar fi posibilă
Iată propriile cuvinte ale lui De La Haulte Chambre — persoana care
comunică aceste constatări revistei numite:
Sigur că există patriarhi, episcopi şi arhimandriţi care nutresc simpatie
pentru unele personalităţi din Biserica catolică. Dar şederea mea timp de
opt luni în Orient mi-a dovedit că ura şi duşmănia dintre cele două confe­
siuni erau şi sînt şi acum foarte vii. întrebaţi pe Franciscanii din Ţara-
Sfintă ce cred ei despre apropiata întoarcere a ortodocşilor la catolicism,
şi ei vă vor rîde în nas şi vor găsi că trebuie o minunată doză de iluziune
1
pentru a-ţi închipui un asemenea lucru. Credeţi oare că ultima Epistolă a
1
Epistola adresată Orientalilor, prin care răspunde Principelui Max.
lui Piu X a fost bine primită de clerul grec, atît mirean cît şi monahal? ~\
Pot să Yă asigur că nu. Chipul în care principele-abate al Saxoniei a fost jj
tratat de Curia romană a produs în Orient o impresiune mai degrabă supă- J
rătoare, căci el îşi făcuse acolo mulţi prieteni şi eră ţinut în multă stimă, j
Studiase de aproape chestiunile pe care le-a tratat în vestitul său articol, j
A fost învinuit că favorizează Unirea în paguba Unităţii: este şi ceva ade- ij
vărat în vorba aceasta, deşi asta n'a fost niciodată intenţiunea principelui. \
In ceiace mă priveşte pe mine, cred că pot spune că, faţă de Roma, :

Grecii sînt ireductibili, cel puţin pentru moment. Pentru a săvîrşi împăcarea, i
ar trebui un conciliu şi sunt sigur că cei adunaţi acolo s'ar bate, căci ar ;
trebui făcută o adevărată revoluţiune teologică, revoluţiune în care Grecii |
ar trebui să tacă toate sau aproape toate concesiunile dogmatice, căci în ]
chestiunile acestea Roma nu cedează nimic.
Se pot numără pe degete rarele biruinţe ale catolicismului asupra \
ortodoxiei. Războiul durează într'una. Asumpţioniştii francezi stabiliţi în %
Orient ştiu multe relativ la aceste lucruri. Unii dintre ei, oameni foarte
inteligenţi şi de un zel luminat, romani pînă în măduva oaselor, au trecut
la ritul greco-unit pentru a uşura convertirea, şi aceasta după dorinţa for- j
mală a lui Leon XIII. Rezultatele de pînă acum n'au produs ceiace se nă­
dăjduia. Ei sînt prigoniţi de ortodocşi. Afacerea din Peramos şi chipul în
care admirabilul Părinte Teopist şi Părintele Isaia au fost trataţi, precum şi
conduita Fanarului întreg relativ la această afacere, sînt o dovadă. Oamenii
bine informaţi vă vor spune că arderea colegiului grec din Galipoli e opera
Grecilor fanatici care urăsc Roma. Pot să vă asigur că preoţii şi călugării
ortodocşi nu vor face niciodată nimic pentru unire. Din contră, şi nu ştiu
cum să calific optimismul catolicilor care cred într'o unire apropiată, voiam
să zic într'o unire actualmente posibilă. Aş putea dovedi prin fapte ceiace
susţin, dar trebuie să mă restrîng. Ortodocşii sînt cu totul tradiţionalişti şi
adînc înrădăcinaţi în părerile lor. Sînt lucruri pe care ei nu le vor admite
niciodată, de exemplu Purgatoriu şi infalibilitatea papală. Ar trebui alt cler.
Asumpţioniştii lucrează, nu fără succes, a formă un cler unit care să fie
la înălţimea situaţiunii. Dar ar trebui să treacă ani pînă să ajungă a avea
influenţă. De sigur, noi n'am a'juns încă Ia ziua cînd Grecii vor pronunţă
iarăşi vorba vestită pronunţată la sinodul din Chalcedon şi pe care o reci­
team în August trecut pe zidurile Bisericii catolice din Kadi-keoi, la Con-
stantinopol: Petrus locutus est per Leonem.

Acestea nu sînt cuvintele unui ortodox, ale unui om pornit

de ură în contra catolicismului şi care, deci, vede toate în sensul
său. D e aceia cuvîntul său e preţios, căci el constată că, aşa
cum stau lucrurile actualmente, Unirea Bisericilor nu numai că
nu are sorţi de izbîndă, dat toate pornirile sînt potrivnice reali­
zării ei — bine înţeles, nu potrivnice principiului creştin al Unirii,
ci preţului şi condiţiunilor cu care catolicismul vrea s'o realizeze.
 In aceiaşi chestiune voi cita o parte dintr'o scrisoare a unui
marchiz din nobilimea rusească, de confesiune romano-catolic,
cu care mă aflu în corespondenţă de cîţiva ani. întrebuinţez
scrisoarea cu permisiunea autorului ei. Ea poartă data de 2 3
Decemvrie 1910.
. . . cred că ai aflat de silinţele încoronate de un succes relativ ale
Părintelui Verighin', care a izbutit să se stabilească la Roma într'o veche
biserică care servea odinioară pentru cultul unit ruso-catolic. Am citit o
relaţiune în Novoje Vrentja, care povesteşte solemnitatea inaugurăm, fără
a face nici un comentariu. Dar o cunoştinţă a mea rusă ortodoxă, bine
dispusă însă către catolici, care a fost în această ^bisericuţă, nu la inaugu­
rarea ei, ci la o liturghie dintr'altă zi, mi-a scris că oficiul era pur şi sim­
plu atroce. Preotul Verighin oficia cu negligenţă şi cu un glas nedesluşit,
iar diaconul (un francez), propriu vorbind, îşi urlă rugăciunile In acest timp
o damă cum se cade s'a apropiat de cunoştinţa mea întrebînd-o: „Scusi,
2
cara Signora, sono protestanţi?" Iată un frumos rezultat!
Unirea e o istorie veche pentru naţiunile Orientului. Grecii, Sîrbii,
Sirienii, Armenii, Copţii şi alţii ca dînşii o cunosc de secole, dar pentru
Ruşi ea e un lucru cu totul nou şi necunoscut. Ei nu-şi pot închipui, nu
unirea însăşi, ci unirea în rit. Asta li-e lor lucru antipatic şi nu pot să se
oprească de a cugetă la o travestire pe care ei o privesc drept o uneltire
nouă iscodită de preoţii catolici care totdeauna sînt foarte suspecţi la Ruşi.
Fiecare Rus are într'însul ura împotriva catolicului, cum el are dealtfel şi
ura împotriva Occidentului, . şi aceasta se găseşte în sufletul oricărui Rus,
la orice clasă ar aparţinea el şi oricare ar fi cultura apuseană pe care poate
s'o aibă. Dealtfel, acest sentiment nu e decît natural, căci Rusul rămîne
izolat printre celelalte popoare din Apus, care toate sunt unite între ele,
pentrucă toate sînt fii ai Romei, fie ei Germani, Scandinavi sau Latini, în
timp ce Ruşii n'au nimic cu această veche civilizaţiune romană, şi chiar
religiunea lor le vine din Rizanţ. Rusul e şovinist la extrem şi prin asta
chiar el ureşte pe străin şi religiunea sa militantă. Toate simpatiile sale,
dacă sînt simpatii, merg spre protestanţi. Sfîntul-Scaun, vai, e orbit de igno­
ranţa sa asupra lucrurilor din Rusia, de rapoartele imperfecte care i se
trimit de clerul catolic care locuieşte in Rusia. Sînt încredinţat că niciodată
nu va există unire între Rusia şi Riserica romană. Că sînt convertiri de
ortodocşi ruşi la catolicism, pot să cred. Vor fi poate multe. Dar astea vor
fi numai cazuri izolate care niciodată nu vor putea fi numite „Unire". Mai
mult, eu găsesc că Sfîntul-Scaun începe foarte rău, dacă prima biserică
unită a catolicilor-ruşi de rit oriental, cum se întitulează ei, dă atîta motiv

