CE ESTE FIZICA CUANTICA?

Fizica cuantica s-a nascut din imposibilitatea fizicii clasice de a explica

anumite fenomene descoperite si studiate la sfarsitul secolului al XIX-lea.
Aceasta incearca sa explice comportamentul electronilor si al celorlalte
componente ale materiei, constituind diverse teorii.
Fizica cuantica a
reusit sa demonteze
principiile fizicii
clasice la nivel
atomic si a tulburat
intelegerea profunda
a comportamentului
materiei in Univers.
Totul a luat nastere
cand un grup de de
cercetatori a studiat bucati de materie foarte mici si a observat ca legile
cunoscute de fizicieni pana atunci nu mai puteau fi aplicate. O bucata
foarte mica de materie (cuant) nu se comporta deloc ca materia solida,
comportamentul acesteia putandu-se schimba dupa anumite conditii.
Descrierea data de mecanica cuantica realitatii la scara atomica este de
natura statistica: ea nu se refera la un exemplar izolat al sistemului studiat,
ci la un colectiv statistic alcatuit dintr-un numar mare de exemplare,
aranjate in ansamblul statistic dupa anumite modele. Rezultatele ei nu sunt
exprimate prin valori bine determinate ale marimilor fizice, ci prin
probabilitati, valori medii si imprastieri statice.
Fizica cuantica studiaza atomul, care este unitatea de baza a materiei si
structura definitorie a materiei. Termenul provine din limba greaca si
inseamna ”invizibil”, deoarece se credea ca atomii sunt cele mai mici
lucruri din Univers. Acum stim ca atomii sunt compusi din protoni,
neutroni si electroni care, la randul lor, sunt compusi din p0articule mai
mici numite cuarcuri.
PRINCIPII :
1. Principiul incertitudinii

In 1926, Heisenberg a venit cu o idee noua ce avea sa duca la o noua

disciplina : mecanica cuantica. In centru se afla Principiul
incertitudinii a lui Heinsenberg care afirma ca electronul este o
particula ce poate fi
descrisa in termeni de
unda. Incertitudinea in
jurul careia este
construita teoria spune ca
putem sti calea pe care o
urmeaza un electron
atunci cand se misca intr-
un spatiu sau putem sti
unde se afla intr-un anumit moment. Atomul s-a dovedit a fi destul
de diferit de imaginea pe care si-o
formasera cei mai multi oameni.
Electronul nu zboara in jurul nucleului
asemenea unei planete in jurul stelei ei, ci
ia mai mult aspectul amorf al unui nor. Iar
ciudatenia nu se termina aici – pe masura
ce cercetau mai adanc, fizicienii isi
dadeau seama ca au descoperit o lume in
care nu numai ca electronii puteau sari de
la o orbita la alta fara sa treaca printr-un
spatiu intermediar, dar materia putea lua
nastere subit, din nimic, cu conditia sa
Werner Heisenberg
dispara din nou suficient de repede.

2. Principiul de excluziune

Poate cea mai naucitoare dintre improbabilitatile cuanticii este ideea

ce rezulta din Principiul de excluziune al lui Wolfgang Pauli din
1925, care spune ca, in anumite perechi de particule subatomice,
chiar daca sunt despartite una de alta prin distante considerabile, una
va “sti” in fiecare clipa ce face cealalta. Particulele au o calitate
 denumita spin, iar potrivit teoriei cuantice, in momentul in care
determini sensul rotirii unei
particule, geamana sa va incepe
imediat sa se roteasca in directie
opusa, in acelasi ritm, indiferent de
cat de departe s-ar afla. Acest
fenomen a fost dovedit in 1997,
cand fizicienii de la Geneva au
trimis fotoni in directii diferite la o
distanta de zece kilometri si au
demonstrat ca perturbarea unuia a
provocat un raspuns instantaneu in
celalalt. Einstein nu credea ca o
particula poate influenta o alta
particula la o asa distanta si credea
ca asta ar incalca teoria speciala a relativitatii. In Wolfgang Pauli
1924, Louis de Broglie a avansat ipoteza ca toate
particulele se comporta pana la un punct ca niste unde. In 1926,
Erwin Schrodinger a folosit aceasta idee pentru a dezvolta un model
matematic al atomului, care descria electronii ca forme de unda
trimimensionale. O consecinta a folosirii formelor de unda pentru a
descrie particule a fost ca este matematic imposibil sa se obtina
valori precise atat pentru pozitia cat si pentru impulsul unei particule
la un moment dat in timp.

3. Formula lui Planck

Pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, fizicienii au acceptat dualismul

unda-particula. Cu toate acestea, desi fizica clasica explica
fenomenele de interferenta si difractie legate de propagarea luminii,
ele nu reflecta absorbtia si emisia de lumina. Toate corpurile radiaza
energia electromagnetica ca si caldura; de fapt, un corp emite radiatii
la toate lungimile de unda. Cu cat corpul este mai fierbinte, cu atat
este mai mica lungimea de unda.
 In 1900, Max Planck a venit cu
o sugestie indrazneata. El a
presupus ca energia radiatiei
este emisa nu incontinuu, ci mai
degraba in pachete denumite
cuante. Energia E a cuantei este
legata de frecventa v de E = hv.
Cantitatea h, cunoscuta acum ca
si constanta lui Planck, este o
constanta universala cu valoarea
aproximativa de 6,62607 x 10 la
puterea 34 joule * secunde.

In ciuda dificultatilor sale,

teoria cuantica ramane o parte
esentiala a fizicii moderne. Este,
fara indoiala, una dintre cele
mai de succes teorii ale stiintei
si, in ciuda naturii aparent
ezoterice, este in primul rand o
ramura practica a fizicii,
deschizand calea catre noi
Max Planck aplicatii si noi descoperiri.