1
Acesta e un fost preot rus-ortodox, care servea într'unul din oraşele din sudul
Franciei (pe Coasta de azur), şi care a trecut apoi la catolicism. El a umblat după
aceia să organizeze un cult ortodox pentru ortodocşii trecuţi la catolicism. Precum se
vede, succesul nu e de invidiat.
. _ ' «Vă rog, Doamnă, aceştia sînt protestanţi?». — Va să zică oficiau atît de oribil,
mcît au putut fi confundaţi cu protestanţii!
de critică. De sigur, în calitate de catolic eu m'am bucurat mult văzînd
acest prim pas spre această unire pe care n'o cred cu putinţă. Dar am
deplorat mult că s'a pus atîta grabă a se deschide publicului acest cult.
Ar fi trebuit mai întîi să se formeze preoţi plini de zel apostolic, diaconi
şi slujitori care ar fi putut servi drept model ortodocşilor, în scurt să se
creeze o biserică model pentru demnitatea oficiilor ritului oriental, pentru
pietatea şi înălţimea de sentimente a servitorilor ei. Cînd preoţii catolici vor
fi încetat de a tună din înaltul amvoanelor, cînd nu vor mai pronunţă cu-
1
vîntul „ein katolischer Christ" , sinonim de combativitate şi spirit de partid,
cînd preoţii catolici din Rusia vor arătă dragoste cu adevărat creştină şi
mai puţină îngustime de spirit, numai atuncia se va putea vorbi de „Unire"
posibilă şi nu va mai fi nevoe să imbraci un Francez ca diacon rus pentru
a ajunge la scop . . .
Iată, deci, chiar din gura unor romano-catoiici, că în stadiul
actual unirea nu e cu putinţă, şi aceasta, pe lîngă altele, şi din
cauza nepriceperii cu care Scaunul roman lucrează în această
chestiune. Vrea să improvizeze cu grăbire formele ortodoxe şi
cultul ortodox, fără a reuşi.
Nu e acesta primul caz pe care-1 citesc despre chipul de­
fectuos în care se imitează cultul ortodox. Mi-aduc aminte că cu
ocaziunea serbărilor în cinstea Sfîntului Ioan Gură-de-Aur, săvîr-
şite la biserica catolică din Constantinopol, în locul liturghiei
acestui sfînt, s'a oficiat, precum citeam, liturghia Sfîntului Vasilie
cel Mare.
Curia romană se află pe căi şi metode greşite, din care
cauză şi efectele nu pot fi decît contrare realizării ideiei de unire.
(Va urma). Arhim. / . Scriban.

CONFERENŢELE PREOŢEŞTI.
— Păreri. —

Introducerea conferenţelor preoţeşti este o idee pe cât de

fericită, pe atât şi de salutară. Aceste conferenţe urmăresc sco­
puri aşa de nobile, încât trebuesc îmbrăţişate cu căldură de orice
om de bine. Scopul ultim a lor, contemplat de însuşi iniţiatorul,
este cultivarea şi perfecţionarea preoţimii resfirate, ca nişte simpli
pioneri ai culturii şi luminii prin toate părţile locuite de popo­
rul nostru.
Conferenţele sunt un mijloc şi nu un scop — o ţintă; sunt
un mijloc foarte potrivit, ca entuziasmul şi idealismul tinerilor
clerici, cari păşesc pe terenul vieţii practice lipsiţi de orientările
unei praxe pastorale îndelungate, să se susţină şi pe mai departe
în inimile lor. Ele sunt un mijloc foarte eficace ca preoţimea
1
«Creştin catolic».
dornică de progres şi înaintare, să fie împintenată şi mai puter­
nic spre muncă — podoaba sufletelor nobile, căci pentru
hodină destul timp îi rămâne omului în mormânt. Munca este
sorgintea unei vieţi fericite. Progresul cel mare ce se face pe
toate tărâmurile este rodul muncii şi al ostenelelor minţii.
Conferenţele deci numai spre acest scop sunt create şi numai
pentru acest scop e permis să se folosească. Conferenţele nu sunt în­
tâlniri clandestine, în cari să se plămădească idei de agitaţie revo­
luţionară; întruniri în cari să se răstoarne azi ce ieri s'a clădit,
sau să se clădească ce mâine se va ruină. Conferenţele sunt
întruniri culturale, iar nu comploturi de politică mincinoasă.
In conferenţe preoţii se adună ca fraţii împreună, să-şi
schimbe ideile formulate în afirmări de adevăruri, comprobate
prin experienţele practicei proprii.
Ne întrunim ca să ne povăţuim unul pe altul şi să aducem
concluze, ce cad exclusiv în sfera noastră de activitate. Nu-i
iertat, dar nici nu ni se cuvine preoţilor de rând să venim cu
propuneri, cari cad în sfera de activitate ale altor corporaţiuni
bisericeşti de ale noastre.
Conferenţele nu administrează, ele nu fac politică bisericească,
ele numai cultivă pe membrii lor prin toate învăţăturile şi po­
veţele inspirate prin duhul evangheliei.
Ştiinţa şi destoinicia unui preot se măsură după rezultatele
practice ale activităţii sale pastorale, iar nu după propuneri, for­
mulate în expresiuni sforăitoare, ce n'au nici în clin nici în
mânecă cu noi preoţii, sau cu evoluţia culturală a bisericii noastre,
şi nici după faptul că-şi va ţinea derogator a învăţă ceva şi
ca preot din conferenţe.
Modestia şi cucernicia urmată de entuziasmul iubirii de neam,
biserică şi şcoală să fie podoaba membrilor conferenţei. Apoi
vaza şi autoritatea preoţimii nu zace în o mai bună ameliorare a
dotaţiunii preoţeşti, licuidare de diurne grase, ori în linguşire
scârboasă şi elogii îmbiate ironic celor dornici de vanităţi lumeşti,
ci în munca ce o vom presta pentru promovarea intereselor bi­
sericeşti şi naţionale.
Conferenţele eu le consider ca ceva ridicat în sfere cu o
atmosferă ce înviorează sufletul preoţimii umezit de pâcla duhului
păcătos al vremii, pe care cearcă să-1 limpezească.
Am fost şi sunt foarte entuziasmat pentru conferenţele preo­
ţeşti, aşa cum eu mi le închipuesc. Cu durere constat însă, că
conferenţele noastre în cele mai multe tracte, aşa cum se practică,
nu formează adevăratul mijloc de perfecţionare şi cultivare pentru
preoţime. Iată mă şi explic.
 O singură întrunire pe an, ia care nu iau parte toţi preoţii,
şi programul ei percurs în galop, nu poate cultivă şi împintenâ
pe preot în cele bune în măsură intensivă.
Parlamentarismul nu se observă aproape de l o c ; seriozitatea
e înlocuită cu superficialitate (onoare excepţiilor!). Peste predică
se trece la ordinea zilei, cu «laudă protocolară». Toate punctele
din program se perondează în fugă, căci «timpul e înaintat». Cu
nerăbdare se aşteaptă să se ajungă la punctul culminant al întrunirii,
după care vine sfârşitul şi eliberarea de jugul greu al discuţiilor
— «gustoasa masă» a părintelui local, unde nu-şi dau zor toa-
stele cu căpătâiu şi fără căpătâiu.
Biroul e însărcinat cu toate chestiile de seamă puse în pro­
gram. T o t respectul trebue apoi dat redactării protocolului con-
ferenţii. Notarul trebue să ia rolul unui artist de forţă, care
zugrăveşte chipul unui om urît până ce-1 face frumos.
Mult mă mir, de ce se trece aşa uşor peste predică, arma
adevărată a «vânătorilor de oameni». Predica e arma cu care
trebue să tăiem şi capetele balaurului îngrozitor — roadele ne-
;
credinţii. Mulţi cred că a compune şi rosti o pred că nu-i nu
ştiu ce «filosofie». Da, nu-i filosofie, căci e artă, ce se poate
însuşi şi prin care poţi stăpâni bine patimile oamenilor. S ă ne
cugetăm la rezultatele uimitoare ale misionarilor oratori şi atunci
vom roşi în faţa conştiinţei noastre ce ne admoniază.
După o experienţă de 5 ani de preoţie m'am convins, că în
cele mai multe conferenţe preoţeşti nu se face ştiinţă, nu se cul­
tivă, nici perfecţionează preoţimea, ci m'am întors cu trista con­
statare, că vai puţină vieâţă intelectuală este acolo unde ar trebui
să se vadă în deplină forţă duhul oamenilor de cultură.
Conferinţele noastre astfel să curgă încât să ne admire
străinii şi să-i convingem că suntem un element de disciplină,
cultură şi morală. Discuţiile să se ridice la nivoul culturii, de care
trebue să se bucure preoţii veacului al XX-lea, să fie serioase şi
demne. In cursul discuţiilor să se observe parlamentarismul.
Părerile bune şi salutare ale celor mai destoinici şi sârguincioşi
să se primească, cernute însă prin sâta criticei obiective şi se­
rioase. Părerile greşite să se combată cu bunăvoinţă şi demni­
tate; ideile cu tendinţi să se stârpească ca să nu cuprindă ca o
boală preoţimea întreagă.
Predicile toate şi totdeauna să fie supuse unei critici serioase
şi demne în scris; de-asemenea toate lucrările din domeniul teo­
logiei, din istorie, artă, muzică, pictură, arhitectură bisericească
etc. toate să fie tratate cu temei nu numai de conferenţiar, ci
de întreagă conferenţa, luându-le la desbatere.
 îndeosebi recensentul prin o apreciere cu temei va face
să-şi însuşească fiecare preot ideile şi cunoştinţele mai esenţiale
din lucrările cetite.
Insă pentruca în conferenţe să se poată trată cu temei toate
punctele programei, urmează cu necesitate să se reguleze ţinerea
conferenţelor între marginile impuse de instrucţiunea Ven. Con-
sistor. Prin însuşi faptul că materialul de tratat în conferenţe,
numita instrucţiune îl împarte în 2 categorii: marerial ce aparţine
activităţii pastorale-administrative preoţeşti (§ 11) şi material
teoretic-ştiinţific (§ 10) ce aparţine activităţii literare, ştiinţifice
— conferenţele s'ar putea împărţi în 2 categorii. A n u m e : una
stabilă în centru, iar alta ambulantă pe sate. Prima să se ţină în
lunile lui Aprilie şi Mai, în care să se trateze chestiuni curat
ştiinţifice, precum şi rezultatele grupărilor religioase; a doua
să se ţină în lunile Septemvrie şi Octomvrie, în care să se tra­
teze chestiuni practice. Prima să se ţină în zi de lucru, iar a
doua în sărbătoare.
Prin faptul că s'ar ţinea 2 conferenţe anuale, precum pare-
mi-se s'a întâmplat în tractul harnicului protopresbiter Lupaş,
preoţimii s'ar dă mai multă ocaziune să convină, să se cultive,
perfecţioneze şi în fine i s'ar dă fiecăruia mai des prilej de
muncă intelectuală. Prin o mai deasă convenire s'ar convinge
preoţimea, că e destul de organizată în cadrele conferenţelor
preoţeşti, cari cu timpul s'ar mai putea regulă conform cerinţelor
impuse de nevoile vremii. Pr. Zaharie Manu.

SOCIETATEA ORTODOXĂ NAŢIONALĂ A F E M E I L O R

ROMÂNE.
Am dat raportul despre decursul congresului din ăst an al acestei
Societăţi, a cărei origine după «Darea de seamă» a comitetului central pe
anul 1910—1Q11 e următoarea: «Un fapt, care ar fi putut fi considerat
drept o nesocotinţă personală, a dat Ia iveală un întreg sistem pe care
propagandiştii străini (papistaşi) îl aplicau de ani de zile în ţara noastră.
Atunci un număr de doamne din societatea bucureşteană au adresat pu­
blicului un apel prin care protestau contra acestor uneltiri. în timp de
24 de ore, din toate părţile ţării, unde a pătruns apelul, au sosit mii de
adeziuni».
Cu acest prilej s'a văzut, că o acţiune de protestare ar rămânea fără
rezultat serios, dacă s'ar mărgini la manifestaţiuni răsleţe, ci ar trebui
o acţiune continuă, care urmărind acest scop înalt al întăririi credinţei
noastre strămoşeşti, să fixeze o serie de mijloace pentru a cărora realizare
să se lucreze cu sistemă şi cu forţe unite. Din această convingere a eşit
«Societatea ortodoxă naţională a femeilor române». Pe baza «Statutelor»
şi a «Regulamentului pentru comitetele parohiale» voiu arăta cum este
organizată această societate. Urmărind un ideal religios naţional, dela în­
ceput s'a pus sub prezidenţia de onoare a I. P. S. S. Mitropolitului Primat
al României şi a Mitropolitului Moldovei şi Sucevei, şi prin concluzul din
acest an şi al I. P. S Mitropolitului nostru. Scopul ei este desvoltarea cul­
turii şi educaţiunea copiilor români din punct de vedere religios şi na­
ţional, aşa după cum cere interesul patriotic. Mijloacele prin cari tinde la
realizarea scopului sunt conferinţele religioase din istorie, literatura na­
ţională, din igienă, ţinute cu ajutorul oamenilor cu dragoste şi pricepere.
Apoi prin înfiinţarea grădinilor de copii, scoale şi internate pentru elevi,
prin înfiinţarea de cursuri pentru adulţi; încurajarea bibliotecilor existente,
şi înfiinţarea altora nouă; încurajarea autorilor de scrieri educative, patrio­
tice pentru copii şi tinerime; încurajarea Asociaţiunilor de foşti elevi şi
eleve ale şcoalelor primare.
Societatea se conduce de un comitet central, ce se alcătueşte din o
prezidentă, 14 doamne ori domnişoare, ca membri inamovibili şi 10 băr­
baţi, parte din cler, parte mireni cooptaţi din rândul membrilor activi.
Bărbaţii se renoesc tot la 3 ani, trăgându-se sorţi peste jumătate. Comi­
tetul alege din mijlocul său un vice-prezident dintre membrii din cler. In
vederea lucrărilor sale se împarte în secţiuni de câte 4 membri, conduse
de câte o doamnă ori domnişoară. Vacanţele se îndeplinesc de cătră
membrii inamovibili. Cine în 8 luni nu va fi desvoltat activitatea conform
atribuţiunilor primite se consideră abzis. Comitetul central are conducerea
generală, administrează şi dispune în limitele scopurilor societăţii de
averea ei; supraveghiază activitatea comitetelor parohiale şi filialelor; con­
voacă adunările generale şi congresele anuale; numeşte personalul socie­
tăţii. Ajută cu premii, cărţi şi vestminte pe copiii silitori; recompensează
pe preoţii şi învăţătorii, cari s'au distins în ajutorarea societăţii. Se întru­
neşte în a doua Duminecă a fiecărei luni şi lucră cu cel puţin 5 membri
afară de chestiunile, cari se decid prin vot, când se cere majoritatea.
Şi dă seamă de activitatea sa prin un raport cătră congresul anual.
De comitetul central depind comitetele parohiale din capitală şi fi­
lialele. In capitală adecă s'a înfiinţat de fiecare parohie câte un comitet,
menit a propagă ideile societăţii. Numărul membrilor acestor comitete îl
hotăresc enoriaşii (parohienii). Preoţii, institutorii (învăţătorii) şi institutoa­
rele sunt de drept membrii ai comitetului. Prezidentă e aleasă o doamnă
sau domnişoară, vice-prezident e de drept parohul, iar secretar de regulă
institutorul ori institutora. îndatoririle acestor comitete sunt mai ales ur­
mătoarele: a lucra pentru realizarea scopurilor societăţii, a face înscrieri
de membri şi a ţinea un registru special de numele lor, a face anchete
amănunţite asupra stării morale şi materiale a enoriaşilor; a luă informa-
ţiuni asupra cauzelor pentru cari se trimit copii la institute străine; a purtă
grijă de instrucţiunea religioasă a enoriaşilor; a organiză cursuri de adulţi
(n Dumineci şi sărbători, cu subiecte religioase, patriotice şi de igienă; a
organiză petreceri pentru copiii de şcoală. Se întrunesc cel puţin odată
pe lună pentru a rezolvi agendele şi a face raport comitetului central.
Comitetele parohiale pot strânge bani în enorie prin cotizaţium, dona-
ţiuni prin subscripţii şi serbări, şi pot reţinea pentru cheltuelile proprii a
patra parte a venitelor, restul îl pun la dispoziţia centrului. Ele pot face
comitetului central propuneri de orice natură privitoare la realizarea sco­
purilor societăţii. Asemenea se înfiinţează filiale parohiale în toate epar­
hiile din ţară, având să lucreze într'o unitate de gândire şi de acţiune.
Membrii acestei societăţi sunt: fondatori, cari au iscălit statutele şi
plătesc o cotizaţie de cel puţin 12 lei; ori 100 lei odată pentru totdeauna;
activi, pot fi persoanele majore de naţionalitate română şi de religie or­
todoxă, cari vor plătî o cotizaţie anuală dela 1 leu în sus în comunele
urtnne, iară în cele rurale cfela 10 bani în sus. Comitetul central mai
poate conferi titlurile onorifice: membru de onoare, celui care a făcut o
donaţiune de cel puţin 500 lei, sau va fi adus societăţii un serviciu în­
semnat; membru aderent, pentru cei cari au donat cel puţin 100 lei, sau
au adus societăţii un serviciu. Prin parohii se mai pot înscrie sub titlul
«aspiranţi» foştii elevi şi eleve a şcoalelor primare cum şi elevii trecuţi
peste 14 ani.
Anul social începe la 1 Noemvrie şi se termină la 31 Octomvrie.
în Maiu se întrunesc odată pe an la Bucureşti în adunare generală co­
mitetele parohiale din capitală şi delegaţii filialelor -din ţară pentru discu­
tarea diferitelor probleme. Congresul anual se întruneşte în Noemvrie în
Bucureşti, sau alt centru al ţării. Pot luâ parte cu drept de vot toţi membrii
societăţii. Agendele congresului sunt: a luâ la cunoştinţă raportul comite­
tului central; a alege o comisiune de censori pentru controlarea gestiunei
financiare; a discută programul activităţii viitoare a societăţii, a desbate
eventualele propuneri privitoare la bunul mers. Adunări generale şi con­
grese extraordinare se pot convocă ori şi când.
In caz de disolvare, activul societăţii va fi remis «Societăţii Femeilor
române din Bucureşti», cu destinaţia de a construi fondul pentru editarea
unei «Biblioteci ortodoxe naţionale a Femeilor Române»», care va cu­
prinde scrierile educative şi patriotice pentru copii şi tinerime.
P. Moruşca.

Dacă în alcătuirile lumii se oglindeşte ordine şi frumseţă, atunci

trebue să existe Dumnezeu. Beethoven.
*
Universul e o idee alui Dumnezeu. Schlller.
*
Sfânta Scriptură şi natura îşi au originea în cuvântul lui Dumnezeu;
cea dintâi ca o inspiraţie a Duhului sfânt, cea de a doua ca o îndeplini
toare a poruncilor dumnezeeşti! Qalilei.
 MIŞCAREA LITERARĂ.
Ceva despre mişcarea noastră literară mai nouă, de Vas. Loi-
chiţia, prof. sem., Caransebeş.
E o broşură (22 pag.) de popularizare cu scop de a stârni dragostea
de literatura românească. Cum spune autorul «Singura împrejurare, care
ar legitimă apariţia acestei publicaţii, este marea mea dorinţă, de a stârni
în pătura cărturarilor din părţile noastre un şi mai viu interes şi o şi mai
caldă îmbrăţişare pentru frumoasele noastre creaţiuni literare din ult'mul
deceniu; iar în sufletul tinerimei studioase de azi, nădejdea noastră de
mâne, să trezesc şi să ţin aprinsă acea mândrie sănătoasă şi conştiinţă de
sine, care se numeşte: muncă şi neţărmurită dragoste pentru un ideal
nou de vieaţă românească, cuprins în fermecătoarele slove ale scriitorilor
noştri tineri».
Căldura cu care e scrisă broşura şi scrisul ei uşor, răspund scopului
urmărit, de a câştigă tinerimea, ce se ridică, pentru o cauză M foarte bună
şi frumoasă. Nouă celor cari am trăit acest deceniu al «Sămănătorului»
lui Vlahuţă şi Coşbuc şi mai apoi alui Iorga, personalitatea covârşitoare,
cetirea ei ne reaminteşte fiorii clipelor t r ă i t e în vraja crezului nou, ce se
vestea, şi care s'a întrupat din belşug în aceşti ani de o rară rodnicie
literară, hotărît, menită a reformă întreaga vieaţă a unui neam bântuit de
atâta străinism, prin caracterul ei eminamente naţional.
Dr. Augustin Bunea şi Unirea noastră cu Roma e titlul unei
broşurele, în care se tipăreşte discursul ţinut de păr. protopop D r . E. Da-
ianu, Ia parastasul slujit în amintirea lui Bunea la Cluj. Aprobăm pe de­
plin părerea că «dacă timpul de faţă nu ne îmbie astfel de personalităţi,
de cari să ne aninăm nădejdile de mai bine, trebue să mergem la trecut,
şi să ne împrumutăm de acolo modelele, cari ne lipsesc. Dacă în vieaţă
de acum, plină de sbucium haotic şi de îndoeli chinuitoare nu ne lumi­
nează principiile statornicite şi nu ne întimpină oamenii mari, pe cari îi
dorim, trebue să ne întoarcem la morminte, la cele proaspete ca şi la
cele părăginite şi să desgropăm pe aceia, pe cari poate nu i-am ştiut
preţui în vieaţă cum se cuvenea, şi cari acum vedem cât au fost de mari
şi cât de bine ne-ar fi dacă i-am mai avea între noi».
Nu înţelegem însă cum de alături de acest frumos îndemn a
trebuit să se ivească îndată «Sfânta Unire» în chip de propagandă, —
căci aşa trebue să înţelegem tendinţa vorbei cătră tinerimea, ce putea fi
de faţă, cu toată încercarea de nivelare a neajunsurilor noastre confe­
sionale, de pe paginile din urmă. înţelegem foarte bine, că e nimerit să
o faci aceasta tocmai în legătură cu numele lui Bunea, care ne-a fost unul
din cei mai aprigi duşmani, dar a fost şi o personalitate oarecare; nu găsim
însă că e şi de aprobat această procedură. Lăsăm fiecăruia să se mân­
drească cu ce e al său, credem însă că faptul unirii aşa cum s'a petrecut
istoriceşte, şi aşa cum nu se arată în broşură, nu poate constitui o mândrie,
cum pentru neamul nostru de aici nu e un bine această sfâşiere în două.
Şi mai ales nu ne putem împăca cu tâlcul greşit, prin care pricinile mari
de despărţire între cele două biserici, răsăriteană şi apuseană, în locul
inovaţiunilor şi rătăcirilor celei din urmă, se atribue «antagonismului şi urei
celei vechi, ce a fost de veacuri între Greci şi Romani». Şi mi-se pare
absolut neistoric a vedea în «Unirea» unei părţi a Românilor cu Roma,
«o lăpădare a lor de urile nesăbuite ale Grecilor» în vreme ce aceşti asu­
priţi de puternicii acestei ţări, prin «Unire» cereau mila împărătească numai
pentru a le uşura povara robiei de veacuri. Cu toate acestea, păr. Dr. E.
Dăianu are concepţii mai superioare în aceste chestiuni, de cum suntem
deprinşi să Ie găsim atât de des la alţii. p. m.
Documente privitoare Ia turburarea bisericească pricinuită de legea
sinodală din 1909 şi apărarea Preasfinţitului episcop al Romanului D. D.
Gerasimu Saîfirinu în procesul sinodal din vara anului 1911. Bucureşti
1912. Fostul episcop al Romanului publică într'un volum de 446 pagini
actele privitoare la chestiunile indicate în titlu. Un nobil român şi creştin
ortodox, spune P. S. Sa, a luat asupra sa cheltuiala cu darea la lumină
a acestei publicaţiuni. Cum se face însă, că pe învălitoarea cu care am
primit noi acest volum, stă stampila «România creştină», care este orga­
nul propagandiştilor papişti din Bucureşti? înţelegem că P. Sfinţia Sa a
trebuit să primească în strâmtoarea materială în care se găseşte (auzim
că s'a făcut colecte benevole pentru fostul episcop de Roman, care la
bătrâneţe a fost demis din scaun fără să i se asigure de undeva mijloacele
de existenţă, pe când I. P. Sfinţia Sa mitropolitul Atanasie are pensie
convenabilă) ajutor dela alţii ca să publice aceste documente, dar nu în­
ţelegem de ce se expediază sub firma «României creştine».
Călindarul dela Cluj pe a. 1912, cu o potrivită alegere a materia­
lului literar, redactat de d. Valentin Drăgan, costă 2 0 fii.

CRONICĂ BISERICEASCĂ-CULTURALĂ.

O solie frumoasă. Cu începerea anului «îndemnuri spre o vieaţă creştinească şi

nou s'au ivit şi câteva lucruri bune. Intre
altele, la Cluj a început să apară o foaie
nouă «Solia Satelor».
Era de lipsă să se pornească şi acolo
o mişcare viuă din amorţeala ce se sălăş-
luise de-abinele. S'a spus de multe ori că
ar fi de mare trebuinţă şi în părţile acelea
o gazetă. Erau aceste nişte vorbe ros­
tite mai mult din o silă şi deci tot vorbe
au rămas. S'au ivit însă alţii cari n'au strigat
în gura mare, ci au purces de-adreptul la
faptă Ne-a atras luarea aminte programul:
«Ce vrem?» «Vrem lumină! Lumină înte­
meiată pe vecinicile adevăruri ale evan­
gheliei Mântuitorului Iisus Hristos. Şi pe
temelia singură adevărată a credinţelor şi
aşezămintelor noastre româneşti, moştenite
din strămoşi. Vrem să vă facem să înţele­
geţi, dragi săteni, părinţi şi fraţi ai noştri,
că înţelepciunea zilelor de- astăzi zace în
învăţătură, în carte «Cartea e judeţul mare
al zilelor noaste», zice un ales fiu al nea­
mului nostru.
Cu faţa luminată par'că de fericirea ce
o întrezăreau, că vor putea folosi celor mulţi
şi întunecaţi prin aceea, că le vor trimite
«o solie frumoasă, care să aducă credinţă,
adevăr şj lumină», promit, că vor scrie
românească înante de toate, spre o vieaţă
rodnică şi bogată în fapte cum le vrea
Dumnezeu. înviind trecutul vor trezi nă­
dejdea tare într'un viitor mai bun, de care
este vrednic neamul nostru. Vor pune câte
o luminiţă la toate răspântiile întunecoase.
Acest «Ce vrem?» ne-a atras privirile asu­
pra lui, căci tonul sincer şi cald în care
eră ţinut se deosebea de programele la
început mult promiţătoare, dar apoi puţin
făptuitoare. Cuprinsul Nrului 1 corăspundeâ
promisiuni. Nu ne-am înşelat nici în ce-a
urmat. Chestiunile importante pe cari le
tratează numerele de până acum, limba
frumoasă, clară, simplă, scrisă pe 'nţelesul
tuturor şi tonul biblic în care este ţinută,
îi cer drept de existenţă.
Dorim deci, acestei solii de frumoase
nădejdi, spor şi vieaţă lungă.
In chestia reunirii bisericilor. «Church-
man», organul principal al bisericei epis­
copale din America, în numărul dela 16
Sept. 1911 publică o conferinţă, pe care a
ţinut-o episcopul Brewer în chestia reunirii
bisericilor cu ocaziunea urmi congres al
societăţii misionare episcopale. Conferen-
ţiarul a spus că cele mai mari nădejdi
sunt a se legă de o viitoare apropiere a
bisericii anglicane de cea ortodoxă şi că,
dacă se va realiză unirea între aceste două
biserici, ea va influinţâ în aceeaşi direcţie
şi cercurile conducătoare din biserica ro­
mană apuseană.
In numărul dela 23 Sept, acelaş
organ comentează cu simpatie o circulară
a episcopului sirian-ortodox Rafael, care
îşi are reşedinţa în Brooklyn. Acest episcop
a încuviinţat în acea circulară, ca un mi­
rean ortodox, care se afă pe patul morţii
şi îşi exprimă dorinţa că vrea să moară în
comunitate cu biserica ortodoxă, în lipsa
unui preot ortodox să poată primi 'sf. cumi­
necătură şi dela un preot al bisericei epis­
copale şi să fie înmormântat după ritul ace­
stei biserici. In acelaş timp îşi exprimă însă
dorinţa, ca, dacă e cu putinţă, preotul bise­
ricei episcopale să observe ritul bisericei or­
todoxe. In contrazicere cu această măsură,
prin care s'ar recunoaşte ca validă hirotonia
preoţilor anglicani, — spune tot «Church-
man» — că acelaş episcop urmând ordi­
nelor primite dela Sf. Sinod din Petersburg,
a sfinţit din nou pe doi preoţi anglicani,
cari au trecut la biserica ortodoxă, prin
ceeace nu se recunoaşte ca validă hiro­
tonia împărtăşită de episcopii anglicani.
Pentru această procedură, numita revistă
nu-i face obiecţiuni episcopului ortodox, ci
spune că s'a bucurat mai mult de prietineasca
prevenire ce a arătat-o el în ale praxei, care
contribue mai mult la opera unirii.
Asemenea cazuri de apropiere în cele
practice obvin adeseori în America. Nu­
mărul emigranţilor ortodocşi se ridică la
1000 pe săptămână. Sute de mii de creştini
ortodocşi, aparţinători bisericei ruseşti, celei
greceşti şi siriace, trăiesc împrăştiaţi prin
parohiile credincioşilor anglicani. Spre
pildă, în Canada şi în Statele unite se gă­
sesc 75,000 de ortodocşi siriani, cari au în
total numai 18 preoţi de ai lor. In toată
America nordică există cam 100 de preoţi
ortodocşi, cari de foarte mulţi credincioşi
de ai lor nici nu se pot interesă. Număroşii
Ruteni ortodocşi din Canada au înaintat
nu de mult o petiţie cătră arhiepiscopul de
Rupertsland, rugându-1 să-i iee sub ocro­
tirea sa şi să-i provadă în cele pastorale,
dar fără să aibă intenţii de a se despărţi
de biserica lor ortodoxă şi fără să renunţe
la cultul acestei biserici. Episcopii anglicani
— spune aceeaş revistă — primeşte cu sim­
patie asemenea cereri şi obligă pe preoţii
lor să nu fără încercări de a converti la
anglicanism pe credincioşii ortodocşi, un
lucru pe care-1 apreciază cu recunoştinţă
preoţii ortodocşi de acolo. Pe această cale
se pregăteşte terenul pentru o apropiere
a bisericei anglicane şi ortodoxe.
Aceste informaţiuni sunt de natură să
atragă bisericei ortodoxe atenţiunea asupra
datorinţelor ce le are de a griji de cre­
dincioşii săi din America N. B.
*
Dăm lămuriri! «Cultura creştină» dela
Blaj susţine într'un articol, asupra căruia
ne făcusem la timpul său reflexiile noastre,
că vieaţa din biserica ortodoxă o «ucide
litera», pe când în cea apuseană trăieşte
spiritul. Fiind vorba de ucidere, nu ne-am
provocat la incviziţia evului mediu, ci am
cerut răspuns la întrebarea: în numele cărui
spirit teologi ai bisericii apusene susţin în
veacul al XX-lea, în cărţi provăzute cu clau-
zula de aprobare a autorităţilor lor biseri­
ceşti, că biserica catolică are dreptul de a
decreta uciderea ereticilor ?
Asupra acestei întrebări «Cultura cre­
ştină» ne cere acum lămuriri. Atât de mult
s'a supărat ea pe arhiepiscopul Iosif Rene
Villate, care-şi ceruse intrarea în biserica
ortodoxă, încât îşi închipue că tot asemenea
teologi vor fi şi aceia cari au «intenţiunea
criminală» de a ucide pe eretici. Dar se
înşală. Arhiepiscopul Iosif Rene Villate a
fost însufleţit de alte convingeri, cu ade­
vărat creştine, pentru a căror validitare a
trebuit să iasă din biserica papistă şi să se
apropie de cea ortodoxă. Teologii cari au
intenţia criminală de a ucide pe eretici sunt
fii credincioşi ai bisericii papiste, chiar sfet­
nici de-ai Vaticanului. Spre pildă:
Luca, care este profesor la universir
tatea papală din Roma, în scrierea sa «Ma­
nual de drept public bisericesc», tipărită în
anul 1901, susţine următoarele: «Acolo
unde permit împrejurările, şi astăzi ereticii
sunt a se pedepsi cu moarte... Fără în­
doială, ereticii trebuesc osândiţi de cătră
biserică la moarte, căci altfel ar putea fi
excomunicaţi, ceeace ar putea fi pentru ei
o pedeapsă şi mai mare... Pedeapsa cu
moarte este a se aplică faţă de. dânşii şi
din acea cauză, ca nu cumva cei răi să
strice şi pe cei buni. . . . în sfârşit pedeapsa
cu moarte este uneori o binefacere pentru
criminali (se înţeleg «ereticii»), fiindcă dacă
ar trăi mai mult, în îndârjirea lor ar de­
veni şi mai răi şi astfel şi-ar atrage asupra
lor şi mai aspre chinuri, pe cari ar avea
să le sufere în iad».
Asemenea dovezi de «iubirea dea-
proapelui» dă şi Brors, în al său «A B C
pentru catolicii de toate stările», în care sub
Nr. 122 scrie aşa: «Ereticul este un om,
care cu ştire şi în contra conştiinţei sale
s'a abătut dela credinţa adevărată. De sigur
acesta e un mare păcat, pentru care, du-
păcum ne învaţă sf. Scriptură, şi-a atras
asupra sa pedeapsa vecinică a iadului, prin
urmare ereticul a meritat şi moartea pămân­
tească».
Şi mai grozav este paterul Lépicier, o
mare celebritate a Vaticanului, care în scrie­
rea sa «De stabilitate et progressa dogmatis»
(o" recomandăm pentru demonstrarea «evo­
luţiei» dogmelor) îşi formulează părerile
asupra chestiunii de care e vorba, în ur­
mătorul chip: Un eretic poate să fie nu
numai excomunicat, ci cu tot dreptul şi
ucis; căci el, precum spune Aristotel, e mai
rău decât o fiară sălbatică. Precum nu e
păcat să omori o fiară sălbatică, aşa poate
fi chiar un lucru bun să curmi firul vieţii pă­
cătoase a unui eretic. Lépicier susţine ca un
lucru absolut sigur (vezi pag. 174 şi urm.),
că biserica catolică are dreptul să osândească
la moarte pe eretici, iar părerea contrară
o consideră deadreptul ca primejdioasă.
Iată ce spune cuvânt de cuvânt:
«Acei apologeţi catolici, cari susţin, că
vina pentru asemenea sentinţe (e vorba de
sentinţele referitoare la executarea ereticilor)
e a se atribui incviziţiunii lumeşti (civile),
ori aceia cari admit, că biserica, făcând
concesiuni spiritului timpului, în această
chestiune ar fi trecut limitele drepturilor
sale — au rătăcit dela calea adevărului»
(pag. 183 şi urm.). într'alt loc (pag. 190 şi
urm.) susţine că ereticii şi apostaţii trebuesc
readuşi la credinţă cu puterea.
Lépicier e profesor de dogmaticăla in­
stitutul de propaganda fide, consultor al
congregaţiunei sacramentelor, al congrega-
ţiunei de propaganda, al congregaţiunii stu­
diilor, membru al comtsiunll papale a Bi­
bliei şi al comisiunei instituite în anii din
urmă de papa pentru reforma dreptului ca­
nonic, prin urmare e membru al celor mai
însemnate instituţii papiste şi un om de în­
credere al papei.
Părerile unei celebrităţi atât de mari
a bisericii papiste, nu puteau rămânea fără
răsunet; ele au ajuns în publicitate şi au
dat ocazie unei discuţii aprinse. Ziarele
catolice din Germania, ca «Kölnische Volks­
zeitung», şi-au dat silinţa să scuze pe ne­
împăcatul dogmatist cu aceea, că e un
«Stubengelehrter», care traeste cu sufletul
tot în veacul al XIII-lea. Dar şi-au găsit
omul: paterul Lépicier nu s'a dat învins, ci
a publicat în contra criticilor săi o broşură
întitulată t-Thaumaste Metamorpliosls». în
această nostimă broşură, îşi exprimă mai
întâi regretele sale, că presa catolică n'a
ignorat cu desăvârşire pe «cânii cari urlă» ;
spune apoi că cartea sa a fost scrisă numai
pentru uzul şcoalelor teologice şi de aceea
a folosit limba latină. Această măsură de
precauţiune a întrebuinţat-o, spune el, fiindcă
ştia că «dreptul blsertcel de a ucide este o
teză care jigneşte sentimentalismul bolnav
de astăzi şi afară de aceasta, mulţi catolici,
cari însă sunt infirmi, nu voesc să audă
vorbindu-se despre o asemenea prerogativă
a blserlcel lor». în ce priveşte fondul che­
stiunii, îi răspunde ziarului «Kölnische Volk­
zeitung», că el, ce e drept, traeste încă tot
în veacul al XIII-lea, dar ştie totuş că noi
trăim astăzi «în statul paritetic de drept».
«Una nu exchide pe cealaltă.. De fapt noi
trăim în statul paritetic de drept, dar acesta
nu poate să fie idealul unui catolic, mai
ales nu, din punctul de vedere al dreptului.
Căci biserica îşi susţine şi astăzi drepturile
pe cari le-a avut în evul mediu, cu toate
că de fapt şi pentru moment nu şi-le poate
validità, iar statul are datorinţele pe cari le-a
avut în evul mediu faţă de biserică, deşi
astăzi de fapt nu le mai recunoaşte. Astfel
un lucru poate să fie «verum de facto» şi
«falsum de iure» (pag. 27 şi 28)». Ce poate
urmà de aici, va înţelege acela care cu­
noaşte latitudinea acelor teze şi stările din
evul mediu.
Doctrina despre uciderea ereticilor şi-o
apără dogmatistul Institutului depropaganda
fide făcând provocare la Bonomellt, Mon-
sabre', Taparellt şi la iezuitul Billot (şi mai
rău)! îndeosebi acest din urmă, o mare
lumină a curiei papale, susţine în scrierea
sa «De Ecclesia Christh aceeaş părere de­
spre uciderea ereticilor, ca şi Lepicier.
Foarte interesante sunt subtilităţile prin
care Lepicier cearcă să atenueze încâtva
barbaria doctrinei sale prin aceea, că bi­
serica nu trebue, ci numai poate, adecă are
dreptul să ucidă pe eretici, dar de acest
drept face uz când ea află de bine. Aşa
spre pildă, în Germania, «unde grasează
molima protestantă într'un mod atât de
înspăimântător, e mai consult să conver­
tească pe eretici punându-le în prospect
şi promiţându-le remuneraţii, decât prin
ameninţări cu pedepse». Destoinic apostol!
De încheiere, o constatare: scrierile «cla­
sice» ale unui asemenea «teolog creştin»
le cetesc şi lecţiile lui le ascultă şi tinerii
români, cari îşi fac studiile la Roma, în
institutul de propaganda fide. Care spirit
ucide ?
Lămuririle acestea le-am dat, fiindcă
ni-s'au cerut şi ca să arăt, că dacă te apuci
să critici cu dispreţ stările din alte biserici,
trebue să grijeşti mai întâiu ca să fie foarte
curat la tine acasă. N. B.
* o creştere adevărat religioasă, crescându-ne
Dr. Miron M. Calinescu, arhiman­
dritul şi vicarul consistorului arhidiecezei
ort. a Bucovinei a răposat în Cernăuţi.
Răposatul a fost unul din oamenii mai de
seamă ai bisericei şi poporului românesc
din Bucovina, aşa încât moartea lui a fost
însoţită de un adânc regret. «Viitorul» îi
apreciază personalitatea şi meritele prin
următoarele cuvinte :
«Vieaţa răposatului arhimandrit stă îna­
intea noastră ca o carte deschisă, în care
putem ceti cu toţii. In cartea aceasta putem
afla ce a fost arhimandritul Calinescu ca
om, ca preot, ca învăţător de religiune şi
profesor de teologie, ca consilier şi arhi­
mandrit consistorial şi ca fiu al neamului său.
Ca om s'a distins arhimandritul Cali­
nescu prin agerimea spiritului şi bunătatea
inimei sale, prin muncă neobosită, împli­
nire conştiinţioasă a tuturor obligămintelor
sale şi prin experienţă vastă. El eră un
bărbat prudent şi înţelept, un caracter firm
şi onest. Nu cunoştea vicleşug, nu căuta
onoruri şl foloase materiale. El credea în
idealurile sale şi de aceea le şi urmărea
cu energia vrednică de toată lauda.
Ca preot era arhimandritul Miron un
învăţăcel vrednic al Domnului. Cine 1-a
văzut stând lângă sf. altar şi plinind servi­
ciul divin trebuia numai decât să admire
seriozitatea cea sfântă şi pietatea cea
adâncă, cu care servea el Domnului. Plin
de frica lui Dumnezeu pururea îi eră aminte
de împlinirea obligămintelor sale preoţeşti,
pururea de ţinerea şi păzirea strictă a cre­
dinţei, pe care o avea în vedere la toate
întreprinderile sale, de ea se lăsă condus
în toate lucrurile sale. Ca preot adevărat
arhimandritul Calinescu în totdeauna a ma­
nifestat dragoste sinceră faţă de toţi cu
cari a întrat în contact. Mai ales faţă de cei
săraci şi nevoiaşi eră el plin de îndurare.
Pe mulţi i-a sprijinit cu ajutoare materiale,
ără ca lumea cea mare să fi ştiut.
Ca învăţător de religiune înalt Prea
Cuvioşia Sa a ştiut prin propunerea fru­
moasă şi interesantă a adevărurilor divine,
prin implantarea sentimentelor religioase
în inimele elevilor, prin seriozitate salu­
tară şi punctualitate exemplară a da tine­
retului ortodox încredinţat conducerii lui
un număr mire de bărbaţi cu credinţă
firmă, cu dragoste sinceră cătră biserica
noastră strămoşească. Şi ca profesor de
teologie el s'a probat ca un crescător distins
al elevilor săi, ca un amic sincer al lor şi
ca un învăţător cu tact deosebit şi inimă
bună. In privinţa ştienţifică arhimandritul
Calinescu, când a fost numit profesor or­
dinar pentru teologia morală, a aflat puţin
prelucrat terenul acesta şi cu recunoştinţă
trebue să remarcăm că el a fost aproape
cel dintâi care a pus bază şi pentru
aceasta.
Iară ca consilier consistorial şi arhi­
mandrit de scaun eră Înalt Prea Cuvioşia
Sa un bărbat, care a ştiut să ocupe locul
său în modul cel mai bun şi cu toată
demnitatea, cum nu se mai poate astfel.
In aceste poziţii înalte el şi-a sacrificat
toate puterile intelectuale, morale şi fizice
numai binelui bisericii noastre drept mă­
ritoare Pentru binele acestei biserici arhi­
mandritul Calinescu a lucrat în consistor
peste 30 de ani cu o sirguinţă rară, con-
ştienţios şi cu o acurateţa exemplară. Nici o
acţiune organizatorică de o importanţă mai
mare nu s'a făcut în consistor farà concursul
lui valoros.
In urmă ca fiu credincios al neamului
său el a lucrat din răsputeri pentru binele
lui atât pe terenul cultural cât şi pe cel po­
litic. Pururea îi eră aminte a promova
cultura poporului său şi a apăra drepturile
lui, luptându-se pentru aceste în decursul
vieţii sale întregi. Nu era o acţiune mai
importantă a naţiunii noastre, la care el
să nu fi participat. îndeosebi ca secretar
şi mai apoi vicepreşedinte al «Societăţii
pentru cultura şi literatura română în Bu­
covina» arhimandritul Calinescu a desvoltat
o activitate rodnică şi plină de devotament.
Pătruns de adevărul că dela creşterea
bună a tineretului şcolar depinde în mare
parte viitorul unui popor, înalt Prea Cu-
vioşia Sa chiar în anul 1872 a înfiinţat un
internat de băieţi român', conducându-1 cu
multă circumspecţiune în spirit naţional
până la desfiinţarea lui în anul 1876.
Dragostea sinceră cătră neamul său i-a
atras pe terenul politic, pe care peste 30
de ani era activ, duşmănia politică a Ru­
tenilor. Totdeauna însă a ştiut arhiman­
dritul Calinescu a se purta faţă de duşmanii
săi politici aşa, că chiar ei au trebuit să 1
stimeze ca pe un bărbat demn în toată
privinţa, ca un luptător energic şi desin-
teresat pentru interesele bisericii şi ale
neamului său şi totdeauna să recunoască
superioritatea lui.
întreaga ţară jeleşte în răposatul arhi­
mandrit Calinescu pierderea unei din cele
mai marcante personalităţi, neamul româ­
nesc pe unul din cei mai devotaţi fii ai
săi, preoţimea pe un conducător drept şi
obiectiv şi pe un conlucrător model. Deie
Domnul, ca golul care 1-a cauzat moartea
repausatului, să fie suplinit de un bărbat
al neamului nostru în care să se restrângă
măcar unile din calităţile alese ale răpau-
satului arhimandrit Calinescu».
•
Un frumos exemplu. Dintre mul­
tele şi frumoasele producţii scrise de păr.
Agâibiceanu cu ocaziunea acestor sf. săr­
bători, atragem atenţiunea cetitorilor noştri
asupra «Cetind vieaţa s i Monica» publi­
cată în «Unirea» Nrul 1.
«în zilele noastre de superficialitate,
când fiecare ne lăsăm robiţi de aparenţele
deşarte ale vieţii, simţi o adâncă bucurie,
dacă din când în când, poţi să te cobori
in tainele unui frumos suflet omenesc. Nu
numai că e o recreare în mijlocul sbuciu-
mului neîntrerupt ce ne chinue vieaţa zi
de zi, ci şi o întărire a conştiinţii noastre,
o luminare a simţămîntelor bune, cari încă
nu ne-au perit cu totul din suflet». Vor­
beşte apoi de sufletul adevăratei mame şi
trece la puţina grije ce se pune astăzi pe
educaţia morală a copiilor: «într'adevăr e
uimitor cum astăzi ne interesăm de tot vii­
torul material al fiilor noştri numai de mo­
ralul lor foarte puţin, sau de loc. Acum
de sărbători de pildă, se întorc pe la ve­
trele părinteşti tinerii dela licee, dela uni­
versitate chiar. Noi ne îngrijim de cu bună
vreme să le trimitem bani de drum, şi
aşteptându-i ne temem de un singur lucru:
să nu ne aducă note rele în atestatele lor.
Ne mai bucurăm apoi dacă-i vedem de­
stul de sănătoşi trupeşte. Ni-se pare că
dacă aduc note bune şi ne par sănătoşi,
nu numai ei, ci şi noi ne-am împlinit da-
torinţa. Mai departe nu căutăm, vedem de
acum strălucitul lor viitor. Nu ne gândim
că un obiceiu rău, o depravare timpurie
poate să le roadă în ascuns sufletele şi
să-şi întunece astfel pentru totdeauna, vii­
torul». Recomandă apoi mamelor idealul
sf. Monica.
Cât de mult ar preţui mamele de astăzi
într'adevăr pe acest mare scriitor al nostru,
dacă şi-ar întocmi vieaţa şi sufletul după
idealul măreţ prezentat de el atât de frumos.
*
Dar de Crăciun. De sf. sărbători toate
ziarele şi revistele noastre au apărut îm­
bogăţite şi înîrumseţate. Au îmbrăcat vest­
mântul alb de sărbătoare. N e bucurăm de
aceasta întrecere nobilă şi frumoasă. Toţi
scriitorii noştri şi-au împărtăşit plusul su­
fletesc al lor şi celorlalţi.
Toate chestiunile mari şi mici, aproape
tot ce s'a scris, a fost adus în legătură cu
momentul măreţ, divin. Judecata omenească
s'a apropiat mai mult de Duhul dumne-
zeesc al Evangheliei. Şi cât de frumoasă e
calea aceasta. Cu ce plăcere guşti aceste
producţii ţinute în tonul pacinic, înălţător
de suflete şi «duios de dulce» al Evanghe-
liei celui nâscut din Fecioara. Iată firul
roşu, care ar trebui tors şi mai departe
fără întrerupere.
«Pe pământ pace şi între oameni bună-
voire». Un farmec, carene-a răpit cu totul a
aşezat aceste cuvinte sfinte în toate sufletele.
Pe un moment, au dispărut toate cer­
tele şi neînţelegerile mărunte. Preocupările
personale, urîte, au dispărut ca prin mi­
nune şi locul lor le-a luat principiile să­
nătoase, îndrumătoare şi ducătoare la scop.
Ne bucurăm de aceasta linişte, care s'a
coborît peste noi.
Să-i facem loc în inimile noastre, ca
să nu dispară iar, spre răul nostru.
însă — durere — răul se continuă.

Tipicul cultului religios.

Cazuri liturgice, date şi indigitări tipiconale pe luna lui Februarie.
Miercuri în 1 Februarie la vecernie: După binecuvântare, după psalmul obici­
nuit de seara şi după ectenia cea mare de începere strana cântă pe melodia glasului
1 «Doamne strigat-am» cu 8 stihiri ale mineiului (sunt 4, dar se repeteazâ) şi cu «mă­
rire, — şi acum, — Să se deschiză uşa ceriului astăzi», tot din mineiu. Preotul face apoi
Vohodul, iar după »Inţelepciune dreaptă» dela el, strana ceteşte imnul de seara «Lu­
mină lină», cântă prohimenul zilei din octoic şi ceteşte şi cele trei paremii ale mine­
iului. Terminate acestea, preotul zice ectenia «să zicem toţi», iar strana ceteşte imnul
«învredniceşte-ne Doamne». După ectenia celor 6 cereri «să plinim rugăciunile noastre
cele de seara Domnului», urmează pe melodia tropariului glasului 7 stihoavna mineiului
cu stihurile ei şi pe melodia antifonului glasului 8 «mărire, şi acum, Cel ce se poartă
pe Heruvimi». «Acum slobozeşte, Sfinte Dumnezeule, Prea sfântă Treime, Tatăl nostru».
După vosglasul acestuia, strana cântă de 3 ori troparul praznicului «Bucurate ceeace
eşti cu dar dăruită» odată singur, odată cu «mărire» şi odată cu «şi acum». Otpustul
ca de obiceiu.
Joi în 2 Februarie. întâmpinarea domnului nostru Isus Christos, când 1-a luat
Simeon în braţele sale. La utrenie: Preotul dă binecuvântarea şi strana ceteşte psalmii
de dimineaţa. După ectenia cea mare de începere, cântăm pe melodia tropariului dela
glas 1 «Dumnezeu este Domnul» de 4 ori şi tropariul praznicului, aşa cum s'a cântat
la încheierea vecerniei. Urmează apoi ectenia mică şi sedelnele mineiului cu ectenie
între ele. Imediat după seria a Il-a de sedelne strana cântă Polileul cu pripelele prazni­
cului. Terminate acestea, preotul iarăşi zice o ectenie mică cu vosglasul «că s'a bine­
cuvântat împărăţia Ta», iar strana cântă sedealna Polileului «Prunc te-ai născut pentru
mine, Celce eşti vechiu de zile» cu «mărire, şi acum» apoi antifonul glasului 4 dela
praznice cu prohimenul mineiului «Pomeni-voi numele Tău întru tot neamul şi neamul»
cu stihul lui, «Toată suflarea», evangelia utreniei «In vremea aceea, eră un om în Ieru­
salim, anume Simeon», psalm 50 «mărire, Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu,
Milostive curăţeşte mulţimea greşalelor noastre», «şi acum», tot aceasta, după stihul
«Milueşte-mă Dumnezeule» şi după stihira pe glas 6 «Să se deschiză uşa ceriului astăzi»
urmează catavasiile praznicului. La peasna a 3-a după ectenie mică se cântă pe melodia
antifonului glasului 4 sedealna «In muntele Sinaii de demult a văzut Moise» cu «mă­
rire, şi acum», iar la peasna a 6-a condacul şi icosul mineiului. Pesnei 8 îi premerge
stihul «să lăudăm, bine să cuvântăm», iar la peasna a 9-a în loc de «Ceeace eşti mai
cinstită» cântăm pripelele praznicului. După această peasnă preotul zice ectenie mică,
iar strana cântă de trei ori sfetilna praznicului, odată singură, odată cu «mărire» şi odată
cu «şi acum» Hvalitele mineiului cu «mărire, şi acum, Cel ce bine ai voit pe mâni
Bătrâneşti» şi pe melodia tropariului glasului 6 doxologia cea mare.
La li tu rg i e : Fericirile pe tropariul glasului 3 cu «mărire, Cel ce după adevăr
ai purtat chipul Celui ce te-a născut mai nainte de veci», «şi acum, Pe cel ce se în­
chină Ţie, Fiului celui de sus» dela peasna a 6-a a canonului. In loc de «Cuvine-se cu
adevărat» cântăm Irmosul praznicului, iar la priceastnă «Paharul mântuirii voi lua».
 Sâmbătă în 4 Februarie la vecernie: Preotul intrând în altariu şi luându-şi
epitrahilul dă binecuvântarea, iar strana ceteşte psalmul de seara. După ectenia cea
mare de începere cântăm pe melodia glasului 3 «Doamne strigat-am» cu 10 stihiri şi
anume 6 din octoic ale glasului, şi 4 din Triod şi cu «mărire, Şezut-a Adam în preajma
raiului şi de goliciunea sa plângând se tânguiâ» pe glas 6 din triod «şi acum» dog­
matica glasului 3 din octoic. Vohod, «Lumină lină», ectenia «să zicem toţi», «învred-
niceşte-ne Doamne» ectenia celor 6 cereri «să plinim rugăciunea noastră de seara Dom­
nului» şi stihoavna glasului 3 din octoic, cu «mărire, Scosu-s'a Adam din raiu» din triod
şi «şi acum» dogmatica stihoavnei delà prazicul «întâmpinarea Domnului». «Acum slo-
bozeşte, Sfinte Dumnezeule, Prea sfântă Treime, Tatăl nostru». După vosglasul acestuia
din urmă strana cântă tropariul învierii a glasului 3 «mărire» tropariul praznicului «şi
acum» bogorodicina tropariului acelui glas, pe care s'a cântat tropariul praznicului, iar
preotul face obicinuita încheiere.

Duminecă în 5 Februarie muceniţa Agatia, Dumineca lăsatului de brânză.

Evangelia delà Matei „Zis-a Domnul, de veţi ierta oamenilor greşalele lor" glas
3 voscr. 3 . La utrenie. începutul cu binecuvântate delà preot şi cu cetirea psalmilor
de dimineaţa delà strană. După ectenia cea mare strana cântă pe melodia tropariului
glasului 3 «Dumnezeu este Domnul» de 4 ori ş; troparele delà încheierea vecerniei, cu
singura deosebire, că al învierii se cântă de 2 ori. După ectenie delà preot, cântăm
cele două grupe de sedelne din octoic cu ectenie mică între ele şi imediat după acestea
Polileul cu psalmul de tânguire «La rîul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns» şi
troparele învierii «Soborul îngeresc», Ectenie mică, ipacoiul şi antifoanele glasului 3,
evangelia utreniei a 3-a. «învierea lui Christos» şi psalm 50 cu stihirile de pocăinţă.
Catavasiile praznicului «întâmpinarea Domnului». La peasna a 3-a, sedelnele triodului
şi condacul şi icosul praznicului, la peasna a 6-a condacul şi icosul triodului. Pesnei 8
îi premerge stihul, «să lăudăm, bine să cuvântăm», iar pesnei a 9-a cântarea Născă­
toarei de Dumnezeu «Măreşte suflete al meu, Ceeace eşti mai cinstită». După ectenie
mică urmează sfetilna învierii «mărire» a triodului «şi acum» a praznicului. Hvalitele
cu 5 stihiri din octoic şi 3 din Triod. «Mărire, Sosit-a vremea, începătura luptelor celor
duhovniceşti», «şi acum, Prea binecuvântată eşti» şi doxologia cea mare, acestea din
urmă pe melodia tropariului glasului 3. La liturgie în loc de «Cuvine-se cu adevărat»
cântăm irmosul praznicului.

Sâmbătă în 11 Februarie la vecernie: La «Doamne strigat-am» se pun 10 sti­

hiri, 6 din octoic ale glasului 4 şi 4 din triod. «Mărire, Strălucit-a darul adevărului, cel
ce s'a însemnat de demult întunecat», «şi acum» dogmatica glasului 4.
La stihoavna cântăm stihirile Octoicului cu «mărire, Cei ce am trecut din ne­
credinţă întru buna credinţă» pe antifon 2 din Triod «şi acum» bogorodicina stihoavnei
glasului 2 din octoic. După «Tatăl nostru» cântăm tropariul învierii a glasului 4, «mă­
rire» tropariul triodului, «şi acum» bogorodicina tropariului glasului 2 «Toate tainele
tale sunt mai presus de cuget».
Duminecă în 12 Februarie păr. Meletie episcopul, Dumineca I-ă din post,
Evangelia delà loan : „In vremea aceea, vrea Isus să meargă în Galilea" glas 4
voscr. 4 la utrenie: La «Dumnezeu este Domnul» se pun troparele delà încheierea
vecerniei (al învierii de 2 ori). După caftisme urmează sedelnele octoicului cu ectenie
intre ele, troparele învierii, ectenie, ipacoiul şi antifoanele glasului Toată suflarea, evan­
gelia utreniei a 4-a, «învierea lui Christos», psalm 50, stihirile pocăinţei şi catavasiile
triodului. La peasna a 3-a cântăm sedelnele triodului cu «mărire, şi acum» iar la peasna
a 6-a condacul şi icosul triodului. După peasna a 9-a cântăm sfetilna învierii a rîndului
(a 4 a), «mărire», sfetilna triodului «şi acum» bogorodicina ei tot din triod. La hvalite
Punem 5 stihiri din octoic a glasului şi 3 din triod. «Mărire, Moise în vremea postului
a luat legea», «şi acum, Prea binecuvântată eşti» şi doxologia cea mare, ambele pe
antifon 4.
 Sâmbătă în 18 Februarie la vecernie: La «Doamne strigat-am» stihirile se pun
pe 10; 6 ale octoicului (glas 5) şi 4 ale triodului. «Mărire, Cuvioase, de trei ori feri­
cite», «şi acum» dogmatica glasului 5 din octoic «în marea Roşie chipul miresei». La
stihoavnă cântăm stihirile învierii a glasului 5 din octoic cu «mărire, Limba cea deş­
teaptă spre învăţătură» din triod (antifon 8) şi «şi acum» dogmatica stihoavnei glasului
8 din octoic. După «Tatăl nostru» tropariul învierii «Pre Cuvântul cel împreună fără de în­
ceput», «mărire, Luminătorule al dreptei credinţe» tropariul triodului, «şi acum» bogoro-
dicina tropariului 8 «Cela-ce pentru noi te-ai născut din Fecioară şi răstignire ai răbdat
Bunule».
Duminecă în 19 Februarie apostolul Arhip, Dumineca a Il-a din post, evan-
gelia delà Marcu : „In vremea aceea întrat-a Isus în Capernaum" glas 5 voscr 5.
La utrenie: La «Dumnezeu este Domnul» se cântă troparele indicate la sfârşitul vecer­
niei (al învierii de 2 ori). După caftisme cântăm sedelnele octoicului ca de obiceiu cu
troparele învierii «soborul îngeresc» ipacoiul şi antifoanele glasului, «Toată suflarea»,
evangelia utreniei a 5-a, stihirile pocăinţei şi catavasiile Buneivestiri «Deschide-voi gura
mea». La peasna a 3-a după ectenie se cântă condacul şi sedealna triodului cu «mă­
rire, şi acum, Primeşte de grabă rugăciunile noastre Stăpână», iar la peasna a 6-a se
pune condacul şi icosul sfântului tot din triod. Sfetilna învierii a 5-a «mărire, Bucură-te
lauda părinţilor», «şi acum, Stăpână, a tuturor Stăpână» din triod. La hvalite cântăm 5
stihiri din octoic ale glasului 5 şi trei din triod şi «mărire, Celor ce umblă întru întu-
nerecul păcatelor», «şi acum, Prea binecuvântată eşti» şi doxologia cea mare (aceste
din urmă pe tropar 5).
Sâmbătă în 25 Februarie la vecernie. La «Doamne strigat-am» se cântă 10
stihiri, 6 din octoic ale glasului 6 şi 4 din triod pe glas 5. «Mărire, Christoase Dum­
nezeul nostru» din triod «şi acum» bogorodicina glasului 6 din octoic. La stihoavnă
cântăm stihirile învierii din octoic şi «mărire, şi acum» «Doamne cela ce ai ajutat în
război pe blândul David». După «Tatăl nostru» cântăm de nu este priveghere întâi
tropariul glasului «Puterile îngereşti» apoi «mărire, Mântueşte Doamne poporul Tău»
«şi acum, Qavriil zicând Ţie Fecioară bucură-te» bogorodicina tropariului glasului 1 şi
otpust.
Duminecă în 26 Februarie Păr. Porîirie episcopul, Dumineca a IlI-a din post
evangelia delà Marcu „Zis-a Domnul : cel ce voeşte să vie după mine" glas 6
voscr. 6 la utrenie: La «Dumnezeu este Domnul» cântăm troparele delà încheierea
vecerniei cu deosebirea că al învierii se cântă de 2 ori. Până după psalm 50, slujba se
face regulat ca în toate Duminecile de peste an cântându-se toate ale învierii. După
acest psalm imediat cântăm stihirile pocăinţei, iar după ectenia «Mântueşte Doamne
poporul Tău» cântăm pe melodia tropariului glasului 1 catavasiile triodului. La peasna
a 3-a se cântă sedelnele triodului pe tropar 6, cu «mărire, şi acum», iar la peasna a
6-a condacul şi icosul triodului. La sfetilne cântăm întâi a învierii, apoi «mărire», a
crucii, «şi acum» bogorodicina ei ambele din triod. La hvalite punem 5 stihiri din oc­
toic a glasului 6 şi 3 din triod. «Mărire, Domnul tuturor ne-a învăţat cu pildă ca să
ne ferim de gândul cel măreţ», «şi acum, Prea binecuvântată eşti» şi doxologia cea mare.
Când se cântă «Sfinte Dumnezeule» delà doxologie, preotul îmbrăcat în odăj-
diile de sfânta liturgie, procoveţul pe care e aşezată de mai nainte sfânta cruce şi în-
cunjurând sfânta masă ese pe uşa dinspre miază-noapte şi aşează crucea pe tetrapod.
Preotul zice apoi «Cu înţelepciune dreaptă» şi cântă tropariul «Mântueşte Doamne po­
porul Tău» de 3 ori, cădeşte după acestea în chipul crucii tetrapodul şi cântând de 3-ori
«Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi Sfântă învierea Ta o cântăm şi o mărim» şi făcând
3 mătănii sărută crucea şi întră în altar. După acestea până când credincioşii sărută sfânta
cruce, strana cântă stihirile triodului pe glasurile indicate acolo.
La l i t u r g i e în loc de «Sfinte Dumnezeule» cântăm «Crucii Tale ne închinăm
Stăpâne», iar la priceastnă «însemnatu-s'a peste noi lumina Feţei Tale, Doamne».
Cantor.